Eveniment editorial
Lectori salutem!
3
*
Ioan-Aurel Pop
Cultura românească – la fel de veche precum culturile tuturor popoarelor romanice – a avut o componentă populară mult mai consistentă și mai durabilă decât a multor altor neamuri europene. Explicații sunt mai multe, dar una dintre ele este fundamentală: lumea rurală a fost la români predominantă în întreaga istorie, jalonând adânc toate reperele vieții comunitare. Orașul și urbanizarea s-au impus foarte târziu, abia în secolul al XX-lea, nereușind nici atunci și nici acum să înăbușe satul și valorile lui. În sate, tradiția s-a transmis pe cale orală, de aceea unii savanți nu i-au dat suficientă credibilitate și nu i-au acordat nici prea multă consistență. Nefiind consemnată în scris decât târziu, această cultură populară li se pare multor specialiști (în alte domenii decât folclorul) lipsită de repere istorice, ambiguă, vagă, eventual înzestrată doar cu valori estetice. Pe de altă parte, romanitatea românilor și chiar latinitatea limbii noastre mai sunt puse, pe ici pe colo, în discuție ca un memento al unor polemici vechi, declanșate de idei politice și nu istorice. Această relativizare și această neîncredere sunt semănate, în continuare, în anumite medii intelectuale și de putere străine, dar și de penele unor autori români interesați. Prin urmare, lucrările despre identitatea noastră latină nu sunt niciodată de prisos, chiar dacă urmează o linie magistrală a lumii noastre științifice și artistice, inaugurată de cronicari și de Dimitrie Cantemir, încă din secolul al XVII-lea. Profesorul Ion Taloș, unul dintre cei mai importanți etnologi români din toate timpurile, reia tema dintr-o perspectivă inedită, realizând o paralelă nemaifăcu-
tă între cultura orală românească și scriitura despre conștiința romanității românilor – centrată pe figura împăratului Traian – din secolul al XV-lea până în secolul al XX-lea. Cercetătorul pornește de la unele constatări contradictorii ale unor savanți români, de la credința (sinceră sau contrafăcută) a unora – între care se numără și clasicistul Constantin Daicoviciu – că elitele românești au aflat despre originea noastră latină de la umaniștii italieni. Aceștia din urmă ne-ar fi deschis ochii asupra romanității noastre, pierdute în negura veacurilor. Numai că alți savanți – între care figura lui Șerban Papacostea domină peisajul istoriografic mai recent – au răsturnat cu mărturii irefutabile toată această teorie, care le părea unora de bun-simț, iar altora un prilej de a lovi în identitatea românească. Azi se știe fără putință de tăgadă, din zeci de izvoare scrise de necontestat, că anumiți români au avut o conștiință continuă a romanității poporului român și că oamenii Renașterii ajunși pe la noi din Occident (mai ales italienii) au aflat de la români despre această ascendență nobilă. Dar ideea care mai domină încă mediile intelectuale străine interesate și cele românești este că folclorul nostru nu conține nimic similar, că poporul român a pierdut orice fel de amintire a originii sale, deopotrivă a laturii dinspre romani și dinspre daci. Pe baza acestei presupuneri fără temei, dar atât de răspândite, anumiți „experți” (între care, în anii din urmă, profesorul Lucian Boia) au tras concluzia că originea noastră daco-romană este un mit cult, pus la cale de istoricii naționaliști din Epoca Modernă și Contemporană. 200
Aici intervine uriașa contribuție științifică a profesorului și savantului Ion Taloș. Domnia Sa pornește sistematic de la explicarea alegerii temei și de la istoriografia problemei, portretizând chipul lui Traian în studiile actuale de antropologie culturală, în tradițiile antice și medievale, în literatura beletristică, în cultura românească. Un alt calup de probleme se referă în această carte la sat ca depozitar al conștiinței latinității românilor. Românii au trăit, în proporție de peste 90%, în sate, și nu în orașe, până în secolul al XX-lea și, în consecință, dacă există surse credibile că această lume rurală a conservat ideea romanității românilor, a împăratului cuceritor al Daciei, a combatanților și adversarilor lui, a calităților sale de militar și om politic, atunci se schimbă toată paradigma scepticilor amintiți mai sus. Cercetătorul Ion Taloș aduce aceste argumente, le analizează pe rând, le încadrează în epoci succesive și le prezintă critic. Mai mult, poporul român, în
