BISERICA SAU ADUNAREA Schiţă a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole Partea cea mai mare a acestei schiţe istorice a Bisericii (volumele I şi II) a fost scrisă de Adrien Ladrierre. Volumul III, începând cu Reforma, este lucrarea lui Eduard Recordon şi a lui Philippe Tapernoux.
VOLUMUL III CUPRINS VOLUMUL III TIMPURILE MODERNE PRIMA PARTE: REFORMA ŞI URMĂRILE EI REFORMA ÎN ŢĂRILE DE LIMBĂ GERMANĂ Martin Luther Pregătirea pentru luptă Lupta Destindere după luptă Concluzie Germania în secolele XVII şi XVIII Pietiştii şi moravii Reforma în Elveţia germană Ulrich Zwingli Reforma în celelalte cantoane ale Elveţiei germane REFORMA ÎN ŢĂRILE DE LIMBĂ FRANCEZĂ Începuturile Reformei în Franţa Jean Calvin Anii tinereţii Prima şedere la Geneva A doua şedere la Geneva Concluzie Reformaţii în Franţa, de la moartea lui Francis I (1547) până la edictul de la Nantes(1598) Reformaţii în Franţa, în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea Reforma în Elveţia franceză Consiliul din Trent Iezuiţii REFORMA ÎN CELELALTE ŢĂRI DIN EUROPA ŢĂRILE DE LIMBĂ ENGLEZĂ Anglia Scoţia Trezirea din secolul al XVIII-lea John Wesley
ÎN CELELALTE ŢĂRI ALE EUROPEI Statele din Sud Italia Spania Statele din Nord Ţările de jos Ţările Scandinave PARTEA A DOUA: BISERICA ÎN SECOLELE XIX ŞI XX Înaintea strigătului de la miezul nopţii Ce a rămas necunoscut de reformatori Secolul al XVIII-lea Semnele Trezirii TREZIREA I. - ÎNTOARCEREA LA CREDINŢA EVANGHELIEI În ţările anglo-saxone Trezirea în Elveţia La Geneva - Pietiştii - Dizidenţii Extinderea în Elveţia romană Trezirea în Germania În Scandinavia În Ţările de Jos Trezirea în Franţa Începutul Extinderea din Trezirea elveţiană Haldane şi Cook Câţiva pionieri Atitudinea bisericilor, împotrivirea Concluzie TREZIREA II. - BISERICA POTRIVIT SCRIPTURII Aşteptarea venirii din nou a lui Cristos Cunoaşterea chemării Bisericii Un singur trup Cina în afara oricărui sistem religios Adunarea din strada Aungier „Fraţii" Caracteristici ale mişcării Slujirea Extinderea mişcării Plymouth Extinderea în Anglia şi împotrivirea În Elveţia În Franţa Elveţia germană Germania
Ţările de Jos şi Belgia Lucrarea în Italia Spania În Orient În America Temeliile puse la încercare În „timpuri grele" CÂTEVA ASPECTE ALE CREŞTINĂTĂŢII De la Trezire până în a doua jumătate a secolului al XX-lea 351 Biserica romană Pierderea autorităţii ei pământeşti Întărirea puterii ei spirituale Câştigarea de adepţi Protestantismul şi ritualismul Modernismul Sectele Câteva raze de lumină Misiunile În Rusia Treziri Misiunea din interiorul Chinei Armata Salvării Lucrări diverse Concluzie ADAOS Scurtă privire asupra creştinătăţii de acum Mişcarea ecumenică Biserica romană Libertatea religioasă şi decreştinizarea Răspândirea Bibliei şi evanghelizarea Creştinismul care devine lumesc Înmulţirea sectelor Ştiinţa şi credinţa Concluzie ANEXĂ Istoria creştinismului în România
PRIMA PARTE REFORMA ŞI URMĂRILE EI REFORMA ÎN ŢĂRILE DE LIMBĂ GERMANĂ MARTIN LUTHER Pregătirea pentru luptă Sunt puţine povestiri atât de captivante ca aceea care formează biografia lui Luther într-o anumită perioadă, dar care totuşi cuprinde cea mai mare parte a vieţii sale. Şi sunt puţine istorisiri ca aceasta, în care e anevoios să deosebeşti adevărul exact de ceea ce a fost adăugat de imaginaţia sau de dorinţa de a da o notă pitorească unei expuneri redată fără bogăţii de imagini, datorită chiar felului complex al psihologiei marelui reformator. Cea mai mare parte dintre biografi au găsit comod să se inspire din „Tischreden" („Conversaţii la masă") - culese de admiratorii lui Luther după moartea lui. El avea obiceiul - mai ales în ultimii ani ai vieţii sale - să cheme deseori oaspeţi la masă, spre marele necaz al soţiei lui, Caterina de Bora, care era cumpătată în cheltuieli. Om vorbăreţ, îi plăcea să conducă discuţia, pe care o înfrumuseţa povestind amintiri personale, îndeosebi din tinereţe. Fără a pune în ele o pretenţie istorică, el se antrena cu toată sinceritatea în istorisirea anecdotelor, introducând în ele amănunte romanţioase sau pasionante, bune pentru a cuceri comesenii. Aceştia le ascultau cu nerăbdare, le repovesteau înfrumuseţându-le la rândul lor şi au sfârşit prin a le păstra, într-o culegere pe care am fi putut-o considera ca autentică, dar care s-a transformat într-un fel de biografie romanţată. În ceea ce va urma, vom căuta să ne mărginim la ceea ce pare autentic şi a explica, prin fapte, remarcabila evoluţie a acestui om ieşit din întunericul adânc al rătăcirii spre a deveni un monument al harului lui Dumnezeu, precum şi a fi în mâna Sa un instrument puternic, în vederea zdrobirii celor mai stricate învăţături adunate în decursul secolelor. Născut în Eisleben în Saxa la 10 noiembrie 1483, dintr-o familie de mineri care s-a stabilit mai târziu la Mansfeld, Martin Luther a avut, după cum se pare, o copilărie destul de grea. Tatăl său trebuie să fi ajuns totuşi la o oarecare înlesnire, pentru că, observând strălucitele calităţi ale intelectului fiului său, l-a putut trimite când avea 14 ani la Magdeburg pentru a-şi completa studiile. El a urmat apoi, la universitatea din Erfurt, facultatea de drept, unde a găsit o bibliotecă bine îngrijită. Avea douăzeci de ani când i-a căzut în mână Biblia, pe care n-o văzuse niciodată. A citit-o cu curiozitate, chiar cu interes, dar fără ca, pentru moment, să-i înţeleagă adâncimea; ea vorbea inteligenţei lui, nu inimii lui. Puţin câte puţin a pus tot mai multă seriozitate în citirea Bibliei, încât, de îndată ce şi-a pus boneta de doctor, s-a întrebat dacă era potrivit să îmbrăţişeze cariera juridică, după dorinţa familiei sale, deoarece ea nu-i mai dădea voie să-şi îndrepte toate gândurile numai spre lucrurile lui Dumnezeu. Pradă acestor întrebări, adânc chinuit în sufletul său de sentimentul păcatelor sale, deodată s-a hotărât să intre la o mănăstire a
augustinilor, unde, nădăjduia el, va găsi răspuns la toate problemele care i se puneau; şi a făcut aceasta cu toată împotrivirea tatălui său, care îi amintea că, potrivit Sfintei Scripturi, copiii datorează ascultare de părinţii lor. În hotărârea lui Luther a fost o călăuzire de sus: pe lângă studiul lucrărilor patronului ordinului, a cărui evlavie era renumită, se recomanda fraţilor, citirea Sfintei Scripturi. Tânărul se aştepta să găsească la mănăstire modelul unei vieţi sfinte şi acea pace a sufletului pe care o căuta cu atâta ardoare. Dar în loc de moravuri curate, a avut înaintea ochilor un spectacol al dezordinei de tot felul. Înflăcărarea temperamentului său l-a făcut să-şi împlinească datoria întocmai, chiar să exagereze asprimea regimului impus tinerilor călugări. Apăsat de teama prezentării lui înaintea lui Dumnezeu şi ştiindu-se nepregătit pentru aceasta, din cauza stării lui de păcat, el ar fi strigat ca apostolul: „Nenorocit om ce sunt, cine mă va scăpa de acest trup de moarte?" (Romani 7:24). Până la un timp avusese convingerea tare că acele chinuri pe care le îndura în starea de călugăr vor constitui un mare merit înaintea lui Dumnezeu şi că aceasta ar fi de ajuns ca să-i câştige cerul. Totuşi, convingerea aceasta n-a fost în stare să astupe prăpastia deschisă în sufletul lui. Mai târziu, el mărturisea: „Am fost călugăr timp de aproape 20 de ani. M-am chinuit în toate felurile. M-am rugat, am postit, am vegheat, am suferit de frig, până ce era să mor; şi prin toate aceste lucruri, eu socoteam că Dumnezeu va trebui să privească la asprimea vieţii mele şi la credincioşia mea în a respecta regulile ordinului meu! În felul acesta eu trăiam în idolatrie, înşelat de visările omeneşti. Căci nu credeam în Cristos şi mă temeam de El ca de un judecător întunecat şi groaznic. Astfel, am început să caut alţi mijlocitori: Maria, sfinţii, faptele mele bune şi meritele ordinului... Totuşi mă credeam pierdut cu totul, ori de câte ori se ridica în sufletul meu o dorinţă necurată, o mişcare de mânie sau de ură... Nu era nimic, nici un lucru pe care să nu-l fi îndeplinit pentru a scăpa de această povară; mă spovedeam în toate zilele, dar aceleaşi ispite se repetau fără încetare." Drept culme a necazurilor, superiorii mănăstirii i-au luat Biblia şi i-au recomandat să citească diferite cărţi, care nu numai că n-au înlocuit Cartea lui Dumnezeu, dar n-au făcut altceva decât să-i crească nedumerirea şi neliniştea. Şi totuşi, tocmai în mănăstire, în mijlocul acestei organizaţii în care totul părea să îl depărteze de adevăr, Domnul i-a deschis ochii: Staupitz, vicarul general al ordinului augustinilor, izbit de chipul palid al tânărului său subordonat, ale cărui merite remarcabile şi foarte evlavioase, sincere, le cunoştea, îi spuse într-o zi: „Pentru ce, dragul meu frate, te chinui cu aceste speculaţii şi gânduri prea înalte? Priveşte la coasta străpunsă a Domnului Isus pe cruce, la sângele pe care El l-a vărsat pentru tine: acolo, tu vei întâlni îndurarea lui Dumnezeu. În loc să te frămânţi, gândindu-te la greşelile pe care le-ai făptuit, aruncă-te în braţele Mântuitorului. Pune-ţi încrederea în El, în dreptatea Lui, în jertfa Lui ispăşitoare săvârşită prin moartea Lui pe cruce. Nu fugi de El! Dumnezeu nu este împotriva ta. Tu eşti cel care te depărtezi de El. Apleacă-ţi urechea să asculţi pe Fiul lui Dumnezeu. El a coborât aici pe
pământ asemenea unui om, pentru ca să te asigure de îndurarea divină. El îţi spune: „Oile Mele ascultă glasul Meu şi Eu le cunosc... nimeni nu le va smulge din mâna Mea." Şi evlaviosul vicar a adăugat: „Dragă prietene, eu am jurat, nu o dată, Dumnezeului Sfânt, să trăiesc în sfinţenie, dar nu mi-am putut ţine jurămintele. Astăzi sunt hotărât să nu mai fac nici un jurământ asemănător, pentru că ştiu că nu îl voi ţine. Dacă Dumnezeu refuză să-mi facă parte de harul Lui, pentru meritele lui Isus Cristos, eu nu voi putea rămâne în picioare înaintea Lui; cu toate faptele mele bune, eu aş pieri. Priveşte la sângele pe care Domnul Isus l-a vărsat pentru tine; acolo vei afla harul lui Dumnezeu. În loc să te chinui ca să-ţi ispăşeşti păcatele, încrede-te în El, primeşte pentru tine jertfa pe care El a adus-o pe cruce." Dar Luther stăruia să caute în sine însuşi temelia pocăinţei pe care o ştia necesară mântuirii şi a răspuns argumentelor binevoitorului său prieten, aşa cum fac atât de multe persoane sincere: „Cum aş putea eu crede în îndurarea lui Dumnezeu, atât timp cât încă nu sunt într-adevăr întors la El? Trebuie să se lucreze în mine o schimbare, înainte ca El să mă poată primi." Atunci Staupitz i-a arătat lui Luther că Domnul, departe de a-l fi părăsit, îl făcea să treacă pe acest drum de suferinţă morală, pentru ca să i Se descopere ca un Tată bun şi iubitor, care nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui, ca să trăiască. De altă parte, un călugăr în vârstă i-a făcut o vizită în chilia lui şi atunci când Luther îi vorbea despre îndoielile şi temerile sale, confratele i-a amintit că mărturisirea de păcate, atât de des repetată în slujbă, conţine aceste cuvinte: „Cred în iertarea păcatelor." Luther spusese de multe ori aceste cuvinte, dar fără ca să le ia vreodată ca pentru sine. Deodată s-a făcut lumină în inima lui şi a strigat: „Eu cred!" Atunci bătrânul i-a răspuns: „În acest caz, frate dragă, aminteşte-ţi că, potrivit Cuvântului dumnezeiesc, păcatele tale îţi sunt iertate, dacă îţi pui încrederea în jertfa lui Cristos." Timpul de ucenicie fiind terminat, Luther a fost hirotonit. Dar înalta lui cultură teologică şi filozofică, darurile sale intelectuale extraordinare, elocvenţa sa au atras atenţia asupra lui. Nu avea încă douăzeci şi cinci de ani, când universitatea din Wittemberg l-a chemat să ocupe catedra de filozofie. Totuşi el a continuat să rămână alipit de ordinul augustinilor şi locuia tot la mănăstire. O parte din îndatorirea sa de profesor consta din a lămuri Sfânta Scriptură şi, în felul acesta, el a alcătuit un curs asupra psalmilor, apoi a început un studiu asupra epistolei către Romani. Într-o zi, când medita în izolarea chiliei sale asupra lecţiei pe care avea s-o ţină, ochii i s-au îndreptat spre Biblia deschisă înaintea lui şi a citit din ea aceste cuvinte, la Romani 1:17: „Cel drept va trăi prin credinţă." Sufletul i-a fost luminat prin aceste cuvinte: - există deci, pentru cel drept, o viaţă deosebită de aceea pe care o au restul oamenilor; această viaţă este produsă de credinţă, este recunoştinţa păcătosului pentru dragostea lui Dumnezeu, dar totodată este şi mijlocul dat de Dumnezeu, pentru cel drept, ca să stea înaintea Lui, fără a avea o conştiinţă pătată de păcat.
De atunci, învăţătura lui Luther a suferit o transformare. Până atunci, în el era admirat profesorul cu dar de vorbire, savantul. După aceea însă, studenţii aveau un creştin înaintea lor, un creştin încercat prin descoperirea pe care o primise cu privire la adevărurile de temelie ale creştinismului şi a cărui întreagă ştiinţă decurgea, de acum încolo, din Biblie, în timp ce până atunci predase scolastica seacă. Această comoară, el o scotea din străfundul convingerii inimii sale. Obţinând titlul de licenţiat în teologie, a trebuit să depună, între altele, următorul jurământ: „Jur să apăr cu toată tăria adevărul Evangheliei." Această promisiune, el şi-a ţinut-o în tot timpul vieţii sale, deşi nu în spiritul celor care i-au impus-o, ci potrivit adevărului şi voii lui Dumnezeu. Învăţătura pe care o dădea el se întemeia numai pe Biblie, la fel şi predica lui. Cerceta cu râvnă Scripturile, le vestea cu toată curăţia şi apăra ce era scris, de orice împotrivire, de oriunde ar fi venit. Astfel, el a redat Cuvântului adevărului locul de care îl lipsise biserica romană; el a condamnat cu toată tăria falsificarea făcută de biserică, „acest rău în mod grosolan arătat: nici nu este băgat în seamă; nici nu se sinchisesc de el, nu îi simt deloc grozăvia." Aceste cuvinte sunt tot atât de valabile şi astăzi. Şi iată în ce fel recomanda el, mai târziu, predicarea Cuvântului lui Dumnezeu: „Nu mai suntem noi cei care trebuie să lucrăm, ci Domnul, prin Cuvântul Lui. Inimile oamenilor sunt în mâna Lui, „cum este lutul în mâna olarului" (Ieremia 18:6). Noi avem dreptul să vorbim, dar nu să constrângem. Să predicăm; restul aparţine lui Dumnezeu. Ce aş câştiga eu, dacă aş recurge la forţă? O primire rece, o aparenţă frumoasă, dar nimic altceva decât imitaţie, o uniformitate împietrită, făţărnicie. Dar nu va fi nici sinceritate, nici credinţă, nici dragoste. Totul lipseşte când lipsesc aceste calităţi. N-aş da nici măcar un ban pentru a câştiga o asemenea victorie. Primul nostru scop trebuie să fie să câştigăm inima, iată de ce trebuie să predicăm Evanghelia. Dacă noi facem acest lucru, vom vedea cum Cuvântul divin produce ceva într-o zi, poate cât de curând; şi astfel, puţin câte puţin, auditorii vor părăsi vechile lor practici şi vor învăţa să urmeze calea Domnului. Dumnezeu produce, prin Cuvântul Său, rezultate mult mai mari decât voi şi decât mine şi decât lumea întreagă, dacă ne vom îndrepta eforturile în această direcţie. Dumnezeu câştiga inima. Iată adevărata şi singura victorie!" Dar Luther ştia şi de nevoia de a cerceta Biblia sub călăuzirea Duhului Sfânt şi cu ajutorul Domnului... „Se recunoaşte destul de bine", scrie el unui prieten, „că noi n-am putea înţelege Sfintele Scripturi prin propriile noastre mijloace, nici prin puterea inteligenţei noastre. Datoria noastră elementară este de a începe cu rugăciune. Cere mereu Domnului să-ţi facă parte din harul Său bogat, să poţi pricepe însemnătatea a ceea ce citeşti. Nimeni altul nu poate interpreta Cuvântul divin, decât Autorul lui, după cum este scris: „Ei vor fi toţi învăţaţi de Dumnezeu" (Ioan 6:45; Isaia 54:13). Nu spera să obţii ceva prin studiile tale personale, dacă rămâi la tine însuţi, nici prin inteligenţa ta, oricât de mare ar fi ea. Pune-ţi încrederea în Dumnezeu şi în călăuzirea Duhului Sfânt. Crede ce spune un om care a pus la încercare această metodă."
Ivindu-se neînţelegeri între ordinul augustinilor şi „sfântul scaun", Luther a fost trimis la Roma în scopul de a le rezolva. S-a exagerat foarte mult influenţa acestei călătorii asupra evoluţiei lui spirituale. Fără îndoială, nu s-a putut să nu fie izbit dureros de spectacolul practicilor păgâne, a superstiţiilor care se arătau în toată urâţenia lor, fără a mai ţine seamă de alte dezordini ale acestui oraş. Nu trebuie să se uite că în acel moment Luther era încă un catolic, deşi întoarcerea lui la Dumnezeu avusese deja loc. Ce a luat el din călătoria la Roma este convingerea că o reformă completă a bisericii era de neapărată trebuinţă. El a mai avut acolo numeroase experienţe, care i-au fost folositoare mai târziu. Era pe timpul când vânzarea indulgenţelor se practica în Germania. Luther nu putea altfel decât să se opună cu toată puterea sa unui comerţ atât de necinstit, mai ales că prin el se surpa învăţătura îndreptăţirii prin credinţă. Tetzel, care conducea afacerea, a găsit în viteazul călugăr augustin, un adversar înverşunat şi de temut. Dar lucrul în sine nu era nou. În 1482 Sorbona deja condamnase fraza următoare: „Orice suflet este imediat scos din purgatoriu, când un membru din familia lui depune în cutia de colecţie o piesă de argint, în vederea reparaţiilor ce sunt de făcut bisericii Sfântul Petru." Sorbona vedea mai clar decât papii din secolul al XVI-lea. Dar, în Germania, răul se instala, pentru a spune astfel, în mod oficial. Pe lângă erezia care fusese proclamată, traficul indulgenţelor reprezenta un adevărat pericol public, prin faptul că anula valorile morale şi consfinţea pe faţă crima: se vedea cutare persoană cumpărând o indulgenţă foarte costisitoare, este adevărat, pentru a se şti mai dinainte iertat de asasinatul tatălui său. Orice siguranţă dispărea; protecţia legilor nu mai era decât o afirmaţie fără valoare. După ce a predicat cu o deosebită putere de convingere contra indulgenţelor, Luther a hotărât, potrivit obiceiului de atunci, să provoace pe Tetzel la o dezbatere publică asupra acestei chestiuni. În acest scop, el a afişat pe uşa catedralei din Wittemberg, 95 teze care rezumau învăţătura Bibliei în privinţa acestui subiect şi, întemeindu-se pe aceeaşi autoritate, condamna fără cruţare traficul josnic (31 octombrie 1517). Iată câteva dintre aceste teze: 1) „Când Stăpânul şi Domnul nostru Isus Cristos spune: „Pocăiţi-vă", El înţelege ca întreaga viaţă a slujitorilor Lui credincioşi, pe pământ, să dovedească un spirit continuu de pocăinţă." 6) „Papa nu poate ierta nici o vină. El nu poate decât să confirme iertarea pe care Dumnezeu Însuşi o dă. Dacă el lucrează altfel, vinovăţia are totuşi aceleaşi urmări." 21) „Vânzătorii de indulgenţe greşesc când afirmă că omul este mântuit prin indulgenţa papală şi scăpat de orice pedeapsă." 38) „Orice creştin, care are o adevărată pocăinţă cu privire la păcatele pe care le-a făcut, obţine iertarea fără ajutorul indulgenţelor." 43) „Cel care dă săracilor sau împrumută pe cei strâmtoraţi, face prin aceasta o faptă mult mai merituoasă decât cel care cumpără o indulgenţă." 46) „Cine nu are mai mult decât îi trebuie, face bine să întrebuinţeze ceea ce are pentru a-şi procura cele necesare pentru ai săi şi să nu risipească ce are,
ca să-şi cumpere indulgenţe." 62) „Adevărata comoară a bisericii, bunul ei cel mai preţios este Evanghelia gloriei şi a harului lui Dumnezeu." 79) „Este o hulă să spui despre crucea armatelor papale că are tot atâta putere cât are crucea Domnului Cristos." Nici un luptător catolic nu a îndrăznit să se prezinte ca să discute tezele, cu atât mai puţin ca să le combată. În schimb, ele se răspândeau cu o rapiditate extraordinară.... „În cincisprezece zile - scrie un istoric - întreaga Germanie le cunoştea; peste o lună erau citate în întreaga creştinătate, de parcă îngerii lear fi purtat peste tot. Este greu să-ţi închipui agitaţia pe care au stârnit-o." Sau tradus în olandeză şi în spaniolă, se spune că un călător le-a pus în vânzare şi la Ierusalim. Pelerinii care se adunau la Wittemberg pentru ziua „tuturor sfinţilor" au contribuit în mare parte la această extraordinară răspândire. Arhiepiscopului de Mayenţa, care dăduse consfinţirea eclesiastică traficului ruşinos al indulgenţelor, Luther i-a scris: „Nimeni nu va putea fi mântuit de episcopul său. Numai cel drept este mântuit şi calea care duce la adevăr este strâmtă. De ce atunci vânzătorii de indulgenţe înşală poporul cu o asigurare mincinoasă? Datoria episcopilor nu este de a predica Evanghelia şi de a vorbi ascultătorilor despre dragostea Domnului? Niciodată Domnul n-a învăţat că ar trebui predicate indulgenţele. El ne-a poruncit să vestim numai Evanghelia. Şi atunci, ce periculos şi de neînţeles este din partea unui episcop, când el autorizează să fie acoperită Evanghelia şi să se vorbească poporului de indulgenţele pe care trebuie să le cumperi cu bani. Rog pe înălţimea voastră, în Numele Domnului Isus Cristos, să cercetaţi bine această chestiune şi să daţi ordinele necesare, pentru ca poporul să poată învăţa adevărul. Dacă înălţimea voastră neglijează această datorie, veţi fi ruşinat într-o zi de alte glasuri care vor înlătura în mod categoric pe cei care predică aceste învăţături greşite." Arhiepiscopul n-a îndrăznit să răspundă la aceste înştiinţări solemne. Domnul ocrotea într-un mod deosebit pe martorul Său credincios. Luther avea numeroşi adepţi şi câţiva prieteni credincioşi şi devotaţi. Dar, deocamdată, nu se putea baza decât pe ajutorul lor moral. Când era vorba de luptă, el rămânea singur pe poziţie şi arăta o energie nepotolită, în aşa fel încât foarte puţini dintre catolicii mai de frunte au încercat să se măsoare cu el. Tot aşa, singuratic, a trecut prin anii mohorâţi ai mănăstirii din Erfurt. Dar, acum, când primise mântuirea în Domnul Cristos, nici o putere omenească nu l-ar fi putut da înapoi. „Cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu scria el - sunt mlădioşi în ceea ce priveşte inteligenţa şi raţionamentele lor, şi sunt conduşi în mod minunat de mâna Domnului, chiar acolo unde ei n-ar fi vrut să meargă." Totuşi lupta nu era decât la început. Satan era la lucru şi îşi potrivea armele. În sânul ordinului augustinilor, Luther nu întâlnea decât puţin din sprijinul la care se aştepta: se temeau de ura lui Tetzel şi de discreditarea care ar fi rezultat. Numeroşi prieteni ai reformatorului nu l-au susţinut decât foarte
şovăielnic, atât de mare era nesiguranţa lor cu privire la sfârşitul evenimentelor. Luther sperase să vadă primită Evanghelia de către marii demnitari ai bisericii, de renumiţii filozofi, care, dorea el, să i se alăture. Dar Domnul a condus împrejurările cu totul altfel. Din nou izolare completă. De la distanţă i se dădeau dovezi de simpatie şi cuvinte de încurajare; dar numai aici se oprea ajutorul omenesc. Frumosul lui entuziasm a făcut loc unei decepţii amare, urmată de o adâncă descurajare. El tremura la gândul de a avea contra lui întreaga „biserică" de care era încă legat. Această stare de spirit se regăseşte în tot timpul vieţii lui Luther. Cu o fire impulsivă, dăruit cu o credinţă puternică, cu o încredere fără margini în înţelepciunea lui Dumnezeu, el nu cunoaşte piedici, nu se gândeşte să le prevadă. Nimic nu-l opreşte; se năpusteşte asupra vrăjmaşului cu capul plecat, crezând că este imposibil ca Domnul să nu facă să-şi ajungă scopul. Desigur, el doreşte mai puţin să conducă pe alţii, decât să fie condus el însuşi de mâna lui Dumnezeu. Dar, când drumul i se întretaie, i se pare că totul este pierdut. De fapt, Luther este, înainte de toate, un desţelinător; el nu poate nici să înceteze, nici să se odihnească, până nu vede terenul acoperit de ruine. În nesfârşita Sa înţelepciune, Domnul a pus alături de el, în persoana lui Filip Melanchton, un colaborator de o valoare care nu se poate preţui. De timpuriu, aceşti doi prieteni, simţind cât de mult aveau nevoie unul de altul, s-au legat foarte strâns, încât Melanchton spunea: „Dacă este un om pe care să-l iubesc şi să-l îmbrăţişez cu toată inima, acesta este Martin Luther." Melanchton avea cele mai frumoase calităţi spirituale. Dăruit cu o inteligenţă vie, cu o mare uşurinţă de a înţelege, ştia minunat de bine să comunice altuia lucrurile pe care le ştia. El era dintre cei care au „un duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu" (2 Petru 3:4) şi în felul acesta el câştiga inimile. Aceasta nu-l împiedica deloc să nu se bucure de o mare autoritate asupra tuturor, prin profunzimea cunoştinţelor sale. Cuvântul lui Dumnezeu era studiul lui preferat; din tinereţe i-a dat o atenţie deosebită; el înlătura toate raţionamentele omeneşti cu privire la Cuvânt şi se ţinea în mod literal de declaraţiile Bibliei, din care avea totdeauna un exemplar la el. În felul acesta, cei doi reformatori se completau, Luther dând lui Melanchton ceva din energia sa, care dădea pe delături, iar acesta, contribuind la calmarea atitudinii plină de ardoare a prietenului său. Luther a caracterizat colaborarea lor în aceşti termeni pitoreşti: „Lucrarea mea este să înlătur trunchiurile şi buştenii, să smulg mărăcinii şi spinii, să umplu gropile. Eu sunt desţelinătorul aspru, care deschide şi netezeşte calea. Maestrul Filip vine după mine; el îşi face în linişte lucrarea sa foarte clară: el plantează, seamănă, stropeşte cu dragoste, potrivit bogatelor daruri pe care i le-a hărăzit Dumnezeu." Notăm aici că Melanchton a fost primul care a stabilit diferenţa esenţială dintre „cunoaşterea istorică a lui Cristos - cunoştinţă care nu mântuieşte - şi încrederea în promisiunea divină." Tetzel a sfârşit prin a primi provocarea care i-a fost făcută. Neîndrăznind totuşi să se întâlnească faţă în faţă cu adversarul său de temut, a redactat printre prietenii săi o serie de teze, contrazicând pe cele ale lui Luther, şi le-a
susţinut înaintea a trei sute de membri ai clerului, adunaţi la Frankfurt pe Oder. Pentru că s-a păzit foarte mult să convoace pe reformatori, a avut o victorie uşoară, care s-a întors totuşi spre încurcătura sa. Poporul german, în întregul lui, vedea mai clar decât ecleziasticii. Sătul de a fi stors de ei, această încercare de a obţine bani prin promisiunile înşelătoare ale indulgenţelor a sfârşit prin a inspira un puternic dezgust, mai ales tinerilor studenţi din universităţi. Astfel, studenţii din Wittemberg au adunat toate exemplarele din tezele lui Tetzel, pe care au reuşit să le găsească, şi le-au ars în public. Până aici, papa Leon al X-lea a stat în afara conflictului: „Simplă ceartă de călugări" - zicea el, amintind rivalitatea de veacuri dintre augustini şi dominicani (acestui din urmă ordin îi aparţinea Tetzel). Ca om cu o înaltă cultură şi iubitor al artelor şi al literaturii, dorea să trăiască în pace; totuşi se interesa de ideile noi enunţate de Luther, mai ales că i s-au prezentat sub o formă plăcută şi spirituală. Despre Luther, el vorbea cu stimă, din cauza calităţilor lui intelectuale fără pereche, pe care i le recunoştea. Dar, îndrăzneala mereu crescândă a reformatorilor a sfârşit prin a alarma pe Leon al X-lea şi mai ales pe agenţii lui, care tremurau la vestea mişcărilor ce se observau peste tot. Trebuie spus că vrăjmaşii adevărului, în Germania, parcă se sileau să-şi facă poziţia tot mai grea, atât prin violenţele lor, cât şi prin slăbiciunile răspunsurilor lor. Papa a cedat insistenţelor celor din jurul lui şi a citat pe Luther să apară înaintea lui peste 60 de zile. Ce avea de făcut reformatorul? A asculta de acest ordin însemna categoric a merge la moarte, a se expune la aceeaşi soartă cu Ioan Huss, Savonarola şi atâţia alţii, care au pierit sub loviturile papalităţii. Domnul însă n-a îngăduit acest lucru. El a pregătit lui Luther un protector puternic: pe electorul Frederic de Saxa. Acest prinţ, deşi înfricoşat de îndrăzneala prietenului său, aprecia foarte mult sinceritatea lui şi supunerea lui faţă de Scripturi. Cu toate că n-a atacat el însuşi abuzurile, vedea cu plăcere cum un altul se împovăra cu această problemă. El s-a declarat de la început pentru Luther şi a obţinut ca acesta să fie cercetat şi judecat în Germania. Totuşi Luther avea destulă încredere în Domnul şi în bunătatea Lui, şi pentru cauza lui putea să oprească orice intervenţie a acestui prinţ, în favoarea adevărului. „Nu vreau - spunea el - ca în această chestiune, electorul nostru, care este nevinovat de toate acestea, să facă cel mai mic lucru pentru a apăra gândurile mele. El are dreptul să-şi întindă mâna ca să nu fiu expus vreunei violenţe, dacă poate face aceasta fără să compromită propriile sale interese. Dacă nu, eu accept în întregime primejdia care mă ameninţă." Această tărie a lui Luther încuraja pe numeroşii săi prieteni. Prin aceasta, el dădea un viu exemplu de încredere în Dumnezeu. „Domnul este pentru mine, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?" (Psalmul 118:6) Schimbând deci tactica, Leon al X-lea a invitat pe cardinalul Cajetan, legatul său la dieta germană, să se ocupe de această problemă şi s-o trateze în Germania. Luther a primit ordinul de a se duce la Augsburg. El a răspuns
imediat la această chemare. Din fericire, prietenii lui au arătat mai multă prudenţă decât el şi l-au făcut să nu apară înaintea cardinalului fără a fi primit un bilet de liberă trecere semnat de împărat. Dar acest act a trebuit să fie aşteptat câteva zile, în timpul cărora Cajetan a căutat să-l ademenească pe reformator. Totodată a trimis la el pe unii din prietenii săi care trebuiau să pregătească terenul, fie zdruncinând pe Luther prin teamă, fie căutând să-l câştige prin linguşiri. În definitiv, era vorba de puţin lucru - spuneau ei - navea decât să-şi retragă ereziile, treabă de un cuvânt latinesc compus din şase litere: „Revoco", adică „mă dezic". Dar Luther a rămas neclintit. În sfârşit, actul aşteptat a sosit. N-ar trebui să se creadă că, acceptându-l, Luther căuta să se sprijine pe un braţ de carne. El vedea în aceasta, simplul fapt al ascultării de sfatul venit de la prietenii săi cei mai bine intenţionaţi şi chiar cei mai evlavioşi. Domnul avea în mână cauza lui. Dacă i s-ar fi cerut viaţa, el ar fi dat-o cu bucurie. În prezenţa legatului papei, Luther a afirmat că el este autorul tezelor din Wittemberg; el îşi lua asupra lui întreaga răspundere, adăugând că era dispus să primească învăţătură, dacă l-ar convinge cineva de greşeală. Atunci cardinalul, hotărât să-şi ia rolul unui tată binevoitor faţă de un fiu răzvrătit, a răspuns într-un ton cu totul împăciuitor, lăudând chiar şi smerenia lui Luther şi arătându-şi bucuria; apoi a insistat de Luther să-şi recunoască greşelile, să-şi retragă afirmaţiile şi să se abţină pe viitor de a mai răspândi punctele sale de vedere. Luther, întrebând asupra căror puncte ar trebui să-şi retragă cuvintele, legatul a spus că este vorba de problema indulgenţelor şi de afirmaţia reformatorului că mântuirea depinde numai de harul lui Dumnezeu. Luther n-a refuzat deloc să primească din nou învăţătură relativ la indulgenţe, fără ca, bineînţeles, să se oblige a le accepta. Relativ la celălalt punct, el a declarat că îl va menţine până la moarte, dacă va trebui să moară pentru aceasta, decât să se lepede de el; a tăgădui mântuirea prin har ar însemna să lepede întreaga lucrare a Domnului Cristos. În zadar Cajetan a recurs la toate mijloacele pentru a obţine de la Luther mărturia pe care dorea a i-o smulge. Rugăminţi şi ameninţări au rămas şi unele şi altele fără rezultat şi tot aşa în zilele care au urmat. Luther şi-a menţinut poziţia de la început. „Eu nu sunt decât un om - spunea el - şi, prin urmare, în stare să mă înşel. Am arătat deja dorinţa mea de a primi învăţătură şi îndreptările necesare cu privire la greşelile pe care le-aş fi putut înfăptui. Voi face tot ce se va putea cere de la un creştin. Dar protestez cu toată puterea mea contra metodei urmată în această chestiune şi contra pretenţiei care se arată de a mă constrânge să mă dezic, fără a mă fi convins de greşelile mele." De fapt, dezbaterea se învârtea în jurul afirmaţiei lui Luther că numai credinţa mântuieşte: „Credinţa celui drept îl îndreptăţeşte şi îi dă viaţă din Dumnezeu." El îşi sprijinea aceste cuvinte pe numeroase locuri din Biblie, despre care legatul a îndrăznit să pretindă că cea mai mare parte dintre ele nu aveau nimic a face cu discuţia. Scos din sărite, Cajetan i-a strigat: „Să te dezici său să te retragi definitiv!" Luther a ascultat respectuos de acest ordin categoric; cei doi adversari nu
trebuiau să se mai revadă. Prins în propriul său laţ, Cajetan a fost cuprins de o ură şi mai mare: „...Acest om - spunea el - are nişte ochi profunzi şi speculaţii stranii în cap. Nu vreau să mai discut cu o asemenea brută. Privirea lui străpungătoare spune prea mult despre caracterul său rău.” În timpul acestei lupte inegale s-a răspândit zvonul despre cardinal că ar vrea să recurgă la un procedeu obişnuit Romei: să arunce în închisoare pe Luther şi pe prietenul său Staupitz, mai marele augustinilor; şi aceasta, cu tot permisul lui de liberă trecere. Dar un senator din Augsburg a luat măsuri pentru salvarea viteazului luptător al adevărului. Într-o seară, spre miezul nopţii, un cavaler neînsemnat, călare pe o mârţoagă, neavând nici sabie nici pinteni, ieşea din oraş pe o poartă mai ferită, însoţit de un vizitiu bătrân. Era Luther, asupra căruia veghea senatul. El a ajuns zdrobit de oboseală la Wittemberg. Foarte supărat pentru că prada îi scăpase, cardinalul a somat pe elector să trimită pe Luther la Roma sau să-l izgonească din ţinut. Prinţul a dat reformatorului scrisoarea pe care a primit-o şi a respins rolul ruşinos pe care ar fi vrut ceilalţi să-l aibă. Într-o scrisoare modestă dar precisă, adresată legatului, Luther şi-a expus toată purtarea şi imposibilitatea unei deziceri; apoi arăta care era temelia credinţei sale. „Eu mă încredinţez - scria el - voinţei pline de îndurare a Domnului, oricum ar dispune El de mine şi Îl laud pentru faptul că a găsit vrednic pe un păcătos ca mine să sufere pentru o cauză atât de bună şi sfântă." Luther s-a gândit că este nimerit să scrie direct lui Leon al X-lea, spunându-i, între altele, dorinţa sa de a apela de la un papă rău informat la un papă bine informat. Această scrisoare, compusă cu cel mai atent respect, n-a primit nici măcar răspuns. Atunci Luther a întocmit o a doua scrisoare, în care, de data asta, apela de la papă la un consiliu; era o lovitură îndreptată chiar împotriva autorităţii papale, pentru că o bulă a lui Pius al II-lea hotărâse excomunicarea imediată contra oricui, fie chiar a împăratului în persoană, dacă îşi permitea să pună la îndoială supremaţia papei. Dar Leon al X-lea prefera diplomaţia în locul mijloacelor violente şi a făcut o nouă încercare pe lângă Luther, recurgând la şambelanul Miltitz. A citat înaintea sa pe Tetzel şi i-a reproşat, cu amărăciune, în privinţa felului în care se achitase de datorie. Sărmanul vânzător de indulgenţe a fost atât de atins de lucrul acesta încât a căzut bolnav. Luther a încercat să-l mângâie, căutând să-i îndrepte privirile spre Domnul, dar fără succes. Puţin timp după aceasta, Tetzel a murit de supărare. Doctorul Eck, altădată coleg şi prieten al lui Luther, îşi făcuse renume prin asprimea pe care o arăta în combaterea învăţăturii Evangheliei. Era cunoscut ca fiind în mod deosebit dăruit pentru a discuta, iar în discuţii avea o putere de contrazicere şi o îndemânare demnă de o cauză mai bună. În mai multe rânduri participase la astfel de discuţii, atât de gustate pe atunci; totdeauna el era învingător. A publicat 12 teze, cu scopul de a le răsturna pe cele de la Wittemberg. Cea de a douăsprezecea teză a lui Eck era întocmită în aşa fel încât ataca personal pe Luther, în atitudinea lui de împotrivire faţă de
învăţătura papală. În adevăr, întemeindu-se pe cele mai bune texte istorice, Luther arătase că, în timpurile de la început ale bisericii, episcopul de la Roma nu se gândise niciodată să stăpânească peste toată creştinătatea. Deci, dacă el pretindea acum acest lucru, făcea aceasta prin uzurpare. Cu toate sfaturile prietenilor săi, care se temeau de savantele sofisme ale doctorului Eck, Luther s-a hotărât să-l combată, deşi însăşi felul acestei dezbateri pricinuia prietenilor săi cea mai mare teamă. Însă ducele George de Saxa (care nu trebuie confundat cu electorul), foarte zelos pentru catolicism, a provocat dezbaterea, adresând mustrări amarnice celor care ar căuta s-o evite, inclusiv episcopului de Mersebourg, pe teritoriul căruia se găsea Leipzig, locul în care urmau să se întâlnească adversarii. Dar episcopul nu făcuse altă greşeală decât că declarase că socoteşte discuţia de prisos. O mare mulţime a asistat la dezbatere: nobili, savanţi, profesori. A durat cam o săptămână. Luther a făcut dovadă de o cunoaştere extraordinar de bună a Bibliei, domeniu în care Eck se arăta cu totul inferior, apoi şi de o documentare istorică de aşa fel încât de mai multe ori a închis gura adversarilor prin argumente scoase de la părinţii bisericii cei mai renumiţi. A arătat din Scripturi că Biserica nu are decât o Căpetenie, care este Domnul Cristos, citând între altele Psalmul 110:1: „Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale." Eck a crezut că-l încurcă, tratându-l ca „hussit" din Boemia, eretic, la care Luther a răspuns, fără a se feri, că printre afirmaţiile lui Huss erau multe în totul conforme învăţăturilor Cuvântului lui Dumnezeu, printre care: „Nu este nevoie, pentru mântuire, să crezi biserica romană superioară celorlalte." „Puţin mă interesează - a adăugat el - că aceste cuvinte ar fi ale lui Huss sau Wycliffe; acesta este adevărul. Mai mult nu-mi trebuie." Şi a rezumat în aceste cuvinte, poziţia pe care a luat-o: „Doctorul Eck evită Scripturile tot aşa cum Diavolul fuge de îndată ce vede crucea. În ce mă priveşte, deşi am un mare respect pentru părinţii bisericii, în măsura în care ei menţin adevărul, eu pun mai presus de ei Cuvântul lui Dumnezeu. Şi tocmai asupra acestui punct, eu atrag mereu atenţia celor care ne ascultă.” În sfârşit, cum Eck îi amintea hotărârile luate cu privire la Huss de către Consiliul din Constance, Luther a declarat că orice fel de consiliu se poate înşela, numai Biblia este infailibilă. Eck tocmai aceasta căuta: să ia de la adversul său afirmaţii de felul acesta. În această privinţă a reuşit; dar disputa de la Leipzig a avut astfel pentru Luther acest avantaj nespus de mare, de a-l aduce în stare să ia în mod hotărât o atitudine faţă de diferitele puncte asupra cărora încă nu se pronunţase. El a apărut deci, la Leipzig, mai mult ca înainte, ca un luptător neclintit pentru adevăr. În scrisorile personale ale doctorului Eck, el singur mărturiseşte că la numeroase discuţii a suferit o totală înfrângere, pe care el încearcă s-o explice prin motive care se pot deduce. În lumea teologică din Leipzig s-a proclamat totuşi victoria deplină a luptătorului catolic. Acestei afirmaţii i se opunea opinia unui martor modest şi imparţial, Mosellanus, care spunea: „Dacă ascultaţi pe cei care nu înţeleg nimic din subiectele discutate, Eck a
avut o victorie strălucită. Dar în ochii oamenilor pregătiţi şi care gândesc, Luther este cel care a rămas stăpân al câmpului de bătaie." Un fapt rămâne: fără a intra în nenumăratele amănunte ale iscusinţei teologice de a vorbi în timpul disputei, cauza adevărului se impune prin însăşi simplitatea sa. Ceea ce dovedeşte acest lucru, între altele, este renumele, de acum încolo, dobândit de universitatea din Wittemberg, unde Luther preda mai departe. Se vedeau până la 400 de studenţi, urmând cursurile sale în acelaşi timp, încât era o greutate să fie găzduiţi în oraş. Această extraordinară putere de atragere nu este de ajuns pentru a arăta valoarea vestei pe care o aducea reformatorul? Vestea se răspândea rapid în afara Germaniei. Froben, renumitul tipograf din Basle, edita lucrările lui Luther; ele se împrăştiau de îndată, peste tot. Şase sute exemplare au pătruns în Franţa. Au fost primite cu mare bucurie în Anglia. Nişte negustori spanioli le-au tradus în limba lor şi le-au expediat, din Anvers, în patria lor. Calvi, un librar savant din Paris, a introdus din ele, un pachet mare, în Italia. Şi Froben îi scrie în această privinţă lui Luther: „Am vândut totul. Niciodată o altă afacere editorială nu mi-a reuşit atât de bine." La aceasta, reformatorul i-a răspuns cu umor: „Mă bucur împreună cu dumneata de faptul că oamenii găsesc plăcere în adevăr, deşi el se exprimă fără mare pricepere şi gângăvit." Disputa din Leipzig l-a făcut pe Luther să rupă ultimele legături care încă îl mai ţineau de biserica romană. Până aici, el mereu dorise să facă o reformă chiar în sânul bisericii. Acum a înţeles că este imposibil. „...Ieşiţi din mijlocul lui, poporul Meu, şi fiecare să-şi scape viaţa de mânia aprinsă a Domnului" (Ieremia 51:45). Eck i-a descoperit că supremaţia pe care Roma o pretinde, îşi trage originea din ambiţia unui partid şi din credulitatea fără pricepere a celuilalt. „Învăţaţi prin exemplul meu," scria Luther, „ce lucru greu este să te dezveţi de greşelile care cutreieră lumea întreagă şi care, printr-o lungă obişnuinţă, neau devenit a doua natură. Iată, sunt şapte ani de când citesc Sfânta Scriptură şi o predic cu zel, în aşa fel încât o ştiu aproape pe de rost. Aveam astfel primele lucruri ale cunoaşterii şi ale credinţei în Domnul Cristos. Am susţinut chiar, în mod public, că nu printr-un drept divin pretinde papa supremaţia bisericii creştine. Şi totuşi n-am văzut concluzia întregii mele atitudini, adică nevoia categorică şi neîndoelnică de a spune că papalitatea este de la Diavolul. Pentru că ce nu este de la Dumnezeu, este de la Diavolul."
Lupta În august 1520, Luther a lansat celebrul său apel către majestatea sa imperială şi nobilimea creştină a imperiului german, cu privire la reforma creştinătăţii, „puternică lovitură de tun, care a dat semnalul atacului contra Romei", cum spunea unul dintre prietenii săi. Câteva extrase din acest document vor arăta cum ştia el să se întemeieze pe Biblie, pentru a-şi apăra spusele: „Se pretinde că papa şi clerul constituie ordinul ecleziastic sau spiritual. Dar la 1 Petru 2:9 citim: „Voi, adică toţi copiii lui Dumnezeu, sunteţi o preoţie împărătească." Papa se consideră drept locţiitor al Domnului Cristos
şi domn peste această lume; dar Domnul Isus Cristos a spus: „Împărăţia Mea nu este de aici" (Ioan 18:36). Papa are pretenţia la succesiunea legală a împăratului; este oare de la Domnul acest drept pe care şi-l ia el? Domnul a spus: „Împăraţii neamurilor stăpânesc peste ele ...dar între voi să nu fie aşa" (Luca 22:25-26). Papa mai are pretenţie şi la Neapole, la Sicilia; îşi va susţine pretenţiile prin foc şi fier, aşa spune el. Dar apostolul Pavel scrie că: „Nici un ostaş nu se încurcă în treburile vieţii" (2 Timotei 2:4). Papa, însă, se încurcă în treburile vieţii... cu aceste treburi, mai mult decât toţi ceilalţi suverani. Să-i punem deci în mână Biblia şi să înveţe să trăiască în pace şi să se roage pentru autorităţi, pentru împăraţi şi pentru cei care sunt aşezaţi în poziţii înalte, ca să putem duce o viaţă paşnică şi liniştită (1 Timotei 2:2). Satan a convins clerul că este un lucru onorabil să nu te căsătoreşti (vezi 1 Timotei 4:3). Totuşi vedem nenumăraţi preoţi şi prelaţi împovăraţi cu familii, fără ca să fi contractat legătura căsătoriei. „Supraveghetorul (episcopul) trebuie să fie bărbatul unei singure soţii" (1 Timotei 3:2). De aici, dezordini fără număr...” În câteva zile s-au vândut patru mii de exemplare din acest Apel, fapt fără precedent în istoria tipăriturilor. Pentru a-şi preciza mai bine argumentele, Luther a publicat, puţin după aceea, o lucrare în limba latină destinată oamenilor „bisericii", intitulată: „Despre robia Babilonului şi a Bisericii", în care tratează problema tainelor, apoi, o altă lucrare: „Despre libertatea creştină", dedicată papei Leon al X-lea, una dintre cele mai bune lucrări care au ieşit din condeiul lui, prin bogăţia imaginilor, simplitatea stilului, profunzimea gândurilor şi prin nota pur evanghelică. El dezvoltă ideea că creştinul este cea mai liberă făptură, pentru că este eliberat de păcat şi de lege, dar că, prin recunoştinţă şi dragoste, el ascultă de bunăvoie de Dumnezeu şi se supune fraţilor săi. Cartea începe printr-o dedicare papei, respectuoasă pentru persoana lui, dar fără cruţare pentru curtea de la Roma: „Tu eşti, o, Leon, ca un miel în mijlocul lupilor, ca Daniel în groapa cu lei..." Cu toată pretinsa sa victorie, doctorul Eck suporta cu greu să vadă mărinduse influenţa şi popularitatea lui Luther. Dar, cu cât nefericitul apărător al catolicilor se agita contra rivalului său, cu atât pierdea din teren; strigătele sale de protest nu aveau mai mult succes decât argumentele sale, deşi membrii clerului îi repetau frazele. Era acoperit de ruşine prin satire usturătoare şi s-a văzut, în curând, părăsit de toată Germania, care gândea. Nemaiputând suporta această situaţie, a plecat la Roma, unde a dus, pe lângă „Sfântul Scaun", o campanie stăruitoare de defăimare contra adversarului. Papa a ezitat să ia vreo hotărâre, cardinalii de asemenea. Necunoscându-l pe Luther decât după nume, ei sperau să-l readucă la punctul lor de vedere. Dar Eck nu vroia să audă de compromis; dând curs liber sentimentelor sale, el striga răzbunare; nişte călugări s-au aliat cu el şi, încurajat în felul acesta, el plictisea pe papa, discutând cu el ore întregi. A stimulat curtea papală, mănăstirile, poporul, biserica şi a sfârşit prin a-l convinge pe papă. Leon al X-lea a cedat: pierderea reformatorului a fost astfel hotărâtă. Fără a întârzia, „Sfântul colegiu" a publicat o bulă, dând
condamnare asupra tuturor învăţăturilor lui, acordându-i un termen de 60 de zile pentru a-şi retrage cuvintele; după acest termen, dacă nu va ceda, el şi toţi partizanii lui vor fi excomunicaţi. Peste toate acestea, Luther primea ordinul de a se prezenta înaintea papei, la Roma. Din punct de vedere omenesc, cauza reformei risca foarte mult să fie cu totul pierdută. Autoritatea papală avea încă un credit imens, cu toate atacurile îndreptate asupra ei. În faţa marilor mulţimi, aceste atacuri repetate păreau chiar că o fortifică. Ea avea un trecut foarte lung, o tradiţie orală, pe care n-o puteai arunca la pământ în mod brutal, fără motive bine întemeiate, recunoscute şi demonstrate. A susţine pe Luther însemna a te pronunţa contra bisericii, iar mijloacele de care ea se folosea faţă de aceşti răzvrătiţi dădeau mult de gândit, mai ales sufletelor lipsite de îndrăzneală. Dar s-a observat că Luther era dintre cei pe care pericolul îi însufleţeşte şi îi stimulează. Gravitatea împrejurărilor îi inspira un avânt de care el părea incapabil în viaţa de toate zilele. Nu înseamnă că n-a trecut prin lupte lăuntrice; puţini oameni au trebuit să înţeleagă ca el, însemnătatea acestor cuvinte din 2 Corinteni 12:9-10: „Domnul mi-a zis: Harul Meu îţi este de ajuns, pentru că puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte." „...De aceea, simt plăcere în slăbiciuni, în insulte, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Cristos: căci, când sunt slab, atunci sunt tare." Şi, cum el ştia să-şi pună încrederea în Domnul, primea de la El o înţelepciune deosebită, care îi dădea posibilitatea să facă faţă loviturilor celor mai violente. Dar cea mai mare parte din măsurile prevăzute în bulă aveau să rămână fără efect, atâta timp cât nu se afla în Germania un magistrat civil gata să le pună în aplicare. Chiar prinţii ataşaţi de catolicism aveau o mare neplăcere de îndată ce o autoritate se arăta gata să încalce din drepturile lor. Iar papa, avea el competenţa să facă să se confişte şi să se ardă scrierile reformatorului? Putea să ceară să se lege cineva de persoana acestuia? În sarcina cui cădea datoria de a pune mâna pe el? În sfârşit, legile germane interziceau să fie condamnat cineva, mai înainte ca să fi fost cercetat. Au rămas cunoscute aceste cuvinte ale unui nobil german: „De patru secole, iată primul creştin care îndrăzneşte să se împotrivească papei, iar acesta pretinde să fie dat martiriului!" Întărit de faptul că ştia că are dreptate, Luther a înţeles că nu trebuia să tacă, ci trebuia să pornească la acţiune. La 17 noiembrie 1520, în prezenţa unui notar şi a cinci martori, a semnat un protest solemn contra autorităţii papale, declarând că el apela de la papă la un consiliu general al „Bisericii". Acest act s-a răspândit rapid prin toată Germania şi chiar în cea mai mare parte din ţările Europei. Trei săptămâni mai târziu, înaintea uneia din porţile din Wittemberg, în prezenţa unui mare număr de profesori şi studenţi, Luther a dat foc unui rug foarte mare, pe care a ars bula papei şi un număr de volume care conţineau legi şi decrete emise de „Sfântul Scaun" pentru a-şi întări supremaţia. Prin acest act public, Luther se desprindea în mod hotărât de biserica romană, accepta excomunicarea pronunţată contra lui şi declara pe faţă război „Sfântului Scaun". Leon al X-lea se găsea în cea mai mare încurcătură. Nu se văzuse niciodată
un asemenea caz: un om de rând şi încă un călugăr, care să se împotrivească căpeteniei supreme a bisericii. Unul dintre cei mai mari învăţaţi din Italia în materie de drept canonic, Alexandre, a fost trimis în grabă în Germania în calitate de reprezentant al papei, cu misiunea de a pleda în favoarea privilegiilor considerate ca valabile pentru totdeauna ale papalităţii. El a intervenit în mod energic pe lângă Frideric - electorul de Saxa - a cărui bunăvoinţă faţă de Luther îi era cunoscută. „În numele Sfântului Părinte - i-a spus el - cer de la dumneata să faci să se ardă scrierile acestui eretic, apoi să-i aplici o pedeapsă pe care o merită sau, mai bine, să-l dai prizonier „Sfântului Scaun"! Electorul a dat un răspuns vag, fiind hotărât, de altfel, să-l facă să înţeleagă că papa ar trebui să cedeze această problemă justiţiei civile. I-a venit ideea să ia un aviz de la Erasmus, una din gloriile Germaniei, al cărui nume era de ajuns ca să dea o mare greutate cuvintelor sale. Erasmus şi-a spus părerea prin aceste cuvinte: „Toată această neînţelegere provine din ura pe care o au călugării pentru cunoaştere şi din teama lor de a vedea suprimându-se tirania pe care ei o exercită asupra spiritelor. Ce arme folosesc contra lui Luther? Intrigi, răutate, calomnii. Cu cât eşti mai cinstit, cu atât te ataşezi învăţăturilor Evangheliei şi mai puţin găseşti de criticat ceva în purtarea lui Luther. Severitatea bulei a stârnit indignarea tuturor oamenilor de bine pentru că, în aceasta, ei nu găsesc nimic din acea blândeţe care s-ar potrivi celui care se numeşte „locţiitor al lui Isus Cristos". Lumea este însetată după adevăr; să ne ferim de a ne împotrivi acestei sfinte dorinţe. Întreaga chestiune să fie supusă unor judecători imparţiali şi competenţi; nu este alt drum de urmat; el se impune chiar demnităţii papei.” În acest timp, a avut loc în Germania un eveniment însemnat. Împăratul Maximilian a murit şi coroana fiind electivă, trei candidaţi s-au prezentat pentru a obţine prin intrigi această demnitate. Unul dintre ei, Henri al VIII-lea al Angliei, s-a dat în curând deoparte; însă au rămas Francis I, regele Franţei, şi Carol I, regele Spaniei, amândoi puternici şi ambiţioşi, amândoi adversari declaraţi ai Reformei. După multe ezitări, temându-se de a vedea un străin ocupând tronul imperial, l-au chemat la tron pe Carol al Spaniei, care era, prin mama sa, nepot al lui Maximilian. Cunoscut sub numele de Carol Quintul (al cincilea cu acest nume în Germania), rivalitatea sa cu Francis I, care nu putea să admită a se vedea lipsit de coroana Germaniei, constituie unul dintre evenimentele principale ale istoriei Europei. Deşi foarte tânăr, noul împărat şi-a făcut nişte obiceiuri serioase şi chibzuite. Fără strălucire exterioară, dar însetat de învăţătură, a desfăşurat o activitate neobosită. Este adevărat, el a fost prefăcut, viclean, însă viteaz în război şi hotărât faţă de vrăjmaşi. Unul din primele gânduri care l-au preocupat a fost de a lua măsuri în stare să potolească vasta mişcare religioasă, a cărei însemnătate el n-o înţelegea clar şi care îl înspăimânta. Abia cunoscându-i pe germani - vorbea prost limba lor - lipsit de experienţă politică, dar doritor ca pacea să domnească în statele sale, Carol Quintul luneca ba de o parte, ba de alta. Ca bun catolic, el ar fi vrut să fie pe plac „Sfântului Scaun", dar mintea lui isteaţă l-a făcut să-şi dea seama de nevoia urgentă de a apăra
autoritatea civilă, fără de care şi-ar fi ridicat împotrivă aproape pe toţi prinţii germani şi autoritatea lui ar fi fost rău compromisă. Cu adevărat, acum, avizul lui Erasmus i-a venit în ajutor. A hotărât deci convocarea Dietei imperiale reuniune a reprezentanţilor tuturor statelor germane, care avea loc de obicei la Augsburg; dar, pentru că ciuma bântuia în acel oraş, adunarea s-a transferat la Worms, în Palatinat. Însufleţit de un sentiment sincer de dreptate, care nu dă voie să fie condamnat un vinovat fără să fie ascultat, Carol Quintul dorea să fie chemat Luther, dar agenţii papei se opuneau, ei se temeau de îndrăzneala cu care, fără îndoială, reformatorul le-ar ţine piept. De altfel, trei zile înaintea Dietei, fiind lansată bula de excomunicare contra lui Luther, vrăjmaşii lui declarau că era interzis să ai a face cu un excomunicat. Carol a fost o clipă gata să cedeze, dar speranţa de a termina toate aceste dezbateri l-a biruit. Luther a primit mandatul de a se prezenta. Agitaţia domnea în Germania: nelinişte în sferele politice, intrigi în sânul clerului, teamă printre protestanţi, care erau fără încetare cu ochii în patru. Numai Luther rămânea calm: nimic nu tulbura admirabila lui seninătate dată de harul puternic al lui Dumnezeu, pentru că un caracter ca al lui s-ar fi putut lăsa în mod natural îngrijorat. „...Domnul - spunea el - a provocat toate aceste evenimente şi El le va duce la bun sfârşit, chiar dacă eu ar trebui să suport exilul sau moartea. El este alături de mine. Cel care rămâne în noi este mai puternic decât cei care pretind să conducă lumea." Atunci a scris el câteva meditaţii asupra cântecului Mariei (Luca 1:46-55), aplicându-l la cazul său. „Ce puternic vorbeşte Maria! Ce îndrăzneală în exprimare la această tânără fecioară! Cu un singur cuvânt ea socoteşte pe cei tari ca fiind slabi, pe toţi cei puternici ca neputincioşi, pe toţi cei înţelepţi ca nebuni, pe toţi cei al căror nume este mare printre oameni ca ticăloşi. Ea doboară în ţărână puterea, ştiinţa omenească, gloria, ea le aduce pe toate numai la picioarele Domnului. Braţul Lui - spunea ea - arătând prin aceasta puterea prin care lucrează El Însuşi fără ajutorul nici uneia din creaturile Sale este o putere tainică ce îşi face lucrarea în ascuns şi în tăcere, până ce El îşi împlineşte buna Sa plăcere. Nimicirea se apropie, fără ca cineva s-o anunţe; scăparea apare în momentul în care nimeni nu se aştepta la ea. El lasă pe ai Săi pradă apăsării şi deznădejdii, încât fiecare îşi zice în sine însuşi: „Nu mai este scăpare pentru ei!" Dar, chiar atunci, El este mai puternic decât toţi. Puterea lui Dumnezeu începe în locul în care puterea omului ia sfârşit. Credincioşii să privească la El!... Alteori, El îngăduie ca vrăjmaşii Săi să se laude cu pompa lor şi cu gloria lor deşartă. El îşi retrage de la ei puterea şi-i lasă să se laude cu a lor. Îi lipseşte de sprijinul înţelepciunii Sale veşnice; ei se umflă de mândrie, cu ceea ce cred că au, dar toate acestea nu durează decât o zi. În momentul în care cei din jur sunt uimiţi de strălucirea lor, braţul lui Dumnezeu se înalţă şi întreaga clădire pe care ei au construit-o se prăbuşeşte ca un balon de săpun care dispare."* (* Dacă am insistat mai mult decât se face de obicei în biografiile lui Luther asupra situaţiei dinaintea apariţiei lui la Worms, am făcut acest lucru pentru a scoate în evidenţă atât situaţia extrem de gravă
şi periculoasă în care se găsea din punct de vedere omenesc, cât şi intervenţia minunată a harului lui Dumnezeu faţă de el în aceste împrejurări critice. Se obişnuieşte prea uşor să se noteze pe scurt: „Excomunicat de papă, dar citat de Carol Quintul să se prezinte înaintea Dietei, Luther a plecat de îndată spre Worms". Acest fel simplist de a rezuma faptele, nesituându-le în cadrul lor, constituie o adevărată trădare istorică. Această perioadă din viaţa lui Luther este cea mai decisivă.) Cadrul acestei cărţi nu permite să intrăm în amănuntele discuţiilor care au avut loc la Dietă în timpul primelor săptămâni ale sesiunii, unde Alexandre a vorbit mai mult timp insistând pe lângă împărat să nu dea înapoi în faţa misiunii pe care „biserica" i-o încredinţează, adică excomunicarea ereziei şi a ereticilor, fără nici o milă. Lucru ciudat, el a găsit un aliat şi mai elocvent decât el în persoana ducelui George de Saxa, care dovedise o împotrivire categorică faţă de învăţăturile reformate şi totuşi considera că chiar existenţa lor arată în ce măsură era angajată răspunderea „bisericii". La instigarea lui sa ales un comitet pentru a studia chestiunea; peste foarte puţine zile, el a ţinut un raport şi a prezentat o listă cu 101 plângeri la adresa catolicismului. Cu toate acestea, nu se ajungea la nimic atât timp cât pacea religioasă nu stăpânea în Germania; şi ea nu se putea stabili atât timp cât Luther stăruia în activitatea sa. Şi el avea de partea lui adepţi tot mai numeroşi, printre ei, oameni cu cea mai mare autoritate. Nu se poate să nu ţii seama de acest lucru, care avea o influenţă puternică, chiar salvatoare. Dar bunul simţ şi dreptatea cea mai elementară cereau ca măcar să fie ascultat, chiar dacă ar rămâne ca după aceea să se vadă ce hotărâre se va lua. Fără să vrea, poate chiar fără să ştie, Carol Quintul s-a alăturat părerii lui Gamaliel: „Dacă această lucrare este de la oameni, ea va fi nimicită; dar dacă este de la Dumnezeu, n-o veţi putea nimici" (Faptele Apostolilor 5:38). În felul acesta după lungi ezitări - el a hotărât să citeze pe Luther să apară înaintea lui la Worms. Astfel se împlineau gândurile lui Dumnezeu. El voia ca această lumină, pe care El o pusese în faţa lumii, să strălucească pe un munte; toate ajutau la înfăptuirea acestui lucru: împărat, regi şi prinţi. Este uşor lucru pentru El să înalţe pe omul cel mai neînsemnat la cea mai mare demnitate. Un act al puterii Lui este de ajuns pentru a conduce în palatul imperial pe umilul fiu al unui simplu miner. Înaintea Lui nu există mari şi mici: Carol Quintul şi Luther sunt pe picior de perfectă egalitate. Dar ce drum a parcurs călugărul de la 31 octombrie 1517, până în primele zile ale anului 1521! Înzestrat cu un bilet de liberă trecere, Luther şi-a făcut în grabă pregătirile, valabilitatea acestei hârtii fiind strict limitată. El păstra un calm de nedescris între prietenii săi înspăimântaţi. Amintirea trădării făptuită cu John Huss îi obseda şi îl ştiau pe Alexandre şi clica lui în stare de orice încălcare a drepturilor. În zadar îşi arătau ei argumentele pe care le credeau în stare să-l reţină pe Luther; cum s-a scris despre el câţiva ani mai târziu: „Chiar dacă la Worms ar fi tot atâţia diavoli câte ţigle sunt pe acoperiş, el s-ar fi aruncat totuşi cu bucurie printre ei. El cunoştea zădărnicia oricărui ajutor omenesc. Domnul l-a condus până aici şi nu-l va părăsi." „Dacă Dumnezeu este pentru
noi, cine va fi împotriva noastră?" (Romani 8:21). Partizanilor săi, care aveau o situaţie mai înaltă, cum era electorul de Saxa, le recomanda cu mult zel să nu intervină în favoarea lui; el nu voia să-şi dea mărturia, ajungând alţii în pericol pentru aceasta. Refuza mai ales orice intervenţie pe lângă Carol Quintul, căruia fiecare îi datora ascultare, fiind autoritate rânduită de Dumnezeu şi de care numai Dumnezeu putea să se lege ca să-l facă să-şi schimbe planurile. Mergând înaintea lui un crainic împărătesc, Luther a părăsit Wittembergul la 2 aprilie 1521. Călătorie triumfală; mulţimile se adunau pe drumurile pe care acest om mergea să se prezinte, numai el singur, înaintea împăratului. La Erfurt, unde a ajuns într-o duminică, a predicat asupra locului de la Ioan 20:19-20. Viteazul cavaler Ulrich von Hutten ar fi dorit să-l salute la Worms. Împiedicat să-şi realizeze dorinţa, el a adresat reformatorului aceste cuvinte pentru momentul sosirii lui acolo: „Să-ţi răspundă Domnul în ziua necazului, să te ocrotească Numele Dumnezeului lui Iacov! Să-ţi trimită ajutor din locaşul Său cel sfânt şi să te întărească din Sion! Să-ţi dea ce-ţi doreşte inima şi să-ţi împlinească toate planurile!" (Psalmul 20:1,2,4). Au rămas înmărmuriţi membrii Dietei care au sperat până în ultimul moment că Luther va renunţa să se prezinte; aceasta ar fi fost o uşurare pentru prietenii săi, iar adversarii s-ar fi felicitat, pentru că, refuzând să se prezinte, Luther ar fi arătat că nu are dreptate. Ei nu s-au ferit nici ca să-i propună împăratului să se poarte cum a făcut Sigismund faţă de John Huss, din moment ce, spuneau ei, nu este nici o obligaţie să-ţi ţii cuvântul dat unui eretic. Dar Carol a refuzat categoric să intre în aceste vederi. În noaptea dinaintea sosirii sale, Luther nu mai găsea deloc odihnă. O mare nelinişte l-a cuprins şi a petrecut mai multe ceasuri rugând fierbinte pe Domnul să-i vină în ajutor. Rugăciunea i-a fost ascultată; şi-a regăsit calmul şi fără emoţie vădită, a plecat cu mareşalul imperial, care venise să-l caute la ora patru după amiaza. Era 17 aprilie 1521. Niciodată n-a apărut vreun om înaintea unei adunări atât de maiestoase. Erau cam 200 de persoane, toţi înveşmântaţi cu cele mai mari demnităţi ale imperiului. Carol Quintul era acolo în persoană, puternic suveran, a cărui supremaţie se întindea asupra celor două emisfere; alături era fratele său, şase din şapte electori imperiali, apoi o mulţime de nobili, de reprezentanţi ai clerului, printre care şi unii înverşunaţi adversari ai reformei, cum era şi ducele de Alba, care avea să-şi facă un renume, pentru totdeauna urât, măcelărind fără milă pe copiii lui Dumnezeu în Ţările de Jos. Intrând în sală, Luther a primit două cuvinte de încurajare: Matei 10:18-20 şi 28. Paznicii care-l însoţeau l-au făcut să înainteze şi el s-a găsit faţă în faţă cu împăratul. Pe o masă erau adunate nişte cărţi, aşa-zisul „corp delict," erau scrierile reformatorului. După câteva clipe de profundă tăcere, la un semn al lui Carol, Jean Eck, cancelar al arhiepiscopului de Treves (care nu trebuie confundat cu cel din disputa de la Leipzig) s-a ridicat şi a spus: „Martin Luther, Majestatea Sa Imperială te-a somat să te prezinţi aici, ca să răspunzi la aceste două
chestiuni: Te recunoşti drept autor al acestor cărţi? Vrei să te lepezi de ele? Da sau nu." Luther a răspuns: „Majestatea Sa Imperială îmi cere două lucruri. În privinţa primului punct declar că recunosc aceste lucrări ca fiind scrise de mine; n-aş putea tăgădui acest fapt. În ce priveşte al doilea punct, aici este o chestiune care priveşte domeniul credinţei şi al mântuirii sufletelor. Acest lucru este în legătură cu Cuvântul lui Dumnezeu, comoara cea mai mare şi cea mai preţioasă care există; ar fi prea îndrăzneţ din partea mea să răspund fără ca să fi cântărit mai atent cuvintele mele. Aş risca să spun mai puţin decât ar cere împrejurările sau mai mult decât ar cere momentul pentru a arăta strictul adevăr. În felul acesta aş păcătui împotriva acestui cuvânt al Domnului: „De oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri" (Matei 10:33). Rog, deci, cu multă umilinţă, pe Majestatea Sa imperială, să-mi dea ceva timp, pentru ca să pot răspunde fără să calc Cuvântul lui Dumnezeu." După o scurtă deliberare, Dieta i-a aprobat lui Luther cererea, cu condiţia ca să răspundă oral şi nu în scris. El s-a dus deci din nou la hotel, unde s-a văzut în curând asaltat de vizitatori, care i-au vorbit în felurite chipuri; unii pentru a-l încuraja ca să rămână tare, alţii pentru a-l înspăimânta şi a-l face să cedeze. Abia a mai găsit puţin timp ca să arunce câteva note pe hârtie şi după o noapte petrecută aproape în întregime în rugăciune, a trecut să se pregătească pentru a merge din nou în faţa Dietei şi a împăratului. Acea zi de joi, 18 aprilie 1521, a fost, aşa s-a spus, „una din zilele cele mai memorabile din istoria mărturiei lui Dumnezeu pe pământ." Luther a trebuit să aştepte două ceasuri la uşa sălii acelei adunări. Trecuse de ora 6 când a fost primit. Se înnopta; s-au aprins făcliile. În licărirea lor roşiatică, el a apărut înaintea adunării, mai numeroasă şi mai agitată ca în ajun. Toţi cei care au fost martori au observat atitudinea lui liniştită şi sigură, deşi modestă şi respectuoasă. Discursul său, rostit în latineşte mai întâi, apoi în germană, cu o voce tare şi hotărâtă, a fost ceea ce trebuia să fie. Modest, respectuos, dar sigur şi întemeiat, arătând puterea promisiunii Domnului Isus din Matei 10:19-20: „...când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, cum sau ce veţi spune; pentru că ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi." Iată principalele mesaje: „Recunosc cărţile care mi se prezintă, ca fiind scrise de mine. Ele nu sunt toate de acelaşi fel. Unele dintre ele tratează despre credinţă şi fapte, fără nici o polemică. Chiar adversarii mei recunosc utilitatea lor; cred că ele merită să fie citite de creştini. Bula papală, cu toată tăria ei, îmi acordă acest lucru. De ce atunci să retractez aceste scrieri? Să fiu eu, deci, singurul pe lume în stare să retractez adevăruri admise de glasul unanim al prietenilor şi al duşmanilor mei, singurul care să mă opun unor adevăruri pe care lumea întreagă le consideră ca o cinste să le mărturisească? „Alte cărţi ale mele atacă papismul şi pe partizanii lui, învăţăturile lor greşite, viaţa lor scandaloasă. Aceste plângeri nu sunt ele ale tuturor oamenilor pioşi şi temători de Dumnezeu? Se poate tăgădui că papa, prin legile sale, prin
teoriile sale omeneşti, a înlănţuit, a torturat conştiinţa credincioşilor în modul cel mai de plâns? Se poate tăgădui că partizanii papismului, cu o tiranie de necrezut, au epuizat şi au înghiţit, până în această zi, bogăţiile popoarelor şi, îndeosebi, ale acestei mari naţiuni? Şi eu să-mi iau înapoi cuvântul? Niciodată! „Rămâne o a treia categorie de scrieri, acelea pe care le-am publicat contra unor particulari apărători ai tiraniei romane. Deşi atacurile mele, uneori, au fost prea violente, şi mărturisesc lucrul acesta fără greutate, nu le retractez deloc, ca nu cumva să încurajez abuzurile unei puteri asupritoare. Eu sunt om şi nu Dumnezeu. Nu ştiu să mă apăr mai bine decât repetând cuvintele Domnului Isus, divinul meu Stăpân: „Dacă am vorbit rău, arătaţi-mi ce este rău" (Ioan 18:23). Cu atât mai mult eu, care nu sunt decât praf şi cenuşă şi atât de uşor expus greşelii, cu atât mai mult eu trebuie să doresc să fie criticate ideile mele. „Dar adaug că încerc o bucurie văzând Cuvântul lui Dumnezeu provocând astăzi, cum a făcut şi altădată, o asemenea agitaţie. Acesta este caracterul lui specific, la aceasta este destinat el. Însuşi Domnul Isus a spus: „Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: nu, ci mai degrabă dezbinare" (Luca 12:51). Deci să luăm seama ca nu cumva, încercând să împiedicăm discordia, să ne facem vinovaţi de împotrivire faţă de sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Aş putea lua din Scriptură exemple care v-ar dovedi că faraoni, împăraţi ai Babilonului sau ai lui Israel n-au contribuit niciodată într-un mod mai direct la ruina lor ca în ziua când au căutat să-şi consolideze autoritatea prin măsuri în aparenţă foarte înţelepte, dar în opoziţie cu voia lui Dumnezeu. „El mută munţii şi ei nu ştiu când îi răstoarnă în mânia Sa" (Iov 9:5). De altfel, să nu credeţi că eu aş pretinde să impun luminile mele, atât de slabe, acestei măreţe adunări; nu fac altceva decât să mă achit de ceea ce simt că trebuie să fie datoria mea de supus german faţă de înalta şi puternica Sa Majestate Imperială." Toţi asistenţii erau ca loviţi de cuvintele acestei guri elocvente, din care ţâşneau adevăruri atât de zdrobitoare. Cancelarul de Treves, în aparenţă nemişcat, a luat cuvântul şi a spus cu asprime: „N-ai răspuns la întrebare. Vrei să te lepezi; da sau nu?" „Pentru că - a răspuns Luther - Majestatea voastră Imperială cereţi de la mine un răspuns simplu, clar şi categoric, iată-l. Eu nu pot să-mi supun credinţa papei, cu atât mai mult consiliilor. Este în adevăr clar ca lumina zilei că ei adesea au căzut în greşeală şi chiar s-au contrazis pe faţă. Atât timp cât nu mi se va arăta prin Sfânta Scriptură sau prin argumente care nu pot fi respinse că eu am înţeles greşit lucrurile din Cuvântul lui Dumnezeu, pe care le aduc înainte, eu nu voi retracta nimic. Iată-mă. Nu pot altfel. Dumnezeu sămi ajute!" Împăratul, ridicându-se, a încheiat adunarea. A doua zi, Carol Quintul a pus să se citească în Dietă ceva scris chiar de mâna lui, în care adresa lui Luther ameninţări. Mari au fost din nou îngrijorările partizanilor reformatorului, dar Domnul nu a încetat deloc ocrotirea Sa cu care îl înconjura şi i-a ridicat nişte apărători viteji, chiar şi
printre unii catolici, care cereau respectarea cuvântului dat şi nu adminteau nici chiar ca împăratul să-şi permită un asemenea limbaj, fără a fi consultat Dieta. Cedând în sfârşit celor din jurul său, împăratul a consimţit amânarea unei hotărâri cu trei zile, în timpul cărora cei care ar fi vrut, să aibă libertatea să stea de vorbă cu Luther, pentru ca să încerce să-l aducă la alte sentimente. A fost însă trudă zadarnică. O ultimă prezentare înaintea adunării a avut loc la 24 aprilie 1521. Reformatorul a rămas pe aceeaşi poziţie. Biletul său de liberă trecere expira a doua zi. Carol Quintul l-a prelungit cu trei săptămâni, ordonând lui Luther să se ducă la el acasă fără ca să tulbure pacea publică, nici prin cuvinte, nici prin scrierile sale. Luther s-a grăbit deci să părăsească Wormsul, fără a uita totuşi respectul pe care-l datora împăratului, ca fiind suveranul de care depindea. Două zile după despărţire, el i-a adresat o scrisoare plină de respect, în care se citeau, printre altele, aceste cuvinte: „Dumnezeu, care cercetează inimile, îmi este martor că sunt gata să ascult cu toată atenţia de Majestatea voastră, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea... În lucrurile vremelnice, care n-au a face cu bunurile veşnice, noi vă datorăm o ascultare deplină; dar în ce priveşte Cuvântul dumnezeiesc şi realităţile nevăzute, Dumnezeu nu ne lasă să ne supunem oamenilor, El vrea să depindem numai de El Însuşi. Cel care se încrede în oameni pentru mântuirea sa veşnică, dă creaturii gloria care aparţine numai Creatorului..." Urmând acelaşi drum pe care mersese cu câteva săptămâni mai înainte, reformatorul a văzut strângându-se în jurul lui o mulţime de prieteni, fericiţi şi recunoscători pentru faptul că îl revedeau teafăr. În felul acesta, a ajuns la Eisenback, unde a stat o noapte. A doua zi seara, când trecea prin pădurea Turingiei, însoţit de fratele său şi de unul dintre prietenii săi, şi cobora pe un drum dosnic, deodată cinci cavaleri mascaţi şi înarmaţi din cap până în picioare s-au năpustit asupra micului grup. Trei dintre ei l-au înconjurat pe Luther şi l-au silit să coboare din trăsură; i-au luat veşmintele de călugăr de pe el şi i-au aruncat pe umeri o manta de cavaler, silindu-l să se urce pe un cal, gata pregătit, pe care-l aduseseră cu ei. I-au lăsat în pace pe însoţitorii reformatorului, apoi au plecat la drum, făcând o mulţime de cotituri, cu animalele lor de călărie, pentru a li se pierde urma, dacă cineva s-ar fi grăbit să-i ajungă. Apoi au pornit caii în galop. Era aproape miezul nopţii când au ajuns la castelul din Wartburg. O mână prietenoasă, cea a electorului Frederic, îngrijea ca Luther să fie în siguranţă. Sub numele de cavalerul George, el a trebuit să se resemneze în această captivitate, impusă de o grijă plină de dragoste, care îl punea la adăpost de loviturile vrăjmaşilor săi. Aceştia, în adevăr, uneltiseră un complot contra lui, prin care nu urmăreau altceva decât un asasinat josnic. Profitând de acest timp liber, forţat, el s-a dedicat scrierilor. Lucrarea sa principală la Wartburg a fost traducerea Noului Testament în limba germană. El a continuat această lucrare şi când a intrat în viaţa activă, în aşa fel că, în cîţiva ani a putut pune Biblia întreagă în mâinile poporului. Existau şi mai înainte versiuni parţiale din Scriptură, dar nici una după textele originale; ele nu
aveau exactitatea necesară, iar preţul lor ridicat împiedica pe multe persoane să le cumpere. Se ajunsese chiar să fie oprită folosirea lor, atât de mult se temeau de influenţa adevărului asupra sufletelor. „...Dezvăluirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor simpli. Poruncile Tale mă fac mai înţelept decât vrăjmaşii mei, pentru că totdeauna le am cu mine" (Psalmul 119:130,98). Aici din nou s-au împlinit gândurile Domnului: Luther n-ar fi putut duce la capăt o lucrare atât de mare, dacă şi-ar fi păstrat funcţia de profesor la Wittemberg; pregătirea cursurilor, enorma lui corespondenţă, vizitele nenumărate pe care le primea, toate acestea nu i-ar fi lăsat timp liber. Pentru Germania sosise momentul să fie înlocuit învăţământul dulceag şi sec al scolasticii, cu adevărul curat şi simplu scos din izvoarele mântuirii. Nu se auzea decât un glas printre lucrătorii Domnului: „Biblia, Biblia în întregime!" „Măcar dacă - scria atunci Luther - Cuvântul lui Dumnezeu ar exista în toate limbile care se vorbesc în lume, dacă s-ar afla înaintea ochilor, în urechi şi mai ales în inimile tuturor!" Odată terminată traducerea Noului Testament, s-a urmărit tipărirea lui, cu un zel fără seamăn. S-au întrebuinţat, pentru aceasta, trei prese, care scoteau 10.000 de foi pe zi. Prima ediţie, în 30.000 de exemplare, în două volume, a apărut la Wittemberg, la 21 septembrie 1522, sub acest titlu simplu: „Noul Testament în germană, la Wittemberg". Chiar din luna decembrie se simţea nevoie de a doua ediţie. În 1533 apăruseră 58. Pe măsură ce avansa în traducerea Noului Testament, Luther îşi publica lucrarea în fascicole, pentru a răspunde nerăbdării cititorilor şi a-l pune mai uşor la dispoziţia oamenilor nevoiaşi. Această răspândire neobişnuită a Sfintelor Scripturi a stârnit un mare necaz în cercurile care erau în legătură apropiată cu biserica romană. Preoţii, adesea nişte ignoranţi, se mirau la ideea că nişte simpli cetăţeni şi chiar ţărani erau în stare să vorbească, în cunoştinţă de cauză, despre învăţăturile Domnului. Clerul a crezut că este cazul să dea pe piaţă o altă traducere a Bibliei, dar nu era decât tot cea a lui Luther, cu câteva mici modificări. Citirea ei în felul acesta era permisă fiecăruia. Biserica romană nu-şi dădea seama că puterea ei se clătina, peste tot unde Cuvântul lui Dumnezeu prindea rădăcină. Atât de arzătoare era dorinţa generală de a cunoaşte Biblia şi de a înţelege adevărurile pe care le conţinea, încât de mai multe ori oameni evlavioşi, cunoscuţi pentru darurile pe care le aveau, au primit invitaţii de la cetăţenii câte unui oraş, care îi rugau să vină la ei, să se stabilească la ei pentru ca să-i înveţe pe cei neştiutori. Cei mai mulţi părăseau toate pentru a răspunde acestor chemări, spunând că, dacă au primit în dar, şi ei trebuie să dea în dar...! Dispariţia lui Luther, asupra căreia se păstra cel mai mare secret, a produs uimire în ceata vrăjmaşilor lui ca şi în cea a prietenilor săi. Aceştia îşi închipuiau că el căzuse victimă unei curse criminale, părere foarte îndreptăţită, ţinând seama de furia vrăjmaşilor Evangheliei. Marele artist Albrecht Durer, scria: „Mai trăieşte el? L-au asasinat?... O! Dumnezeule, dă-
ne pe altcineva asemenea acestui om, care, inspirat de Duhul Tău, să adune rămăşiţele Bisericii Tale sfinte şi să ne înveţe să trăim ca nişte creştini!" Doar Alexandre a bănuit adevărul. „Vulpea saxoană este cel care ni l-a răpit" scria el la Roma. Dar prietenii reformatorului n-au întârziat să afle ceva sigur cu privire la el şi erau încurajaţi de scrisorile care veneau de la el printr-un binevoitor intermediar, Spalatin, adresate din „Patmos" pentru că nu trebuia să se indice locul unde era retras, din „pustie," „din regiunea păsărelelor care cântă încântător printre ramuri şi laudă pe Dumnezeu cu toată puterea lor." Dar Luther, angajându-se la o lucrare extenuantă, suferea cumplit în trupul şi în sufletul său; din punct de vedere moral. Încercările prin care trecuse l-au zdruncinat în aşa fel încât a pierdut somnul. În sfârşit, lipsa de activitate fizică a contribuit la apăsarea sa sufletească. Griji usturătoare i-au agravat apoi situaţia, prin introducerea în mişcarea Reformei a elementelor omeneşti, care riscau să-i denatureze caracterul şi să se dea ocazie vrăjmaşului, care abia aştepta să descopere partea slabă. Agitaţia religioasă şi socială a întregii Germanii, care mergea crescând şi ale cărei ecouri au ajuns până în ascunzişul său, i-au făcut de nesuportat lipsa de activitate. „M-am retras din luptă, cedând în faţa sfaturilor prietenilor mei, totuşi fără voia mea şi, îndoindu-mă dacă acest fapt ar fi plăcut lui Dumnezeu... Mi-ar plăcea mai bine să fiu culcat pe nişte cărbuni aprinşi pentru gloria Cuvântului dumnezeiesc, decât să mor aici, trăind doar pe jumătate." Timiditatea protectorilor săi îl indigna. Această criză este de înţeles. Luther dăduse Reformei pecetea personalităţii sale. El însuşi nu-şi făcea deloc iluzii despre numeroasele sale slăbiciuni; acest lucru îl dovedeau reîntoarcerile sale, fără încetare, la îndrumările Domnului, pentru el însuşi şi pentru alţii, la locul pe care-l indică scumpul Cuvânt al lui Dumnezeu. Dar masa ascultătorilor săi, deşi având o ureche atentă la îndemnurile lui, vedea omul înainte de orice. El fiind dispărut, ei au pierdut calea pe care o aveau de urmat. Mulţi dintre ei nu aveau o credinţă personală, care se bazează pe Dumnezeu şi numai pe El. Ei aveau încă multe experienţe dureroase de făcut. Luther simţea nevoia de a lua iar legătura cu fraţii săi de credinţă. Datorită unei deghizări pricepute, el s-a dus până la Wittemberg, unde a avut o primire aşa cum nu se poate spune. Şederea lui acolo n-a durat decât puţin timp. El a putut totuşi, după ce a luat cunoştinţă de multe lucruri ale căror amănunte îi scăpaseră, să adreseze credincioşilor cuvinte de încurajare, de îndemn, de îndreptare. De acum încolo, cunoscând exact ce se petrecea în ţară, el va putea de la Wartburg să urmărească mai bine firul evenimentelor. Această scurtă apariţie a lui Luther n-a fost de ajuns ca să calmeze elementele agitate. Fără îndoială, nu era totul de regretat în puternica mişcare ce se contura. Izolatul din Wartburg n-avea de ce să se întristeze, auzind că mănăstirile augustinilor, în care îşi făcuse şi el ucenicia, se goleau, nici că mesa se celebra din ce în ce mai rar. Mai mulţi călugări s-au căsătorit, lucru pe care Luther cu greu l-a consimţit, considerând că membrii clerului erau ţinuţi, prin chemarea lor, să fie celibatari. A ajuns totuşi să vadă că în
aceasta era o afirmare mai mult a meritelor lucrărilor omeneşti decât gloria Domnului, după acest principiu: „Tot ce nu este potrivit principiului credinţei este păcat" (Romani 14:23). Dar, de altfel, el avea multe de reprobat. Luther condamna tot ce nu era convingere sinceră. Procedeele violente îi produceau un mare dezgust. „Să se ştie - scria el - că a fi evlavios, a face multe fapte bune, a duce o viaţă folositoare, cinstită şi virtuoasă, acesta este un lucru. Cu totul altceva, însă, este să fii creştin, în toate lucrurile trebuie să urmăm prin credinţă „voia Domnului". Însă mulţi dintre prietenii cei mai devotaţi ai lui Luther s-au lăsat antrenaţi să facă unele fapte pe care el a trebuit să le condamne cu severitate. Karlstadt a fost primul care a luat cina cu pâine şi vin, în toată simplitatea, potrivit învăţăturii Domnului. Dar el era un om violent şi tulburător, totuşi pentru adevăr, şi gata să se jertfească pentru el; de asemenea era lipsit de pricepere şi moderaţie şi totdeauna doritor să atragă atenţia asupra lui. Aceasta nu era totul. La Zwickau, în Saxa, nişte spirite rătăcite, depăşind toate marginile şi conduşi de unul numit Thomas Munzer, pretindeau că au avut revelaţii personale, pe care le puneau mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu. „La ce bun - ziceau ei - să te ataşezi în mod literal de Biblie? Nu ni se vorbeşte decât de Biblie. Poate ea să ne predice? Este ea de ajuns ca să ne înveţe? Numai Duhul ne luminează. Prin El, Dumnezeu ni Se adresează în mod direct să ne înveţe ce avem de spus şi de făcut." Ei afirmau că „biserica" avea să fie curăţită de nelegiuirile ei; că botezul copiilor nu foloseşte la nimic, că fiecare trebuie să se boteze din nou (de unde numele lor de anabaptişti); că cina trebuie să dispară din cult; că trebuie, întrun mod general, înlăturată orice ceremonie. Sub influenţa lor, mulţimea a început să invadeze bisericile, să sfărâme altarele şi statuile; să deschidă porţile mănăstirilor şi să scoată afară pe călugări. În sfârşit, ei anunţau venirea apropiată a unui nou profet mai mare ca Luther şi care va provoca o răsturnare universală. Înfierbântatul Karlstadt a îmbrăţişat aceste erezii; n-a întârziat să renunţe la catedra sa de profesor, sub pretextul amăgitor că în Împărăţia lui Dumnezeu nu este nevoie de ştiinţă omenească şi a antrenat pe studenţii săi să plece de la universitate pentru a lucra pământul, pentru că este spus că omul trebuie să-şi câştige pâinea în sudoarea frunţii sale. Când a auzit şi aceste noutăţi triste, Luther n-a mai stat pe loc. Fără a mai cere autorizaţie a părăsit Wartburgul, unde stătuse zece luni, şi s-a dus iar la Wittemberg. A găsit acolo o primire entuziastă. El singur, în adevăr, avea autoritatea necesară pentru a potoli torentul devastator. Electorul de Saxa nu avea experienţă în chestiunile spirituale, încât se întreba dacă nu trebuie să recurgă la un compromis pentru a restabili ordinea; iar Melanchton, prea tânăr, se arăta timid şi încurcat în prezenţa acestor excese. Pentru a îndreptăţi faţă de elector plecarea sa pe neaşteptate, Luther i-a scris: „Alteţea voastră să ştie că mă duc la Wittemberg, sub o protecţie mult mai puternică decât a sa. Nu mă gândesc să solicit ajutorul dumneavoastră; eu cred că chiar voi apăra pe alteţea voastră, mai mult decât mă veţi apăra dumneavoastră. Nu există sabie care să vină în ajutorul acestei cauze.
