Jurnal 17
Ion Urcan
„Să nu mai scrii înseamnă să nu mai vezi lumea …” În noul calup din Jurnalul lui Ion Urcan, autorul pare mai preocupat de creația poetică, decât de viața de zi cu zi. E mai adâncit acum în întrebările și îndoielile din laboratorul artistic, decât sub grijile navetei profesorale. Nota din 29 aprilie ’87, spre exemplu, cuprinde chiar o „ars poetica” aflată în curs de consolidare și născută din amestecul unui travaliu istovitor cu sentimentul zădărniciei. Dar tot acum se instalează insomniile și avertismentele, însoțite de încercări dureroase, ale unei umilitoare boli. Asta nu-nseamnă că l-a părăsit și nota de umor, ori ironia de-a comenta un dialog prins în treacăt dintre două femei, tocmai pe tema bolii și a morții. Apoi, primele internări și atmosfera sordidă a spitalelor vin pentru el cu spaima de-a nu putea publica. Din toate aceste cioburi de viață, s-au ivit captivante pagini de jurnal. (V. M.)
Jurnal, Ion Urcan – fragmente Marți, 21 aprilie `87 Nici acum nu e încă primăvară! Copacii n-au frunze, mugurii așteaptă, de săptămâni, câteva zile calde, iarba e caraghios de măruntă. În vacanță, am fost la Cluj. Despre asta, în zilele următoare. Iar de mâine, naveta. Miercuri, 29 aprilie `87 Ceva se zbate bezmetic în tine când încerci, dar nu izbutești să scrii. O panică generală cuprinde trupul, neliniștea ajunge până în cel mai adânc înăuntru, și fiecare celulă, parcă, se individualizează, vrea altceva, pornește cu gândul în altă parte, îți spune că nu e totuna cu tine, că ea simte altfel, gândește altfel, înțelege lumea altfel. Cum și ce să scrii? Ce să alegi dintr-un milion de impulsuri, după ce lumină să pornești, într-un viespar de scântei? În halul ăsta, umbli absent o zi, două, trei, uneori mai mult. Câteodată, totul piere pe neașteptate, lăsându-te gol, alteori revine tot atât de neașteptat. Îl primești cu bucurie și cu teamă, îl duci iarăși cu tine zile întregi, când, dintr-odată, furtuna se potolește, roiul de scântei se îndepărtează și ceva se conturează clar, distinct. Trupul, dintr-o oaste risipită, se face iar un singur om. Acesta renunță la prezența lui materială, pentru a nu te stânjeni, și
lucrurile devin limpezi. Babilonia cuvintelor se preface într-o unealtă simplă, ușoară și harnică, ce te cheamă parcă la lucru, ba, uneori, merge chiar singură, tu trebuind doar s-o conduci fără nici un efort. Acel ceva, luminat clar și distinct în adâncul minții, vine pe foaia de hârtie și, când ai pus ultimul punct, citești totul pe nerăsuflate. Te cuprinde o bucurie nebună, ce pare că răscumpără totul. Trec ceasuri, uneori zile, alteori săptămâni, până când recitești pagina scrisă. Te reîntâlnești cu ea sub porți împodobite, iar textul ți se înfățișează curat, luminat, în haine de mare sărbătoare. E limpede că ai trăit minutul rodniciei, că o secundă, în lumea necuprinsă, a bătut pentru tine. De multe ori, însă, se întâmplă cu totul altfel. Diavolul găsește văgăuni întunecate, pe unde se strecoară dincolo de aparențe. De aici, începe lupta odioasă cu îndoiala și cu sentimentul zădărniciei. Pornești de la zero sau de la ceva mai rău decât zero. Te nimicește gândul că ești un impostor, un veleitar, un grafoman nenorocit. Te înjunghie deznădejdea că tot va trebui, într-o bună zi, să renunți la scris, fiindcă nu ești bun de nimic. N-ai nici urmă de talent, nu vei reuși decât să pierzi vremea, să-ți irosești viața și să te faci de râs. Și, oricum, la ce bun să mai scrii și tu (tocmai tu!) niște rânduri becisnice, când până și copiii știu că în țara noastră sunt mii de scriitori, toți cu cărți publicate, că în lume sunt atâtea țări mult mai mari și mai strălucite, în care abia dacă s-a auzit de România – toate, cu scriitorii și scriitorașii lor, cu miile de veleitari ca tine, care se screm neputincioși să devină scriitori. Ca să nu mai vorbim de oceanul de adevărată literatură, adunat în biblioteci. Dar, într-un târziu, vine și clipa când îți privești în față, cu oricâtă scârbă și deznădejde, nimicul, inepția, vidul, eșecul, dezastrul. Le examinezi îndelung, cu oroare. De la o vreme, însă, parcă sila și disperarea încep să se risipească, iar pe tine începe să te doară-n cot de toate. Înțelegi că nimeni și nimic nu-ți poate lua bucuria de a scrie, căci e singura ta bucurie adevărată. N-are decât să nu placă nimănui ceea ce scrii, să nu citească nimeni, să nu știe nimeni, să nu intereseze pe absolut nimeni faptul că tu scrii. Să rămână totul în aceste caiete și foi, care, cândva, vor fi aruncate de cineva la container sau duse cu sacoșa la Remat. Căci literatura nu este, cum crede toată lumea, rezervată unor aleși. Celor aleși le sunt rezervate ta191
