Poeme de Vasile Ionac

Vasile Ionac

Convenție

Lumea nu este doar ceea ce putem vedea şi nici timpul nu este numai cât trăim; dincolo de noi, forma clipelor este o succesiune de lumină şi întuneric care se revarsă una în alta precum gândurile în cuvinte

clipele au ochii lor de vedere şi urechile lor spre a auzi orice renunțare devenită simțământ

fiecare dintre noi poartă şi va lua în neființă propriul timp prezent; însăşi naşterea este locul de unde începe risipirea

timpul, această rotire a noastră cu pământul pe după Soare, este o stagnare învolburată a curgerii, un fel de a vedea cuvintele cu propriul gând. (Poeme din volumul Priviri peste timp de Vasile Ionac, Editura 24 ore, Iaşi, 2021)

Intersecții

Asfaltul vorbeşte paşilor mei despre trecere, aşa cum ochii spun zărilor despre suflet

nu există stânga şi dreapta în interiorul nostru. numai în afara noastră sunt puncte cardinale. în noi va rămâne mereu starea cea mai pură a gândului

ca o clepsidră care-şi ascultă nisipul, inima îşi iroseşte bătăile; acele acestui ceasornic se învârt în sensul invers al veşniciei

nimeni nu va depune mărturie despre existența mea;

cerul acesta a stat la fel de nemişcat în umbletul lui şi deasupra străbunilor mei la fel, ca pe mine acum, îmi va privi mormântul prin pânza neantului

venirea, trecerea şi plecarea ființei din noi fac parte din fotografia uitării

Flutur de vânt

Vine vânt dinspre furtună, vine ploaia dinspre picuri; eu mă pierd printre nimicuri şi mă-mprăştii, când s-adună lumea-n vechile tipicuri.

cocoțate pe pălanturi, veştile colindă satul, cum că a plecat spre altul, ocolind movile, şanțuri şi păşind rar printre salturi, primărița, dăscălița, preoteasa, spițerița, cornurăreasa, poticara, doamna ce-ncasează gara şi, trecând înspre livadă, făcând seara să nu vadă, cârdurile de neveste care dau pe sunt, ce este.

foaie verde de rugină, doamnă cu țânțarul mare, nu uita că-mi eşti vecină şi, când treci sub felinare, văd pe crâşmar cum îşi vâre pe sub fustă, ca-n pădure, mâna-i grea şi mădularul, de gândeşti că dă cu parul.

bate vânt ca alizeul; vreme-ar fi să fac pe zmeul şi, cum dau cu coasa-n ierburi, să m-apuc de alte treburi, cât mi-e lumea pe-amiroase şi simt Eve năpârcoase.

(Poem din volumul Flutur de vânt, de Vasile Ionac, Editura Timpul, Iaşi, 2021)