14 Cuvinte
Despre Veghea asupra limbii române Gheorghe Moga
Sub titlul Minunatul edificiu al limbii române, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei, publica, în numărul VII al revistei Apostrof, câteva pagini introductive „dintr-o carte în curs de apariție”, o carte despre starea limbii noastre actuale. Mottoul cărții („Să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract” – Emil Cioran), forma în care erau turnate ideile („cartea este una de eseuri și nu de studii erudite”), titlurile incitante ale unor capitole (Apărarea limbii române, Tot latina, bat-o vina!, Computerul și limba lui Cicero, Limba și pandemia) au trezit în cititorii revistei îndreptățite așteptări. Între timp, cartea a apărut cu titlul Veghea asupra limbii române la Editura Litera, BucureștiChișinău, în colecția Carte Pentru Toți și ne-a bucurat. Primul paragraf al Introducerii este o motivare a alegerii mottoului. Acesta „nu demonstrează altceva decât o dragoste nețărmurită a marelui gânditor față de limba română”, dar are și o valoare „sentimentală”, căci face trimitere la limba maternă; or, se știe că „nu există aproape nimeni pe lumea asta care să poată exprima într-o limbă străină toate nuanțele pe care le poate spune în limba învățată de la mama”. Dar faptul că „limba maternă o primim cu toții, din fericire, de la mamele noastre nu este suficient pentru prosperitatea și perenitatea ei”. Este nevoie, susține autorul, de o „educație întru limba și literatura română, însoțită de studiul latinei, al istoriei, al geografiei, singura în măsură să ne scoată din ignoranță și să ne proiecteze în comunicare și dialog”. Înțelegem că această car-
te țintește tocmai „educația întru limbă” și îndeamnă la studiu neobosit. Autorul scrie în aceleași pagini de început: „rândurile mele se adresează publicului larg și nu specialiștilor, față de care îmi cer scuze pentru îndrăzneala mea de intrus”. „Intrusul” este, în realitate, un istoric de prestigiu, un poliglot, un adept „al iscodirii și cercetării permanente” în măsură să discearnă „între o teorie și o ipoteză, între adevăr demonstrat și fals adevăr, între certitudine și probabilitate”. În cazul unui istoric al unui popor, aplecarea asupra limbii acestuia este implicită: „istoria limbii nu poate fi tratată distinct de istoria poporului respectiv”. Mai mult, în cazul limbii române, „cuvintele sunt tulburătoare mărturii, vorbind despre latinitate și despre conviețuirea noastră cu ceilalți, despre conservarea identității”. Specificul limbii române între celelalte limbi romanice este evidențiat, la nivel lexical, prin conservarea etnonimului Romanus numai la români („românii s-au numit de la început pe sine români sau rumâni”), prin cuvintele moștenite în limba română, dar nu și în alte limbi romanice (împărat, păcurar, oaie), prin alți termeni latinești păstrați în româna arhaică sau având o circulație regională (arină, bucin, a mâne, mur, vintre). De o tratare distinctă se bucură servus, „un cuvânt de salut care cuprinde o lume” (pp. 110-114). Cuvântul latinesc a dat în românește șerb, care a devenit sinonim cu rob, serv, iobag etc. Din formula de curtoazie Ego servus tuus sum!, folosită în antichitatea romană, și dintr-o altă formulă de salut Servus humillimus!, cu care se încheiau rapoartele 191
diplomatice medievale, nobilii și învățații germani și germanofoni din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, sub influența umanismului, „s-au deprins atunci, din dorința de a se purta ca romanii, să se salute cu Servus tuus!, adică «Sunt sluga ta!». De la ei (de la austrieci și germani) obiceiul a pătruns destul de rapid la elitele cehe, slovene, croate, polone, ungare, române (din Transilvania), rutene… Este de notat faptul că, deși se găsește în atâtea limbi, forma latinească originară a cuvântului respectiv s-a păstrat, ca manieră de scriere, numai în germană și în română – „servus”. Cuvântul și felul de a saluta cu „servus” fac parte „nu numai din istoria noastră comună europeană, ci și din civilizația pe care am construit-o și pe care o ducem împreună aici”. În unele pagini sunt comentate și corectate erorile de pronunție (accentul, „ca și” și evitarea cacofoniilor) și de scriere (noile semne di(continuare în p. 16)