Dumnezeu singur trebuie să facă totul, fără ajutorul şi concursul omenesc. Deci, cel care crede mai mult este cel care va proteja pe celălalt." Imediat după întoarcere, Luther şi-a exprimat în public gândul asupra pericolelor pe care cei neluminaţi le făceau să vină în calea adevărului. După obiceiul său a combătut cu motive temeinice învăţăturile lor greşite, bazânduse numai pe Scriptură şi a arătat ruşinea pe care aceşti oameni o aruncau asupra Numelui Domnului Isus. Sever, fără nici un compromis contra greşelii, el se arăta în schimb dispus să ocrotească indivizii. Nu trebuie uitat că în secolul al XVI-lea nu se cunoştea ezitarea, când era vorba să se aplice pedepsele cel mai aspre, mergând până la moarte, pentru o crimă asemenea acelora pe care le făptuiau anabaptiştii. „Credinţa fără dragoste - spunea Luther - nu este decât iluzie. În ce mă priveşte, eu nu vreau să constrâng pe nimeni." Domnul a binecuvântat eforturile viteazului Său slujitor. În puţin timp vijelia s-a potolit şi învăţăturile acestor eretici au plecat odată cu învăţătorii lor în alte părţi.
Destindere după luptă Din acest timp, activitatea lui Luther şi-a schimbat caracterul. Fiind în vârstă de 39 de ani, înflăcărarea tinereţii îi scăzuse. Cu puternicul ajutor al Domnului, el răsturnase idoli, zdruncinase din temelii clădirea împunătoare a bisericii romane; a pus în mâinile poporului german Sfânta Scriptură. Trei ani mai târziu s-a căsătorit cu Caterina de Bora. Două lucruri ce trebuiau înfăptuite erau înaintea lui: răspândirea adevărului Evangheliei şi lupta contra spiritelor exaltate. El a contribuit din plin la această lucrare, prin lecţiile sale, prin predicile sale, prin scrierile sale. În legătură cu activitatea sa ca scriitor, iată câteva cifre semnificative: numai în 1522 au apărut 150 de publicaţii; în 1523 au apărut 183. Tot în acest timp, numărul lucrărilor catolice se ridica abia la douăzeci. Una din primele griji ale lui Luther a fost de a pune în lumină îndrumările Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la închinare. Din nenorocire, îndeosebi aici se vede că el nu părăsise în întregime anumite idei dobândite din copilărie. El a crezut că poate să înlăture practicile grosolane ale catolicismului şi să menţină ceea ce nu este cu totul contrar spiritului Bibliei. A mers până acolo încât a păstrat crucifixul în biserică, dar fără să i se aducă închinăciuni, ca papistaşii. N-a înlăturat nici chiar o anumită pompă din cult şi din împodobirea bisericilor. A restabilit cina, aşa cum o rânduise Domnul, dar a admis, potrivit greşelii catolice, o anumită prezenţă reală a trupului şi sângelui lui Cristos la cină, bazându-se pe aceste cuvinte ale Domnului Isus: „Acesta este trupul Meu." Ceilalţi reformatori şi mai ales Zwingli arătau că aceste cuvinte înseamnă: „Acesta reprezintă trupul Meu.” Întocmai cum Domnul Isus spusese: „Eu sunt uşa." Dar Luther a refuzat categoric să renunţe la punctul său de vedere şi din această cauză au rezultat deosebiri de vedere între el şi aceia cărora el ar fi trebuit să le dea mâna. Una din dorinţele lui era ca creştinii să nu se întâlnească fără să predice Cuvântul lui Dumnezeu, cel puţin Cuvântul să le fie studiul: recomanda ca
aceste întâlniri să aibă loc cât mai des posibil, în timpul săptămânii. În centrele universitare, profesorii şi studenţii trebuiau să înceapă ziua prin citirea Vechiului Testament la ora 4 sau 5 dimineaţa şi s-o termine cu citirea Noului Testament. Luther dădea o importanţă hotărâtoare instruirii tineretului, pentru că el vedea necesitatea de a influenţa inima şi spiritul generaţiei care creştea, pentru a o înarma contra atacurilor care în viitor vor fi îndreptate contra Evangheliei. Nu era de ajuns ca fiecare să ştie să citească, să scrie şi să socotească: trebuia cultivată mintea, dându-se cel puţin cunoştinţe generale, elementare. Desigur, acest program avea cuprinse în el învăţăturile Domnului. Luther evita, mai presus de orice, acel spirit critic, când era vorba de lucrurile lui Dumnezeu, atât de periculos şi aducător de uscăciune, prea răspândit în zilele noastre. În aceeaşi ordine de idei, el a încurajat întemeierea bibliotecilor care nu trebuiau să conţină numai lucrări religioase, ci şi orice alte cărţi în legătură cu întregul ştiinţei omeneşti. El spunea - pe bună dreptate: „Aceste scrieri nereligioase sunt necesare pentru a face să fie cunoscute lucrările minunate ale lui Dumnezeu.” În cultul neorganizat, nu numai membru clerului citeau cântând, ci întreaga adunare trebuia să cânte. Luther a lucrat mult în acest sens, între altele, compunând numeroase cântece. Dar, în timp ce el lucra, cu un zel neobosit, să scoată în evidenţă adevărul „Scripturii", o furtună teribilă se îngrămădea la orizont şi întuneca lumina binefăcătoare, care abia începuse să inunde ţara. De mult timp, lanţurile feudalităţii apăsau cu toată puterea lor asupra claselor de jos ale Germaniei: ţăranii se răsculau. Cu un secol înainte, tulburări foarte dese, cauzate de asuprirea prinţilor şi a episcopilor, fuseseră înăbuşite prin vărsare de sânge şi, chiar pe atunci, rezistenţa autorităţilor şi-a luat religia ca punct de sprijin. În secolul al XVI-lea erau deci imposibil de despărţit cele două elemente, atât de strâns legate chiar de existenţa naţiunii. Astfel, când au apărut primele semne ale reformei bisericii, oamenii cu spirit anarhic n-au văzut în ea decât o chemare la destrăbălare. Chiar unii nobili au luat partea celor răsculaţi. Ei se inspirau îndeosebi din Vechiul Testament. Plecând, de exemplu, de la versetele 6-8 din Psalmul 8, ei pretindeau că trebuie să se bucure de toate drepturile asupra vânatului şi pescuitului. Ei şi-au rezumat cererile în 12 articole, fiecare susţinut de câte un verset din Biblie şi care se rezumau, în pretenţii, la egalitate absolută a tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu; nu numai egalitate socială şi politică, ci şi egalitate de bunuri. Luther a răspuns la acest manifest, publicând un „îndemn la pace". Adresându-se mai întâi prinţilor, episcopilor, preoţilor şi călugărilor, îi mustră cu severitate, arătându-le că ei înşişi erau cauza acestor dezordini, pentru că n-au fost administratori înţelepţi ai bunurilor pe care Dumnezeu li le încredinţase; ei le-au folosit numai în propriul lor interes, fără cel mai mic gând de milă pentru cei care le erau subordonaţi. Puteau ei să se mai mire, dacă după atâtea secole de asuprire, victimele terminau prin a-şi înălţa capul? Luther susţinea prin aceasta cauza răsculaţilor. Dar aceasta nu-l
împiedica să le adreseze şi lor câteva cuvinte pline de autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu şi de a le reproşa, în mod energic, batjocura pe care o arătau faţă de stăpânire. „Răutatea, nedreptatea superiorilor, nu scuză revolta. Voi vedeţi paiul din ochiul magistraţilor voştri; dar nu vă gândiţi la bârna care este în al vostru." Reformatorul a depus multe eforturi, mergând chiar în diferite localităţi, pentru a interveni personal în vederea păcii, totdeauna pe baza Evangheliei. N-a reuşit decât în mod parţial, atât de mult erau răscolite spiritele şi multe cruzimi au fost înfăptuite. El a făcut tot ce a fost posibil - şi nu fără succes - pentru a evita ca spiritul de răzbunare să învingă în aranjamentele definitive. Foarte puţin timp după aceste triste evenimente, venerabilul elector Frederic de Saxa, credincios susţinător al Reformei, a adormit în Domnul. Când s-a ştiut că este aproape de sfârşit, toate persoanele palatului său şi din ţinuturile sale s-au grupat în jurul patului său. „Dragii mei copii - le-a spus el - dacă am jignit pe vreunul dintre voi, vă rog să mă iertaţi, din dragoste pentru Dumnezeu. Noi, prinţii, facem adesea nedreptăţi faţă de inferiorii noştri; n-ar trebui să fie aşa." El a distrus un testament scris cu mulţi ani în urmă şi în care „încredinţa sufletul său Mamei lui Dumnezeu" şi a întocmit altul, în care declara că „îşi pune toată încrederea în Numele Domnului Isus Cristos, pentru iertarea păcatelor sale"; îşi exprima de asemenea „siguranţa lui neclintită că avea mântuirea prin preţiosul sânge al prea scumpului Domn şi Mântuitor." Moartea electorului a trezit noi temeri printre reformaţi. Lipsiţi de acest sprijin, care s-a arătat atât de practic, ei considerau - omeneşte vorbind - cauza lor ca fiind foarte rău compromisă, în loc să privească la Domnul, care nu părăseşte niciodată pe ai Săi. Jean-Frederic, fratele şi succesorul electorului Frederic de Saxa, împreună cu Filip de Hessa, s-au gândit să înfiinţeze o ligă reformată, care să se opună coaliţiei catolice, formată la dorinţa papei Clement al VII-lea. Dar, înainte de a se angaja la acest lucru, ei au consultat pe Melanchton şi Luther. Acesta din urmă a declarat categoric că, orice ar fi, cauza adevărului n-are nevoie de armele mai marilor acestei lumi şi că, în nici un caz, nu va trebui să se recurgă la o tactică provocatoare. „Am dori mai bine să murim de zece ori - scrie el electorului - decât să avem pe conştiinţă sânge vărsat de ai noştri pentru a apăra Evanghelia contra împăratului. Noi suntem cei care trebuie să suferim şi să nu ne răzbunăm noi înşine... Domnul nostru Isus Cristos este destul de puternic să vă protejeze şi să facă să dea greş planurile sinistre ale prinţilor necredincioşi care ar căuta să vă atace. Dacă vrem să fim creştini, nu vom putea pretinde pe acest pământ o viaţă mai comodă decât a avut-o Domnul. Trebuie să luăm crucea lui Cristos. Lumea n-o poartă; ea caută alţi umeri decât ai săi ca să se încarce cu ea... Tatăl nostru ceresc ne-a păzit totdeauna, în mod minunat, în mijlocul a mii de tulburări şi griji. El a încurcat planurile adversarilor noştri în aşa fel încât avem să mărturisim că El ne-a ajutat mai presus de aşteptările noastre. Rog pe Alteţea voastră să nu se lase zdruncinat de împrejurările de acum. Rugăciunile noastre, sperăm noi, vor face zadarnică furia vrăjmaşilor
noştri. Dar, mâinile noastre să rămână curate de sânge... În ce mă priveşte, Alteţea voastră nu trebuie să mă protejeze cu arma, dacă aş fi atacat din cauza învăţăturilor mele. Fiecare trebuie să suporte pericolul pe care credinţa sa îl aduce. Totuşi, noi dorim să vedem lucrurile mergând cu totul altfel de cum gândesc vrăjmaşii noştri. Domnul, marele nostru Mângâietor, să vă întărească deplin." Din nenorocire, aceste sfaturi n-au fost urmate deloc şi o ligă politică, anticatolică, s-a format. Cu toate acestea Luther era încă în exil, în ţara lui, sentinţa pronunţată contra lui în 1517 nefiind încă revocată. În 1526, Dieta imperială s-a reunit la Spires, în Palatinat. Turcii invadaseră Ungaria şi ameninţau Austria; împăratul cerea ajutor tuturor prinţilor germani pentru a face faţă pericolului şi se arăta împăciuitor pe tărâm religios, atât de mult încât şi-a dat asentimentul pentru o hotărâre potrivit căreia fiecare rămânea liber să se poarte cum doreşte faţă de edictul de la Worms dat contra lui Luther. Aceasta însemna să garanteze viaţa reformatorului, atât timp cât nu va părăsi statele evanghelice, care erau deja numeroase în Germania. Dar, trei ani mai târziu, o altă dietă, care a avut loc la Spires, a anulat hotărârea anterioară şi a pretins să constrângă edictul; aceasta ar fi însemnat să se lepede adevărul şi să se plece sub voinţa papei. Reformaţii au protestat contra unei asemenea violenţe şi din această cauză duşmanii lor le-au dat numele de protestanţi. Acest cuvânt nu fusese încă folosit până atunci şi a indicat de atunci înainte pe cei care respingeau orice doctrină omenească şi nu primeau altă călăuză decât Cuvântul lui Dumnezeu. Preocupat în totul de lupta sa contra lui Francis I, Carol Quintul nu a asistat la Dieta de la Spires. Mâniat de atitudinea luată de prinţii evanghelici, le-a făcut cunoscut să se supună, fără nici un alt cuvânt, hotărârii majorităţii, pentru că el umilise Franţa, înlăturase pe vestitul turc, Soliman cel Mare, şi subjugase Italia. Şi să îndrăznească acum cineva să-i stea împotrivă, chiar în propriile lui state? Totuşi, operaţiile militare fiind terminate, el a luat din nou în cercetare situaţia. Preferând să recurgă la blândeţe, a convocat o nouă Dietă, la Augsburg, la data de 1 mai 1530. Din cauza condamnării care apăsa asupra lui, Luther nu putea să asiste şi a trebuit să se oprească la castelul din Coburg. Melanchton l-a înlocuit şi, pentru a preciza poziţia pe care o luau protestanţii, el a prezentat adunării o „mărturie de credinţă", rezumat al învăţăturilor fundamentale ale creştinismului. Totuşi, din locul său retras, Luther conducea dezbaterile: sfatul lui, scrisorile sale către prieteni aveau o mare influenţă. Mai mult, Luther îi susţinea mereu prin rugăciunile sale. Ca Moise, pe muntele Horeb (Exodul 17:8-16), el îşi ridica mâinile spre Domnul şi nu înceta să mijlocească pentru cei care erau în luptă; totodată îi încuraja prin scrisorile sale: „Dacă inima vă este copleşită de griji, să nu puneţi acest lucru pe seama mărimii cauzei voastre, ci a necredinţei voastre... Dacă Moise ar fi vrut să ştie mai dinainte cum avea să scape de armatele lui Faraon, ar fi fost foarte posibil ca Israel să fi fost şi azi în Egipt." Tot atunci, el a compus frumosul său cântec, inspirat de împrejurările momentului:
„Turn de scăpare-i Dumnezeul nostru,
Armură de neînvins, Locul nostru de adăpost, Apărarea noastră sigură. Vrăjmaşul îşi înteţeşte mânia Împotriva noastră; Furie zadarnică! Ce ar putea vrăjmaşul? Domnul îi înlătură loviturile. Singuri, ne poticnim la fiecare pas; Tăria noastră e slăbiciune. Dar Un erou în lupte, De partea noastră este fără-ncetare. Cine este acest Apărător? Eşti Tu, divin Mântuitor! Doamne al oştirilor, Triburile Tale risipite îşi cunosc Eliberatorul!" Dieta de la Augsburg şi-a ţinut şedinţele timp de 3 luni. Protestanţii au făcut unele concesii, pe care le-au considerat potrivite cu adevărul, spre marea nemulţumire a lui Luther, care a chemat pe Melanchton la el şi i-a spus: „Mă întrebi până la ce punct se poate ceda papistaşilor! Îţi spun clar că nu înţeleg sensul unei asemenea întrebări. În apărarea ta, tu le-ai făcut deja prea multe concesii." „Nu trebuie - a întrebat timid Melanchton - să suferi pentru a câştiga pe Cristos?" „Am putea fi mari domni, dacă am vrea să ne lepădăm şi să batjocorim pe Stăpânul, nostru. Dar este scris că „prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 14:24). Melanchton n-a putut decât să constate că, cu cât el ceda, cu atât vrăjmaşii deveneau mai pretenţioşi. În sfârşit, obosit de această târguiala, care nu ducea la nimic, împăratul a pronunţat închiderea sesiunii, declarând că lasă şapte luni „rebelilor" - cum îi numea el - ca să se supună la ceea ce Dieta precizase. Prinţii protestanţi s-au ţinut tari; nimic nu i-a zdruncinat. Dându-şi seama de forţa lor, ei au strâns legăturile dintre ei; dar, în loc de a se încredinţa în totul lui Dumnezeu pentru desfăşurarea evenimentelor, ei au întemeiat o alianţă defensivă, numită „Liga de la Smalkalde". Cum era de aşteptat, ea a luat de mai multe ori o atitudine agresivă şi războiul civil s-a dezlănţuit. Dacă protestanţii au reuşit să-şi menţină poziţiile cucerite, n-au făcut aceasta decât după ce au răspândit valuri de sânge şi au înmulţit sămânţa urii, care a otrăvit ţara; tristă consecinţă a lipsei lor de credinţă şi a greşelilor lor grave pe care le-au făcut, căutând să facă să biruie „interesele" Domnului cu ajutorul unor mijloace curat omeneşti. Domnul i-a făcut parte lui Luther de harul de a-l lua la El, mai înainte ca furtuna de care se temea atât de mult să se fi dezlănţuit. Începând de la Dieta de la Augsburg, rolul său public a devenit mai puţin izbitor. Fără îndoială el a
lucrat tot ca înainte, ba chiar prea mult pentru un om de vârsta lui, consumat de o energie neobosită de care a dat mereu dovadă; dar de acum, el s-a mulţumit să consolideze edificiul pe care îl construise şi nu a mai dat nici o altă idee, nici o învăţătură nouă. A continuat să predice şi mai ales să scrie, enorm de mult; publicaţiile sale, toate traduse în mai multe limbi, erau foarte mult citite, nu numai în Germania şi Elveţia, ci şi în Franţa, în Italia, la Roma, chiar şi în Ţările de Jos, în Anglia. Bulele papilor, decretele magistraţilor, căutau să opună stavilă valurilor acestui torent năvalnic. Din ce în ce mai mult, Luther era izbit în mod dureros de profunda ignoranţă în care zăcea marea masă a poporului. Vizitele pe care le făcea pe cât putea de des, prin ţinuturile Saxei şi ale ţărilor din jur, îl convingeau de fiecare dată, tot mai mult, de acest lucru. Erau numeroşi aceia care se convertiseră, dar nu se vedea la ei nici o creştere. Păstorii, ieşiţi în cea mai mare parte din rândul preoţilor sau din mănăstiri, erau lipsiri de noţiunile cele mai elementare cu privire chiar la creştinism. Pentru a-i îndruma şi pe unii şi pe alţii, Luther a scris două „catehisme", cel mare pentru cler, cel mic pentru laici. În ele rezumă toată doctrina sa, întemeiată pe Sfânta Scriptură, al cărei centru glorios este Domnul Isus Cristos, aşa cum se vede în Evanghelii şi în epistolele lui Pavel. Autorul se arată pătruns de sentimentul puterii lui Dumnezeu, de măreţia şi înţelepciunea Creatorului, apoi de mizeria şi de nimicnicia omului, afundat în păcate şi incapabil, prin propriile sale puteri, să se apropie de Dumnezeu. El arată apoi că trebuie un mijlocitor între Dumnezeu şi om, că singurul mijlocitor este Domnul Isus; faptele omului, oricât de bune ar fi ele, nu vor putea niciodată să-l scoată din starea lui de îndepărtare pentru totdeauna de Dumnezeul Sfânt. Nu este nici un alt mijloc de mântuire, decât credinţa în lucrarea Domnului Isus, care a murit pe cruce pentru a mântui pe păcătoşii care cred în El. De asemenea, el nega orice libertate a voinţei noastre şi învăţa, ca şi Augustin, dogma predestinării. Catehismul lui Luther este o lucrare remarcabilă şi a servit mult la instruirea şi lămurirea maselor, deşi el are şi unele greşeli. În timp ce marile învăţături evanghelice, puse din nou în lumina zilei, risipeau întunericul îngrozitor şi zdruncinaseră chiar temeliile papalităţii, reformatorul saxon îşi simţea puterile slăbite şi boala îl făcea să sufere cumplit. În timpul ultimilor zece ani ai vieţii sale, ai lui au crezut de mai multe ori că-l vor pierde. Multe rugăciuni s-au înălţat către Dumnezeu pentru ca El să restabilească sănătatea slujitorului Său. Luther şi-a făcut testamentul, în care fiecare rând arăta cea mai vie credinţă. Domnul a ascultat rugăciunile copiilor Săi: Luther şi-a redobândit sănătatea şi, de la Gotha, unde fusese aşa de bolnav, s-a reîntors la ai săi în Wittemberg, pentru a-şi relua lucrarea. Puţin timp după aceea, Melanchton a trebuit să plece în Alsacia, pentru a asista la o conferinţă a unor teologi catolici. Această călătorie nu era fără pericol; şi el a crezut că este cazul, înainte de a pleca, să-şi scrie ultimele dorinţe. În ele se citesc aceste cuvinte mişcătoare cu privire la maestrul său, pe care îl stima: „Mulţumesc doctorului Martin Luther, prin care am învăţat să
cunosc Evanghelia, şi care mi-a arătat o dragoste deosebită, dovedită prin numeroase binefaceri. Totdeauna l-am respectat şi l-am iubit din toată inima şi îl consider demn să fie cinstit de toată lumea." Melanchton a plecat în călătorie, dar abia ajuns la Weimar, a căzut foarte greu bolnav. Electorul Jean Frederic, îngrijorat, credea că va pierde în el pe unul dintre cei mai puternici stâlpi ai reformei şi a chemat numaidecât pe Luther. Acesta a apărut îndată. Bolnavul era, după cum se vedea, pe moarte. Prietenul său s-a apropiat de el cu ochii plini de lacrimi, dându-şi seama că nu era altă scăpare decât la Domnul. De aceea, s-a mulţumit să îndrepte către Dumnezeu o rugăciune stăruitoare, care şi-a primit, puţin după aceea, ascultarea. Peste câteva zile, Melanchton şi-a putut relua călătoria. Dar Luther simţea că se stinge. În 1545 a trebuit să abandoneze cursurile de la universitate, lucrare care îi stătea foarte mult pe inimă. Efortul de concentrare, necesar pentru aceasta, îl costa prea mult. Pe atunci, îi scria unui prieten: „Sunt bătrân, îmbătrânit, greoi, obosit. Curajul îmi lipseşte, vederea îmi scade tot mai mult. Şi totuşi, atunci când speram să capăt şi eu ceva odihnă, iată-mă împovărat de lucru, obligat să scriu, să vorbesc, să mă cheltuiesc, ca şi cum niciodată n-aş fi scris, niciodată n-aş fi vorbit, ca şi cum niciodată n-aş fi făcut nimic." Lui Luther îi plăcea foarte mult viaţa de familie, dar îndatoririle lui felurite nu iau permis să se bucure de ea, decât în ultimii ani ai vieţii. Pentru copiii săi, a fost un tată care nu se poate compara; ştia să răspundă dorinţelor lor, să le vorbească un limbaj pe care să-l înţeleagă. El înţelegea şi răspunderea sa de educator şi a dat părinţilor sfaturi înţelepte: „După exemplul lui Dumnezeu, să ştiţi să folosiţi, faţă de copiii voştri, severitate, fără ca pentru aceasta să încetaţi să-i trataţi cu dragoste; să ştiţi să vă faceţi iubiţi şi respectaţi; să aveţi grijă de sufletele lor, mai mult chiar decât de trupul lor, pentru că un copil este o comoară de nepreţuit, de care Dumnezeu vă va cere socoteală..." El se ruga cu copiii săi; le lămurea Cuvântul lui Dumnezeu, citind împreună cu ei anumite locuri. Duminica îi aduna pe toţi ai săi, ca să mediteze asupra Scripturii. Luther aprecia foarte mult muzica. „Ea este - spunea el - un dar al lui Dumnezeu; ea alungă ispitele şi gândurile rele. Este un balsam pentru inimile mâhnite: ea linişteşte sufletul şi îl împrospătează; ea aduce peste tot pacea şi bucuria.” În sfârşit, el se bucura cu pasiune de natură. Se odihnea pe câmp şi în pădure, îşi cultiva chiar grădina, când găsea ceva timp. Se plângea de treburi care îl copleşeau şi îl lipseau atât de des de această lucrare odihnitoare: „Am îmbătrânit şi mi-ar place acum să gust plăcerea bătrânului în grădină, contemplând minunile lui Dumnezeu, în arbori, în flori, în ierburi, în animale...” În ianuarie 1546, conţii de Mansfeld au recurs la el ca arbitru într-o neînţelegere în familiile lor referitor la o moştenire şi la limitele dintre proprietăţile lor. Lui nu-i făcea plăcere să se amestece în lucruri de acest fel, dar mişcat de dovada de consideraţie care îl înconjura, a plecat, cu toate insistenţele soţiei sale care îşi dădea mai bine seama decât el de starea gravă a sănătăţii lui. Pentru a o linişti, el i-a scris de mai multe ori în timpul
acestei călătorii. „Tu vrei - spunea el - să te ocupi de toate, ca şi cum Dumnezeu n-ar fi în stare să creeze la nevoie, zece doctori ca Martin Luther, în cazul când unicul exemplar, cu totul îmbătrânit, care există în prezent, ar trebui să dispară. Deci să nu-mi mai spui de îngrijorarea ta. Roagă-te şi lasă toate în mâna Tatălui nostru ceresc!" Au trebuit trei săptămâni pentru a aranja situaţia supusă judecăţii reformatorului; el a rezolvat totul, spre deplina mulţumire a binefăcătorilor săi protectori şi aceştia la rândul lor au făcut tot ce le era în putinţă ca să-l menajeze. El chiar a predicat de mai multe ori. La 17 februarie 1546 a mâncat seara, ca de obicei, împreună cu cei trei fii ai săi care îl însoţiseră la insistenţele mamei lor şi cu vechiul şi credinciosul său prieten Justus Ionas. După ce a mâncat, a fost îndemnat să se odihnească puţin; el s-a mulţumit să se plimbe în lung şi-n lat prin cameră, evocând amintiri din copilărie, pentru că se găsea la Eisleben, unde se născuse. „Se prea poate - a spus el atunci - ca să-mi sfârşesc viaţa aici." În cursul nopţii următoare, l-au cuprins dureri puternice. Au încercat, fără să reuşească, să-i dea ajutor. În mai multe rânduri, el a spus încet: „Dumnezeul meu! ce suferinţă! În mâinile Tale îmi încredinţez duhul." Contele şi contesa de Mansfeld au sosit a doua zi dis de dimineaţă, aducând leacuri şi întăritoare. Era în zadar. Ziua s-a scurs astfel cu greutate; se vedea că sfârşitul i se apropia. O clipă, Luther a părut că îşi revine; s-a rugat cu un glas foarte precis, mulţumind lui Dumnezeu de tot ce ia dăruit şi mai ales pentru darul făcut în Persoana Domnului Isus, singurul Său Fiu Preaiubit. Apoi şi-a exprimat siguranţa deplină că merge în casa Tatălui pentru veşnicie. Către seară, paloarea morţii se răspândise pe trăsăturile feţei lui. Avea mâinile împreunate pe piept şi respira foarte încet, întretăiat din timp în timp de un suspin slab. Între ora două şi trei dimineaţa, la 19 februarie 1546, el a adormit în Domnul.
Concluzie Pentru a preţui aşa cum se cuvine pe Martin Luther, trebuie făcută o deosebire între el ca om şi ca reformator. Ca om, el prezintă contraste ciudate. Trăsătura principală pare să fie la el o putere nestăvilită. Dar ce de slăbiciuni s-au arătat în viaţa lui! Desfăşoară o energie fără seamăn, apoi urmează o fază de descurajare, ajungând aproape de deznădejde. Spirit admirabil cultivat, hrănit la izvoarele cele mai curate ale umanismului, el ştia să arate o fineţe în expresii şi sentimente, excepţionale pentru timpul său; şi totuşi el cade deseori în josnicii grosolane, permiţâridu-şi glume de o vulgaritate surprinzătoare. Însă, comparat cu ceilalţi reformatori, Luther este mare între cei mari. Rar s-a văzut un lucrător atât de bine calificat de Dumnezeu pentru lucrarea pe care o avea de înfăptuit. Domnul l-a înzestrat cu armele Sale, „care nu sunt fireşti, ci sunt puternice, datorită lui Dumnezeu, ca să surpe întăriturile, răsturnând raţionamentele şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu, şi făcând orice gând, rob ascultării de Cristos" (2 Corinteni 10:4-5). Era nevoie de o vigoare ca a lui, şi aceasta venind de sus, pentru a surpa măreţul edificiu al bisericii
romane. Astfel, îmbrăcat cu toată „armătura lui Dumnezeu" (Efeseni 6:13-18), el mânuia cu o pricepere extraordinară „sabia Duhului", care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cunoştea foarte bine Cuvântul, îşi însuşise bogăţiile lui şi la el recurgea în orice nevoie. Polemist tăios, adversar de temut, această forţă scoasă din izvor divin îi dădea posibilitatea să fie „tare, având mijlocul încins cu adevărul." Luther s-a rugat cum puţini creştini au făcut acest lucru. Îi plăcea să se roage în genunchi, aproape de fereastra deschisă, cu voce tare. Prietenii l-au surprins de mai multe ori în această atitudine şi au fost foarte mult zidiţi prin aceste rugăciuni, însufleţite de o credinţă copilărească şi de o râvnă care deseori îl făcea să verse lacrimi. Datorită acestei dependenţe obişnuite faţă de Dumnezeu, el a fost păstrat în umilinţă, atunci când temperamentul lui autoritar şi mai ales linguşirile admiratorilor săi, cât şi cunoaşterea pe care el însuşi o avea despre importanţa rolului său, ar fi avut darul să-l facă să se mândrească. Un prieten îl saluta într-o zi ca pe eliberatorul creştinătăţii. „Da - răspunse el sunt, am fost ce spui, dar ca un cal orb, care nu ştie unde îl conduce stăpânul său." Ucenicilor, care începuseră să se numească „lutherani", el le scria: „Vă rog să lăsaţi la o parte numele meu şi să nu vă ziceţi „lutherani," ci creştini. Ce este Luther? Învăţătura mea nu vine de la mine. Eu n-am fost răstignit pentru nimeni. Eu nu sunt şi nici nu vreau să fiu stăpânul nimănui. Domnul Cristos este singurul nostru Stăpân." De mai multe ori slăbiciunile caracterului său au compromis mărturia lui creştină. Fiind prea pătruns de principiile sale, s-a arătat uneori neîngăduitor, cusur obişnuit în epoca în care trăia, de exemplu faţă de cei care nu împărtăşeau ideile lui cu privire la cină. Asupra problemei predestinării, nu admitea nici cea mai mică contradicţie, astfel încât, în cursul discuţiilor asupra acestor puncte capitale, arăta un spirit prea îndepărtat de cel al harului creştin. Şi, într-un alt domeniu, a făcut o greşeală gravă, recunoscând prinţului dreptul de a interveni în treburile bisericeşti, pe teritoriul său, şi a le aranja. El a dat, deci, bisericii lutherane, un caracter autoritar şi clerical. Totuşi Luther este de scuzat, când te gândeşti că aceste învăţături erau ale timpului său; aceasta dovedeşte însă că, cu toată lumina de care a avut parte, n-a ştiut totdeauna să se ridice mai presus de preocupările momentului. Nu rămâne mai puţin adevărat că, în locul în care Domnul l-a aşezat, s-a purtat ca un administrator zelos, ca un servitor credincios, supus fără îndoială la tot felul de slăbiciuni omeneşti, dar ştiind să le recunoască şi să se smerească pentru ele. Ca apostolul Pavel, „n-a găsit ca bun de a şti altceva decât pe Isus Cristos, şi pe El răstignit" (1 Corinteni 2:2).
GERMANIA ÎN SECOLELE XVII ŞI XVIII PIETIŞTII ŞI MORAVII Alianţele politice dintre prinţii protestanţi au adus în curând urmări nenorocite.
Domnul Însuşi spusese: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta" (Ioan 18:36). În Ieremia 17:5-7 se spune: „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul. Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul." Luther nu înceta să vorbească în acest fel. Doborât pentru moment de loviturile violente care i-au fost date, catolicismul îşi ridica acum capul şi a ştiut să profite cu dibăcie de punctele slabe pe care le vedea la adversari. În timp ce biserica romană se mândrea, şi ea putea să facă acest lucru, cu unitatea doctrinară care n-a încetat s-o caracterizeze, tot mai multe dezbinări se făceau printre rândurile reformatorilor. Lutheranii şi calviniştii nu se înţelegeau asupra unor puncte de seamă, între altele asupra cinei. Calvin şi Zwingli se opuneau pe bună dreptate teoriei făcută de Luther în această privinţă. Asupra unor fapte de acest fel, nu se putea ajunge la un compromis; adevărul nu admite aşa ceva. Catolicii sinceri, care erau numeroşi, nu puteau să nu-şi dea seama şi să recunoască ticăloşiile care caracterizau biserica lor. Ei mărturiseau chiar unele greşeli de doctrină; astfel, un partid important dintre ei critica puterea acordată papalităţii. Aceste împrejurări au provocat o încercare de reformă, făcută chiar de catolici. Se vor găsi câteva amănunte cu privire la acest subiect, în capitolul care tratează despre consiliul de la Trent. Dar ataşamentul de tradiţie a triumfat asupra încercărilor liberale; departe de a fi zdruncinată, autoritatea papală ieşea din încercare mai viguroasă ca niciodată. Încurajat de acest rezultat favorabil, catolicismul a început o ofensivă energică pentru a căuta să câştige terenul pe care-l pierduse, în Germania, înainte de toate. Trebuie spus că, deşi protestanţii erau aici în aparenţă numeroşi, aceasta rezulta din nişte cifre adesea îndoielnice cu privire la calitatea întoarcerii lor la Dumnezeu. Potrivit practicii timpului, mulţi n-au îmbrăţişat reforma decât sub presiunea prinţilor lor. Se socotea normal ca poporul să practice acelaşi cult ca suveranul său. Erau, cu toate acestea, multe suflete evlavioase, desigur mântuite şi însufleţite de dorinţa de a asculta de învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu. Dar la marea mulţime nu era decât formalism, pentru care motiv misionarii catolici au putut căpăta cu uşurinţă victoria. Suveranii protestanţi stăruiau în orbirea lor. Şi-au mărit mult cercul alianţelor, în aşa fel încât, mai târziu, au ajuns să ceară şi ajutoare străine, chiar la unii prinţi catolici, ca regele Franţei, despre care ştiau că este de veacuri pornit contra Austriei, pionul bisericii romane în Germania. Împăratul şi-a arătat zelul de a lucra la fel şi astfel Germania, împărţită în două câmpuri, a ajuns locul unui război crâncen care a durat 30 de ani (1618-1648), atât religios cât şi politic, dar al cărui studiu nu intră în cadrul acestei cărţi. Vom spune numai că protestanţii se slăbeau ei înşişi, din cauza rivalităţii dintre ei; astfel, faptul că Ferdinand al V-lea, electorul palatin şi şeful ligii era calvinist, împiedica pe prinţii lutherani să mai adere la această ligă, între care şi electorul de Saxa, unul dintre cei mai zeloşi apărători ai protestanţilor. Trist spectacol al unei
case dezbinate împotriva ei însăşi, pentru că cei care o locuiau nu căutau lucrurile care i-ar fi putut uni, adică interesele Domnului, şi au dat primul loc, în preocupările lor, lucrurilor de aici de pe pământ, mai ales invidiilor personale dintre ei. Războiul de 30 de ani a lăsat Germania ruinată. Provincii întregi erau transformate în pustietăţi. Unele sate au cunoscut scăderea populaţiei lor de la 600 la 20 locuitori. Oraşe bogate şi înfloritoare au fost pustiite şi n-au rămas în ele decât grămezi de ruine; numai era nici comerţ, nici industrie. Haite de lupi alergau pe câmpii, fără ca să se găsească cineva să le vâneze. Ţara a căzut într-o semibarbarie şi nu şi-a revenit din această stare mizeră şi îngrozitoare, decât după ani îndelungaţi. S-ar fi putut crede că această criză dureroasă să fi vorbit conştiinţelor celor care i-au fost martori. „Când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea" - se spune în Isaia 26:9. Din nenorocire, în Germania n-a fost aşa. Formele exterioare ale evlaviei au rămas, este adevărat, dar tăgăduindu-li-se puterea (2 Timotei 2:5). Se sacrifica totul pentru nevoile momentului; grija materială era mai presus de toate. Din ce în ce mai mult, oamenii se retrăgeau în ei înşişi, fără să se smerească înaintea lui Dumnezeu, pentru catastrofa prin care trecuseră şi pe care au adus-o asupra lor, datorită uşurătăţii lor, a nepăsării lor fată de o viaţă de sfinţenie, fără să-şi aducă aminte că Dumnezeu este Cel care dă toate bunurile, atât cele materiale cât şi cele spirituale. Raţiunea omenească pretindea să ia locul credinţei. În loc de a primi, cu toată simplitatea, adevărul aşa cum îl descoperă Cuvântul lui Dumnezeu, s-a luat obiceiul de a se tot căuta greşeli. „Dacă cineva nu se ţine de cuvintele sănătoase, de cele despre Domnul nostru Isus Cristos şi de învăţătura potrivită cu evlavia, este plin de mândrie şi nu ştie nimic, având boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte din care se nasc: invidia, certurile, cuvintele jignitoare, bănuielile rele, zadarnicele ciocniri de cuvinte ale oamenilor stricaţi la minte, lipsiţi de adevăr şi care socoteau că evlavia este un izvor de câştig. Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig" (1 Timotei 6:3-6). Aceste cuvinte s-au împlinit întocmai în Germania din secolul al XVII-lea: peste tot nu erau decât discuţii teologice cu caracter foarte ascuţit şi nesfârşite. Lutheranii şi restul reformaţilor continuau să se mănânce între ei. Deja din timpul vieţii lui Luther, un grup al aderenţilor săi sa ţinut într-un mod stricat de învăţătura lui, în timp ce se forma un partid de împăciuire sub influenţa lui Melanchton. Acesta din urmă lucra la unirea celor două câmpuri care împărţeau protestantismul; unii dintre partizanii lui se gândeau chiar la o înţelegere cu catolicii. În timpul vieţii lui Luther, aceste direcţii au rămas în faşă, dar după moartea sa a izbucnit războiul între cele două tendinţe. Lutheranii stricţi s-au arătat de o violenţă extremă; au mers până acolo încât au făcut să fie decapitată căpetenia partidei opuse. Lucru jalnic era că se dezbăteau de la catedră astfel de lucruri în loc de a se urma exemplul dat de apostolul Pavel, care scria galatenilor: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva, decât cu crucea Domnului nostru Isus
Cristos" (6:14). De asemenea, nu se mai urmărea mântuirea sufletelor, nici zidirea lor. Era mare agitaţie doar pentru nişte forme găunoase, doar ca să se pună reguli ortodoxe, reguli făurite de cler, fără a se ţine seama de învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu. Acesta ajungea să fie tot mai mult părăsit. Nu se mai inspirau oamenii din el pentru a găsi o direcţie în viaţă. Se înţelege de la sine că moralitatea generală scădea în mod serios. În locul îndreptăţirii prin credinţă, ei propovăduiau îndreptăţirea print-un anumit crez. Aceste lupte lăuntrice, fără nici un rezultat, au sfârşit prin a doborî sufletele evlavioase. Puţin câte puţin, unii au început să caute izvorul de la început, din care se adăpaseră înaintaşii lor. Au fost abateri, exagerări, în noua mişcare. Ea a fost ca o reformă a reformei germane, rezultată dintr-o cunoaştere aridă şi pur intelectuală, fără ceva bun pentru zidire. Printre aceşti creştini evlavioşi şi devotaţi sunt două nume de reţinut: al lui Spener şi al lui Francke. Spener (1635-1705), originar din Alsacia, a fost pastor la Strasburg, apoi la Frankfurt. În acest din urmă oraş, activitatea sa şi-a luat caracterul definitiv. Prima lui predică a fost cu privire la textul bine cunoscut: „Cel drept va trăi prin credinţă" (Romani 1:17; Habacuc 2:4). Părea că se aude din nou glasul lui Luther, spunând cu toată puterea sa de convingere că Isus este: „piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului. În nimeni altul nu este mântuire, pentru că nu este sub cer alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi" (Faptele Apostolilor 4:11-12); adevăruri elementare, dar care trebuiau din nou scoase la lumină. Spener n-a încetat să propovăduiască aceste adevăruri, nu numai în acea zi de început, ci în tot timpul vieţii sale. Cu un curaj extraordinar, el înfiera păcatele epocii sale: formalismul, răcirea unui mare număr, părăsirea dragostei dintâi, dezonorarea aruncată asupra Numelui Domnului şi asupra mărturiei creştine. Mai mult, el arăta remediul necesar acestei stări de lucruri şi a adus astfel o minunată trezire spirituală. El înţelegea, de asemenea, nevoia de a construi, în mod solid, edificiul care se ridica pe ruinele deja strânse. Pentru aceasta, lucru nemaiauzit în acel timp, invita pe creştini să se adune între ei, fără nici o autoritate omenească, sub privirea Domnului Isus şi călăuzirea Duhului Sfânt, ca să se roage împreună, să citească din Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l cerceteze. Mulţi dintre aceşti creştini au realizat progrese de seamă în lucrurile lui Dumnezeu. La alţii, din nenorocire, elementul omenesc a luat-o înainte, dezvoltând un spirit îngust şi plin de mândrie spirituală. S-au produs mai multe dezordini şi, peste câţiva ani, Spener a văzut el însuşi nevoia de a întrerupe aceste adunări, care totuşi aduseseră bogate binecuvântări. Mai târziu, a primit o chemare la Drezda, în calitate de predicator al curţii. El şi-a continuat acolo lucrarea începută la Frankfurt. În afară de aceasta, izbit de profunda ignoranţă a populaţiei, a început să instruiască pe oameni atât în cunoştinţele elementare, cât şi în adevărurile evangheliei. Şi-a atras, în felul acesta, batjocura marilor personaje printre care se mişca şi care spuneau că electorul şi-a chemat la postul de predicator, pe un mic învăţător de şcoală. Exemplul râvnei lui a câştigat pe studenţii de la Universitatea din Leipzig, dintre care unii au organizat adunări frăţeşti de zidire, ca acelea care
avuseseră loc la Frankfurt. Ele au ajuns la aceleaşi excese şi pentru aceleaşi cauze. Studenţii întorşi la Dumnezeu au început să arate dispreţ faţă de ştiinţă, să arunce în foc cărţile profesorilor lor, să se distingă prin nişte costume şi maniere ieşite din comun. Spener, din partea lui, îi dezaproba cu severitate. Aceste ciudăţenii au făcut ca aderenţii săi să capete numele de pietişti, poreclă care dă de înţeles, în mod obişnuit, un fel îngust de a privi lucrurile şi o purtare curioasă. Spener a ajuns în dizgraţie, pentru că a adresat electorului o scrisoare în care îi făcea o mustrare destul de tare, cu totul îndreptăţită pentru purtarea lui. Prinţul (adică electorul) mai întâi a primit acea dojană, dată cu toată dragostea care se potriveşte unui creştin. Dar oamenii de la curtea lui, care în cea mai mare parte nu-l sufereau pe Spener din cauza sincerităţii cu care le reproşa greşelile, au luat acest pretext ca să-l discrediteze pe lângă suveran (prinţul elector). Acesta a jurat că nu va mai merge să-l asculte pe evlaviosul predicator, iar Spener a fost fericit să accepte o chemare de la Berlin, unde şi-a sfârşit viaţa. Până la sfârşit, el a avut de suferit atacurile aspre care i le-a adus felul ciudat de a se purta al aderenţilor săi, de care pe nedrept îl făceau pe el răspunzător. Deşi avea o constituţie delicată şi era deseori bolnav, Spener a făcut o lucrare din cele mai însemnate: a lăsat 123 de volume. Corespondenţa lui foarte extinsă îl obliga să scrie mai mult de o sută de scrisori pe an. Nu-şi îngăduia nici o clipă de odihnă. Se spune că, în şapte ani, n-a avut decât de două ori răgaz să intre în grădina sa; drumurile necesare pentru numeroasele vizite pe care le făcea, îi ţineau loc de plimbare. În fiecare zi punea deoparte timp pentru rugăciune. Pe patul de moarte, pentru că unul dintre prieteni amintea de binele pe care-l răspândise în jurul său, l-a întrerupt cu aceste cuvinte: „Eu n-am nici un merit, nici unul, nici unul, decât acela pe care îl găsesc în Isus Cristos, prin îndurarea lui Dumnezeu. Din tot binele pe care El mi l-a dat să-l fac, nu-mi atribui absolut nimic. Din toate acestea nu-mi rămâne decât sentimentul lipsurilor mele." Augusto-Hermann Francke (1663-1727) era cu 30 de ani mai tânăr ca Spener. Dotat cu frumoase aptitudini intelectuale, şi-a făcut studiile la Leipzig, unde a intrat în legătură cu pietiştii şi a asistat la adunările lor. Dar ştiinţa şi dorinţa de a ajunge celebru îl atrăgeau puternic. Totuşi Domnul veghea asupra lui. Într-o zi avea de pregătit o predică despre Ioan 20:31: „Aceste lucruri au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând în El, să aveţi viaţa în Numele Său." Fusese invitat să vorbească despre adevărata credinţă, dar a fost cuprins de o nelinişte pe care n-o putea spune, pentru că simţea că tocmai aceasta îi lipsea. Se întrebase, în mai multe rânduri, dacă Biblia avea într-adevăr dreptul să fie numită „Cuvântul lui Dumnezeu". „În acea clipă solemnă - istorisea el mai târziu - mi-am văzut toată viaţa desfăşurându-se înaintea mea, aşa cum ai privi un oraş dintr-un turn înalt. Păcatele mele mi se prezentau în faţa ochilor aşa de clar, încât le-aş fi putut număra, şi în curând am descoperit izvorul acestor păcate, adică pretinsa mea credinţă sau mai degrabă necredinţa
mea, care nu slujea la altceva decât să mă facă să mă înşel singur." Atunci a îngenuncheat şi a strigat către Dumnezeu, cu toată puterea sufletului său: „Dumnezeule, descopere-Te şi mie şi mântuieşte-mă!" Cererea n-a aşteptat mult; o pace divină a coborât în sufletul lui şi a alungat într-o clipă toate îndoielile. I se părea că până atunci ar fi trăit într-un vis.”Am primit în inima mea siguranţa harului lui Dumnezeu în Domnul Cristos şi am simţit că pot să numesc pe Dumnezeu, Tatăl meu. Toată tristeţea, toată neliniştea mi-a fost luată; un torent de bucurie mi-a inundat sufletul." Francke a fost profesor mai întâi la Leipzig, unde a ţinut un curs deosebit de renumit despre epistolele lui Pavel; avea mai mult de trei sute de ascultători şi acest succes a trezit gelozia altora. La Erfurt, ca pastor, nu s-a temut să vestească Evanghelia în toată simplitatea ei, fără s-o însoţească de un comentariu filozofic, potrivit obiceiului colegilor săi; de aceea, el a provocat bănuieli şi a trebuit să părăsească oraşul în patruzeci şi opt de ore; se vede şi de această dată că adevărul curat enervează, supără pe cei care se complac în întunecimile greşelii. Puţin după aceea, sub influenţa lui Spener, Francke a primit o chemare la Halle, ca pastor într-o mahala a oraşului şi în acelaşi timp ca profesor de greacă şi de limbi orientale la Universitate. Toată învăţătura lui tindea să-i facă pe studenţi să citească Biblia; el a avut asupra lor o influenţă atât de binecuvântată, încât Halle n-a întârziat să câştige renumele că formează predicatori sinceri Evangheliei şi cu totul devotaţi pentru răspândirea adevărului. Caracterul înfocat al lui Francke l-a împins şi într-o altă direcţie. Printr-un testament se dădea voie pastorului din Halle să primească şi să crească un orfan, acasă la el. În loc de unul, i s-au prezentat patru şi toţi au fost primiţi. În anul următor erau cincizeci. Francke a trebuit să se gândească la construirea unei case; a cumpărat una în apropiere de adunare, apoi o a doua, dar acestea nu erau de ajuns. Tot capitalul pastorului consta într-o „mare credinţă". Şi ea n-a fost înşelată. „Săptămână de săptămână, lună după lună - spunea el - Domnul mi-a trimis mici daruri, care erau aproape constante." Francke a ajuns să construiască o clădire la care erau să fie adăugate altele. Pe frontispiciu se vedea un vultur, înălţându-se spre soare, cu această inscripţie: „Cei care se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu sunt extenuaţi" (Isaia 40:31). La moartea lui Francke, orfelinatul număra 134 copii. De asemenea, el a înfiinţat un mare număr de şcoli şi diverse instituţii de învăţământ. Însufleţit astfel de o dorinţă aprinsă de a fi folositor semenilor săi, el nu uita lucrul de căpetenie: toate străduinţele lui tindeau să înveţe pe cei pe care îi avea sub conducerea sa, singurul lucru care trebuie: „Partea cea bună care nu li se va lua" (Luca 11:42). Deseori, fiind prins de mari greutăţi, fie materiale, fie morale, credinţa sa, foarte simplă, aproape copilărească, i-a adus un puternic sprijin şi a servit de exemplu binefăcător celor din jurul lui. Deşi n-a fost scutit de unele greşeli ale pietismului strict - de exemplu că sufletul, pentru a se întoarce la Dumnezeu, trebuie mai întâi să treacă prin amarul disperării şi să fie părăsit de
Dumnezeu, cum a fost Domnul Cristos pe cruce - Francke a fost un martor credincios şi devotat al lui Dumnezeu. Susţinut de puterea Lui, el a rămas la ceea ce este scris, ceea ce învăţase. Astfel, toată viaţa a dat o mărturie grăitoare a convingerilor lui. Am văzut, în altă parte, că Domnul, în credincioşia Lui, a păstrat o mărturie printre creştinii din Moravia, urmaşi ai celor ce-l cunoscuseră pe Ioan Huss. Dar persecuţia ameninţa totdeauna. Ei nu se puteau aduna decât în ascuns, pentru că erau constrânşi să facă mărturie de catolicism, asistând la ceremoniile bisericii oficiale. Din această cauză ei sufereau foarte mult în cugetele lor şi s-au hotărât să-şi părăsească patria, de îndată ce Dumnezeu le va arăta un loc potrivit ca să le asigure un adăpost liniştit. În 1722, Zinzendorf, un tânăr conte saxon, întors la Dumnezeu de puţin timp şi plin de râvnă de a face ceva pentru Domnul, le-a oferit să vină să se stabilească pe pământurile lui. Ei au primit cu mare plăcere propunerea lui, în care vedeau un răspuns la rugăciunile lor neîncetate. Ţinutul care le-a fost fixat, la poalele colinei Hutberg. În curând s-a umplut de numeroase case, aliniate pe străzi, bine amenajate şi înconjurate de grădini pline de flori. Noul oraş a primit numele de Herrnhut (ocrotirea Domnului). Pierzându-şi foarte de timpuriu tatăl - un om foarte evlavios - Zinzendorf fusese crescut în aceleaşi principii de bunica lui; Spener îi fusese educator. Nu avea decât patru ani când deja şi-a arătat dorinţa de a sluji Domnului. „Ceea ce făcea cea mai adâncă impresie asupra inimii mele - istorisea el era ceea ce ni se spunea despre dragostea tatălui meu pentru Mântuitorul răstignit." El a rămas credincios acestei amintiri şi Dumnezeu S-a servit de ea pentru a-l pune la adăpost de sistemele filozofice care năpădiseră în Germania. Nu atinsese încă vârsta matură, când poziţia sa era deja precizată. „M-am hotărât cu tărie - spunea el - să-mi îmbogăţesc mintea cu toate cunoştinţele omeneşti pe care le voi putea avea la îndemână, dar totodată, în chestiunile de ordin spiritual să ascult - înainte de toate - de glasul inimii mele, dând mărturie adevărului şi să alung, fără şovăire, orice doctrină care ar fi contra acestui adevăr." El şi-a ţinut cuvântul şi, lăsând la o parte subtilităţile filozofice, a privit spre Domnul, pentru a primi ajutorul Lui, în vederea unei activităţi demne de Evanghelie: „Să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru, aducând rod în tot felul de fapte bune şi crescând în cunoaşterea lui Dumnezeu" (Coloseni 1:10). Mai târziu, tutorele său în zadar căuta să-l abată de la lucrurile de sus, tot îndemnându-l să facă mai multe călătorii lungi în străinătate, bun mijloc pentru a-l face să se depărteze de astfel de lucruri. „Dacă, pentru a mă face lumesc - spunea Zinzendorf - vor ei numaidecât să mă trimită în Franţa, declar că aceasta nu va fi decât timp şi bani pierduţi, pentru că Dumnezeu, în bunătatea Sa, va menţine în mine dorinţa de a nu trăi decât pentru a-l sluji şi pentru a glorifica pe Domnul Isus. Mă bazez pe El, că îmi va da curajul şi puterea necesară." Tânărul bărbat a trebuit să se plece în faţa ordinelor date de cei mai în vârstă ai lui. A plecat la drum şi a trecut prin Düsseldorf, unde a văzut un tablou
care-l prezenta pe Domnul Cristos pe cruce. Dedesubt erau scrise în latineşte următoarele: „Hoc feci pro te; quid facis pro me?" (Iată ce am făcut Eu pentru tine; tu ce faci pentru Mine?) Zinzendorf a simţit o profundă impresie la citirea acestor cuvinte. „Simţeam - spunea el - că nu aveam mare lucru să răspund la această întrebare şi am rugat fierbinte pe Domnul să-mi pună înainte ce dorea El să fac pentru El, apoi să-mi dea puterea de care aveam nevoie." Zinzendorf a profitat de şederea sa în Franţa, ca să intre în legătură cu copiii lui Dumnezeu care se găseau acolo şi prin această legătură el a învăţat multe lucruri pe care nu le ştiuse până atunci. Acei creştini tocmai trecuseră prin persecuţii crunte, altele îi aşteptau, fără îndoială; dar nimic nu zdruncina credinţa lor şi ei priveau viitorul cu o deplină seninătate. La întoarcerea în ţara sa, Zinzendorf s-a căsătorit. Puţin după aceea, el a cunoscut pe moravi, nume care se dădea noilor săi protejaţi, în amintirea ţării din care plecaseră. Evlavia lor l-a izbit foarte mult, cât şi faptul că aceşti sărmani oameni, cu toate încercările grele prin care trecuseră, nu înţelegeau deloc să ducă de acum încolo o viaţă sau o existenţă în lenevie. Un sânge care aducea viaţă curgea prin vinele lor. Persecuţiile la care fuseseră expuşi au avut acest efect extraordinar, de a-i dezlipi cu totul de lucrurile din această lume, însufleţindu-i totodată de o dorinţă arzătoare de a comunica şi altora preţioasele adevăruri pe care ei le cunoşteau. Asupra acestui punct, mai ales, ei s-au înţeles cu Zinzendorf, care de asemenea avea o dragoste arzătoare pentru cei neîntorşi la Dumnezeu şi căuta un câmp de lucru în care să vestească Evanghelia, în Germania sau în alte ţări străine. În curând i s-a prezentat ocazia să-şi urmeze dorinţa. Fiind la Copenhaga, Zinzendorf a întâlnit acolo un negru din insula Sfântul Toma din Antile. Acest om era întors la Dumnezeu şi şi-a arătat contelui dorinţa de a-l vedea interesându-se de evanghelizarea rasei lui. Nu cunoştea temperamentul arzător al aceluia căruia i se adresa. Zinzendorf a plecat de îndată la Herrnhut şi le-a făcut cunoscut fraţilor întâlnirea cu negrul acela. Propunerea lui a avut un ecou imediat. Chiar în aceeaşi seară, doi bărbaţi profund emoţionaţi de ceea ce au auzit, au luat hotărârea de a pleca într-acolo, cât se poate de repede. Au înţeles totuşi că nu trebuiau să se angajeze cu uşurătate la acest lucru şi că prima lor datorie era de a prezenta Domnului această situaţie, pentru ca El şi numai El să fie Cel care le va conduce planurile. Nemaiputând dormi, au rămas în pădure şi acolo au pus deoparte mai multe ore pentru rugăciune. În zorii zilei au intrat în Herrnhut pentru a împărtăşi hotărârea lor lui Zinzendorf, care, auzind, şi-a arătat o mare bucurie. Au plecat puţin timp după aceea, fără să fie reţinuţi de vreo legătură de familie sau de ocupaţie. Alţii i-au urmat. Nu este cazul aici să facem istoria misiunii morave; va fi de ajuns să cităm încă unul sau două fapte, pentru a caracteriza spiritul care însufleţea pe aceşti creştini. Zinzendorf auzise că eschimoşii din Groenlanda trăiau în cea mai mare ignoranţă cu privire la nevoile lor spirituale, până şi noţiunea de Dumnezeu le lipsea cu totul. El se întreba dacă cineva ar vrea să meargă în această ţară
neospitalieră. Într-o zi, el a oprit pe stradă pe un oarecare Sorensen şi l-a întrebat, fără nici o introducere, dacă ar fi dispus să plece. „Iată-mă, trimite-mă" - a fost răspunsul. „Foarte bine" - a răspuns contele - „dar va trebui să pleci mâine." „Cu plăcere. Aş pleca chiar azi, numai dacă aş avea pantofi; ai mei sunt complet uzaţi." „Îi vei avea" - spuse Zinzendorf; şi bravul om, primind îndată încălţămintea de care avea nevoie, şi-a făcut bagajul şi a plecat la drum. Cu privire la aceste chemări, n-ar fi potrivit să vorbim de entuziasm, de distracţie sau de lipsă de gândire. De mult timp aceşti tineri aşteptau chemarea Domnului; ei erau gata să-I răspundă la prima chemare. Nu vroiau să ştie de greutăţi; ei nu vedeau decât scopul pe care aveau să-l atingă şi îşi puneau toată încrederea în Dumnezeu, pentru ca El să îi umple de un entuziasm sfânt. Tocmai aceasta o arată istorisirea următoare: Doi moravi, Feder şi Israel - acesta din urmă era foarte mic de statură şi şchiop - au plecat spre insula Sfântul Toma. Puţin înainte de a ajunge la destinaţie, vaporul a naufragiat şi echipajul i-a abandonat pe nişte stânci, la suprafaţa apei bătute de valuri. Feder a avut ideea nefericită de a căuta să ajungă la coastă, sărind de pe o stâncă pe alta, cu toate că ele deveniseră foarte periculoase şi alunecoase, din cauza valurilor care le udau fără încetare. Accidentul s-a produs. Nefericitul a căzut în mare; un val enorm l-a luat şi l-a aruncat cu toată puterea de un colţ de stâncă, încât şi-a pierdut conştiinţa şi a dispărut în valurile ce se frământau, sub ochii tovarăşului său, care nu era în stare să-i dea nici cel mai mic ajutor. „Şi tu - a fost întrebat mai târziu Israel - ce ai făcut, văzând pe colegul tău dispărând?" „I-am strigat: mergi în pace, dragă frate! Şi am început să intonez o cântare." Trebuia să ai un suflet mare şi eroic, pentru a cânta într-o împrejurare atât de critică. Numai Domnul putea da slujitorilor Săi puterea cerească pentru a nu da înapoi şi ei trebuiau să aibă foarte mult pe inimă interesele Stăpânului lor, ca să poată înfrunta în felul acesta, fără să dea înapoi, atâtea strâmtorări, pericole şi oboseli de tot felul. Ce a agravat şi mai mult situaţia lor este că în acel timp nu avea nimeni ideea de ce înseamnă adaptarea misionarului la câmpul său de lucru, pregătirea sa mai dinainte, apoi măsurile de igienă cele mai elementare. În timpul primilor ani, pierderile în vieţi de oameni au fost foarte mari, pentru că erau cu totul necunoscute condiţiile de viaţă la tropice. Se instalau acolo, fără să se gândească la pericol, în ţinuturi mlăştinoase, unde domneau frigurile şi nu se cunoştea nici un mijloc de combatare. În fiecare an lista victimelor se mărea. În 1734 au fost trimişi în insulele Sfânta Cruce (Antile) 18 misionari, care au fost urmaţi în curând de încă 11. În primăvara lui 1735, la Herrnhut a ajuns vestea morţii a zece dintre ei. Înmărmurirea era mare: era drept să fie lăsaţi să se expună fraţii lor de bunăvoie, unor astfel de pericole care îi ameninţau? Trebuiau să mai lase şi pe alţii să plece, de acum încolo, în faţa unei morţi aproape sigure? Însă în curând biserica din Herrnhut şi-a revenit din această
emoţie. Focul care riscase să se stingă, s-a aprins şi mai frumos. Spărturile făcute de moarte în rândurile misionarilor s-au umplut şi lucrarea s-a continuat. Dragostea Domnului şi o încredere nemărginită în puterea Lui înlăturau toate piedicile şi făceau să amuţească orice şovăială. În 1760, anul morţii contelui Zinzendorf, 226 misionari erau deja plecaţi în 28 ţinuturi diferite, câte 8 misionari pe an. Zinzendorf s-a dus el însuşi în America de Nord, împreună cu fiica sa, pentru a întări pe cei credincioşi. El a trecut prin mari pericole, evanghelizând pe indieni, pe care-i căuta în locurile în care se retrăgeau, traversând chiar munţi abrupţi şi culmi de-ale vânătorilor, pe care numai pieile roşii le ştiau, de-a lungul prăpăstilor ameţitoare sau a torenţilor năvalnici. Dar nimic nu-l tulbura; el rămânea cu totul calm în mijlocul privileştilor celor mai sălbatice şi în tăcerea adâncă o pădurilor aproape de nepătruns. El ştia că Domnul lui era alături de el şi-l va păzi de orice rău. În prezent, activitatea misionară continuă să distingă pe moravi. Nici o altă comunitate creştină n-a făcut atât de mult în acest domeniu. S-a putut scrie cu privire la ei şi pe drept cuvânt: „În Groenlanda şi în Labrador, pe gheţurile Polului Nord, în Antile şi Guiana sau pe plăjile arzătoare ale Africii sau Indiei, fraţii moravi au fost totdeauna în fruntea misionarilor Evangheliei şi au dat celorlalţi creştini exemplul unui sacrificiu de sine fără rezervă şi al unui adevărat devotament." Nu trebuie să se uite nici grija pe care o dau aceşti creştini, educaţiei tineretului. Şcolile lor sunt într-adevăr celebre datorită calităţii învăţământului care se dă în ele. Toată această educaţie se sprijină pe învăţămintele Cuvântului lui Dumnezeu: „Învaţă pe copil calea pe care s-o urmeze şi când va îmbătrâni nu se va abate de la ea" (Proverbele 22:6). În ce îl priveşte pe Zinzendorf, el a fost un martor foarte credincios şi convins al adevărului. Adânc pătruns de dragostea Domnului Cristos pentru păcătoşi, el nu înceta să-L arate ca pe Mielul lui Dumnezeu, ca o jertfă oferită pentru mântuirea lumii. Cu toată talia lui înaltă şi aspectul lui impunător, el se arăta totdeauna modest, amabil şi pun de dragoste în conversaţiile şi în predicile sale. Se povesteşte că, într-o zi, într-o călătorie pe jos, a fost oprit de un tâlhar care i-a cerut punga. Călătorul a ascultat, dar a adăugat, bătând pe umăr pe bandit: „Acum, dragul meu, când vei fi în faţa spânzurătorii, să-ţi aminteşti că Domnul Isus a murit pentru păcatele tale şi vei putea fi chiar şi atunci mântuit." Omul a plecat, înmărmurit de aceste cuvinte originale şi pline de milă; puţin timp după aceea, el a primit mântuirea, prin Domnul Isus Cristos. Moravii au rămas întotdeauna strâns alipiţi de cuvintele Bibliei. Dumnezeu i-a binecuvântat în mod deosebit, în perioadele când triumfa raţionalismul şi necredinţa, întrebuinţându-i pentru a face să fie preţuită credincioşia cea mai strictă faţă de adevărurile date la început, pentru a insista, de asemenea, foarte mult asupra învăţăturii curat evanghelice, a mântuirii prin credinţă. Din acest punct de vedere, ei sunt foarte apropiaţi de reformatori, de Luther înainte de toate.
