Bulgărean, „Veșnicia de o zi”

ultimă instanță de imaginarul și de sensibilitatea poeziei dintotdeauna”, spune Mircea Moţ într-un eseu din „Observatorul cultural”. În construcţia lirică, Ion Cristofor folosește o proiecţie care trece dincolo de trăirile personale, aducând, parcă, pe un ecran de cinematograf, pe fiecare dintre noi, în parte. Poetul arde precum o lumânare, până la epuizare pentru creaţie, renăscând prin cuvânt. „Se aude prin zid cum lucrează de zor mașina de cusut/ verbe, oceane, oameni și morţi/ a marelui, îngrozitorului poem./ De obicei tac sau urlu neauzit/ printre imensele roţi mecanice ale singurătăţii/ în văgăuna în care m-am retras/ să-mi număr rănile, să-mi cântăresc înfrângerile/ ca și cum aș număra silabele unui vers./ Număr și plâng pe umărul vecinului meu Homer/ tocmai acum când despre înaltele virtuţi ale simplităţii/ mai vorbesc doar tâmplarii și cioplitorii în piatră/ Când deodată moartea îmi șuieră la ureche/ nu te mai lamenta, nu e politicos să vorbești/ cu gura plină de vorbe, de pământ și de sâmburi” (Marele, îngrozitorul poem).

Literele, adunate în cuvinte, vor ajunge, în cazul poetului adevărat, să facă parte din fibra acestuia: „În tristeţe m-am îmbăiat, în tristeţe m-am întors/ În timp ce luna taie orașul în două./ În loc de inimă, am doar un pumn de cuvinte/ Mi-am pierdut dinţii, mi-am ratat definitiv cariera de canibal/… / În tristeţe m-am îmbăiat, în tristeţe m-am întors și acum/ În timp ce luna roșie taie orașul în două/ În loc de inimă, mai am doar un pumn de cuvinte”.

Deși uneori nu este împăcat cu propria-i soartă („mi-am dat seama că poezia nu servește la nimic/ Că versurile pentru care bucuros mi-aș fi dat viaţa în tinereţe/ Nu sunt decât un trist apendice al singurătăţii”), care cere sacrificii, poetul știe că aceasta-i este menirea și că, până la urmă, nu poate să se opună unui dat de la Cel de Sus: „Câteva săptămâni la rând/ I-a tot povestit devotatei femei/ despre intenția lui de a scrie o carte/ numită «Poemele canibale».// Retras în camera lui de lucru/ A tot scris și scris câteva zile la rând./ Când într-o zi, în vremea amiezii/ Doamna Ersilia a auzit un răcnet animalic/ Înspăimântat, soțul ei, delicatul poet,/ a ieșit din camera sa fără mâini.// Bietul om a constatat cu uimire/ tocmai pe când se pregătea să pună punctul final/ că ambele brațe până la umeri/ i-au fost devorate de cuvintele canibale” (Poemele canibale).

Așezat cuminte, așteptând versurile să se așeze pe foile așezate ca ofrandă creaţiei, poetul adresează incantaţii către divinitate: „Doamne, uneori cred că și tu ai obosit/ să privești cum piaptăn cuvintele/ Cum se piaptănă morții.// Uneori cred că și tu, Doamne, ai obosit/ Privind cum luna albastră sau stelele/ Lasă un ban în mâna cerșetorului adormit.// Uneori cred că și tu, Doamne, ai obosit/ cum te plimbi cu cârja de lemn pe ulița pustie.// Îngerii tăi coboară asupră-mi/ Din altă viață, din alt ev/ ca stolul de grauri în vie” (Creion de toamnă). Cu vremuri senine sau cu furtuni în propria-i viaţă, poetul își continuă existenţa purtându-și crucea prin grădina creaţiei: „preotul bătrân care murmura ca pentru sine/ «Nimeni nu știe ce ascund domnii poeți/ în poemele lor neînțelese»” (Vreme de ploaie).

Reflexivitatea, sinceritatea, temele grave fac parte din creaţia poetului optzecist, Ion Cristofor aducând în faţa noastră o poezie sensibilă, fragilă precum florile câmpului. O istorie a lacrimilor presărate în dragoste, a stelelor ce se pot așeza cuminţi pe masa de lucru a poetului, a dansului „cu norii pe un vârf de deal în copilărie”, este poezia adusă „pe povârnișul dealului/.../ Dintr-o parte în alta a cerului”. Vorbeam de sacrificiul și de jertfa care trebuie aduse la temelia poeziei, la fel ca la fiecare lucru măreţ: „Sunt ceasuri ale zilei când pietrele plâng neauzite/ Sunt ceasuri ale nopţii când arborii îţi vorbesc ca unui frate/ Sunt clipe în care răstignit ești între paiaţe”.

Ion Cristofor surprinde imaginea lumii în versuri memorabile, volumul de faţă înscriindu-se în rândul celor care merită a fi așezate în biblioteca noastră de poezie contemporană.

O nouă carte la Editura „Caiete Silvane”: Ioan-Vasile Bulgărean, „Veșnicia de o zi”

La Editura „Caiete Silvane”, în colecția „Poesis”, cu sprijinul Consiliului Județean Sălaj și al Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, a apărut cartea „Veșnicia de o zi” de Ioan-Vasile Bulgărean.

Autorul s-a născut în 1961 la Zalnoc, jud. Sălaj și a debutat literar în 1982 în revista „Pentru patrie” a M.A.I. Locuiește în Șimleu Silvaniei. La Editura „Caiete Silvane” i-a mai apărut volumul „Mi-e dor de mine” (2019). Ioan-Vasile Bulgărean este membru al Asociației Scriitorilor din Județul Sălaj.

„Caiete Silvane”, revista și editura Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, instituție a Consiliului Județean Sălaj.

www.culturasalaj.ro