Întoarcerea în Mica Dacie
Proză 39
*
Florin Horvath
Îndreptându-se către Biserica Sfântului Mormânt, grupul de călugări pare oglindirea unui ciorchine dinainte dăruit unui sacru teasc... Ce mic pare, azi, alaiul, iar în urma lui, din când în când, suspină cernitul Papă Symachus, la brațul la fel de cernitului Dionysius. „Doamne, gândul meu la Tine se îndreaptă, învrednicește-mă și lasă semn, unde rămâi când Tu ești doar lumină...” Ochii lui Dionysius caută fuga spre simplitatea Papei, sperând din tot cugetul că foarte curând sufletul lui și-al tuturor va fi copleșit de miracolul învierii – de semnul pe care cei din Frăția Sfântului Mormânt au înțeles să-l cheme cu rugăciuni și lacrimi, cu post amarnic și cu credință adâncă. Iată-i ajunși și ocupându-și locurile dinainte sorocite, fără nici o urmă de trufie sau falsă smerenie... Știe și Dionysius că, la o adică, călătoria lor rămâne îngustă cale spre împăcare, doar când din cer speranța aduce râvnita luminare... La semnul Moșului, doi dintre călugări îl ajută să-și lepede veșmântul cernit, rămânând doar în cămașa albă ca spuma laptelui, în vreme ce alți doi îl ajută pe Symachus și pe Patriarh să se lepede și ei de hainele întunecate, rămânând doar în stiharele albe, fără nicio podoabă... Făcliile toate se sting și-n lumina uneia singură cei trei intră în Peștera Sfântului Mormânt, Moșul purtând în stânga o lumânare groasă, anume împletită din 33 de lumânări subțiri, ca o fascie a izbăvirii deplin stinsă... Odată ce-i vede îngenuncheați pe sfânta lespede, călugărul cel de-afară stinge și el lumânarea, lăsând peste mulțimea încremenită beznă deasă. Dionysius tresare și se-ntreabă: „Oare cum au putut sta pe cruce, laolaltă, atâta chin și-atâta bunătate?” Din afundul grotei sfinte se aude murmurul rugăciunii celei fierbinți pe care Moșul o rostește, spre uluirea celor doi, cu genunchii ridicați de la tăria pietrei, undeva la jumătate între podea și lespedea de pe mormânt. Papa vede clar cum Moșul ridică brațele descărnate, invocând mila Domnului. Un bulgăre de lumină sparge întunericul și glasul Moșului se aude până în cuprinderea bisericii: - Hristos a înviat! Repetă de încă două ori și iese, urmat de cei doi, așa, purtând pe palmele sale sfințite lumina învierii lui Hristos, semnul cel așteptat și invocat cu stăruință și mare credință. Un oftat general clatină aerul din jurul Sfântului Mormânt și din pal-
mele Moșului iau, pe rând, toți lumină, scuturați de bucurie și iertați de revărsarea spontană a lacrimilor fără număr... Dionysius cade la pământ și-n gând toate se rânduiesc ca într-un fuior de lumină: „Ce vorbă simplă și sfântă: Hristos a înviat!” Își simte ochii de lacrimi calde uzi și-n suflet și-mprejur aude cum serafimii cântă – A înviat Hristos în Adevăr! O stea călătoare s-a desprins din genunea clipei, încercând pe deasupra lumea toată s-o cuprindă, ca o nestemată întoarsă în ochiul fiecăruia, ca-ntr-o oglindă: a murit îndoiala! A murit necredința! Slavă, Ție, Doamne al milelor celor mari... *** Încă uimiți și copleșiți de neașteptatul miracol, s-au întâlnit toți în chilia Moșului, Papa Symachus și Dionysius cel smerit și aproape mut de emoție. Cu veșmântul simplu aproape acoperit de răsfățul alb al bărbii, Moșul l-a întrebat pe Sanctitatea Sa de mai rămâne sau pleacă. - Voiesc să rămân cu tot sufletul meu. Dar mintea și toate câte le-am lăsat încurcate la Roma mă cheamă cu grăbire... - Înțeleg, desigur, și poate că așa e bine să faceți. Dar tu, Dionysius, tu cum dorești? - Mai mult ca niciodată doresc a-mi împlini ceea ce mi-am propus încă de la plecarea din Dacia: să-mi termin moștenirea pe care o las scrisă celor ce vin, să ajung la Ierusalim, în preajma Sfântului Mormânt și să apuc a mai revedea Biserica Sfânta Maria și întregul Vlaherne de la Constantinopol. - Primele două le înțeleg și le știu împlinite, înseamnă că de aici pleci la Constantinopol? - Așa aș vrea și apoi m-aș întoarce mai întărit la școala de la Vivarium. - Bine. În speranța că Domnul mă va lumina la noapte, mâine îți voi spune dacă El socoate că miam împlinit menirea aici. Dacă da, voi veni cu tine la pământul Daciei Mici, numit Vlaherne... Ieșind din chilie, Dionysius a auzit glasul Moșului rostind apăsat: „Îndreaptă, Doamne, cu iubire pașii mei, pentru că iar m-am rătăcit pe cale!...” A doua zi înspre ora prânzului, Moșul, destul de schimbat, cu surtucul cel ponosit pe deasupra rasei cernită, s-a apropiat de tânărul Dionysius, luându-l de braț: - Hai și-om merge... Neîndrăznind a-l contrazice, Dionysius l-a urmat. S-au strecurat aproape neauzit pe ușile Bisericii În200