REFORMA ÎN ELVEŢIA GERMANĂ ULRICH ZWINGLI Din punct de vedere teritorial şi politic, Elveţia avea la începutul secolului al XVI-lea un aspect cu totul diferit de cel de azi. Numărul cantoanelor, de la 8 în 1481, s-a mărit cu timpul până la 13 în 1513 şi nu s-a mai schimbat decât în 1798. În unele din ele - mai ales în Zürich, Berna, Basle, Lucerna, elementul orăşenesc avea întâietate datorită oraşului principal. În alte părţi, elementul ţărănesc avea întâietate şi oamenii arătau un adevărat dispreţ faţă de inovaţii, oricare ar fi ele, în timp ce în oraş, oamenii erau ceva mai primitori de idei noi. Erau deci mari neînţelegeri în administrarea treburilor care interesau întreaga Confederaţie şi prin aceasta se explică, în parte, împărţirea atât de clară a Elveţiei în două câmpuri, cu ocazia Reformei. În afară de aceasta, câteva cantoane deţineau ca proprietate a lor, teritorii întinse; acestea erau supuse lor. Berna, de exemplu, avea de mult timp supusă Argovia şi a cucerit, în două etape, ţara de Vaud. Când a venit Reforma, conform obiceiului timpului, cum am mai amintit, stăpânul şi-a impus religia şi celor care depindeau de el. Practicarea a două culte deosebite unul de altul, pe un teritoriu atât de mic, n-a întârziat să dezlănţuie conflicte armate; chiar este de mirat cum ţara nu s-a împărţit în două state rivale. Elveţia ne oferă această tristă originalitate, de a fi fost locul primului război, în Europa, pe teme religioase (cel de la Kappel, în 1529) şi tot aşa al doilea şi cel din urmă, la Willmergen în 1712. În 1847, este drept, a mai avut loc un conflict, început pe motive confesionale, dar a devenit un război politic (la Sonderburg). Abia în secolul al XIX-lea, pacea religioasă a stăpânit în adevăr în această ţară. În secolul al XVI-lea, întunericul spiritual era poate mai adânc în Elveţia decât în alte părţi. Viaţa materială avea acolo primul loc: agricultura la ţară, comerţul, industria, goana după câştig, serviciul militar în oraşe. Chiar şi în oraşe nu se vedeau decât slabe licăriri spirituale care să mărturisească un interes pentru lucrurile lui Dumnezeu. În general, cei care mai erau ataşaţi de studiul Sfintei Scripturi erau trataţi cu batjocură. Preoţii spuneau deschis că astfel de oameni nu erau de nici un folos; unul dintre ei a mers până acolo încât să spună că se va putea trăi în pace şi fericire abia când nu va mai fi Evanghelia în această lume. Religia nu era altceva decât o adunătură de practici grosolane, mai rele ca în alte părţi. După mărturia celor de atunci, la Zürich, Basle, Berna, Laussane, Geneva, în oraşe ca şi în sate, bigotismul era atât de general, încât religia, dacă se pot numi aşa asemenea practici, consta, la cea mai mare parte dintre oamenii din popor, în a privi la mişcarea degetelor preoţilor, a-i asculta mormăind nişte cuvinte neînţelese, a se pleca în faţa icoanelor, a săruta relicvele. Vânzarea indulgenţelor de asemenea se practica. Dar, ca şi în Germania, deşi într-un mod cu totul independent, o lucrare a lui Dumnezeu se făcea în inimi. Spiritele mai luminate erau obosite de felul de purtare al clerului, îmbogăţit din darurile celor superstiţioşi. Domnul forma
lucrători care să dărâme sistemele de rătăciri ridicate de ticăloşiile Satanei. Cel mai renumit dintre reformatori, în Elveţa, Ulrich Zwingli, s-a născut la 1 ianuarie 1484, trei luni după naşterea lui Luther, la Wildhaus, cel mai din urmă sat, din lunga şi frumoasa vale Toggenburg, care face parte, astăzi, din Cantonul St. Gall. Totdeauna, populaţia lui sănătoasă şi plină de veselie, a arătat o mare dragoste pentru independenţă. Părinţii lui Ulrich, oameni cinstiţi şi cunoscuţi pentru evlavia lor, încântaţi de frumoasele aptitudini ale fiului lor, s-au gândit din timp să-l facă să îmbrăţişeze cariera bisericeasă. El şi-a făcut foarte bine studiile la Balle şi la Berna, mai târziu la Vienne. Peste tot s-a distins în discuţiile publice, atât de mult la modă pe atunci; ele l-au pregătit pentru luptele oratorice, pe care avea să le aibă mai târziu, în favoarea cauzei Evangheliei. La vârsta de 22 de ani, Zwingli a revenit la Basle, de data aceasta în calitate de profesor de latină, la şcoala St. Martin. Şi-a continuat studiile universitare, unde urma cu stăruinţă lecţiile lui Thomas Wittembach. Acesta anunţa elevilor săi aurora unor timpuri noi, în care harul divin va lucra cu putere, când învăţământul religios se va baza numai pe Biblie şi îndeosebi pe scrierile apostolilor. El se ridica astfel contra celibatului preoţilor, pe care îl arăta ca pe o instituţie fatală, antiscripturistică şi contra naturii. El socotea indulgenţele drept o şarlatanie şi spunea că sângele vărsat de Domnul Isus pe cruce este singura şi unica răscumpărare pentru păcate. Desigur, lui Thomas Wittembach îi datoreşte Zwingli cunoaşterea adevărului. În acelaşi an, el a primit o chemare la Glaris, ca preot. Locuitorii acelui oraş ar fi trebuit să primească pentru acest post, pe un italian care n-avea altă recomandare decât că a servit ca servitor la caii papei. Indignaţi, ei şi-au arătat preferinţele faţă de compatriotul lor, cu toată tinereţea lui, şi datorită mărturiei deosebite pe care i-au dat-o profesorii lui. El s-a devotat îndată slujbei sale, dar a continuat în acelaşi timp, prin sine însuşi şi fără nici un ajutor, studiile clasice. Citea pe autorii latini, îi învăţa pe dinafară; lor le datoreşte eleganţa prin care se deosebesc scrierile sale. Pentru a citi Noul Testament în original, a învăţat singur greaca, a copiat chiar cu mâna lui epistolele lui Pavel şi le-a întipărit, cuvânt cu cuvânt, în memorie. El arăta o adevărată înflăcărare în descoperirea adevărului, care, spunea el, „este pentru mine, ceea ce este soarele pentru pământ. Aşa cum ne bucurăm ori de câte ori îl vedem, aşa cum el ne încurajează la lucru, tot aşa duhul se îndreaptă spre lumină şi se bucură când razele sale vin să risipească întunericul ignoranţei. Lumina este pentru lume cea mai mare pricină de bucurie, adevărul este pentru spirit obiectul cel mai scump, cel mai preţios şi cel mai dorit." Unui prieten îi scria: „Vreau să cunosc învăţătura lui Cristos la adevăratul ei izvor, fără să recurg la nici un intermediar. Pentru aceasta trebuie să învăţ limba în care au scris autorii inspiraţi. Filozofii şi teologii n-au făcut decât să adune încurcături în spiritul meu. De aceea m-am hotărât să părăsesc aceste discipline şi să caut să pătrund însăşi gândurile lui Dumnezeu, prin studiul Cuvântului Său. Pe el mă voi sprijini mereu, rugând pe Domnul să-mi dea
lumina Sa. N-am mai citit decât Sfânta Scriptură şi, pe măsură ce înaintez în citire, sensul revelaţiei divine ajunge mult mai clar în ochii mei, decât dacă maş fi îndreptat spre cine ştie ce comentarii.” În felul acesta Zwingli s-a familiarizat cu Biblia şi mai ales cu Noul Testament. Când predica dovedea că ceea ce ştia învăţase de la Domnul Însuşi şi nu de la un om. Marele umanist Erasmus, cu tot scepticismul pe care îl arăta, îl atrăgea mult pe Zwingli. Iată ce spune Zwingli despre ce datora el savantului olandez: „Sunt opt sau nouă ani - scria în 1523 - de când am ajuns la convingerea că nu este decât un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi noi: Domnul Isus. Citisem o frumoasă poezie latină a savantului Erasmus de Rotterdam, în care el arăta acest gând, că Domnul Isus este unicul izvor al oricărui bine şi că noi suntem foarte uşor supuşi greşelii de a nu ne îndrepta mereu spre El. Numai El este Mântuitorul nostru, mângâierea, bogăţia, comoara sufletului nostru. Şi mi-am zis: Dacă aşa este, de ce să-mi caut ajutorul la oameni? Ce ar putea să-mi dea ei? Deşi sunt şi alte poezii frumoase ieşite de sub pana lui Erasmus, eu nu mi-am putut dezlipi inima de aceasta. Am început atunci să cercetez cu grijă Sfânta Scriptură şi pe părinţii bisericii, pentru a găsi o învăţătură asupra mijlocirii sfinţilor. Zadarnic am căutat, n-am descoperit nimic, absolut nimic în această privinţă." În această epocă, în cea mai mare parte din cantoane, cetăţenii elveţieni luau parte, toţi, fără excepţie, la administrarea treburilor publice, întâlnindu-se întro adunare numită „Landsgemeinde". De asemenea, ei toţi trebuiau să ia armele, la primul apel al magistraţilor. Aceasta explică de ce Zwingli este întâlnit mult mai des decât Luther în viaţa politică. De două ori, el a trebuit să ia parte, ca preot, la expediţiile pe care elveţienii le făceau atunci în Italia, pentru a susţine contra Franţei, cauza papei şi a ducelui de Milan. A asistat la teribila înfrângere pe care au suferit-o compatrioţii săi la Marignan, sub loviturile armatelor conduse de Francis I. Dar, aceste două campanii i-au deschis ochii asupra marii decăderi morale şi spirituale în care era căzut clerul italian, apoi asupra pericolului care venea chiar asupra elveţienilor datorită acestei legături necurate. Se omorau, se jefuiau, fără nici o grijă, de bună plăcere; toate instinctele nobile ale naturii dispăreau. Dragostea de câştig, chiar nelegiuit, spiritul de violenţă, dispreţul faţă de alţii, degradarea morală, grosolănia, sub toate formele, acestea erau viciile obişnuit practicate. Reîntors la Glaris, Zwingli a predicat cu o mare convingere contra acestor practici, punând pe gânduri autorităţile, care se temeau că vor vedea dispărând, prin aceasta, un venit important. Dar nimeni nu îndrăznea să oprească pe îndrăzneţul predicator, pe care toată populaţia îl iubea, pentru că el nu pierdea nici o ocazie ca să vestească exact ce se găsea în Scriptură. Oricare ar fi fost problema pe care el o trata, se întemeia pe Biblie. Procedeul său favorit consta în a explica Cuvântul lui Dumnezeu, punând alături textele care se refereau la acelaşi subiect. Darul său de vorbire dădea putere şi vioiciune; totul era spus cu deplină convingere şi astfel îşi ţinea ascultătorii într-o atenţie încordată. „Dacă vezi clar ce este adevărat - spunea el - vei recunoaşte şi ce este fals."
Asupra unui punct totuşi, Zwingli suferea îngrozitor. Convins adânc de sentimentul mizeriei sale morale, de slăbiciunea sa, el suspina după adevărata sfinţenie, crezând, ca atâţia alţii, să ajungă la ea prin propriile sale eforturi. El a trecut prin lupte lăuntrice amare, până ce a învăţat să se încredinţeze în întregime Domnului pentru aceasta, ca şi pentru orice altceva. Mai târziu scria: „Nu aveam pe nimeni care să mă ajute să mă ridic spre bine; dimpotrivă, mulţi îşi băteau joc de mine. Am căzut şi m-am întors ca un câine la ce vărsase (2 Petru 2:22). Am coborât cu o adâncă durere, cu ruşine, în adâncurile sufletului meu. Şi atunci am spus totul Aceluia singur, pe care îmi place să-L mărturisesc. Căci, ce ar putea oamenii într-un asemenea caz? Trebuie să mai adaug că am găsit răspunsul şi încă un răspuns adevărat." Era de temut totuşi ca Zwingli să nu cumva să se lase antrenat, puţin câte puţin, de curentul politic. Era la Glaris un partid important, care voia să ia libertatea reformatorilor; s-a făcut chiar o intrigă contra lui Zwingli. Impulsiv cum era, Zwingli ar fi putut fi ispitit să răspundă josnicelor calomnii care i se aduceau. Dar Domnul veghea asupra slujitorului Său şi i-a pregătit un loc de odihnă şi reculegere cu totul neaşteptat, în mănăstirea de la Einsiedeln, la fel cum El spusese odinioară ucenicilor Săi: „Veniţi la o parte şi vă odihniţi puţin" (Marcu 6:31). A fost chemat acolo chiar de mai marele mănăstirii. Locuitorii din Glaris, apreciind tot mai mult calităţile lui superioare, l-au privit plecând cu o adâncă durere şi i-au păstrat postul timp de doi ani, în nădejdea că va reveni. Dar Zwingli şi-a dat seama în curând că Domnul l-a condus pe un câmp de luptă mai favorabil realizării măreţului plan la care îl destinase. În tăcerea şi calmul mănăstirii, găsea mai mult timp pentru studii şi meditaţie. Apoi, prezenţa pelerinilor, foarte numeroşi, îi dădeau mereu ocazia de a răspândi până departe adevărurile care îi deveniseră scumpe şi pe care nu le putea păstra numai pentru el. Abatele de la Einsiedeln, om evlavios şi doritor să cunoască mai mult adevărurile evanghelice, a făcut o primire călduroasă tânărului său colaborator şi l-a încurajat în calea pe care o începuse. Zwingli nu împărtăşea credinţa comună, că pâinea împărtăşirii ar avea în ea adevăratul trup al Domnului Isus Cristos. Şi pentru că nu făcea nici o liturghie, mai mulţi vizitatori ai mănăstirii şi-au arătat surpriza. Abatele le-a răspuns cu multă dibăcie: „Dacă Isus Cristos este într-adevăr în pâine, eu sunt nedemn să-L privesc şi mai nedemn încă să-L aduc ca jertfă Tatălui, Dacă El nu este în pâine, vai de mine dacă dau poporului să adore mai degrabă o pâine decât pe Dumnezeu." Pe poarta mănăstirii se citea această inscripţie: „Aici se găseşte o deplină iertare pentru toate păcatele". La îndemnul lui Zwingli, această inscripţie a fost ştearsă. Apoi, abatele a îngropat toate relicvele cărora li se închinaseră până atunci. A prescris credincioşilor care depindeau de mănăstire, să citească Noul Testament în limba germană, şi a dat voie celor dornici să părăsească mănăstirea şi să se căsătorească dacă aveau ocazie. La Einsiedeln, Zwingli a intrat în legătură cu mai mulţi înalţi demnitari ai bisericii; între alţii era şi celebrul cardinal Matei Schinner, adversar declarat al
politicii franceze în Elveţia. Nu i-a fost teamă să insiste pe lângă ei, oricare le era rangul, asupra nevoii urgente a unei reforme radicale în Biserica Catolică, de care - trebuie subliniat - el încă nu se socotea despărţit, tot aşa cum nici Luther nu era despărţit la început. Dezgustarea lui faţă de abuzurile de tot felul creştea în acest loc, unde, cu toate bunele intenţii ale abatelui, superstiţia se vedea la lumina zilei şi sub formele cele mai respingătoare. Predica lui devenea tot mai tăioasă: „Să nu credeţi - spunea el ascultătorilor că Dumnezeu locuieşte în acest loc zis sfânt, mai mult decât în cine ştie ce alt loc al creaţiei. Oriunde, El vă vede, vă aude. Ce rost s-ar putea găsi în unele fapte lipsite de vreun folos oarecare, ca pelerinaje grele, daruri, rugăciuni adresate Fecioarei şi sfinţilor? Şi credeţi că vă asiguraţi, prin acestea, favoarea lui Dumnezeu? La ce bun să îngrămădeşti atâtea zadarnice cuvinte? Ce folos să porţi o sutană, să-ţi razi capul sau să te îmbraci cu haine foarte mult împodobite, ca să faci o slujbă? Dumnezeu priveşte la inimă, şi inimile noastre, ale tuturor, sunt depărtate de El, în starea noastră firească. Domnul Isus Cristos, care S-a jertfit pe Sine Însuşi pe cruce, o dată pentru totdeauna, este jertfa care dă satisfacţie în toată veşnicia, pentru toate păcatele care ar fi putut fi făptuite de cei care îşi pun încrederea în El." Se vede că în aceste discursuri pe care el adeseori le adresa la adevărate mulţimi de pelerini, îi făceau pe ascultătorii săi atenţi la învăţăturile de temelie ale creştinismului, care erau prezentate foarte clar. Superstiţiilor omeneşti, el le opunea dragostea Domnului Cristos şi supunerea faţă de voia lui Dumnezeu. Era de admirat forma perfectă în care cuvântul îi ieşea de pe buze. Renumele elocvenţei lui şi a adevărurilor spuse s-a răspândit până departe. Unul din admiratorii lui, îl numea: „celebritatea şi ornamentul patriei". Dar nu aceasta căuta Zwingli; el nu avea alt scop, altă dorinţă, decât să vestească adevărul, mulţimilor afundate în rătăcire. Celebritatea de care se bucura a făcut să fie chemat ca predicator pe lângă marea biserică Grossmünster la Zürich. El a primit acest post nu fără a ezita, din cauza marii răspunderi care îi revenea; a putut să vadă, însă, în aceasta, mâna lui Dumnezeu care îl conducea să-şi dovedească talentele pe care le primise, într-un loc mult mai întins, cum nu putuse să facă până atunci. Clerul din Zürich avea un trist renume şi Zwingli prevedea lupte crâncene din această cauză. „Acest cler - spunea un istoric catolic - era numeros şi bine dotat. Un nou zel pentru construcţii bisericeşti se arăta, ca şi pentru muzica religioasă. Sărbătorile se ţineau înaintea unui mare număr de prelaţi şi preoţi. S-ar fi putut trage concluzia că viaţa spirituală era înfloritoare. Dar aceasta nu era decât o aparenţă înşelătoare. O adâncă decădere era în biserică; totul nu era decât sclipire amăgitoare şi viaţă exterioară." Se vede că grija pentru lucrurile lui Dumnezeu, dorinţa simplă de a urma poruncile Lui nu exista. Aceşti preoţi nu erau decât nişte orbi care conduceau alţi orbi. La 1 ianuarie 1519, Zwingli s-a urcat la catedra de la Grossmünster şi a informat pe ascultători că el nu se va ţine în predicile sale de periscoapele* (* Periscoapele sunt o culegere de texte biblice, de care preotul trebuie să se
ţină cu stricteţe, ca să le citească ascultătorilor. Ele lăsau la o parte multe locuri importante din Scriptură.) indicate de biserică, ci va vesti învăţătura lui Cristos, după textele originale. Această declaraţie a făcut o impresie adâncă şi a fost, în general, primită cu simpatie de majoritatea credincioşilor, cu atât mai mult cu cât noul predicator, în toate privinţele, le inspira încredere, prin frumoasa sa prestanţă, prin demnitatea ţinutei sale, prin vocea sa caldă, deşi puţin cam slabă, prin alegerea fericită a expresiilor sale. Lecţiile erau clare şi uşor de înţeles, pline de seriozitate şi prietenoase; mustrările lui aveau un caracter părintesc. Claritatea pe care o avea despre slujba sa, sentimentul că vestea pe care o propovăduia venea de la Dumnezeu, convingerea pe care o arăta atunci când le vorbea, toate acestea dădeau cuvântului său ceva deosebit, care, după spusa celor din timpul lui, amintea de discursurile profeţilor. Frământarea provocată de cuvintele lui curajoase şi severe nu-l oprea în hotărârea sa. El a găsit o primire tot mai bună la unii cetăţeni luminaţi, care aveau adevărate nevoi religioase şi care, sub impresia mişcării care izbucnise în Germania, doreau nu numai „laptele duhovnicesc", ci şi o „hrană tare" (Evrei 5:12). Omul din popor recunoştea în el un predicator al adevărului, pe care nici o consideraţie omenească nu-l oprea. Unii membri mai renumiţi ai capelei din Grossmünster, pe care citirea Bibliei îi depărtase de sistemul ecleziastic roman, s-au alăturat cu bucurie de principiile expuse de Zwingli şi au întors în mod hotărât spatele falselor învăţături pe care le practicaseră până atunci. De fapt, Zwingli n-a urmat în totul programul pe care şi-l propusese. El însuşi istoriseşte calea pe care a urmat-o şi pe care i-a dictat-o înlănţuirea logică a învăţământului pe care şi-L propusese să-l dea. „La sosirea mea la Zürich, am început să explic Evanghelia după Matei, apoi Faptele Apostolilor, pentru a arăta cum s-a răspândit adevărul; am trecut apoi la prima epistolă către Timotei, care conţine regula de purtare a unui creştin demn de acest nume. Văzând că unii învăţători abătuţi răspândeau rătăciri contra credinţei, am explicat Epistola către Galateni, după aceea cele două epistole ale lui Petru, pentru a dovedi defăimătorilor lui Pavel că acelaşi duh inspirase şi pe unul şi pe celălalt apostol. În sfârşit, am ajuns la Epistola către Evrei, care face cunoscut, în toată întinderea sa, binefacerea veştii aduse de Domnul în lume." Zwingli căuta mai întâi de toate să fie cunoscută dragostea infinită a lui Dumnezeu, în darul făcut prin Persoana Domnului Isus, singurul Lui Fiu preaiubit. El invita pe ascultătorii săi să-şi pună toată încrederea în lucrarea săvârşită pentru ei la cruce. Chemările lui stăruitoare la pocăinţă erau însoţite de combateri convingătoare ale greşelilor care se iveau; cu o logică necruţătoare, el le săpa la temelie. El se ridica, de asemenea, contra moravurilor stricate ale oraşului Zürich, contra luxului, a necumpătării, a costumelor exagerate, a nedreptăţilor faţă de cei săraci şi necăjiţi în această lume, a leneviei, a serviciului militar cu plată, a tendinţei care se arăta de a primi bani de la prinţii străini. „El nu cruţa pe nimeni - spunea unul din timpul lui - nici pe
papa, nici pe împărat, nici pe domni, nici chiar pe concetăţenii săi în Zürich sau din Confederaţie. Se simţea la el o putere irezistibilă, care venea de la Dumnezeu şi fără de care niciodată n-ar fi putut vorbi cu o asemenea tărie şi autoritate. În tot ce spunea, el aducea totdeauna vorba de Domnul, atât de mult avea pe inimă gândul de a-L slăvi." Dacă, la catedră, el lua o înfăţişare impunătoare, pătruns de valoarea înaltei misiuni care îi era dată, pe stradă, la el acasă, era cel mai amabil dintre oameni, realizând bine aceste cuvinte de la Provebele 19:22: „Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui." Nu se temea să aibă relaţii cu corporaţiile comerciale şi industriale, luând chiar parte la discuţii, dar totdeauna având în vedere de a îndrepta atenţia ascultătorilor săi spre partea cea care trebuia să ducă la slăvirea lui Dumnezeu. El intra în vorbă cu ţărani şi cu nobili, cu aceeaşi amabilitate, „acceptând cu aceeaşi plăcere invitaţia celor bogaţi ca şi a celor săraci", cum mărturisea cineva din timpul acela. „Nu dispreţuia pe nimeni, arătând aceeaşi bunăvoinţă faţă de fiecare, plin de dragoste faţă de cei nenorociţi, totdeauna senin în faţa necazurilor vieţii; niciodată descurajat de nenorociri, încurajând pe toţi, prin discursurile sale, pentru că inima lui se sprijinea pe Stânca Veacurilor." Zwingli era un lucrător neobosit. Acasă el nu înceta să citească, să scrie sau să traducă. La anumite ore, primea pe toţi cei care aveau nevoie de sfaturile sale sau de îndrumările lui. În fiecare zi punea deoparte câteva clipe pentru a le petrece cu prietenii săi. Dar deseori îşi petrecea o parte din nopţi cu corespondenţa sa. Întreaga Germanie şi chiar o parte din Europa răsunau încă de zgomotul produs de nobila apărare a lui Luther în faţa Dietei de la Worms. Papistaşii evlavioşi aruncau numele de „lutheran" oricui se depărta în vreun punct de credinţele şi practicile romane. Zwingli respingea cu energie această denumire şi pe bună dreptate: trezirea din Elveţia nu era deloc un produs al celei ce avusese loc în Saxa. Când el învăţase să cunoască adevărurile cuprinse în Cuvântul lui Dumnezeu, nu ştia nimic de Luther, nu ştia nici măcar de numele lui şi nu se îndoia totuşi că, dincolo de Rin, Duhul lui Dumnezeu lucra cu aceeaşi putere. La fel ca în Germania, şi în Elveţia excesele papalităţii au ajutat cauza Evangheliei. Sub conducerea dominicanilor, Samson, vânzătorul de indulgenţe, a pătruns în Elveţia şi n-a întârziat să împânzească ţara în aşa fel încât guvernatorii s-au alarmat. Oamenii de rând, mai ales, îşi cheltuiau puţinii lor bani pentru a cumpăra din aceste nenorocite hârtii; nu le mai rămânea nimic să-şi achite impozitele. Berna şi-a închis porţile în faţa lui Samson; prin viclenii şi minciuni, el a reuşit să le deschidă şi a realizat în acest oraş un mare câştig. A mers apoi la Baden, după aceea s-a îndreptat spre Zürich, pe căi ocolite, traversând satele Argoviei. Zwingli nu aşteptase numai acest moment ca să dea pe faţă practicile neruşinate ale dominicanilor: „Cristos este totul. El este începutul şi Sfârşitul, Alfa şi Omega. El este totul, poate totul. El este îndreptăţirea noastră, sfinţirea noastră. Numai prin El noi putem sta în prezenţa lui Dumnezeu, fără a mai avea păcate pe cuget."
Luminaţi de reformator, magistraţii din Zürich au interzis lui Samson intrarea în oraşul lor, unde Dieta elveţiană era adunată. Ca la Berna, Samson a căutat să pătrundă prin diferite şiretlicuri, pretinzând că este trimis de papă cu o misiune specială pentru deputaţii cantoanelor. Lucrul acesta nu era adevărat, înşelătoria grosoloană fiind descoperită, negustorul a primit ordin să se retragă cât mai repede. Cu totul discreditat chiar de concetăţenii lui, s-a grăbit să treacă în Italia. Primul an al slujbei lui Zwingli la Zürich a fost marcat pentru el şi pentru oraş de o încercare teribilă. Fiind foarte obosit, s-a dus la băile Pfaffers pentru a găsi acolo ceva odihnă, cât de relativă putea să fie, deorece el căuta acolo toate ocaziile pentru a predica Evanghelia bolnavilor care îl înconjurau. Deodată a sosit vestea că ciuma izbucnise la Zürich. Fără o clipă de ezitare, Zwingli s-a reîntors în grabă la Zürich, pentru a se ocupa cu îngrijirea bolnavilor. Prietenii îl sfătuiau să se menajeze, dar în zadar. Atins el însuşi de boală, viaţa i-a fost în pericol; chiar s-a răspândit la Balle vestea că a murit. Domnul a făcut ca, după lungi săptămâni de nelinişte, cei din jurul său să primească din nou speranţa că îl vor vedea restabilit. Convalescenţa a durat luni întregi, cu toată constituţia robustă a bolnavului. El a folosit acest timp de inactivitate forţată, pentru a medita asupra Cuvântului lui Dumnezeu şi a câştigat astfel noi forţe spirituale în vederea luptelor care îl aşteptau. A compus mai multe cântece, în care se arăta starea lui de suflet. Iată trei strofe dintr-unul: „Uşa mi se deschide Şi iată moartea! Mâna Ta mă ocroteşte, Dumnezeul meu, ajutorul meu! Isuse, ridică Braţul Tău străpuns, Zdrobeşte spada Care m-a rănit. Dar dacă sufletul meu, Chiar la jumătatea vieţii Este chemat de glasul Tău. Isuse, iată-mă!" Reformatorul avea în faţă şi alte pericole; curajul, sinceritatea lui i-au făcut mulţi vrăjmaşi, care nu vroiau nimic altceva decât viaţa lui. Într-o seară, când stătea de vorbă acasă în linişte cu prietenii săi, câţiva orăşeni au intrat deodată în cameră şi au întrebat cu o voce agitată: „Aveţi zăvoare bune la poartă? Fiţi atenţi în noaptea asta!" Alarme asemănătoare erau dese. Toţi aveau arme asupra lor şi o patrulă circula pe stradă, pentru a păzi casa; aceasta, contra voinţei pe care şi-o arăta Zwingli, care ştia că o putere mult mai tare ca cea a devotaţilor săi partizani veghea asupra lui fără încetare. Altă dată a primit o scrisoare anonimă: „Multe curse vă pândesc, din toate părţile. Vi s-a pregătit o otravă puternică, pentru ca să vi se ia viaţa. Să nu mâncaţi decât acasă. Pâine să nu mâncaţi, decât dacă este coaptă chiar de
bucătarul dumneavoastră. Este între zidurile oraşului o asociaţie care s-a format cu scopul de a vă omorî. Am informaţii exacte. Să nu vă îndoiţi că vă sunt un prieten; veţi cunoaşte numele meu mai târziu." A doua zi, când unul dintre cei mai apropiaţi ai familiei lui intra în casă, un trecător l-a oprit să-i spună: „Fugiţi din locuinţa lui Zwingli, o dramă se va petrece acum în ea." Dar Dumnezeu veghea asupra slujitorului Său. Nici un rău nu l-a atins. Dimpotrivă, el şi-a urmat cu mai mare râvnă lucrarea. Fără so fi rupt deschis cu Roma, el stăruia în metoda sa, care consta în a urma întocmai învăţăturile Scripturii. Pe măsură ce el construia, în felul acesta, un edificiu cu totul nou şi de o soliditate nezdruncinată, falsele doctrine se prăbuşeau de la sine. A venit totuşi ziua când ruptura s-a produs. Mai multe persoane călcau de un timp poruncile catolice, care prescriau să nu se mănânce carne în zilele de post. De aici, mari scandaluri: denunţări la magistraţi, încarcerarea vinovaţilor. Zwingli le-a luat apărarea şi a publicat o scriere în care arăta, cu Biblia, că această practică, inventată de Roma, este în opoziţie categorică cu învăţăturile clare ale Scripturii (1 Timotei 4:1-5). Episcopul de la Constance, de care depindea oraşul Zürich din punct de vedere bisericesc, a adresat consiliului o plângere oficială, referitoare la faptele care tocmai se petrecuseră. Fără ca să fie numită vreo persoană, se simţea bine că Zwingli era vizat. Reformatorul a primit provocarea şi, doritor de a ajunge la o situaţie clară, a rugat consiliul să convoace o conferinţă, la care, spera el, să asiste şi episcopul. Consiliul şi-a dat aprobarea, la această propunere. Amestecul acesta al autorităţilor civile în domeniul religios poate da naştere la uimire, pe bună dreptate. El nu era deloc potrivit cu ce ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta era un rol anormal, anticreştin, al episcopilor investiţi de biserică cu o putere pământească, de care magistraţii laici aveau să-i dezbrace. Papalitatea, căreia îi slujeau prinţii şi magistratura, s-a întâlnit totuşi, în această luptă, chiar cu aceştia, care fuseseră pentru ea un însemnat sprijin. Zwingli, din nenorocire, n-a înţeles că un creştin adevărat trebuie „să dea Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu" (Matei 22:17; Marcu 12:14; Luca 20:22). El nu era numai slujitor al Domnului, pe tărâm spiritual; era în el şi stofa unui om de stat şi n-a reuşit să se elibereze de acest lucru. El ştia să aprecieze, cu sânge rece, împrejurările date, dar credea că poate şi trebuie să recurgă la şefii guvernului pentru a înfăptui atât reforma religioasă, cât şi reforma socială, morală şi politică, pe care şi le închipuia. I-a prins bine caracterul, sculptorul modern care l-a înfăţişat cu Biblia şi cu spada în mână; Biblia, temelia tare, pe care se sprijinea pentru lucrul spiritual pe care Dumnezeu i-l încredinţase; spada, simbol al puterii vremelnice cu care el credea că trebuie să se unească. Greşeală fatală şi orbire din cauza căreia în curând avea să sufere. Conferinţa sau disputa de la Zürich a avut loc în ianuarie 1523. Mai mult de şase sute de persoane au luat parte; printre ele şi Faber, marele vicar al episcopului, acesta din urmă refuzând să vină. La începutul discuţiei, Zwingli
a făcut următoarea declaraţie: „Eu am predicat că mântuirea se găseşte numai în Domnul Cristos. Sunt privit din cauza aceasta, în toată Elveţia, ca un eretic, un răzvrătit. Eu sunt aici în Numele lui Dumnezeu. Rog pe acuzatorii mei, pe care îi ştiu că sunt în această sală, să se ridice şi să-mi facă dreptate, în numele adevărului." Faber a răspuns că el nu era prezent acolo pentru a discuta, ci pentru a judeca starea de lucruri şi a face cunoscut superiorului său cele ascultate. Zwingli şi-a reînnoit rugămintea insistent, dar nimeni nu i-a răspuns în mod serios. Apoi Faber a luat din nou cuvântul şi, fără a vorbi despre lucrurile care ar fi trebuit discutate, a propus să încredinţeze toate unui consiliu apropiat sau chiar să trimită această problemă arbitrajului universal din Paris sau de la Cologne. Zwingli a întrebat de ce: „Nu avem noi în mână Cuvântul lui Dumnezeu scris în ebraică, în greacă, în latină, limbi pe care le cunoaştem şi unii şi alţii? Autoritatea lui este neclintită; cea a universităţilor nu are preţ, decât pentru cei din ele." Această propunere fiind dată la o parte, Faber a citat cazul unui paroh condamnat la închisoare pentru că n-a predicat pe Fecioara Maria şi pe sfinţi şi că, datorită vicarului, a fost scos din închisoare. Faber a trecut cu vederea să spună că aceasta s-a întâmplat după ce parohul a fost torturat. Fiindcă era presat să aducă argumente, n-a putut invoca decât autoritatea bisericii şi a consiliilor, dar n-a citit nici măcar un text biblic. Discuţia s-a întors cu totul spre rusinarea catolicilor şi, chiar în ziua închiderii şedinţei, consiliul a dat un ordin prin care se spunea că afirmaţiile lui Zwingli nu au fost nici atacate nici combătute şi astfel el primea autorizaţia de a continua să predice ca şi înainte şi era dată ca îndrumare tuturor eclesiasticilor teritoriului, să nu înveţe nimic altceva decât ce s-ar putea demonstra prin Cuvântul lui Dumnezeu. În urma unei a doua dispute, care a avut loc în toamna aceluiaşi an, consiliul a prescris lui Zwingli să compună o instrucţie creştină pentru ecleziastici, a căror cultură insuficientă se arătase. Ei erau invitaţi, pe deasupra, să angajeze pe enoriaşi să se pregătească să primească reforma, pretenţie desigur absurdă, atâta timp cât nici nu se spunea despre nevoia întoarcerii la Dumnezeu. Se vede, încă o dată, unde duce pătrunderea politicii într-un domeniu în care nu este vorba decât de relaţiile oamenilor faţă de Dumnezeu. De Paşti, în 1525, liturghia a fost definitiv înlăturată şi totodată pelerinajele, procesiunile, spovedaniile, ungerea; s-au scos din biserici altarele, „imaginile idolilor" şi chiar orice orgă. De altă parte, au fost luate măsuri contra jocurilor, a luxului în îmbrăcăminte. Călugării îşi părăseau mănăstirile, călugăriţele erau libere să plece sau să rămână acolo. Oamenii bisericii au primit dreptul de a se căsători şi Zwingli, primind exemplul dat de unii dintre ei, s-a căsătorit cu o văduvă, Ana Reinhart; ea a fost pentru reformator o tovarăşă credincioasă şi curajoasă. Ca şi Luther, Zwingli a văzut nevoia urgentă de a instrui tineretul. A înfiinţat la Zürich chiar o şcoală pentru care a avut prilejul să recruteze un corp de profesori de elită. El a publicat şi o cărţicică în care indica în linii mari, dar cu seriozitate şi profunzime, scopurile şi mijloacele principale ale educaţiei
tineretului creştin. Se poate spune că în acel moment Reforma era înfăptuită la Zürich, cu rezervele care trebuie făcute asupra profunzimii şi solidarităţii lucrării. Dar Domnul a pus mâna acolo şi, cu toate numeroasele slăbiciuni, lucrarea stabilită a vieţuit, trecând peste multe obstacole. Guvernul afirmase într-o scrisoare adresată papei că „Zürich-ul nu aparţine sectei lutherane." Declarase foarte simplu că nu se călăuzea decât de Cuvântul lui Dumnezeu, curat; de Vechiul Testament şi de Noul Testament. Totuşi era evident faptul că se părăsiseră vechile credinţe. Chiar numai prin aceasta se produsese alăturarea de tezele făcute de Zwingli, la prima lui dispută, de la Zürich, în care se afirma că „Evanghelia" are putere de lege, fără a fi nevoie să fie consfinţită de biserică; că Domnul Cristos este Capul Bisericii şi nimeni altul, că El este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni; că mântuirea nu se capătă decât prin credinţă; că puterea civilă îşi are de la Domnul Cristos, forţa şi autoritatea sa; că, prin urmare, toţi creştinii trebuie să asculte de ea, atât timp cât ea nu ordonă nimic care ar fi contra voii lui Dumnezeu. Nu poţi decât să te bucuri văzând triumfând astfel principiile Evangheliei. Dar, ca totdeauna, elementele omeneşti îşi arătau prea mult influenţa lor, în aşa fel încât ai fi fost gata să vorbeşti de reformă politică, tot atât cât şi de reformă religioasă. Această tendinţă regretabilă s-a accentuat în urma atitudinii pe faţă războinică a cantoanelor catolice. Văzând că li se năruie credinţele, faţă de care arătau un ataşament neclintit, orice mijloc li se părea bun pentru a le salva de la dezastru. O luptă armată nu-i înfricoşa. Desigur, cantoanele evanghelice, dacă ar fi privit la Domnul pentru a primi de la El şi numai de la El sprijin şi îndrumare, El le-ar fi răspuns. Dar magistraţii n-au văzut altceva de urmat, decât de a imita pe adversarii lor, angajându-se pe acelaşi tărâm cu ei. Deci războiul civil era foarte aproape. În acest timp, spiritele ajunseseră la un grad de ură tot mai intens: acuzaţii, calomnii josnice planau asupra ambelor părţi. Trebuie spus, totuşi, că la începutul acestei perioade de duşmănie, purtarea oraşului Zürich a făcut într-adevăr onoare spiritului de moderaţie şi de independenţă a magistraturii lui. Proclamând Reforma, cantonul se izola de Confederaţie. Ceilalţi, într-adevăr, erau hotărâţi să facă tot ce se putea pentru a opri progresul a ceea ce ei numeau rătăcire; prima lor ţintă era să pună mâna pe Zwingli, dacă el s-ar fi aventurat pe teritoriul lor. Aşteptând, ei au arătat diferite acte de teroare, ca să semene spaima în câmpul inamic. Prima victimă a asprimii lor a fost un cizmar cu numele Hottinger, care, fiind izgonit din Zürich pentru că tăiase un crucifix, înainte de a se da ordinanţele din 1525, a făcut imprundenţa de a se stabili pe frontiera Comitatului Baden. I s-a întins o cursă, a fost arestat şi Dieta Elveţiană l-a condamnat la moarte. Cele 12 cantoane au trimis la Zürich o delegaţie pentru a îndemna acest oraş să se abţină de la orice inovaţie. Consiliul a răspuns hotărât: „Noi vrem să rămânem credincioşi confederaţilor noştri; dar în ceea ce priveşte Cuvântul lui Dumnezeu, nu putem ceda nimic." Pentru a-şi asigura concursul activ al locuitorilor de pe tot teritoriul, Consiliul a informat comunele de la ţară de
ceea ce se petrecuse; toate i-au dat dreptate. Dieta n-a îndrăznit să meargă la Zürich ca să stingă focarul Reformei, dar s-a răzbunat pe unii reformatori pe care i-a putut prinde. În întreaga Elveţie se punea această întrebare: Ce trebuie făcut? Ce se va întâmpla? Chiar spiritele cele mai neluminate, mai ales în consilii, simţeau nevoia de a face ceva. Demoralizarea preoţilor provoca peste tot milă. Este imposibil să-ţi faci o idee despre ignoranţa răspândită în mase şi chiar la oamenii bisericii. Un călugăr, tipând într-o zi contra lui Luther, Zwingli şi aderenţilor lor, a spus de la catedră: „S-a inventat, de puţin timp, o nouă limbă, mamă a tuturor ereziilor: greaca. În această limbă este imprimată o carte, Noul Testament, care conţine multe lucruri foarte periculoase. În prezent se formează o altă limbă, ebraica; oricine o învaţă devine în curând evreu." Dar de la conferinţa de la Zürich, Faber nu înceta să se întrebe ce mijloace trebuie să întrebuinţeze ca să înăbuşe definitiv Reforma. Experienţa îi arăta că nu se dădea nici o atenţie ordinului episcopului, că publicaţiile nu serveau la nimic, pentru că reformatorii depăşeau cu mult pe adversarii lor prin talentele lor dialectice şi literare; că, în rezumat, nu era nici o speranţă de reuşită, atâta timp cât Zwingli trăia. Iar popularitatea şi influenţa lui creşteau zi de zi. O catastrofă neaşteptată a încurajat, la catolici, convingerea că trebuie acţionat fără întârziere şi cu energie. În bătălia de la Pavia dintre Francis I şi Carol Quintul, armata franceză a suferit o înfrângere completă; chiar regele a căzut prizonier în mâinile învingătorului; în rândurile lor se aflau vreo zece mii de elveţieni, din care cea mai mare parte au fost omorâţi sau prinşi. Rar un dezastru asemănător să fi lovit ţara, peste tot nu se auzeau decât plângeri şi văicăreli; erau puţine familii în care să nu fi fost de plâns dispariţia cel puţin a unuia dintre membrii ei. Se ştie că Zwingli luptase contra serviciului militar cu plată. Acest eveniment îi dădea dreptate şi mărea autoritatea lui, spre marea neplăcere a vrăjmaşilor săi. Pentru a-l pierde, aceştia au hotărât să convoace o dispută religioasă la Baden, cu toate insistenţele locuitorilor din Zürich, care doreau foarte mult ca întrunirea să se ţină în oraşul lor. Cele şase cantoane catolice (Lucerna, Uri, Schwyz, Unterwalden, Zug şi Solothum) erau reprezentate acolo. Berna se alătura lor, dar fără mare convingere; puţin după aceea avea să adere la Reformă. A fost convocat, în mod special, Zwingli. Dar, amintirea lui John Huss, al cărui bilet de liberă trecere n-a fost respectat, moartea îndurată cu puţin timp în urmă de către un oarecare Wirth, faptul că au ars portretul lui Zwingli la Lucerna şi scrierile lui la Fribourg, în sfârşit faptul că arestarea lui fusese hotărâtă de Dietă, toate acestea au stimulat neîncrederea consiliului de la Zürich, care a refuzat lui Zwingli permisia de a pleca la Baden, nevoind să-l vadă expus unei curse criminale. Apoi, după judecata unui contemporan, un act de violenţă de care ar fi suferit Zwingli, ar fi antrenat tot cantonul Zürich la o acţiune războinică. Catolicii erau reprezentaţi prin cei mai străluciţi campioni ai lor. Episcopii din
Lausanne, Constance şi Basle au delegat pe cei mai pricepuţi oameni. Renumitul Eck, care discutase contra lui Luther, ca şi Faber, au avut roluri principale. Oecolampade, din Basle, a înlocuit pe Zwingli, de care era strâns legat. Berthold Haller din Berna era de asemenea prezent, dar nu s-a manifestat decât foarte şters. Totuşi Zwingli a putut urmări de aproape dezbaterile; câţiva tineri, în special Thomas Platter, făceau în fiecare seară curse la Baden (aproximativ 20 kilometri) pentru a pune pe reformator la curent cu ce se petrecuse în timpul zilei. El le împărtăşea punctul său de vedere, de care Oecolampade era informat a doua zi, dis de dimineaţă, înainte de deschiderea şedinţei. Principalele teze catolice se învârteau în jurul punctelor combătute de reformaţi: adevăratul trup şi adevăratul sânge al lui Isus Cristos sunt prezente în pâinea şi în vinul de la cină şi sunt într-adevăr jertfite în mesa pentru vii şi morţi; trebuie să te rogi Mariei şi sfinţilor, să adori chipurile, să crezi în purgatoriu, în curăţirea păcatului prin apa botezului etc. Eck a luat cuvântul primul, cu tonul unui om sigur de victorie şi fără să se ferească de adevărate insulte adresate reformaţilor prezenţi. Oecolampade i-a răspuns fără să-i adreseze nici o insultă: „Doctorul Eck se laudă că este trimis aici din ordinul ducelui de Bavaria. Eu, în schimb, consider că este o cinste pentru mine să fiu aici în Numele lui Isus Cristos Domnul nostru. Noi predicăm pe Isus Cristos Cel răstignit, pentru unii o pricină de poticnire, pentru alţii o nebunie, dar pentru cei care cred, este puterea lui Dumnezeu" (1 Corinteni 1:21-31). Oecolampade avea mult de luptat ca să facă faţă campionilor cauzei catolice; dar curajul de care a făcut dovadă, calmul şi răbdarea de care nu s-a depărtat deloc. În mijlocul provocărilor celor mai violente, i-au adus respect chiar din partea adversarilor. Poate tocmai din cauza aceasta a fost mai potrivit să se ducă el la Baden, de data aceasta, decât prietenul său care avea un spirit arzător şi a cărui iuţime ar fi stârnit furtuni violente care n-ar fi servit deloc cauza pe care o apăra. Chiar exteriorul acestor doi oameni arăta deosebirea caracterelor lor. Figura lui Zwingli şi atitudinea lui nobilă arătau un om hotărât, gata să acţioneze faţă de toţi şi contra tuturor, cu ultima sa putere. Oecolampade se remarca prin modestia ţinutei sale; blândeţea, răbdarea, trăsături principale ale caracterului lui, se citeau în privirea lui liniştită, în fizionomia lui calmă, dar hotărâtă. În timp ce papistaşii veneau cu o mare pompă, organizând aproape în fiecare zi prânzuri foarte bogate, Oecolampade, retras într-o cămăruţă, punea deoparte, pentru rugăciune şi pentru studiu, timpul dintre discuţii. În general, evanghelicii se remarcau prin cunoştinţa şi prin dibăcia lor dialectică. Eck, încolţit de adversarii lui, a terminat prin a striga: „Eu mă ţin de sfinţi, chiar şi când n-aş avea de partea mea Scriptura." Oricine putea să prevadă cum se va termina acest concurs oratoric, condus aproape numai de adversari ai Reformei. Catolicii îşi dădeau mâna pentru faptul că formau o foarte puternică majoritate. Dar, o astfel de victorie nu convingea decât pe cei care au căpătat-o. Catolicismul n-a câştigat deloc teren în urma discuţiei de la Baden; procedeele folosite de campionii lor au
făcut un rău serviciu, chiar partizanilor lor sinceri. Puţin după aceea, Zwingli a primit o invitaţie pe care i-o adresa landgravul Filip de Hessa, unul dintre apărătorii Reformei în Germania. El dorea să grupeze forţele evanghelice şi să aducă pe cât posibil pe reformatori la o înţelegere asupra punctelor numeroase care îi deosebeau. Luther şi Melanchton erau prezenţi. S-a căzut de acord asupra a 14 articole, dar asupra celui de al 15-lea a fost imposibil; era vorba de chestiunea atât de mult dezbătută, a cinei. Luther a rămas pe poziţia lui şi a mers până acolo încât să refuze de a recunoaşte ca frate, pe cei care nu împărtăşeau opinia lui. „Voi aveţi un alt duh decât noi" - a zis el. Zwingli a vărsat lacrimi din cauza acestei încăpăţânări, dar în zadar. Până la capăt, Luther a refuzat să considere pe Zwingli ca un colaborator la aceeaşi lucrare. Înainte de a ajunge la ultimele clipe din viaţa lui Zwingli, merită să aruncăm o scurtă privire asupra relaţiilor sale de familie. Fiind foarte ataşat de căminul său, avea în soţia sa un tovarăş excelent şi găsea lângă ea o atmosferă liniştită, în care se odihnea de luptele vieţii din afară. Din prima sa căsătorie, Ana Zwingli avea mai mulţi copii mari; a avut de asemenea mai mulţi copii şi cu al doilea soţ, dar dintre ei numai doi au supravieţuit. Cu toate că părăsise foarte de timpuriu valea Toggenbourg, reformatorul a păstrat un ataşament natural faţă de satul său natal, ca şi faţă de rudele sale, de sora sa şi de cei cinci fraţi ai săi. Dorea mult să-i vadă urmând calea pe care Domnul îl dusese pe el, dar n-a avut această bucurie. Fraţii lui îi arătau chiar o vie împotrivire, când au auzit despre întoarcerea lui la Dumnezeu, şi iau făcut reproşuri pline de amărăciune: „Ce ruşine ar fi pentru familia noastră, ce pată, dacă vei fi spânzurat pe eşafod sau dacă vei suferi vreo altă moarte dezonorantă, ca eretic! Şi ce folos vom avea noi din aceasta, şi unii şi alţii?!" Zwingli le-a răspuns printr-o scrisoare foarte frumoasă, plină de dragoste creştină. Iată câteva fragmente din ea: „În ce mă priveşte, n-am nici cea mai mică grijă. De mult timp am încredinţat în mâinile lui Dumnezeu persoana mea şi tot ce mă priveşte... Fiţi siguri că nici un rău nu mă va ajunge fără ca El să-l fi avut în vedere; eu sunt gata să-l înfrunt. Ştiu că puterea Domnului se va arăta în slăbiciunea mea; însă „când sunt slab, atunci sunt tare" (2 Corinteni 12:9-10). Cunosc de asemenea puterea acelora cu care am început lupta. Dar îmi spun ce gândea şi Pavel: „Pot totul în Cristos care mă întăreşte" (Filipeni 4:13). În ce priveşte temerile pe care voi le aveţi pentru renumele meu, pentru al familiei noastre, ascultaţi ce spune Domnul Cristos, Mântuitorul meu şi care vrea să fie şi al vostru: „Ferice de voi când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor batjocori şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din cauza Fiului omului! Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săriţi de veselie, căci iată, răsplata voastră este mare în cer" (Luca 6:22-23). Să ştiţi dar că, cu cât numele meu va fi pătat de batjocuri în această lume pentru dragostea Domnului, cu atât va fi mai în cinste înaintea lui Dumnezeu. Domnul Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a primit să-Şi verse sângele pentru mântuirea noastră. Şi atunci ar fi un ostaş nedemn de Numele Lui, acela care nu şi-ar da cu bucurie viaţa pentru Căpetenia sa slăvită.
Cunoscând pe Cel care l-a răscumpărat, şi-ar arunca el scutul chiar în mijlocul luptei şi s-ar gândi el la fugă? Voi trăiţi, dragii mei fraţi, în firea voastră şi eu vă cunosc acest fel de trai. Dacă veţi refuza să fiţi fraţii mei în Cristos, nu pot să fiu decât foarte îndurerat, căci Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă să părăsim chiar şi pe tatăl şi pe mama noastră, dacă ei încearcă să ne abată de pe calea Domnului. Puneţi-vă toată încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu! Aduceţi la picioarele Lui toate întristările voastre, toate dezamăgirile voastre. Vărsaţi-vă inimile înaintea Lui. Numai la El să căutaţi bucuria, pacea şi iertarea păcatelor voastre. Dumnezeu să facă să vă încredinţaţi Lui toate temerile şi îndoielile voastre să le lăsaţi în grija Lui părintească, să vă lăsaţi călăuziţi de Duhul Lui şi să învăţaţi de la El!" Se vede din aceste preţioase adevăruri scrise de marele reformator, cât de minunat era învăţat de Dumnezeu, ce bucurie a găsit el aflând calea mântuirii şi ce dorinţă îl mâna să aducă şi pe alţii la aceste adevăruri. El cunoştea foarte bine părtăşia în har, prin credinţa în jertfa Domnului Cristos. Dacă el ar fi înţeles mai bine ce înseamnă „puterea învierii Lui", ar fi fost mai puţin decât aşa cum îl numesc unii dintre biografii lui, „eroul creştin, creştinul patriot". Era bine să-l vezi pur şi simplu ca pe un creştin, în momentul în care se angajează din ce în ce mai mult pe o cale pe care pare să fi uitat ce învăţase la început. An de an, discordia din Confederaţie devenea tot mai ascuţită, agravându-se în măsura în care Reforma realiza progrese. Bale şi Berna s-au învoit cu Reforma, de asemenea şi alte oraşe. Ideile noi acţionau în mod forţat asupra politicii şi aduceau consecinţe neprevăzute. Astfel, în cantoanele catolice, conservatoare cu înverşunare, cum se întâmplă în regiunile de munte, oamenii se arătau şi mai mult ataşaţi de tradiţiile lor bisericeşti, a căror părăsire părea că ar distruge chiar fundamentul vieţii publice şi al existenţei lor particulare. Învrăjbirea devenea tot mai de neîmpăcat. Partidele uitau gândurile de până atunci şi nu mai urmăreau decât un singur scop: triumful punctului lor de vedere religios şi apărarea intereselor lor politice şi materiale. Zwingli era urmărit de presentimente întunecate. Preocupările materiale puseseră stăpânire pe spiritul lui; odinioară era atât de pătruns de Cuvântul lui Dumnezeu, acum părea să fi deviat de la calea credinţei. Cunoştea totuşi aceste cuvinte din Psalmul 118:8-9: „Mai bine este să cauţi adăpost în Domnul, decât să te încrezi în om, mai bine să cauţi adăpost în Domnul, decât să te încrezi în cei mari." La Zürich, avea o situaţie foarte bună, dar foarte puţin în legătură cu aceea a unui slujitor al lui Dumnezeu, predat numai intereselor Domnului şi Stăpânului său. Având o mare autoritate asupra consiliilor oraşului, el era personalitatea care conducea atât în afacerile politice cât şi în domeniul religios. Opinia lui era hotărâtoare, mai ales în relaţiile exterioare. El întocmea actele mai importante, încât dădea ajutor grefierului oraşului, om puţin cultivat şi al cărui stil nu avea nici precizia, nici eleganţa dorită. Cineva a spus despre el că era şi primar şi cancelar şi consilier. În acest timp predica deschis lupta contra duşmanilor Reformei, războiul, dacă trebuia.
„Pacea - spunea el în acea epocă - pentru care unii fac atâtea eforturi, este
război; războiul la care îndemnăm noi, acesta este pacea, pentru că nouă nu ne este sete de sângele nimănui, dar vrem să tăiem nervii asupritorilor. Dacă nu vom reuşi, nici adevărul Evangheliei, nici slujitorii lui nu vor fi în siguranţă la noi. Nu este nimic crud în intenţiile noastre, dar dorim să servim interesele prietenilor şi ale patriei. Sperăm să salvăm pe cei care pier din cauza nestiinţei lor. Vom căuta, cu toate puterile noastre, să menţinem libertatea.” Îngrijorat de întorsătura pe care o luau evenimentele, oraşul Zürich s-a înţeles cu alte oraşe care împărtăşeau vederile sale şi au format împreună o misiune creştină, care, trebuie spus, nu atingea cu nimic securitatea Confederaţiei, nici unitatea federală; era o ligă cu totul defensivă. Puţin timp după aceea cantoanele catolice au trădat în mod vădit Elveţia, aliniindu-se cu inamicul lor cel mare şi înverşunat, ducele Austriei. Aceasta a mărit tulburarea. Un incident neînsemnat putea să dezlănţuie un conflict armat; şi n-a întârziat să aibă loc. Un pastor din Zürich, Keyser, om foarte evlavios, curajos şi integru, predica Evanghelia într-o localitate situată pe teritoriul cantonului Schwiyz. A fost oprit şi dus înaintea tribunalului, care l-a condamnat să fie ars de viu. Oraşul Zürich a intervenit în mod energic în favoarea acestui credincios, dar n-a putut obţine nimic şi sentinţa a fost executată. În faţa acestei fapte grave, oraşul Zürich nu s-a mai stăpânit. Armata lui se compunea din oameni viteji, care luau în serios Reforma şi erau plini de principiile morale predicate de Zwingli. Nu se auzeau în tabără nici înjurături, nici cuvinte urâte; nu erau jocuri de noroc şi în fiecare dimineaţă se făcea o adunare religioasă. Zwingli se afla printre rânduri cu arma pe umăr; consiliul ar fi vrut ca Zwingli să nu însoţească pe ostaşi, dar el a refuzat să renunţe la ceea ce socotea drept o datorie a sa. Armata a înaintat până la Kappel, spre frontiera cantonului Zürich, unde catolicii îşi stabiliseră tabăra. În momentul când lupta avea să înceapă, a sosit Aebli din Glaris şi a încercat să-i împace. „Cetăţeni din Zürich - le-a strigat el - să nu credeţi că veţi lua prin surprindere cele cinci cantoane; ele sunt gata să vă primească. Evitaţi - dacă vă temeţi de Dumnezeu - să distrugeţi vechea Confederaţie." Zwingli i-a răspuns: „Tu vei da socoteală lui Dumnezeu pentru toate acestea. Vrăjmaşii noştri se văd gata de jaf; pentru asta ne spun ei cuvinte bune. Dacă ar fi în putere, ei nu ne-ar cruţa". Dar Aebli i-a spus iar: „Dragul meu Ulrich, Dumnezeu ţine seama de intenţiile bune. Aveţi încredere în Domnul şi totul va merge bine." Aebli avea semnele unui om de bine. În cantonul său reuşise să facă pace între părţi. Apelul lui amabil a fost înţeles şi s-a încheiat un armistiţiu care a fost în curând urmat de pace (1529). S-a ajuns la următorul aranjament: libertate de cult în toată Elveţia; ruperea alianţei cu Austria; suprimarea serviciului militar străin; indemnizaţia copiilor pastorului Kaizer; nici un act de violenţă, nici din partea unora, nici a celorlalţi. Aşa a fost această pace zisă „pacea religioasă", impusă catolicilor şi foarte mult dictată de politica lui Zwingli. De o parte se socotea că prea mult au cedat, de cealaltă regretau că n-au obţinut mai mult. Zwingli trecea prin nişte zile foarte amare, trist rezultat al poziţiei lumeşti pe care o luase şi care
făcuse să se nască în inima lui sentimente care necinsteau pe Domnul. Din toate părţile primea reproşuri tari, era socotit ca autorul răspunzător al certurilor şi când el apăra cauza victimelor, era acuzat că este de partea persecutorilor. De altă parte, predicile sale contra viciilor poporului şi ale cetăţenilor bogaţi indispuneau multe suflete. El spunea foarte bine: „Noi nu trebuie să ne punem încrederea decât numai în Dumnezeu." Dar adăuga: „Deoarece cauza noastră este dreaptă, trebuie s-o apărăm şi, ca Iosua şi Ghedeon, să ştim să ne vărsăm sângele pentru Dumnezeu şi pentru patria noastră.” În primăvarea anului 1531, treburile interne ale Confederaţiei au luat o întorsătură tot mai neplăcută. În cele două tabere, o ură nepotolită însufleţea spiritele. Un observator neutru - Bullinger - nu putea să nu remarce: „Se aud batjocuri, insulte, jigniri în multe locuri şi la mulţi oameni. Predicatorii papistaşi numeau pe cei din oraşe „eretici, hoţi de patrie, asasini ai sufletelor." Evanghelicii numeau pe papistaşi, negustori de slujbe religioase, idolatri şi oameni nelegiuiţi; şi tratau pe cei care primeau bani din străinătate drept nişte sfâşietori ai steagului naţional, negustori de carne şi băutori de sânge. În fiecare zi se inventau noi insulte." Era un spectacol trist şi umilitor totodată să vezi cum cei ce învăţaseră să cunoască pe Domnul, cu câţiva ani înainte, s-au întors deodată de la lucrurile care le fuseseră descoperite. Zwingli deplângea foarte mult această stare nenorocită. Convins că Elveţia era în mare pericol, a îndemnat insistent pe cetăţenii din Zürich să reia armele. Dar locuitorii din Berna întârziau, doritori să evite războiul civil şi şi-au propus să schimbe gândurile micilor cantoane, închizându-le pieţele de la Zürich, singurele de la care se puteau aproviziona în mod temeinic. În adevăr, aceşti oameni din munţii Alpi, ocupându-se numai cu păstoritul, depindeau numai de oraş pentru nevoile aprovizionării zilnice. Deodată s-au văzut lipsiţi de grâu, de sare, de unelte. Aceasta ar fi însemnat pentru ei foamete, mai ales că rezervele pe care le strânseseră în anii anteriori se epuizaseră, din cauză că recoltele au fost slabe. Comercianţii din Zürich, de asemenea sufereau, pentru că pierdeau numeroşi clienţi; Zwingli însuşi dezaproba pe faţă aceste măsuri. El spunea: „Când ai dreptul să înfometezi pe adversari, ai dreptul să te lupţi cu ei şi dacă din slăbiciune nu-i ataci, ei vor lua armele cu curajul disperării." Este de regretat că nu-l vezi pe reformator folosind alte argumente: Cuvântul lui Dumnezeu i-ar fi oferit unele, pe care nimeni nu le-ar fi putut combate. Situaţia lui devenea din ce în ce mai încurcată. Ca păstor, se bucura de stima tuturor oamenilor de bine; atâta timp cât rămânea pe terenul Evangheliei, nici o critică nu-l atingea. Cunoştinţa pe care o avea din Cuvântul lui Dumnezeu, zelul pe care îl punea în a-l predica, în a-l apăra, îi aduceau aprobarea celor din jur. Dar rolul politic pe care şi-l luase a rănit multe inimi, chiar printre cei care au fost bucuroşi să-l susţină până la capăt. Ei vedeau mărturia creştină foarte serios compromisă. Zwingli simţea că nu se mai bucura de încrederea generală şi s-a prezentat înaintea Consiliului, cerând să fie scos din funcţiile sale. Din nenorocire, după ce a înşirat motivele de ordin spiritual care îl
făceau să se retragă, a adăugat şi altele, care se refereau la politică: că cetăţenii refuză să urmeze cuvântul lui şi, deci, el trebuie să-şi caute locul în altă parte. Consiliul a rămas tare încurcat, a insistat foarte mult pe lângă reformator şi acesta după câteva zile a revenit asupra hotărârii sale, neprimind astfel prilejul, pe care Dumnezeu i-l pusese înainte, ca să se elibereze de legăturile materiale care îl înfăşuraseră. Simţind totuşi că ceva s-a sfărâmat în cariera lui, el şi-a pierdut elanul şi presimţea o catastrofă, fără să ştie de unde va veni. „Un lanţ este pregătit, spunea el, îmi este destinat mie şi multor bravi cetăţeni din Zürich. Dumnezeu însă Îşi va păzi Cuvântul Său şi mândria omului se va sfârşi. El să păzească pe ai Lui!" În acest timp, catolicii se pregăteau intens de război, pentru ca să ia prin surprindere pe cei din Zürich, care - se ştie - ezitau asupra hotărârii pe care s-o ia. La 9 octombrie 1531, trei mii de oameni din Waldstatten s-au aşezat pe câmp, cu scopul de a tăia legăturile dintre Zürich şi Berna. Luaţi prin surprindere, magistraţii din Zürich au dat ordin de mobilizare; abia jumătate din oameni au răspuns ordinului. Ei au plecat în dezordine. Zwingli îi însoţea în calitate de preot. A doua zi bătălia a început la Kappel. Zwingli a căzut ca una din primele victime ale acestui oribil război fratricid. O piatră l-a lovit în cap pe când se apleca spre un muribund.* (* Se vede şi azi, la Muzeul Naţional din Zürich, casca lui Zwingli; ea are urma foarte vizibilă a loviturii puternice care i-a fost dată.) Rana nu era mortală. Zwingli a rămas pentru puţin timp asurzit, dar când a încercat să se scoale, a primit mai multe lovituri de sabie, de altfel fără să fie recunoscut. Cineva din apropiere l-a auzit murmurând încet: „Ce nenorocire ne-a atins! Ei vor putea ucide trupul, dar nu şi sufletul!" Acestea au fost ultimele lui cuvinte. Când învingătorii au trecut prin acel loc al câmpului de bătaie, l-au găsit întins sub un copac şi respirând încă. I s-a oferit un preot; cu un semn energic din cap, muribundul a refuzat. În acel moment, lumina unui foc apropiat i-a luminat faţa şi un om a strigat: „Dar acesta e Zwingli!" Cu o lovitură de sabie, un ofiţer i-a pus capăt zilelor. În felul acesta s-a împlinit cuvântul spus de Domnul Isus: „Toţi cei care vor scoate sabia, de sabie vor pieri" (Matei 26:52). Trupul reformatorului a fost transportat la Lucerna, unde a fost dat flăcărilor, apoi cenuşa i s-a împrăştiat în cele patru vânturi. Nu se poate descrie înmărmurirea celor din Zürich la vestea acestei zile funeste. Au căzut mai mult de cinci sute de morţi, printre care douăzeci şi cinci de magistraţi, elita micului Consiliu şi peste douăzeci de oameni ai bisericii. Ana Zwingli plângea nu numai moartea soţului său, ci şi a fiului său cel mai mare (din prima căsătorie), a ginerelui ei, a fratelui şi a cumnatului ei. Desigur, Ulrich Zwingli ocupă un loc de frunte printre cei mai mari reformatori. Dotat cu o inteligenţă rară şi fiind un om cu o credinţă vie, el a primit Evanghelia cu energia proprie oamenilor de la munte, printre care se născuse, şi şi-a pus o încredere nezdruncinată în puterea lui Dumnezeu, care avea să facă să triumfe învăţătura sănătoasă. El n-a cunoscut încercările morale şi spirituale prin care a trecut Luther; lucrarea care s-a făcut în inima
lui a urmat un drum mai lent, mai regulat, dar nu mai puţin real. Pe măsură ce Dumnezeu îi descoperea diferitele adevăruri cuprinse în Biblie, el găsea în ele minunata lor îmbinare. În ochii lui, învăţătura creştină prezenta un aspect uimitor şi se minuna de întregul învăţăturii, deşi cerceta până în amănunţime diferitele părţi. Datorită independenţei caracterului său, s-a dezlipit mai uşor şi mai radical decât Luther, de superstiţiile romane. Potrivit mărturiilor date de ascultătorii lui, el excela în explicaţiile biblice, limpezi, simple, foarte solide, căci nu făcea nici o afirmaţie fără s-o controleze cu Scriptura. Te poţi întreba ce ar fi putut fi Zwingli, la vârsta de 47 de ani, dacă şi-ar fi pus în întregime în slujba Domnului, calităţile lui strălucite cu care era dăruit, dacă ar fi rămas credincios slujbei pe care Dumnezeu i-o încredinţase. Din această viaţă, în parte risipită, reiese o lecţie pe care fiecare trebuie s-o reţină şi pe care Pavel o rezumă în aceste cuvinte: „Nici un ostaş nu se încurcă în treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a înrolat ca ostaş. Şi cine luptă la jocuri, nu este încununat dacă nu s-a luptat după rânduieli" (2 Timotei 2:4-5).
