Cronica literară 11
Pledoarie pentru amnezie
Carmen Ardelean
Tot înainte
Ioana Nicolaie
Completând deopotrivă ciclul personal de romane cu asumată impregnare autobiografică, din care mai fac parte Pelinul negru și Cartea Reghinei, și pleiada actuală de volume ce ilustrează efervescent ultimii ani ai comunismului, romanul Tot înainte, apărut la Editura Humanitas, în 2021, e, înainte de toate, un amplu răspuns literar la o curiozitate familială, după cum confirmă dedicația prezentă pe chiar prima pagină a cărții: „Fiului meu, care m-a întrebat cum a fost comunismul”. Un filon autobiografic consistent, după cum mărturisea autoarea în momentul lansării romanului, constituie osatura cărții ce dezvăluie, prin episoade adesea zguduitoare, imaginea deceniului opt al secolului anterior, prin ochii Arseniei Bulța, copilul care traversează, cu entuziasmul și inocența specifice vârstei, perioada de la 5 la 15 ani, în cele treizeci de capitole. Pe alocuri adevărat poem în proză, trădând experiențele literare lirice anterioare, Tot înainte e, prin excelență, romanul generațiilor de șoimi, pionieri și uteciști care au trăit acut intruziunea hidrei comunismului în toate segmentele existenței lor. Ceea ce susține însă autenticitatea deplină e fidela reproducere a vocii, a conștiinței copilului care traversează, rând pe rând, etapa lui „nu știu ce înseamnă”, a castelelor de nisip clădite și năruite, a speranțelor ucise, cu premeditare, de etern crudele dezamăgiri ale vieții. În plus, modul ingenios în care strecoară evenimentul inedit în nucleul unor situații firești, deloc neobișnuite, dă romanului ritm și creează atmosferă. Mediilor specifice vârstei – casa părintească sau a bunicilor, școala –, autoarea le contrapune spitalul în care trăiește o întâmplare ce amintește de realismul magic sau ferma în care, la nici doi-
sprezece ani, muncește în vacanța de primăvară, departe de casă și de vreun părinte, pentru a câștiga primii bani care vor acoperi nevoi primare, pentru acea vârstă. Nimic din idilismul „vârstei de aur” nu e vizibil în experiențele rememorate cu vizibilă nostalgie, dar, în ciuda dramatismului dat de inechitatea resimțită acut în nenumărate situații, completată cu nepăsare, cu violență, ceea ce transpare e plăcerea reconectării la fericirea pură, declanșată de simpla supraviețuire. Spațiu al contrastelor, orășelul din nordul țării, al cărui prototip e Sângeorzul bistrițean natal are un interesant geamăn în stațiunea cu același nume. De altfel, citit cu atenție, romanul propune o lume a gemenilor antitetici, fie că e vorba de spații, indivizi, atitudini sau experiențe. Devin vizibile, cu fiecare pagină, atribute ale vremurilor marcate de ideologia comunistă, adânc înrădăcinate, ce dirijează comportamentele celor mici sau mari, ce asigură ascensiunea partizanilor săi și declinul opozanților, ce conturează un climat în care opresiunea și absurdul sunt reduse sau, mai degrabă, nuanțate de filtrul inocenței pe care admirabil reușește să-l păstreze și să-l dozeze naratoarea. Nimic din copilul lipsit de griji, pattern în mai toate romanele autobiografice clasice, nu regăsim aici, căci Arsenia e un copil a cărui fragilitate e mereu încercată de pumnul mare și greu al lumii. Modul acut în care trăiește loviturile întâmplătoare sau premeditate ale vieții, reverberațiile acestora sunt parte din procesul de cristalizare a unei conștiințe vii, flamboaiante. Cu simțurile în alertă, copilul sensibil din familia în care era „a patra din cei doisprezece copii ai unei mame eroine”, înregistrează, cu seriozitatea și abnegația pe care le-a exersat în toată copilăria, fie că a fost vorba de școală sau de munca fizică, 200
fața văzută și nevăzută a lumii prin care s-a zbătut cu maximă îndârjire, ca să răzbată. O nelămurește inechitatea, dar o acceptă resemnată, ca pe un simbol ce corespunde unei litere pentru că așa a fost convenția, îi displace sărăcia în care trăiește, dar compensează universul lipsurilor, reacționând augmentat în fața celor mai mici daruri pe care soarta pare să i le facă. De aici, scene încărcate de o emoție ce pornește deopotrivă din compasiunea extraordinară pe care cititorul o resimte și din scrupulozitatea exemplară cu care pictează puternic cromatizat fiecare experiență. Spitalizată din cauza unui exces (alimentar) de flori de acăț, argumentat perfect logic și gustativ, alături de sora ei Saveta, a doua figură familială introdusă în carte după cea a mamei, fetița găsește în acest spațiu dezagreat de orice copil, un univers compensatoriu, care îi permite să cunoască primii „donalzi”, grație pijamalei pe care o primește. E un prilej perfect pentru a insera discret detalii ilustrative ale situației familiei: „Noi n-avem televizor, că nici curent nu s-a adus unde-i casa noastră. (...) Copiii de la oraș trăiesc în blocuri,
