Solilocvii inutile
Eseu 43
Ioan F. POP
Rezervele nelimitate ale ignoranţei lucrează mult mai fecund decît procesul limitat al cunoaşterii, făcîndu-l, de multe ori, inutil pe acesta. Incultura se foloseşte, ca de o măciucă, chiar şi de cele mai strălucite realizări ale inteligenţei. Mulţi nu vor să părăsească „comuna primitivă” a comportamentului, preferînd să umple cu umbre pereţii propriilor caverne mentalitare. Unii se îmbată, subreptice, cu propria ignoranţă, cad în extazul propriului vid. Fac mătănii zilnice în găunoşenia sinelui, forţează în mod caraghios clipele eternităţii. Nesimţirea şi neruşinarea lor blochează, fac superfluă orice încercare de dialog, orice comunicare pe unde umane. Nu se poate interacţiona decît cu cei în care mai palpită o fărîmă de umanitate, cu cei care nu sînt cotropiţi de ei înşişi. * Dintre muncile făcute în copilărie, dincolo de mersul cu vaca, cu vacile, de cele legate de cultivarea pămîntului, de adusul lemnelor cu spatele din pădure, de căratul apei de băut pentru casă şi animale, îmi amintesc de una dintre cele mai grele şi mai fascinante încercări, şi anume de dusul grîului la moară. Vrînd să fac pe voinicul şi să o impresionez pe bunica, îmi făceam un sac cu mult mai greu decît puteam să duc. Pentru un mai bun echilibru, îl împărţeam în două jumătăţi, sub formă de clepsidră, aşezate orizontal. După aproape un kilometru de mers, picioarele începeau să-mi tremure, dar nu puteam lăsa sacul jos pentru că nu reuşeam să-l mai ridic, singur, pe umeri. Aşa că mă tîram încet pînă la un pîrîu cu marginile mai abrupte (Pîrîul Slatinii, un fel de „Coasta Boacii”), unde, întins uşor pe spate, lăsam uşurat greutatea. Tot din aceeaşi poziţie înclinată reuşeam să ridic din nou sacul. Nu mă mai puteam opri, după jumătatea drumului parcurs, decît la moară, acolo unde ajungeam într-o stare de epuizare totală. După ce îmi trăgeam răsuflarea, priveam îndelung, ca pe un miracol, cum curgea făina albă. Miracol pe care trebuia să-l duc din nou în spate… * Deşi spunea că singurul lucru pe care îl ştie sigur e că nu ştie nimic, Socrate a fost condamnat tocmai pentru ceea ce se presupunea că ştie. Acuzatorii lui nu ştiau sigur că el nu ştie. Ca să ştii că nu ştii nimic trebuie să ştii ceva diferit de neştiinţă. Tocmai „din cauză că se pricepea să-i convingă pe alţii de faptul că nu ştie nimic, înseamnă că el însuşi ştie ceva”, opina S. Kierkegaard. Socrate învaţă dezvăţîndu-i pe ceilalţi de ceea ce credeau că ştiu. Nu ar fi fost deloc absurd dacă, pentru faptul că nu ştia nimic, demonstrînd
prin metoda maieuticii că nici ceilalţi nu ştiu, Socrate ar fi pretins, precum sofiştii, bani. Pentru că şi faptul de a şti că nu ştii ţine tot de învăţătură, ca atare ar fi trebuit ca aceasta să fie stipendiată. Căci faptul de a învăţa că nu ştii e chiar mai greu decît a învăţa că ştii. Orice filosofie începe cu neştiinţa. Filosofia începe atunci cînd ea dă de propria limită. Oricît ştim, ştim în mod relativ, oricît nu ştim, nu ştim în mod absolut. Ca atare, „ştiu că nu ştiu nimic” este o rezultantă a ştiinţei, nu a ne-ştiinţei. Neştiinţa absolută este de origine divină, ştiinţa relativă este pur umană. Perfecţiunea neştiinţei divine se întîlneşte tangenţial cu imperfecţiunea ştiinţei umane. * Pînă la o anumită vîrstă a copilăriei credeam, în candida mea naivitate, că scrisul este apanajul divinităţii. Credeam că o mînă nevăzută înşiră noaptea toate acele semne ciudate care umplu paginile cărţilor, omului rămînîndu-i doar îndatorirea de a le desluşi. Cînd am aflat că, de fapt, cărţile sînt scrise de unii oameni, ceva din misterul lor s-a ruinat definitiv. Brusc, toate cărţile au coborît din cer pe pămînt. Acum, scrisul mi se pare că nu e decît o încercare miraculoasă de a înălţa cîte o carte la cer. Datorez celor cîteva sute şi sute de cărţi valoroase citite – dibuite în egală măsură prin intuiţie şi riguroasă selecţie – faptul că m-au scutit să citesc zeci şi zeci de cărţi proaste, de maculatură inutilă. Cred doar în cititul care te cutremură, în cărţile care au impact de taifun, tonalitate apocaliptică. Căci nu orice citit te înalţă peste ceea ce eşti. Multe cărţi doar te mîngîie, patern, pe creştetul ignoranţei. Pot citi pînă la capăt doar cărţile care merită re-citite. * O profesie pe care, deşi se pare că o deţii, nu o poţi afirma niciodată cu certitudine – cea de scriitor. A crede din cînd în cînd că eşti scriitor înseamnă să deţii talentul de a nu fi nimic sigur, definitiv, faptul de a-ţi pune mereu identitatea la încercare. Căci scriitor eşti doar cînd te poţi transgresa pe tine însuţi, cînd în locul tău vorbeşte aparent o voce străină. Scrisul defineşte cea mai diafană preocupare – aceea de a încerca concret imprevizibilul. Cînd vîntul pustietăţii îţi bate prin vene, cînd viermele nimicniciei îţi scurmă în creier, cînd puhoaiele zădărniciei ţi se revarsă în sînge, cînd smoala plictisului ţi-a prins toate organele, atunci e momentul să pui mîna pe condei, să te răzbuni pe întîmplarea de a fi pavăza acestor maledicţii şi anomalii, pe certitudinea de a nu fi decît un mare şi ilustru nimic. 191