REFORMA ÎN CELELALTE CANTOANE ALE ELVEŢIEI GERMANE Este greu de intrat în amănuntele mişcării Reformei în celelalte cantoane elveţiene. În nici o parte, ea n-a avut amploarea pe care i-a dat-o oraşului Zürich, marea personalitate a lui Zwingli. Face totuşi să priveşti, chiar numai în treacăt, lucrarea unor slujitori ai lui Dumnezeu, şi ei remarcabili. Ca totdeauna, Domnul a trimis în fiecare canton câte un om în mod special pregătit de El, ca să se adapteze împrejurărilor locale şi caracterului populaţiei. Din 1460, Basle avea o universitate, care curând a devenit înfloritoare datorită profesorilor ei foarte bine pregătiţi. Condiţiile în care ea a fost întemeiată arată o deosebită inteligenţă din partea magistraţilor oraşului. Papa Pius al II-lea, înainte de a fi ales în această demnitate, a locuit la Basle, fiind secretar al consiliului oraşului, chiar în mijlocul secolului al XV-lea. El s-a legat sufleteşte de acest oraş şi, ajuns suveran pontif, a mărturisit orăşenilor dorinţa de a le fi pe plac. Aceştia ar fi putut - ca alţii - să ceară să li se trimită câteva relicve celebre şi dreptul de a avea indulgenţe care să atragă pelerini în oraşul lor. Fiind mai chibzuiţi, ei au cerut sfântului părinte înfiinţarea Universităţii. El a consimţit să răspundă cererii lor, prin aceste cuvinte: „Nimic nu este mai de preţ ca perla ştiinţei. Prin ea, fiul săracului ajunge necesar monarhului. Ea înlătură norii de praf de peste spiritul înfrânt. Ea este singura comoară care se măreşte, atunci când se risipeşte." La începutul secolului al XVI-lea un grup de oameni distinşi învăţau acolo. Totuşi, numele olandezului Erasmus îi umbreşte pe toţi ceilalţi. Fiind unul dintre cei mai mari savanţi ai epocii sale, se remarca prin două calităţi diferite: spiritul său critic şi fineţea ironiei sale. „El exercita o mare influenţă în jurul său, în sens conservator: firea lui prudentă, sensibilitatea lui delicată, îl făceau să se teamă înaintea oricărei încercări care ar fi tulburat calmul
dezvoltării bisericii, a statului şi a ştiinţelor sau a confortului său personal." Elenist distins, el a publicat prima ediţie a Noului Testament în limba greacă, operă ştiinţifică şi de conştiinţă, în care îndrepta numeroase erori ale Vulgatei, singurul text folosit până atunci; el a contribuit astfel în mod foarte direct la promovarea cauzei adevărului. Traducerile de până atunci ale Sfintei Scripturi erau destul de inexacte; traducătorii nu aveau la dispoziţia lor decât puţine manuscrise şi acestea, în cea mai mare parte, cu defecte. Pe de altă parte, nu se cunoştea ştiinţa confruntării manuscriselor, pentru a se da fiecăruia valoarea lui. Pentru prima oară, oricine putea avea acum în mână un text demn de încredere; acest text a făcut cele mai mari servicii reformatorilor. Luther mereu se referea la el şi după această versiune a dat el traducerea în limba germană.* (* Totuşi Erasmus nu consultase decât puţine manuscrise şi nu suficient de sigure. Textul lui, deşi revăzut în cele cinci ediţii pe care le-a dat din 1516 până în 1535, este defectuos în multe privinţe, iar îmbunătăţirile aduse apoi de Robert Ştefanus, şi după aceea de Teodor de Beza, n-au fost de ajuns. Dar tocmai acest text a servit la publicarea Noului Testament în greacă, lucrare făcută de fraţii Elzevir din Olanda în 1624 şi care a fost numit de ei „Textul primit de toţi" (1633). Acesta a fost folosit ca autoritate pentru toate traducerile, până ce un studiu metodic şi aprofundat al manuscriselor (datorită noilor descoperiri) a condus, începând din secolul al XVIII-lea, la restabilirea cu mai multă exactitate a originalelor dispărute.) Sub titlul semnificativ de „Elogiul nebuniei", Erasmus, într-o alegorie înţepătoare, ridiculiza defectele omeneşti şi în special ale clerului. Se imprimau, pe atunci, multe lucrări la Basle; multe din cele ale lui Luther au fost aici editate; Erasmus, tot atât de puţin dispus să susţină papismul, cât şi adevărul Evangheliei, spunea că în acel timp se îndrăznea să se imprime la Basle lucrări în favoarea lui Luther, dar nimeni nu îndrăznea să scrie acolo în favoarea papei. Cunoscându-se interesul pe care Erasmus îl avea pentru textul Bibliei, se putea crede că el se va alătura Reformei. Dar n-a fost aşa: cunoştinţa lui din Cuvântul lui Dumnezeu era pur intelectuală; ea n-a pătruns în inima lui, în aşa fel încât să-l facă înţelept în ce priveşte mântuirea. De aceea, a dezamăgit adânc speranţele celor mai mari admiratori ai săi. Independent în gândire, cu o sănătate delicată, lipsit de curaj moral, iubitor de împăciuire, dar totodată iritabil, el s-a depărtat de Luther când l-a văzut că se desparte de biserică. Om al Renaşterii, înainte de toate, nu putea ierta Reformei că lăsa literatura şi artele pe plan secundar. Iar când mesa s-a desfiinţat la Basle, a părăsit definitiv acest oraş, nu fără a încerca un viu regret, plecând de lângă numeroşii prieteni pe care şi-i făcuse aici. Totuşi a trimis şi catolicilor aceste cuvinte ironice: „Văzând toate insultele cu care sunt acoperite acum, la Basle, imaginile sfinţilor şi crucifixele, te întrebi cum se face că toate aceste venerate personaje, obişnuite desigur să arate o putere extraordinară când este vorba de a se răzbuna de jigniri care se pot ierta, şi-au părăsit puterea lor obişnuită în împrejurări atât de critice pentru ele?" Ar însemna totuşi o nedreptate să nesocoteşti rolul avut de Erasmus şi a-l
subestima, pentru că el a curăţit terenul, înfierând numeroase abuzuri. El însă ţinea prea mult la înlesnirea lui; n-a ştiut să aleagă mai degrabă „să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului", nici să socotească „batjocura lui Cristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului" (Evrei 11:25). De asemenea, el a uitat că „prietenia cu lumea este vrăjmăşie cu Dumnezeu" (Iacov 4:4). Încă un profesor de la Universitate a avut un rol foarte activ în stabilirea reformei la Basle: este Oecolampade, al cărui nume ne-a atras deja atenţia în legătură cu discuţia de la Baden. German de origine, din familia Hausschein,* (* Acest nume este la fel cu cuvântul german de acum: Hausschein (căsuţă). În acel timp a fost numit Husschni, apoi Hausschein (lumina casei) şi acest cuvânt a fost tradus în greacă, Oecolampadius.) dotat cu calităţi intelectualte strălucite, a făcut numeroase studii, după obiceiul umaniştilor şi a locuit în mai multe oraşe. N-a ajuns la Basle decât în anul 1518. I s-a creat un post la Universitate, cursurile lui atrăgând numeroşi auditori. Avea, de asemenea, de predicat într-una din bisericile oraşului. Zwingli, cu care legase o intimă prietenie, a ştiut să-l pună în gardă contra zelului lui prea mare pe care îl punea în această dublă lucrare. Slab şi firav, era obosit de muncă şi suferinţă; avea o fizionomie plină de demnitate, care trezea încrederea şi simpatia; viaţa ţâşnea din ochii lui, seninătatea îi era imprimată pe frunte. Elocvenţa lui era ca şi psihicul lui blând şi pătrunzător. După o îndelungă luptă lăuntrică, a ajuns să fie lămurit cu privire la sine însuşi şi a devenit campionul hotărât al Reformei în oraşul în care trăia. Deşi cu predispoziţii de împăcare, el se ridica în mod energic contra dogmelor şi practicilor catolice. El a fost primul care a luat cina la Basle, chiar în biserica de care se alipise. Ca şi Zwingli, îşi întemeia toată învăţătura pe Sfânta Scriptură. Şi-a publicat cursurile sub forma unei serii de volume, care formau un comentariu complet al tuturor cărţilor Bibliei. Influenţa lui Oecolampade s-a simţit foarte mult printre locuitorii dui Basle şi a împărţit oraşul în două câmpuri. Deşi în universitate, în consilii, evanghelicii cereau libera predicare a Cuvântului lui Dumnezeu, şi pentru că se întârzia să li se dea un răspuns, au forţat intrarea în catedrală şi au zdrobit toate icoanele. Intimidat, guvernul a cedat. S-a desfiinţat mesa; oamenii bisericii, călugării, mai mulţi profesori şi câteva familii rămase ataşate de vechiul cult au părăsit oraşul. Oecolampade a fost foarte dureros lovit de vestea dezastrului de la Kappel. El nu numai că pierduse pe cel mai bun prieten al său, dar simţea foarte mult lovitura pe care această zi o aducea mărturiei Domnului în întreaga Elveţie. Boala de friguri care îl consuma, se înrăutăţea. El a văzut apropiindu-i-se moartea cu o deplină seninătate. Fiind întrebat dacă dorea mai multă lumină în cameră, şi-a pus mâna pe inimă şi a spus: „Este destulă aici." A plecat de pe pământ la două luni după Zwingli. Popor îndeosebi agricol şi prin urmare legat de vechile tradiţii, cei din Berna au reacţionat încet în faţa ideilor noi. Politica pe care o urmăreau, îi făcea să aibă o prudenţă extremă. Dorind să se extindă, în detrimentul ducelui de
Savoia, asupra părţii occidentale a Elveţiei actuale, ei gândeau să rămână în bune relaţii cu Franţa şi prin urmare cu micile cantoane, ca să nu fie ameninţaţi din spate. Pentru aceasta, marile familii din Berna căutau să menţină şi să întărească legăturile lor cu cei din Elveţia, care nu înţelegeau să se lase abătuţi de la religia părinţilor lor. Totuşi, adevărul îşi făcea drum; o împrejurare neaşteptată i-a favorizat întinderea. De mult timp, dominicanii, geloşi pe francisani, făceau tot ce puteau ca să le ia locul. În acest scop, ei au profitat de prezenţa în mănăstirea lor a unui tânăr, un om simplu, numit Jetzer, pentru a organiza o înşelătorie josnică. Câţiva călugări, îmbrăcaţi în alb, s-au dus la Jetzer în timp ce dormea şi, prefăcându-se că ar fi nişte apariţii cereşti, l-au făcut să creadă că primea o revelaţie divină, în scopul de a da pe faţă pretinsele crime ale ordinului rival. Câtva timp, Jetzer nu s-a îndoit de nimic, dar într-o zi a recunoscut la doi dintre aceşti înşelători, nişte glasuri care îi păreau familiare. A pus întrebări, la care ei au refuzat să răspundă şi, cum el tot insista, au recurs la violenţă pentru a-l face să tacă. El a reuşit să fugă din mănăstire, a istorisit totul şi astfel toată afacerea a fost dată la lumina zilei. A rezultat un mare scandal şi, în urma unei anchete trimisă de Sfântul Scaun, patru dominicani au suferit pedeapsa focului. În acel moment sosea la Berna un tânăr profesor, în vârstă doar de douăzeci de ani, anume Berthold Haller.* (* Berthold Haller era originar din Wurtenburg. Nu trebuie confundat numele său cu cel al familiei Holler.) În timpul studiilor sale, fusese în legătură cu mai mulţi dintre cei care aveau să ocupe primul loc în mişcarea reformei din Germania, între alţii cu Melanchton. Cu un caracter timid şi împăciuitor, Haller nu avea nici energia unui iniţiator, nici înflăcărarea unui apostol. Necunoscând greaca şi cu atât mai puţin ebraica, părea că n-ar fi fost făcut pentru lucrarea la care Dumnezeu îl trimitea. Dar era un om credincios şi devotat; calmul şi prudenţa lui, mlădirea lui, care nu excludeau stăruinţa, au slujit cauzei Reformei în acest oraş aristocratic, mai mult chiar decât ar fi făcut nişte oameni mai energici şi mai violenţi, ca Zwingli, Farel sau Calvin. Haller însă era lipsit de îndrăzneală. Domnul l-a pus în legătură cu Zwingli şi acesta i-a venit în ajutor. „Şi eu - îi scria el - simt descurajarea năpădindu-mă, când văd că sunt atacat pe nedrept. Dar Domnul îmi trezeşte atunci conştiinţa, prin îndemnurile şi promisiunile Sale. Mă neliniştesc când îmi spune: „De oricine se va lepăda de Mine şi de cuvintele Mele, şi Fiul omului se va ruşina de el, când va veni în slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri" (Luca 9:26; Marcu 8:38). Dar tot El îmi dă pacea, spunându-mi: „Pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, şi Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu care este în ceruri" (Matei 10:32; Luca 12:8). Fii deci curajos, dragul meu Berthold! Numele noastre sunt scrise cu caractere ce nu vor putea fi şterse, în analele cetăţenilor cerului. Eu sunt gata să mor pentru Cristos. Dacă concetăţenii tăi vor vrea să primească învăţătura de sus, ei ar putea fi imediat învăţaţi. Aşază-te, deci, la lucru cu multă delicateţe, pentru ca ei să nu se întoarcă împotriva ta şi să te sfâşie." Dumnezeu a binecuvântat stăruinţa slujitorului Său. Cu toată împotrivirea
familiilor nobililor, el a câştigat o mare parte din populaţie, încât, pentru a preveni revendicările opiniei publice, care începuse să se facă simţită, (atât de mulţi partizani avea Haller), consiliul a trebuit să publice un edict care prescria oamenilor bisericii să ia ca bază a predicării lor Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum este el cuprins în Noul Testament. Berna. Am văzut că Berna a fost reprezentată la Baden de către Berthold Haller. Conferinţa fiind terminată, s-a cerut să se dea o hotărâre precisă. Dar hotărârea era cu totul lipsită de claritate şi o cerere adresată în acelaşi sens direct papei Clement al VII-lea, n-a avut mai mult succes; el se mulţumea să recomande statului Berna să trimită la următorul consiliu, spre rezolvare, problemele religioase neclare; şi în orice caz, îi învăţa să respecte drepturile episcopiei de Lausanne, de care depindeau în domeniul spiritual. Nemulţumiţi de indiferenţa pe care toţi o arătau cu privire la chestiuni pe care ei stăruiau să le considere ca vitale, magistraţii din Berna au recurs, la rândul lor, la o dispută convocată la începutul lui ianuarie 1528. Au fost chemaţi oameni ai bisericii, savanţi, doctori din toate ţările. Cei mai interesaţi să se prezinte erau episcopii elveţieni; ei au primit o invitaţie specială. Cel din Lausanne, cel mai mult în cauză, a răspuns că el nu va veni şi că nici măcar nu va trimite vreun delegat „deoarece - scria el - nu avea în jurul lui oameni suficient de instruiţi în Sfânta Scriptură, pentru a trata o problemă atât de importantă, ca cea a religiei." Berna a insistat; episcopul a răspuns că e bolnav. O nouă cerere: „Trimiteţi cel puţin dintre teologii dumneavoastră pe oricare; nu trebuie să vă mărginiţi numai să tundeţi oile dumneavoastră, trebuie să le şi paşteţi. Dacă veţi refuza şi de astă dată, şi noi vom refuza să vă recunoaştem vreun drept pastoral asupra teritoriilor noastre." Ceilalţi oameni ai bisericii au urmat aceeaşi linie de purtare. Cantoanele care erau împotriva Reformei au devenit tot mai nemulţumite de rezoluţia Bernei; ele au închis drumurile de trecere prin teritoriile lor pentru cei care ar fi mers la dispută şi au interzis la ai lor să se ducă. Această împotrivire n-a putut opri mişcarea; trei sute cincizeci de preoţi şi călugări, cea mai mare parte din Berna, savanţi din Glaris, din Zürich, din Germania, sau dus la Berna chiar şi pe drumuri ocolite, dar au ajuns acolo la timp. Domnul i-a ferit de cursele care li se întindeau. În ziua fixată, conferinţa s-a deschis sub presedenţia lui Vadian, primar la Saint-Gall. Guvernul din Berna a specificat în mod deosebit că numai textele Vechiului şi Noului Testament puteau servi de bază pentru discuţii. Convocarea spunea că „ce se va dovedi şi se va hotărî în această dispută, pe temeiul Sfintei Scripturi, se va primi şi va trebui să aibă putere pentru noi şi autoritate pentru totdeauna, fără nici o altă contrazicere şi fiecare va trebui să se conformeze cu credindosie." Tezele dezbătute se învârteau în jurul aceloraşi puncte ca şi la disputa de la Zürich: adevărata natură a bisericii, căpetenia ei, autoritatea unică şi absolută a Cuvântului lui Dumnezeu pentru a conduce biserica şi pentru a călăuzi pe credincioşi; prin urmare, condamnarea tuturor abaterilor catolice. Dezbaterile au durat 19 zile; reformatorii Zwingli, Haller, Oecolampade, ca şi Bucer şi Capiton din
Strasburg, au expus cu claritate adevărul despre fiecare din aceste puncte. În zadar, adversarii lor au încercat să-şi îndreptăţească poziţia, autoritatea Bibliei înfrângea toate argumentele lor. În oraş se urmăreau evenimentele cu un foarte mare interes; de la sine practicile şi credinţele învechite se prăbuşeau. La 22 ianuarie, ziua sărbătorii Sfântului Vincent, patronul catedralei, oamenii bisericii au întrebat pe magistraţi ce să facă. „Ce vreţi - a fost răspunsul - dacă mai credeţi că mesa şi ceremoniile obişnuite sunt potrivite Cuvântului lui Dumnezeu, faceţi-le.” Îndată au fost date ordine să fie împodobită biserica; s-a pregătit totul după vechiul obicei, dar nimeni n-a venit să asiste la ceremonie. Poporul abandona Roma şi practicile ei. Discuţia fiind terminată, clerul oraşului a primit aproape în întregime principiile Cuvântului lui Dumnezeu. Un edict a proclamat Reforma. Mesa a fost desfiinţată, mai întâi în capitală, cu rezerva ca, dacă cineva ar putea să convingă de greşeală, pe temeiul Scripturii, pe autorii acestor reforme, nu avea decât să se prezinte. Nimeni n-a încercat o asemenea aventură. Se aruncau icoanele, se ardeau, se dărâmau altarele. Unii oameni religioşi au primit autorizaţia de a rămâne în mănăstirea lor, fără ca să mai primească din bunurile mănăstirii, dar trebuiau „să părăsească haina ordinului lor şi să ia o altă haină mai cuviincioasă." La ţară, papismul îşi avea rădăcinile înfipte mai adânc; au fost înlăturate cu încetul. Saint-Gall. Vadian, preşedintele disputei de la Berna, se numea de altfel, Ioachim Von Walt. Născut la Saint-Gall dintr-una din familiile mai de frunte din oraş, era un om deosebit de dotat şi cu o generozitate admirabilă. El a studiat, pe rând, literele, ştiinţele exacte, jurisprudenţa, teologia şi medicina. După ce studiase la Universitatea din Viena, a devenit rector, apoi a vizitat Germania, Ungaria, Polonia, Italia. Reîntors în oraşul său natal, s-a stabilit acolo pentru a practica medicina. Deşi urmând această carieră, a intrat totuşi în consiliul guvernului şi a devenit sufletul lor. Din fire un spirit foarte deschis, se interesa foarte mult de ideile care se răspândeau şi a favorizat sosirea la Saint-Gall a predicatorilor Evangheliei. Argumentele lor l-au izbit; a început să citească Biblia şi a fost atât de mişcat, încât a primit mântuirea. A început atunci să dea în public o explicaţie a cărţii Faptele Apostolilor, apoi a încurajat pe unul dintre concetăţenii săi, Jean Kessler, de meserie şelar, care se întorsese la Dumnezeu şi începuse să predice pe Domnul Cristos înaintea unor ascultători tot mai numeroşi, luând prima epistolă a lui Ioan, ca temei a acestei serii de discursuri. În curând, consiliul, la îndemnul lui Vadian, a dat o ordonanţă disciplinară, interzicând jurămintele, blestemele, beţia şi cerşetoria. Se simte aici caracterul reformei elveţiene, care, aproape peste tot, începe printr-o îmbunătăţire a moravurilor şi nu atacă crezurile, decât atunci când rezistenţa bisericii romane vine să arate legătura intimă dintre moravuri şi doctrină. Din acest moment, predicarea Evangheliei a făcut progres rapid. De la fericitul rezultat al disputei de la Berna, se poate spune că Reforma a pus definitiv stăpânire şi la Saint-Gall. Totuşi, prezenţa în oraş a celebrei mănăstiri, datorită căreia prinţul se bucura de drepturi întinse, era o piedică
pentru o hotărâre radicală. Bisericile oraşului aparţineau cetăţenilor; ele au fost golite de tot ce putea aminti cultul catolic. Dar cele ce erau ale mănăstirii rămâneau intacte. Enervaţi de ceea ce li se părea ca o sfidare, magistraţii din Saint-Gall au declarat că ei aveau dreptul de control şi asupra acestui locaş, că ornamentele care îl împodobeau erau de fapt ale lor. Oamenii religioşi de acolo au protestat, dar în zadar, ei au trebuit să cedeze forţei. „Iată povesteşte Jean Kessler - cum fiecare se arunca asupra icoanelor, le smulgeau de pe altare, de pe pereţi şi de pe coloane; altarele au fost zdrobite, idolii făcuţi ţăndări, cu lovituri de topor sau de ciocan. Ai fi spus că este vorba de o adevărată bătălie. Într-o singură oră nu se mai vedea nimic la locul lui. Astfel s-au distrus icoane grele, de piatră şi de lemn. Câte opere preţioase de artă, rod al unei munci de artă, au fost făcute bucăţi!" Printre obiectele de adorat se afla o cruce de argint, care avea în ea - se spunea relicve de mare preţ; a fost tăiată şi s-au găsit în interiorul ei două mici cornete de fildeş, pe unul dintre ele fiind scris: „o piatră de la sfântul mormânt". A fost deschis şi s-a găsit în el o cochilie de melc. Chiar din duminica următoare, biserica a fost deschisă predicării Evangheliei. O mulţime, de mai mult de trei mii de oameni, s-a adunat acolo. În felul acesta s-a stabilit Reforma la Saint-Gall. Vadian a contribuit la această lucrare mai mult prin influenţa lui, decât prin lucrarea lui directă. Printre umaniştii elveţieni, el este acela care, după Zwingli, a avut influenţa cea mai durabilă asupra noii mişcări. Şi prin alte părţi, lumina Evangheliei a trezit inimile şi conştiinţele, chiar orăşele doar aliate cantoanelor elveţiene, ca Mulhause, Bienne, Schaffhausen au primit de asemenea vestea mântuirii, iar Grisons, în parte, datorită preotului Frick. El fusese foarte enervat văzând pe unii dintre colegii săi aplecând urechea la glasul adevărului. Plin de devotament pentru biserica pe care o slujea, a hotărât să meargă la Roma, pentru a denunţa acolo apariţia ereziei şi pentru a cere instrucţiuni asupra mijloacelor pe care să le folosească în vederea împiedicării acestei lucrări. Dar, fiind dureros izbit, ca şi Luther, de nelegiuirile care se arătau în faţa tuturor, s-a înapoiat acasă, a cercetat Scriptura, şi-a recunoscut greşeala şi de atunci, cu un zel neobosit, a vestit Evanghelia curată. În sfârşit, printre cei care au contribuit mult la răspândirea învăţăturii celei noi, în toată curăţia ei, trebuie amintit numele lui Oswald Miconius (care nu trebuie confundat cu Frederic Miconius, prietenul lui Luther). Miconius a dus o viaţă foarte agitată din cauza credincioşiei sale faţă de Evanghelie. Făcut, de tânăr, director al şcolii canonice din Zürich, el a fost unul din principalii lucrători în acest oraş al lui Zwingli şi unul dintre cei mai buni prieteni ai lui. De la Zwingli învăţase chemarea harului lui Dumnezeu. Puţin după aceea, a fost transferat la Lucerna, tot ca profesor. Câteva scrieri ale lui Luther pătrunseseră în acest oraş şi au produs un oarecare efect. Miconius avea cunoştinţă de lucrul acesta. El niciodată n-a amintit măcar numele reformatorului, în afara cercului prietenilor săi cei mai intimi. Se mulţumea să explice, oricui vroia să asculte, Evanghelia în întregimea şi simplitatea ei. Nu
era nevoie totuşi de mai mult pentru a întărâta ura clerului, care a obţinut de la magistraţi împuternicire să aducă înaintea lor pe modestul şi paşnicul creştin. După un interogatoriu sumar, ei l-au îndemnat sa nu citească niciodată împreună cu elevii săi scrierile lui Martin Luther; niciodată să nu pronunţe numele lui înaintea lor, niciodată nici măcar să se gândească la el. Totuşi, prigoana n-a întârziat să înceapă. Erau foarte puţini oameni întorşi la Dumnezeu la Lucerna; nici nu erau cunoscuţi, fapt care a făcut să fie socotit mai mare numărul lor; dar furia vrăjmaşilor s-a revărsat peste nefericitul Miconius, din care au făcut ţap ispăşitor. El arătase totuşi un mare devotament în postul pe care-l ocupa; sacrificase totul în interesul tinerilor ce i se încredinţaseră; părăsise oraşul Zürich şi pe Zwingli de care era aşa de mult ataşat. Sănătatea lui era şubredă, soţia lui era infirmă; avea un copil mic şi, pentru a-l creşte, nu aveau alte mijloace decât acelea pe care Miconius putea să le procure prin munca sa. Dacă îl exilau din Lucerna, unde să meargă el să-şi găsească un adăpost? Dar aceste consideraţii n-au avut nici o greutate pentru acuzatorii săi înrăiţi. A fost dat afară din postul său şi i s-a ordonat să părăsească oraşul în cel mai scurt timp, fără nici o altă vină, decât că era socotit ucenic al lui Luther. În disperarea sa, a scris lui Zwingli, cum făcuse şi Berthold Haller în împrejurări asemănătoare. „Iată, înaintea voastră - spunea el - pe sărmanul Miconius, izgonit de Consiliul din Lucerna. Unde să mă duc? Nu ştiu. Atacaţi cum sunteţi şi dumneavoastră, ce adăpost mi-aţi putea oferi? În necazul meu, privesc spre Domnul, singura mea speranţă! Plin de har şi de îndurare, El nu trimite înapoi cu mâinile goale pe cei care se îndreaptă spre El. El să îngrijească şi de nevoile mele!" Zwingli n-a lăsat mult timp pe prietenul său fără răspuns. I-a scris: „Acestea sunt lovituri aspre, pe care vrăjmaşul le dă casei lui Dumnezeu, ca s-o nimicească. Asalturile lui se repetă atât de des, încât nu numai ploaia, ci mai ales şuvoaiele şi vânturile o izbesc, potrivit predicii Domnului Isus Cristos (Matei 7:27); este grindină şi furtună. Dacă n-aş fi văzut pe Domnul susţinând lucrurile, de mult timp m-aş fi pierdut, dar eu îl văd chiar pe El, în toiul furtunii. El întinde frânghiile, El Însuşi umblă la pânze; mai mult, El ordonă vânturilor şi ele îl ascultă. Iată gândul meu. Prezentaţi-vă înaintea Consiliului oraşului, spuneţi-le câteva cuvinte demne de un slujitor al lui Cristos, câteva cuvinte potrivite să înmoaie inimile lor, nu să le irite. Afirmaţi chiar că nu sunteţi lutheran, ci un ucenic al lui Cristos. Rugaţi pe elevii dumneavoastră să vă însoţească şi să vorbească în favoarea dumneavoastră. Dacă aceasta totuşi nu aduce rezultate, veniţi la prietenul dumneavoastră, veniţi la Zwingli şi consideraţi oraşul nostru drept căminul dumneavoastră." Miconius a urmat sfatul lui, dar degeaba; a trebuit să părăsească Lucerna. Datorită protecţiei reformatorilor din Zürich, a găsit o ocupaţie pentru un timp, la Einsiedeln, apoi s-a dus la Basle, unde a însoţit în mod folositor pe Oecolampade şi a continuat lucrarea începută de acesta. Astfel, din 13 cantoane care formau Elveţia de atunci, cinci au primit Reforma: Zürich, Basle Berna, Schaffhausen şi Glaris. Două dintre ele erau mixte: Soleure şi Appenzell; celelalte şase păstrau vechea religie. Elveţia se
împărţea, deci, în două câmpuri foarte deosebite, împotrivitoare unul altuia. Din această situaţie au rezultat noi lupte religioase, care au slăbit mult ţara. Abia la începutul secolului al XIX-lea s-au învăţat să trăiască în bună armonie.
ÎNCEPUTURILE REFORMEI ÎN FRANŢA Una din raţiunile pur omeneşti care explică progresele repezi şi temeinice ale Reformei în Germania este împărţirea acestei ţări într-o mulţime de mici stătuleţe; erau pe atunci cam trei sute şaizeci. Puterea centrală nu avea decât o slabă autoritate; fiecare dintre aceste teritorii (stătuleţe), foarte mici faţă de întreg, evolua după bunul lui plac. Împăratul putea în unele părţi să susţină catolicismul, dar el se ciocnea mereu de privilegiile locale, de drepturile suveranilor şi ale indivizilor pe care nu reuşea să-i supună. În Franţa, lucrurile mergeau cu totul altfel. În timpul Evului Mediu, puterea regală, foarte neînsemnată la început, a crescut tot mai mult, în detrimentul nobililor. Biserica Franţei nu încetase să conteste supunerea faţă de Sfântul Scaun, a treburilor bisericeşti, ale împărăţiei. Regele, însă, a favorizat-o, pentru a fi sigur că îşi găseşte sprijinul moral contra revendicării feudalităţii. Prin urmare opoziţia din partea celor care împărtăşeau Reforma faţă de pretenţiile suveranului, în materie religioasă, devenea o crimă politică. Iată totodată de ce se găseau mulţi nobili în rândurile „celor religioşi" cum erau numiţi: mulţi dintre ei erau atraşi în acest cerc, nu prin convingerile lor ci mai ales prin interesele lor. În Franţa, ca şi în alte părţi, Renaşterea, în mâna lui Dumnezeu, a creat un drum pentru ieşirea la lumină a adevărului Evangheliei. Umaniştii obişnuiau spiritele să se reîntoarcă la „izvoarele" cunoştinţelor, să-şi facă o opinie proprie - care este adevăratul scop al culturii intelectuale - în loc să accepte orbeşte teoriile gata făcute, învăţate de scolastică. Iar printre aceste „izvoare", Biblia n-a întârziat să ocupe un loc de frunte. Jacques Lefevre din Etaples, în Picardia, preda de mult timp matematicile la Sorbona şi de asemenea comenta operele lui Aristotel asupra fizicei şi metafizicei. Farel spunea despre el: „Făcea mari plecăciuni înaintea icoanelor, mai mult decât toţi pe care i-am cunoscut; şi rămânând mult timp în genunchi, el se ruga cu ardoare". Dar pregătirea cursurilor sale l-a făcut să ia legătura cu Sfânta Scriptură; le-a citit cu atenţie cu un entuziasm crescând, fără ca să prevadă că tocmai el avea să înceapă Reforma în Franţa. Este un exemplu frumos de om care: „auzind Cuvântul, îl ţine într-o inimă cinstită şi bună şi aduce roadă în răbdare" (Luca 8:15). Avea aproape şaptezeci de ani, când scria cele ce urmează în prefaţa primei cărţi pe care a consacrat-o Cuvântului lui Dumnezeu; aceasta era în 1509, cu şapte ani înainte ca glasul lui Luther să se facă auzit: „O lumină atât de strălucitoare a izbit privirea mea încât învăţăturile omeneşti mi-au părut întuneric, în comparaţie cu studiile divine, în timp ce acestea mi-au părut că răspândesc un parfum cu care nimic altceva de pe pământ nu se poate asemăna.” În 1512, era şi mai precis:
„Numai harului simplu al lui Dumnezeu datorăm noi îndreptăţirea prin credinţă şi tot prin el moştenim viaţa veşnică. Cine nu ştie că tâlharul a fost îndreptăţit numai prin credinţă?" Lefevre simţea nevoia unei reforme, despre care credea că nu va întârzia. „Semnele timpurilor anunţă că o înnoire este aproape; şi în timp ce Dumnezeu deschide noi drumuri predicării Evangheliei prin descoperirile portughezilor şi spaniolilor, în toate părţile lumii, trebuie să nădăjduim că El va cerceta şi biserica Sa şi o va ridica din decăderea în care a ajuns." Aşa era puterea lui Dumnezeu care vorbea, prin Biblie, inimii acestui creştin evlavios. În jurul lui s-au grupat câţiva tineri însetaţi să înveţe mai mult despre această veste minunată; printre ei trebuie amintiţi, în primul rând, Olivetan şi Guillaume Farel. Acesta din urmă, originar din împrejurimile localităţii Gap în Dauphine, plin de o ardoare de nestăpânit, n-a întârziat să propovăduiască, cu îndrăzneală, mântuirea prin credinţă, nu prin fapte. El este socotit ca primul predicator al Evangheliei în Franţa, în ordine cronologică. La Meaux, noile învăţături au găsit un teren favorabil. Episcopul acestui oraş, Guillaume Briconnet, o persoană de înalt rang, a făcut două călătorii la Roma, în calitate de reprezentant al Franţei pe lângă Sfântul Scaun. Reîntors în eparhia sa după o lungă absenţă, a fost surprins să constate că nişte idei noi, necunoscute până atunci, s-au ivit şi făceau progrese rapide. Ele i-au părut demne de cel mai viu interes; atunci el a chemat pe Lefevre, care i-a arătat că numai Cuvântul lui Dumnezeu, primit în întregime şi în simplitatea lui, duce înapoi la vechile adevăruri, aşa cum le cunoştea biserica de la început, fără nici un ajutor din partea şcolilor teologice, a savanţilor, a criticilor, într-un cuvânt fără nici o intervenţie omenească; că „Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea celui care crede" (Romani 1:16); că, prin urmare, faptele n-ar putea contribui la mântuire, în nici un fel, şi tot aşa nici altceva din ce ar pretinde omul că poate aduce. La rândul său, Briconnet a început să studieze Sfânta Scriptură şi a găsit în ea o fericire nespusă, necunoscută până atunci: „Gustul acestei hrane divine - scria el - este atât de dulce, încât umple sufletul de dorinţa de a gusta din ea tot mai mult. Ce vas ar fi în stare să cuprindă toată perfecţiunea ei?" Briconnet a adresat aceste rânduri Margaretei de Valois, sora regelui Francis I, asupra căruia avea o mare influenţă: frumuseţea şi inteligenţa ei făceau din ea podoaba curţii. Sub îndrumarea sfătuitorului ei spiritual, ea a început să studieze Cuvântul lui Dumnezeu; a învăţat calea mântuirii şi s-a întors la Dumnezeu, chiar în momentul în care persecuţiile începuseră să facă ravagii. De îndată, ea a folosit toată energia ei pentru a veni în ajutor, în cuvinte şi în fapte, victimelor bisericii romane. A fost denunţată fratelui său, ca eretică; el a refuzat să primească aceste cuvinte şi, când ea s-a căsătorit cu regele de Navara, curtea ei din Nerac a devenit un adăpost liniştit pentru toţi cei care erau urmăriţi din „cauza religiei". S-ar fi putut spera ca Francis I să se lase convins de adevăr. Margareta scria astfel lui Briconnet, care o îndemna să facă tot ce-i era posibil ca să câştige pe fratele ei: „Regele şi doamna (regina mamă) sunt înclinaţi mai mult ca
oricând spre Reformă; ei sunt siguri că Cuvântul lui Dumnezeu nu este deloc erezie..." Ceva mai târziu, Margareta, citindu-le o scrisoare a lui Briconnet în această privinţă, spunea despre ei: „Recunoscând adevărul strălucind în deşertăciunea vieţii lor, ei aveau ochii plini de lacrimi." Din nenorocire, Francis I, lăsându-se dus de nişte sfaturi primejdioase, n-a întârziat să urmeze un drum cu totul opus. Lefevre şi Briconnet au pus totul la lucru pentru a răspândi în întreaga Franţă cartea lui Dumnezeu; ei doreau ca fiecare francez s-o poată citi în limba lui maternă. Repede au apărut cele patru Evanghelii, apoi Noul Testament în întregime. La Meaux, pentru prima dată în Franţa, câţiva creştini s-au adunat ca să citească Biblia împreună, s-o cerceteze, să se roage şi să laude pe Domnul; ea era bucuria şi mângâierea lor. Toată fericirea lor era să cerceteze „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu" (1 Corinteni 2:10). Văzând acest frumos zel şi dorinţa lor de a se răspândi în oraş cunoştinţa adevărului, Briconnet a făcut să vină, de la Paris, câţiva ucenici ai lui Lefevre, pe care i-a îndrumat să citească poporului Evanghelia în franţuzeşte. Farel era din numărul lor. „Poporul din Meaux şi din împrejurimi avea o dorinţă atât de aprinsă ca să afle calea mântuirii, de curând cunoscută, încât unii meseriaşi, cum erau cei care dădeau lâna la darac şi cei care călcau stofele, nu aveau altceva mai de preţ de făcut atunci când lucrau cu mâinile lor, decât să discute despre Cuvântul lui Dumnezeu. Şi mai ales duminicile şi sărbătorile erau folosite pentru a citi Scriptura; se vede în această regiune strălucind o imagine a bisericii înnoite; moravurile se îndreptau şi superstiţiile cădeau la pământ."* (Crespin: Istoria martirilor.) Tot aşa, la ţară, în împrejurimi, în timpul mesei, cultivatorii se adunau în jurul vreunuia dintre ei, care le citea, în timp ce ei mâncau. Nişte progrese atât de evidente nu puteau decât să întărâte foarte mult pe cei care susţineau catolicismul. Aceştia şi-au găsit campionul în persoana lui Noel Beda, profesor la Sorbona. Cu un spirit mediocru şi încăpăţânat, el a denunţat pe „eretici" ca vrăjmaşi ai Franţei. Erasmus spunea despre el: „Întrun singur Beda sunt trei mii de călugări." „Scăpaţi-ne de aceste noi doctrine striga apărătorul bisericii romane - zdrobiţi erezia, altfel această ciumă care a infectat oraşul Meaux se va răspândi în tot regatul Franţei." Aceste atacuri au zdruncinat pe Briconnet, al cărui caracter nu era la înălţimea principiilor sale. El nu era lipsit de credinţă, nici de râvnă, dar se încurca în faţa pericolului. Nu era unul dintre acei oameni la care credincioşia şi statornicia să primească, dacă trebuie, jertfirea vieţii lor, când este vorba de a apăra un principiu drept. Briconnet a cedat în faţa furtunii care se înteţea tot mai mult. Pentru a-şi salva existenţa, libertatea, demnităţile, orgoliul familiei, el a renunţat la ce ştia că este adevăr, deşi Domnul îi făcuse parte de favoarea de a-l vesti bine, un anumit timp. Totuşi, până în 1525, datorită protecţiei regelui, care şovăia să ia măsuri contra lui, nici un act de persecuţie sângeroasă nu s-a petrecut. Evanghelia se răspândea. După Meaux, ea s-a predicat la Bourges, la Alencon, la Lyon, la Grenoble; o mică ceată de creştini se adunau în secret la Paris.
Lefevre şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii la curtea de Navara, unde regina Margareta îi arăta tot felul de atenţii. Dar zilele lui au fost întunecate de sentimentul slăbiciunii mărturiei pe care o dăduse pentru Domnul. „Cinstitul nostru maestru - istoriseşte Farel - era atât de apăsat din cauza acestui fapt, încât nu înceta să repete: „S-a terminat cu mine! Eu nu merit decât moartea veşnică, pentru că n-am avut curajul să mărturisesc cu îndrăzneală adevărul în faţa oamenilor." El se plângea fără încetare, zi şi noapte. Prietenul nostru Gerard Roussel nu-l părăsea deloc, îndemnându-l să-şi recapete curajul şi să-şi pună toată încrederea în Domnul. Dar Lefevre răspundea mereu: „Noi suntem condamnaţi de dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru că n-am vestit adevărul, despre care trebuia să dăm mărturie în faţa tuturor." Era o privelişte demnă de toată compătimirea, să vezi pe acest evlavios bătrân, pradă unei întristări atât de mari şi unei asemenea temeri faţă de judecata lui Dumnezeu." În adevăr, ca mulţi alţi credincioşi din timpul său, el nu avea curajul s-o rupă în mod radical cu biserica romană. „Practicile cultului - scria el odată - nu sunt doar nişte lucruri exterioare? Şi fără îndoială, ele vor cădea de la sine, odată ce vom vesti Evanghelia şi vom aştepta rezultatele ei. Lucrarea noastră este de a curăţi casa lui Dumnezeu, nu de a o distruge." Tot aşa erau şi sentimentele reginei Margareta. Ea a avut de suferit din această cauză, căci toată viaţa a fost neliniştită, cum scrie unul dintre biografii ei: „Cu tot devotamentul pentru martorii credinţei, ea n-a cunoscut decât puţin „batjocorirea pentru Cristos" şi îşi dădea foarte bine seama şi de vinovăţia ei în această privinţă. Totuşi nu este nici o îndoială că era un copil al lui Dumnezeu, scump inimii Domnului. Din dragoste pentru El, ea n-a încetat să ajute pe ai Lui, nu numai materialiceşte, lucru care ar fi fost uşor pentru ea datorită poziţiei pe care o avea (în lume), dar chiar intervenind pe lângă rege pentru ei şi atrăgând prin aceasta asupra ei ura Sorbonei şi a întregii biserici catolice. De mai multe ori, viaţa ei a fost în pericol. Pentru cei credincioşi, ea s-a cheltuit pe sine, fără să ţină seama de greutăţi. „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut" (Matei 25:40). O mare bucurie i-a fost ei rezervată să fie alături de Lefevre în ultimele lui momente; el avea nouăzeci şi doi de ani. Bătrânul şi-a deschis faţă de ea inima plină de remuşcările pe care le avea: „Cum voi putea eu să apar înaintea lui Dumnezeu, eu, care am vestit Evanghelia Fiului Lui cu toată sinceritatea la mulţi alţii; ei au luat aminte la îndemnurile mele şi chiar numai din această cauză au trebuit să meargă la moarte, după ce au îndurat torturi cumplite. Iar eu, fricos ce sunt, eu am fugit. Totuşi sunt un bătrân foarte înaintat în vârstă. N-am trăit eu destul sau chiar mai mult decât destul? N-ar fi trebuit să mă tem de moarte, dimpotrivă: ar fi trebuit s-o doresc. Da, eu m-am ferit de locurile în care aş fi putut câştiga cununa martirilor. M-am arătat în mod ruşinos necredincios chemării Dumnezeului meu." Regina a căutat să-l încurajeze, îndemnându-l să se încredinţeze îndurării lui Dumnezeu, care cunoaşte gândurile şi intenţiile fiecăruia dintre ai Săi. Nu
fără greutate, ea a ajuns să-l liniştească, încât Lefevre a putut spune: „Ei bine, nu-mi mai rămâne decât să plec la Domnul, atunci când va crede El." Apoi, după ce a indicat, pe scurt, care erau ultimele sale dorinţe, a spus, cu faţa luminată de un surâs liniştit: „Acum, eu trebuie să mă odihnesc. Fiţi fericiţi cu Dumnezeu!" S-a întins pe un pat care era acolo şi a adormit. Când, după un anumit timp, au încercat să-l trezească, au constatat că sufletul lui părăsise învelişul muritor, pentru a fi totdeauna cu Domnul. Farel a păstrat pentru bătrânul său maestru o stimă şi o dragoste din cele mai profunde. Se înţelege că timiditatea lui Lefevre nu se potrivea cu un om ca el, însufleţit de o râvnă arzătoare pentru cauza Evangheliei, caracter hotărât şi vrăjmaş pe faţă a jumătăţilor de măsură, a situaţilor cu două posibilităţi de scăpare. Totuşi el a arătat totdeauna o recunoştinţă plină de emoţie şi nu pierdea niciodată ocazia să spună că prin maestrul său - Lefevre - şi datorită binecuvântărilor Domnului, ajunsese şi el la cunoştinţa adevărului. Cei doi prieteni s-au întâlnit de mai multe ori la Nerac, capitala micului stat Navara, şi Margareta ar fi păstrat în pază cu plăcere lângă ea pe tânărul reformator, dar temperamentul lui arzător cerea o existentă mult mai activă. Lui Farel îi plăcea lupta; mereu se găsea pe câmpul de luptă. Când el învingea pe vrăjmaş asupra unui punct, lăsa altora grija de a reconstrui şi trecea mai departe, pentru a înfrunta noi lupte, în care deseori îşi risca viaţa şi încerca cele mai mari nedreptăţi. În momentul morţii lui Lefevre, el părăsise deja Neracul de câtva timp şi făcuse câteva călătorii lungi, după care s-a hotărât să evanghelizeze propria sa patrie, Dauphine. Trei dintre fraţii lui s-au întors la Dumnezeu prin el şi a găsit multe alte motive, care îl încurajau şi îl îndemnau să parcurgă ţara în lung şi-n lat, vestind Evanghelia: „stăruind la timp şi nelatimp" (2 Timotei 4:2), dând la lumina zilei greşelile de învăţătură răspândite de biserica romană. Preoţii au răzvrătit poporul împotriva lui, căutând să-l aresteze. Dar el cunoştea ţinutul, în toate coltişoarele lui; stâncile şi peşterile nu erau nişte secrete pentru el şi ori de câte ori vrăjmaşii lui credeau că îl vor prinde, se strecura printre ei, ca să apară în altă parte, predicând harul lui Dumnezeu fără încetare şi fără să caute odihnă, pe malul apelor repezi de munte ca şi în locurile cele mai retrase şi cele mai sălbatice. Probabil lucrării lui se datoreşte întoarcerea la Dumnezeu a unui tânăr, Antoine Boyve, cunoscut mai mult sub numele de Froment, care mai târziu a avut un rol însemnat în răspândirea Reformei la Geneva. Farel şi-a continuat activitatea în Dauphine, timp de mai multe luni. „Am fost pus în gardă - istoriseşte el - de meşteşugurile Satanei şi de torturile de tot felul care mă aşteptau. Nu am fost lipsit de ele: au fost chiar mai dureroase decât mă aşteptam. Dar eu îl am pe Dumnezeu ca Tată; El a îngrijit de toate şi El uni va da puterea de care voi avea mereu nevoie." Beda nu uitase pe acest „lemn aprins care provoacă dezbinări" şi care-i scăpa mereu. A răsculat împotriva lui pe episcopul din Gap, care mergea pe urmele reformatorului. Vrând să predice, Farel n-a fost primit pentru că nu era nici călugăr, nici preot. De aceea, au găsit ca periculoasă propovăduirea lui şi nu l-au mai lăsat să vorbească. Farel a rămas pe poziţia lui, însă a trebuit să
părăsească ţinutul Dauphine pentru a predica în Ceveni. Fiind urmărit cu înverşunare de vrăjmaşul lui, a trecut în Guyenne, apoi în Navara, dar, dându-şi seama că laţul pus în jurul lui se strângea din ce în ce mai mult, a părăsit nordul Franţei, pentru a putea, la nevoie, să se refugieze pe teritoriul Elveţiei. A poposit câtva timp în principatul Montbeliard, unde ducele Ulrich din Wurtemberg l-a primit cu bunăvoinţă. A început să răspândească adevărul, în oraş şi la ţară, cu îndrăzneala sa caracteristică omului din sud şi cu zelul său misionar. Ca totdeauna, a întâlnit o rezistenţă turbată din partea clerului; dar nimic nu l-a oprit, nici chiar intervenţia prietenului său, Oecolampade, care l-a îndemnat la prudenţă. După doi ani de activitate intensă, a plecat pentru un alt câmp de lucru, dar lăsa după el multe suflete întoarse la Dumnezeu. Rodul muncii lui se vede încă şi în zilele noastre în această regiune. În timpul şederii lui la Montbeliard, Farel a scris o admirabilă broşură, intitulată: „Sumar şi scurtă declaraţie despre singurul loc necesar fiecărui creştin" care poate fi considerată ca primul catehism publicat în limba franceză; el a fost scris cu cinci ani înaintea celui al lui Luther. De la Montbeliard, Farel a plecat la Metz, unde n-a reuşit să se stabilească, apoi la Strasburg şi în sfârşit la Berna. Aici se deschide a doua fază a activităţii sale, care umple aproape tot restul vieţii lui şi în întregime în Elveţia franceză. Despre aceasta se vor găsi amănunte mai departe. Sub influenţa surorii sale, Francis I a dat la început o atenţie plină de simpatie predicării Evangheliei, dar a trebuit în curând să-şi dea seama că avea de ales între calea Domnului şi cea a lumii, că nu se poate sluji la doi stăpâni. El însă avea un caracter nestatornic, schimbător. Un istoric spune despre el: „Stăruinţa şi hotărârea îi lipseau totdeauna; se lăsa condus de evenimente în loc ca el să le conducă." Fiind un mare iubitor de plăceri, refuzând să renunţe la viaţa lui dezordonată, el s-a întors, ştiind acest lucru, de la calea mântuirii, pentru a urma calea pornirilor lui spre stricăciune. De altă parte, pentru că reformaţii puneau autoritatea lui Dumnezeu mai presus de a lui, declarânduse astfel împotriva doctrinei monarhiei absolute, regele pretindea că vede în ei nişte vrăjmaşi ai suveranităţii lui. Şi totuşi, Cuvântul lui Dumnezeu îi dădea întreaga satisfacţie: „Temeţi-vă de Dumnezeu, daţi cinste împăratului" (1 Petru 2:17). „...Fiul meu, teme-te de Domnul şi de împăratul" (Proverbele 24:21). Sub domnia lui au început persecuţiile, la Meaux, în primul rând. Acolo trăia un om care dădea lâna la darac, Jean Leclerc. Puţin învăţat în ştiinţa de pe atunci, el citea cu mare grijă Biblia, se hrănea din ea şi a ajuns să aibă rolul unui pastor, într-o mică ceată de copii ai lui Dumnezeu. Foarte doritor să apere interesele Domnului, el nu arăta în aceasta înţelepciunea potrivită situaţiei. Într-o zi, văzând afişată o bulă de indulgenţe pe porţile catedralei, a smuls-o de acolo şi a pus în loc o scriere în care se dădea papei numele de anticrist. El a fost îndată descoperit, arestat şi apoi condus la Paris, biciuit trei zile de-a rândul pe străzi. După această tortură, a fost însemnat pe frunte cu un fier roşu, apoi a fost izgonit. În momentul în care i se aplica această crudă
tortură, mama lui se afla acolo foarte aproape de el şi a strigat cu un glas pe care toată mulţimea l-a putut auzi: „Slavă lui Isus Cristos şi suferinţei pentru El!" Leclerc a plecat în exil. A ajuns la Metz, unde zelul lui, nu prea bine luminat, la dus la o nouă imprudenţă. La o oarecare distanţă de oraş era o capelă care adăpostea chipuri ale fecioarei Maria şi a mai multor sfinţi. În fiecare an se făcea acolo o procesiune solemnă. În noaptea dinaintea acelei ceremonii, Leclerc a zdrobit toate aceste statui. Repede a fost găsit ca autor al acelui sacrilegiu şi a fost ars de viu, îndurând astfel una dintre cele mai groaznice torturi. „Nu este om - spunea Crespin - care n-ar fi fost emoţionat şi mirat, văzând o răbdare atât de mare pe care Dumnezeu a dat-o slujitorului Său." La fel a fost şi cu Louis de Berquin, un nobil erudit, om al curţii, prieten al regelui. El scria contra erorilor Sorbonei, dar fără ca să atace pe cineva. O percheziţie făcută acasă la el a descoperit nişte cărţi ale lui Martin Luther. Pentru aceasta, a fost dus la închisoare. Francis I era în acel moment prizonier la Madrid în urma înfrângerii de la Pavia; la întoarcerea sa, a auzit în ce fel a fost pedepsit acest nobil, pe care îl stima foarte mult. Din ordinul regelui, Berquin şi-a recâştigat libertatea. Francis I a cerut ca această problemă să se trateze înaintea consiliului său; acuzatul s-a apărat contra denumirii de erezie: „Ce credea el, ce scrisese, nu era adevărul aşa cum îl învăţa Cuvântul lui Dumnezeu?" Dar nu era vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, ci de „biserica" Romei. Înverşunarea adversarilor s-a mărit. În trei rânduri, datorită intervenţiei Margaretei pe lângă Francis I, Berquin a recăpătat libertatea; regele nu era deloc mulţumit când era vorba să arate clerului că trebuie să se plece în faţa regelui Franţei. Totuşi Sorbona a sfârşit prin a-l răpune. Profitând de o scurtă absenţă a suveranului, a urcat pe rug pe martirul credincios al Domnului. „Acest lucru s-a făcut cu mare grijă, pentru ca să nu fie ajutat nici de rege, nici de regină, care erau atunci la Blois." Din nenorocire, reformatorii au întrecut deseori măsura. În loc de a se aştepta la Cel care ţine toate în mâinile Sale, nerăbdători faţă de împotrivirea pe care o întâlneau, au început să lucreze aşa cum le venea în gând, uitând acest îndemn al Domnului: „Încredinţează-ţi Domnului calea, încrede-te în El şi El va lucra! El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina şi dreptul tău ca soarele la amiază" (Psalmul 37:5-6). Iată, fără îndoială, unul din motivele pentru care Reforma nu s-a stabilit definitiv în Franţa. Hotărâţi să se războiască pe faţă, ei şi-au expus crezul, afişând în toată împărăţia pancarde, conţinând o critică aspră contra abuzurilor oribile şi vrednice de condamnat ale papei. Acest lung document al lor se termină cu aceste cuvinte usturătoare: „Adevărul i-a părăsit (pe membrii clerului), îi ameninţă, îi hărţuie, îi umple de spaimă; împărăţia lor va fi în curând nimicită pentru totdeauna." Nu se poate tăgădui adevărul acestor spuse, dar nu era voia Domnului ca ei să recurgă la cuvinte atât de tari. Unul dintre aceste afişe a fost lipit, de mâna vreunui vrăjmaş fără îndoială, pe uşa camerei regelui. Se înţelege indignarea lui. La ordinul său de urmărire a
vinovaţilor, mulţi s-au angajat imediat contra reformaţilor. Nu era decât un strigăt: „Moarte ereticilor! Regele vrea aşa!" În toate părţile au început condamnări şi executări fără milă. Au fost suspectaţi chiar şi cei din preajma regelui. „Dacă el vrea să-i stârpească, să înceapă cu propria sa curte şi cu rudele sale." Aceste cuvinte se îndreptau, foarte clar, contra Margaretei de Navara. Somată să se prezinte la Paris, ea n-a ezitat o clipă de a se duce acolo, încrezătoare în dragostea pe care i-o purta regele. Poate că pentru prima oară în viaţa ei, la Palatul Luvrului a găsit o primire severă şi rece. Fratele ei a copleşit-o cu reproşuri din cauza relelor ereziei, pe care ea a încurajat-o în toată Franţa. Margareta şi-a păstrat lacrimile şi şi-a arătat calmul pe o poziţie precisă cu argumente dinainte gândite. Ea a îndrăznit chiar să spună că aceste nenorociri se datorau mai degrabă intoleranţei şi fanatismului adversarilor Evangheliei. Francis s-a potolit şi a consimţit să anuleze sentinţa contra a trei predicatori reformaţi. După foarte puţin timp, ea a plecat la Nerac. Dar, torturile obişnuite nu erau de ajuns ca să potolească ura clerului. El cerea să se adauge la ele priveliştea unei mari manifestări publice. În prezenţa unei mulţimi imense, care umplea străzile Parisului, în timp ce mii de spectatori ocupau până la acoperiş casele, prin poarta Notre-Dame, larg descisă, se vedea un cortegiu impunător, format din cei mai mari demnitari ai bisericii: arhiepiscopi, episcopi, cardinali, împodobiţi cu hainele lor, călugări şi tot felul de oameni ai religiei. Relicvele cele mai venerate: o bucată din aşa zisă „adevărata cruce", un cui, o parte din „sabia" care a străpuns coasta Domnului Isus, capul sfântului rege Louis atrăgeau privirile. Toată curtea urma după Francis I, în picioare, cu capetele descoperite, deşi era foarte frig (era la 29 ianuarie 1535), purtând în mână câte o torţă aprinsă. În apropierea lui erau cei trei fii ai săi, magistraţii şi cei mai înalţi funcţionari de stat. Procesiunea şerpuia pe străzi şi trecea prin piaţa Greve, unde şase reformaţi, legaţi strâns de stâlpii de tortură, aşteptau ca regele însuşi să pună foc rugurilor lor. La reîntoarcerea sa la Notre-Dame, Francis I a luat loc pe un tron înălţat şi a pronunţat un discurs plin de ură contra doctrinelor Evangheliei: „Dacă - a adăugat el - braţul meu ar fi infectat de această ciumă, l-aş tăia. Dacă vreunul din copiii mei ar îndrăzni să primească aceste teorii, dacă şi-ar permite să le mărturisească, l-aş jertfi eu însumi dreptăţii lui Dumnezeu şi propriei mele dreptăţi." Cedând sfaturilor odioase care i s-au dat, Francis I şi-a precizat o poziţie pe faţă împotriva adevărului şi a antrenat pe urmele lui toată ţara. Din acel timp, Franţa a fost pradă celor mai fioroase cruzimi pe care le putea inspira puterea diabolică astfel dezlănţuită. Se lăsau la o parte, în mod sistematic, măsurile cumpătate care s-ar fi impus pentru o politică prevăzătoare. Se părea că singurul scop era de a omorî, după bunul plac, fără a se gândi la urmările apropiate sau depărtate care puteau să iasă din aceste practici barbare. Desigur, regalitatea franceză a plătit din plin acest fapt, atunci când au triumfat elementele turbate de mânie, ale revoluţiei dui 1789.
Din toate aceste acte de persecuţii, cel mai sângeros poate că a fost acela îndreptat contra credincioşilor vaudezi, din Provence. Ca şi confraţii lor din văile Piemontului, ei urmau învăţătura Domnului. N-a trebuit decât să se năpustească asupra lor un om însetat de sânge, baronul de Oppede, care părea că avea să-şi potolească o răzbunare personală. În fruntea unei cete de soldaţi mercenari, formată prin tâlhărie în războaiele de pe pământul Italiei, el se arunca asupra unei populaţii nevinovate, pe care o măcelărea în masă: bărbaţi, femei, bătrâni, copii. Doar câţiva au fost cruţaţi, pentru a fi luaţi să vâslească pe galerele regelui. La Cabrieres, oraş întărit, vreo şase sute de ţărani aşteptau cu curaj asalturile, în dosul întăriturilor lor. Pentru a-şi ajunge mai uşor scopul, Oppede le-a promis viaţa, dacă se vor preda. Încrezători în buna lui intenţie, asediaţii şi-au deschis porţile. Chiar în aceeaşi clipă au fost tăiaţi în bucăţi, biserica a fost invadată şi toţi cei care se refugiaseră în ea, femei, copii, bolnavi, au suferit aceeaşi soartă. Fugarii rătăceau prin munţii acoperiţi de zăpadă, fără pâine, fără adăpost. Cei mai voinici dintre ei au ajuns în văile Piemont şi au întâlnit acolo pe fraţii lor în credinţă; alţii au pierit de mizerie. Un mic număr, după plecarea ucigaşilor, s-au înapoiat, apropiindu-se de cabanele în ruine, le-au reparat şi puţin câte puţin s-au văzut, în aceleaşi localităţi atât de îngrozitor pustiite, adunându-se ca să înalţe laude lui Dumnezeu. Francis I nu se gândea la asemenea excese. Informat de evenimentele din Provence, a vrut să pedepsească imediat pe Oppede şi pe principalii lui ofiţeri. Cardinalul de Tournon, unul din relele genii ale timpului, l-a făcut să-şi schimbe hotărârea. Totuşi, pentru că toate regulile de război şi principiile cele mai elementare de umanitate au fost călcate în picioare, Oppede şi alţi câţiva au fost citaţi înaintea parlamentului din Paris. Procesul a durat cinci ani. Datorită influenţei clericale, căpetenia acestei expediţii sângeroase a fost achitată. Amintirea cruciadei contra vaudezilor a urmărit pe Francis I până în ultimele lui momente. În timpul îngrozitoarei lui agonii, era auzit gemând; apoi tresărea, cuprins de spaimă. Pe faţa lui se vedea trecând o umbră sinistră; părea că priveşte la un spectacol care îl îngrozea, dar nevăzut pentru cei din jurul lui. Apoi un tremur violent îl cuprindea şi scăpa aceste cuvinte întretăiate: „Nu este greşeala mea; ei au depăşit ordinele mele." Nu vorbea conştiinţa lui, torturată de remuşcări? Doi ani mai târziu, Margareta de Navara l-a urmat în mormânt, plânsă de supuşii ei, care îşi aduceau aminte de aceste cuvinte ale reginei lor preaiubite: „Regii şi prinţii nu sunt stăpânitori ai popoarelor lor, ci nişte administratori puşi de Dumnezeu, ca să le susţină şi să le protejeze." Margareta a fost bunica viitorului rege Henri al IV-lea. Aici este locul de a cita aceste versuri compuse de regina credincioasa, Margareta de Navara, după chinurile îndurate de Louis de Berquin: Trezeşte-Te, Doamne, Dumnezeule, Arată-Ţi puterea Şi vino să răzbuni peste tot
Moartea alor Tăi! Tu vrei ca Evanghelia Ta Să fie predicată de toţi ai Tăi În castele, în sate şi oraşe, Fără ca să fie oprită. Dă slujitorilor Tăi O inimă tare şi hotărâtă Şi, din dragoste pentru Tine, Să iubească chiar şi moartea.
JEAN CALVIN Anii tinereţii Dintr-o familie onorabilă din Noyon, în Picardia, unde s-a născut la 10 iulie 1509, Jean Calvin a fost destinat din copilărie bisericii; fiind încă un copil, a primit o orientare eclesiastică. La Paris, şi-a început studiile superioare într-o şcoală unde a avut ca profesor pe savantul Mathurin Cordier, căruia i-a încredinţat mai târziu direcţia Colegiului din Geneva. Cordier nu a aderat la Reformă decât mai târziu, dar a urmărit cu atenţie evoluţia ei şi este posibil ca el să fi iniţiat pe elevul său în noile idei. Acest pedagog creştin se ridica plin de convingere contra tratamentului greşit aplicat copiilor şi voia să-i înveţe pe copii „să iubească pe Cristos, să-L respire pe Cristos". „Numele lui Isus Cristos! Pune-l, picătură cu picătură, în sufletul elevilor tăi, introdu-l acolo, fă-l să pătrundă în ei." Mai târziu, tânărul Calvin a fost tranferat la Colegiul Montaigu, cu tendinţe mai clericale şi unde domnea un ascetism sever şi o murdărie de nedescris. Erasmus studiase acolo mai înainte şi Ignaţiu de Loyola, care a întemeiat mai târziu ordinul iezuiţilor, a intrat acolo chiar în anul în care Calvin îl părăsea. El a fost de asemenea în legătură cu Robert Olivetan, unul dintre viitorii traducători ai Bibliei; se spune că acesta a fost primul pe care Calvin l-a auzit predicând deschis. Câţiva ani mai târziu, fie pentru a asculta de dorinţa tatălui său, care căuta să dea fiului său o carieră într-adevăr lucrativă, fie că a urmat unei înclinări naturale a spiritului său, Calvin a abandonat teologia pentru studiile juridice, la Orleans şi la Bourges. Pasionat de această nouă disciplină, a făcut progrese atât de repezi, încât peste un an - spunea Theodore Beza - „nu-l mai puteai socoti ca pe un elev, ci ca pe un profesor." Este cert că rigurozitatea metodelor juridice convenea inteligenţei lui Calvin, menită să-şi înfăţişeze totul sub o formă raţională; regulile stricte pe care le-a impus, mai târziu, oraşului şi bisericii din Geneva, poartă pecetea aceasta. A frecventat cu stăruinţă cursurile lui Melchior Wolmar, elenist eminent, care interpreta rând pe rând pe autorii profani şi Biblia, deşi mai puţin public; el învăţase s-o cunoască în Germania. „În ea se găseşte - spunea el - răspunsul la toate problemele, remediul la toate abuzurile, odihnă pentru sufletul trudit, atât pentru savanţi cât şi pentru oamenii din popor."
Ce răsunet au produs asupra lui Calvin lecţiile învăţatului său profesor? Este aproape cu neputinţă de precizat. Spre deosebire de Luther, care simţea plăcerea să-şi istorisească experienţele personale, Calvin, plin de o adâncă modestie, temându-se să nu aducă vreo necinste slavei lui Dumnezeu, lăudând pe om, ascundea pe cât îi sta în putinţă toate prin câte a trecut, spunând: „Este adevărat că mie nu-mi place să vorbesc despre mine însumi.” În prefaţa comentariului său asupra psalmilor, singura lucrare în care dă ceva amănunte despre sine însuşi, se mulţumeşte să amintească doar că mai înainte era „mai mult ca oricine, ataşat superstiţiilor papale", dar fără nici o dată, nici o precizare. Iată tot ce spune el despre starea sa spirituală, dintr-un anumit timp: „...eram departe de a avea un cuget împăcat. Ori de câte ori coboram în mine însumi sau îmi îndreptam inima spre Dumnezeu, o mare groază mă cuprindea că nu ar putea exista nici o cruţare, nici o satisfacere care să mă poată vindeca. Şi, cu cât mă cercetam mai de aproape, cu atât mai aspre înţepături îmi mustrau conştiinţa, încât nu-mi mai rămânea alt ajutor decât să mă înşel eu însumi, uitând de mine." Dar Domnul a avut milă de el. „Deşi am fost cu încăpăţânare dedat superstiţiilor papale, încât era foarte greu să mă scoată cineva din această mlaştină, Dumnezeu m-a îmblânzit şi mi-a îndreptat inima spre El, printr-o întoarcere neaşteptată, deşi - având în vedere vârsta - eram prea învechit în astfel de lucruri.” În scrisoarea către Sadolet, Calvin înfăţişează pe „un om din popor care îşi istoriseşte felul în care s-a îndreptat spre Evanghelia harului lui Dumnezeu", în nişte cuvinte din care el înţelege, fără îndoială, un ecou al sentimentelor prin care autorul însuşi trecuse: „Odată, fiindu-mi prezentată mântuirea, tulburat de această noutate, abia dacă am vrut să-mi plec urechea s-o aud şi mărturisesc că i-am rezistat vitejeşte. Un lucru nu mă lăsa să cred pe aceşti oameni: era veneraţia pe care o aveam pentru „biserică". Când, în sfârşit, spiritul lui s-a deschis faţă de adevăr, „fiind foarte înmărmurit şi îngrozit de mizeria în care căzusem şi mai ales de cunoştinţa morţii veşnice, care îmi era aproape, după ce condamnasem în plâns şi în gemete felul meu trecut de viaţă, n-am socotit nimic altceva mai necesar decât să mă predau Domnului şi Mântuitorului." Prietenii lui Calvin şi-au dat în curând seama de schimbarea care se petrecuse în el. A fost văzut schimbându-şi profesorii; a fost îndemnat să înveţe el pe cei care - şi erau numeroşi - se interesau de adevărurile veşnice. „Am crezut, de aceea am vorbit" (Psalmul 116:10): acest cuvânt se împlinea în el, cu tot caracterul lui timid. Iată ce istoriseşte el însuşi: „Înainte de a fi trecut anul, toţi cei care arătau vreo dorinţă după învăţătura curată se strângeau pe lângă mine ca s-o înveţe, cu toate că eu nu făceam altceva decât abia s-o încep pentru mine însumi." El era „cu totul surprins, cu atât mai mult cu cât", adăuga el, „eram din fire puţin cam singuratic şi ruşinos şi mi-a plăcut totdeauna odihna şi liniştea. Am început deci să caut vreo ascunzătoare şi vreun mijloc de a mă retrage dintre oameni; dar nu mi-am putut împlini deloc dorinţa. Toate ascunzişurile şi locurile mele de retragere îmi erau ca nişte şcoli publice."
Drumul s-a deschis atât de clar înaintea lui Calvin încât s-a angajat pe el cu hotărâre. A renunţat la studiile sale juridice, s-a întors la Noyon, pentru a rupe ultimele legături exterioare care îl ţineau încă de biserica romană şi a venit să se stabilească la Paris, unde bântuiau persecuţii violente. Creştinii se strângeau în adunări secrete. Calvin a luat parte activă la ele, predicând cu acea autoritate cu care îl însufleţea credinţa. El îşi termina în mod obişnuit discursurile cu aceste cuvinte: „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?" (Romani 8:31). Un catolic înverşunat, vrăjmaş declarat al Reformei, Estienne Pasquier, dă astfel mărturie despre neobosita activitate a lui Calvin şi despre influenţa lui, deja foarte întinsă: „În mijlocul cărţilor sale şi al studiului său, arată o minte vioaie pentru progresul sectei lui. Am văzut uneori închisorile noastre pline până la refuz de sărmani oameni înşelaţi, pe care el mereu îi îndemna, îi consola, prin scrisori; şi nu era lipsit de oameni în faţa cărora porţile închisorii să fie închise, cu toate că temnicerii erau foarte vigilenţi. Iată procedeele pe care le-a avut el la început, prin care a câştigat, bucată cu bucată, o parte din Franţa noastră." O împrejurare neprevăzută a atras atenţia asupra lui. Unul dintre prietenii lui, Nicholas Cop, rector al Universităţii din Paris, trebuia, potrivit obiceiului, să rostească un discurs într-o biserică, de ziua „Tuturor sfinţilor". Fiind tulburat, la rugat pe Calvin să i-l compună. „Acesta a fost - istoriseşte Theodore Beza un discurs cu totul altfel decât cum era obiceiul.” În adevăr, îndreptăţirea prin credinţă era în el foarte clar arătată, fără vreun merit al faptelor. Sorbona a rămas înmărmurită. Cop a judecat potrivit să fugă la Basle. Calvin, a cărui răspundere se cunoştea în această treabă, a scăpat fugind pe o fereastră, deghizat în viticultor şi a ajuns în sudul Franţei. Abia părăsise locuinţa, că poliţia a şi făcut percheziţie în casa lui, ridicându-i toate scrisorile, fapt care a avut urmări juridice contra lui. În cursul anului următor, el a dus o viaţă rătăcitoare care l-a condus la Angouleme, unde a stat câtva timp la un prieten, apoi a trecut la Nerac, la curtea ospitalieră a Margaretei de Navara, care i-a făcut o primire călduroasă şi a căutat să-l reţină. Bătrânul Lefevre şi-a unit împreună cu regina cererea de a-l reţine. Farel tocmai plecase şi bătrânul, descurajat, se întreba pe cine va ridica Dumnezeu pentru a înălţa steagul adevărului, când a apărut Calvin. Cei doi creştini n-au întârziat să lege o prietenie trainică, deşi deosebindu-se când era vorba de a preciza metoda pe care o aveau de urmat. Lefevre credea în adevăr în refacerea bisericii prin ea însăşi şi ar fi vrut să păstreze pe noul său prieten pe lângă el, pentru a colabora la această lucrare. Dar Calvin vedea zădărnicia unei asemenea încercări; el l-a convins pe Lefevre că nu există decât un remediu, radical: a dărâma înainte de a construi, a pune securea la rădăcina pomului şi a-l tăia. Pentru acest motiv, şederea paşnică la Nerac nu se potrivea tânărului reformator, care ardea de nevoia de a acţiona rapid şi energic. El a părăsit deci pe Lefevre, care cu regret l-a văzut plecând, ştiind bine că nu se vor mai întâlni aici pe pământ, şi s-a întors la Paris, unde n-a rămas decât puţin timp, pentru că nu trebuia să atragă atenţia poliţiei asupra lui. Scandalul
placardelor provocase o violentă înnoire a persecuţiilor, iar afacerea Cop era încă în amintirea tuturor. Calvin a judecat deci necesar să caute un adăpost unde să-şi poată relua şi continua în linişte studiile şi s-a îndreptat spre Strasburg, fiind în cea mai mare lipsă; unul dintre servitorii care-l însoţeau, a fugit, furându-i mica valiză în care erau şi banii pe care îi avea Calvin. La Strasburg, prietenul său Bucer i-a oferit ospitalitatea cu toată inima. Dar Basle îl atrăgea mai mult; s-a dus acolo înspre începutul lui februarie 1535 „pentru ca acolo - spunea el - să pot locui în linişte, în vreun colţ necunoscut, cum am dorit totdeauna." Dar Domnul nu i-a dat această linişte necesară studiilor savante. El scria, în acesta privinţă: „În timp ce eu aveam mereu acest scop, de a-mi trăi viaţa în casa mea, fără să fiu cunoscut, Dumnezeu m-a plimbat în aşa fel şi m-a condus prin diferite schimbări, încât niciodată nu mi-a lăsat timp de odihnă în vreun loc, până când, cu tot felul meu de a fi, El m-a scos la lumină şi m-a făcut să intru în joc, cum se zice.” În Franţa, persecuţiile bântuiau cu violenţă; pentru a le îndreptăţi în ochii oamenilor rău informaţi, reformaţii erau vorbiţi de rău, fiind numiţi „anabaptişti şi oameni răzbunători, care răstoarnă orice ordine politică". Pentru a-i apăra de aceste învinuiri neadevărate, Calvin a încercat să prezinte o expunere scurtă a doctrinei lor, întitulată: „Instituţia religiei creştine", publicată la Basle, în latineşte, într-un mic volumn. Apoi a fost tradusă în franceză şi după aceea dezvoltată, până ce a devenit un adevărat monument apologetic. Nu este locul de a analiza aici, chiar şi numai sumar, această enormă lucrare care conţine o expunere completă, foarte bine legată, a doctrinei evanghelice. Deşi în câteva puncte ar fi de făcut unele rezerve serioase, nu trebuie uitat că, în momentul când cartea a apărut, Reforma era încă la primele ei începuturi; lipseau unele lumini care ne-au fost date mai târziu. Dar, pentru aceasta, nu rămâne mai puţin adevărat faptul că „Instituţia creştină", cum se numeşte de obicei, a adus reformaţilor din secolul al XVI-lea servicii foarte mari. Cartea aceasta a fost în mâinile lui Dumnezeu un instrument minunat pentru a le întări credinţa şi a-i lumina, pentru că ei aveau totul de învăţat. În prefaţă, Calvin dedică lucrarea sa regelui Francis I, care cu siguranţă, nu şi-a dat nici măcar osteneala s-o citească. Merită să dăm câteva citate din această prefaţă. „Mi s-a părut de folos - scrie Calvin - să fac ca această carte să servească, atât ca instruire pentru cei pe care i-am învăţat, cât şi ca mărturisire de credinţă faţă de Majestatea Voastră, Sire, pentru ca să cunoaşteţi care este învăţătura contra căreia, cu o asemenea furie, sunt aprinşi cei care, prin foc şi sabie, vă tulbură astăzi împărăţia... Ştiu, de câte informaţii oribile v-au umplut ei urechile şi inima... Deci, nu în zadar doresc ei ca Majestatea Voastră sa nu luaţi cunoştinţă deplină despre această cauză... Eu susţin cauza comună a tuturor credincioşilor şi chiar a lui Cristos, care astăzi este în aşa fel sfâşiată şi călcată în picioare în împărăţia Majestăţii Voastre, încât pare să te facă să deznădăjduieşti... pentru că puterea vrăjmaşilor lui Dumnezeu a reuşit ca adevărul lui Cristos să fie ascuns şi îngropat ca ceva ruşinos şi ca sărmana biserică să fie prăpădită prin omoruri sălbatice sau atât de înspăimântată prin
ameninţări şi torturi, încât ea nu mai îndrăzneşte să spună nici un cuvânt... Şi totuşi nimeni nu se ridică spre a se opune acestor furii. Dar, dacă se întâmplă ca vreunul să favorizeze adevărul, se spune că trebuie să ierţi „imprudenţa" şi „ignoranţa" oamenilor simpli, căci aşa se vorbeşte: se numesc imprudenţă şi ignoranţă cele mai sigure adevăruri ale lui Dumnezeu. Regele deci să asculte, nu pentru a face o favoare victimelor, ci pentru a primi el însuşi adevărul, care nu se poate să nu devină clar celui care îl aude. Dacă nu ascultă, vai de el, căci se înşală cine aşteaptă prosperitate într-o împărăţie care nu este guvernată de sceptrul lui Dumnezeu, adică „Sfântul Lui Cuvânt". Va respinge oare regele adevărul, pentru că cei care-l propovăduiesc sunt „oameni sărmani şi de jos"? Sărmani sunt ei, în adevăr, mizerabili, dar înaintea lui Dumnezeu sunt ca toţi oamenii, ca toţi păcătoşii; şi tocmai pentru aceasta, ei se îndreaptă spre această învăţătură, care este puterea lor, bogăţia lor, bucuria lor, adică mântuirea prin credinţă, învăţătură care nu este a noastră, ci a Dumnezeului Celui viu şi a Cristosului Lui. Ea se rezumă întrun singur punct: „mântuirea prin Isus, numai prin Isus". Regele să caute deci cel puţin să citească ce-i prezintă autorul şi mânia lui va dispărea. Prin aceasta n-am pretins să compun vreo apărare, ci doar să potolesc inima Majestătii Voastre. Dar, dacă dimpotrivă, uneltirile celor răuvoitori împiedică în aşa fel auzul Majestătii Voastre, încât acuzaţii să nu mai aibă nici un mijloc de a se apăra şi dacă aceste furii violente, fără ca Majestatea Voastră să le fi recomandat, îşi vor arăta mai departe cruzimea, prin închisori, bătăi, tăieri, arderi, noi, desigur, ca nişte oi bune pentru măcelărie, vom fi aruncaţi în aceste chinuri, dar prin răbdarea noastră ne vom câştiga sufletele şi vom aştepta mâna puternică a Domnului, care - fără îndoială - Se va arăta în casa Sa, atât ca să scape pe cei sărmani de necazurile lor, cât şi ca să pedepsească pe cei dispreţuitori, care se bucură cu atâta neruşinare în prezent. Domnul, Împăratul împăraţilor, să întărească tronul Majestătii Voastre în dreptate şi locuinţa Majestăţii Voastre în curăţie." Puţin timp după publicarea „Instituţiei creştine", Calvin a făcut o călătorie despre care nu ştim decât puţin lucru. Răspunzând chemării ducesei de Ferrara, Renee de France, fiica lui Ludovic al XII-lea, el s-a dus unde a fost chemat, legând cu ducesa relaţii epistolare de stimă deosebită, pe care numai moartea reformatorului le-a întrerupt. El n-a încetat a îndruma pe corespondenta sa regală, cu o admirabilă sinceritate, având bucuria să audă despre întoarcerea ei la Dumnezeu, puţin timp după ce a revenit în Franţa. Ceva mai înainte, Calvin îi scria: „Oricum ar fi, problema aceasta prea mult se întârzie, Doamnă, şi dacă nu aveţi milă de dumneavoastră, nu se ştie dacă veţi găsi mai târziu remediul pentru răul dumneavoastră. În afară de cele ce v-a arătat Dumnezeu de mult timp, prin Cuvântul Său, vârsta vă avertizează să gândiţi că moştenirea şi odihna dumneavoastră veşnică nu sunt aici. Şi Domnul Isus Cristos să vă facă să uitaţi şi Franţa şi Ferrara." Tot lui Renee i-a adresat Calvin ultima scrisoare (la 4 aprilie 1564): „Doamnă, vă rog să mă scuzaţi dacă vă scriu prin mâna fratelui meu, din cauza slăbiciunii în care sunt şi a durerilor de care sufăr... De asemenea, vă rog să mă scuzaţi dacă
această scrisoare este atât de scurtă faţă de dumneavoastră." De la Ferrara, Calvin s-a întors în Elveţia prin valea Aoste, unde Evanghelia se răspândea repede, dar ura clerului l-a obligat să fugă de acolo în grabă. Hărţuit de aproape de către vrăjmaşii săi, el ar fi sărit printr-o ferească, de la mare înălţime; dar acest fapt pare să fie controversat. După aceea îl regăsim pe Calvin la Noyon, unde avea de pus în ordine treburi casnice, fără să ştim cum a reuşit să intre iar în Franţa. Şi-a pregătit întoarcerea cât mai repede la Basle, împreună cu una din surorile sale, Maria, şi cu Anton, singurul frate care îi rămăsese şi care avea să fie tovarăşul lui, în umbră dar devotat al întregii sale vieţi. Ei îşi propuneau să ajungă la Basle, prin Germania. Dar războiul care se aprinsese din nou între Francis I şi Carol al V-lea i-a împiedicat şi i-a obligat să meargă prin Franţa. Aşa sunt căile lui Dumnezeu. El conduce pe slujitorii Săi pe drumuri pe care ei nu le prevăd, nici nu le înţeleg. În felul acesta, Calvin a ajuns la Geneva.
