32 Poesis
Călcâiul lui Ahile Camelia Buzatu
Greșeala mea e că mi-au plăcut întotdeauna zidurile poate dacă mi-ar fi plăcut podurile nu m-ar fi înconjurat atâtea blocuri masive de gheață ci râuri. Am învățat, totuși, că există pereți care nu se ridică decât până la jumătate, ca o Matrioska pereți în interiorul altor pereți, poți dărâma miturile dintre ei, nu poți opri însă gemetele, nici plânsul ori râsul care răzbat din arhitectura lor deopotrivă. Ultima cărămidă pusă de fiecare dată mă obsedează, radiază în ea plânsul pruncului ce-și trage nădejdea din lapte, așa cum arunci apa ultimului botezat se golește din mine cerul zilei de ieri. A construi un zid e o sarcină foarte dificilă, asta am mai învățat, poți adăuga un rând lăsând restul în seama celor care urmează la ruletă, de sărit nu poți sări peste el decât dezbrăcându-te de sfârșitul mulat pe tine ca un costum din Star Trek, pregătit va trebui să fii foarte bine niciodată nu știi ce e dincolo, în ce cuib îți vei legăna copiii, și cum îi vei sătura poate doar arătându-le aceeași pâine rumenită-n grafitti, veche de la facerea lumii, neavând nimic de dat mai departe decât imperfecțiunea și-acel călcâi al lui Ahile care pășește-n noi bătătorindu-ne organele.
//(ce este o minune?) două luni Ionuț Dumitru sunt anii în care contemplarea mea asupra luminii lumii s-a adâncit în lipsa eforturilor de a-mi mai da șanse să cunosc riscurile,
curajul, veselia & oboseala pleoapelor ce-mi dădeau viață în timpul nopții, & ziua să nu mai fiu doar o jumătate de om. sunt ani de când am descoperit cel mai frumos cover: my immortal – Corvyx. ascultând de fiecare dată, privindu-l în ochii umezi ce stârneau transpirații în timpul unui fundal al mortului din casă, toată vocea era un strigăt adânc – dorința unui nemuritor ce pășea molcom pe toate scările & privea toate geamurile ce fierbeau viețile străinilor dincolo de univers. am puterea de a-l privi în ochi pe Corvyx care îmi arată că nu voi primi cealaltă jumătate & voi mângâia străzile din dorința de a nu pleca singur, chiar mai devreme, poate chiar la 30 de ani & nu la 50 de ani. lumina lumii nu mai există, a zburat odată cu toată fericirea mea de a fi om.
Suntem doi care trec Nicolae Nistor o sală de așteptare unde cardul de sănătate este golit din mine unghiile roșii ale asistentei pune viață în perfuziile mele apoi tastează mesaje de iubire nu mai contez pentru ea sunt risipă de medicamente pe o listă de economat hei viața merge înainte au terminat de scris anamneza unui nebun acoperit cu cearceafuri iluziile albe întinse pe culme de femeia iubită așa se spune coala de hârtie unde semnez să intrați în mine cu picioarele înainte dincolo de geam văd fețe schimonosite care se roagă să mai trag de viață ca ața ascunsă a speranței tot pe aici este unul care mă trage din tavan nu mă lasă să plec 191