Prima şedere la Geneva În secolul al XVI-lea, cetăţenii din Geneva au cucerit multe libertăţi pe care le apărau cu o deosebită tărie, fie contra episcopiei, fie contra casei de Savoia, care ar fi vrut să stăpânească oraşul, piaţă comercială însemnată şi punct strategic de mare valoare. Două partide se formaseră: cel al mamelucilor, partizani ai Savoiei, şi cel al hughenoţilor* (* Cuvântul francez „hughenoţi" este de la cuvântul german Eidgenossen, adică „cei care sunt legaţi prin jurământ".) vrăjmaşi între ei. Datorită celor dintâi, ducele a ajuns să ocupe pentru un timp viteazul oraş, dar răzbunarea cruntă pe care a arătat-o faţă de vrăjmaşii lui, i-a provocat pe aceştia la rezistenţă. Genevezii au încheiat o alianţă cu Fribourg, mai întâi, apoi cu Berna. Chiar în momentul acela, ideea Reformei frământa spiritele; ea a găsit un teren favorabil la cei care se temeau de autoritatea episcopală şi, cum episcopii depindeau de casa regală de Savoia, mişcarea religioasă s-a complicat mult, cu tendinţe politice. De altă parte, guvernul din Berna încredinţase lui Guillaume Farel, grija să evanghelizeze ţinuturile care îi scăpaseră în urma războaielor din Bourgogne; el a trecut deci prin ţara de Vaud, a vizitat Neuchatel, unde Berna pretindea să aibă interese, apoi s-a dus în văile vaudezilor din Piemont. La întoarcere, el s-a oprit la Geneva, în 1532. Apariţia lui a stârnit o agitaţie grozavă; clerul care era numeros (trei sute de preoţi şi călugări, la o populaţie de douăsprezece mii locuitori), veghea ca nu cumva să-i fie ştirbită influenţa. Un martor al situaţiei istoriseşte, în termeni pitoreşti, starea de spirit a vremii: „De ce mergi de colo-colo, tulburând tot pământul? - întreba cu asprime pe Farel, oratorul preoţilor adunaţi la vicarul episcopiei - cine te-a făcut să vii în acest oraş? Spune-ne cu ce autoritate predici tu? De ce ai venit să tulburi acest oraş?" „Nu eu am tulburat pământul, nici acest oraş - a răspuns Farel ci voi şi ai voştri aţi tulburat nu numai acest oraş, ci întreaga lume, prin tradiţiile voastre, prin vieţile voastre atât de dezmăţate." La auzul acestor învinuiri, oamenii bisericii s-au repezit asupa lui, furioşi: „A hulit - spuneau ei -
nu mai avem nevoie de martori; e vrednic de moarte, în Ron cu el! Este mai de folos ca acest rău Luther să moară decât să tulbure astfel poporul." Două zile după ce a sosit, Farel a trebuit să părăsească Geneva, trecând lacul. Unul dintre compatrioţii lui, Antonie Froment, l-a înlocuit. Pentru a nu stârni bănuieli, a deschis o şcoală, în care, învăţând pe elevi să citească, el le explica Scriptura. Surprinşi de această noutate, părinţii au început să însoţească pe copii; în curând au devenit atât de numeroşi, încât sala nu-i mai putea cuprinde. Atunci Froment a ieşit în stradă şi la 1 ianuarie 1533 a predicat despre: „Păziţi-vă de prorocii mincinoşi, care vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori" (Matei 7:15). După această predică, autorităţile iau interzis să mai predice în Geneva, neascultarea l-ar costa trei lovituri cu funia împletită. Froment a trebuit să se depărteze, din cauza tulburării pe care o făceau partizanii vechii tradiţii religioase. Pentru un timp mişcarea părea că rămâne pe loc, dar Berna i-a dat un nou impuls, declarând guvernului din Geneva că punea ca o condiţie a menţinerii alianţei - de curând făcută - libera predicare a Evangheliei în acest oraş. Episcopul, înspăimântat, a plecat, ca şi ducele, care nu s-a mai întors. Agitaţia religioasă devenind din ce în ce mai mare, Tribourg, oraş credincios principiilor catolice, a rupt legătura cu Geneva. Farel s-a prezentat din nou aici, însoţit de Viret şi de Froment. Ei au deschis porţile dezbaterii publice, la care, la început, nici unul din clerul catolic n-a îndrăznit a asista; ignoranţa preoţilor era aşa de mare, încât nu puteau să ţină piept luptelor, căci Farel le aducea mereu înainte Sfânta Scriptură, pe care ei n-o cunoşteau. Câţiva, în sfârşit, au încercat să intre în discuţie; printre ei, un savant dominican, doctor la Sorbona. Acesta a fost fără succes pentru cauza lor şi după patru săptămâni de dezbateri, Reforma triumfa la Geneva. Farel a invitat pe magistraţi să se pronunţe în favoarea Evangheliei: „Nu mai îngăduiţi ca Dumnezeu să fie necinstit în oraşul vostru..." Avântul popular a antrenat autoritatea mai departe decât ar fi vrut ea să meargă. Evanghelicii au despuiat biserica de ornamentele ei, cu o adevărată frenezie. „Cei două sute" au hotărât ca mesa să fie în mod provizoriu înlăturată şi la 21 mai 1536, cetăţenii adunaţi în consiliul general, printr-un vot unanim şi solemn, au acceptat noua învăţătură. Dar o astfel de hotărâre nu putea transforma inimile. Înfrângerea catolicilor na făcut decât să trezească două rele mari care au invadat oraşul: imoralitatea şi necredinţa. Farel le-a atacat cu energia lui obişnuită, arătând că numai Evanghelia putea să aducă remediul necesar acestei nenorocite stări de lucruri. Greutăţile se înmulţeau prin atacurile reînnoite ale ducelui de Savoia contra acestui oraş: toate preocupările se îndreptau spre probleme militare. Dar Farel nu-şi pierdea curajul; se simţea îndatorat să stăruie, să lupte, fără să-şi îngăduie ceva timp de odihnă. Dacă lucrarea lui Dumnezeu avea să nu reuşească la Geneva, trebuia ca cel puţin slujitorul Domnului s-o susţină până în ultima clipă. Mic de statură, slăbuţ, ca apostolul Pavel (2 Corinteni 10:1-10), el se dovedea mare în faţa rebelilor, cu toată demnitatea
credincioşiei sale. Ochii se plecau înaintea lui; murmurele îl însoţeau, dar de departe şi ca să amuţească de îndată ce el se întorcea la catedră; nu cruţa nimic şi pe nimeni. Cuvântul lui suna ca un tunet, reproşurile lui planau peste cei care dispreţuiau Evanghelia. Dar Viret îl părăsise pentru a răspunde unei chemări pe care o primise de la Neuchatel şi Farel nu se simţea în stare să susţină singur lupta mult timp. El dărâma ce era rău, dar îşi dădea seama că nu era el omul care să poată reconstrui pe mormanele de ruine pe care le făcea. Ca şi Luther, îi trebuia un Melanchton. Aflându-se în această situaţie, într-o zi a venit la el Louis de Tillet, un canonic pe jumătate reformat, care primise odinioară pe Calvin la Angouleme, unde, în bogata bibliotecă a prietenului său, reformatorul a urzit pentru prima oară planul „Instituţiei creştine". Auzind că însuşi Calvin avea să sosească la Geneva, Tillet a crezut că trebuie să-l informeze pe Farel. Acesta n-a ezitat o clipă şi s-a dus în grabă la hotelul unde trăsese Calvin, care credea că nu va petrece acolo decât o noapte şi că va pleca a doua zi spre Basle. Fără nici o introducere, Farel i-a spus scopul vizitei sale: Calvin avea înaintea lui o lucrare bine precizată la Geneva; cu orice preţ, el trebuia să se oprească acolo, să-şi întrerupă călătoria şi orice altă lucrare pe care ar avea-o de făcut, pe care ar fi încercat-o; Dumnezeu Însuşi îi rânduise fără ocoliri drumul pe care avea să-l urmeze. Calvin a respins propunerea care i-a fost făcută. El nu se simţea calificat pentru acea slujbă. El voia mai bine să fie un lucrător al Domnului în marele seceriş care se pregătea, la nevoie, un ostaş al Domnului în bătălie; dar a desţeleni un câmp, a accepta paza unui post bine determinat, aceasta nu era pentru el. Dacă el a adus ceva foloase, n-a făcut acest lucru printr-o carte, rod al muncii şi al studiului? Să fie lăsat deci să meargă acolo unde va putea să scrie şi altele. Farel a insistat. Cartea era gata, făcută; care alta ar fi putut avea valoare, decât comentariul pe care autorul l-ar adăuga, punând în practică principiile care se găseau în ea? Cine avea dreptul, de altfel, atunci când, din toate părţile, trâmbiţa suna, să spună că el era gata doar să studieze, să scrie? Dovada că Dumnezeu aştepta de la Calvin un alt lucru era că Farel se găsea pe drumul lui şi-i cerea colaborarea, în Numele lui Dumnezeu. Arunci Calvin a invocat alte motive noi, căutând, se pare, să respingă cu asprime pe Farel, descriindu-i defectele omului care ar deveni colegul lui. El se cunoştea, se ştia că este stăruitor, încăpăţânat. Încă odată, să fie lăsat să se ascundă în studiile lui, numai acolo ar putea şi el să facă ceva. Atunci, Farel a izbucnit. „Când Farel a văzut - istoriseşte chiar Calvin - că nu câştigă nimic prin rugăminţile lui, a ajuns până la blestem, cerând ca Dumnezeu să binevoiască să blesteme odihna mea şi liniştea studiului pe care o căutăm, dacă, într-o aşa măsură şi aşa de mare nevoie eu mă retrag şi refuz să dau ajutor. Acest cuvânt m-a înspăimântat şi m-a cutremurat în aşa fel, ca şi cum Dumnezeu ar fi întins de sus mâna Sa peste mine, pentru a mă opri acolo, încât am renunţat la călătoria pe care o începusem. Totuşi, simţind ruşinea şi timiditatea mea, n-am vrut deloc să mă oblig să primesc vreo sarcină
oarecare." Calvin a cedat deci, dar aşa cum trebuia să cedeze un caracter ca al lui, adică doar cu convingerea profundă că el ceda lui Dumnezeu, nu unui om. Dar acest om i-a rămas totdeauna scump şi demn de cinste. Îi plăcea să-şi amintească această scenă, acest „argument care te înspăimântă". În zilele rele, el îşi relua curajul, la gândul acestei mâini „întinse de sus" pentru a-l apuca şi a-l susţine, iar în zilele fericite îi mulţumea Domnului că l-a ales şi l-a susţinut; fără îndoială, şi-a adus aminte de aceste clipe, atunci când bătrânul Farel a venit să-l vadă pentru ultima oară, pe el, mai tânăr cu atâţia ani, dar consumat înainte de vreme. Farel nu mai venea în acea zi pentru a-l „opri", ci pentru a-i dori fericirea plecării la Domnul şi fericirea odihnei fără sfârşit. Calvin se afla astfel, fără să vrea, situat pe câmpul de lucru unde Domnul îl destinase. Afară de un scurt interval, el a rămas aici până la sfârşitul vieţii sale, adică timp de aproape 28 de ani, pe care i-a întrebuinţat ca să facă din Geneva „Roma protestantă". Sunt foarte multe rezerve de făcut asupra organizaţiei pe care el a precizat-o până în cele mai mici detalii, totdeauna urmând înclinarea, foarte logică, a spiritului său, în loc de a se lăsa călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. Totuşi, nu se poate să nu admiri tăria cu care el a ţinut piept asalturilor neîncetate pe care le-a suferit, pe care le-a respins mereu în numele adevărului, pe care l-a apărat cu încăpăţânare, faţă de toţi şi împotriva tuturor. Împreună cu Farel, el a întocmit o „Mărturisire de credinţă, un formular scurt de învăţătură şi disciplină", cum spunea Theodor Beza, şi un „catehism" pentru instruirea celor tineri. Prima din aceste lucrări, o sinteză a principiilor schiţate în „Instituţia creştină", merită să ne retină atenţia. Lepădând orice tradiţie ecleziastică, Calvin cere supunerea întregii vieţi, literei Cuvântului lui Dumnezeu, fără a amesteca în el nici un lucru, fără a adăuga sau a scădea ceva. „Dumnezeu este Duh şi cei care I se închină, trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr" (Ioan 4:24). Deci nici un loc pentru „ceremonii şi respectarea unor rânduieli trupeşti, ca şi cum Dumnezeu S-ar delecta cu astfel de lucruri." Nici o încredere „în vreo creatură oarecare." Nici un chip în templu, nici o reprezentare a lui Dumnezeu. „După cum Dumnezeu este singurul Domn şi Stăpân, noi mărturisim că toată viaţa noastră trebuie să fie călăuzită de îndrumările Sale sfinte şi că nu trebuie să avem altă regulă de a trăi, nici să inventăm alte fapte bune, pentru a fi plăcuţi Lui, decât cele ce sunt cuprinse în Cuvânt." „Orb" în starea lui de păcat, „stricat şi făţarnic cu inima", „omul nu poate, prin sine însuşi, nici să ajungă la adevărata cunoştere a lui Dumnezeu, nici să fie în stare să poată face binele" (Romani 7:18-20). El are, deci, nevoie să fie „luminat de Dumnezeu" şi adus la ascultarea de dreptatea lui Dumnezeu. Ca urmare a acestui lucru, omul trebuie „să caute în altă parte decât în sine, mijlocul mântuirii sale." Isus ne-a fost „dat de Tatăl" pentru ca în El să putem primi tot ce ne lipseşte. „Prin sângele Lui" suntem spălaţi de păcatele noastre. Aşa este lucrarea Duhului. Voinţa noastră ajunge să se potrivească voii lui
Dumnezeu. Noi suntem „eliberaţi de robia păcatului" (Romani 6:6) şi numai aşa suntem „în stare să facem fapte bune" (2 Timotei 2:21). Totuşi, cu toată naşterea din nou, rămâne în noi mult rău şi nedesăvârşire. De aceea noi „avem mereu nevoie de îndurarea lui Dumnezeu" şi mereu trebuie „să căutăm îndreptăţirea noastră în Isus Cristos, neatribuind nimic faptelor noastre." Toate aceste binefaceri ne sunt date, dar „numai prin îndurarea şi bunătatea lui Dumnezeu, fără nici o legătură cu meritele sau faptele noastre." Şi totuşi, faptele „pe care le facem, în credinţă", îi sunt plăcute, pentru că, neţinând seamă de nedesăvârşirea lor - fiindcă sunt ale noastre - El nu vede în ele decât „ceea ce izvorăşte de la Duhul Său." Credinţa este „intrarea în aceste bogăţii." Ea constă în a crede în promisiunile Evangheliei şi a primi pe Domnul Isus Cristos „aşa cum ne este El înfăţişat prin Cuvântul lui Dumnezeu." Toate ne vin de la Dumnezeu, prin mijlocirea Domnului Isus Cristos; orice altă rugăciune, „care nu porneşte din dragostea care se găseşte în inimă, este zadarnică." Nici o poruncă nu este îndreptăţită, decât cele ce sunt întemeiate pe Cuvântul lui Dumnezeu; deci sunt fără rost „pelerinajele, călugăriile, oprirea de a mânca carne, de la căsătorie, spovedania şi altele asemănătoare." Urmează apoi instrucţiuni privitoare la cină şi la botez. Până aici, Calvin rămâne numai pe tărâmul Evangheliei. Dar îl abandonează cu totul în articolele sale privitoare la rânduiala în biserică, care dau putere autorităţilor civile să caute şi să pedepsească orice călcare a legilor creştine; pastorilor, dreptul de a face rânduiala pe care ei o găsesc necesară, de a semnala magistraţilor abaterile şi de a indica pedeapsa. După ce proclamase foarte frumos îndurarea lui Dumnezeu, harul Lui faţă de păcătosul care se pocăieşte, Calvin pune iar Geneva sub jugul unei legi neînduplecate. El constituia „statul creştin", fără să-şi dea seama că această denumire rămâne fără roade, atâta timp cât cei care fac parte din acest stat nu sunt ei înşişi creştini. Credinţa este o chestiune individuală, care nu se poate impune colectivităţii. Cum să pui alături, sub acelaşi steag, pe cei întorşi şi pe cei neîntorşi la Dumnezeu? Sistemul lui Calvin dădea naştere în mod fatal făţărniciei. Aplicat cu o rigurozitate excesivă, a constrâns pe cei care voiau să scape de pedepsele diavoleşti prevăzute pentru cei care călcau rânduiala fixată, să ducă doar o viaţă în aparenţă potrivită Bibliei. Dar lucrul acesta nu putea dura la nesfârşit. Într-o zi sau alta, câte o abatere era făptuită şi aducea după ea pedeapsa sau chiar provoca revolta. Nu este deloc de pus la îndoială evlavia şi sinceritatea unei mari părţi din populaţia Genevei, dar chiar în aceste cercuri domnea un formalism capabil să omoare viaţa spirituală, stricta observare a datoriilor religioase fiind obiectul unui control sever. Şi cum s-ar fi putut face cercetarea fiecărei inimi? Cum să te asiguri de realitatea întoarcerii la Dumnezeu, din moment ce orice libertate era înlăturată şi prima datorie era să se urmeze drumul trasat de legea omenească şi nu de îndemnurile Scripturii?
Calvin, s-a spus, urma aici linia generală a epocii sale, în care, cu mult timp înaintea lui, totul se limita la exagerări. La sfârşitul Evului Mediu, din lipsa unei organizaţii politice solid stabilită, magistraţii luau adesea măsuri riguroase pentru a împiedica, de exemplu, cheltuielile fără rost ale cetăţenilor, pentru că altfel aceştia nu mai ajungeau să-şi achite impozitele şi oraşele aveau să ajungă la ruină. Pentru a nu cita decât Geneva, aici s-au dat, puţin înainte de Reformă, patru ordonanţe contra jocurilor de noroc, alte patru contra abuzurilor de dans, altele contra desfrâului, beţiei, Westernurilor, altele destinate să prevină excesele în modă. Dar este de regretat, cu atât mai mult, să-l vezi pe Calvin, cu Evanghelia în mână, urmând practici asemănătoare, fără a arăta mai dinainte adevăratul remediu: mântuirea personală, prin credinţa în lucrarea Domnului Isus. La Geneva, luptele prelungite contra ducelui de Savoia şi a episcopului au stimulat foarte mult sentimentul libertăţii. Cetătenii şi-au câştigat acest sentiment de libertate, prin propriile lor eforturi, fără nici un ajutor din afară, fără sprijin din partea celor din Berna. Mândri, pe drept cuvânt, de această independenţă politică, câştigată cu puterea lor, ei nu tolerau nici cea mai mică încălcare a drepturilor cetăţii. Aceeaşi tendinţă se regăsea în relaţiile zilnice: fiecare pretindea că trăia pentru sine şi îşi ducea viaţa cum îi plăcea; puţin îl interesa de cei din jur. Individualismul era dus la exagerare; unitatea nu se reconstruia decât pentru a ţine piept vrăjmaşilor din afară. Se înţelege deci că măsurile disciplinare prevăzute de Calvin au produs o impresie foarte rea. Totuşi li s-au supus, la început, cu speranţa - fără îndoială - că în practică se vor arăta mai puţin supărătoare decât păreau. Totuşi s-au auzit murmure. „Calvin - se spunea - este însărcinat cu explicarea Scripturilor; cu ce drept se apucă el să facă altceva: să vorbească despre moravuri, să cenzureze? Ar face bine să arate că nu vrea nici mesă, nici papă, nici spovedanie şi toate celelalte. Pretinde el să aibă o altă autoritate, să devină temnicerul oraşului?" Calvin nu-şi făcea iluzii cu privire la tăria acelor atacuri. „Noi suntem în faţa unor greutăţi foarte mari - scria el prietenului său Bullinger, păstor la Zürich poporul, zdrobind jugul preoţilor, crede că a înlăturat orice autoritate în această lume. Unii cetăţeni spun: „Cunoştinţa Evangheliei ne este de ajuns; noi ştim s-o citim, iar faptele noastre nu vă privesc". Cei mai mulţi dintre ei sunt dispuşi mai degrabă să ne privească doar ca predicatori, şi nu ca păstori. Ce lucru greu este ridicarea bisericii! Va trebui luptat contra celor mai rele inspiraţii ale cărnii şi sângelui." Dar Calvin şi Farel erau dintre cei care se întăreau în pericolul pe care-l prevedeau. Ei au insistat pe lângă consiliul oraşului asupra nevoii absolute, pe care o vedeau, de a se lua măsuri imediate şi energice în vederea restabilirii moravurilor; magistraţii le-au dat dreptate, nu fără să fi obţinut mici îmbunătăţiri; şi executarea planului trasat a început. S-au închis casele de joc; nişte jucători au fost prinşi asupra faptului şi unul dintre ei a fost condamnat să stea expus timp de o oră la St. Gervais, cu cărţile de joc în jurul gâtului. Unul care trăise în păcatul desfrânării, a fost plimbat împreună cu femeia pe străzi, ca să le fie ruşine. Actorul unei
mascarade a trebuit să-şi ceară iertare în genunchi, în catedrală. Un om vinovat de jurământ fals a fost suit pe o schelă şi lăsat acolo mai multe ore cu mâna dreaptă ridicată. O coafeză, care împodobise fără modestie pe o tânără mireasă, s-a văzut condamnată la două zile de închisoare. Nişte părinţi au avut de îndurat unele pedepse, pentru că au neglijat sau au refuzat să-şi trimită copilul la şcoală. Totuşi Calvin spunea: „Eu nu sunt, de fapt, contra distracţiilor; dansul şi jocurile de cărţi nu sunt în sine un păcat; dar cât de uşor pot aceste plăceri să stăpânească pe cel care se ocupă des cu ele! Acolo unde necurăţia a ajuns o veche obişnuinţă, trebuie evitat tot ce aduce pericolul de a cădea iarăşi în ea!" Această poliţie morală a fost la început bine primită; cei bogaţi îi erau supuşi, ca şi cei săraci; cei mari ca şi cei mici; nici o legătură de familie, nici un merit politic nu scutea pe cineva. Un om de seamă, prins în greşeală, amintea lui Calvin de serviciile făcute Genevei în zilele ei de pericol, pentru independenţa naţională. „Este un act rău de cetăţean - i-a răspuns Calvin - când ţi-ai vărsat sângele pentru patrie, să ceri ca răsplată, dreptul de a păcătui şi de a da exemple rele." Trebuie adăugat că cei doi reformatori nu se mărgineau numai să înfiereze aceste rele. Ei ştiau că mult contează să atingi inimile şi conştiinţele şi să lucrezi cu putere asupra sufletelor. Astfel, ei şi-au mărit relaţiile, vizitele, învăţătura pe care o dădeau în mijlocul familiilor. Ei căutau să facă să fie înţelese toate învăţăturile şi rânduielile lor şi se sileau să cunoască părerile cetăţenilor şi să-i alăture, să încurajeze pe credincioşi, să-i lumineze, să întărească pe cei care aveau îndoieli. Această lucrare a dat rezultate binecuvântate, de care vrăjmaşul totdeauna s-a servit pentru a-şi dubla împotrivirea. Pasiunile opuse s-au aprins, s-au format partide şi s-au separat. Atunci s-a format grupul „libertinilor", cuvânt căruia nu trebuie să-i dăm înţelesul defavorabil pe care-l are astăzi, deşi unii dintre ei l-ar fi meritat. În principiu, libertinii erau independenţi, vrăjmaşi ai oricărei subjugări politice, morale sau religioase, vrăjmaşi declaraţi, prin urmare, noii stări de lucruri. Era timpul ca ei să spună: „Ce rămâne din vechile libertăţi ale oraşului? Au fost ele oare păstrate, fără duce şi fără episcop, doar ca să se impună, în numele religiei, nişte legi la care episcopul niciodată nu gândise şi pe care niciodată nu le-a dat?" Făcând un pas mai departe, păstorii au cerut ca mărturisirea de credinţă să fie imprimată şi prezentată fiecăruia din locuitorii oraşului, pentru ca ei să declare, prin semnătura lor, dacă sunt de acord cu ea sau nu. Rezultatul era de aşteptat: în afară de cei care au acceptat cu bucurie şi de alţii, mai puţin numeroşi, care s-au opus, s-a găsit un anumit număr care n-a spus nici da nici nu. Potrivit concepţiilor secolului al XVI-lea, aceştia făceau prin asta un act de revoltă, fapt pentru care au fost foarte mult dezaprobaţi, mai ales de Corault, un coleg al lui Calvin şi al lui Farel, altădată călugăr, apoi predicator la curtea de Navara - bătrân, orb şi vorbăreţ, cu un fel necioplit de vorbire, dar puternic. Excesele lui de vorbire, în această împrejurare ca şi în altele, au obligat pe magistraţi să-l ducă la închisoare pentru câteva zile; este adevărat,
el n-a ieşit de acolo, decât pentru a se aştepta la condamnarea exilului. A murit, puţin timp după aceea. Alegerile care au urmat au dat majoritate libertinilor în consiliul oraşului. Din patru administratori, trei erau de-ai lor. În curând s-au văzut, reapărând „unele moravuri rele, atât noaptea, cât şi ziua, cântece şi cuvinte necuviincioase." Noii magistraţi au căutat să pună în ordine aceste lucruri, dar cum să facă să fie respectată autoritatea lor, când era cunoscută dezaprobarea lor faţă de măsurile luate mai înainte contra acestor moravuri? Ei ezitau totuşi, în faţa perspectivei luptelor în care, de vreo 18 luni, pasiunea partizanilor şi a lor îi mâna zi de zi. O întâmplare de ordine bisericească a adus explozia. Consiliul oraşului a adoptat o modificare a ritualului stabilit, fără să ceară consimţământul autorităţilor bisericeşti. Şi, cum era vorba de celebrarea cinei, Calvin şi Farel au declarat că ei nu o vor da celor ce admiteau inovaţia propusă. Ei s-au ridicat la catedră, de Paştele anului 1538, nu pentru a vorbi despre Domnul, ci pentru a critica pe adversarii lor, magistraţi şi cetăţeni. De aici a urmat o agitaţie mare şi a doua zi cei doi pastori au primit ordinul de a „părăsi oraşul în trei zile." Sunt, desigur, multe lucruri care li se pot reproşa. Totuşi, pentru a aprecia la dreapta ei valoare atitudinea lor agresivă şi puţin în armonie cu principiile Evangheliei, trebuie să o situezi în mediul acestei epoci. Fiind foarte violent atacată, Reforma era provocată să se apere tot atât de aprig. Aceşti slujitori ai lui Dumnezeu au făcut greşeli; dar noi cunoaştem totuşi dorinţa lor arzătoare de a urma şi a sluji Domnului umblând în dependenţă de El şi nu putem şti dacă, lucrând într-un fel, care nu ar fi de criticat azi, ei s-ar fi putut impune în epoca în care trăiau. Calvin s-a explicat aşa: „Ori de câte ori mă gândesc cât de nenorocit am fost la Geneva, tremur în toată fiinţa mea; grija pentru starea sufletelor, de care într-o zi Dumnezeu îmi va cere socoteală, îmi aducea mari chinuri atunci când trebuia să împart cina. Deşi credinţa multora dintre ei mi s-a părut dubioasă, suspectă chiar, ei veneau toţi la cină, fără deosebire. N-aş putea arăta exact, de ce chinuri era asaltată conştiinţa mea, zi şi noapte." Farel s-a reîntors la Neuchatel; despărţire dureroasă pentru cei doi prieteni, a căror dragoste se întărise în luptele susţinute în comun. Calvin s-a dus la Strasburg, unde a ajuns să ocupe slujba de pastor şi profesor. În fiecare dimineaţă, el dădea o lecţie asupra Evangheliei după Ioan. În jurul catedrei lui se grupau numeroşi ascultători, printre care se vedeau mulţi refugiaţi francezi, însetaţi să audă explicându-se Cuvântul lui Dumnezeu. Însărcinat cu mai multe misiuni în Germania, Calvin a intrat astfel în legătură cu protestanţii din această ţară. În aceste diferite întâlniri, în care se discutau probleme foarte importante şi profunde, ca şi controverse spinoase, el a arătat un spirit moderat, mânat de felul de a gândi al Domnului. Nu înseamnă că el nu condamna, fără milă, ereziile care se strecuraseră printre creştini, dar acolo unde se putea, depunea toată puterea sa pentru a evita dezbinările, pentru a apropia inimile pe terenul adevărului, îndemnând pe fiecare să renunţe la
pornirile personale şi să caute legătura cu copiii lui Dumnezeu. Nu dorise el să aibă acest rol, după cum scria: „Am căutat mult să rămân aşa cum eram, adică să nu doresc să apar în mari adunări şi totuşi nu ştiu cum am fost dus, parcă de o putere, în aşa-zisele adunări în care, vrând-nevrând, a trebuit să fiu în tovărăşia multor oameni." Lucru curios, Calvin, nu l-a întâlnit pe Luther şi a regretat mult acest lucru. „Nimic nu este mai important - scria el unui prieten - decât să se menţină o adevărată armonie între toţi oamenii cărora Dumnezeu le-a încredinţat o influenţă mare. Asupra acestui punct, Satan îşi are ochii fixaţi; el nu lucrează nimic altceva mai mult, decât să stârnească dezbinarea printre noi şi să ne izoleze unii de alţii.” În schimb, Calvin a legat o prietenie bună cu Melanchton, cu toate însuşirile diferite ale caracterelor lor; pe cât era Calvin de precis şi cu tărie de spirit, pe atât prietenul său era blând, primitor de influenţe diferite, uşor de înduplecat şi de intimidat, fie de către cei apropiaţi ai lui, fie de adversarii săi, înclinaţi spre a ceda, numai să evite lupta. Fiind izbit de aceste înclinări şi de neajunsurile pe care le aduceau ele pentru cauza lor comună, Calvin a fost pentru Melanchton un supraveghetor de bunăvoie şi potrivit adevărului, punându-l în gardă contra slăbiciunilor lui, fără ca totuşi să-l rănească; dimpotrivă, scrisorile lui sunt pline de cea mai mare îngăduinţă, unite cu o tărie bine precizată. În adevăr, orice s-ar spune, Calvin era un om cu inima foarte ataşată de prietenii săi şi simţea nevoie de dragostea lor. „Inima lui era în capul lui", s-a spus; dar el simţea nevoia unui destinderi pentru munca sa intensă. S-a gândit să se însoare. Dacă nu va găsi uşor tovarăşa care îi trebuia, tot ce dorea în această situaţie, nu era decât să rămână sub îndrumarea specială a Domnului. El a făcut, în sfârşit, cunoştinţa unei văduve cu 3 copii - Idollete Starder, originară din orăşelul de Bure, în Gueldre. Bucer o urmărise îndeaproape. El văzuse calităţile ei alese şi temeinice, dezvoltându-se şi în timpul văduviei ei, sub povara încercărilor şi a datoriei. Alegerea lui Calvin s-a făcut repede. Idollete îi aducea ca zestre, o mare evlavie, o dragoste, o inimă gata de orice sacrificiu. Ea a fost pentru el o tovarăşă devotată şi Calvin a întâlnit într-adevăr, în ea „ajutorul potrivit pentru el". Scrisorile lui, în care vorbeşte atât de des despre soţia sa, pot preciza fizionomia ei morală; sunt trăsăturile unei creştine, credincioasă tuturor îndatoririlor chemării ei. A vizita pe cei săraci, a mângâia pe cei amărâţi, a găsi adăpost străinilor care băteau la uşa sau poarta soţului ei, a veghea la căpătâiul lui în timpul zilelor de boală sau când era chinuit de o durere care nu-l mai lăsa să facă aproape nimic încât lui „aproape îi era ruşine să trăiască aşa de inutil", a-l susţine în ceasurile de descurajare şi dezamăgire; a se ruga, în sfârşit singură, ascunsă în locuinţa ei, atunci când răscoala urla din toate părţile şi când pe străzi se auzeau strigăte de moarte contra slujitorilor lui Dumnezeu, iată grijile care au umplut viaţa Idolletei. În acest timp, la Geneva, administraţia libertină producea roade dezastruoase, care au adus după ele grave pericole politice. Era atacată mărturisirea de credinţă, erau concediaţi, sub pretext de nesupunere,
profesorii Colegiului întemeiat de Calvin. În fiecare noapte, în plină stradă se petreceau scene grosolane de destrăbălare. De asemenea, catolicii ridicaseră capul. O conferinţă s-a ţinut la Lyon „pentru a căuta şi a pune în aplicare mijloacele de a stabili în Geneva vechea religie." Cei exilaţi, din partea lor, gândeau să pună mâna pe oraş. În sfârşit, adevăraţii patrioţi au început să se mişte. În faţa acestor intrigi văzute de toţi, creditul libertin a scăzut repede şi oamenii ordonaţi şi evlavioşi au început să se arate. Exprimată mai întâi în mod timid, ideea de a rechema pe reformatorii exilaţi şi-a făcut drum şi ei au fost informaţi. La început, Calvin a refuzat categoric acest lucru, cu toate insistenţele lui Farel, care nu putea totuşi să părăsească Neuchatel: „Ştiam bine îi scria prietenului său - că tu mă vei presa, dar ai avea milă de mine, dacă ai şti ce groază m-a cuprins când am primit această ştire; abia de mai eram stăpân pe mine. Când îmi aduc aminte ce viaţă am dus acolo, tremur până în adâncul sufletului meu, la gândul unei reîntoarceri. Cu mare greutate mi-am înăbuşit atunci gândurile fugii, care se ridicau înăuntrul meu, mă simţeam cu mâinile şi picioarele legate de acest oraş, prin voia lui Dumnezeu. Şi acum, când harul lui Dumnezeu mi-a dat libertatea, să merg din nou de buna mea voie, să mă cufund în acest adânc, ale cărui murdării şi pericole le cunosc aşa de bine! Şi totuşi, cu cât mă simt înclinat să mă depărtez cu groază de această situaţie, cu atât mă cuprinde neîncrederea în mine. Las deci toată treaba asta să meargă de la sine şi rog pe prietenii mei să nu preseze. Nu voi abandona, în nici un caz, biserica din Geneva, care îmi este mai scumpă decât viaţa; nu caut comoditatea mea, nici motive să fug de la datorie; dar trebuie ca voia lui Dumnezeu să-mi fie clară, pentru ca să pot merge în siguranţă şi sub binecuvântarea Lui." Această voie s-a arătat tot mai clar. Consiliul general al Genevei a anulat ordinul de exil dat cu trei ani mai înainte şi a declarat că „socoteşte pe Calvin şi Farel drept oameni de bine, oameni ai lui Dumnezeu şi aprobă tot ce a făcut Consiliul de Stat pentru a-l aduce înapoi pe Calvin şi tot ce va mai putea face încă." Calvin a rezistat mult timp încercărilor făcute pe lângă el în acest oraş, atât de mult îl obsedau amintirile groaznice pentru el, ale primei lui şederi acolo. „Mai bine o sută de alte feluri de moarte - îi scria lui Farel - decât această cruce, pe care de mii de ori pe zi va trebui să o simt." El a sfârşit prin a ceda argumentelor lui Viret şi mustrării lui Farel. „Cu cât duhul meu dă înapoi de groază în faţa acestei poveri, cu atât devin mai suspect pentru mine însumi... Nu ce vreau eu, o! Dumnezeule, ci ce vrei Tu!" Mult timp după aceasta, istorisind spaima lui din acel timp, el spune: „În sfârşit, gândul la datoria mea, pe care o priveam cu respect şi conştiinciozitate, m-a câştigat şi m-a adus iar la turma de la care altădată fusesem smuls; acest lucru l-am făcut cu tristeţe, lacrimi, mari griji şi deznădejde. Domnul îmi este martor.” În grabă un crainic s-a dus să-l caute la Worms, unde era el atunci. Doi consilieri au primit misiunea de a-l instala în casa care îi era destinată. Registrul oraşului dă interesante amănunte în
această privinţă. S-a ordonat să se cumpere nişte postav, pentru a i se face o haină. S-a cerut casierului să dea bani pentru hainele maestrului Calvin. Ca om de mare ştiinţă şi bine pregătit pentru îndreptarea bisericii creştine, şi care suportă cheltuieli cu oaspeţii, s-a hotărât să i se asigure un salariu pe an de cinci sute de florini, douăsprezece măsuri de grâu şi două butii de vin. Reîntors la Geneva, Calvin s-a păzit mult ca să nu arate teama pe care o simţea. A cerut doar consiliului să pună ordine în biserică şi ca aceasta să se facă în scris. Duminica următoare, când s-a urcat la catedră, n-a rostit un discurs mişcător, la care mulţi se aşteptau; n-a făcut nici cea mai mică aluzie la trecut, ci doar a reluat, simplu, explicaţia Scripturii de la versetul la care rămăsese cu trei ani în urmă. Poporul l-a primit cu bucurie: „El a fost primit, astfel, cu o deosebită dragoste - spune Theodore Beza - pentru că era înfometat de a asculta pe credinciosul său pastor şi dorea să-l aibă mereu cu el." Consiliul din Strasburg a refuzat la început să-l lase pe Calvin celor din Geneva; au trebuit multe insistente discuţii, pentru ca Strasburgul să consimtă, în sfârşit, să renunţe a-l mai vedea întorcându-se.
A doua şedere la Geneva Aceasta a durat 23 de ani, adică până în ziua morţii lui. Nu este loc pentru a ne opri prea mult asupra acestei perioade din viaţa lui. Multe din trăsăturile ei amintesc pe prima. Calvin a mai dezvolatat principiile expuse în „Instituţia creştină", folosindu-se de experienţele sale, care i-au impus o oarecare moderaţie, fără ca pentru aceasta să şovăie în lucrurile pe care le socotea esenţiale, adică în privinţa absolutei supuneri a întregii populaţii în faţa învăţăturii Evangheliei, dată prin Sfânta Scriptură, ameninţând pe cei îndărătnici cu pedepsele cele mai severe. Biserica şi statul rămâneau strâns legate, însă cu rolurile lor, mai bine delimitate ca în trecut; în caz de nevoie, ele îşi dădeau ajutor reciproc. Calvin a avut o grijă deosebită să vestească mereu cu hotărâre şi să menţină în întregime autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, drept călăuză a vieţii de toate zilele şi singura temelie a oricărei predici. Aceasta trebuia să se bazeze totdeauna pe un loc biblic, de la care pastorul nu avea să se depărteze sub nici un pretext pentru a face digresiuni morale sau de alt fel. Calvin le recomanda pastorilor să fie scurţi şi cu o atitudine hotărâtă, să evite orice vorbire lungă, care ar risca să obosească pe ascultători. „Este un lucru despre care vreau să-ţi vorbesc - scria el într-o zi lui Farel - se spune că lungimea predicii tale este o pricină de care unii se plâng. Tu însuţi mi-ai spus de mai multe ori că ai vrea să fii atent în această privinţă. Nu uita, te rog foarte mult, să nu oboseşti pe cei care te ascultă... Şi, pentru că nu pentru propria noastră zidire ne cheamă Domnul să ne urcăm la catedră, ci pentru a zidi poporul, este de datoria ta să fii moderat, în aşa fel încât Cuvântul lui Dumnezeu să nu fie păgubit, pentru că tu ai obosi oamenii." Aceeaşi observaţie o face cu privire la rugăciune, deşi Farel - după spusa celor din timpul lui - se ruga admirabil. „Este bine să te rogi mult în particular, dar scurt în adunare. Dacă aştepţi de la toţi aceeaşi înflăcărare ca a ta, te înşeli."
Calvin dădea şi cântecului o mare importanţă. Aşteptând să adune cântece mai multe, se cântau psalmi, traduşi de Clement Marot şi de Theodore Beza. Calvin avea o asemenea grijă de a nu se depărta niciodată de textul biblic, încât a făcut să fie imprimată, pe partea de jos a fiecărei pagini, traducerea exactă - în proză - a textului ebraic, nevrând deloc să atribuie psalmistului ceea ce se putea datora cerinţelor versificării. În toată această muncă de organizare, Calvin a găsit colaboratori printre cei care contribuiseră la întoarcerea sa la Geneva. Acest nucleu s-a menţinut, prin toate furtunile care au venit. Domnul n-a rămas deci fără martori în acest oraş, Geneva, despre care ştim că adesea a fost atât de orbit faţă de adevăr şi atât de înclinat să nesocotească binecuvântarea de care avea parte. Este bine să precizăm în ce măsură Calvin se ocupa de administrarea oraşului. Unii îşi fac câteodată păreri exagerate în această privinţă. Autoritatea lui a rămas numai morală şi ecleziastică, dar era obiceiul să fie consultat în privinţa celor mai diferite lucruri, fără ca pentru aceasta să se urmeze neapărat părerea lui. Oamenii i se adresau când era vorba de a se încheia un tratat cu Berna, ca şi atunci când era vorba de introducerea unui nou mijloc de încălzire; i se încredinţa redactarea unei note diplomatice; era însărcinat chiar şi cu diferite tranzacţii cu statele vecine. Trebuie spus că bogata cultură a lui Calvin îl indica în mod natural spre unele misiuni delicate. Dar ar fi o nedreptate să se vorbească despre o „tiranie" pe care el ar fi exercitat-o asupra oraşului. Deseori nu erau urmate sfaturile lui. Lucrările lui erau supuse cenzurii, ca tot ce se imprima la Geneva. I se impuneau unele corectări şi el trebuia să le accepte. În schimb, în domeniul moravurilor, Calvin a avut o autoritate de netăgăduit, care a dat oraşului o înfăţişare cu totul deosebită: nu mai erau sărbători lumeşti, spectacole, dansuri, destrăbălări; luxul a fost înlăturat; simplitatea domnea în îmbrăcăminte şi la masă; crimele, furturile, care înainte erau dese, s-au rărit. Totul arăta ordine, cinste, curăţie, cuviinţă, pioşenie. Dar din nou Satan a pus totul în mişcare pentru a împiedica munca celor care susţineau Cuvântul lui Dumnezeu. Învăţând din greşelile pe care le făcuseră, libertinii au crezut că fac o bună politică ţinându-se într-o bună şi deosebită rezervă, deşi urmând de aproape acţiunile reformatorului. Isteţimea lor, mereu trează, le-a dat posibilitatea să se folosească de greşelile făcute de Calvin în aplicarea prea rigidă a sistemului său. Ei au ştiut să ridice populaţia contra a ceea ce ei socoteau lovituri aduse vechilor libertăţi ale Genevei, lucru drept, în aparenţă, dacă libertatea stă în a face ce vrei fără să ţii seama de aproapele sau de învăţătura Scripturii, dar cu totul nedrept, când priveşti sub adevărata ei lumină înnoirea morală pe care o urmărea Calvin, arătând cetăţenilor căile Domnului şi mai ales făcându-i să vadă unde se poate găsi mântuirea sufletelor lor. Din nou jigniri fără număr scornite de libertini, pentru a împiedica lucrările lui Dumnezeu. Gălăgie, orgii de noapte, destrăbălări, nimic nu-i oprea. Într-o zi Calvin conducea un studiu biblic; în faţa lui erau strânşi sute de oameni, iar printre ei şi mulţi viitori predicatori şi viitori martiri. Deodată s-a auzit afară o
mare zarvă, râsete fără măsură, strigăte, propuneri ruşinoase, care au silit pe Calvin să-şi întrerupă expunerea. Erau vreo douăzeci de libertini, care din ură faţă de reformator, dădeau exemplu de felul lor de comportare şi de ceea ce numeau ei libertate. Contra unor astfel de oameni ieşiţi din fire, care spre ruşinea lor asistau încă la serviciile religioase, Calvin nu avea decât o armă de întrebuinţat, aceea a excomunicării. El s-a folosit de ea şi de aici a rezultat o astfel de vijelie, încât se aştepta la o nouă sentinţă de exil. El a anunţat acest lucru într-una din predicile sale, în care avea ca subiect cuvintele de rămas bun ale lui Pavel către credincioşii din Efes (Faptele Apostolilor 20:1738). Toţi ascultătorii au izbucnit în lacrimi când el şi-a terminat cuvântarea, chiar cu cuvintele apostolului: „Vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său." Dar Domnul a intervenit în favoarea lui; El a înclinat inimile magistraţilor spre o mai bună înţelegere a evenimentelor şi Calvin a ieşit cu bine din această aspră încercare. Problema refugiaţilor a servit ca nou pretext pentru ura libertinilor. Geneva considerea ca o datorie şi o onoare să primească, cu o atentă ospitalitate, pe numeroşii fugari din Franţa „pentru cauză de religie", care veneau şi cereau adăpost; multora li se acorda dreptul de cetăţenie. Dar libertinii s-au arătat nemulţumiţi, văzându-i înmulţindu-se în oraş; ei nu pricepeau nimic din acest pios eroism, care-i făcuseră să părăsească castele şi moşii pentru a deveni nişte simpli supuşi ai unei foarte mici republici şi a fi de acord cu unele rânduieli rigide, în faţa cărora, ei, cetăţeni ai oraşului, nu voiau să se plece. Contra acestor oameni, care îşi câştigau pâinea prin munca mâinilor lor, libertinii au asmuţit pe meşteşugarii oraşului, făcându-i să se teamă de o concurenţă care i-ar ruina, reproş din cele mai nemeritate, pentru că peste tot unde s-au stabilit aceşti refugiaţi aduceau, împreună cu exemplul unei munci conştiincioase şi stăruitoare, procedee noi. Domnul a îngăduit ca ei să fie o binecuvântare materială pentru cei din jurul lor. El a făcut să nu se aleagă nimic din uneltirile murdare ale libertinilor contra acestor nobili martori ai adevărului. Răscoala urzită contra lor a dat greş, într-un mod vrednic de milă. Revoltaţii au putut prea bine să strige şi să facă pe alţii să strige că refugiaţii vor prăda oraşul; cetăţenii nu s-au sinchisit de aceste cuvinte, au rămas doar impresionaţi, încât unii au trecut în rândurile prietenilor ordinului dat de autorităţi în privinţa primirii refugiaţilor. Libertinii păreau că ei înşişi căutau să nu merite nici o îngăduinţă. Mai mulţi dintre ei au ajuns să sufere pedeapsa cu moartea, alţii au fugit; restul au fost exilaţi. În toiul acestui conflict a izbucnit problema cu Michael Servetus. Spaniol de origine, făcuse, în mai multe lucrări, nişte teorii foarte dezordonate, materialiste şi panteiste şi contesta învăţătura despre Treime. În politică, se dădea drept revoluţionar. Stabilit la Vienne, în Dauphine, a scăpat printr-o fugă grabnică de o sentinţă de condamnare la moarte prin foc, dată de tribunalul catolic. Mai târziu îl găsim la Geneva. Calvin l-a semnalat de îndată justiţiei, ca pe un individ periculos. A urmat un lung proces, în cursul căruia sau dat acuzatului toate posibilităţile de a se apăra şi totodată de a-şi recunoaşte abaterile. El a respins orice i s-a spus, vorbind cu un ton de
superioritate şi legându-se mai ales de Calvin, pe care l-a acoperit de insulte. „Mizerabilule, i-a strigat el, tu nu ştii ce spui; tu stărui să condamni ceea ce nu înţelegi. Crezi tu că vei zăpăci pe judecători prin lătratul tău? Tu ai auzit prost, încât nici nu poţi înţelege adevărul. Ai minţit, ai minţit, calomniator ignorant." În faţa unei asemenea încăpăţânări, o condamnare se impunea şi, potrivit legilor de atunci, aceasta era moartea. Dar, înainte de a se pronunţa, judecătorii, simţind gravitatea împrejurărilor, au luat avizul autorităţilor din Basle, Berna, Schaffhausen şi Zürich. Răspunsurile lor unanime se rezumau la cel de la Zürich: „Să nu lăsaţi să înainteze intenţia rea a prizonierului vostru, care este în totul împotriva religiei creştine şi produce mari scandaluri." Consiliul de la Geneva s-a alăturat acestei păreri şi Servetus a fost ars de viu. S-a exploatat cu violenţă acest fapt, contra lui Calvin. El însuşi s-a explicat prin aceste cuvinte: „De când Servetus a fost convins de ereziile lui, eu n-am făcut nici o cerere pentru a fi condamnat la moarte; despre ceea ce spun, toţi oamenii de bine îmi vor fi martori.” Încă o dată trebuie ţinut seama de spiritul secolului; în prezenţa rugurilor, care în Franţa, mai ales, se aprindeau în toate colţurile, se înţelege că noţiunea de toleranţă cu greu îşi mai putea croi un drum. Condamnând acest fel de a proceda, să fim recunoscători de ceea ce putem învăţa din acest lucru; să ne fie teamă de rău, de învăţăturile greşite, sub orice formă s-ar prezenta ele şi să luăm ca regulă de purtare aceste cuvinte de la 1 Ioan 2:6: „Cel ce spune că rămâne în El, trebuie şi el să trăiască aşa cum a trăit Isus." Aceste conflicte neîncetate, lucrarea enormă care cădea în sarcina lui, au contribuit la agravarea stării sănătăţii lui Calvin, care totdeauna a fost delicată. După ce a avut durerea să vadă murind de tineri pe cei trei copii ai săi, el a avut parte şi de alta şi mai sfâşietoare, pierzându-şi soţia, abia după nouă ani de căsătorie. „Am pierdut - scria el lui Viret - pe minunata tovarăşă a vieţii mele, care niciodată nu m-a părăsit, nici în exil, nici în mizerie, nici în moarte. Ea îmi era un ajutor preţios, neocupându-se niciodată de ea însăşi... Îmi înăbuş durerea pe cât pot. Prietenii mei îşi fac datoria, da, ei şi eu, noi facem puţin lucru. Tu cunoşti iubirea inimii mele, ca să nu zic slăbiciunea ei." Deşi încă tânăr (nu avea decât 39 de ani), Calvin nu s-a mai recăsătorit şi s-a consacrat cu mai multă ardoare treburilor nenumărate pe care le avea. Prin numeroşi refugiaţi, care tot veneau la Geneva, prin relaţiile pe care şi le făcuse, în cursul călătoriilor sale în Elveţia, în Franţa, în Germania şi în Italia, el era la curent cu tot ce privea Reforma în întreaga Europă. Numai această preocupare îl antrena la o corespondenţă foarte mare, în care trebuiau cuprinse nenumărate scrisori, pline de o mare înţelegere, pe care el le scria celor care sufereau pentru Evanghelie. Calvin a publicat mult. Pe lângă „Instituţia creştină", pe care a modificat-o în timpul vieţii sale, dezvoltând-o la fiecare nouă ediţie (prima ediţie cuprindea 6 capitole, iar ultima 80 de capitole) şi numeroase scrieri de controversă, trebuie amintite şi comentariile lui asupra fiecărei cărţi din Biblie, comentarii pline de simplitate, de înţelepciune, de simţ practic. Mai ales studiul lui asupra
cărţii Iov a avut pe timpul lui un mare renume; Coligny îl citea şi răscitea. Pentru atâţia oameni care treceau prin multe necazuri, Iov era personificarea acestor „tristeţi, temeri, dureri, îndoieli" de care inima omenească este asaltată. Una din ultimele lui griji şi totodată o mare bucurie a fost întemeierea „Academiei" din Geneva. Calvin a trăit totdeauna într-o foarte mare simplitate, plin de grija de a nu impune nimănui nici cea mai mică cheltuială pentru el. Aceasta este trăsătura pe care papa Pius al IV-lea a binevoit s-o recunoască la el, când a auzit de moartea lui: „Ceea ce a făcut o forţă din acest eretic - spunea el - este că banii n-au fost niciodată nimic pentru el". Consiliul din Geneva abia îl făcea să primească din timp în timp câte un cadou, în vin sau în lemne. Sănătatea i se înrăutăţea. Dureri în cap şi în picioare, dureri de stomac, scuipări de sânge, respiraţie grea, guta şi piatra, nimic nu lipsea acestei lungi îmbolnăviri; şi la începutul anului 1564 se vedea că o ieşire fatală din această situaţie nu era deloc îndoielnică. În februarie, în timp ce predica, o tuse violentă i-a oprit vorbirea şi gura i s-a umplut de sânge. Medicii i-au interzis orice fel de vorbire în public, dar el a continuat să lucreze în cabinetul său, cu toate opreliştele stăruitoare ale prietenilor săi. Mereu spunea că: „aceasta nu e nimic, nu-l oboseşte; e bine ca Dumnezeu să-l găsească mereu veghind şi ocupat cu lucrarea Lui, aşa cum putea, până în ultima clipă." Simţind sfârşitul apropiindu-i-se, el a dorit să vorbească încă o dată magistraţilor şi le-a cerut audienţă. Consiliul a hotărât să se ducă în plenul lui în modesta casă de pe strada Chanoines, unde s-au văzut sosind, cu toată pompa ceremoniilor publice, cei douăzeci şi cinci de mai mari ai cetăţii. Registrele lor au păstrat rezumatul cuvintelor lui Calvin. El le-a mulţumit... „pentru faptul că i-au dat mai multă onoare decât o merita, rugându-i să-l scuze că a făcut atât de puţin şi totuşi a fost îngăduit atât de ei cât şi de Dumnezeu. Apoi le-a întins mâna"... „Nu ştiu - spunea Theodore Beza - dacă au putut avea aceşti domni un spectacol mai trist ca acesta; pentru că toţi îl socoteau, şi pe drept cuvânt, ca reprezentând glasul Domnului, iar în ce priveşte sentimentele lor, ca fiind părintele lor, pentru că el le-a cunoscut şi le-a îndrumat o parte din tinereţe. A doua zi, el a dorit să vadă pe pastori. Le-a ţinut o cuvântare al cărei miez era ca ei să nu-şi piardă curajul; că Dumnezeu va menţine oraşul şi biserica, deşi ele au fost ameninţate din mai multe părţi. Fiecare să se întărească în chemarea sa; am fi vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, dacă lucrurile, fiind avansate până aici, s-ar întoarce în dezordine din cauza neglijenţei noastre... El a strâns mâna la toţi, unul după altul, fapt care a întristat inimile tuturor, încât eu nu-mi pot aminti acele clipe, fără o mare tristeţe." Farel, cel mai vechi prieten al lui Calvin, lipsea de la patul lui de moarte. El şia anunţat intenţia de a veni să-l vadă şi a stăruit să facă această călătorie, deşi Calvin însuşi a căutat să-l înduplece să-şi schimbe hotărârea: „Bunul şi iubitul meu frate - îi scria el - pentru că Dumnezeu vrea să fii lângă mine, aminteşte-ţi de legătura noastră frăţească, mereu aceeaşi, al cărei rod ne aşteaptă în cer, cum a fost şi aici de folos bisericii lui Dumnezeu. Nu vreau să
te oboseşti pentru mine. Eu respir cu mare greutate şi aştept, din ceas în ceas, ca suflarea să-mi fie luată. Îmi este de ajuns să trăiesc şi să mor în Cristos, ceea ce este un câştig pentru ai Săi, în viaţă şi în moarte. Încă odată, la revedere, ţie şi fraţilor tăi colegi." Deşi avea optzeci de ani, Farel a făcut pe jos drumul de la Neuchatel la Geneva, unde n-a stat decât o zi. A doua zi dimineaţă, a predicat, apoi şi-a luat drumul înapoi. „Ultimele zile ale lui Calvin - ne spune prietenul său - n-au fost decât o continuă rugăciune. Adesea el repeta aceste cuvinte din Psalmul 39: „Am rămas mut... căci Tu ai făcut aceasta" şi de la Isaia 38: „Gemeam ca o porumbiţă." Puţin câte puţin, rugăciunea şi mângâierea lui au ajuns mai degrabă nişte suspine decât cuvinte înţelese, dar însoţite de o astfel de privire încât, chiar şi numai ea, mărturisea credinţa şi nădejdea de care era însufleţit. La 27 mai 1564 părea că vorbeşte mai tare şi mai cu uşurinţă; dar acesta nu era decât ultimul efort al firii. Seara, spre ora opt, a murit şi în aceeaşi clipă soarele a apus şi o mare lumină care a fost în această lume, pentru biserica Domnului, a fost retrasă la El.” Înmormântarea lui Calvin s-a făcut cu cea mai mare simplitate. El a lăsat scris ca totul să se facă după obicei, adică nici un monument să nu se ridice, pe nici un mormânt, oricât de renumit ar fi fost cel decedat. Doar pământul a acoperit sicriul lui Calvin şi n-a avut alt semn oficial decât aceste cuvinte scrise alături de numele său, în registrul Consistoriului: „Plecat la Domnul, sâmbătă, 27 mai 1564".
Concluzie Calvin este socotit ca legislatorul Reformei. Această trăsătură rezultă şi din portretele pe care i le avem şi care îl arată deseori cu arătătorul de la mâna dreaptă ridicat, gest care îi era familiar şi este bine cunoscut celor ce caută cu orice preţ să se impună. Figura lui suptă, brăzdată de încreţituri şi prelungă, privirea lui ageră şi pătrunzătoare fac să se arate o inteligenţă gata să domine, în numele logicei de care este stăpânită. Calvin nu râvnea totuşi după autoritate personală. Temperamentul lui timid şi rezervat îl mâna, mai degrabă, să se ascundă pe sine; el s-ar fi mulţumit să stea în dosul scenei, în timp ce ceilalţi să fie gata de luptă; dar nu era la el nici măcar un motiv de a bănui laşitatea; evenimentele au dovedit, din plin, contrariul; îi lipsea însă caracterul unui luptător, care să fie totdeauna primul în bătălie. Şi nu pentru sine însuşi lupta el, ci pentru un principiu esenţial, care a inspirat toată învăţătura lui: acela al suveranităţii lui Dumnezeu. Cum s-a observat, pentru Luther, principala cerere din rugăciunea învăţată de Domnul Isus era: „Şi ne iartă păcatele noastre". Pentru Calvin era: „Sfinţească-se Numele Tău". Puterea absolută a lui Dumnezeu se manifestă în lucrarea creaţiei ca şi în cea de răscumpărare. De aici până la a proclama predestinaţia nu mai era decât un pas. După Calvin, care, în această privinţă, a urmat pe mai mulţi părinţi ai bisericii, Dumnezeu a predestinat, în numele suveranităţii Sale, pe acei dintre oameni care vor fi mântuiţi; în acelaşi timp, cei care nu vor fi, nu vor putea fi mântuiţi. În felul acesta, soarta fiecăruia a fost fixată din veşnicie.
Calvin a întrevăzut că această doctrină a lui ar părea să aibă ceva nepotrivit cu învăţătura despre harul lui Dumnezeu, care „aducea mântuire tuturor oamenilor" (Tit 2:11), acest har ce se oferă tuturor, fără nici o excepţie. Conştient de această greutate de nedezlegat, Calvin declară că aceasta este o „taină" pe care omul n-o poate pătrunde. „Acestea sunt - spunea el - lucruri pe care Dumnezeu a voit să le lase ascunse şi a căror cunoaştere Şi-a reţinut-o; este înălţimea înţelepciunii Sale, care a voit mai degrabă să fie adorată de noi, decât înţeleasă omeneşte." Şi el adaugă în „Instituţia creştină": „Noi spunem că această predestinare cu privire la cei aleşi se întemeiază pe harul Lui, fără a fi vorba de vreo demnitate omenească. Dimpotrivă, intrarea în viaţă este închisă mai dinainte tuturor celor pe care El vrea să-i lase condamnării; şi aceasta se face prin judecata Lui tainică şi de neînţeles, care totdeauna este dreaptă." Ca şi ceilalţi reformatori, el recunoaşte fără nici o rezervă autoritatea necondiţionată a Cuvântului lui Dumnezeu. Datorită acestei suveranităţi depline, el nu recunoaşte alt mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, decât pe „omul Isus Cristos" (1 Timotei 2:5). Dintr-o lovitură, Calvin înlătură rolul pe care Biserica Catolică şi l-a luat în această privinţă. Astfel, făptuieşte o nelegiuire, oricine pretinde să se aşeze între cei doi, fie biserica, fie preotul. Numai lui Dumnezeu singur îi revine gloria de a atrage sufletul, chiar şi pe cel mai slab; noul născut nu are nici o nevoie, pentru a scăpa de pierzare, de sprijinul bisericii. Omul depinde deci în întregime de Dumnezeu şi sub nici un motiv de ceilalţi oameni. În acest sens, Viret a putut să scrie: „Creştinismul este, în lume, sămânţa nemuritoare a libertăţii." Cum deci se explică regimul extrem de riguros impus de Calvin la Geneva? El nu avea să înfiinţeze un sistem până atunci necunoscut, dar trebuia să smulgă din rădăcini un rău de mult stabilit, obişnuinţe de mult fixate, să reformeze moravurile; toate acestea pentru gloria lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că răul era mai grav la Geneva ca în altă parte; peste tot inima omului este „de deznădăjduit de rea", de aceea Calvin ar fi lucrat la fel, oriunde l-ar fi aşezat Dumnezeu. Neînfricat în pericol, dotat cu cele mai frumoase calităţi mielectuale, cu o vie evlavie, el a fost unul dintre cei mai statornici martori ai adevărului, din timpul său şi din toate timpurile. El a trăit mai ales această promisiune, făcută lui Pavel: „Harul Meu îţi este deajuns, căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte" (2 Corinteni 12:9). În mijlocul moliciunii generale din zilele noastre este de mare folos să cercetezi viaţa şi gândurile lui Jean Calvin, care „alerga înainte, având ochii aţintiţi spre Isus, Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei" (Evrei 12:1-2).
REFORMAŢII ÎN FRANŢA DE LA MOARTEA LUI FRANCIS I (1547) PÂNĂ LA EDICTUL DE LA NANTES (1598)
După Francis I a urmat la tron fiul său, Henri al II-lea. După acesta au domnit, pe rând, cei trei fii ai săi: Francis al II-lea, Carol al IX-lea şi Henri al III-lea; apoi Henri al IV-lea, rege de Navara, adică 6 regi în 63 de ani (1547-1610). Sub primii cinci din aceşti monarhi, Franţa a trecut prin una din perioadele cele mai întunecate din istoria ei, caracterizată prin războaie religioase. Henri al IV-lea a restabilit ordinea şi pacea, dând celebrul edict de la Nantes (1598). Prin acesta, el asigura reformaţilor avantaje importante - care nu le-au fost păstrate, de altfel, mult timp; Richelieu deja le-a răpit multe din ele. Totuşi edictul a supravieţuit, cel puţin cu numele, reformaţii având dreptul la existenţă până ce, în 1669, Ludovic al XIV-lea a luat în mod brutal tot ce acordase bunicul său în 1598. În timpul libertăţii acordate prin edictul de la Nantes, reformaţii au făcut alianţe politice cu partidele care erau împotriva regalităţii, în special cu nobilii. Căutând astfel sprijin pe lângă oameni, acceptând cu mare bucurie pe cei care li se ofereau de bunăvoie, pentru că se aprecia foarte mult viaţa lor morală într-o epocă în care valorile de acest fel erau nesocotite, reformaţii au câştigat putere materială, dar au pierdut în acelaşi timp sentimentul dependenţei lor de Domnul. Prin forţa lucrurilor, alianţele pe care le-au făcut au dat naştere la conflicte armate, ceea ce a dovedit din plin gravitatea greşelii pe care o făptuiseră. Ca orice război civil, aceste lupte religioase au adus cu ele fărădelegi fără număr. Aproape întreaga Franţă a fost trecută prin foc şi sânge. Ca şi adversarii lor, reformaţii n-au arătat nici cea mai mică toleranţă, nici cea mai mică compătimire faţă de cei care nu împărtăşeau opiniile lor. Peste tot întâlneai scene hidoase de pustiire şi măcel, peste tot vedeai populaţii întregi, triste rămăşiţe ale groaznicelor jafuri, rătăcind din oraş în oraş şi din canton în canton, alungaţi din locuinţele lor şi regăsind altele. Se reconstituia drumul pe care au mers aceşti nenorociţi, după grămezile de cadavre ce se găseau din loc în loc. Catolicii şi protestanţii făceau dovadă de aceeaşi cruzime, atât de depărtaţi erau de exemplul dat de împăratul păcii. Doi oameni îndeosebi şi-au dobândit un nume sinistru de cruzime: catolicul Montluc şi protestantul Des Adrets. Închisorile înţesate, puţurile umplute cu trupuri omeneşti, copacii de pe drumuri folosiţi drept spânzurători, arătau pe unde a trecut Montluc. În ce priveşte pe Des Adrets, se povesteşte, între altele, că după luarea unui oraş, a tăiat capul la jumătate din apărătorii acelui loc şi a silit pe ceilalţi să se arunce din înălţimea unui turn, peste vârfurile suliţelor soldaţilor săi. Unul dintre ei n-a vrut să se arunce, cu toate ameninţările şi se spune că acesta a fost singurul care a scăpat. O parte din nobilime ţinea cu regalitatea, căreia avea să-i plătească scump acest sprijin. Căpeteniile acestui grup aparţineau familiei des Guises, bine cunoscută prin ura înverşunată pe care o arăta oricui chema Numele Domnului. Alături de ei trebuie amintită regina mamă Catherina de Medicis, soţia lui Henri al II-lea, care a avut o influenţă nenorocită asupra celor trei copii ai ei. Fiind italiană, ea se ocupa cu magia, cu vrăjitoria şi astrologia, care în patria ei aveau unul din principalele centre. Nepoată a papei Clement
al VII-lea, a cărui ură contra oricărei inovaţii religioase o cunoştea şi o împărtăşea, ea n-a avut nici o greutate să instige ura pe care soţul ei, regele, o învăţase de altfel de la monarhul dinaintea lui. Reformaţii aveau de partea lor o mare mulţime. Se socotea numărul ca fiind a şasea parte din populaţia Franţei. Ei numărau în rândurile lor elita ţării: oameni de litere, jurişti, soldaţi, până şi oameni care aparţinuseră înainte de biserica romană. Cu toate acestea ei rămâneau slabi, fiindcă nu s-au ţinut alipiţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei se adunau în mod regulat, dar nu pentru frângerea pâinii, aceasta sub influenţa lui Calvin, care nu voia ca cina să fie dată altfel, decât de pastori, în mod oficial numiţi. Dar erau printre reformatori suflete de elită, în primul rând amiralul Coligny. Chemat la un post de prim rang în armata regală, el a dovedit în mai multe ocazii talente militare rare şi n-a avut niciodată în vedere decât independenţa şi prosperitatea ţării sale. Acestor scopuri, el a sacrificat toate interesele sale personale. Făcut prizonier la St. Quentin de către spanioli, a fost condus în cetăţuia Ecluse, nu departe de Geneva, apoi la Gand. În timpul prizonieratului său, Coligny a citit cu folos Biblia şi mai multe scrisori despre chestiunile grave care agitau atunci creştinătatea. Răbdarea admirabilă a reformatorilor aruncaţi pe rug sau părăsiţi în celule murdare a inspirat o deosebită simpatie sufletului său generos. Fiind eliberat, a mărturisit cu tărie credinţa sa în lucrarea Domnului Cristos pentru el, ca păcătos care îşi pune încrederea în El. Profunzimea şi sinceritatea convingerilor lui, caracterul lui curajos, prudenţa lui, obiceiurile lui curate, lipsite de fasturi şi de desfrâul de la curte, toate acestea au făcut din figura amiralului Coligny, una dintre cele mai nobile pe care ni le oferă istoria Franţei. Se obişnuieşte să fie pus alături de el, deşi a fost pe un teren opus, Michel de l’Hopital, un magistrat integru, care deşi rămas ataşat de credinţa catolică, na fost mai puţin în favoarea reformaţilor şi a visat toleranţa într-un secol de persecuţii. Henri al II-lea şi-a inaugurat domnia făcând să ardă patru hughenoţi* (* Hughenot = nume dat calvinistilor din Franţa în secolul al XVI-lea.) în ziua încoronării lui. Cu toate acestea, Reforma continua să câştige teren, deşi asprimea se mărise. Prin edictul de la Chateaubriant, regele a ordonat ca crima de erezie să fie cercetată atât de judecătorii civili, cât şi de judecătorii ecleziastici; dacă, deci, acuzaţii erau achitaţi de unii, erau urmăriţi de ceilalţi. Mai mult, denunţătorii aveau să primească nu a patra parte din bunurile condamnatului, ci a treia parte: ispită anume lăcomiei, stimulent pentru un fanatism mamonic. În plus, proprietarii emigranţi pentru cauză religioasă pierdeau tot avutul, prin confiscare în favoarea regelui. Era interzis să scrii celor fugiţi, să le trimiţi ceva, îndeosebi bani. În sfârşit, edictul adăuga: „Nu va fi imprimată, nici vândută, nici o carte privitoare la Sfânta Scriptură, decât după ce va fi fost cercetată... Pentru că, în oraşul nostru, Lyon, sunt multe imprimerii şi de obicei acolo se aduc multe cărţi străine, chiar şi de acelea suspecte de erezie, ordonăm ca de trei ori pe an să fie făcute vizite în tipografii şi în prăvăliile vânzătorilor de cărţi, de către două persoane ale
bisericii." Dar „Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat" (2 Timotei 2:9), el „este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri" (Evrei 4:12). Henri al IIlea ar fi trebuit să-şi dea seama de lucrul acesta. Fiind însă orbit de soţia lui, antrenat de sfătuitorii lui răi, a convocat o şedinţă specială a parlamentului din Paris, unde fiecare dintre consilieri avea să-şi spună cuvântul cu privire la măsurile ce trebuiau luate contra „inovatorilor".** (**Aşa le mai ziceau reformaţilor, pe lânga eretici şi hughenoţi.) Cei mai mulţi dintre ei au recomandat să sporească penalităţile stabilite, dar s-au găsit şi doi oameni care au dat o părere cu totul opusă. Consilierul Faur a ajuns să spună chiar în faţa regelui: „Să vă temeţi să nu se spună despre Majestatea Voastră aceste cuvinte, adresate odinioară de Ilie lui Ahab: „Tu eşti acela care nenoroceşti poporul - pe Israel" (1 Împăraţi 18:17). Henri al II-lea clocotea de mânie, dar a trebuit să se potolească. Apoi Arme Dubourg, unul dintre cei mai tineri consilieri, a luat cuvântul la rândul lui. Figura îi rămânea calmă, în timp ce spunea adevăruri ce au stârnit o furtună violentă: „Sunt unii oameni care făptuiesc contra legilor o mulţime de crime demne de moarte, blesteme, desfrânări, destrăbălări de tot felul şi aceste crime rămân nepedepsite, cu toată enormitatea lor, în timp ce se cer o mulţime de chinuri contra unor oameni cărora nu li se poate reproşa nici o crimă." Aceasta înseamnă să dai, poate fără să vrei, o lovitură contra regimului însuşi, a cărui viaţă desfrânată era destul de cunoscută. Fidelul consilier a continuat: „Se poate imputa crima de lezmaiestate unor oameni care nu pomenesc pe cei mari, decât în rugăciunile lor, cerând pentru ei ocrotirea Celui Prea înalt? Se ştie foarte bine că ei nu sunt răzvrătitori, dar se obişnuieşte să fie socotiţi astfel, pentru că bazându-se pe Sfânta Scriptură, ei au smuls orice prestigiu „bisericii" romane şi au expus, în plină zi, faptele ruşinoase ale unei „biserici" care înclină spre ruina ei, pentru că, în sfârşit, ei cer reforme salvatoare, care singure ar putea aduce iar biserica la demnitatea de la început." Ofensat peste măsură, călcând în picioare inviolabilitatea parlamentului, Henri al II-lea i-a luat de îndată pe Faur şi pe Dubourg şi i-a aruncat în închisoarea Bastiliei. Câteva luni mai târziu, acesta din urmă a suferit chinul arderii în foc. În furia lui, Henri al II-lea promisese că va asista la execuţii. Dumnezeu însă nu i-a îngăduit. În cursul unei serbări cu arme, unul dintre curtenii lui l-a atins la ochi cu o lance. A fost transportat în palatul său, suferind îngrozitor. Răul i se mărea; durerilor fizice li se adăugau remuşcările: „Ei sunt nevinovaţi - striga sărmanul suveran, gândind la cei doi consilieri Dumnezeu mă pedepseşte că i-am tratat aşa de rău." „Fiţi liniştit, Sire (îi spunea cardinalul Lorraine, unul din acei Guise care au fost o nenorocire pentru Franţa) fiţi liniştit! Astfel de gânduri nu sunt decât sugestii de la Diavolul." Toată priceperea medicilor a fost zadarnică; peste o lună Henri al II-lea a murit, lăsând tronul fiului său, Francis al II-lea, un copil de 16 ani... Sub domnia acestuia, ca şi a celor doi urmaşi ai lui, caracterul politic al
războiului religios s-a accentuat. Nu este cazul de a istorisi în amănunţime. Pentru reformaţi, războiul era marcat când de succes, când de dare înapoi; abia li se acorda câte un avantaj, că li se şi lua. Carol al IX-lea le-a acordat „edictul din ianuarie", urmat de groaznicul masacru de la Vassy, făptuit la instigarea ducelui de Guise. Dar acesta fiind asasinat pentru satisfacerea Catherinei de Medicis, care se temea de ambiţia lui, regina mamă a consimţit să semneze pacea de la Amboise, apoi cea de la Saint Germain; reformaţii au obţinut astfel libertatea conştiinţei şi autorizaţia de a celebra cultul casnic; dar cultul public nu era tolerat, decât în câteva oraşe şi în casele nobililor. Dar Catherina era dintre acei „oameni nelegiuiţi care vorbesc de pace aproapelui lor şi, când colo, au răutate în inimă" (Psalmul 18:3). Aceste concesii nu erau în ochii ei decât o înşelătorie, destinată să adoarmă pe hughenoţi, pentru a-i nimici cu şi mai mult succes. Ea nu avea decât un scop: exterminarea tuturor reformaţilor, până la ultimul. Însufleţită de un spirit demonic de prefăcătorie, ea căuta să-şi realizeze dorinţa, arătând o extraordinară stăruinţă, gata să recurgă la toate mijloacele, chiar cele mai perverse. A fost asemănată - pe bună dreptate - cu un rechin care urmăreşte vaporul, în aşteptarea prăzii, fie că marea este calmă, fie că este agitată. Regatul era, în adevăr, împărţit în două câmpuri, egale în aparenţă şi de neîmpăcat. Cu toate încercările, catolicii nu aveau nici o perspectivă de a termina cu adversarii lor. Tocmai atunci „Izabela" a recurs la procedee care îi erau scumpe: trădarea şi omorârea secretă. Istoricii cei mai serioşi afirmă fără ezitare că raţiunea statului nu ar putea în nici un caz să îndreptăţească masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu. Roma nu avea de ce să se teamă pentru supremaţia ei, nici regele Franţei pentru autoritatea lui. Nu trebuie văzut aici decât un act dictat de fanatism, prin ura pe care o avea Catherina pentru copiii lui Dumnezeu. Alături de ea se aflau papa Pius al II-lea şi Filip al II-lea, regele Spaniei. Sunt trei străini care poartă prima răspundere a acestei uneltiri criminale. Şi alţii erau amestecaţi în această crimă, dar nu puteau face nimic fără aprobarea regală. Destrăbălatul papă a sucit Scriptura, pentru a-l convinge pe Carol al IX-lea că se află în aceeaşi situaţie ca Saul, împăratul lui Israel, când Samuel i-a poruncit, din partea Domnului „să nimicească în întregime pe Amalec" (1 Samuel 15:3). Dar Saul n-a ascultat de porunca divină şi aceasta l-a costat tronul şi viaţa. Carol al IX-lea a înţeles aluzia şi a consimţit să extermine pe toţi hughenoţii în aşa fel încât să nu rămână nici măcar unul care i-ar putea reproşa nelegiuirea. Datorită tratatului de la Saint Germain, reformaţii se bucurau de o oarecare linişte. Catherina şi complicii ei au profitat de aceasta, pentru a urzi mai bine complotul împotriva lor. A atrage la Paris pe căpeteniile hughenoţilor, a-i înconjura cu bunăvoinţă, pentru a-i măcelări apoi pe toţi deodată, iată planul diabolic, conceput în 1564 şi amânat până la momentul potrivit. Bătrânul cancelar Michel de l’Hopital a avut ceva bănuieli, apoi o certitudine deplină despre ceea ce se pregătea contra reformaţilor. Retras din activitate, cu sentimentul incapacităţii sale de a
face o pace durabilă, a rugat curtea să nu înăbuşe glasul dreptăţii şi al milei. Dar Coligny, om prea drept pentru a crede într-o călcare a tratatului de pace şi în capcane nelegiuite, s-a lăsat mişcat de primirea plină de dragoste pe care i-a făcut-o regele, numindu-l „tatăl" său. Carol al IX-lea i-a promis să repare unele nedreptăţi pe care le suportau reformaţii, din partea unor catolici prea zeloşi. Pentru a da mai multă crezare atitudinei ei făţarnice, Catherina de Medicis a făcut totul pentru a mărita pe fiica sa, Margareta, cu Henri de Navara, mai târziu rege al Franţei, sub numele de Henri al IV-lea şi fiu al Jeannei d’Albret. Aceasta, o femeie cu un caracter hotărât, a făcut mărturie publică despre întoarcerea ei la Dumnezeu şi, datorită ei, practica catolică fusese înlăturată din Navara. Când te gândeşti că acest mic regat se găsea pe coastele Pirineilor, între Franţa şi Spania, două puteri cu totul devotate papei, rămâi uimit cum Jeanne d’Albret a arătat aici mult curaj şi în acelaşi timp o admirabilă încredere în Acela despre care ea voia să dea mărturie, faţă de toţi şi contra tuturor. Cu toate ameninţările teribile ce i s-au adus, ea a stăruit pe calea pe care intrase cu atâta hotărâre. Timp de 12 ani, Domnul a ocrotit-o şi ea a fost la lucru, folosind acest timp în a face să fie tradusă şi publicată Biblia în dialectul regatului ei; a înfiinţat şcoli, a studiat legile ca un jurist şi a îmbunătăţit cu foarte mare pricepere starea supuşilor ei. De aceea, cu regret, ea şi-a dat consimţământul pentru căsătoria plănuită. Cu această ocazie, ea a făcut o vizită la curtea Franţei, care îşi avea atunci reşedinţa la Blois. Regele şi mama lui căutau să se arate foarte prietenoşi şi doreau s-o facă săşi prelungească şederea pe lângă ei. Dar Jeanne a refuzat; trebuia - spunea ea - să meargă şi la Paris. După câteva zile, ea a căzut bolnavă, într-un mod foarte misterios, infectată, după cum se crede, prin nişte mănuşi otrăvite, pe care i le dăduse un oarecare domn Rene, parfumier florentin, cunoscut mai ales ca otrăvitor, folosit de regină. Peste cinci zile, Jeanne d’Albret a adormit în pace, în Domnul, fără nici un cuvânt de reproş faţă de ucigaşii săi. Căsătoria a fost celebrată la 18 august 1572, prin serbări splendide, ce au durat mai multe zile şi la care au participat toţi prinţii hughenoţi. Nimeni nu putea avea nici cea mai mică nelinişte. Se gândeau toţi că această legătură va pune capăt tulburărilor care însângeraseră ţara; ea părea să inaugureze o perioadă de pace şi de prosperitate fără seamăn. Dar tocmai în timpul acestor serbări publice, se ţinea la Louvre un consiliu secret, în care se precizau cele mai mici amănunte cu privire la planul masacrului proiectat. La 22 august, Coligny ieşea din Louvre. El nu ştia că tocmai se pusese un preţ pe capul lui: 50.000 de coroane; aceasta era răsplata oferită celui care îl va ucide. Pe drum, amiralul citea o scrisoare a unuia dintre fraţii săi în credinţă şi tocmai se ocupa de felul cum ar trebui să-i răspundă. Deodată, în apropiere de biserica Saint Germain Auxerrois, un glonţ l-a atins pe Coligny în braţul stâng şi i-a sfărâmat un deget. Aşasinul a reuşit să fugă. Amiralul a fost transportat acasă şi mulţi protestanţi au venit la căpătâiul lui. „Iată - le spunea bătrânul - rodul acestei împăcări, la care regele s-a pus garant." Cu
toată împotrivirea mamei sale, Carol al IX-lea s-a dus şi el la bătrânul rănit. „Tatăl meu - i-a spus el - eu vă socotesc drept una din cele mai mari căpetenii ale regatului meu. Liniştiţi-vă. Nu vă gândiţi decât să vă vindecaţi... eu voi avea grijă de toate." Două zile mai târziu, la 24 august 1572, între orele două şi trei dimineaţa, de ziua Sfântului Bartolomeu, s-au auzit deodată sunând clopotele bisericii Saint Germain Auxerrois, care se afla peste drum de Louvre. Abia au răsunat primele lovituri de clopot, şi violente descărcări de puşti au izbucnit pe străzi. Carol al IX-lea arăta o mare agitaţie; o sudoare rece îi străbătea fruntea. Deodată s-a sculat şi a chemat pe ducele de Guise ca să-i ordone să nu grăbească nimic. Dar era prea târziu. Catherina de Medicis, care se gândise la nestatornicia fiului ei, ordonase ca ora fixată pentru începerea măcelului să fie şi mai devreme. Şi, în curând, în zgomotul tuturor clopotelor oraşului acum puse în mişcare, se amestecau urlete de război, insultele ucigaşilor, apoi strigătele de durere şi de spaimă ale victimelor, surprinse în somn şi cu sânge rece înjunghiate în paturile lor. Pentru a se recunoaşte între ei, asasinii purtau câte o banderolă albă la mână. Peste puţin timp, sângele curgea şiroaie pe toate străzile. Amiralul Coligny şi-a dat seama foarte repede de ce se petrecea. Nu se îndoia că şi el va fi ucis, ca toţi ceilalţi hughenoţi, căci el cunoştea ura înverşunată pe care i-o purta ducele de Guise. Nu se înşelase. O trupă condusă de un servitor al ducelui i-a invadat locuinţa şi a pătruns în camera în care amiralul se odihnea. Fără nici un alt avertisment, soldatul şi-a înfipt sabia în pieptul bătrânului, apoi i-a aruncat trupul pe fereastră. Guise l-a recunoscut şi i-a dat o lovitură cu piciorul. Şaisprezece ani mai târziu, acelaşi Guise (Henri de Guise) cădea, la rândul său, sub pumnalul unui asasin, la ordinul regelui Henri al III-lea. Când acesta a văzut cadavrul, i-a dat o lovitură de picior, în plină faţă. Aşa răsplăteşte dreptatea lui Dumnezeu! În cursul aceleiaşi nopţi, sub mască religioasă au fost înjunghiaţi cinci sute de membri din marea nobilime protestantă. Ei locuiau, aproape toţi, în acelaşi cartier din Paris şi ducele de Guise îşi rezervase în mod special acest cartier. „Cu cât iarba este mai mare, cu atât mai mult mănâncă coasa", iată cuvântul de ordine dat sălbăticiei soldăţeşti. Henri de Navara şi Conde, fiul celebrului Conde, omorât la Jarnac, locuiau la Louvre. Regele le-a poruncit să vină înaintea lui şi i-a acoperit de insulte: „Eu nu vreau - le-a spus el - decât o religie în regatul meu! Alegeţi!" Henri de Navara a fost condus în capela palatului. Conde a declarat că libertatea sa, viaţa sa, erau la buna plăcere a regelui, dar că nici o ameninţare, nici un chin nu l-ar face să alerge la „mesă", chiar dacă ar trebui să piară. Carol l-a lăsat, spunându-i că în opt zile va avea capul tăiat, dacă nu se va răzgândi. Câţiva mai mari ai protestanţilor s-au refugiat la Louvre, sub apărarea regelui de Navara. Ei au fost somaţi unul câte unul să coboare în curte şi acolo, chiar sub ochii regelui, paznicii i-au tăiat în bucăţi, până la ultimul. Unul dintre ei, na putut să nu strige: „Acesta este cuvântul pe care ni l-a dat regele? Dumnezeu să răzbune într-o zi această făţărnicie şi odioasă cruzime!"
Răsplata a venit la 220 de ani mai târziu, prin moartea lui Ludovic al XVI-lea. Analele întregii lumi vorbesc de puţine scene atât de îngrozitoare ca cea din noaptea Sfântului Bartolomeu. Pasiunile cele mai josnice, fanatismul cel mai crud se arătau în toată urâciunea lor. „Repede te socoteau că eşti hughenot spune Mezeray - dacă aveai bani sau o funcţie râvnită de altul sau dacă aveai vrăjmaşi sau moştenitori lacomi." Masacrul s-a întins în toată Franţa; mii de nevinovaţi au pierit, la Lyon îndeosebi - unde reformaţii erau numeroşi. Când procurorul regelui a ordonat călăului să-şi îndeplinească slujba, acesta a răspuns: „Eu nu sunt dator să-mi fac slujba decât pentru executarea unor hotărâri ale judecătorilor şi nu pentru asasinarea unor nevinovaţi." Acelaşi răspuns din partea soldaţilor oraşului: „Ce ne cereţi este contra onoarei, noi nu suntem nişte asasini. Ce rău au făcut aceşti sărmani, pe care vreţi să-i înjunghiem?" Au ajuns până acolo încât au deschis porţile închisorilor şi au măcelărit pe oricine au nimerit. Cadavrele erau aruncate în Rhon, care în curând a ajuns plin de valuri înroşite de sânge; mult timp locuitorii de pe marginea râului nu s-au atins de peşte, nici nu au folosit apa din el. Câţiva guvernatori din provincie au refuzat să se supună ordinelor sângeroase pe care le primiseră. Se spune despre episcopul de Lisieux, Jean Hennuyer, că a procedat aşa: „Eu mă voi opune totdeauna şi cu toate puterile mele unei asemenea acţiuni - a declarat el în faţa locotenentului regal - eu sunt pastor de Lisieux şi aceşti oameni pe care vreţi să-i ucideţi sunt oile turmei mele. Dacă ele s-au rătăcit din biserica romană, eu am datoria să le cruţ, pentru a face tot ce pot ca să le aduc înapoi. N-am citit niciodată în Evanghelie că păstorul trebuie să verse sângele turmei. Dimpotrivă, citesc că el trebuie să-şi verse sângele, să-şi dea chiar viaţa pentru ele." La cererea locotenentului regal, episcopul a confirmat în scris aceste cuvinte. Aprecierile asupra numărului victimelor variază mult. La Paris s-au numărat de la 2000 la 4000. Brantame spune că regele Carol al IX-lea ar fi văzut 4000 cadavre plutind pe Sena. Într-un registru de socoteli al oraşului Paris, un post indică suma plătită groparilor cimitirului Innocents, pentru 1100 trupuri găsite pe malul fluviului, la Chaillot, la Auteuil şi la Saint Cloud. „Se prea poate adăuga cel care a scris acestea - ca multe alte trupuri să fi fost duse mai departe. Apoi, nu toate au fost aruncate în Sena.” În provincie, cifrele cele mai moderate anunţă 70.000 morţi. Dacă se adaugă cei care au pierit de mizerie, de foame, de durere, bătrânii, copiii părăsiţi, femeile fără adăpost, se ajunge la un total şi mai mare. Vestea masacrului din noaptea Sfântului Bartolomeu a produs o profundă impresie în Europa întreagă. În timp ce statele protestante condamnau atentatul oribil, Roma era în culmea bucuriei. Papa Grigore al XIII-lea cunoscuse planul lui Carol al IX-lea şi aştepta nerăbdător ştirile. În sfârşit, a venit la el un sol de la Paris, aducând o scrisoare a ambasadorului papei, datată cu 24 august. „Totul s-a petrecut bine la Paris; tot aşa se continuă în întregul regat." Trimisul a primit un cadou de o mie monede de aur. Tunul a bubuit ca semn de sărbătoare la Castelul Saint Ange; s-a intonat la Saint
Petru un Te-Demn solemn şi papa a pus să bată o medalie care puncta pe o faţă chipul lui şi pe cealaltă faţă, îngerul nimicitor, ucigând pe eretici. Regele Spaniei, Filip al II-lea, al cărui caracter întunecat se cunoaşte, a râs pentru prima dată în viaţa lui, se spune, când a fost informat despre masacru şi nu mai putea găsi laude destule pentru tânărul rege şi pentru mama lui. Anglia, Germania, Elveţia, Geneva mai ales au văzut sosind o mulţime de fugari, pe jumătate morţi. În zadar agenţii francezi au încercat să răspândească, pe la curţile protestante, basmul unui complot urzit de Coligny. Audienţa, dată în această priviriţă de către Elisabeta, regina Angliei, a fost plină de o mare tristeţe; toată curtea purta veşminte lungi de doliu. Ambasadorul a trebuit să treacă printre curteni, fără ca cineva să-l mai salute; n-a putut decât să îngâne o justificare nereuşită şi s-a retras, înmărmurit, strigând cu amărăciune că îi este ruşine că poartă numele de francez. La Geneva s-a pus deoparte o zi solemnă, de post şi rugăciune. În Scoţia, bătrânul Knox, împrumutând limbajul profeţilor, a strigat de la înălţimea catedrei: „Sentinţa este pronunţată asupra acestui ucigaş, regele Franţei, răzbunarea lui Dumnezeu nu se va retrage de la casa lui; numele lui va fi o urâciune pentru urmaşi." Aceste cuvinte s-au împlinit. Remuşcările n-au întârziat să pună stăpânire pe sufletul lui Carol al IX-lea. Noaptea, el auzea urlete sinistre în văzduh, deasupra palatului său. În orice moment - atât treaz cât şi dormind - i se părea că vede „acele trupuri înjunghiate, feţele lor hidoase şi acoperite de sânge." Căuta să se distreze, să cadă de oboseală; rămânea pe cal 12 şi 14 ore la rând. „Privirea lui - scria un ambasador - a devenit întunecată, în stările de vorbă şi în audienţe, el nu priveşte în faţă pe cel căruia i se adresează; îşi pleacă capul, închide ochii, apoi îi acoperă deodată, ca şi cum ar suferi de această mişcare, îi închide din nou." A murit în mai puţin de doi ani de la masacru, atins de o boală curioasă, care făcea ca sângele să i se scurgă prin toţi porii. Fără nici o încredere în cei din jurul său, credea că mama lui i-a pricinuit această boală, dându-i vreo otravă. Dumnezeu a îngăduit ca pe patul său de moarte, acest rege care voise ca nici un reformator să nu rămână în viaţă, să fie îngrijit de vechea lui doică şi de un medic, hughenoţi amândoi. În ajunul morţii, doica se găsea la căpătâiul lui, singură. Ea a auzit pe nenorocit, care suspina şi plângea. S-a apropiat, încet, de el. „Ah, doica mea, draga mea - i-a spus el - ce de sânge şi ce de ucideri! Cum de am avut sfătuitori aşa de răi?... Dumnezeul meu, iartă-mi aceste lucruri şi fie-Ţi milă de mine, dacă vrei!" Toţi autorii direct răspunzători de masacrul de la Sfântul Bartolomeu au murit de moarte violentă, cu o singură excepţie, regina mamă. Dar ea a trăit destul timp ca să vadă năruindu-i-se toate proiectele pe care şi le făcuse. Cardinalul de Lorraine a fost asasinat în închisoare şi Henri al III-lea - ultimul vlăstar al familiei - a căzut sub lovitura unui ucigaş, cum prezisese Knox. Acest rege s-a arătat şi mai puţin capabil decât fraţii săi. Sub domnia lui, războaiele religioase au continuat să bântuie, încât Franţa suferea îngrozitor şi plătea scump ura înverşunată a suveranilor săi împotriva copiilor lui
Dumnezeu. După spusele unui contemporan „fermele şi aproape toate satele erau nelocuite şi pustii." Ţăranii încetau chiar să mai lucreze pământul; înfometaţi, ei se răsculau. Drumurile erau părăginite, podurile erau rupte şi dărâmate, în oraşe, întreaga industrie şi comerţul dispăruseră. Henri al IV-lea, rege de Navara, care a urmat vărului său Henri al III-lea, a făcut tot ce a putut pentru a repara aceste rele. El a fost unul dintre cei mai mari regi din timpurile moderne. Crescut în religia reformată, cum s-a văzut, a fost totuşi lipsit, din nefericire, de tăria de caracter necesară pentru a rămâne credincios învăţăturilor pe care le primise de la mama lui şi a crezut că lucrează spre binele Franţei îmbrăţişând catolicismul, socotind nepotrivit pentru ţară, ca regele să aibă altă religie decât majoritatea supuşilor săi. Inima lui, fără îndoială, n-a fost niciodată cu sinceritate catolică; convingerile lui nu erau nici bine precizate, nici prea profunde. Iubitor de plăceri, el suporta cu greu asprimea regimului calvinist. Sufletul lui nu era destul de crescut, pentru a sacrifica interesele sale credinţei sale şi conştiinţa lui prea uşor se acomoda cu orice. A nesocotit îndemnul: „Ţine cu tărie ce ai" (Apocalipsa 3:11). Regele n-a uitat totuşi pe vechii săi tovarăşi de credinţă. Deşi căuta să liniştească regatul său, nu vroia să facă acest lucru cu orice preţ, socotind că fiecare dintre părţi trebuia să tolereze pe ceilalţi. În acest spirit, el a dat, în 1598, celebrul edict de la Nantes, primul act prin care reformaţii primeau, în sfârşit, recunoaşterea legală a existenţei lor. Iată principalele dispoziţii: Ei obţineau libertatea conştiinţei, adică dreptul de a crede potrivit convingerii personale, fără a fi obligat la acelaşi cult cu suveranul sau cu restul populaţiei. Ei îşi puteau practica liber cultul în castelele feudalilor cu drept de judecători şi într-un oraş sub supraveghere. Aceasta era totuşi o libertate destul de limitată. Feudalii cu drept de judecători erau cei care aveau drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor lor; regele, care pretindea că acest drept să-i aparţină numai lui singur, căuta să micşoreze numărul acestor persoane. Apoi, trebuia să faci un drum lung pentru a ajunge în singurul oraş unde cultul era autorizat. Totuşi, reformaţii au arătat o mare recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru că cel puţin principiile cultului colectiv au fost acceptate. Reformaţii primeau dreptul de a avea sarcini publice, să fie magistraţi între altele. Se aducea astfel cinste integrităţii, în general recunoscute la cei mai mulţi dintre ei; influenţa lor se întindea în felul acesta. În sfârşit, ei primeau un număr de oraşe, zise „locuri de siguranţă" în care se puteau refugia în caz de tulburare şi chiar să ţină piept trupelor, care ar fi trimise contra lor, avantaj foarte însemnat, dar care s-a întors în dezavantajul lor. În adevăr, rezistenţa pe care ei puteau astfel s-o opună ordinelor regale risca să-i facă a fi socotiţi ca nesupuşi, din moment ce ar rezista cu arma în mână. Cu toate acestea, edictul de la Nantes a marcat pentru reformaţi o linişte binefăcătoare. Dumnezeu le-a acordat, de asemenea, o perioadă de pace, în cursul căreia puteau să se întărească în credinţa lor. Situaţia lor le-a îngăduit
totodată să dobândească şi o frumoasă prosperitate materială. Vrăjmaşul stătea la pândă şi peste mai puţin de un secol a găsit în aceasta un pretext ca să dezlănţuie din nou contra lor persecuţii teribile.
REFORMAŢII ÎN FRANŢA ÎN SECOLUL AL XVII-LEA ŞI AL XVIII-LEA Reformaţii nu s-au bucurat mult timp din plin de edictul de la Nantes. Sub Ludovic al XIII-lea, fiu şi urmaş al lui Henri al IV-lea, ei au avut de a face cu cardinalul Richelieu, căpetenia consiliului regal, care a dat politicii sale următoarea linie: să asigure autoritatea regală, anulând privilegiile oricărui ar pretinde să i se împotrivească. Aceşti adversari, pe care Richelieu nu îi numea, erau nobilii şi protestanţii. Aceştia din urmă, într-adevăr, constituiau un adevărat stat în stat, datorită oraşelor lor de scăpare, în care puteau să adune forţe militare şi datorită dreptului pe care-l aveau de a se întâlni în adunări locale şi naţionale. Neliniştiţi cu privire la intenţiile cardinalului, în loc de a se baza pe puterea lui Dumnezeu care să-i ajute şi uitând că Biblia vorbeşte de supunerea faţă de autorităţi, reformaţii au luat armele, pentru a rezista la un eventual atac. Au ales La Rochelle ca centru al operaţiilor lor. Richelieu a asediat locul şi a pus stăpânire pe el, cu toată rezistenţa eroica a răsculaţilor. Puţin timp după aceea, el le-a acordat favoarea d’Alais, titlu semnificativ, care arăta că nu mai era vorba de un tratat ca mai înainte, nici de o înţelegere între două părţi. Protestanţii reintrau în dreptul comun şi pierdeau prin urmare toate privilegiile date prin edictul de la Nantes, care le permisese să formeze şi un partid politic. În schimb, libertatea cultului şi egalitatea absolută cu catolicii le erau garantate. Richelieu înţelegea într-adevăr că „religia nu se seamănă cu sânge" şi socotea „cu totul condamnabilă constrângerea religioasă." Este izbitor să vezi pe Domnul lucrând într-un fel atât de evident în inima acestui om, înalt demnitar, care în tot timpul vieţii sale s-a opus pe faţă oricărei violenţe şi a silit pe catolicii intoleranţi să respecte libertatea conştiinţei compatrioţilor lor. Ludovic al XIV-lea a adoptat o tactică cu totul deosebită. El a trebuit să recunoască faptul că protestanţii nu luaseră parte la tulburările de la Fronde, care s-au petrecut în timpul când el era minor şi că s-au purtat ca nişte supuşi în întregime loiali. El a adus, chiar în public, omagiu credinţei lor. Totuşi, chiar de la începutul domniei sale, însufleţit de aceeaşi dorinţă ca Richelieu, de a aduce „unitate în statele sale", a afirmat voinţa sa categorică de a face să intre în Biserica Catolică cei 1.200.000 de protestanţi din regat. Nici o „înăsprire" a situaţiei; aplicaţia strictă a edictului de la Nantes, dar „nimic mai mult decât atât.” În ce priveşte favorurile „care depindeau numai de el", nici unul. Oricât de rigid era, acest sistem se putea suporta; el acorda mai multe drepturi protestanţilor francezi, decât celor care locuiau în celelalte ţări catolice ale Europei. Dar aceasta era mult prea mult în ochii clerului, servitor
supus urii papale faţă de mărturia creştină, dată potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. El declara pe faţă că edictul de la Nantes „este nenorocirea prin care era permisă libertatea conştiinţei oricui, care este cel mai rău lucru din lume." Este socotit ca „o prăpastie săpată în faţa picioarelor, ca un lanţ pregătit simplităţii oamenilor şi ca o poartă deschisă libertinajului." Şi clerul adăuga că „nimicirea ereziei este singura noastră treabă." Iezuiţii au luat în mână conducerea mişcării. Ei şi-au precizat ca scop exercitarea unei influenţe tot mai însemnate asupra spiritului tânărului rege; dar prea dibaci ca să-l sfătuiască să anuleze edictul printr-o simplă semnătură, pentru că Henri al IV-lea îl dăduse pentru totdeauna, ei au început să-l „interpreteze", rămânând ca suveranul să-l respecte - spuneau ei - la literă. Cât de adevărat este cuvântul că „litera omoară, dar duhul dă viaţă!" Iezuiţii ştiau lucrul acesta mai bine ca oricine. Aplicarea acestei metode a dus la o persecuţie de 25 de ani, înainte de a se ajunge la suprimarea definitivă a reformaţilor. Au început să interzică protestanţilor tot ceea ce edictul nu le garanta în termeni precişi. Edictul nu preciza, de exemplu, că ei îşi puteau îngropa morţii când voiau şi cum voiau ei; că puteau să asiste la căsătorii şi la botezuri întrun număr pe care îl doreau; că puteau să intre ca ucenici în orice corporaţie etc. Ordonanţele regale, inspirate de vrăjmaşii reformaţilor, au hotărât deci ca nici o înmormântare protestantă să nu aibă loc după ora 6 dimineaţa sau înainte de ora 6 seara; cortegiul să nu fie format din mai mult de 30 de persoane. La o căsătorie sau un botez, cel mult 12 protestaţi să fie prezenţi. S-au dărâmat locurile de adunare ridicate după darea edictului; învăţământul trebuia să se mărginească, în şcolile protestante, la citire şi scriere. Aceste măsuri lăsau să se prevadă că altele vor urma, din ce în ce mai riguroase. Protestanţii au hotărât deci să se adreseze direct regelui, să-i amintească şi de fidelitatea pe care o datora cuvântului dat de bunicul său. Respectatul pastor Du Bosc, din Rouen, a fost însărcinat să vorbească în numele membrilor delegaţiei. El a ţinut un discurs mişcător: „Ni se distrug templele; suntem excluşi de la meserii; suntem lipsiţi de mijloacele de trai; şi nu este nimeni, totuşi, între noi, care să se gândească să fugă din ţară. Dacă Majestatea Voastră gândeşte să dea o ultimă lovitură, atunci fiecare va căuta să se salveze; n-ar fi decât o dezordine generală. Protestez cu sfinţenie înaintea Majestătii Voastre şi spun adevărul aşa cum este. În Numele lui Dumnezeu, Sire, ascultaţi, în această ocazie, gemetele noastre. Ascultaţi ultimul suspin al libertăţii muribunde!" După ce această delegaţie s-a retras, Ludovic al XIV-lea s-a mulţumit să spună: „Niciodată n-am auzit vorbind aşa de bine." Dar n-a schimbat nimic din atitudinea sa faţă de aceşti supuşi ai săi. Purtarea în viaţa personală a regelui dădea loc unor astfel de reproşuri, încât opinia publică era tulburată, era un scandal public. Tocmai atunci, sfătuitorii lui, părinţii iezuiţi Letellier şi Lachaise, ca şi madame de Maintenon, l-au făcut să creadă că va şterge impresia urâtă produsă de relaţiile lui nelegiuite, convertind la catolicism pe hughenoţi. De atunci, edictul de la Nantes a devenit revocat, în fapt, înainte de a fi anulat în mod oficial, cinci ani mai
târziu. Cu totul prins de cursele Satanei, regele a plecat urechea la sfătuitorii lui răi şi a ordonat măsuri şi mai grave ca cele arătate mai sus. Copiii protestanţilor au fost autorizaţi să se convertească la catolicism, fără voia părinţilor, de la vârsta de 7 ani, „vârstă la care ei sunt capabili de raţiune şi de alegere" - spunea ordonanţa. Se înţelege cât de uşor era să faci pe aceşti copii să admită şi să promită tot ce li se propunea. Aceşti noi convertiţi erau liberi să-şi părăsească familiile, dacă voiau, cerând de la părinţii lor o pensie. Încetul cu încetul s-au interzis protestanţilor toate funcţiile publice, apoi toate ocupaţiile libere. Ei nu puteau să fie nici avocaţi, nici medici. Abia dacă li se lăsa industria şi comerţul. Ei s-au concentrat în aceste activităţi, admise încă, şi au progresat. Pe lângă aceste măsuri, s-au încercat şi altele, cum este corupţia, creindu-se casierii de convertire; câteva sute de nenorociţi s-au renegat pentru câte 6 franci. Li s-a acordat drept recompensă scutirea de impozite. Dar marea masă a reformaţilor rămânea tare în credinţă; puterea Domnului se arăta în slăbiciunea lor. Pentru a grăbi convertirile, s-au format oribile dragonade, duse de către „misionari cu cizme". Erau pur şi simplu nişte soldaţi de cavalerie, trimişi să găzduiască la protestanţi. Armata se recruta atunci din drojdia poporului. Aceşti dragorii se purtau ca într-o ţară cucerită, prădând casele, torturând pe locuitori; în unele cazuri - de exemplu - băteau din tobă zi şi noapte, pentru a nu mai putea dormi nenorocitele lor victime. Acest sistem a reuşit foarte bine: numărul celor care se lepădau de credinţa lor s-a mărit aşa de repede, încât l-au putut face pe rege să creadă că nu mai rămâneau în Franţa decât „câteva sute de încăpăţânaţi", minciună sfruntată, pentru că hughenoţii rămaşi credincioşi Domnului erau cu mult mai mulţi decât cei care se lepădaseră. În aceste condiţii, se spunea, edictul de la Nantes nu-şi mai avea raţiunea de a fi şi la 18 octombrie 1685, Ludovic al XIV-lea i-a semnat revocarea. Protestanţii neconvertiţi nu erau ameninţaţi în vreun fel, dar dacă încercau să emigreze erau pedepsiţi la galere, iar copiii lor aveau să fie crescuţi în credinţa catolică. Toate templele trebuiau distruse şi pastorii expulzaţi. Se înţelege că clerul a primit acest act mişelesc cu exclamaţii de bucurie, la fel întreaga naţiune, căreia clerul nu încetase să-i insufle sentimente de gelozie faţă de reformaţi, a căror prosperitate era renumită. Cei mai mari scriitori, Bossuet, Racine, La Bruyere, Fenelon, n-au avut decât un glas pentru a sărbători evenimentul. Madame de Sevigne scria: „Este cel mai măreţ şi cel mai frumos lucru care a fost vreodată imaginat şi executat." Doi oameni de seamă au dezaprobat foarte clar revocarea edictului de la Nantes. Istoricul Saint Simon, ale cărui memorii nu i s-au publicat decât mult timp după moarte, atât de multe judecăţi aspre asupra lui Ludovic al XIV-lea aveau în ele, îndrăznise să scrie această frază usturătoare cu privire la evenimente: „Regele nu aude în jurul lui decât elogii şi bea dintr-o înghiţitură această otravă." Vauban, renumit inginer militar, deplângea şi el revocarea, situându-se, este adevărat, pe un punct de vedere strict strategic; el scria: „Revocarea a adus pagube de 100.000 de francezi, plecarea a 60.000 franci,
ruina comerţului; flotele inamice au fost îmbogăţite cu 9.000 de mateloţi, cei mai buni din regat, armatele lor cu 6.000 de ofiţeri şi 12.000 de soldaţi, mult mai căliţi în războaie decât ai lor." Vouban mai spunea: „Regii sunt întradevăr stăpâni ai vieţii şi ai bunurilor supuşilor lor, dar niciodată ai părerilor lor, pentru că sentimentele lăuntrice sunt în afara puterii lor." Cea mai mare parte dintre protestanţii care se lepădaseră, n-au făcut acest lucru decât cu speranţa ascunsă că furtuna va trece şi va veni iar timpul libertăţii religioase. Când revocarea le-a arătat cât de zadarnică era speranţa lor, un mare număr şi-au regăsit credinţa în Domnul şi curajul lor, care a fost admirabil. Cu toată supravegherea atentă a frontierelor şi a coastelor, ei plecau cu miile. Două sute de mii, cel puţin, poate mai mult, au renunţat la toate: avere, cămin, patrie; au riscat libertatea lor, viaţa lor chiar, pentru credinţa pe care o aveau şi la care ţineau. Oamenii în stare de astfel de sacrificii şi de o asemenea energie formau o elită, a cărei dispariţie slăbea Franţa şi întărea în acelaşi timp ţările care le-au dat găzduire. Pentru acest motiv, Colbert, mai clar văzător decât regele orbit de patima lui, s-a pronunţat categoric contra revocării. Dar concurenţii protestanţilor îi vedeau cu un „ochi rău" din cauză că aceştia se dădeau cu totul lucrului, nefiind asemenea catolicilor cu ocazia sărbătorilor religioase. Anglia, Elveţia, Germania, au primit pe refugiaţi, cu o atenţie demnă de toată lauda. Mai mult de 20.000 dintre ei s-au stabilit în Brandeburg, centrul Prusiei actuale, un adevărat deşert de nisip, pe care au ştiut să-l pună în valoare şi să-l fertilizeze. Se povesteşte că, mai târziu, marele elector de Brandeburg primea într-o zi pe ambasadorul Franţei. Acesta i-a cerut, din partea lui Ludovic al XIV-lea, să-i spună ce ar putea face, ca să-i facă plăcere. „O a doua revocare a edictului de la Nantes" ar fi răspuns electorul, cu un zâmbet pe buze. În schimb, unele regiuni ale Franţei: Touraine, Lyon, Poitou erau în primejdie şi mai multe industrii au fost grav atinse. Revocarea a stârnit, în Europa, ura tuturor statelor protestante, contra Franţei. Se poate spune, în mod sigur, că această revocare a fost în mâna lui Dumnezeu cauza principală a decăderii Franţei, în timpul celei de a doua părţi a domniei lui Ludovic al XIV-lea. Persecuţiile au reînceput. Ele au fost teribile şi practicate cu cruzimi de necrezut şi nemaiauzite. Un singur exemplu ar fi de ajuns: istorisirea făcută de o victimă, Blanche Gamond, transferată de la Grenoble la spitalul din Valence, al cărui director, Rapin, dobândise o asemenea celebritate în arta de a face convertiţi prin constrângeri, încât numai numele său era de ajuns ca să-i slăbească pe cei curajoşi, rămaşi până atunci neclintiţi: „Venind seara, Rapin m-a chemat, împreună cu acelea care niciodată nu îşi schimbaseră religia. Noi eram 6 în faţa lui; ca spectatori, 29 sau 30 de papişti. El ne-a pus să stăm toate în rând în faţa lui şi ni s-a adresat: „Voi sunteţi nişte încăpăţânate faţă de rege şi nişte rebele şi faţă de Dumnezeu; dar vreau să vă schimbaţi sau veţi crăpa sub lovituri. Vă voi face să cedaţi, rasă blestemată de vipere, cu lovituri de vână de bou; căci îmi cunosc eu meseria. Veţi mătura spitalul de dimineaţa până seara şi dacă nu veţi face treabă bună, veţi primi o sută de lovituri de ciomag. După aceea vă voi pune în
închisoare, unde veţi muri de foame; dar ca să vă lungiţi chinul, nu veţi avea decât puţină pâine şi apă. În 30 sau 40 de zile veţi fi moarte, apoi veţi fi aruncate pe maidanul cu gunoi şi regele va scăpa de un supus rău, nenorocit în această viaţă, condamnat în cealaltă." De mai multe ori Blanche Gamond era să moară sub acest tratament crud. Într-o zi îndeosebi, Rapin, supărat de rezistenţa şi tăria ei - cum povesteşte ea - spumegând de mânie, făcând-o să se aşeze în genunchi şi acoperind-o de cele mai urâte insulte, a poruncit fetelor de servici să-i dea lovituri cu nuielele. Şase din aceste femei rele, prea bine dresate pentru aceasta, fiecare cu câte un mănunchi de nuiele de răchită, mai lungi de un metru, dezbrăcând-o până la brâu, au întins-o pe o scândură, în aşa fel încât să-i spânzure braţele şi au lovit-o până la sânge, spunându-i, în bătaie de joc: „Acum roagă-te Dumnezeului tău!" Domnul a răspuns, în adevăr, rugăminţilor slujitoarei Sale şi a eliberat-o din mâinile celui ce o chinuia. De altă parte, oamenii din munţii Ceveni, ajunşi la capătul răbdărilor, au pus mâna pe arme pentru a-şi apăra religia. Au fost numiţi camisarzi, pentru că, spre a se recunoaşte între ei, purtau o cămaşă lungă albă pe deasupra îmbrăcămintei. Din nenorocire, ei s-au lăsat duşi de multe excese regretabile; aveau profesorii lor, inspiraţii lor care le înflăcărau pornirile, le dădeau chiar împuterniciri socotite ca venind de sus din cer, pentru că ei pretindeau că au viziuni. Răzmeriţa lor a durat 2 ani (1702-1704). Căpetenia lor, Cavalier, un tânăr entuziast, primise la Geneva o oarecare instrucţie. Această răzmeriţă a mobilizat cele mai bune trupe ale lui Ludovic al XIV-lea şi pe unul dintre cei mai distinşi mareşali ai lui, Villars, făcând astfel un serviciu vrăjmaşilor Franţei. Camisarzii pot să fie învinuiţi că au întrecut măsura cea dreaptă, totuşi ei s-au purtat ca nişte preţioşi martori ai lui Dumnezeu, foarte convinşi, foarte sinceri. Altă eroină din acele timpuri dificile pentru copiii lui Dumnezeu a fost Marie Durand, al cărei nume este foarte cunoscut. Închisă de tânără în turnul Constance, la Aigus-Mortes, a ieşit de acolo cu părul albit de cei 38 de ani de captivitate şi de suferinţă, pe care le-a îndurat. Se vede şi azi pe pavajul cu lespezi, din locul unde fusese reţinută captivă, gravat de propria ei mână, în piatră, acest singur cuvânt: „Resister"! Este rezumatul, de o măreaţă elocvenţă în scurtimea lui, a tot ceea ce au îndurat martirii Franţei. În secolul al XVIII-lea, câţiva dintre exilaţi s-au reîntors în ţara lor, dar persecuţia îi urmărea pe protestanţi. Adunările lor erau interzise sub pedeapsa cu închisoarea sau cu galerele şi cu moartea pastorilor. Ei trebuiau să se întâlnească în liniştea pădurilor sau în munţii Cevenilor. Aşa a fost, în deosebi, cazul locuitorilor din Ceveni; de aceea s-a dat grupării lor numele de „Biserica din Deşert". Ea şi-a continuat existenţa în tot timpul secolului al XVIII-lea. Doi oameni s-au remarcat prin devotamentul lor, în aceste adunări creştine: Antoine Court şi Paul Rabaut. Antoine Court, crescut de o mamă evlavioasă, pentru că îşi pierduse tatăl de timpuriu, s-a ataşat de tânăr de unul dintre predicatorii care rămăseseră în locul lui de naştere: Vivarais. El mergea la adunările nocturne cu foarte mare
sârguinţă şi deseori luă cuvântul acolo. Loviturile pe care le-a avut de îndurat, pericolele prin care a trecut, l-au făcut să cadă bolnav foarte greu. Fiind reţinut foarte mult în camera lui, a avut timp să cugete şi să ajungă la gânduri mai mature. Când a putut în sfârşit să iasă şi să-şi reia activitatea, a făcut acest lucru pentru a se consacra din tot sufletul în slujba fraţilor săi în Domnul. Sub influenţa lui, protestanţii au hotărât să opună persecuţiilor, de acum înainte, nu rezistenţă armată, ci credinţa şi răbdarea, într-un cuvânt să se bazeze numai pe Domnul, ca să primească de la El îndrumare cu privire la calea de urmat. S-a hotărât, de asemenea, să se respecte Cuvântul cu privire la femei în adunare (1 Corinteni 13:34) şi să-i facă să înţeleagă pe cei care se socoteau iluminaţi şi care pretindeau că primiseră de sus descoperiri speciale, că acest lucru nu era potrivit cu învăţătura Scripturii; au fost deci îndemnaţi să tacă şi să asculte pe aceia dintre fraţii lor, pe care vârsta şi experienţa îi arătau ca buni pentru această lucrare. În sfârşit, Court a crezut că este necesar să se înfiinţeze o scoală pastorală pentru a forma slujitori bine pregătiţi în cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu şi în stare să înveţe pe alţii. Acest seminar nu putea să existe în Franţa; clerul, imediat ce ar fi auzit, l-ar fi închis, fără amânare. El s-a deschis deci la Lausanne* (Casa aceasta este azi încorporată facultăţii de litere.) şi a dat pentru „Biserica din Deşert" mai mult de o sută de păstori. Antoine Court a caracterizat astfel ceea ce numea el „spiritul din Deşert": „Acesta trebuie să fie, înainte de toate, un duh de sfinţenie, de umblare permanentă în dependenţă de Dumnezeu, de renunţare la sine, un duh de rugăciune, de meditare, de mare înţelepciune, scos din singurul izvor în care se găseşte, de la Domnul Însuşi, un spirit de martir, care învăţându-ne să murim în fiecare zi faţă de noi înşine, ne face în stare să ne pierdem cu curaj viaţa, în chinuri sau pe ghilotină, dacă aceasta este voia Domnului." Elevii lui Antoine Court au avut de suportat o foarte violentă persecuţie din 1750 până în 1760, dar Domnul i-a întărit şi le-a acordat harul de a nu slăbi în faţa primejdiei. Paul Rabaut, cel mai cunoscut dintre ei, a exercitat timp de o jumătate de secol o slujbă foarte apreciată şi credincioasă. El a câştigat dragostea tuturor şi stima lor, prin devotamentul său şi prin înţelepciunea care îl caracteriza era într-adevăr o înţelepciune care venea de sus, curată, paşnică, moderată, uşor de înduplecat, plină de îndurare (Iacov 3:17). Rabaut a avut mult de suferit. Sângele martirilor nu înceta să curgă: condamnări fără temei erau foarte dese. Astfel, câte 12 familii se vedeau condamnate în bloc, pentru simplul fapt de a se fi adunat: femeile la închisoare şi bărbaţii la galere. Rabaut a asistat la Revoluţia Franceză. El a înţeles foarte repede adevăratul ei caracter. Fiul său, Rabaut Saint Etienne, s-a lăsat ales ca deputat al Adunării Naţionale, unde a ajuns chiar preşedinte. Tatăl lui nu l-a lăsat să fie orbit de această onoare care i se făcea şi scria fiului său: „Fereşte-te de astfel de iluzii. Crezi tu că o adevărată libertate ar putea ieşi din această revoluţie? Franţa nu va fi salvată decât atunci când ea se va da Aceluia care ne mântuie. Şi cel care ne-a mântuit, nu este nici Rousseau, nici Voltaire, nici papa; este Domnul Isus Cristos Însuşi, prin sângele Său care a curs pe
cruce." Profeţie care s-a împlinit foarte repede, pentru că, trei ani mai târziu, tânărul Rabaut plătea cu capul său, avântarea sa în treburile politice. Tatăl lui a fost aruncat în închisoare; lăsat liber după Teroare, el a murit curând, în vârstă de optzeci şi patru de ani. Este izbitor să vezi în Franţa secolului XVIII-lea, cum Dumnezeu S-a servit, pentru realizarea planului Său, de oameni care propovăduiau necredinţa cea mai îndârjită, printre ei şi Voltaire. El şi-a dedicat viaţa, şi-a întrebuinţat talentele pentru a lupta contra creştinismului; spiritul lui de satiră diabolică l-a dus la cele mai vătămătoare cuvinte contra Bibliei, contra persoanei Mântuitorului, contra minunilor. Voltaire a fost totuşi un călduros apărător al toleranţei în toate domeniile şi a dovedit acest lucru, între altele, luând în mână cauza unui protestant din Toulouse, Calas, care fusese condamnat să fie tras de viu pe roată, sub învinuirea mincinoasă că ar fi omorât pe propriul său fiu. Voltaire n-a avut odihnă până ce n-a obţinut revizuirea procesului şi deplina reabilitare a nenorocitei victime a clerului catolic. Toţi scriitorii, denumiţi filozofi, au susţinut aceleaşi idei, în numele libertăţii de care fiecare individ trebuia să se poată bucura. Dar, ducând acest principiu până la ultima lui consecinţă, sprijinindu-se numai pe puterea logicii omeneşti, ei declarau că omul, fiind propriul său stăpân, nu trebuia să depindă de nimic şi de nimeni; ei făceau din el regele universului. Ideile lor şi-au făcut drum, mai ales că ei au susţinut să le expună sub o formă simplă şi atrăgătoare. Nu se vede, în toate acestea, în ce priveşte Franţa, o pedeapsă a lui Dumnezeu asupra acestei ţări, în care, după ce adevărul a strălucit atât de viu, a fost înăbuşit apoi de o mişcare pusă la cale de guvern şi cler, cărora naţiunea însăşi le-a dat de bunăvoie mâna? „O! libertate, ce de crime se făptuiesc în numele tău!" striga, urcând pe eşafod, doamna Roland, una din victimele Revoluţiei. Este o libertate după care toată creaţia suspină, cu dorinţa de a fi „eliberată din robia stricăciunii, ca să aibă parte de libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu" (Romani 8:21).
REFORMA ÎN ELVEŢIA FRANCEZĂ Din punct de vedere teritorial, Elveţia franceză prezintă în secolul al XVI-lea un aspect complex. Patru episcopi aveau aici domenii întinse: cel de la Sion, oraş central din Valais; cel din Basle, de care aparţinea Jura berneză; cel de la Lausanne, care se întindea de la Veveyse la Venoge şi cuprindea şi alte teritorii; în sfârşit cel de la Geneva. Din punct de vedere politic, Neuchatel depindea de un prinţ francez. În ce priveşte Ţara de Vaud, ea era în bună parte proprietatea casei de Savoia, la fel şi jumătatea apuseană a cantonului Fribourg. Dar Berna aderase la Reformă; astfel luptele ei inevitabile cu Savoia mergeau împreună cu propaganda religioasă. Şi aceasta se complică prin faptul că Savoia avea proprietate asupra cantoanelor de frontieră, împreună cu Fribourg, de asemenea ataşat catolicismului, după cum Berna era îndreptată spre învăţăturile cele noi.
Primul precursor al Reformei la Lausanne a fost un călugăr franciscan din Avignon, numit Lambert, care predica înaintea episcopului. Ideile lui se apropiau de acelea ale lui Luther; totuşi el a fost îngăduit de prelat şi şi-ar fi putut continua lucrarea, dacă, nerăbdător de a auzi el însuşi pe Luther, nu sar fi grăbit să părăsească Lausanne, spre marea mâhnire a unei părţi din ascultătorii săi, încântaţi de originalitatea ideilor lui. Era oare ceva mai mult decât curiozitatea în inima lor? Se prea poate ca, la fel ca atenienii de altădată, ei să-şi fi petrecut vremea „spunând şi ascultând câte ceva nou" (Faptele Apostolilor 17:21). În orice caz, se pare că în acest timp nu se făcuse o lucrare profundă în sufletele lor. Totuşi, în ţara de Vaud s-a răspândit vestea celor ce se petreceau în Germania, în Franţa, la Zürich; numele lui Luther, Calvin, Zwingli erau în gurile tuturor. Agitaţia se mărea. Autoritatea laică ajunsese să se teamă şi judecătorul de Vaud a convocat la Moudon „statele" pentru a luă o hotărâre cu privire la „relele, falsele şi ereticile citate şi păreri ale acestui blestemat eretic Martin Luther, prin care se spune că s-au făcut mari scandaluri şi abuzuri contra credinţei creştine... S-a hotărât până acum, că cel care va dori să susţină şi să menţină părerile greşite şi înşelătoare arătate mai sus, în întregimea lor sau numai în parte, să primească trei lovituri de frânghie şi să fie întemniţat timp de trei zile.” În caz de recidivă „el trebuie să fie ars ca eretic, împreună cu cartea sa (Biblia sa)." Altfel stăteau lucrurile în posesiunile berneze, unde conducătorii pretindeau să impună reforma. Dar predicatorii se găseau în prezenţa unei mari dificultăţi, din cauza faptului că aproape nici unul nu cunoştea limba franceză. Şi totuşi, în acest moment, mai mulţi refugiaţi au sosit din Franţa la Basle, în mod vizibil conduşi de Domnul, printre care şi Guillaume Farel. Berna a primit cu bucurie oferta lui de serviciu şi l-a trimis la Aigle, unde s-a stabilit, în calitate de profesor de şcoală, sub pseudonimul Ursinus. Marea valoare a învăţăturii lui, a cuvântărilor lui stăruitoare în familii, i-au câştigat în curând prieteni, dar au produs şi o vie frământare. Clerul şi o parte din populaţie s-au opus şi zgomotul a ajuns la Berna, în aşa fel încât marele consiliu scria locţiitorului de guvernator din Aigle: „În ce priveşte predicatorul francez care predică în Aigle, cu toate că înţelegem că el este foarte pregătit şi că predică adevărul Evangheliei, pentru că nu este preot, vrem să-l faci să înceteze de a mai predica." Totuşi, cincisprezece zile mai târziu, secretarul aceluiaşi consiliu notează: „Să se îngăduie lui Farel să predice la Aigle, până ce se va prezenta un preot calificat.” Între timp, Berna a publicat edictul de reformă, lepădând pentru totdeauna jugul episcopilor „care n-au ştiut decât să ne tundă şi nu să ne pască", înlăturând cultul icoanelor şi înlocuind mesa „printr-o predicare stăruitoare a Cuvântului lui Dumnezeu." De atunci încolo, Farel a predicat în voie, în oraş şi în împrejurimi; dar s-a produs o astfel de dezordine, încât Berna a trebuit să ocupe cu soldaţii ţinutul şi să pedepsească pe cei care făceau tulburări. Farel nu era un om care să rămână până la urmă pe un post fix. El a obţinut permisiunea de a vesti Evanghelia la toţi supuşii ţării şi aceasta l-a dus, pe
rând, la Lausanne, la Morat, la Avanches, la Bienne, în Jura berneză, apoi la Neuchatel. La Lausanne, prezenţa episcopului întreţinea o atmosferă foarte potrivnică Reformei. Insultat şi lovit, Farel a trebuit să se îndepărteze în grabă. Berna s-a plâns episcopului: „Am auzit cu durere ce i-aţi făcut maestrului Guillaume Farel, supusul nostru. Nu ne putem îndeajuns mira, cum episcopul şi sfânta lui companie au ajuns să maltrateze astfel pe nişte oameni care predică Evanghelia... Noi vă rugăm, deci, să îngăduiţi să vi se predice Cuvântul lui Dumnezeu, să primiţi cu cinste pe cei care-l predică şi îndeosebi pe Farel... Dacă îi veţi face cel mai mic rău, noi vom simţi acest lucru, ca şi cum ne-ar fi făcut nouă. Aveţi grijă să nu vă atingeţi nici măcar de unul din perii capului său.” În 1530, Farel a apărut pentru a doua oară la Neuchatel, însoţit de tânărul său compatriot, Antonie Froment. După o predică în aer liber, ascultătorii au distrus icoanele şi podoabele unei capele. Puţin după aceea, la Valangin, Farel a suferit cele mai urâte insulte. „Ei s-au arătat furioşi faţă de maestrul Guillaume şi au început să-l bată şi să-l tragă de păr; îl târau, bătându-l şi lovindu-l peste braţe, umeri şi faţă, încât faţa lui s-a umplut de sânge şi nici nu se mai cunoştea ca figură de om. L-au dus, tot timpul bătându-l până în faţa capelei şi l-au făcut să îngenunche, spunându-i: „Iudeule, închină-te Dumnezeului tău, care este în această capelă şi spune-I Lui să te salveze." Şi l-au lovit cu capul de capelă, atât de rău încât sângele a pătat pereţii. Iar el răspundea mereu că vrea să se închine lui Isus Cristos, Mântuitorul lumii." Trei luni mai târziu, în urma unei noi predici a reformatorului, un ascultător a strigat: „Trebuie să înlăturaţi idolii!" De îndată lumea a alergat spre colegiu şi a zdrobit toate chipurile. Faptul este amintit de o inscripţie făcută pe un stâlp al bisericii: „1530, octombrie 23, a fost înlăturată idolatria de aici, de către locuitori." Merită să spunem câteva cuvinte despre ce s-a întâmplat la Orbe, în anul următor. Datorită regimului de coproprietare cu Fribourg, oraşul în majoritatea lui rămânea catolic; reformaţii protejaţi de către Berna se arătau neastâmpăraţi. Unul dintre ei, indignat de un cuvânt spus de la catedră de un predicator catolic, a strigat în plină biserică: „El a minţit!" De aici a rezultat un scandal teribil. Oamenii care erau în capelă voiau să iasă ca să-l aresteze, dar alţii au închis uşile, încât n-au mai putut ieşi. Femeile, toate cu aceeaşi voinţă şi curaj, au alergat acolo unde era aşa numitul Christophe, l-au apucat de barbă, i-au smuls-o şi i-au dat o mulţime de lovituri peste faţă, în aşa fel încât el nici n-ar mai fi putut ieşi din aşa-zisa „biserică". Capelanul a reuşit săl smulgă pe nenorocit din mâinile acelor femei rele şi l-a dus în închisoare, pentru a-l pune la adăpost. Berna a delegat, la Orbe, nişte comisari pentru a face o anchetă; ei au adus pe Farel cu ei şi l-au îndemnat să predice în ziua de Paşti (era în 1531). A fost o nouă tulburare, mai rea chiar ca cea dinainte. Când el se ducea spre catedră să predice, toţi l-au urmat: bărbaţi, femei şi copii şi fiecare striga şi fluiera, pentru a-l împiedica să vorbească, numindu-l câine, dulău, eretic, diavol şi alte cuvinte rele. Locuitorii, văzând totuşi că el nu vroia să renunţe de a vorbi, au început să iasă de la locurile lor şi au ajuns chiar să-i dea
câteva lovituri. Judecătorul a trebuit să conducă pe Farel în propria sa locuinţă, pentru a-l proteja. După o şedere de scurtă durată, în care timp manifestările violente s-au potolit, Farel a părăsit oraşul şi a încredinţat grija lucrării începute, unui cetăţean din localitate, Pierre Viret, despre care va fi vorba mai departe. Mult mai liniştit decât prietenul său, Viret a câştigat, încetul cu încetul, încrederea ascultătorilor săi. Numeroase întoarceri la Dumnezeu au avut loc în ziua de Paşti (1532); o asistenţă impunătoare umplea biserica pentru a se face o slujbă reformată. În acest timp, intrigile lui Carol al III-lea, duce de Savoya, contra Genevei, deveneau din ce în ce mai neliniştitoare. Berna vedea un mare pericol, mai întâi pentru ea, că risca să se vadă încercuită şi cu toate drumurile spre occident tăiate, şi apoi pentru reformă, pentru că triumful casei de Savoya ar fi însemnat reîntoarcerea imediată a catolicilor la Geneva. În 1536, ea a declarat război ducelui, care nu s-a apărat decât foarte slab. Astfel, fără mari eforturi, Berna a pus mâna pe ţara de Vaud, pe care de mult timp o dorea şi pe care a păstrat-o timp de două secole şi jumătate. Bernezii au început să-şi asigure organizarea politică a cuceririi lor. Acest lucru fiind făcut, gândeau să introducă aici ori de bunăvoie ori cu forţa, părerile lor religioase. Deşi, urmând această linie de purtare, obişnuită pe atunci, Farel - mai mult ca toţi ceilalţi reformatori - insista asupra mântuirii individuale, asupra noţiunii de Biserică (Trup al Domnului Cristos), dar puţini dintre prietenii şi colaboratorii săi au văzut lucrurile aşa clar ca el. Pentru a da o aparenţă de legalitate procedeelor lor dictatoriale, bernezii au organizat la Lausanne o dispută religioasă, la care au convocat numeroşi reprezentaţi ai catolicismului; aceasta pentru a înlătura pretextul pe care l-ar fi putut aduce, că toate s-ar fi făcut fără ca ei să ştie. Farel a avut primul rol în această discuţie. Alături de el se afla Pierre Viret şi Jean Calvin. Farel a rostit discursul de deschidere. „...Domnul Cristos a venit în această lume de păcat, pentru că a dorit să aducă mântuirea şi viaţa veşnică, pentru oricine care crede în El. El a murit de bunăvoie pe cruce. El vrea să unească pe copiii lui Dumnezeu, pe care Satan caută să-i risipească prin toate mijloacele care îi stau în putere." Apoi Farel a cerut tuturor să mijlocească în rugăciune, înaintea Domnului, pentru ca numai adevărul să triumfe; ca nimeni să nu şovăie să-l primească, cu toată slăbiciunea şi incapacitatea celor care sunt aici ca să-l apere, pentru ca toţi să se îndrepte spre Marele Păstor al oilor, care Şi-a dat viaţa pentru oamenii pierduţi, pentru ca nimeni să nu caute propria lui glorie, ci numai Domnul Cristos să fie recunoscut de fiecare. Pentru a uşura discuţia, Farel a redactat zece teze, dintre care cele mai principale sunt: 1) „Sfânta Scriptură nu învaţă un alt fel de a fi îndreptăţit, decât prin credinţa în Isus Cristos, care S-a jertfit odată pentru totdeauna." 2) „Această Scriptură recunoaşte pe Domnul Isus Cristos care a înviat dintre cei morţi şi S-a suit în cer, la dreapta Tatălui, ca singura Căpetenie şi ca Preot, adevăratul Mijlocitor şi adevăratul Avocat al Bisericii Sale."
5) „Biserica nu recunoaşte altă slujbă, decât cea a predicării Cuvântului lui Dumnezeu." 6) „Biserica nu primeşte o altă mărturisire, decât cea care este făcută lui Dumnezeu, nici altă mântuire decât cea dată de Dumnezeu, singurul care iartă şi curăţă păcatele, singurul căruia trebuie să te mărturiseşti." 8) „Biserica recunoaşte pe judecătorul civil, ca fiind rânduit de Dumnezeu, necesar pentru păstrarea păcii şi liniştii în lucrurile publice. Ea vrea ca toţi să i se supună, atât timp cât nu porunceşte ceva contra lui Dumnezeu." 9) „Ea priveşte căsătoria ca lăsată de Dumnezeu, pentru toţi oamenii, numai ei să fie apţi şi potriviţi; deci căsătoria nu este un lucru contra sfinţeniei." 10) „În ce priveşte lucrurile zise „indiferente", cum sunt cărnurile, băuturile şi observarea zilelor, omul credincios se poate folosi de ele cum vrea, numai să facă toate cu dragoste faţă de aproapele." Catolicii n-au adus, la dispută, mari oratori; canonicii s-au mulţumit să citească un protest contra disputei însăşi, lăsând orice hotărâre pentru un apropiat consiliu. Singurii lor apărători puţin mai călduroşi au fost un tânăr ofiţer şi un medic, numit Blancherose; era, după mărturia unuia dintre cei de o credinţă cu el, „un om foarte fantastic, care în discuţia lui amesteca medicina cu teologia şi te făcea mereu să râzi." Un vicar a făcut această declaraţie naivă: „Dacă preoţii sunt atât de ignoranţi, cum spuneţi, nu este nici o glorie pentru dumneavoastră, dacă i-aţi învins. De ce nu aveţi milă de ignoranţa lor?" Ca în toate discuţiile de acest fel, conducerea dezbaterilor n-a fost imparţială, judecând după această afirmaţie, deşi contestată, a lui Pierrefleur din Orbe: „Erau şi alţii care se opuneau, dar, când se ştia că ei vroiau să avanseze prea mult în dispută, îi făceau să tacă." Farel şi Viret au purtat, singuri la început, greutatea discuţiei. Calvin n-a intervenit decât după patru zile, când se discuta despre prezenţa reală a trupului lui Cristos în cină. Un catolic acuza pe adversarii săi că ignora pe părinţii „bisericii". Calvin s-a ridicat. Ajutat de memoria lui extraordinară, a răspuns, citând cu o precizie uimitoare, pe Tertulian, Chrisostom, Augustin. Apoi a arătat marea slăbiciune a interpretării catolice. Ascultătorii simţeau că toţi şi-au găsit stăpânul. Reformaţii, deci, au triumfat. Mai mulţi dintre asistenţi au lepădat pe loc catolicismul şi, a doua zi, noii convertiţi au arătat tăria convingerii lor, prin lepădarea icoanelor din catedrală. Au spart totul: altare, imagini, crucifixe. Am întâlnit, la timpul său, numele lui Pierre Viret, născut la Orbe în 1511. Pierrefleur îi rezumă în câteva cuvinte lucrarea până la plecarea sa în Franţa: „Fiu al unui croitor, Viret de la început s-a îndreptat spre litere, la Orbe şi apoi la Paris, unde a rămas pentru puţin timp, doi sau trei ani, unde a profitat foarte mult în ce priveşte studiile literelor. Fiind la Paris, a fost notat că aparţine religiei lutherane, încât a trebuit să dispară repede, întorcându-se la Orbe, în casa tatălui său, unde a stat până ce a devenit predicator. Ca predicator a activat întâi la Grandson, unde a ajuns în mare stimă printre predicatorii lutherani. S-a întovărăşit cu Guillaume Farel şi astfel ei au fost cei care au început să predice aşa-zisa „lege a Genevei" şi a fost marele
predicator al Genevei. La fel la Lausanne, având peste tot credit şi autoritate... El a produs mult răsunet, deoarece era cel mai iubit şi cel mai avansat dintre oamenii religiei sale. Îndată ce bernezii au cucerit ţara de Vaud, au insistat pe lângă Viret să renunţe la lucrarea pe care o începuse la Geneva şi să meargă la Lausanne, oraş care era încă aproape în întregime catolic. Cu curaj de admirat, tânărul predicator, care avea abia douăzeci şi cinci de ani, a început să predice întruna din bisericile oraşului; dominicanii îi dădeau răspunsuri în catedrală. Elocvenţa lui calmă, dar insistentă, a făcut o adâncă impresie. Domnul a binecuvântat lucrarea lui şi multe persoane au fost aduse să cunoască mântuirea prin Domnul Cristos. Viret avea o mare erudiţie; el citise pe toţi părinţii bisericii, cunoştea în adâncime doctrina fiecăruia dintre ei şi astfel ţinea piept fără să dea înapoi, campionilor cauzei adverse, care se temeau de el mai mult decât de toţi ceilalţi „predicatori". Caracterul lui activ şi hotărât era îmbinat cu o blândeţe dreasă cu har. Om cu inimă, el se arăta neobosit la lucru. S-a căsătorit cu Elisabeth Turtaz din Orbe şi a avut marea durere de a o pierde, abia după numai opt ani. Iată cuvintele mişcătoare, pe care le-a scris în această privinţă: „Prin moartea soţiei mele preaiubite, Domnul m-a lovit - şi pe toată familia - cu lovitura cea mai grea. El mi-a luat jumătate din mine însumi, m-a lipsit de o credincioasă tovarăşă, de o bună stăpână a casei, de o soţie care se adapta de minune caracterului meu, lucrărilor mele, slujbei mele. Lovitura mă încearcă atât de tare, încât mi se pare că sunt un străin, chiar acasă la mine... Am fost atât de zdrobit, încât nimic nu-mi mai putea face plăcere sub cer. Mă învinuiam că nu vorbeam ca un slujitor al Domnului Cristos Isus, ci ca un om care abia începe să cunoască adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu. Eu, care mărturiseam că sunt nu numai un ucenic, ci un propovăduitor al înţelepciunii creştine, eu nu ştiam să folosesc - în culmea durerii mele - leacuri pe care le dădeam altora." Câtva timp după aceea, Viret s-a căsătorit a doua oară cu Sebastienne de la Harpe, o văduvă, originară din Rolle, de la care a avut şase copii. Singurul lor băiat a murit de mic; cele două fete mai mari, Maria şi Marta, au fost finele lui Farel şi Calvin. Amănuntele plăcute, care le privesc pe ele, unele treburi gospodăreşti, cum şi mai multe întâmplări din viaţa de toate zilele dau o notă veselă şi simpatică, corespondenţei austere a reformatorilor. Din când în când, ei îşi făceau vizite unii altora sau se întâlneau toţi trei la unul dintre ei. Relaţiile lor, pline de cea mai sinceră afecţiune şi care arată cea mai perfectă înţelegere, sunt una din cele mai frumoase trăsături dui paginile istoriei Reformei. Theodore Beza a precizat bine trăsătura deosebită a fiecăruia dintre ei, când spunea despre: „ştiinţa" lui Calvin, despre „tunetele" lui Farel, despre „mierea" lui Viret. Două citate vor arăta pe reformatul din ţara din Vaud, sub plăcuta lumină de tată de familie. Îi scria lui Calvin în 1550: „Sunt prins în cele mai mari încurcături. Mă încovoi sub povară, cu atât mai mult, cu cât prevăd mai puţine speranţe de
îndreptare. Răbdarea mea, prea mult încercată, care nu ştiu cum a durat până aici, începe să se irite. Un singur lucru mă consolează: pacea familiei, dragostea reciprocă şi înţelegerea cu colegii mei şi cu profesorii, progresul şcolii. Dacă acestea mi-ar lipsi, nu aş mai putea trăi şi ar trebui să plec în cine ştie ce alt loc... Soţia mea, fetele şi întreaga familie sunt bine şi mă roagă să te salut. Fina ta e tare drăgălaşă, e dulce, plăcută, cu o figură încântătoare. Când vei veni şi o vei vedea, te vei înveseli." Lui Farel, în acelaşi an: „Mica ta Maria ar fi murit de curând, dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit printr-o minune. Jucându-se în felul copiilor şi trăgând cordonul soneriei, fixată în peretele casei, a făcut să cadă pe capul ei piesa enormă de fier, care o susţinea. Dar, prin îndurarea divină, ea a scăpat teafără din această lovitură, care ar fi putut zdrobi capul celui mai puternic uriaş. Dumnezeu a făcut ca lovitura să-şi aibă greutatea în altă parte, fetiţa na avut decât foarte uşoare contuzii, vindecate chiar a doua zi." După 20 de ani de activitate la Lausanne, Viret a intrat în conflict cu magistraţii bernezi, care pretindeau să aibă putere asupra moravurilor ţării, în timp ce reformatorul susţinea că singurul mijloc de a înnoi inimile era de a le aduce „roabe ascultării de Cristos" - potrivit locului de la 2 Corinteni 10:5. Guvernul din Berna n-a vrut să mai audă nimic şi a pronunţat împotriva lui Viret o sentinţă de exilare, socotindu-l răzvrătit faţă de legile statului. El s-a dus la Geneva, unde a întâlnit pe Theodore Beza, care părăsise Lausanne cu doi ani mai înainte pentru motive asemănătoare. Dar, după o scurtă şedere la prietenul său, sănătatea lui serios zdruncinată l-a obligat să caute un climat mai dulce; s-a îndreptat deci spre sudul Franţei şi s-a fixat mai întâi la Nimes, unde a început să predice din nou, apoi s-a dus la Lyon. Guvernul bernez l-a autorizat să facă o scurtă vizită la Orbe, pentru a aranja acolo nişte treburi familiale; şi-a putut lua astfel rămas bun de la ţara lui de naştere, despre care scria într-o zi: „Dacă eu doresc ca Dumnezeu să fie glorificat între oameni, unde aş putea dori ca El să fie mai mult glorificat, decât în ţara în care m-am născut şi între vecinii mei? Şi dacă trebuie să îngrijesc şi să lucrez pentru a creşte darurile unora, atât cât îmi stă mie în putinţă, de cine aş avea mai multă grijă, decât de cei din ţara mea? Eu n-am vrut să-mi las ţara în care m-am născut şi să plec în alte părţi." Izgonit din Lyon de intrigile iezuiţilor, Viret a primit invitaţia Jeannei d’Albret, mama lui Henri al IV-lea, care îl chema să predice la Academia din Orthez. „Dumnezeu, având milă de mine - scria el - m-a condus în această bună ţară de Bearn, în care am fost primit cu mare dragoste de regină." O ultimă furtună a venit să-l zdruncine în liniştitul lui loc retras. O armată catolică invadând Bearn, Viret şi alţi credincioşi au fost ţinuţi păziţi ca ostateci în castelul de Pau. Câteva luni mai târziu, hughenoţii au recucerit regatul şi au eliberat pe captivi. În adunarea solemnă de rugăciune care a avut loc cu această ocazie, Viret a predicat asupra acestui text: „Sufletul ne-a scăpat, ca pasărea din laţul păsărarului; laţul s-a rupt şi noi am scăpat. Ajutorul nostru este în Numele Domnului, care a făcut cerurile şi pământul" (Psalmul 124:78).
În martie sau aprilie 1571, fără să se ştie nici locul, nici data, Viret a adormit în Domnul, la vârsta de şaizeci de ani şi a intrat în această odihnă, după care el suspinase în timpul activităţii sale, atât de agitate şi plină de suferinţe crude. Bătrânul cancelar de stat bernez, Nicolas Zurkniden, auzind de moartea lui, îi scria lui Theodore Beza: „Am plâns, nu pe acest frate, eliberat de acum încolo de mizeriile acestei lumi de jos, ci am plâns biserica lipsită de un astfel de slujitor. Aş fi peste măsură de mâhnit dacă n-aş şti că el este lângă Domnul, unde nădăjduiesc să întâlnesc în curând pe exilatul de altădată, în casa Tatălui." Cum s-a putut vedea, Pierre Viret n-a fost un iniţiator. Intrat în brazda pe care alţii o săpaseră, el totuşi nu prezintă pentru aceasta un caracter mai puţin original. El avea temperamentul unui adevărat evanghelist, ascultând astfel de rugămintea adresată lui Timotei: „Vesteşte Cuvântul, stăruie asupra lui, la timp şi nelatimp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura" (2 Timotei 4:2). El vestea adevărul, oriunde se afla: în hale, în pieţe publice, în cimitirele oraşelor, în capele, în catedrale, pentru că deviza lui era: „Viaţa mea nu-mi este atât de scumpă, cum îmi este gloria lui Dumnezeu şi onoarea slujbei mele." El adăuga: „Pentru a mă achita cu credincioşie de slujba mea, trebuie să uit tot ce aş putea avea mai scump pe lume, chiar şi propria mea viaţă." Pierre Viret insista mereu, cu tărie, asupra valorii principiilor: „Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi; dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început, şi voi veţi rămâne în Fiul şi în Tatăl" (1 Ioan 2:24). El spunea că „prin doctrină, mai ales, se pot corija erorile şi abuzurile." El considera Scriptura ca unică regulă pentru credinţă. „Numai ea are autoritatea suficientă, pentru a înlătura pe cea a „bisericii" şi a tradiţiei... Nu există siguranţă cu privire la lucrurile divine şi cereşti, cu privire la toate problemele, în legătură cu religia şi cu mântuirea noastră, decât în doctrina cerească, descoperită bisericii prin Duhul Sfânt. Sensul Scripturii este uşor de găsit; nu este nevoie, pentru a-l stabili, să recurgi la tradiţiile părinţilor; este de ajuns, când rămâne ceva neclar, să ceri Scripturii să se lămurească, ea însăşi. Adevăratul mijloc de a discuta între creştini este de a compara pasajele Sfintei Scripturi unele cu altele, în aşa fel încât cele mai obscure să apară destul de lămurite, prin cele mai clare, iar Duhul Sfânt, care le este autorul, să fie şi Cel ce expune şi Cel ce judecă." Viret a căutat să facă a pătrunde Cuvântul lui Dumnezeu în masele populare; de aici originea luptelor, care i-au agitat viaţa. El avea ca prim adversar, păcatul. Combătea indiferenţa, uşurătatea, profanările de orice fel. El suferea profund de lipsa de evlavie a celor pe care Reforma îi atinsese şi care mărturiseau că sunt creştini. El nu se ferea să spună cuvinte tari pentru a-i înfiera: „Aceasta este o Reformă greşită, făcută în viteză, o Reformă prin care oamenii nu vor deloc să-şi reformeze moravurile cum şi vechile şi relele lor obiceiuri, nu vor să facă din Evanghelie regula lor de purtare, ei vor să reformeze Evanghelia după regula lor şi s-o facă să servească afecţiunilor lor şi câştigului lor, profitului lor personal. Sunt destul de puţini cei care, la
adăpostul libertăţii Evangheliei, să nu-şi facă de cap, aşa cum le place." Reformatorul vaudez nu încetase să repete că: Omul, lăsat în voia lui, nu poate face nimic ca să fie mântuit; că numai credinţa mântuieşte; că „în nimeni altul nu este mântuire", decât în Domnul Isus; „căci nu este sub cer un alt nume dat oamenilor, prin care să fie mântuiţi" (Faptele Apostolilor 4:12). Şi iată cum caracterizeasză el vestirea Evangheliei: „Ce anunţă vestitorii Evangheliei, ei anunţă în Numele şi cu autoritatea Celui care i-a trimis. Numai Dumnezeu, prin lucrarea ascunsă a Duhului Său Sfânt, mişcă inimile şi face înăuntrul lor lucrări care se arată în afară, prin Cuvânt. El face aceasta cu toată libertatea, fără să fie legat de anumite locuri, de anumite timpuri sau persoane. Deşi cuvântul oamenilor are, în mod natural, puterea de a atinge şi a mişca simţurile dinafară, totuşi el nu poate ajunge până la duhul omului, pentru a-l atinge şi a-l mişca, decât dacă Cuvântul cel viu şi puternic al lui Dumnezeu se uneşte cu el şi astfel, prin puterea lui Dumnezeu, ajunge până la inimile oamenilor." Aceasta este o parafrază la Evrei 4:11-12. „Reiese din această expunere, în primul rând că vorbitorul trebuie să fie convins de adevărul pe care îl anunţă. Cum ar putea el să îndemne pe alţii, dacă siguranţa n-ar stăpâni spiritul şi inima lui? Numai aceştia sunt vrednici de a fi socotiţi adevăraţi profeţi, care cred ei înşişi şi se silesc să trăiască, din toată puterea lor, ceea ce predică şi învaţă pe alţii. Toţi copiii lui Dumnezeu pot şi trebuie să predice lucrurile învăţate, punând ei înşişi mai întâi în practică lucrurile care le-au fost descoperite prin Duhul Sfânt. Adevăraţii evanghelici - spunea el creştinilor din Montpellier - trebuie să strălucească printr-o bună şi sănătoasă învăţătură şi printr-o sfinţenie a vieţii; ei trebuie să lucreze pentru mântuirea fraţilor lor, printr-o învăţătură bună şi curată şi prin exemplul bun al unei vieţi sfinte." El adresa mustrări severe celui vinovat de „jurământ" sau de blesteme, celui ce şi-a bătut soţia, celui ce „şi-a arătat mânia" în plină stradă, celor ce au vreo neînţelegere cu privire la vreun lucru de nimic; el înfiera fără cruţare relele moravuri. În sfârşit, un amănunt de subliniat, într-o epocă în care cele mai rele patimi se dezlănţuiau în domeniul politic ca şi în cel religios: Viret, bazându-se ca totdeauna pe Cuvântul lui Dumnezeu, insista asupra supunerii faţă de autorităţi, atâta timp cât ele nu se ridică împotriva legii divine şi el recomanda practica dragostei creştine, a toleranţei. El nu se temea să declare chiar reformaţilor, că brutalităţile lor sunt vinovate, sunt de condamnat cu cea mai mare severitate. Atât de mare era prestigiul lui, inspirat de blândeţea lui, care nu-i înlătura deloc autoritatea, încât la glasul lui „excesele" încetau, „patimile" se potoleau. Protestanţii au depus armele; frumos exemplu a dat acest om, care învăţase de la divinul său Model să fie „blând şi smerit cu inima." Tot Viret, trecând pe la Valence, salvase pe un iezuit care era condus la locul de execuţie. La Lyon, când guvernatorul, invocând epuizarea fondurilor băneşti, vroia să se descotorosească de aşa-zisele „guri inutile", adică de 7.000 bătrâni, bolnavi, femei şi copii, Viret l-a convins că trebuie să se poarte cu milă faţă de atâţia oameni sărmani; că este vorba doar de un război, la care „este interesat chiar şi cel mai neînsemnat sărac, pentru că noi luptăm
pentru libertatea conştiinţei noastre." Guvernatorul a căpătat, datorită lui, încredere în Dumnezeu şi a cedat sfatului primit. Mai mult decât oricare dintre reformatori, Viret a realizat aceaste cuvinte din Proverbele 19:22: „Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui." Beza îl socotea ca „minunat de blând" şi a fost - spunea el - „zâmbetul Reformei". Însuşirile cu care era înzestrat l-au predispus să facă educaţie maselor, lucru căruia el i s-a dedicat cu dragoste tot timpul. În cartea sa „Instrucţia creştină", a arătat că legea divină este indispensabilă în societate; apoi făcea o expunere familiară a decalogului, presărată cu proverbe practice, cu exemple scoase din viaţa de toate zilele. În ce priveşte punerea deoparte a duminicii, el scrie un capitol intitulat: „Despre cei care merg la predică, pentru a dormi acolo." El atacă foarte tare pe „cei care se numesc deişti, după un nume cu totul nou"; oameni care nu neagă pe Dumnezeu, dar ignoră pe Domnul Isus, nişte savanţi, literaţi, epicurieni erudiţi. „...Este pericol - spunea el - să nu ne dăm mai multă osteneală ca să luptăm cu astfel de monştri, decât cu cei superstiţioşi şi idolatori." Nu înseamnă că Viret vorbea de rău ştiinţa sau era străin de ea. Dimpotrivă, el vorbeşte despre natură în termeni foarte aleşi, care te fac să admiri varietatea şi întinderea cunoştinţelor lui. Dar el prefera, aşa cum spunea, „un sărman plugar care cunoaşte pe Dumnezeul său şi pe Domnul Isus Cristos ca Mântuitor al său şi care mărturiseşte aceasta în limbajul lui necioplit, tuturor marilor poeţi, oratori şi filozofi, care erau ignoranţi." După Viret, ştiinţa trebuia să fie o „slujitoare a credinţei". Savantul trebuie „să se poarte copilăreşte cu copiii, ca un ţăran cu ţăranii, să crească pe cei ignoranţi, dar să crească şi pe cei învăţaţi." Această predilecţie a lui Viret pentru cei umili a izbit pe adversarii săi, încât Pierrfleur îi reproşa că îi rătăceşte în special pe „cei săraci şi simpli." Pierre Viret este o figură atrăgătoare. El nu se aşază în primul plan şi nici nu doreşte să fie. Mai puţin strălucind decât ceilalţi reformatori, deosebit mai ales prin constanta şi sincera lui modestie, el a lucrat cu râvna şi cu credinţă la slujba pe care Domnul i-a pus-o înainte, potrivit celor spuse la 1 Corinteni 4:2: „Ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios." Şi nici unul altul nu a căutat mai mult „să-I fie plăcut" (2 Corintei 5:9). Deşi cu o sănătate schimbăcioasă, cu încercări aspre, cu o împotrivire - din partea lumii - care mereu se înnoia, „el a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel care este nevăzut" (Evrei 11:27). Guillaume Farel a fost numit pastor la Neuchatel în 1538; a murit acolo în 1565, în vârstă de 76 de ani. Concedii dese i-au îngăduit să-şi întindă influenţa în locurile cele mai diferite, între altele la Metz şi în Dauphine, patria lui. S-a spus, pe bună dreptate, că în timp ce se vorbeşte de lutherani, de calvinişti, de zwinglişti şi de mulţi alţii, ale căror convingeri sunt legate de numele unui om, niciodată nu s-a rostit cuvântul „farelişti". Guillaume Farel ar fi fost primul care ar fi protestat cu energie contra unei astfel de numiri. Ca şi apostolul Pavel, el putea să spună: „N-am avut de gând să ştiu între voi, nimic altceva decât pe Isus Cristos şi pe El răstignit" (1 Corinteni 2:2). El putea să scrie aceste cuvinte: „Nu pot să sufăr ca cineva să caute mântuirea
în lucrurile de aici de pe pământ, în loc s-o caute numai în Domnul Isus Cristos. Cine ar putea să mă condamne, pentru că eu afirm că nu există nici o altă Evanghelie, nici o veste bună, decât numai Isus?" El nu vroia să aducă pe ascultătorii săi la nimeni altul, decât la Domnul Însuşi, la Cuvântul Lui, la promisiunile Sale. „Dacă noi Îl cunoaştem - mai spunea el - trebuie să-L cunoaştem acolo unde este El, la dreapta Tatălui." Totuşi, sub influenţa educaţiei catolice pe care o primise la început, Farel păstrase ideea autorităţii, în ce priveşte felul de a aduce pe oameni la adevărul descoperit în Biblie, în ceea ce priveşte căile şi mijloacele folosite, pentru a-i face să primească acest adevăr. Un istoric i-a făcut acest portret: „Peste tot unde acest om mic şi urât, cu faţa arsă de soare, cu barba roşie, cu părul zbârlit, îşi făcea apariţia şi vestea Cuvântul lui Dumnezeu, lupta şi furturile nu lipseau să se dezlănţuie. Dar când una din predicile lui se termina fără tulburare, îi plăcea să provoace mânia adversarilor săi, să ia cuvântul în mijlocul zgomotului, să acopere cu vocea sa puternică, pe care cei din timpul lui o comparau cu tunetul, glasurile mulţimii agitate. Nici un alt nume nu era mai nesuferit catolicilor, ca numele lui. Clerul catolic făcea tot ce-i stătea în putinţă ca să scape de el; poporul de la ţară era asmuţit contra lui. În mai multe rânduri, el a fost prins, în timpul peregrinărilor lui, bătut cu lovituri de pumn şi de picior şi chiar aruncat în carceră. Deseori a fost bătut, plin de sânge, brutalizat în aşa hal, încât scuipa sânge. Dar nici închisoarea, nici bătăile nu i-au slăbit curajul. Bătut şi plin de răni, el se apuca iarăşi de lucrul lui. Marea grijă a lui Farel era ca Numele Domnului să fie glorificat. El a scris, vorbind despre Numele Domnului Cristos: „Vreau ca El să strălucească în orice loc.” În timpul lungii lui activităţi, aceste cuvinte de la Ioan 3:30 nu încetau să-l preocupe: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez." Astfel, când s-a încercat să se cinstească memoria lui, urmaşii credincioşi spiritului lui s-au mulţumit doar să sape numele lui pe o piatră a Colegiului din Neuchatel, după care urmează numai aceste 3 cuvinte: „Glorie lui Dumnezeu!" În ce priveşte pe Antoine Froment, colaboratorul lui Farel la Geneva în zorii Reformei, el n-a răspuns speranţelor care se puseseră în el. Mai întâi a fost pastor la Geneva, apoi în regiunea Thonon, unde se pare că a trăit într-o asemenea mizerie, încât a sfârşit prin a deschide o prăvălie, în care vindea untdelemn şi vin; el avea, de altfel, un spirit comercial. Preocupările materiale au luat un aşa mare loc în viaţa lui, încât a abandonat cariera pastorală şi s-a înapoiat în Geneva, unde a fost secretar al lui Francois Bonivard, apoi a luat o diplomă de notar. În căsătorie a fost foarte puţin fericit, lăsându-se dus în greşeli grave, care au făcut să fie izgonit din oraş. „Froment (grâu) - spune Farel cu tristeţe despre prietenul său de altădată - a degenerat în ivraie (neghină)". Mai mulţi ani Froment a dus o viaţă rătăcitoare, în timpul căreia a stat destul pe la Vevey. Spre sfârşitul vieţii a primit autorizaţia de a intra iar în Geneva, unde a murit, în 1572, lăsând o moştenire plină de datorii. Tristă încoronare a unei cariere care se arătase plină de cele mai frumoase promisiuni. Froment
era elocvent şi curajos; el arătase o râvnă sinceră pentru lucrarea Domnului. Dar dragostea de lume a pus stăpânire pe el. N-a ascultat de îndemnul apostolului: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume; dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în el" (1 Ioan 2:15).
CONSILIUL DIN TRENT Cu toată opoziţia violentă şi continuă pe care o întâlneau, învăţăturile protestante se răspândeau tot mai mult. Ele s-au statornicit în mod temeinic, în mai multe ţări: Anglia, Scoţia, Ţările de Jos, într-o mare parte din Germania şi în Elveţia. Şi în alte părţi, ele ţineau capul sus, faţă de biserica romană. Printre catolici erau unele suflete sincere care recunoşteau nevoia unei reforme. Abuzurile erau prea strigătoare, pentru a răni pe cei care aveau pe inimă adevăratele interese ale lucrurilor privitoare la religie. Spiritele clar văzătoare denunţaseră de mult aceste rele; dacă ar fi fost ascultate, o reformă s-ar fi făcut chiar în sânul bisericii. De altfel, chiar unii papi au încercat acest lucru. Dar aceste eforturi nu erau decât exterioare, din moment ce ele nu urmăreau să înlăture cu totul răul, ci mai degrabă să consolideze puterea ecleziastică. Ar fi trebuit pusă securea la rădăcina pomului şi înlăturat, cu hotărâre, orice rău. Înainte de Luther, nimeni nu îndrăznise să încerce un lucru asemănător; se simţea, în mod instinctiv, că odată treaba începută, ea va duce la ruina totală a edificiului, în întregime construit de mâna omului. Biserica catolică privea la început cu dispreţ şi fără nelinişte, progresele uriaşe ale Reformei. Ea credea că, pentru a nimici erezia, erau de ajuns, ca altădată, fulgerele „Sfântului Scaun" şi rugurile Inchiziţiei. Când în sfârşit şi-a dat seama de progresele protestantismului, a recunoscut că aceasta răspundea unor nevoi spirituale serioase şi a înţeles că trebuia, cu voie sau fără voie, să dea o oarecare satisfacţie acestor nevoi. Atunci ea a încercat să opună Reformei protestante, un fel de reformă sau mai degrabă de restaurare catolică. Din toate părţile şi de mult timp, reclamaţii tari se ridicaseră contra dezordinelor ecleziastice şi a imoralităţii clerului; trebuia grabă în a face să dispară aceste pete ruşinoase. Reforma atacase până în temelii dogmele şi instituţiile vechii biserici; pentru a-i rezista, trebuiau schimbate vechile mijloace de oprimare. Biserica îşi folosise greşit puterea. Trebuia deci modificată această situaţie, în orice caz, trebuia făcută mai puţin izbitoare poziţia pe care papalitatea şi-o luase faţă de suverani, atribuindu-şi o autoritate lumească, care contrazicea însăşi esenţa ei. În acest scop, papa Paul al III-lea a convocat la Trent, în Tirol, un consiliu ecumenic, termen care vrea să arate că acest consiliu cuprindea reprezentanţi din toată creştinătatea, adică şi dintre protestanţi. Dar aceştia au refuzat să se ducă acolo. Compunerea adunării le-a arătat că ei ar fi figurat acolo cu titlul de acuzaţi şi nicidecum cu titlul de colaboratori. Majoritatea membrilor aparţinea, în adevăr, clerului italian şi german, a căror pornire contra tuturor celor care nu erau de acord cu ei era cunoscută. În
afară de aceasta, consiliul era în permanentă legătură cu „Sfântul Scaun", ceea ce însemna că de la Roma venea orice inspiraţie. Papa se temea, în adevăr, mai presus de orice, să vadă consiliul ridicându-se ca o instanţă supremă a bisericii şi mergând chiar până a limita autoritatea papală. Consiliul din Trent a pus mai întâi în principiu menţinerea absolută a tuturor dogmelor bisericii catolice. Doctrina astfel fixată trebuia să fie socotită ca infailibilă.* (* Este de remarcat că aici este vorba de „infailibilitatea doctrinei", nu a papei, care n-a fost proclamată decât în 1870, prin consiliul de la Vatican.) Deci, doctrina nu mai putea fi pusă în discuţie, cu atât mai mult nu se mai putea transforma. Odată hotărârea luată, consiliul a rugat pe papă s-o aprobe, recunoscând prin aceasta supremaţia suveranului pontif faţă de adunarea prelaţilor şi supunând astfel biserica, autorităţii lui absolute. Nu este cazul de a spune ceva mai mult, pentru a arăta că protestanţii nu puteau cu nici un chip să ia loc într-un asemenea areopag care exprima principii catolice şi se aşeza în contradicţie evidentă cu Cuvântul lui Dumnezeu, a cărui citire o interziceau - de altfel - laicilor; aceştia nu puteau cunoaşte Cuvântul, decât prin intermediul clerului, care îl interpreta. Domnul Isus însă spusese: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică; dar tocmai ele mărturisesc despre Mine" (Ioan 5:39). Consiliul a proclamat că crezurile bisericii se bazează pe Sfintele Scripturi, dar sunt completate prin tradiţie. Dar tocmai prin tradiţie îşi îndreptăţeşte biserica Romei purtarea sau practicile ei greşite; acestea înlocuiesc şi anulează astfel Cuvântul lui Dumnezeu, cum se petreceau altădată lucrurile cu iudeii: „El le-a zis: „Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu de dragul tradiţiei voastre? Căci Dumnezeu a poruncit, zicând: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta" şi „Cine va vorbi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit negreşit cu moartea." Dar voi ziceţi: „Cine va zice tatălui său sau mamei sale: „Ori cu ce te-aş fi putut ajuta, l-am dăruit lui Dumnezeu", acela nu va mai cinsti pe tatăl său sau pe mama sa." Şi aţi desfiinţat astfel porunca lui Dumnezeu din cauza tradiţiei voastre" (Matei 15:3-5). În sfârşit, consiliul a declarat că „biserica" romană este superioară oricărei alteia şi că orice catolic trebuie să asculte de papa, „urmaşul lui Petru şi locţiitorul lui Isus Cristos." Fără îndoială, nu se puteau aduna mai multe greşeli, mai multe contradicţii faţă de învăţătura Domnului. Pentru a se menţine şi a se apăra, „biserica" simţea nevoia de a recurge la auxiliari. Unul dintre aceşti auxiliari, cu cel mai mult efect, a fost găsit în ordinul iezuiţilor. În plus, biserica (catolică) a repus în vigoare vechile mijloace de oprimare. Inchiziţia a fost reîntinerită; tribunalul ei suprem era la Roma. Peste tot s-au stabilit şi alte tribunale şi s-au delegat inchizitori cu o putere nelimitată, pentru a căuta şi a pedepsi fiecare vătămare adusă „credinţei". Nici rangul, nici demnitatea, nu aveau importanţă pentru ei. Inchizitorii puteau să aresteze pe orice persoană suspectă, să pedepsească pe vinovaţi cu moartea şi să le vândă averea. Nici o publicaţie, veche sau modernă, nu trebuia să apară fără autorizaţia lor. Pentru a supraveghea publicaţiile recente, s-a instituit renumita „Congregaţie a indexului" cu misiunea de a
întocmi lista cărţilor oprite. Inchiziţa şi-a început de îndată activitatea. În Italia, teroarea s-a instaurat curând, de la un capăt la altul al peninsulei. Tot ce se simţea că aduce ceva nou, era proscris, iar drumurile care duceau în Elveţia şi Germania erau pline de fugari. Din fericire, Inchiziţia n-a fost acceptată cu aceeaşi bunăvoinţă în celelalte ţinuturi catolice. Doar Spania a acceptat-o fără rezervă.
IEZUIŢII Întemeiat de un nobil basc, Ignaţiu de Loyola, ordinul iezuiţilor îşi arăta dorinţa de a da o ascultare absolută faţă de papă. Organizaţia puternică a acestui ordin este în fapt o adevărată armată condusă de un general şi însufleţită de principiul supunerii depline a inferiorului faţă de superior. Inferiorul este mai puţin decât un ciomag în mâna celui care se serveşte de el; este un adevărat cadavru. Viaţa iezuiţilor se deosebea cu totul de cea a călugărilor; nici liniştea, nici asprimea călugărească, nici haina de mănăstire; ordinul cuprindea numeroşi laici, în afară de ecleziastici. Mai mult sau mai puţin introduşi prin lume, amestecaţi printre oameni de afaceri, ei s-au răspândit pe faţa lumii întregi, în ţările protestante ca şi în ţările catolice, infiltrându-se peste tot, atât în politică, cât şi în viaţa particulară. Iezuiţii şi-au fixat ca scop, triumful a ceea ce se numea ultramontanism, adică a doctrinelor catolice aşa cum erau ele înţelese în Italia. Ei vroiau să supună autorităţii papei, pe prinţi şi popoare, să facă această autoritate suverană, în totul şi peste tot, apoi să răspundă nevoilor intelectuale şi morale care făcuseră să izbucnească Reforma. Având pus, în principiu, calitatea extraordinară a scopului pe care îl aveau în vedere, ei socoteau că trebuiau să-şi ajungă ţinta prin toate mijloacele posibile, legitime sau oprite de morala publică. Idealul urmărit sfinţea orice mijloc folosit de iezuiţi, de unde formula celebră: „Scopul îndreptăţeşte mijloacele", afirmaţie foarte subversivă, pentru că ea deschide poarta oricărui abuz de putere, îndreptăţeşte hotărârile luate de unul singur, desfiinţează efectul legilor protectoare ale societăţii. Nu este altceva decât minarea civilizaţiei, a ordinei stabilite. Dar - se va întreba cineva - cine se va pronunţa asupra valorii scopului de atins? El ar putea părea excelent unuia şi nedemn altuia. Aici intervine elementul omenesc: „biserica" este instanţa suverană şi judecă fără apel; individul n-are decât de urmat calea care i se indică. Având în vedere că lucrează pentru interesele papalităţii, îi e de ajuns să facă ce-i dictează inima şi „biserica" îl asigură de aprobarea ei. Cuvântul lui Dumnezeu însă ne spune că: „inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea" şi adaugă: „Cine o cunoaşte? Eu, Domnul, cercetez inima şi rărunchii, ca să dau fiecăruia după căile lui, după rodul faptelor lui" (Ieremia 17:9-10). Nu înseamnă că iezuiţii neagă Scriptura; prea dibaci ca să facă o astfel de stângăcie, care i-ar fi discreditat în faţa a numeroşi credincioşi sinceri ai lor, ei citează Scripturile când vor, însă interpretându-le, potrivit gândurilor lor, cum se spune la 2 Petru 3:16: „Lucruri grele de înţeles, pe care cei neştiutori şi
nestatornici le sucesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor." Li s-a adresat, pe bună dreptate, acest reproş usturător: „Chiar oamenii voştri au prevăzut că dezordinea adusă de doctrina voastră în morală poate să fie fatală nu numai societăţii voastre, ci şi bisericii universale." Şi tocmai această biserică, pretind ei, că o protejează. Ei şi-au dus activitatea în folosul patimilor rele, omeneşti, pe care le-au acoperit cu autoritatea ordinului. Făcuţi astfel complici cu acţiunile lor criminale, cei care le făptuiesc văd că interesul lor este de a susţine ordinul; el triumfă datorită viciilor lor. Nu se pot înşira aici toate concesiile vinovate pe care doctrina iezuită le-a îngăduit pentru a satisface conştiinţa celor care păcătuiau; ele îşi găsesc aplicarea mai ales în actul mărturisirii. Înfiinţat de „biserica" romană spre a provoca căinţa de a fi supărat pe Dumnezeu prin vreun păcat; el are ca sancţiune o pedeapsă pe care preotul o poate impune celui vinovat. Şi una şi alta din aceste practici sunt în contradicţie făţişă cu ce spune Biblia: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile; şi Tu ai iertat vina păcatului meu" (Psalmul 32:5). „Dacă ne mărturisim păcatele, El (Dumnezeu) este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate" (1 Ioan 1:9). Dar iezuitismul caută să explice greşeala, căutând să-i micşoreze gravitatea, s-o scuze în aşa fel încât să ajungă s-o îndreptăţească, pur şi simplu. Cum a scris unul dintre contrazicătorii lor, din cei mai autorizaţi şi cei mai hotărâţi, Blaise Pascal, în „Provincialele" sale: „Ei mulţumesc lumea, îngăduindu-i faptele şi satisfac cerinţele Evangheliei, curăţind intenţiile." Iezuiţii înşişi spun aşa în această privinţă: „Atât cât este posibil, îndepărtăm pe oameni de la lucrurile oprite; dar când nu putem împiedica fapta, curăţim măcar intenţia; şi astfel corectăm viciul prin curăţia scopului." Cu un cinism revoltător, ei afirmă de exemplu: „Dacă valeţii pot cu convingere să facă unele comunicări neplăcute, aceasta numai abătând intenţia lor de la răul pe care îl divulgă, la câştigul care le revine. Iată ce înseamnă a dirija intenţia." Tot aşa, iezuiţii provoacă tot felul de fapte condamnate de morala obişnuită, cea mai elementară. De la cădere, Dumnezeu a pus în inima omului noţiunea binelui şi răului. Copilul, din cea mai fragedă vârstă are o conştiinţă; mai înainte chiar de a fi atins ceea ce se numeşte vârsta raţiunii, el simte ce trebuie să-i permită părinţii şi ce nu. Iată ce pretindeau iezuiţii să şteargă. Cel credincios nu are decât o linie de purtare, cea care este trasată de Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta îi luminează drumul, cu o lumină strălucitoare; îl judecă, dacă se depărtează de la ea. El ne îndeamnă (Matei 6:22) să avem „un ochi sănătos", datorită căruia trupul întreg va fi plin de lumină. Pe aceste învăţături, atât de clare ale Bibliei, teoria iezuită a „opiniilor probabile" le înlătură cu totul. Ea declară că „o părere se numeşte probabilă, atunci când este întemeiată pe unele raţiuni care pot fi luate în consideraţie." De aici rezultă că un singur învăţat foarte serios poate să dea o părere probabilă. Pascal remarcă: „Rezultă, de aici, că un singur învăţat poate suci conştiinţele, le poate schimba după bunul lui plac şi totdeauna să fie siguranţă." Şi dacă doi învăţaţi „serioşi" au dat şi unul şi altul câte o părere
probabilă, dar cu totul opuse, se va urma părerea aceluia care îţi place mai mult, părerea care îţi va fi mai avantajoasă. Dar a te angaja pe calea indicată de Domnul Isus, nici vorbă. Acesta este sistemul numit cazuistic, care se aplică la cazurile cele mai diferite. Ei nu-l ascund nimănui şi îşi acoperă prudenţa lor omenească şi politică, cu pretextul unei prudenţe divine şi creştine, ca şi cum credinţa n-ar fi una şi neschimbată în toate timpurile şi în toate locurile, ca şi cum sufletele nar avea nimic altceva de făcut, ca să fie curăţite de greşelile lor, decât de a călca legea Domnului. Se spune în Psalmul 19:7: „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este trainică şi dă înţelepciune celui neştiutor." Cum se vede, iezuiţii niciodată nu amintesc despre lucrarea harului lui Dumnezeu, fie pentru a mântui pe păcătos, fie a însoţi pe cel răscumpărat în această lume; tocmai acest lucru a provocat conflictul dintre ei şi janseniştii de la Port-Royal, pentru care Pascal spunea: „Voi aţi pus pe cei care urmează opiniile voastre probabile, în siguranţă faţă de Dumnezeu şi faţă de conştiinţa lor, pentru că, după cum spuneţi voi, eşti în siguranţă şi faţă de mărturisitorii voştri în această privinţă, dacă urmezi pe un învăţat (înţelept) serios. Voi i-aţi pus în siguranţă şi faţă de mărturisitorii voştri, pentru că i-aţi obligat pe preoţi să-i ierte pe baza unei opinii probabile, chiar şi de un păcat de moarte. Dar nu i-aţi pus în siguranţă faţă de judecători, încât ei se găsesc expuşi biciuirii şi spânzurătorii, urmând probabilităţile voastre." Dar aceasta nu este totul. Sunt unele cazuri în care poţi să fii constrâns să te pronunţi categoric sau chiar să faci o promisiune, prin da sau nu. Iezuiţii pretind şi atunci să scoată din încurcătură pe cei cărora cuvântul dat le-ar aduce vreo nelinişte. Iată în ce termeni formulează ei teoria „restricţiilor mintale": „Poţi să juri că n-ai făcut un anumit lucru, deşi l-ai făcut într-adevăr, înţelegând, în tine însuţi, că nu l-ai făcut într-o anumită zi sau înainte de a te fi născut, sau subînţelegând vreo altă împrejurare asemănătoare, fără ca vorbele de care te serveşti să aibă vreun scris, care ar putea da de înţeles ce gândeşti. Şi, acest lucru este foarte comod în multe ocazii şi este foarte just atunci când este necesar sau de folos, pentru sănătate, pentru onoare sau pentru vreun bine." Este, de asemenea, permis, de a folosi „cuvinte cu mai multe înţelesuri", socotind că se înţeleg în sensul pe care îl ştii numai tu. În afară de asta: „promisiunile nu obligă deloc, atunci când n-ai intenţia de a te obliga, făcându-le." Aici, ca şi peste tot, „intenţia este regula calităţii faptei." Este totuna cu: „a spune adevărul în gând şi minciuna cu voce tare." Târâţi, de această orbire completă a simţului moral, pe o pantă alunecoasă şi periculoasă, iezuiţii au ajuns la hulă făţişă, făcând din Dumnezeu autorul răului care se săvârşeşte. „O faptă nu poate fi socotită păcat - scrie unul dintre ei - dacă Dumnezeu nu ne dă, înainte de a o săvârşi, cunoştinţa răului care este în acest fapt şi o dorinţă care să ne facă să o evităm." Dacă ar fi să combatem cuvinte atât de ticăloase, ar fi de ajuns să amintim ce spune chiar apostolul Pavel în 1 Timotei 1:15, unde el se socoteşte ca „cel dintâi dintre păcătoşi", dar „a căpătat îndurare" pentru că lucra din neştiinţă (versetul 13)
şi prigonise cu râvnă Adunarea (Filipeni 3:6). Aceste teorii ticăloase au avut urmări în viaţa de toate zilele. Pentru iezuiţi „era un păcat care se putea ierta, să calomniezi şi să impuţi crime mincinoase, pentru a nimici bunul nume al celui care vorbeşte rău de noi." La aceasta, Pascal răspunde: „Când ar fi vorba de a converti chiar întregul pământ, n-ar fi permis să defăimezi persoane nevinovate, pentru că nu trebuie să faci nici cel mai mic rău ca să reuşească cel mai mare bine şi adevărul lui Dumnezeu nu are nevoie de minciuna noastră." Citim că „Diavolul este mincinos, şi tatăl minciunii" (Ioan 8:44). Ei dezvinovăţesc furtul cu aceeaşi uşurinţă. În ce priveşte omorul, el este legitim atunci când este vorba, de exemplu, de a-ţi apăra onoarea. Un fiu poate dori moartea tatălui său şi să se bucure când are loc, numai ca aceasta să nu fie decât pentru binele care îi revine lui şi nu din ură personală. La propunerea lui Richelieu, Ludovic al XIII-lea interzisese duelul între nobili; iezuiţii însă îl tolerau în biserică. Rămâi indignat când îi vezi apelând la Biblie, chiar şi atunci când ea îi condamnă în mod deschis. Ei autorizează răzbunarea, când Pavel scrie la Romani 12:17-19: „Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău... nu vă răzbunaţ singuri... căci este scris: „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti - zice Domnul." Şi apoi: „Autorităţile... nu degeaba poartă sabia. Ea este slujitorul lui Dumnezeu, un răzbunător al mâniei asupra celui care face răul." De altă parte: „...Cei care fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte" şi nu numai cei care le fac, dar şi cei care „îşi găsesc plăcerea în cei care le fac" (Romani 1:32). Dacă un criminal trebuie să apară înaintea tribunalului, n-are de ce să se teamă, îl asigură părinţii iezuiţi, pentru că ei îl autorizează să cumpere pe judecători cu preţ de argint. Să mai vorbim de milostenie? Domnul îndeamnă pe cei care-L ascultă să se arate binefăcători faţă de nevoiaşi, atunci când ei ar avea ceva de prisos. Dar iezuiţii spuneau: „Mai mulţi cazuişti au găsit mijlocul de a desărcina persoanele cele mai bogate de obligaţia de a face milostenie, interpretând cuvântul a avea „de prisos" în aşa fel încât niciodată nu are nimeni ceva de prisos. De aceea, nu se va găsi cineva să aibă prea mult, printre oamenii lumii şi nici chiar printre regi.” În sfârşit, lucrul cel mai revoltător în învăţătura iezuiţilor este că unii dintre ei au pus la îndoială nevoia de a iubi pe Dumnezeu. „De ce să fii obligat să ai acum dragoste faţă de Dumnezeu?" îndrăzneşte să scrie unul dintre ei. „Suarez spune că e de ajuns dacă îl iubeşti înainte de a muri, fără a preciza timpul; iar Vasquez, că este suficient chiar în ceasul morţii; alţii, când eşti obligat să te întristezi; alţii, în zilele de sărbătoare." Şi totuşi vechea poruncă rămâne în toată plinătatea şi puterea ei: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta" (Deuteronom 6:5). Cum li s-a spus, iezuiţii au nimicit cu aceasta moralitatea creştină, despărţind-o de dragostea de Dumnezeu, de care ei pretind să scutească pe oameni. Ei n-au decât o dorinţă, de a trăi după placul lor în acesta lume, fără să se vadă supuşi la cea mai mică restricţie.
Dar, pentru a relua argumentele lui Pascal în această problemă, lumea trebuie să se supună legilor pe care Dumnezeu le-a stabilit, în înţelepciunea Sa veşnică, cu toate că Diavolul caută să-şi impună legile care îi plac lui. „Domnul S-a glorificat în a suferi; Diavolul, în a nu suferi deloc. Domnul Isus Cristos a spus celor ce primesc o lovitură peste obrazul drept, să-l întoarcă şi pe celălalt; Diavolul însă a spus celor ce ar primi o palmă, să-i omoare pe cei ce vor să le facă această ruşine (Matei 5:39). Domnul Isus Cristos declară fericiţi pe aceia care iau parte la insultele aduse Lui; Diavolul însă declară nenorociţi pe cei ce suferă insultele (Matei 5:11). Domnul Isus Cristos a spus: „Vai de voi când toţi oamenii vor vorbi bine de voi;" şi Diavolul spune: „Vai de aceia despre care lumea nu vorbeşte cu stimă." Toate acestea explică influenţa formidabilă a iezuiţilor asupra spiritelor timide, neîntărite sau chiar înclinate spre rău. Pretinzându-se călăuziţi de „înţelepciunea divină, care este mai sigură decât filozofia", ei au o destul de bună părere despre ei înşişi, pentru a crede că este de folos şi chiar necesar, spre binele religiei, ca renumele lor să se întindă peste tot şi ei să aibă drept de stăpânire asupra conştiinţei. S-a putut spune că, după ei, din două persoane care fac acelaşi lucru, cel ce nu cunoaşte doctrina lor păcătuieşte, iar cel ce o cunoaşte, nu păcătuieşte. Iezuiţii s-au arătat maeştri în arta ademenirii. Întreaga lor formaţie intelectuală duce spre acest lucru. Mai prudenţi astăzi ca altă dată, pentru că ştiu de minune să se adapteze împrejurărilor, îi întâlneşti în toate cercurile. Arma lor principală este educaţia tinerilor bogaţi şi mai ales a nobililor.. În prezent, şcolile lor nu mai au renumele de altădată; statele nu pot tolera să se formeze elevi pe faţă, îmbibaţi cu aceste principii distructive. Dar se întâlnesc peste tot profesori iezuiţi, cu atât mai mult apreciaţi, cu cât ei sunt foarte buni pedagogi. Cărţile lor de şcoală sunt modele din punct de vedere al formei, clare, atrăgătoare, bine redactate. Dar fondul lasă aproape totdeauna de dorit. Însăşi Biserica Catolică a sfârşit prin a se alarma, când a fost vorba să susţină nişte auxiliari atât de suspecţi. Prosperitatea materială a iezuiţilor a ridicat de asemenea contra lor o pornire violentă; sub pretextul misiunii, ei întemeiaseră în colonii, case de comerţ care, conduse după principiile lor, făceau negustorilor cinstiţi o concurenţă care îi ruina. Unele după altele, puterile catolice le-au închis calea, sub presiunea unor mişcări de opinii căreia nu-i puteau rezista şi în 1773 papa Clement al XIV-lea, cedând insistenţelor, a pronunţat suprimarea ordinului iezuiţilor. Acesta s-a reconstituit totuşi în secret, membrii împrăştiaţi menţinând legătura între ei. În 1814, papa Pius al VII-lea a restabilit pe iezuiţi în toate drepturile lor. Devenind prudenţi prin aceste împrejurări, iezuiţii au modificat caracterul activităţii lor. Ei lucrează în umbră, evitând să scandalizeze principiile în general admise. Ei se ocupă mult de misiuni şi nu fără succes. În Europa, soarta lor s-a schimbat din cauza mişcărilor politice şi au avut de suferit, ca urmare a revoluţiilor care au agitat secolul al XIX-lea.
REFORMA ÎN CELELALTE ŢĂRI DIN EUROPA ŢĂRILE DE LIMBĂ ENGLEZĂ Anglia Două împrejurări - în aparenţă contradictorii - au servit în mâna lui Dumnezeu la stabilirea Reformei în Anglia: credincioşia lollarzilor şi poziţia luată de regele Henri al VIII-lea faţă de „Sfântul Scaun". S-a văzut în altă parte cum chiar din secolul al XIV-lea Wycliffe a ajuns să cunoască mântuirea prin har şi cum flacăra pe care el a aprins-o a fost întreţinută şi transmisă urmaşilor, prin nişte creştini modeşti, care se găseau, aproape toţi, printre cei neînsemnaţi din această lume. Mărturia lor a contribuit să zdruncine multor englezi încrederea pe care o aveau în doctrinele papale; ea a micşorat foarte mult influenţa papalităţii şi a deschis căile marii mişcări spirituale a secolului al XVI-lea. Dar Roma avea ochii deschişi şi mai mulţi dintre aceşti slujitori ai Domnului „de care lumea nu era vrednică" (Evrei 11:38) au plătit cu viaţa devotamentul faţă de adevărurile pe care le primiseră. În mijlocul secolului al XV-lea, un război civil al celor „două roze" a sfâşiat Anglia şi a împiedicat foarte mult progresul vieţii artistice şi intelectuale. Comerţul era redus la cea mai simplă formă. Ignoranţa stăpânea toată ţara şi, în afară de lollarzi, orice rămăşiţă de adevărată evlavie părea că dispăruse. În aceste condiţii, Henri al VIII-lea s-a urcat pe tron. Destinat de către tatăl său carierei ecleziastice, el a făcut multe studii şi a păstrat mereu un gust pronunţat pentru problemele teologice. Umaniştii au salutat cu bucurie venirea lui la tron; Erasmus, mai ales, a dat drumul la un torent de elogii despre talentele acestui prinţ, pe care Dumnezeu i le dăruise din plin, dar pe care le-a folosit într-un mod cu totul jalnic. Totuşi savantul olandez a schimbat curând tonul. În timpul şederii lui în Anglia, n-a lăsat să-i scape ocazia de a arunca unele cuvinte ironice privitoare la călugării din această ţară, cărora el nu le recunoştea decât două însuşiri caracteristice: lăcomia şi ignoranţa. Ajuns, din această cauză, să fie ţinta urii clerului, a judecat că este bine să plece direct la Basle, unde a publicat, foarte puţin timp după aceea, prima ediţie a Noului Testament în greacă. Abia ieşit de sub tipar, câteva exemplare, expediate la Oxford şi la Cambridge, au avut o primire entuziastă. Luther încă nu-şi afişase tezele pe uşa catedralei din Wittenberg, când Anglia avea deja Cuvântul divin, Evanghelia curată a lui Isus Cristos. Unul din aceste Noi Testamente a căzut în mâinile unui student din Oxford, William Tyndale; l-a citit cu mare sete, s-a întors la Dumnezeu şi n-a avut de atunci încolo alt gând, decât de a comunica şi altora comoara pe care o avea. În acest scop, el a ţinut o serie de conferinţe, apoi a început să traducă, în englezeşte, întreaga Biblie. Neputându-se deda acestei mari lucrări în Anglia, din cauza agitaţiei ce domnea în ţară, el s-a dus la Anvers, unde a publicat mai întâi Noul Testament, apoi Vechiul Testament. Această traducere şi-a făcut rapid drum în casele nobililor ca şi în ale celor săraci. Tyndale a suferit mai târziu chinul
de a fi omorât prin foc, dar numele lui va rămâne totdeauna legat de stabilirea Reformei în Anglia. Aşa cum a remarcat Merle D’Aubigne, marele istoric al Reformei în Anglia, aceasta se datoreşte în întregime lucrării Cuvântului lui Dumnezeu, poate mai mult decât în alte ţări. „Aici nu se găsesc mari personalităţi ca în Germania, Elveţia, Franţa, unde întâlneşti un Luther, un Zwingli, un Calvin; doar Sfintele Scripturi s-au răspândit aici din belşug. Cuvântul Dumnezeului Celui viu şi adevărat, această putere nevăzută a răspândit lumina în insulele Britanice, începând din 1517 şi mai ales din 1526. Creştinismul anglo-saxon se distinge prin caracterul său curat biblic, şi tocmai aceasta a făcut să fie, mai mult decât oricare altul, mijlocul folosit de Dumnezeu pentru răspândirea Cuvântului divin în întreaga lume." Chiar de la începutul domniei, Henri al VIII-lea s-a arătat ca un protector curajos al bisericii romane. Indignat de atacurile tăioase ale lui Luther contra catolicismului, el a compus la adresa acestuia un pamflet care i-a adus din partea papei Leon alX-lea titlul de apărător al credinţei. Dar peste câţiva ani, aceste relaţii prieteneşti s-au stricat cu totul. Înainte de a se încorona, Henri al VIII-lea se căsătorise cu Catherina de Aragon, văduva fratelui său şi mătuşa lui Carol Quintul. După opt ani de căsnicie, regele a început să pretindă că avea unele îndoieli cu privire la legalitatea acestei căsătorii. Adevărul era că o altă femeie, Ana Boleyn, îi atrăsese privirile. Visul lui era să se însoare cu aceasta. Trebuia însă să ceară papei să desfacă ceea ce alt papă permisese. El a întrebat deci pe învăţaţii bisericii. Unul dintre ei, Cranmer, a declarat că regele nu avea dreptul să treacă peste poruncile lui Dumnezeu: că legătura lui cu văduva fratelui* ( * Se întemeia pe locuri ca cele din Leviticul 18:16 şi 20:21: „Dacă un om ia pe soţia fratelui său, este un lucru necurat".) său nu era legală; că trebuia, în plus, să se consulte, în această problemă, unele universităţi ale Europei, ca şi cei mai cunoscători oameni, în chestiuni de acest fel, cum sunt - sfat neaşteptat - Zwingli şi Oecolampade; amândoi s-au pronunţat ca şi Cranmer, la fel şi universităţile principale. Curtea de la Roma, de partea ei, se gândea, fiind foarte încurcată dacă s-ar putea pronunţa pentru divorţ, desigur şi-ar ridica împotrivă pe Carol Quintul, nepotul Catherinei; iar dacă ar refuza să aprobe divorţul, ar nemulţumi pe Henri al VIII-lea. Pentru a ieşi din impas, papa a citat pe rege să vină înaintea lui. Indignat, Henri a refuzat şi, după şase ani de dezbateri, el a rupt-o cu Roma şi a alungat-o pe Catherina, pentru a se însura cu Ana Boleyn. Apoi, parlamentul l-a proclamat căpetenie supremă a bisericii în Anglia. Clerul nu ştia ce atitudine să adopte; a recunoaşte uzurparea suveranului însemna să renunţe la orice legătură cu Roma. Dar, temperamentul despotic al lui Henri al VIII-lea nu admitea nici o amânare; clerul să se spună sau să fie destituit. Pentru a micşora impresia neplăcută cauzată de aceste tranzacţii şi a recuceri favoarea monarhului, prelaţii au luat ei înşişi iniţiativa măsurilor îndreptate împotriva oricui ar manifesta cereri de independenţă faţă de voinţa regală. Această hotărâre era îndreptată în primul rând către lollarzi şi cei care
primeau învăţăturile lor. Cranmer a făcut tot ce a putut pentru a împiedica actele de violenţă. Henri al VIII-lea l-a numit arhiepiscop de Canterbury, cea mai mare demnitate bisericească a împărăţiei, drept recompensă a serviciului pe care i l-a adus în momentul divorţului său. Prea puţin dornic de onoare, Cranmer a acceptat această sarcină, cu speranţa că va ajuta astfel să triumfe principiile care îi erau scumpe. El a declarat că nu va admite autoritatea papei, decât în măsura în care nu va contrazice Cuvântul lui Dumnezeu şi că-i va fi îngăduit să combată greşelile papale, ori de câte ori se va prezenta ocazia. De altă parte, el a introdus o traducere engleză a Bibliei şi folosirea limbii ţării în cult. A ajuns chiar să ceară ca un exemplar din Cuvântul lui Dumnezeu să existe în fiecare biserică a regatului. A înlăturat pe câţiva preoţi a căror purtare produsese scandaluri. Dar timiditatea sa l-a împiedicat să arate o atitudine hotărâtă de partea în care ştia totuşi că este adevărul. În acest timp, înainte de a se lega de acei pe care-i socotea eretici, regele a ordonat suprimarea tuturor mănăstirilor din Anglia, focare murdare a celor mai grosolane înşelătorii. Aceasta însemna să cureţe terenul pe care, fără ca Henri să-şi dea seama, edificiul Reformei avea să se stabilească. Dar, închizând aceste locaşuri, regele vroia să ridice o barieră contra invaziei doctrinelor evanghelice. În acest scop, o comisie de prelaţi a primit ca misiune grija de a întocmi un simbol, care să devină „lege de stat". Comisia sa declarat că nu este în stare. Atunci regele a completat el formularul în şase articole, care au fost denumite „statutul sângelui". El a pronunţat condamnarea la moarte a oricui nu ar admite în totul doctrina transformării pâinii şi vinului în trupul şi sângele Domnului, spovedania, legământul preoţilor de a rămâne necăsătoriţi; era reproducerea completă a practicii romane, mai puţin recunoaşterea papei drept căpetenie a „bisericii". Parlamentul l-a adoptat. Cranmer a făcut o opoziţie energică, dar fără succes. N-a reuşit mai bine nici când a rugat pe Henri al VIII-lea să rezerve o parte din bunurile confiscate de la mănăstiri, în vederea întemeierii de spitale pentru săraci. Urmările erau de aşteptat. Regele şi-a arătat adevăratul său caracter, al unui tiran crud şi fără nici un scrupul. Cea mai mică rezistenţă aducea după ea moartea; au fost spânzuraţi nişte catolici plini de râvnă, care n-au făcut altă crimă decât de a-i pune la îndoială supremaţia, atât religioasă cât şi politică. Oricine era doar suspect de erezie, suferea în mod obişnuit aceeaşi soartă. Şi totuşi, traducerea lui Tyndale circula, cu tot martiriul aplicat autorului ei. Mulţi ochi se deschideau în faţa luminii. Mulţimile mergeau la biserici, pentru a auzi citindu-se Cuvântul lui Dumnezeu. Cranmer chiar, a scos din ele unele icoane favorite, cu care se făcea prea mare abuz. Totuşi persecuţia bântuia fără milă, cu tot felul de cruzimi perverse. Regele se afunda tot mai mult într-o mlaştină de fărădelegi, în care se lăsase târât. Viaţa lui particulară avea o trăsătură de ticăloşie: s-a însurat, pe rând, cu şase femei, dintre care pe două le-a decapitat; a divorţat de două dintre ele; una singură a murit de moarte naturală; cea de a şasea i-a supravieţuit.
Dar toate aceste fapte ruşinoase, toate aceste omoruri au ajuns la sfârşit să contrazică intenţiile monarhului. Din sângele victimelor ieşea o mare lumină. Adevărul făcea progrese cu atât mai repezi, cu cât se căuta să fie împiedicat. Dumnezeu S-a servit de aceste împrejurări crude, pentru a aduce la El un mare popor. Se atribuie lui Henri al VIII-lea moartea a şaptezeci şi două de mii de persoane; dar de aici a rezultat, după noi şi grele încercări, este adevărat, triumful principiilor pe care, în orbirea lui, el credea că le putea înăbuşi. Henri al VIII-lea lăsa un fiu şi două fiice; toţi trei au fost pe rând chemaţi la tron. Eduard al VI-lea nu avea decât zece ani la moartea tatălui său. Deşi crescut într-o curte coruptă şi înconjurat de catolici, tânărul prinţ şi-a arătat de mic aversiunea faţă de unele practici romane şi plăcerea pentru predicarea Evangheliei. El suferise în tăcere la vederea cruzimilor făptuite contra unor supuşi paşnici, a căror singură crimă era că urmau învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu. Unul dintre unchii săi după mamă, un creştin hotărât, a favorizat bunele înclinării ale lui Eduard şi, la urcarea pe tron a acestuia, datorită lui, persecuţiile s-au oprit pentru un timp. Creştinii deţinuţi au fost eliberaţi; s-au înlăturat cele şase articole teribile; numeroşi exilaţi, din motive religioase, au intrat iar în Anglia. Cu ocazia încoronării noului rege, potrivit obiceiului s-au purtat înaintea lui, în momentul în care părăsea catedrala din Westminster, pentru a se duce la palat, trei săbii mari, simbolul celor trei părţi din care se compunea regatul său. Înainte de a ieşi, Eduard a remarcat că lipsea o a patra sabie. „Cum asta? Care?" l-au întrebat curtenii care-l înconjurau. „Biblia" a răspuns tânărul suveran - şi a adăugat, citând Efeseni 6:17: „Cuvântul lui Dumnezeu este sabia Duhului; noi trebuie să preferăm din toate punctele de vedere această sabie, celorlalte trei. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ne conducă; fără el, noi nu suntem nimic. Cel care pretinde că îşi conduce statul fără el, nu merită titlul de slujitor al lui Dumnezeu, nici de rege." S-au grăbit să asculte ordinul regelui. Lui Eduard îi plăcea să citească Sfintele Scripturi. La vârsta de paisprezece ani, a scris, cu propria lui mână, o culegere de texte care condamnă idolatria şi îndeosebi cultul icoanelor. Sub domnia lui, Reforma a făcut progrese rapide. Protectorul lui ţinea corespondenţă cu Calvin, la îndemnul căruia a făcut din Anglia un adevărat loc de refugiu, unde numeroşi proscrişi găseau o primire binevoitoare. În această privinţă, Calvin îi scria în 1548: „Avem să mulţumim toţi Dumnezeului şi Tatălui nostru pentru că S-a servit de dumneavoastră într-o lucrare atât de însemnată, de-a aduce prin dumneavoastră curăţia şi dreapta rânduială a slujbei Sale în Anglia, şi a făcut ca învăţătura privitoare la mântuire să fie cu credincioşie vestită pentru toţi cei care vor s-o asculte.” Îi recomanda să dea poporului învăţătura curată şi sănătoasă, să smulgă din rădăcini abuzurile şi „să înlăture cu grijă viciile, să vegheze ca scandalurile şi stricăciunea să nu se mărească, încât Numele lui Dumnezeu să nu fie
defăimat." Mai târziu, Calvin îi scria lui Eduard al VI-lea, căruia îi dedicase mai multe cărţi: „Sunt unele lucruri indiferente, care se pot tolerea. Dar trebuie să păzim totdeauna această regulă, de a păstra simplitatea în ceremonii, în aşa fel încât claritatea Evangheliei să nu fie întunecată, ca şi cum ar mai fi sub umbrele legii...* Probabil că aici Calvin pune pe Eduard al VI-lea în gardă contra organizării care, deja de pe atunci, se dădea bisericii anglicane. (Se ştie că în exterior ea păstrează o mare pompă în ceremonii, asemănătoare aceleia din Biserica Catolică. ) Sunt şi abuzuri evidente, care nu se pot suporta, cum este a te ruga pentru cei morţi, a aduce înaintea lui Dumnezeu mijlocirea sfinţilor în rugăciunile noastre. Nu mă îndoiesc, Sire, că sunteţi înştiinţat că există astfel de stricăciuni şi devieri de la adevăratul creştinism. Eu vă rog, în Numele lui Dumnezeu, să doriţi ca totul să fie redus la dreapta sa integritate." Este de regretat că nu găseşti în scrisorile reformatorului, sfaturi de indulgenţă, de toleranţă faţă de cei rătăciţi. Toleranţa nu era cunoscută în secolul acela; ideea de unitate în religie ca şi în politică era o idee de bază şi ea deschidea calea persecuţiilor. Au trebuit experienţe dureroase, în Anglia şi în alte părţi, pentru a învăţa oamenii că pot să nu practice religia statului, fără ca pentru aceasta să fie vrăjmaşi ai statului. Lucru totuşi excepţional în această epocă, Eduard a acordat protestanţilor străini care locuiau în Londra, permisiunea de a construi un templu pentru folosul lor. „Considerând că este datoria unui prinţ creştin - spunea el - de a administra bine regatul său, de a îngriji de religia celor necăjiţi şi izgoniţi din cauza ei, vă facem cunoscut că, având milă de condiţiile celor care de atât timp sunt în regatul nostru, ordonăm ca în oraşul nostru, Londra, să fie un templu numit „Templul Domnului Isus", unde adunările germanilor şi a altor străini să se poată ţine, în scopul de a se vesti curat Sfânta Evanghelie, de către slujitorii bisericii lor." Cranmer avea mare autoritate în guvern şi acum nu se mai temea să-şi arate credincioşia faţă de principiile descoperite în Cuvântul lui Dumnezeu. El a suprimat legile arbitrare date de Henri al VIII-lea, a trimis peste tot predicatori zeloşi ai Evangheliei, a făcut să se răspândească Biblia mai mult ca înainte, a autorizat căsătoria preoţilor; cina trebuia să se ia cu pâine şi cu vin. Din nefericire, faţă de cei care nu împărtăşeau aceaste idei, Cranmer s-a lăsat dus de spiritul timpului, uitând acest îndemn al apostolului Pavel către Timotei: „Mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura" (2 Timotei 4:2). El cerea deseori regelui sentinţe de moarte contra rebelilor faţă de Reformă. Evlaviosul rege, prea fără experienţă ca să-i poată rezista, semna suspinând şi adăuga: „Dacă fac rău cu aceasta, dumneata eşti răspunzător." Dar tânărul rege, de la care copiii lui Dumnezeu aşteptau mari lucruri, a căzut grav bolnav, după şase ani de domnie. Îngrijirile cele mai devotate nu l-au putut salva. Puţin înainte de a-şi da sfârşitul, a adresat o rugăciune Domnului cu voce rare, din care s-au păstrat câteva cuvinte: „Doamne, Dumnezeule,
scapă-mă de această viaţă mizerabilă şi primeşte-mă în locuinţele veşnice. Totuşi facă-se nu voia mea, ci a Ta. Doamne, Ţie îţi încredinţez duhul. Tu ştii cât de fericit lucru este pentru mine să fiu lânga Tine; dar din cauza copiilor Tăi din această ţară, păstrează această viaţă şi fă-mă sănătos, pentru ca să mă pot preda cu vitejie în slujba Ta. Dar şi aici, voia Ta să se facă şi nu a mea! Dumnezeul meu, binecuvîntează poporul meu şi mântuieşte moştenirea Ta! Păzeşte pe poporul Tău ales din Anglia! Dumnezeule, păzeşte acest regat de toate ereziile papalităţii. Menţine Tu adevărul Tău, pentru ca eu şi poporul meu să putem binecuvânta Sfântul Tău Nume!" Astfel a murit Eduard al VIlea în vârstă numai de 16 ani (în 1553). Coroana revenea de drept surorii lui Eduard, Maria, fiica lui Henri al VIII-lea şi a primei lui soţii, Catherina de Aragon. Dar, ştiind că este o catolică bigotă, fratele ei pe patul de moarte şi-a arătat dorinţa de a-i urma una din verişoarele lui, Jane Gray, care primise cu toată inima învăţăturile Evangheliei, o tânără foarte cultă; ea obişnuia să-i trimită lui Bullinger, urmaşul lui Zwingli, scrisori în latineşte, păstrate în biblioteca din Zürich, în care cerea sfaturi şi îndrumări asupra principiilor creştinismului. Dar nobilimea engleză, deşi arătase o adevărată simpatie pentru acest aranjament, a refuzat totuşi să-l accepte. Maria s-a urcat deci pe tron şi n-a întârziat să condamne la moarte pe Jane Gray, în care vedea o uzurpatoare şi o eretică. Încercarea şi-a adus roadele ei binecuvântate în inima bietei tinere; nu avea decât douăzeci de ani şi tocmai trebuia să se căsătorească. Credinţa ei, până atunci schimbătoare, s-a întărit în aşa fel încât din închisoarea ei scria prietenilor scrisori de rămas bun, însufleţite de un minunat spirit de renunţare la tot ce lăsa înapoia ei; ea dădea astfel o mărturie mişcătoare despre dragostea Mântuitorului ei pentru ea. Uneia din surorile ei, îi scria, lăsându-i înainte de a muri Noul ei Testament grecesc: „Draga mea Catherina, îţi trimit o carte eare, deşi nu este îmbrăcată în aur, este mai preţioasă decât pietrele cele mai rare şi de cel mai mare preţ. Este cartea Evangheliei Domnului Isus Cristos; este ultima lui dorinţă, este Testamentul Lui, pe care ni l-a lăsat nouă, nişte păcătoşi pierduţi, cum suntem în firea noastră. El te va învăţa calea bucuriei veşnice. Să fii ca un slujitor care veghează, pentru ca atunci când va veni ziua morţii, să nu fii găsită fără untdelemn, ca fecioarele neînţelepte. În ce priveşte moartea mea, bucură-te, cum fac şi eu, dragă mea soră. Sunt încredinţată că, pierzând această existenţă muritoare, voi îmbrăca o alta, veşnică şi nestricăcioasă. În Numele lui Dumnezeu, te îndemn ca niciodată să nu te depărtezi, cât de puţin, de adevărata credinţă creştină. Dacă vei tăgădui adevărul pentru a-ţi prelungi viaţa, şi Dumnezeu te va lepăda. Dacă, dimpotrivă, te adresezi Lui, dacă El găseşte cu cale, îţi va prelungi zilele pentru mângierea ta şi gloria Lui." Numelei reginei Maria Tudor, poporul englez i-a alăturat - pe bună dreptate epitetul: „cea sângeroasă". Din nou persecuţia s-a dezlănţuit cu furie. Sute de victime au pierit prin foc sau pe eşafod, în timpul celor cinci ani ai domniei ei. Printre aceşti martiri pentru Numele Domnului, trebuie reţinut numele lui
Latimer, un bătrân de optzeci şi patru de ani, unul din predicatorii cei mai puternici şi mai binecuvântaţi din timpul său, şi cel al lui Ridley, prietenul său intim. Au fost legaţi amândoi la acelaşi stâlp. În momentul când călăul dădea foc lemnelor, Latimer s-a aplecat spre tovarăşul său de suferinţă şi i-a spus cu o voce atât de clară, încât toată lumea îl auzea: „Ai curaj, dragul meu Ridley; arată-te om. În această zi noi aprindem o flacără atât de strălucitoare încât, dacă Dumnezeu va voi, Anglia n-o va vedea niciodată stingându-Se." Grave ameninţări apăsau şi asupra lui Cranmer, care fusese totuşi sfătuitorul înţelept şi mult apreciat de Henri al VIII-lea şi de fiul său Eduard al VI-lea. Deşi el crezuse din toată inima în mântuirea prin Cristos, mult timp a şovăit să-şi mărurisească credinţa; se temea de a nu se compromite; se complăcea încă în rezolvările de mijloc, care dădeau jumătate de satisfacţie fiecăruia, dar se ferea de atitudinile nete şi hotărâte. Sub Eduard al VI-lea, a urmat totuşi o linie de purtare cu totul favorabilă Reformei. Acum, foarte bătrân, împovărat de infirmităţi trupeşti, s-a lăsat orbit pentru o clipă de strălucitoarele promisiuni ale noii suverane, a căzut în ispită şi a semnat un act de supunere faţă de papă şi de Maria Tudor. Dar îndată şi-a revenit. Triumfători, papistaşii pretindeau să ceară de la el, ca el însuşi să citească în public textul dezicerii sale, într-una din bisericile din Oxford, unde avusese loc procesul său. Dar el n-a mulţumit aşteptările lor. Prizonierul a înaintat înconjurat de preoţi şi de oameni de arme. Putea fi văzut, îmbrăcat cu o haină proastă şi pe cap cu o scufie veche. Faţa lui palidă lăsa să se întrevadă luptele aspre ale unei conştiinţe încărcate şi gata să dea din nou o strălucită mărturie despre adevăr. La catedră, unul din susţinătorii papalităţii a deschis ceremonia, printr-o predică îndreptată contra ereziei şi ridicând în slăvi fericirea celor care o vor lepăda. Apoi s-a adresat vechiului arhiepiscop de Canterbury şi l-a invitat să-şi expună schimbarea care se petrecuse în el, pentru a înlătura orice bănuială faţă de ascultători şi pentru ca toţi să ştie că el era acum în realitate un catolic roman. Bătrânul a luat de îndată cuvântul: „Dragii mei ascultători - a strigat el, întorcându-se spre mulţimea care umplea clădirea cea mare, până în ultimele colţişoare - vă îndemn pe toţi să rugăm pe Dumnezeu, ca El să-mi ierte păcatele. Este un lucru îndeosebi care îmi pricinuieşte o nespusă durere, înainte de toate, să ne rugăm!" După o rugăciune plină de multe lacrimi, Cranmer a reluat: „Vin acum la păcatul care mai mult decât toate păcatele pe care le-am făptuit, mă chinuie cel mai cumplit în această lume: este păcatul că am semnat cu mâna mea hârtia care mi-a fost prezentată. Fără îndoială, am făcut acest lucru contra adevărului şi a conştiinţei mele. Gândeam, prin acest lucru, să amân moartea şi să-mi prelungesc viaţa, în această lume mizerabilă; dar acum revoc şi anulez toate scrierile pe care le-am făcut şi le-am semnat, din ziua căderii mele. În ce priveşte această nenorocită mână care m-a servit să semnez această nelegiuire, contra conştiinţei mele, vreau să fie arsă înaintea celorlalte mădulare ale mele. Pe papa, eu îl socotesc ca pe un vrăjmaş al lui Cristos şi chiar ca pe anticrist. Socotesc toată doctrina lui ca eretică şi toate
aceste greşeli, ca periculoase şi contrare Cuvântului lui Dumnezeu." La auzirea acestei vorbiri, înmărmurirea era la culme: creştinii se bucurau şi binecuvântau pe Dumnezeu; catolicii scrâşneau din dinţi. Curând după aceea, viteazul martor al lui Isus Cristos a fost târât la locul de chin, chiar acolo unde Latimer şi Ridley suferiseră aceeaşi pedeapsă. Când a văzut flăcările înălţându-se, el şi-a întins mâna dreaptă, strigând cu voce tare: „Mână nedemnă! Mână nedemnă!" Însuşi călăul era înmărmurit, văzându-i curajul. Suferinţele lui n-au durat decât puţin. A fost auzit spunând aşa cum au spus atâţia alţi martiri: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!" Şi sufletul i-a fost luat la Domnul, părăsind trupul acesta ca să fie acasă la Domnul (2 Corinteni 5:8). În urma căsătoriei cu Filip al II-lea al Spaniei, unul dintre cei mai răi vrăjmaşi ai Reformei, scurta domnie a Mariei Tudor a dus Anglia pe marginea prăpastiei. Ea a avut ca urmaşă pe sora ei vitregă, Elisabeta, fiica lui Henri al VIII-lea şi Ana Boleyn, a cărei venire la tron a adus în Anglia o schimbare radicală şi definitivă din punct de vedere religios. Noua suverană avea o mare capacitate înnăscută şi cunoştinţe foarte întinse, dar şi un rest din acel instinct crud şi tiranic - nenorocită moştenire de la tatăl ei. Crescută în învăţăturile Reformei, ea nu le-a prins decât cu mintea; inima ei a rămas însă indiferentă faţă de ele şi a păstrat în tot timpul vieţii un gust pronunţat pentru aparatul de cult catolic. Totuşi ea a înţeles tot ce avea respingător această religie, pentru marea majoritate a supuşilor ei; persecuţiile făptuite de Maria au îndepărtat de coroană aproape tot ce Anglia socotea bărbaţi şi femei luminaţi. Astfel, doar pentru bunul sens politic, pentru că acesta era adevăratul mijloc de a-şi asigura puterea, Elisabeta s-a pronunţat categoric în favoarea Reformei. Dar două legi, care arătau destul de mult tendinţele autocratice ale suveranei, riscau să compromită viitorul ţării. Prin legea supremaţiei, suveranul era declarat căpetenie supremă a bisericii, fie că era rege sau regină. Legea uniformităţii fixa ritualul, cu obligaţia pentru toţi de a i se conforma; formele de cult, liturghia, întreaga slujbă trebuia să fie la fel, de la un capăt la altul al regatului şi acest ritual avea multe forme exterioare împrumutate de la biserica romană. Astfel, acest cezaro-papism a provocat vii rezistenţe din partea adversarilor Reformei, nemulţumiţi că nu mai conduc spiritele, şi chiar din partea reformaţilor, care găseau prea mari concesiunile făcute vechiului cult. Printre aceştia s-a format o grupare, ai cărei membri se numeau puritani. Mulţi dintre ei, proscrişi cu ocazia persecuţiilor, au trăit în străinătate, mai ales în Franţa; încercarea le-a călit caracterul şi credinţa. Contactul lor cu hughenoţii le-a arătat ce înseamnă a adora pe Domnul în toată simplitatea, fără cea mai mică formă exterioară. Ei au fost izbiţi, în primul rând, văzând că prelaţii anglicani se credeau obligaţi să îmbrace în timpul serviciului religios nişte haine speciale şi s-au hotărât să purifice biserica - de aici numele lor - de tot ce socoteau ei lumesc şi potrivnic gândului Domnului. Rezistenţa lor le-a atras crunte persecuţii; cincizeci şi şase dintre ei au fost aruncaţi, unii peste alţii, într-o închisoare unde
foametea, mizeria, au făcut să piară mai mulţi; trei dintre ei au fost urcaţi pe eşafod. Totuşi puritanii nu s-au dat bătuţi, simţind bine că ei reprezentau adevăratul spirit englez, liberal până la independenţă, în timp ce înfăţişarea curţii şi a guvernului aminteau prea mult tendinţa catolică, gata să-şi impună tuturor principiile şi metodele. S-au produs şi alte dezbinări, care au dus la formarea mai multor grupări rivale între ele, printre care era a prezbiterienilor (care se apropia de calvinism; administrarea bisericii era încredinţată unor bătrâni), apoi cea a congregaţionaliştilor, la care fiecare adunare era independentă de celelalte şi nu depindea decât de Domnul. Cum se vede, nici una dintre aceste grupări religioase nu se oprea la principiul pus de Domnul Însuşi, adică unitatea trupului Domnului Cristos. S-ar putea vorbi de multe alte greşeli dintre care unele foarte grave, ale reginei Elisabeta, dar ele aparţin domeniului politic sau chiar particular şi nu interesează subiectul care ne preocupă. Prin bunătatea lui Dumnezeu, această suverană a fost în mâna Sa, instrumentul a două mari binefaceri pentru Anglia: ea şi-a dezrobit ţara de jugul Romei şi a pus Cuvântul lui Dumnezeu în mâinile supuşilor ei. Elisabeta a rămas necăsătorită. La moartea ei, coroana Angliei a trecut la cel mai apropiat moştenitor al ei, Iacob I, rege al Scoţiei, din dinastia Stuarţilor, care a deţinut puterea timp de trei sferturi de secol. Această casă avea multe legături cu catolicismul; legături de familie o uneau cu curtea Franţei, acestea contribuind la îndepărtarea ei de Reformă. Stuarţii n-au reuşit totuşi să aducă regatul lor înapoi la vechea formă de cult romană. Dar puritanii mai ales au fost ţinta urii lor crunte, pentru că, mai mult decât toţi protestanţii, ei vroiau să urmeze în totul voia lui Dumnezeu, aşa cum este ea descoperită în Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a fugi de persecuţia care s-a dezlănţuit contra lor, mulţi dintre aceşti credincioşi şi-au părăsit vetrele şi patria, mergând să caute în America un pământ unde ar putea să trăiască în libertate şi să se închine lui Dumnezeu în duh şi în adevăr, aşa cum aşteaptă El de la cei care sunt ai Săi. Ei au întemeiat colonia Massachussetts, în nord-estul Statelor Unite de azi. Acest ţinut era atunci cu totul necultivat, acoperit de păduri imense, populate de animale sălbatice şi de indieni. Îndată ce au debarcat, au trebuit să defrişeze solul, să-l însămânţeze, apoi să aştepte anul următor înainte de a recolta ceva. Iarna a fost extrem de grea şi au îndurat destule suferinţe; credinţa lor a fost pusă la o grea încercare. Domnul i-a ajutat să biruie toate. Alţii i-au urmat mereu, mai numeroşi, încât guvernul englez s-a alarmat de această plecare în masă care - ei trebuiau să recunoască - lipsea ţara de elemente excelente, muncitoare şi de o înaltă moralitate. Astfel, a fost dată o lege, interzicând orice emigraţie. În momentul când ea intra în vigoare, opt corăbii erau gata de plecare, încărcate de puritani, printre care se găseau Olivier Cromwell şi Hampden, care au fost, şi unul şi altul, câţiva ani mai târziu, autorii căderii regelui Carol I. În felul acesta s-a realizat pentru el cuvântul bine cunoscut: „Cine sapă o groapă, va cădea el în ea" şi „piatra se întoarce peste cel ce o prăvăleşte" (Proverbele 26:27; Eclesiastul 10:8).
Biserica anglicană n-a prosperat din punct de vedere spiritual; abuzul formelor şi al ierarhiei stingeau Duhul şi glasul ei. Apoi, favoritismul s-a dezvoltat în ea, încât o parte din cler nu era deloc la înălţimea sarcinii lui; prin simpatie pentru cutare sau cutare, se aranjau în fruntea unor biserici nişte pastori cu totul nedemni, care deşi bine retribuiţi, lăsau toată greutatea asupra vicarilor lor, pe care-i zdrobeau cu atâta muncă şi-i lăsau aproape să moară de foame. Dar mulţimea poporului rămasă cu credincioşie ataşată de Evanghelie deplângea această stare de lucruri. Oamenii eminenţi protestau contra setei după plăceri, care creştea. Marele poet Milton se exprima astfel cu privire la timpul său: „A venit o epocă în care Dumnezeu a umplut întradevăr pământul de cunoştinţa Sa; adevărata biserică a Domnului nu este cea care are altare, lumânări, liturghii, funcţionari care poartă un costum special şi strălucitor. Dumnezeu priveşte la inimă..." Printre reformatorii acestui protestantism slăbit, muribund, trebuie amintit numele lui George Fox, întemeietorul sectei quaqerilor. Dintr-o familie modestă, el a dus o perioadă de lupte morale, lungă şi dureroasă, în sfârşit, el a cedat chemării pe care Domnul i-o adresa şi a început să străbată Anglia, predicând pocăinţa şi credinţa în Isus şi învăţând că Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti, că ceea ce caută El la om este o inimă născută din nou, prin puterea Duhului Sfânt. El prescria o morală severă, interzicea ştiinţa şi arta, jurământul, serviciul militar, umblarea conform modei. El proclama în acelaşi timp egalitatea tuturor oamenilor; nu-şi scotea pălăria înaintea nimănui, nici chiar înaintea regelui, ordona ca toţi să vorbească cu „tu". Quaqerii urmează şi astăzi cea mai mare parte din aceste reguli, se recunosc după costumul lor foarte simplu, facut totdeauna din stofă gri-închis. Asupra unor puncte, Fox şi partizanii săi au făcut unele exagerări regretabile; ei recunoşteau că în cult, la care toţi trebuiau să ia parte, trebuia să aştepţi o călăuzire a Duhului înainte de a vorbi; dar, după ei, această influenţă trebuia să se arate în afară printr-un fel de agitaţie convulsivă, o tremurătură din tot corpul, de unde numele lor de „quaqeri", cuvânt care înseamnă tremurători. Menţionăm şi numele lui William Penn, unul dintre cei mai devotaţi partizani ai lor. El a moştenit de la tatăl său o avere foarte mare, care i-a permis să meargă să se stabilească în America, împreună cu un oarecare număr de quaqeri. Ei au întemeiat astfel Pennsylvania, mai târziu încorporată Statelor Unite; capitala se numeşte Filadelfia, adică „iubire frăţească", unul din principiile fundamentale ale sectei. Acest ţinut, până atunci deşert, a devenit un azil larg deschis pentru toţi cei persecutaţi. Quaqerii se disting şi acum prin principiile lor riguroase şi prin dragostea creştină pe care o arată, fie între ei, fie faţă de toţi oamenii. În timpul războiului din 1814-1818, deoarece convigerile lor le interziceau serviciul militar, ei au făcut totuşi dovada unei activităţi binefăcătoare, întemeind spitale şi creind tot felul de instituţii destinate să ajute pe oameni în spatele frontului. Prin râvna lor spirituală, prin moravurile lor curate, ei au fost un element de viaţă în sânul bisericii, pe drumul ei spre declin.
Scoţia Ţară foarte săracă, fără industrie, fără comerţ, cu un climat aspru, secătuită de altă parte de către clerul catolic, Scoţia a întrezărit câteva licăriri ale Evangheliei în secolul al XV-lea. Highlanders, locuitorii regiunii muntoase din centru, au păstrat preţioase rămăşiţe ale adevărurilor creştine scoase la lumină de Wycliffe. În adâncul văilor îndepărtate se citea în ascuns Cuvântul lui Dumnezeu, dar aceste slabe raze de lumină se stingeau cu încetul, pe măsură ce dispăreau cei care le vesteau. În secolul al XVI-lea, un tânăr abate, Patrick Hamilton, care aparţinea uneia dintre cele mai nobile familii ale regatului, s-a dus să-şi facă studiile la Roma. De acolo, a trecut prin Germania; era tocmai momentul când triumful Reformei făcea o mare agitaţie. Recunoscând de ce parte era adevărul, Hamilton s-a arătat foarte dornic să ajungă în ţara lui, pentru a răspândi acolo vestea cea bună pe care o auzise. El a plătit cu viaţa acest curaj, dar sămânţa aruncată s-a răspândit şi a adus roade îmbelşugate, cu toată împotrivirea înverşunată a bisericii romane, reprezentată prin cardinalul Beatoun. Un tânăr evanghelist, Wishart, a ridicat steagul căzut din mâinile lui Hamilton. Superioritatea cunoştinţelor lui, cuvântul lui atrăgător, profunda lui evlavie, curajul lui în toate încercările, exteriorul lui plăcut, toate acestea unite cu o blândeţe cuceritoare i-au dat unul dintre primele locuri printre reformatorii scoţieni. El mergea din oraş în oraş, vestind mulţimilor pe Domnul Cristos. Străin de orice uneltire politică, certurile continue dintre nobilime şi cler îl lăsau cu totul indiferent. El putea să spună ca apostolul Pavel: „N-am vrut să ştiu între voi nimic altceva, decât pe Isus Cristos şi pe El răstignit" (1 Corinteni 2:2). Urmărit, hărţuit din loc în loc de către agenţii lui Beatoun, el s-a încredinţat în întregime ocrotirii Domnului. Dar cardinalul îşi pândea prada. Neîndrăznind să-l aresteze, i-a interzis catedra de la care vorbea. De atunci încolo, Wishart predica în aer liber. Dar aceasta era prea mult în ochii adversarilor săi. Într-o zi, când cobora de pe o tribună înălţată într-o piaţă publică, a văzut aproape de el un preot, al cărui gând de ucidere l-a observat imediat. În momentul când trimisul lui Beatoun scotea pumnalul de sub sutană, Wishart l-a apucat de braţ. Izbit de tăria şi blândeţea slujitorului lui Dumnezeu, el şi-a mărturisit crima şi a cerut îndurare. Mulţimea alerga să-l facă bucăţi, dar Wishart l-a acoperit cu trupul lui şi a salvat viaţa nenorocitului. Dar, mai târziu, îndrăzneţul martir al lui Cristos a căzut într-o cursă şi a fost ars de viu. Cel mai cunoscut dintre reformatorii scoţieni este John Knox. Întors la Dumnezeu de tânăr, el nu putea vedea, fără să se cutremure, cruzimile făptuite contra creştinilor. De mai multe ori el a însoţit pe Wishart şi a predicat Evanghelia alături de el. Elocvenţa lui, figura lui impunătoare, vederile lui hotărâte şi precise, dar mai ales convingerea cuvântului său, dădeau predicii sale o putere rară. Scoţia era în acel moment împărţită în două grupări, din care una privea spre Anglia, în timp ce cealaltă vroia să se sprijine pe Franţa. O mulţime de reformaţi se retrăseseră în castelul Sfântul Andrei din
Edimbourg, dar trupele franceze i-au asediat, i-au cucerit şi, călcând cuvântul de care se legaseră prin jurământ, au luat toată garnizoana în Franţa. Knox se găsea în numărul celor deportaţi. În cursul captivităţii lor, s-a pus totul la lucru: linguşiri, ameninţări şi violenţe, pentru a-i constrânge să se lepede de credinţă; dar nici unul nu s-a lăsat câştigat. După un an şi jumătate de încercări zadarnice, au fost lăsaţi liberi. Neputând intra în ţara sa din cauza atitudinii sale foarte hotărâte contra catolicismului, Knox s-a dus în Anglia. El a găsit o foarte bună primire la curtea lui Eduard al VI-lea, care a făcut din el capelanul său şi i-a oferit chiar titlul de episcop, dar Knox a refuzat categoric, pentru că el nu putea admite cultul anglican, care îi amintea prea mult ceremoniile papale. Moartea prematură a tânărului rege l-a obligat pe Knox să fugă din nou. A traversat Franţa, a ajuns în Elveţia, unde a luat legătură cu principalii apărători ai Reformei, sfârşind prin a ajunge la Geneva. Calvin l-a primit cu braţe deschise. Era într-adevăr între ei o mare potrivire de sentimente, erau aproape de aceeaşi vârstă şi vederile lor asupra principalelor doctrine biblice coincideau în totul. Chiar şi caracterul lor se asemenea mult. Ca şi Calvin, Knox era de o intrasigenţă de neînvins când era vorba de lucrurile lui Dumnezeu, dar el se arăta mai aspru, mai nervos decât prietenul său, la care logica rece ţinea loc pornirilor destul de dese spre mânie ale colegului său. Knox a introdus în Scoţia cea mai mare parte din punctele de vedere ale lui Calvin. El n-a putut intra iar în ţara lui decât după opt ani de absenţă şi a găsit acolo multe motive de întristare. Numărul partizanilor Reformei se mărise foarte mult, dar Knox nu era impresionat de număr. Prea puţini dintre cei care spuneau că sunt credincioşi nu se temeau să spună pe faţă schimbarea harului lui Dumnezeu lucrată în inimile lor, atât de teribile ar fi fost consecinţele pentru ei. Cei mai mulţi dintre ei continuau să urmeze cultul roman, deşi îl condamnau în inima lor. Predicile energice ale lui Knox i-au convins de greşelile lor. Toţi au părăsit definitiv biserica romană şi, puţin după aceea, sărbătoreau cina potrivit dorinţei Domnului. Dar imediat Knox a fost citat să apară înaintea clerului din Edimbourg; oamenii cei mai eminenţi s-au arătat gata să-i ia apărarea. Astfel, preoţii, speriaţi de urmări, se codeau în faţa gândului de a folosi violenţa contra unui om înconjurat de prieteni atât de puternici. În loc de a cere de la el o dezicere, l-au lăsat liber să predice timp de zece zile, într-o casă particulară. Domnul a binecuvântat într-un mod extraordinar această scurtă lucrare, aducând un mare număr din ascultători să mărturisească Numele Lui. Peste un an Knox a găsit că este bine să se reîntoarcă la Geneva, poate pentru a face pe cei de curând întorşi la Dumnezeu să nu depindă de el, ci numai de Domnul. Îndată ce a plecat, vrăjmaşii lui au ridicat capul şi l-au ars în efigie. Acest fapt a avut nişte urmări contrare scopului pe care şi-l propuseseră autorii lui. Reforma făcea progrese tot mai rapide şi mai adânci. Din partea lui, Knox stimula zelul reformaţilor, prin scrieri care aveau mare efect. Nu după mult timp, el a trebuit să fie rechemat; era şi momentul, pentru
că mişcarea era gata să ia un caracter curat politic, din cauza atitudinii nobilimii. În afară de aceasta, poporul lăsat de capul lui făcea excese foarte regretabile, care nu puteau decât să necinstească Numele Domnului şi mărturia despre El. Maria Stuart, devenită văduvă de tânără, în urma morţii premature a soţului ei Francis al II-lea, regele Franţei, a dat dovadă de cel mai complet bigotism. Într-o zi, totuşi, ea a vrut să-l vadă pe Knox. Era aceasta o cursă? Reformatorul nu ştia. Dar, încredinţat ocrotirii lui Dumnezeu, a răspuns la această invitaţie. Regina l-a acoperit de reproşuri: el a depărtat de ea pe supuşii ei, a publicat o carte contra dreptului femeilor la coroană, a aprins revolta, i-a antrenat pe scoţieni să practice un cult deosebit de cel al părinţilor lor; ceea ce încerca ea să spună era contra Bibliei şi a ascultării pe care Scriptura o prevede supuşilor faţă de suveranii lor. Lui Knox nu i-a fost greu să-i arate, prin Biblie, că nu era un lucru rău dacă învăţa poporul adevărurile divine. Când un guvern se depărtează de aceste adevăruri, supuşii au datoria să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni; aceasta era regula pe care Scriptura le-o impune. În ce priveşte cartea despre care amintea Maria Stuart, n-o privea pe ea, ci pe verişoara ei, Maria a Angliei. După elocventa sa apărare, Knox s-a putut retrage teafăr. El şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii, organizând biserica prezbiteriană a Scoţiei. Urmând de aproape principiile lui Calvin, el a făcut o greşeală prin faptul că, la fel ca şi ceilalţi reformatori, n-a înţeles învăţătura Domnului şi a apostolilor privitoare la Biserica lui Dumnezeu. Constituţia pe care el a făcut-o să fie primită este o lucrare curat omenească şi merită, prin urmare, reproşurile adresate bisericii din Sardes (Apocalipsa 3:1-5). Dar, pentru aceasta, nu trebuie să uităm totuşi munca intensă şi bogata binecuvântare adusă de John Knox. Ca predicator al Evangheliei, el este unul dintre cei mai cutezători printre reformatori; el s-a achitat cu un devotament extraordinar de slujba care îi era încredinţată, necruţând nimic, nici timpul, nici oboseala sa, când era vorba de a aduce suflete la Domnul Cristos sau de a da mărturie despre adevăr. A adormit în pace la Edimbourg în 1572, trei luni după ce primise vestea masacrului din noaptea Sfântului Bartolomeu, la Paris. Acea veste l-a îndurerat foarte mult. Într-una din ultimele dăţi când s-a urcat la catedră, şi-a exprimat marea durere pentru această sinistră ticăloşie; a cerut ajutorul lui Dumnezeu în favoarea nenorociţilor supravieţuitori, lipsiţi de orice sprijin omenesc şi fără altă resursă decât cea a îndurării divine.
TREZIREA DIN SECOLUL AL XVIII-LEA John Wesley În secolul al XVIII-lea, în Anglia mărturia creştină scăzuse foarte mult. Îi mergea numele că trăieşte, dar era moartă (Apocalipsa 3:1). Aceasta venea poate, de la rigurozitatea foarte mare a regimului puritan, pentru care totul era lege şi nu era cunoscut harul. De altă parte, cum s-a văzut, biserica oficială se pierdea în formalism şi în practici exterioare. Starea morală a ţării scăzuse
foarte mult; dragostea de bani era mijlocul sigur de reuşită, în politică şi în viaţa de toate zilele. Scriitorul francez Montesquieu redă un tablou trist al acestei situaţii neplăcute: „Banul este aici în cel mai înalt grad cultivat, onoarea şi virtutea, puţin... Nu mai este religie în Anglia; dacă cineva vorbeşte de ea, toată lumea începe să râdă." Nu se făcea nimic pentru a se ridica nivelul claselor populare, care duceau o existenţă grosoloană şi dezordonată. În regiunile minere puteai să te crezi în plină ţară sălbatică. Superstiţiile cele mai josnice erau crezute; oamenii credeau în spirite, în vrăjitorii, în ghicitori. Tineretul se făcea de nesuportat prin apucăturile lui turbulente şi imorale; îi insultau pe oamenii cinstiţi, se certau cu cei care voiau să rămână în pace. Îmbrânceau cu brutalitate pe trecători, ca să-i facă să cadă în şanţ. Seara atacau cu lovituri de sabie pe cei care se plimbau. Desigur, erau în Anglia şi oameni evlavioşi; aceştia sufereau mult din cauza unor astfel de revărsări ale răului, dar, fiind prea puţin numeroşi, slabi şi fără influenţă, ei nu ştiau ce să facă pentru a stăvili acest curent şi nici chiar cum să-i reziste. Cele câteva eforturi încercate în acest sens se ciocneau de necredinţă, de scepticism, care făceau pustiiri teribile. Dar Dumnezeu avea ochiul îndreptat asupra acestor situaţii de plâns. În persoana lui John Wesley, El a ridicat pe omul care trebuia pentru a dezmorţi Anglia din toropeala ei spirituală. Născut în 1703, John Wesley era fiul unui pastor, un om drept şi demn, dar al cărui caracter arăta extreme curioase: temperament distins, dar excesiv, curaj şi imprudenţă, lărgime de spirit şi nestatornicie, înflăcărare şi violenţă, ataşament de biserică şi bigotism. Pentru el, religia consta în supunerea cu sfinţenie la nişte reguli dinainte rânduite, dar el nu avea credinţa în Cristos ca Mântuitor al celor păcătoşi. A avut nouăsprezece copii, dintre care treisprezece au trăit. Mama lor, o persoană mult superioară soţului ei, cu o evlavie elementară, deşi plină de râvnă, depunea o energie de admirat pentru a-şi creşte copiii în teamă de Dumnezeu. Dotată cu o voinţă foarte puternică, a impus casei sale o rânduială riguroasă; totul trebuia să se facă la ore fixe: masă, datorii, somn; strigătele erau cu severitate interzise. Fiecare copil începea să înveţe să citească în ziua când împlinea cinci ani. Prima lecţie era învăţarea alfabetului; începând cu a doua, copilul silabisea primul verset din Geneza. Odată antrenat, copilul primea şase lecţii pe zi. Cei mai mari se ocupau de cei mai mici. „Admir răbdarea ta - spunea într-o zi domnul Wesley soţiei lui - tu ai repetat acelaşi lucru, cel puţin de douăzeci de ori, acestui copil." „Mi-aşi fi pierdut timpul - răspunse demna mamă - dacă i-aş fi repetat numai de nouăsprezece ori, pentru că n-am reuşit decât a douăzecea oară." Ea personal dădea instrucţia biblică a copiilor săi şi, îndată ce ei ajungeau la vârsta când puteau să înţeleagă, avea cu fiecare dintre ei foarte dese stări de vorbă asupra intereselor lor spirituale. Enoriaşii domnului Wesley nu se distingeau decât prin grosolănia lor şi totala lor indiferenţă faţă de lucrurile lui Dumnezeu. Neputând să-i înveţe ceea ce el însuşi nu ştia, pastorul lor se mărginea în predicile lui să înfiereze viaţa lor de păcat, fără să le arate vreodată calea mântuirii. Din cauza aceasta, ei îi purtau o ură sălbatică, care
se arăta prin diferite atentate, până când într-o zi nişte vagabonzi au pus foc casei pastorului. S-a reuşit să fie salvaţi toţi copiii, în afară de John, care fusese uitat. În ultimul moment, un om a reuşit să-l scoată din focul de cărbuni aprinşi, fără ca flăcările să-l fi atins. Mulţi ani mai târziu, când oamenii i-au făcut un portret, John Wesley a scris aceste cuvinte sub tablou: „Nu este acesta un tăciune scos din foc?" De la vârsta de 18 ani, Wesley şi-a început studiile de teologie la Oxford. El a dus acolo o viaţă fără cusur, care contrasta foarte mult cu viaţa celor mai mulţi dintre colegii săi. Caracterul lui amabil i-a adus prietenii temeinice. Arăta multă seriozitate, însă purtarea lui nu era decât exterioară. Mai târziu, scria el: „Nu cunoşteam deloc îndreptăţirea prin credinţă. Nu avem decât nişte idei confuze asupra iertării păcatelor; credeam că trebuie să amân siguranţa iertării păcatelor, până în ceasul morţii sau până în ziua judecăţii. În ce priveşte credinţa care mântuieşte, de asemenea nu-i ştiam preţul, socotind că ea nu este alt lucru decât o adeziune fermă la toate adevărurile cuprinse în Vechiul şi Noul Testament." A arătat talente atât de extraordinare, încât la 23 de ani i s-a dat o catedră de limba greacă. În acest timp, fratele lui, Charles, cu cinci ani mai tânăr ca el, a venit în acelaşi loc în care se găse a el; tot aşa şi unul dintre prietenii lor, George Whitefield. Însufleţiţi toţi trei de gânduri foarte serioase, au hotărât să se întâlnească în fiecare seară, pentru a se ocupa împreună de Cuvântul lui Dumnezeu. Alţi studenţi li s-au asociat, încât au ajuns să formeze o mică adunare, condusă de John Wesley, căruia toţi îi recunoşteau fără şovăire calităţi intelectuale superioare: o mare stăpânire de sine, un dar deosebit de organizare, pe care-l moştenise, fără îndoială, de la mama sa. În aceste întâlniri, deşi intime, şi familiale, totul era rânduit în amănunţime atât de bine, încât participanţii n-au întârziat să se audă porecliţi metodişti. Activitatea lor nu se mărginea doar la adunări, ci vizitau pe bolnavi, vorbeau despre Domnul în închisori, dădeau daruri săracilor, în măsura în care veniturile lor mici le permiteau. În tot timpul vieţii sale, John Wesley s-a arătat foarte econom cu timpul său. Observând că el se trezea în mod regulat la miezul nopţii, a făcut un efort asupra lui însuşi, pentru a ajunge să-şi reducă somnul. În această privinţă, povestea el: „Prin harul lui Dumnezeu am ajuns să mă scol în fiecare zi la ora patru dimineaţa. Pot adăuga că niciodată nu am avut un sfert de oră de insomnie pe lună." Aceasta i-a fost regula vieţii până în ultima zi şi astfel a ajuns la o vârstă foarte înaintată. Unui elev, îi spunea: „Nu eşti sigur nici măcar de o zi din viaţă; n-ai fi deci înţelept, dacă ai pierde o clipă. Cea mai scurtă cale care duce la cunoaştere este aceasta: 1) a determina scopul pe care vrei să-l atingi; 2) a nu citi nici o carte care nu se referă, într-un fel sau altul, la acest scop; 3) dintre cărţi, să alegi pe cele mai bune; 4) să nu începi studiul unei alte lucrări, decât după ce ai terminat-o pe prima; 5) să citeşti cărţile într-o astfel de ordine, încât să servească la a lumina şi a confirma pe cele din ajun." Din nefericire, aceşti tineri metodişti, cu toate intenţiile lor excelente, erau lipsiţi de un lucru esenţial: viaţa lui Dumnezeu în inimile lor. Ei credeau că
sunt pe placul Domnului, prin faptele lor bune, uitând că un pom rău nu poate să producă roade bune. John Wesley a recunoscut acest fapt, zece ani mai târziu, când răsfoia scrisorile pe care le păstrase de la prietenii săi: „Unul singur, dintre cei care-mi scria - spune el - declara (şi mărturisesc foarte sincer că-mi amintesc cum l-am auzit, fără să-l fi înţeles) că: „dragostea lui Dumnezeu a fost vărsată în inima lui, prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat" (Romani 5:5) şi că el se bucura de „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere" (Filipeni 4:7). Dar cine a vrut să-l creadă? Să ascund trista realitate sau s-o dau în vileag, pentru ca şi alţii să fie folosiţi? El a fost ocolit de societate, ca şi cum şi-ar fi pierdut mintea. Toţi prietenii lui se depărtau de el; lumea îl batjocorea şi i-a întors spatele. Timp de câteva luni, el a trăit izolat şi necunoscut, apoi Acela pe care inima lui îl iubea, l-a luat la El." John Wesley avea 32 de ani când i s-a propus să plece, împreună ca fratele său Charles, în Georgia, colonie de curând întemeiată în America de Nord, pentru ca să se ocupe acolo de şomeri şi de oamenii ruinaţi. Căpetenia lor se gândea, pe bună dreptate, că aceşti expatriaţi nu puteau rămâne fără ca să îngrijească cineva de nevoile lor spirituale şi că trebuiau, de asemenea, evanghelizaţi indienii care locuiau acelaşi ţinut. Cei doi Wesley au pornit deci la drum. Pe bordul corăbiei care îi ducea se găseau 26 de moravi, care au atras atenţia lui John, mai întâi prin extraordinarea lor seninătate în faţa pericolului. Discuţiile cu ei l-au făcut să înţeleagă că aceştia aveau în ei un lucru care lui îi lipsea. „În orice loc se găseau, ei umblau într-un fel demn de chemarea lor cerească şi cinsteau Evanghelia prin toată purtarea lor." Dar el încă nu descoperise, în acel moment, minunatul lor secret. Abia debarcat, a desfăşurat o mare activitate printre colonişti, bolnavi, chiar şi printre sclavi. Ca şi la Oxford el a înfiinţat mici grupări de persoane doritoare de a se ocupa de Cuvântul lui Dumnezeu; dar discuţiile, deşi foarte simple, trebuiau să se desfăşoare, urmând un ritual riguros. Wesley a făcut o lucrare de evanghelizare faţă de indieni ca şi faţă de englezi. Totuşi, conştiincios cum era, n-a întârziat să vadă că el nu putea şi nu trebuia să predice nişte lucruri pe care el nu şi le însuşise pentru sine. Cum să vorbească despre lucrarea harului lui Dumnezeu în inimi, din moment ce el nu era întors la Dumnezeu? O discuţie pe care a avut-o cu un predicator morav, stabilit în Georgia de câtva timp, i-a deschis ochii asupra stării lui. „Fratele meu - i-a spus acesta trebuie mai întâi să vă pun două sau trei întrebări: Ştiţi că sunteţi un copil al lui Dumnezeu?" Pentru că Wesley, surprins de această întrebare, nu răspundea, moravul a continuat: „Îl cunoaşteţi pe Domnul Isus Cristos?" „Da, ştiu că El este Mântuitorul lumii." „Este adevărat. Dar ştiţi că El v-a mântuit şi pe dumneavoastră?" „Nădăjduiesc că El a murit şi pentru mine." „Vă cunoaşteţi bine pe dumneavoastră înşivă?" „Desigur!" Dar Wesley adaugă în jurnalul său: „Mă tem ca toate astea să nu fie decât cuvinte fără folos". Pentru că s-a întâmplat să găzduiască la nişte moravi, a observat că „aceşti oameni erau totdeauna ocupaţi, totdeauna voioşi. Ei păreau să fie scutiţi de orice sentiment de mânie, de ceartă, de amărăciune; ei se fereau să se vorbească de rău unii pe alţii. Ei umblau într-un chip vrednic de chemarea la care
fuseseră chemaţi (Efeseni 4:1) şi dădeau o frumoasă mărturie despre Evanghelia harului lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 20:24). Charles Wesley n-a reuşit în parohia care i-a fost încredinţată. El împovăra pe enoriaşa cu o mulţime de reguli, prescriindu-le cum să se îmbrace, cum să se roage, cum să se poarte în timpul serviciilor religioase, amestecându-se chiar şi în treburile lor personale. Din această cauză, curând el a fost repatriat. John şi-a continuat munca timp de doi ani, dar fără succes aparent. La fel şi el, s-a întors în Anglia. În timpul lungii traversări a oceanului a avut timp să se gândească mai adânc asupra lui însuşi şi asupra cauzelor insuccesului său; el le-a exprimat în aceste cuvinte: „M-am dus în America să întorc la Dumnezeu pe indieni; dar cine mă va întoarce pe mine la Dumnezeu? Cine mă va scăpa de inima mea rea, necredincioasă? Eu n-aş putea spune: „moartea îmi este un câştig" (Filipeni 1:21). Cine mă va scăpa de teama de moarte? Am văzut acest lucru despre care mă mai puteam îndoi şi anume că eu, care lucram să întorc pe alţii la Dumnezeu, eram „lipsit de slava lui Dumnezeu" (Romani 3:23); că în mine era „o inimă rea şi necredincioasă" (Evrei 3:12) şi că viaţa mea era fără folos, pentru că „un pom rău nu poate să producă roade bune" (Matei 7:18). Am înţeles că, dacă nu-L am pe Dumnezeu, sunt un copil al mâniei, un moştenitor al iadului. Am înţeles că faptele mele, suferinţele mele, dreptatea mea, departe de a mă apropia de Dumnezeu, L-ar jigni şi n-ar putea ispăşi nici cel mai neînsemnat dintre păcatele mele, care sunt mai numeroase decât perii capului meu; că n-aş putea suporta privirea dreptăţii divine, dacă păcatele nu mi se vor şterge. Numi rămânea nici o altă speranţă, decât aceea de a fi socotit drept, în mod gratuit, prin răscumpărarea care este în Domnul Cristos." La Londra, el a luat legătura cu mici adunări morave, în special cu un pastor, Bohler, care l-a făcut să înţeleagă ce este credinţa, adică „încrederea neclintită pe care sufletul şi-o pune în Dumnezeu şi care îl asigură că păcatele îi sunt iertate, prin meritele Domnului Isus Cristos, ajungând astfel împăcat cu Dumnezeu." Bohler îl trimitea mereu la textele din Biblie, printre care: „Însuşi Duhul mărturiseşte duhului nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu" (Romani 8:16). „Dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre" (1 Ioan 4:10). „Oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul, pentru că sămânţa Lui rămâne în el şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu" (1 Ioan 3:9). La 24 mai 1738 Wesley a găsit mântuirea. Dimineaţa citise aceste cuvinte de la 2 Petru 1:4: „El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin poftă.” În aceeaşi după amiază a luat parte la o adunare, unde s-a citit psalmul 130: „Dacă Tu, Doamne, ai păstra aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne? Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut." Seara, în timp ce se ocupa de epistola către Romani, s-a făcut lumină în sufletul lui. „Mi-am pus încrederea în Cristos istoriseşte el - numai în Cristos, pentru mântuirea mea; am primit siguranţa că
El a şters păcatele mele, că El mă va scăpa de legea păcatului şi a morţii." Ca şi Luther, Wesley a trecut printr-o perioadă de încercări şi experienţe în aparenţă fără legătură, dar a căror binecuvântare el a simţit-o mai târziu. Luther era un spirit intuitiv; ca un vultur, el zărea adevărul, peste tot unde i se prezenta. Wesley, spirit logic, ajunge la concluziile sale prin argumentare. Aici începe istoria lui Wesley ca slujitor al Domnului. De aici înainte, el a avut de învăţat ce înseamnă lepădarea din partea lumii, cum se spune la Matei 5:11: „Ferice va fi de voi, când, din cauza Mea, oameni vă vor insulta, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră." El a văzut că lumea a rămas tot aşa cum era în ziua când Domnul Isus spusese aceste cuvinte. După întoarcerea sa în Georgia, timp de patru luni predicase în multe biserici. Acum, a constatat că zece dintre ele i s-au închis, pentru simplul fapt că, în loc de a adresa ascultătorilor săi o predică cu un subiect oarecare, de ordin social sau moral, le vorbea despre harul lui Dumnezeu care aduce mântuire celor care cred în puterea ispăşitoare a jertfei Domnului Isus Cristos; totodată el insista cu tărie şi asupra inutilităţii faptelor omeneşti pentru obţinerea mântuirii. În curând, toţi cei care până atunci mergeau după el, alături de el, i-au întors spatele. Singurii care i-au rămas prieteni au fost fratele său Charles şi Whitefield, care atunci se găsea în Georgia. Pentru că John Wesley primise mult bine din contactul său cu moravii, a crezut că este cazul să meargă să-i vadă acasă la ei. S-a dus deci la Herrnhut, unde a întâlnit pe contele Zinzendorf. Ceea ce l-a izbit cel mai mult a fost predica lui Cristian David. De la acest modest dulgher, Wesley a învăţat o mulţime de lucruri pe care nu le ştia şi pe care s-a grăbit să le noteze în jurnalul său. „Cuvântul împăcării, predicat de apostoli ca temelie a întregii lor învăţături, este acesta: nu prin faptele noastre, nici prin meritele noastre suntem împăcaţi cu Dumnezeu, ci numai prin sângele lui Isus Cristos. Se va spune: Nu trebuie să plâng şi să mă umilesc din cauza greşelilor pe care leam făptuit? Nu este acesta un lucru drept? Nu trebuie să mă port astfel, înainte de a îndrăzni să sper că Dumnezeu Îşi va arăta îndurarea faţă de mine? Răspund: acesta este un lucru drept. Trebuie să aveţi inima zdrobită şi umilită. Dar aceasta nu este lucrarea voastră; este a Duhului Sfânt. Aceasta nu este deloc temelia mântuirii voastre; ea se clădeşte în întregime numai pe sângele Domnului Isus Cristos. Aceste cuvinte dovedesc că nimic nu vine de la noi: „Celui ce nu face fapte, ci crede în Cel ce îndreptăţeşte pe păcătos, credinţa îi este socotită ca dreptate" (Romani 4:5). Nu există absolut nimic comun între Dumnezeu şi cel nelegiuit. Păcătosul nu poate face nimic pentru a câştiga favoarea lui Dumnezeu. Ar putea el să facă fapte care să placă lui Dumnezeu, fapte curate? Nu, nimic altceva decât păcate. El să se ducă deci la Domnul Isus Cristos, aşa cum este; să creadă în lucrarea săvârşită de El. Prin această credinţă - dar al lui Dumnezeu - el va fi mântuit pentru această viaţă şi pentru veşnicie." Când Wesley s-a întors în Anglia, l-a căutat cu grijă pe fratele său Charles; acesta i-a adus veşti îmbucurătoare. Mai peste tot era o mare dorinţă de a
auzi Evanghelia. În localităţile depărtate, mai ales, se găseau multe adunări mici, ai căror membri se adunau şi citeau Biblia împreună. Aceşti creştini doreau să înveţe mai mult şi, cum John şi Charles Wesley au văzut că li se refuza predicarea în biserici, au început să predice peste tot unde întâlneau nevoi spirituale. Aceasta i-a făcut să înceapă o astfel de lucrare la Londra, unde cunoşteau mulţi creştini izolaţi. Numele lor au ajuns în curând cunoscute; din toate părţile primeau invitaţii. Spre marea lor bucurie, Whitefield s-a întors din America şi s-a alăturat lor; el a luat iniţiativa predicării în aer liber, obicei astăzi răspândit în Anglia, dar care în secolul al XVIII-lea apărea ca un foarte mare scandal. Whitefield şi-a început lucrarea la Kingswood, aproape de Bristol. Erau acolo nişte mine de huilă, în care lucrau numeroşi muncitori, cunoscuţi până departe prin apucăturile lor brutale şi grosolane. Nimeni nu se ocupase vreodată de viaţa lor spirituală, nici un pastor nu vizitase vreodată localitatea. Whitefield s-a dus acolo şi a vestit Evanghelia de pe înălţimea unei coline; sau strâns mulţi oameni să-l asculte. A doua zi erau aproape două mii de persoane înaintea lui; în zilele următoare, mulţimea a crescut şi a atins până la douăzeci de mii de ascultători. Whitefield reuşea să se facă auzit de fiecare şi n-a întârziat să constate emoţia profundă pe care o trezea vestea adusă acestor sărmani dezmoşteniţi; mulţi plângeau cu lacrimi fierbinţi. Apoi s-au văzut sosind şi domni şi doamne, din lumea mare. Domnul începea o adevărată trezire în Anglia. Fiind prea mult de lucru, Whitefield a rugat pe Wesley să-i vină în ajutor. Acesta nu s-a lăsat mult rugat, dar la început a încercat un sentiment de indispoziţie, la gândul de a vesti Evanghelia în altă parte decât într-o biserică. Şi-a înfrânt aversiunea pe care o simţea şi a pus în predicarea adevărului tot atâta zel ca şi prietenul său. El avea, în comparaţie cu Whitefield, un avantaj foarte însemnat faţă de mulţimile împestriţate, cărora trebuia să li se adreseze. Avea prezenţă de spirit, care la timp îi permitea să dea răspuns oricui şi totdeauna cu haz, fapt care aducea mereu de partea lui pe oamenii cărora le plăcea să fie veseli. Anecdota următoare dovedeşte acest lucru. După ce a lucrat mult timp la Kingswood, Wesley s-a gândit să viziteze ţinutul înconjurător şi a ajuns la Bath, staţiune balneară la modă pe atunci. Toată viaţa lumească de acolo depindea de un oarecare Nash, care, se spunea, cu siguranţă ar face orice, numai să tacă predicatorul, chiar prin violenţă dacă trebuia. Prietenii lui Wesley l-au rugat să nu se expună unei astfel de lovituri, dar el n-a vrut să audă, bazându-se pe ocrotirea Domnului. Abia începuse să vorbească, când Nash a venit acolo şi l-a întrebat, ca şi bătrânii poporului, pe Isus: „cu ce autoritate, face el aceste lucruri?" (Matei 23:11). Wesley i-a răspuns că datorită autorităţii Domnului Isus Cristos. „Legea vă interzice - i-a răspuns Nash, amintind de o oprelişte dată altădată contra adunărilor ţinute în afara bisericii oficiale - de altă parte, predicile voastre nu fac decât să îngrozească pe ascultători." „Domnule - i-a spus Wesley - m-aţi auzit vreodată predicând?" „Nu." „Atunci, cum ştiţi ceea ce spuneţi?" „Din zvonul public." „Zvonul public nu este de ajuns. Îmi daţi voie să vă întreb, dacă nu
cumva vă numiţi Nash?" „Da." „Ei bine, domnule, deşi vă cunosc numele, nu aş îndrăzni totuşi să-mi fac o judecată despre dumneavoastră, numai pe baza celor ce se aud spunându-se despre dumneavoastră." Acest Nash avea o reputaţie foarte rea. El s-a mulţumit să repete primul său cuvânt: „Vreau să ştiu ce vor să facă aici aceşti oameni." Atunci, o femeie bătrână s-a ridicat şi a spus: „Domnule Wesley, nu vă neliniştiţi de acest om. Domnule Nash, dumneavoastră să aveţi grijă de bunăstarea dumneavoastră fizică. Iar noi îngrijim de sufletele noastre; pentru a ni le hrăni, suntem adunaţi aici." Nash a tăcut. Wesley obişnuia să predice legea în acelaşi timp cu harul. Cuvântul lui calm, dar stăruitor, înfiera păcatul şi arăta la ce teribile urmări duce el, încă din această lume şi mai ales dincolo de mormânt. Predicile lui curajoase se deosebeau foarte mult de predicile academice ale oamenilor bisericii, care nu dezvoltau decât subiecte de morală curentă şi aveau grijă înainte de toate să nu ofenseze pe nimeni. Wesley nu se adresa sentimentelor; elocvenţa lui nu avea nimic sentimental; fără încetare, el făcea apel la conştiinţă, punând şi ascultătorii în faţa propriei lor răspunderi. Citat, împreună cu fratele său Charles, să apară înaintea episcopului de Bristol, sub vina de scandal public şi încălcare a legilor ecleziastice, el a răspuns: „Ocupaţia mea este să fac, în această lume, tot binele pe care-l pot face. Fiind chemat de Dumnezeu să predic Evanghelia, vai de mine dacă nu răspund acestei chemări, oriunde maş găsi. Pentru că am fost consacrat lucrării acesteia de către oameni, eu nu mă aflu în opoziţie cu nici o lege a oamenilor. Dar dacă conştiinţa mea îmi arată ca o datorie să înfrunt una sau alta din ele, n-am decât să mă întreb dacă trebuie să ascult mai mult de Dumnezeu decât de oameni." O mare trezire se contura în Ţara Galilor, în vestul Angliei, unde un creştin cu numele Harris desţelenise terenul. Ca şi la Kingswood, populaţia trăia într-o stare vecină cu păgânismul; niciodată nu se vorbise acolo despre Domnul. Fiecare sâmbătă seara se petrecea în jocuri, în dansuri. Auzind vorbindu-se despre Wesley, Harris a rugat pe acesta să vină să colaboreze cu el. Wesley a şovăit puţin; şi aici el a trebuit să se elibereze de o prejudecată şi să admită că un laic poate şi trebuie, tot ca şi un pastor, să aibă deplina libertate de a vorbi despre Domnul. El şi-a precizat această idee atât de bine, încât puţin timp după aceea scria: „De ce spirit ar fi însufleţit un om care ar prefera, din cauza lipsei unor cunoştinţe teoretice, să lase mai degrabă să piară aceşti oameni păcătoşi, decât să-i vadă mântuiţi prin îndemnurile unui Harris sau a oricărui alt predicator, laic sau nu, numai să fie în întregime călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu?" Aici este locul de a sublinia un punct important asupra căruia Wesley şi Whitefield nu erau deloc de acord, fapt care nu i-a împiedicat totuşi să rămână prieteni credincioşi unul faţă de celălalt. Wesley era de fapt cu totul greşit în privinţa aceasta, pentru că lecturile din tinereţe l-au înşelat, mai ales ale lui Thomas Kempis. După el, un om care a fost mântuit şi-ar putea pierde mântuirea, dacă după aceea s-ar lăsa dus să facă vreo greşeală gravă, fie din propria sa neglijenţă, fie că n-a avut grijă să caute neîncetat îndrumarea
Domnului. De altă parte, Wesley socotea că un credincios poate să învingă păcatul în aşa fel încât să-l înlăture cu totul din inima sa şi să ajungă astfel la perfecţiune. Whitefield răspundea prietenului său cu promisiunea făcută chiar de gura Domnului Isus, vorbind despre oile turmei Sale: „Eu le dau viaţa veşnică; nicidecum nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu" (Ioan 10:28-29). Fără îndoială, dacă siguranţa noastră ar depinde cât de puţin de noi, nu numai că am risca să ne pierdem mântuirea, dar am pierde-o în mod sigur. Şi aici noi avem siguranţa că „Acela care a început în voi o bună lucrare, o va duce la capăt până în ziua lui Isus Cristos" (Filipeni 1:6). În ce priveşte perfecţiunea, Whitefield amintea că creştinul are încă păcatul în sine, cu toate că are, prin credinţa în Domnul Isus Cristos, mijlocul de a-l învinge şi trebuie să fie foarte veghetor. Tocmai pentru aceasta scrie apostolul Ioan: „Dacă zicem că nu avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi... dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos pe Dumnezeu şi Cuvântul lui nu este în noi" (Ioan 1:8,10). Iar Whitefield învăţa, ca şi Calvin, doctrina predestinării. În timp ce Wesley renunţase la orice călătorie în străinătate, pentru a se consacra lucrării pe care Domnul i-a pus-o înainte în Anglia, Whitefield se simţea mereu tot mai atras spre America; lucru extraordinar pentru timpul lui, el a traversat Atlanticul de 13 ori, ultima oară pentru a nu se mai întoarce în ţară. Deşi mai puţin voinic decât Wesley, el a făcut, ca evanghelist, o lucrare imensă, atât în Anglia cât şi în Scoţia, în Ţara Galilor şi în Irlanda. Dotat cu o voce extraordinar de puternică şi vorbind aproape totdeauna în aer liber mulţimilor care îl înconjurau, el ştia să expună harul lui Dumnezeu cu o foarte mare simplitate, dar cu o astfel de putere de convingere, încât Domnul a binecuvântat din pun lucrarea lui. Această activitate care nu cunoştea odihna, l-a uzat de timpuriu. La vârsta de 56 de ani, în timpul ultimei sale călătorii în Georgia, a trebuit să mărturiseacă deschis că se simţea cu totul sfârşit. În ajunul morţii, după ce predicase timp de două ore la rând cu o putere de neegalat, a intrat în casă fără putere. Când se ducea spre camera sa, a găsit culoarul plin de oameni veniţi să-l mai audă odată. Dar el a trebuit să se declare incapabil de a le răspunde şi a rugat pe unul din prietenii săi să-l înlocuiască. A făcut câţiva paşi pe scară, apoi s-a răzgândit, spunându-şi că aceasta, poate, era ultima ocazie pe care o mai avea, de a vorbi despre Domnul. Rezemat de o balustradă, a reluat subiectul pe care îl dezvoltase şi nu s-a oprit decât în momentul când lumina pe care o ţinea în mână s-a consumat în întregime. La orele două dimineaţa îi era rău; în momentul când soarele răsărea, Domnul l-a luat la El. Ultimele lui cuvinte au fost: „Doamne Isuse, m-am epuizat lucrând pentru Tine, dar nu-mi pare rău." Este cu neputinţă a istorisi aici în amănunţime lucrarea lui John Wesley, care s-a continuat timp de o jumătate de secol după întoarcerea lui la Dumnezeu. El a parcus Regatul Unit în toate sensurile, cu preţul a mii de greutăţi şi pericole, ducând o adevărată cruciadă pentru mântuirea sufletelor. Cu cât el
se cheltuia pe sine, cu atât Satan îşi îndoia furia, pentru a-i compromite lucrarea. De multe ori el a riscat să fie omorât. Într-o localitate au tras cu pistolul contra lui. În alte localităţi l-au asaltat cu lovituri de pietre şi de beţe. Deseori hainele îi erau făcute zdrenţe. La Londra au mânat o turmă de boi chiar printre mulţimea care-l asculta, cu intenţia bine precizată de a-i tulbura lucrarea. Într-o seară, când predica într-o sală, au făcut să izbucnească pocnituri însoţite de lumini. De mai multe ori s-a căutat să i se acopere glasul în timpul lucrării, bătându-se din tobă. Altădată l-au murdărit, din cap până în picioare, cu toate gunoaiele pe care le-au putut aduna: noroi, funingine, ouă clocite, cadavre de animale. Dar Domnul l-a susţinut de minune. Menţinut de puterea Lui divină, el niciodată nu şi-a pierdut curajul; puterile fizice i-au rămas totdeauna neatinse. Se bucura de o sănătate excelentă, căreia îi datora rezistenţa tuturor lipsurilor, tuturor relelor tratamente. Aceste câteva amănunte, care ar putea fi înmulţite, ar ajunge ca să arate în ce tristă stare morală se găsea Anglia atunci. Cât despre greutăţile materiale, ele ar fi putut opri pe oricine altul, afară de John Wesley. Din lipsa unor drumuri bune, deplasările nu se făceau decât cu mare cheltuială de energie. Iată cum însuşi Wesley descrie una din călătoriile pe care a trebuit s-o facă, în plină iarnă: „Ploaia şi grindina treceau prin mantalele noastre groase. Vântul se dezlănţuia cu furie. Umezeala îngheţa pe îmbrăcămintea noastră, chiar şi genele ni se acopereau de un strat de promoroacă. Când întâlneam un han, nu ştiam cum să mai coborâm de pe cai. A doua zi trebuia să mergem din nou, de dimineaţa până seara; vântul mai încetase, dar în ajun făcuse mormane atât de mari de zăpadă, încât nu reuşeam decât cu mare greutate să trecem pe deasupra lor. Trebuia să ne ducem caii de căpăstru, aproape tot drumul; sărmanele animale abia se duceau pe ele înşele. Mai departe, am ajuns într-o regiune mlăştinoasă, fără poduri de traversat; râurile se curgeau în toate sensurile. Gheaţa nu era destul de solidă pentru a suporta picioarele noastre; astfel, de mai multe ori am căzut în apă şi abia după multe eforturi am ieşit din ea. Dar am fost pe deplin răsplătiţi de necazurile noastre, când am văzut zelul pe care îl arătau ţăranii în a veni să asculte Evanghelia pe care le-o aduceam din partea Domnului." Localitatea pe care Wesley o vizita de data aceasta era Epworth, satul în care se născuse. Altădată, aici fusese foarte rău primit, cel puţin de către pastor, încât trebuise să vestească Evanghelia în cimitir, suit pe piatra mormântului tatălui său. Dar de atunci sentimentele se schimbaseră cu totul şi acum i se făcea o primire călduroasă. Wesley era foarte atent să nu piardă nici măcar un minut. Chiar pe cal, el citea atâta timp cât zdruncinătura mersului nu-l împiedica. El se interesa de cele mai felurite lucruri; de istorie, literatură, ştiinţă şi lua multe note, despre tot ce îi trecea pe dinainte. Câteva cifre îşi au aici cuvântul lor grăitor. John Wesley pare să fi parcurs în medie opt mii kilometri pe an. În 1743, de exemplu, el a petrecut paisprezece săptămâni la Londra, zece la Bristol, treisprezece la Newcastle, trei în Coronailles, douăsprezece călătorind dintr-un loc în altul. Nu înseamnă că
dispreţuia confortul; găseşti în jurnalul lui o mină nesecată de învăţăminte de tot felul şi ţinute cu aceeaşi rigurozitate pe care o avea în toate faptele vieţii sale. „Am petrecut o seară foarte plăcută şi folositoare; eram acasă la nişte prieteni care sunt dintre „cei avuţi". Îmi venea chiar să spun: „Este bine să fim aici" (Luca 9:33). Dar nu! Glasul lui Dumnezeu îmi spune: „Tu mergi şi vesteşte Evanghelia." El era atât de convins de acest lucru, încât scria fratelui său, atunci când amândoi erau foarte bătrâni: „Iată la ce suntem chemaţi, tu şi cu mine: să avertizăm pe oameni de pericolul spre care merg dacă rămân în necredinţă şi să veghem asupra sufletelor lor, ca şi cum am da socoteală de lucrarea aceasta. Dumnezeu îţi spune, la fel şi mie: „Fă tot ce stă în puterea ta pentru a aduce suflete la cunoştinţa mântuirii; pentru ele a murit Fiul Meu, preaiubit." Şi încă: „Treaba noastră nu este de a predica de atâtea şi atâtea ori, ci de a aduce la mântuire câte suflete putem şi apoi de a le ajuta să crească în sfinţenie - „fără care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evrei 12:14). În 1774 el scria: „Vederea îmi este mai bună şi nervii mai solizi decât la treizeci de ani. N-am fost atins de nici una din infirmităţile bătrâneţii şi am pierdut unele din cele din tinereţe. Toate acestea îmi sunt un dar de la Dumnezeu; aşa este buna Lui plăcere faţă de mine. El mi-a dat, între altele, puterea de a mă scula totdeauna la ora patru dimineaţa, aceasta de cincizeci de ani, şi de a fi în stare de a predica la orele cinci dimineaţa, practică pe care eu o socotesc dintre cele mai salvatoare, pentru trup şi pentru suflet." Se poate adăuga că Wesley ducea o viaţă extern de sobră. La el izbea extraordinara lui seninătate, provenind din absoluta lui încredere, aproape copilărească, în înţelepciunea şi în grija lui Dumnezeu. „Zece mii de griji spunea el - mă neliniştesc tot atât de puţin ca zece mii de peri de pe capul meu. Le cunosc, mă gândesc la ele, fac un subiect de rugăciune din ele; dar nu mă chinuiesc cu ele!" Când era aproape de cincizeci de ani, cu toate că avea şi alte perspective care păreau să promită mai bine, Wesley s-a însurat cu o văduvă bogată, mama a patru copii. Aceasta a fost o mare greşeală din partea lui. El dădea de înţeles soţiei sale că nu avea să se amestece în averea ei şi că înţelegea să-şi păstreze întreaga libertate pentru a călători în folosul lucrării Domnului. Doamna Wesley a refuzat să admită acest gând; roasă de gelozie, ea îl urmărea fără să ştie el, pentru a-l pândi şi deschidea scrisorile care erau adresate lui personal. Peste douăzeci de ani, ea a părăsit definitiv domiciliul căsniciei lor. Wesley atinsese vârsta de optzeci şi opt de ani. În februarie 1791 a răcit. Deşi avea o febră foarte mare, a predicat - aceasta a fost pentru ultima -oară - asupra acestor cuvinte de la Isaia 55:6: „Căutaţi pe Domnul cât timp se poate găsi, chemaţi-L cât timp este aproape." Rar a fost auzit vorbind cu o astfel de putere. A intrat în casă apoi, pentru a nu mai ieşi. În cursul săptămânii, starea lui s-a înrăutăţit, până ce n-a mai lăsat speranţe. Prea slab pentru a mai putea vorbi, decât câte un cuvânt izolat, era auzit de multe ori
mulţumind bunătăţii lui Dumnezeu, care a fost mereu aceeaşi faţă de el: „Eu eram un mare păcătos, dar Domnul Isus a murit pentru mine." Ultimele lui cuvinte au fost: „Tot ce este mai bun este ca Domnul să rămână cu noi. El îngăduie slujitorului Său să meargă acasă în pace." Numele lui John Wesley va rămâne totdeauna legat de marea trezire care s-a produs în Anglia. Când Domnul a început să lucreze prin el, ţara era afundată în cele mai adânci întunecimi spirituale; papalitatea îşi pierduse autoritatea, dar cei care se detaşaseră de ea nu se gândeau să fie creştini. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, nu este exagerat a spune că Evanghelia a fost vestită în toate colţurile şi colţişoarele regatului, fie prin Wesley şi Whitefield, fie prin cei care mergeau pe urmele lor. Desigur, greşelile sunt mari la aceşti slujitori ai lui Dumnezeu. Totuşi ei au predicat „vestea cea bună" a mântuirii prin Domnul Cristos în toată curăţia ei şi în toată simplitatea ei. Ei au plantat, au udat; Domnul a făcut să crească (1 Corinteni 3:6)
ÎN CELELALTE ŢĂRI ALE EUROPEI Nu ne ajunge timpul şi locul pentru a istorisi mişcarea Reformei în Ungaria, în Transilvania, în Polonia. Ne vom mărgini deci la ţările mai mari şi la acelea în care Reforma s-a stabilit definitiv.
STATELE DIN SUD Italia Italia, ţara unde îşi avea reşedinţa papa, a fost una dintre primele ţări gata să primească principiile Reformei. Ea era, într-adevăr, una dintre cele ce suferea mai mult de pe urma nenumăratelor abuzuri ale bisericii romane. De asemenea, acolo se vedeau mai de aproape viciile care degradau „Sfântul Scaun": corupţia administraţiei, viaţa de desfrâu, ambiţia, domnia prefăcătoriei, a minciunii şi a înşelătoriei. Şi cum avea mereu nevoie de resurse băneşti, asupra Italiei mai întâi avea papa pretenţiile care au făcut, cu încetul, să ridice Europa împotriva Romei. Mulţimea poporului suporta, fără să spună un cuvânt, această neîncetată jefuire, dar erau şi oameni care cugetau şi care de mult timp gândeau la mijlocul de a pune odată capăt acestei stări de lucruri. Spre sfârşitul secolului alXV-lea, un dominican, Ieronim Savonarola, se ridicase la Florenţa împotriva „Bisericii prostituate". Ascultat numai o clipă, a fost excomunicat în 1497 şi a fost ars pe rug în anul următor. La doi ani abia de la protestul lui Luther contra indulgenţelor, scrisorile lui au şi pătruns în Italia; ele au găsit acolo o primire călduroasă, atât de mult răspundeau ele aspiraţiilor adesea inconştiente. Cu toată teama firească de o intervenţie împotrivitoare a clerului, s-a lucrat ca să vină în Italia şi alte scrieri ale lui Melanchton şi ale lui Zwingli. Au fost traduse. Pentru a scăpa de orice percheziţie a poliţiei, ele apăreau sub diferite pseudonime. Tera Negra pentru Melanchton; Cogelius, pentru Zwingli şi aşa mai departe. Comerţul Veneţiei îi punea pe italieni în legături strânse cu Germania. Au ajuns să aibă un depozit al scrierilor reformatorilor, asupra răspândirii cărora senatul închidea ochii. Se istoriseşte că, atunci când papa publica o bulă, interzicând citirea acestor
cărţi, senatul avea grijă să fie adusă la cunoştinţă în biserici, după ce mulţimea era plecată. Următoarele rânduri, scoase dintr-o scrisoare a unui călugăr, arată în ce măsură se simţea setea după Evanghelie: „Voi care Îl cunoaşteţi pe Domnul, gândiţi-vă la Lazăr din Evanghelie şi la sărmana canaaneancă, care dorea să se sature cu fârâmiturile care cădeau de la masă. Murind de sete, caut fântâna cu apă vie. Aşezat pe marginea drumului, ca un orb, strig către Cel ce dă vederea. Noi, care zăcem în întuneric, vă rugăm fierbinte, cu lacrimi şi suspine, pe voi care cunoaşteţi titlurile acestor cărţi, să ni li trimiteţi şi mai ales, ale renumitului Luther, ale pătrunzătorului Melanchton, ale savantului Oecolampade. Faceţi tot ce puteţi ca oraşul Lombardiei, pe care îl locuim, azi sclav Babilonului şi străin de Evanghelia harului, să capete în sfârşit libertatea." Timp de douăzeci de ani, Evanghelia s-a răspândit în Italia fără a întâmpina piedici. Este perioada războaielor dintre Carol al V-lea (Quintul) şi Francis I, dintre împărat şi „Sfântul Scaun". Acesta, prea mult ocupat de politică, neglija chestiunile privitoare la viaţa spirituală a supuşilor săi. Dumnezeu a binecuvântat chiar şi această epocă tulbure, pentru mântuirea multor suflete care au venit în legătură cu soldaţi protestanţi şi au învăţat de la ei să cunoască pe Domnul. Începând din anul 1542, totuşi papa s-a arătat tulburat de progresul realizat de reformă, pentru că ea câştigase între altele şi mai mulţi predicatori de seamă, binecunoscuţi în cercurile superioare ale bisericii şi care îşi foloseau acum talentele în slujba Evangheliei. Mişcarea era atât de adâncă, încât nu îndrăzneau s-o mai atace din faţă. S-a format deci un colectiv de spioni, care trebuia să urmărească adunările, să ia legătură cu cei care mergeau acolo, să le câştige încrederea, prefăcându-se că intră în vederile lor. Aceeaşi lucrare se făcea în familii, pentru a se căpăta dovezi contra oricui ar îmbrăţişa ideile noi. Prima victimă a acestor procede a fost Paleario, un profesor savant şi evlavios. El a fost ars pe rug, cu toată vârsta lui înaintată. Dar, alarma fiind astfel dată, toţi cei care au putut s-au grăbit să părăsească Italia; printre ei şi Bernardino Occhino, generalul ordinului Capucinilor. El începuse să cerceteze Sfintele Scripturi şi a ajuns să răspândească unele din adevărurile pe care le-a găsit acolo. Dotat cu un rar talent de a predica, el atrăgea mulţimile, vestind calea mântuirii, fără să conteste abaterile care stăpâneau „biserica". Deşi căpetenie a unui ordin puternic, el călătorea totdeauna pe jos, crezând să-şi facă un merit din simplitatea sa. Încă nu lepădase orice îndreptăţire personală, pentru a recurge la cea a Domnului. La Neapole a auzit predicând pe un nobil spaniol cu numele Valdez, care expunea în toată curăţia ei învăţătura mântuirii prin Domnul Cristos. Occhino a fost atât de mult izbit de această învăţătură, încât a primit pentru sine vestea pe care a auzit-o; s-a suit la catedră şi a predicat cu o putere cu totul nouă această Evanghelie, care era acum bucuria lui. Se înţelege: Inchiziţia nu-l pierdea din vedere. Veneţienii l-au invitat să vină la ei; dar împuternicitul papei, care locuia în acel oraş, era cu ochii asupra lui. Mulţimea se înghesuia să-l asculte. În curând, Occhino a înţeles că este
urmărit; aceasta nu l-a împiedicat să strige de la înălţimea catedrei, în prezenţa senatorilor şi chiar a împuternicitului papei: „O, nobilă Veneţie, regină a Adriaticei! Dacă închisorile, carcerele şi fiarele aşteaptă pe oamenii care îţi vestesc adevărul, în ce oraşe, în ce sate ar mai putea el să se facă auzit? De l-am putea face să se audă peste tot, fără nici o rezervă! Câţi orbi care merg azi rătăcind, ar vedea în sfârşit lumina!" La aceste cuvinte, reprezentantul papei l-a întrerupt şi i-a interzis catedra. A rezultat o răzmeriţă şi peste trei zile Occhino şi-a reluat predicile mişcătoare. Totuşi, fiind citat să apară la Roma, ceea ce însemna pentru el moartea sigură, el a părăsit Italia şi s-a dus la Geneva, apoi la Zürich, în sfârşit la Basle. Sfârşitul lucrării lui n-a corespuns cu începutul, pentru că, primind unele idei foarte greşite, a ajuns până a tăgădui divinitatea Domnului. Pierre-Martyr Vermigli (numele de martir este aici un simplu nume), din ordinul augustinilor, luminat şi el prin citirea Scripturii în privinţa abaterilor romane şi a singurei căi a mântuirii, a avut bucuria de a vedea formându-se la Lucea (între Pisa şi Florenţa) o adunare evanghelică, care a crescut repede, datorită lucrării lui. N-a întârziat să iasă din ordinul căruia aparţinea. Obligat, ca atâţia alţii, să părăsească pământul italian, s-a dus în Elveţia, apoi a ocupat o catedră de profesor la Strasburg. Mai târziu a primit o chemare la universitatea din Oxford. În acest timp, ura clerului a lovit mica adunare din Lucea; mai mulţi din aceşti fraţi, înspăimântaţi de ameninţări, au intrat iar sub jugul Romei. Vermigli a avut de suferit mult din această cauză. El a părăsit Anglia la venirea Mariei Tudor şi şi-a sfârşit în pace zilele la Zürich, unde evlavia lui, modestia lui, marea lui ştiinţă, l-au făcut să găsească mulţi prieteni. Numele lui Curione interesează Elveţia (franceză) întreagă. Acest renumit umanist, pentru a scăpa de agenţii Inchiziţiei, şi-a pus talentele şi marea lui experienţă la dispoziţia mai marilor din Berna. Aceştia i-au făcut o primire călduroasă şi l-au îndrumat de îndată către pastorii şi profesorii din Lausanne, unde Viret tocmai îşi relua lucrarea. Au înfiinţat la academie o catedră specială pentru el. Dădea trei lecţii pe zi: două acasă la el, la ora şase dimineaţa şi la prânz, iar a treia, la ora două după amiază, în public. Aceste lecţii erau extrem de preţuite. Mai târziu, el s-a stabilit la Basle, unde a făcut un renume universităţii. Reputaţia sa, ştiinţa, mai ales evlavia lui, au atras la Basle un mare număr de studenţi. În bunătatea Sa, Dumnezeu a făcut chiar în Italia un loc de adăpost pentru cei care sufereau din cauza Numelui lui Cristos. Hercule al II-lea, duce de Ferrara, primea cu bunăvoinţă şi fără teamă pe cei învinuiţi de „lutheranism". Era foarte mult încurajat în aceasta de soţia lui, evlavioasa Renee, al cărei nume a fost amintit în capitolul privitor la Calvin. Spectacolul chinurilor groaznice aplicate la Paris unor creştini modeşti şi credincioşi, a revoltat-o. Mai învăţată decât cea mai mare parte din contemporanii săi, ea a cercetat principiile religioase ale martirilor francezi şi s-a hotărât, schimbându-şi patria, să ocrotească pe cei urmăriţi de ura fanatismului sălbatic. Ea a dat, ca tovarăşă de studii fiicei sale Ana, pe o tânără prietenă, Olimpia Morata, care
fusese crescută potrivit învăţăturilor Evangheliei; ea mergea în mod regulat la adunările religioase care aveau loc la Ferrara şi se hrănea cu învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu. Mai târziu, Olimpia s-a căsătorit cu un creştin german Grunthler, care studiase medicina la Ferrara. Nemaifiind pe plac la curtea de Este, după despărţirea de Ana care îşi dăduse mâna prea renumitului duce de Guise, Olimpia şi soţul ei s-au dus să se stabilească la Augsbourg. Prin încercări dureroase, tânăra femeie a păstrat o pace desăvârşită, pe care numai Domnul o poate da (Ioan 14:27). Din exilul ei, ea păstra o foarte bogată corespondenţă cu mulţi credincioşi rămaşi în locul primejdios, încurajând pe cei slabi, întărind pe cei nehotărâţi. „Cere putere Domnului - scria ea unei prietene - pentru ca teama de cei care nu pot să omoare decât trupul, să nu te facă să te lepezi de Răscumpărătorul tău, Cel plin de îndurări, ca El să te facă în stare să mărturiseşti Numele Lui în faţa acestui neam făţarnic şi să te facă să-ţi aminteşti mereu de aceste cuvinte ale lui David: „Urăsc adunarea celor ce fac răul şi nu stau împreună cu cei răi" (Psalmul 26:5). Sunt prea slabă, vei spune tu, ca să mă pot despărţi de ei. Crezi tu că atâţia martori ai lui Dumnezeu, atâţia martiri au rămas tari datorită propriei lor virtuţi, propriilor lor puteri? Dumnezeu le-a dat putere să reziste. Lepădarea lui Petru nu este dată ca un exemplu de urmat, ci serveşte ca să ne facă a înţelege îndurarea nemărginită a Domnului şi să ne arate propria noastră slăbiciune, atunci când suntem lăsaţi la propriile noastre puteri. Domnul ne face cinstea şi harul de a ne vorbi, de a ne învăţa să dispreţuim noi o comoară de un aşa mare preţ?" Olimpia Morala, una dintre cele mai alese femei din secolul ei, a dat, în timpul scurtei sale vieţi, cea mai frumoasă mărturie Numelui Domnului şi a plecat din această lume la vârsta de douăzeci şi nouă de ani. Mai târziu, Renee de France a avut de suferit la rândul ei persecuţia. Ea nu se temea să-şi manifeste credinţa şi îşi arăta deschis dezaprobarea faţă de violenţele îndreptate contra modestelor oi ale Domnului. Din cauza aceasta i s-au luat copiii; iar servitorii ei cei mai credincioşi au fost arestaţi şi pedepsiţi ca eretici. Reţinută prizonieră în propriul ei palat, asaltată de reproşurile soţului ei, ea a suportat toate cu tărie până în ziua când, slăbită de suferinţă şi lipsuri, mistuită de dorinţa de a-şi vedea copiii, a făcut unele concesii. Ducele a murit puţin timp după aceea şi Renee s-a întors în Franţa. În domeniile ei din Montargis, ea a fost mereu o protectoare a reformaţilor. Într-o zi, ducele de Guise, ginerele ei, a îndrăznit să se apropie de castel cu o trupă de oameni înarmaţi şi a somat pe soacra sa să-i predea pe toţi rebelii pe care-i avea pe lângă ea; altfel, el va distruge acel loc. „Spuneţi stăpânului vostru - a răspuns ducesa, trimişilor lui Guise - că eu însămi mă voi urca pe creneluri, ca să văd dacă el va îndrăzni să omoare pe fiica unui rege." Guise s-a retras şi din acea zi Renee şi-a putut continua fără piedică lucrarea sa de dragoste faţă de copiii lui Dumnezeu. Alţi exilaţi italieni s-au refugiat pe teritoriul elveţian, în cantonul actual Tessin. O adunare evanghelică s-a format la Locarno, începând din 1536. Ea se compunea în cea mai mare parte din familii indigene stimate, dar primea şi pe
italienii obligaţi să-şi părăsească ţara din cauza rigurozităţii cu care Roma urmărea credinţa lor. Dar răutatea catolicilor i-a hotărât să-şi caute un alt loc. La 3 martie 1555, o sută şaisprezece dintre ei au plecat cu femeile şi copiii lor; erau printre ei unii oameni culţi, medici, jurişti. Cei mai mulţi erau muncitori sau comercianţi, care duceau viaţa cea mai modestă. Dar toţi se arătau hotărâţi să suporte cele mai mari greutăţi, numai să nu se lase loviţi în conştiinţa lor. Au trebuit să se oprească puţin în adâncul unei văi, înainte de a încerca trecerea pasului Bernardin, plin de zăpadă. Trecerea a fost grea, chiar periculoasă, dar Domnul a vegheat asupra lor şi au sfârşit prin a ajunge la Zürich, după două luni de la plecare. Cu toată foametea care domnea atunci acolo şi cu toată prezenţa a multor refugiaţi englezi, ei au fost bine primiţi şi li s-a dat un ajutor folositor. Dumnezeu a binecuvântat această faptă de binefacere, favorizând, datorită refugiaţilor din Locarno, prosperitatea materială a oraşului; cu ajutorul lor, industria ţesăturilor de mătase a luat o mare dezvoltare. Dintre ei coboară mai multe familii de seamă ale Elveţiei, ai căror membri au avut un rol strălucit, material sau intelectual: la Zürich, familia Orelli şi Pestalozzi; la Basle, familia Socin; la Berna, familia Muralt; la Geneva, familia Turettini şi altele. În Calabria se stabiliseră, spre anul 1450, o colonie de vaudezi din Piemont; ei au primit dreptul de a se închina lui Dumnezeu aşa cum doreşte El de la ai Săi. Muncitori activi şi inteligenţi, ei au transformat în pământuri fertile o mare întindere a ţării. Inchiziţia i-a asaltat şi a executat cam o sută dintre ei, într-o singură zi. „Au fost închişi într-o casă, ca o turmă de oi. Călăul intra, apuca pe câte unul dintre ei, îi punea o legătură la ochi, apoi îl trăgea afară şi îi reteza capul. La fel a făcut cu toţi ceilalţi, la rând. Abia îmi reţin lacrimile, scriind acestea" - adaugă catolicul care a lăsat istorisirea acestei scene de cruzime.
Spania Spania, al cărui rege purta numele de „rege preacreştin" a fost totdeauna fortăreaţa catolicismului. În 1234, deja un consiliu ţinut la Saragoza, în Aragon, interzicea oricărei persoane laice să discute în particular sau în public asupra religiei catolice. Cei care nu se conformau trebuiau să fie excomunicaţi de episcopul de care ţineau. Nimeni nu îndrăznea să aibă cărţile Vechiului şi Noului Testament în limba populară, oprite sub pedeapsa cu moartea. La începutul secolului al XVI-lea, aceste oprelişti au fost puse din nou în vigoare. Spaniolul se fălea cu curăţia rasei lui; orice fel de înrudire cu vreun străin era socotită ca o pată morală. Ţăranul cel mai lipsit s-ar fi simţit degradat, dacă iai fi dovedit cea mai mică legătură de sânge evreiască sau maură. Populaţii foarte diferite una de alta locuiau peninsula Iberică; după ce a urmărit să le nimicească, politica guvernului a reuşit acest lucru, de pe la anul 1479. Acelaşi sentiment însufleţea pe spanioli pe tărâm religios, unde chiar numai bănuiala de erezie putea fi pedepsită drastic. În acest domeniu, Inchiziţia avea o supraveghere necruţătoare. Totuşi cărţile lui Luther au pătruns în Spania chiar din 151.: Importantul său „Comentariu asupra epistolei către
Galateni" a fost tradus aici în anul următor. Apoi, nu s-a întârziat să se primească cartea lui „Libertatea creştină", ca şi răspunsul lui dat lui Erasmus, cu privire la „liberul arbitru". Îndemnat de cler în 1521, Carol Quintul a oprit să se publice fără autorizaţia episcopilor vreo carte care vorbeşte despre Sfânta Scriptură. „Ni se pare spunea împăratul - că Martin Luther nu este o făptură omenească, ci un diavol sub figura unui om şi îmbrăcat în haina unui călugăr, pentru ca să poată mai uşor să aducă moartea veşnică şi nimicirea neamului omenesc." Totuşi Biblia şi cărţile reformate au mai trecut peste aceste bariere. O contrabandă activă le purta pe pământ sau pe mare, până în interiorul ţării. Un spaniol introdusese baloturi întregi cu aceste cărţi oprite, ascunse în nişte butoaie cu fundul dublu, care conţineau ceva vin. Trebuie adăugat că cel care le-a adus, fiind descoperit, a fost torturat şi ars de viu. Dar încrederea în preoţi scădea din zi în zi, pe măsură ce poporul auzea o învăţătură cu totul deosebită de a lor. Timp de zece ani, Reforma a făcut progrese simţitoare în ţară, cu toată supravegherea de aproape a autorităţilor. La dieta de la Augsbourg, Carol Quintul şi suita lui numeroasă au auzit chiar din gura reformatorilor mai de seamă expuneri foarte clare ale adevărului, dar nu s-au lăsat convinşi. Printre aceşti primi creştini spanioli, o figură interesantă este a lui Egidius, predicator la Catedrala din Sevilla. Mult timp, cu toată evlavia sa care era mare şi cu toată ştiinţa sa, el nu vedea nici un rod în lucrarea sa. Necunoscând învăţătura aducătoare de viaţă, a mântuirii prin credinţă, el nu putea predica decât credinţe deşarte. Dar conştiinţa îi reproşa că ocupa o catedră de unde cuvântul lui cădea mort peste nişte suflete moarte. Tulburat, plin de nelinişte, voia să-şi părăsească postul, când Domnul i-a trimis în cale un modest şi inteligent ucenic al Său. „Ştiţi dumneavoastră - i-a spus acesta ce aduce lipsa de roade în lucrarea pe care o faceţi?" „Nu." „Dumneavoastră nu predicaţi credinţa curată şi simplă în Domnul Isus, singurul Mântuitor. Cereţi, rugaţi-vă şi veţi primi." Egidius i-a urmat sfatul; cererea sa, care ieşea dintr-o inimă sinceră şi dreaptă, a fost ascultată. De atunci înainte, predicile lui şi-au schimbat cu totul caracterul şi el a văzut venind numeroşi oameni trudiţi, împovăraţi sub greutatea păcatelor lor şi care, ca şi temnicierul din Filipi, întrebau: „Ce să fac ca să fiu mântuit?" Egidius a fost în curând aruncat în închisoare. Împăratul, care îl aprecia foarte mult, a făcut tot ce putea ca săl scape, dar Inchiziţia a rămas neînduplecată. În timpul închisorii, Egidius s-a întărit din ce în ce mai mult în învăţăturile evanghelice. Peste un an, el a reuşit să evadeze şi şi-a sfârşit zilele în pace. În anul 1558, Carol Quintul, sătul de putere, a abdicat pentru a se retrage în mănăstirea Saint-Just şi a avut ca urmaş pe fiul său, Filip al II-lea, unul dintre cei mai cruzi tirani pe care îi cunoaşte istoria. Cu un caracter închis şi duşmănos, el nu urmărea decât un singur scop: să realizeze unitatea peninsulei în domeniul politic, prin anexarea Portugaliei; în domeniul religios, prin zdrobirea Reformei. Chiar de la încoronarea sa, atenţia i-a fost atrasă de faptul că numeroşi
spanioli îşi părăseau ţara, pentru a se stabili în străinătate. Cercetările au arătat că aceste plecări nu aveau alt motiv decât dorinţa de a fugi dintr-un stat sau ţinut unde nu te puteai închina lui Dumnezeu aşa cum îţi cerea conştiinţa. Guvernul a mobilizat importante forţe de poliţie pentru a închide frontiera şi a opri pe toţi aceia care, fiind în regat, ar fi îndrăznit să arate o atitudine opusă faţă de biserica oficială. Mulţi dintre aceşti refugiaţi s-au stabilit în Geneva şi în Germania. Au fost trimişi după ei nişte spioni, cu misiunea de a lega cu ei relaţii prieteneşti, prefăcute, cu scopul de a obţine de la ei informaţii pentru a urmări, cu atât mai sigur, pe cei de aceeaşi credinţă care rămâneau în ţară. A rezultat o persecuţie cumplită, dar care deseori nu se arăta în văzul tuturor. Numeroşi nenorociţi dispăreau şi familiile lor nu primeau nici o veste despre ei. Alţii, despre care se ştia, sufereau chinuri prea îngrozitoare pentru a fi cu putinţă să fie scrise aici: chinuri fizice, dar şi chinuri morale. Erau torturaţi, nu li se cruţa nimic. În sfârşit, un anumit număr erau omorâţi în public, ca să fie exemplu pentru ceilalţi; cel mai des, prin foc, pe hidoasele „autodafeuri", cuvânt care înseamnă „fapte de credinţă". Filip al II-lea şi-a atins astfel scopul, în sensul că a izgonit Reforma din statele lui spaniole. Dar, cu aceeaşi lovitură, el le ruina, instaurând în ele puterile întunericului, domnia ignoranţei. „Biserica" romană se temea de lumina care dădea în vileag faptele ei ruşinoase, care îmbunătăţea condiţiile societăţii şi mai ales înnoia inimile şi minţile, punându-le în legătură cu izvorul oricărui har şi oricărui dar desăvârşit. Filip al II-lea domnea peste o parte importantă din Europa şi pe mai mult de jumătate din continentul american. Din acest imens imperiu, Spania n-a rămas, astăzi, decât Spania propriu-zisă şi câteva teritorii coloniale foarte mici. Atât de adevărat este că „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit; ce seamănă omul, aceea va şi secera" (Galateni 6:7).
STATELE DIN NORD Ţările de Jos Istoria reformei în Spania ne duce în mod firesc la istoria din Ţările de Jos, care depindeau de ea, atât Belgia cât şi Olanda de azi. De mult timp se putea constata, în aceste ţinuturi, o tendinţă mare de a cerceta subiecte în legătură cu învăţăturile evanghelice. Un grup de oameni evlavioşi, reprezentanţi prin Thomas a Kempis (1379-1474), unul din presupuşii autori ai cărţii Imitatio Christi, atraseră atenţia asupra abuzurilor „bisericii" şi asupra căutării adevărului lui Dumnezeu. Mai târziu Jean Wessel a fost un adevărat precursor al lui Luther. Puţin timp după inventarea tiparului, oraşul Anvers a devenit un centru important a tot felul de publicaţii. În secolul al XVI-lea s-au editat aici traduceri în diferite limbi, a principalelor lucrări ale reformatorilor germani şi elveţieni. Principală piaţă comercială a Europei continentale, prin acest oraş treceau negustorii din toate ţările civilizate. Mulţi dintre ei, atraşi de noutatea subiectului, cumpărau astfel de cărţi pentru a le lua cu ei, deseori ascunse în baloturi cu mărfuri, ca să scape de percheziţia poliţiei. Astfel,
localitatea Anvers a avut un rol însemnat în răspândirea scrierilor evanghelice. Când Carol Quintul s-a urcat pe tron, arăta o deosebită favoare Ţărilor de Jos, pământul unde se născuse. Datorită prosperităţii lor materiale, aceste ţinuturi îi aduceau cele mai sigure venituri; era deci interesul lui direct să le ocrotească pe cât era posibil. Totuşi, fiind vrăjmaş declarat faţă de ce se numea erezie, el trebuia să nimicească aceste învăţături, chiar şi în acest ţinut pe care îl îndrăgea mai mult. A publicat deci un edict, prin care era oprit de a învăţa sau a practica noile învăţături; dar el recomanda în acelaşi timp magistraţilor să nu se poarte cu mare asprime faţă de împotrivitori. Împăratul îşi dădea seama că un factor esenţial al prosperităţii Ţărilor de Jos era libertatea de care se bucuraseră sub înaintaşii lui. A limita libertatea cu prea mare severitate, chiar în domeniul religios, însemna a împiedica dezvoltarea de mai târziu a acestei provincii; însemna să rişte o revoluţie generală, pentru că populaţia ţinea foarte mult la drepturile pe care le dobândise, deseori cu preţul unor lupte sângeroase şi nu era deloc dispusă să renunţe la ele, chiar şi la cele mai neînsemnate. Dar principiile Reformei îşi făcuseră mai mult drum decât îşi închipuia suveranul. Câţiva istorici evaluează cam la o sută de mii, numărul adepţilor „lutheranismului" în acel mic ţinut. Deşi contra dorinţelor sale, Carol a trebuit să cedeze insistenţelor clerului şi a doua jumătate din domnia lui s-a caracterizat printr-o mare persecuţie. Erasmus condamna cu tărie aceste procedee; mai mulţi creştini suferind pedeapsa cu focul, la Bruxelles, el scria: „Până la acest eveniment, oraşul era, în mod practic, lipsit de erezie, în afară de câteva cazuri cu totul întâmplătoare, îndată după executarea martirilor, numeroşi locuitori s-au îndreptat spre Evanghelie." „Biserica" şi-a mărit cruzimea; orişice devenea motiv de arestare, cel mai adesea de condamnare. Era interzis să citeşti chiar şi numai o pagină din Sfânta Scriptură; sentinţa de moarte se dădea împotriva oricui ar pune la îndoială un articol al credinţei, contra acelora la care s-ar fi găsit scrieri de ale lui Luther sau Zwingli, contra acelora care îşi arătau cea mai mică neîncredere în valoarea tainelor sau care în mod deschis contestau autoritatea papală. Teroarea domnea. Totuşi, Carol Quintul persecuta pentru motive politice mai mult decât din convingere. Dacă izgonea erezia din statele lui, aceasta o făcea numai pentru a realiza unitatea religioasă; totuşi el nu se arăta mai puţin neînduplecat faţă de „Sfântul Scaun", care pretindea să-şi stabilească supremaţia contra puterii imperiale. Carol a ajuns chiar să prădeze Roma şi să ia prizonieri pe papa şi câţiva cardinali. Fiul lui, Filip al II-lea, a persecutat din bigotism, dintr-un spirit de răzbunare, din ură faţă de reformaţi. El a organizat o luptă înverşunată contra copiilor lui Dumnezeu, folosind toată cruzimea diavolească, sub comanda sângeroasă a odiosului duce de Alba. Aceste măsuri au provocat o răscoală generală în Ţările de Jos, catolicii înşişi văzând surpate privilegiile lor de veacuri. Conflictul a devenit astfel atât politic cât şi religios. Sub regenţa Margaretei de Parma, mult timp guvernatoare a provinciilor, protestanţii primiseră autorizaţia de a se aduna în văzul tuturor. Pentru că nu
aveau locuri de adunare, ei îşi ţineau adunările în câmp şi acolo evangheliştii predicau cu toată îndrăzneala vestea harului lui Dumnezeu, unor mari mulţimi. Unul dintre ei, dăruit în mod deosebit, se spune că vorbea deseori unei mulţimi de cincisprezece mii de persoane. Dar, odată cu încoronarea lui Filip al II-lea, nu se putea să nu se producă o schimbare. Astfel, într-o zi, un magistrat - catolic bigot - căuta să împrăştie asistenţii cu lovituri de sabie, dar cum el pretindea să oprească pe predicator, o ploaie de pietre l-a asaltat şi abia a putut să scape cu viaţa. Se obişnuia, la aceste întâlniri, să se cânte psalmii lui David şi cântecul acestor mii de persoane fiind foarte puternic, se auzea până departe, de jur împrejur, încât atrăgea alţi ascultători. Aceasta întărea râvna creştinilor şi totodată vrăjmăşia adversarilor. Pentru a se feri de pericol, aceşti creştini au hotărât să construiască locuri de cult închise, din lemn, pentru a nu face cheltuială mare şi în care riscau mai puţin să atragă atenţia. Oamenii din toate clasele societăţii îşi ofereau serviciile pentru această lucrare, în timp ce femeile îşi vindeau bijuteriile pentru a face faţă cheltuielilor. Apoi, ei au adresat Margaretei de Parma o rugăminte, cerând să se poată bucura, în libertate, de privilegiile care le-au fost acordate odinioară, între altele dreptul de a se întruni. Margareta a cerut sfat lui Filip al II-lea; acesta a opus cererii un veto categoric. Văzându-şi astfel autoritatea surpată, regenta a demisionat. Acesta a fost semnalul dezlănţuirii unor violenţe de nedescris, sub conducerea ducelui de Alba. Semănând cu stăpânul său în ce priveşte cruzimea sistematic organizată, ducele de Alba a înfiinţat o justiţie deosebită contra protestanţilor, încredinţată unui tribunal special, în curând numit „Consiliul sângelui". Competenţa lui se întindea peste toate delictele făptuite contra autorităţii spaniole, civile sau religioase. Nu se opreau la indivizi izolaţi; pentru a-şi aplica procedura se făceau condamnări şi execuţii în masă. Două crime îndeosebi nu găseau nici un pic de milă: erezia şi bogăţia! Ducele declarase că un fluviu de aur adânc de trei picioare şi alimentat de bogăţia Ţărilor de Jos va coborî până la mare şi de acolo în Spania, pentru a umple tezaurul regelui, suveranul său. Sângele curgea în valuri: la Valenciennes au fost 48 execuţii într-o singură zi; la Malines, 46; în alte oraşe din Flandra, 95 în timp de 24 ore. Pentru că, totuşi, mulţi martori ai Domnului supravieţuiau, o hotărâre a Inchiziţiei a pronunţat o sentinţă de moarte contra Ţărilor de Jos, considerându-le în întregime ca eretice, fără să ţină seama de vârstă, de sex sau de alte condiţii. Această hotărâre atingea trei milioane de oameni. Pentru că oamenii credincioşi Domnului Cristos nu şovăiau să-şi mărturisească credinţa, până ajungeau la eşafod, s-au gândit să le imobilizeze limba cu un inel de fier. Furia lui Filip al II-lea s-a vărsat chiar şi asupra fiului său, don Carlos, pe care l-a dat morţii în închisoare unde fusese dus, ca fiind complice cu reformaţii; papa Pius al VI-lea a sărbătorit acest asasinat. De partea lui, ducele de Alba se lăuda că a adus moartea a cel puţin 18.000 de persoane, la care trebuia adăugat un număr poate şi mai mare de victime indirecte ale cruzimii lui. Alţi 30.000 au fost aduşi în stare de mizerie, datorită confiscării averilor lor. O sută de mii au fugit în ţările din apropiere, în Anglia mai ales, unde aceşti
oameni au găsit o bună ospitalitate, pe care ei au răsplătit-o, introducând acolo tot felul de metode noi şi ingenioase, în industria filaturii mai ales. Puterea răului se întorcea întotdeauna împotriva celor care îl foloseau. Strâns legate unele de altele prin credinţa lor comună, provinciile dui nord s-au despărţit de cele din sud, unde catolicismul a sfârşit prin a învinge şi, prin Uniunea de la Utrecht (1579) s-au declarat independente. Aceasta a fost originea Olandei de azi. În felul acesta, politica diavolească a lui Filip al II-lea a făcut ca Spania să piardă partea cea mai bogată şi cea mai prosperă din statele ei. Mai târziu, ieşind din limitele strâmte ale teritoriului lor, olandezii sau stabilit şi în Indiile Orientale. Republica Provinciile-Unite şi-a ales drept conducător pe Guillaume de Nassau, prinţ de Orange, supranumit Taciturnul. În tinereţe, el atrăsese atenţia lui Carol Quintul din cauza marilor lui talente şi împăratul l-a primit la curte. Îl consulta în cazurile grave şi i-a încredinţat conducerea unei armate în Flandra. Guillaume se găsea în luptă cu Coligny, ilustrul protestant francez şi a avut chiar meritul să-i învingă trupele. Însă străin de Evanghelie, el nu putea să prevadă că mai târziu va fi unul dintre cei mai dârji apărători ai Reformei şi că se va căsători cu fiica amiralului. Când Carol a coborât de pe tron pentru a se închide într-o mănăstire, el s-a arătat în public, sprijinit pe braţul lui Guillaume şi l-a însărcinat să meargă să dea coroana imperială lui Filip al II-lea. Noul monarh nutrea o mare duşmănie faţă de tânărul curtean, îndată ce a pus capăt războiului dintre Franţa şi Spania, prin tratatul de la Chateau-Cambresis, la care Guillaume fusese unul dintre intermediari, acesta a înţeles că documentul conţinea o clauză secretă de care el nu avusese cunoştinţă, prin care cei doi suverani se angajau să stârpească erezia, prin fier şi foc, în statele lor. Prinţul de Orange, care avea numeroşi prieteni printre reformatorii din Ţările de Jos, s-a grăbit să-i înştiinţeze. Ura lui Filip contra lui a crescut în urma acestei intervenţii. În ce-l priveşte pe Guillaume, acest fapt adăugat la multe altele la care fusese martor, îi deschidea ochii în mod definitiv asupra religiei catolice. El s-a depărtat de ea cu dezgust şi, puţin după aceea, s-a alăturat cu totul Reformei. Se poate crede că a primit mântuirea, prin credinţa în Mântuitorul. Guillaume a luat o parte foarte activă la lupta „Provinciilor Unite" pentru independenţă. Fiind condamnat la moarte, în lipsă, averile lui foarte mari din Ţările de Jos au fost confiscate. El a vândut tot ce-i rămânea: bijuterii, veselă de aur şi de argint, chiar şi mobila sa, pentru a contribui la lupta contra duşmanului. A văzut pierind pe unul dintre fraţii săi şi pe un altul învins; dar Guillaume a avut bucuria să vadă „Provinciile Unite" eliberate de sub tirania spaniolă. Filip al II-lea a arătat de atunci faţă de Guillaume de Orange o ură neîmpăcată. Prinţul era, în mâna lui Dumnezeu, un mijloc puternic de a rezista faţă de tirania monarhului spaniol. Evlavia luminată a lui Guillaume prezenta şi un contrast foarte grăitor cu tirania întunecată a lui Filip. Acesta a îndreptat cinci încercări de ucidere contra evlaviosului său adversar. Domnul a făcut ca nici una să nu reuşească. Atunci regele a anunţat că el va garanta
oricui va aduce pe prinţul de Orange, mort sau viu, o recompensă de 25.000 de coroane de aur, iertarea de toate greşelile pe care le-a făcut şi un titlu de nobleţe. Aceste promisiuni au găsit un ecou. Un iezuit, numit Gerard, care trecuse pe lângă prinţ drept prieten al adevărului, l-a omorât cu o lovitură de pistol; cu câteva zile mai înainte, el obţinuse chiar de la Guillaume banii necesari ca să-şi cumpere arma. Guillaume s-a prăbuşit la pământ, atins mortal. Ultimele lui cuvinte au fost: „Dumnezeu să aibă grijă de nenorocita mea ţară!" El se căsătorise cu Madame Teligny, fiica amiralului Coligny. Tatăl ei şi soţul ei fuseseră asasinaţi cu ocazia masacrului de la Sfântul Bartolomeu; al doilea soţ a avut aceeaşi soartă. Toată Olanda, ca şi ţările din jur, s-au cutremurat de groază şi de tristeţe la vestea omorârii nobilului prinţ. În mijlocul acestei dureri generale, numai Filip al II-lea îşi arăta o bucurie răutăcioasă şi a strigat: „Dacă lucrul acesta s-ar fi făcut doi ani mai devreme! Mi-ar fi înlăturat multe neplăceri. Dar mai bine mai târziu decât niciodată!"
Ţările Scandinave Sunt puţine ţări în care catolicismul să-şi fi înfipt mai adânc rădăcinile, să fie mai greu de înlăturat din punct de vedere omenesc, ca cele trei ţări scandinave: Suedia, Norvegia, Danemarca, unite sub un singur suveran, Cristian al II-lea, cumnatul lui Carol Quintul. Comunicaţiile anevoioase în regiunile de munte, agravate de asprimea climatului, menţineau populaţia într-o stare morală şi materială jalnică. Cea mai mare parte din aceşti oameni, afundaţi într-o mizerie cumplită, nu ştiau nici să citească, nici să scrie. Superstiţiile păgâne supravieţuiau nealterate şi biserica romană nici nu se gândea să le înlăture; dimpotrivă, ea le întreţinea şi mai mult, pentru a-şi favoriza influenţa asupra sufletelor. Şi chiar dacă ar fi ştiut să citească, Biblia ar fi rămas o literă moartă pentru aceşti sărmani ţărani, pentru că nu exista nici o traducere în limba lor. Ca peste tot, ba încă mai mult ca în alte părţi, clerul exercita o oprimare sălbatică asupra lor, înăbuşind chiar şi cele mai mici raze luminoase care s-ar fi lăsat să se întrevadă şi punând stăpânire pe toate bogăţiile materiale. Episcopii aveau venituri mai mari decât ale nobililor; fastul lor întrecea pe cel de la curte şi, locuind palate imense, dar care erau adevărate fortăreţe, ţineau uneori la distanţă chiar şi pe regi. Dar tocmai problemele băneşti au favorizat ivirea Reformei. Cărţile lui Luther s-au răspândit mai ales în Danemarca şi au trezit spiritele, atrăgându-le spre lucrurile veşnice, care până atunci le fuseseră ascunse cu multă grijă. Fiind mereu strâmtorat băneşte, Cristian al II-lea a văzut în această mişcare de idei, un pretext de a combate clerul, mijloc pur politic. (Trebuie insistat asupra acestui lucru, pentru că el nu avea nici cea mai mică simpatie, nici vreun interes faţă de învăţătura mântuirii prin Domnul Cristos.) El a ajuns totuşi până acolo, încât a invitat pe Karlstadth, ca profesor la Universitatea din Stockholm şi a rugat pe Luther să vină să predice în Danemarca; din lipsă de timp, reformatul n-a putut răspunde invitaţiei. Din această cauză, Evanghelia a făcut mai puţine progrese în această ţară; dar în Suedia, atitudinea tiranică a suveranului a provocat o revoluţie. Cristian a înăbuşit-o cu o cruzime
barbară, decapitând, între alţii, pe şaptezeci din nobilii cei mai cu renume. Dar tânărul Gustav Vasa, fiul unei victime a suveranului, a reuşit să scape de soarta tatălui său şi s-a dus în Germania. Acolo s-a întors la Dumnezeu şi după aceea s-a hotărât să revină în ţara sa, pentru a da la o parte pe tiran şi mai ales pentru a vesti compatrioţilor săi ce învăţase despre harul lui Dumnezeu. În 1523, Suedia şi-a proclamat independenţa. Danezii s-au răsculat, la rândul lor; Cristian al II-lea a trebuit să se refugieze în Ţările de Jos şi şi-a lăsat tronul lui Frederic de Halstein, care s-a arătat foarte favorabil Reformei; el şi-a guvernat regatul, care cuprindea şi Norvegia, cu dreptate şi moderaţie. În ce-l priveşte pe Gustav Vasa, odată autoritatea sa fiind stabilită, el a desfăşurat cea mai mare activitate pentru a răspândi învăţăturile Reformei, aşa cum le expusese Luther. El a înţeles că nu trebuie să impună ideile noi, ci să înveţe şi să convingă poporul, lăsând pe Dumnezeu să lucreze în inimi. Prima lui grijă a fost să facă să fie tradusă Biblia în limba suedeză. Nu se temea să-şi spună convingerile; mărturia lui personală a contribuit mult ca Evanghelia să fie preţuită. El a suprimat toate avantajele de care „biserica" romană se folosise atât de mult timp; catolicismul trebuia să dispară cu totul din Suedia. A declarat în public că va renunţa la sceptrul său şi va părăsi mai degrabă ţara părinţilor săi, decât să guverneze un popor supus legilor Romei; că numai Evanghelia harului lui Dumnezeu va trebui să servească drept regulă de purtare, pentru sine însuşi ca şi pentru cel mai neînsemnat dintre supuşii săi. În Danemarca, Frederic s-a arătat mai puţin categoric, el a autorizat libera exercitare a celor două culte. Dar protestantismul a învins; poporul era sătul de tirania „Sfântului Scaun". Şi aici, Biblia a fost tradusă şi a găsit de îndată locul în toate căminele. Danezii au primit de asemenea cu bucurie cântecele Reformei; erau cântate peste tot, în casele particulare ca şi în aer liber, însoţind munca câmpului. Un istoric subliniază schimbarea minunată care s-a făcut în regat. „Parcă o lumină liniştită şi plăcută ar fi strălucit peste această ţară" spune el. Şi mai adaugă, că danezii citeau cu foarte mare stăruinţă Sfintele Scripturi, mai ales Psalmii lui David, pe care apoi îi cântau în biserică. În afară de aceasta, ei erau foarte atenţi la învăţăturile pe care le primeau de la numeroşi predicatori, veniţi din Germania mai întâi, şi apoi predicatori formaţi chiar în ţară. O eră nouă se deschisese, era harului, a păcii, a bucuriei! PARTEA A DOUA
BISERICA ÎN SECOLELE XIX ŞI XX Înaintea strigătului de la miezul nopţii Istoria Bisericii responsabile ne-a arătat că ea s-a îndepărtat încetul cu încetul de Domnul şi de ascultarea de Cuvântul Său. Biserica lui Dumnezeu nu aparţine pământului, dar ea este lăsată aici un timp, pentru ca în locul întunecos unde Domnul ei a fost dat morţii, ea să facă să strălucească
lumina, aşteptându-L pe El din ceruri, „ca Mântuitor" (Filipeni 3:20). Dar ea na fost credincioasă misiunii sale, încât a devenit „casa cea mare" în care mărturia generală a creştinismului cuprinde atât credincioşi adevăraţi, născuţi din nou, deşi mersul lor poate fi numai în parte cu credincioşie, cât şi mulţimi care poartă numele de creştini, fără a avea viaţa cea nouă. Ei sunt deseori atât de amestecaţi, încât numai „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi" (2 Timotei 2:19-21; 3:5). Dar am constatat de asemenea credincioşia lui Dumnezeu faţă de Biserica Sa şi am văzut cum în harul Său El i-a adresat chemări tot mai stăruitoare, prin diferite mijloace. Credinciosul adevărat care studiază istoria aceasta atât de întunecată, găseşte totdeauna răcorire pentru sufletul său să urmărească ceea ce s-a numit firul de argint al harului şi să observe lucrările Duhului lui Dumnezeu în cei care au dat mărturie despre Domnul în timpul lipsei Sale de pe pământ. Aşa a fost privilegiul unui mic număr de credincioşi asupriţi şi persecutaţi, în timpul Evului Mediu. Apoi lucrarea aceasta a Duhului Sfânt s-a afirmat cu putere în Reformă, când Cuvântul lui Dumnezeu, pus iar în valoarea lui, a devenit singurul îndrumar al credinţei, având singura autoritate pentru tot ce priveşte mântuirea şi umblarea celor credincioşi. În faţa adevărului simplu al îndreptăţirii prin credinţă, piatra unghiulară a lucrării reformatorilor, tirania apăsătoare a papalităţii s-a prăbuşit într-o mare parte a Occidentului.
Ce a rămas necunoscut de reformatori Totuşi conducătorii acestei mişcări puternice de trezire din secolul al XVI-lea, rod al unei lucrări a harului lui Dumnezeu care ne umple de recunoştinţă şi de admiraţie, nu cunoşteau multe adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la chemarea, formarea, mărturia şi nădejdea Adunării. Scriptura învaţă în adevăr că toţi cei credincioşi sunt mădulare ale acestui „singur trup" format de Duhul Sfânt şi al cărui cap, Cristos Cel glorificat, este în cer. Tocmai această unire dă Bisericii un caracter cu totul ceresc (1 Corinteni 12:12,27; Efeseni 1:22-23). Aici pe pământ, singurul centru de strângere laolaltă a celor credincioşi, mădulare ale trupului lui Cristos, este Domnul Însuşi, prezent în mijlocul alor Săi adunaţi pentru Numele Său (Matei 18:20). În sfârşit, Capul Adunării asigură acesteia „darurile" necesare formării şi funcţionării ei, şi El i-a dat îndrumări cu privire la administrarea ei, ca să fie o mărturie în timpul absenţei Lui de pe pământ. Piatra de care s-au împiedicat reformatorii a fost lipsa lor de înţelegere a adevărurilor acestora referitoare la Adunarea lui Dumnezeu. De fapt, din timpul apostolilor până în secolul al XIX-lea, nici un teolog nu le-a prezentat într-un mod clar. În secolul XVI-lea, principiul vital al mântuirii prin credinţa în Cristos şi în jertfa Lui a părut atât de minunat oamenilor crescuţi în greşelile romanismului, încât ei n-au săpat mai adânc în comoara gândurilor divine. Ei au rămas acolo şi s-au format sisteme ecleziastice omeneşti - se vorbeşte uneori în sensul simplu de „sisteme" - fără să se vadă cum principiile sistemelor acestora erau contrare chiar faţă de ce vestiseră acei slujitori
ridicaţi de Domnul pentru a aduce în mod individual sufletele la cunoştinţa mântuirii. Unul dintre cele mai neplăcute rezultate a fost dezvoltarea multor biserici de stat, izolate unele faţă de altele. Temeiul acestor sisteme este în adevăr de a admite, în biserici particulare, pe toţi locuitorii unei ţări la o anumită vârstă, după o instrucţie religioasă care nu înseamnă nicidecum naşterea din nou; nu se putea imagina în epoca aceea ca cetăţenii aceluiaşi stat să nu poată avea toţi aceeaşi formă de cult. Bisericile acestea, puse mai mult sau mai puţin sub tutelele puterii politice, uneori fiind chiar una cu ea, nu făceau decât să continuie starea de lucruri începută sub Constantin şi pe care Domnul o judecă prin aceste cuvinte, când vorbeşte adunării din Pergam: „Ştiu unde locuieşti, acolo unde este scaunul de domnie al Satanei" (Apocalipsa 2:13). Puţin câte puţin, însăşi adevărurile privitoare la mântuire şi la mersul individual al creştinilor şi-au pierdut preţul pentru suflete, au trecut la starea de doctrine reci, fără viaţă, religia a devenit morală şi reîntoarcerea la Sfintele Scripturi s-a schimbat în cercetarea liberă în numele raţiunii proclamate suverană. Lucrarea Satanei, în afară ca şi înăuntru, s-a continuat într-un aşa fel încât, două secole după Reformă, se părea că creştinismul avea să se năruie. Spiritul anticreştin s-a dezvoltat în secolul al XVII-lea până la un astfel de punct încât, dacă Biserica n-ar fi fost decât o lucrare omenească, în mod sigur ar fi dispărut.
Secolul al XVIII-lea Avantgarda a ceea ce s-a numit de atunci „gândirea liberă" a fost Anglia, ţară protestantă al cărei suveran era capul oficial al religiei. Marii raţionalişti ai acestei ţări, tăgăduitori ai creştinismului, pe care pretindeau că îl apară, de la deistul Locke (care a murit în 1702) la ateul deghizat Collins (1799) şi la scepticul D. Hume (1776), au făcut un ecou gălăgios în Franţa catolică, unde Voltaire (care venise să se inspire la Londra) şi după el „filosofii" s-au declarat atei, apoi toată Europa a fost câştigată de „luminile" lor mincinoase. Formele religioase rămâneau ca dorinţe ale societăţii şi a puterii politice. Dacă statele catolice suportau supunerea faţă de Roma, fiecare stat protestant se mândrea cu biserica lui care era în legătură cu prinţul (şi când te gândeşti la numărul de mici suverani care formau Germania, înţelegi cât de mare era împărţirea ecleziastică!). De asemenea minorităţile religioase, catolice şi neconformiste în Marea Britanie şi în Irlanda, protestante în Franţa, erau asuprite şi uneori crud persecutate. Înapoia aparenţelor era un gol spiritual înspăimântător. În ţările catolice, ignoranţa şi superstiţiile erau generale în popor, iar în cler viaţa lumească şi gândirea liberă. („Ar fi trebuit cel puţin - ar fi spus Ludovic al XVI-lea - ca arhiepiscopul Parisului să creadă în Dumnezeu.") În bisericile protestante, adevărurile fundamentale erau cel mai adesea înlocuite cu un deism profund raţionalist şi cu o morală întemeiată pe „religia naturală" care înlătura credinţa. Se putea spune într-adevăr: „Ai numele că trăieşti, dar eşti mort"
(Apocalipsa 3:1). Martorii de atunci. - Desigur, erau în mijlocul tuturor acestora, cum au fost totdeauna, prin harul lui Dumnezeu, suflete credincioase, născute din nou şi evlavioase, cunoscute de Domnul, scăpând de rutină şi de scepticismul care năpădise totul, ele însele în cea mai mare parte foarte puţin luminate. Ştim de asemenea că Dumnezeu nu rămânea fără martori ai lucrării permanente a Duhului Său, nu numai pentru a mântui în numele lui Isus, dar şi pentru a aduna pe cei credincioşi în acest nume. S-a putut vedea în capitolele dinainte cum în Franţa o „biserică sub cruce" a supravieţuit în mod clandestin, deşi fără conducători oficiali, situaţiei deosebit de aspre care a fost înainte şi după revocarea edictului de la Nantes; dar trebuie spus, ea s-a slăbit şi a ajuns în declin îndată ce situaţia aspră s-a domolit, începând din 1764, apoi s-a sfârşit cu edictul de tolerenţă din 1787, aşteptând egalitatea de drepturi recunoscută în 1791, sub Revoluţie. S-a văzut de asemenea cum în Germania „pietiştii", începând din secolul al XVII-lea, au reacţionat puternic împotriva somnolenţei spirituale; deşi duşi apoi de curente raţionaliste, ei formau mici comunităţi independente, în secolul al XVIII-lea, în Suabia; mai ales „fraţii moravi" care, ne amintim, alipiţi de husiţii despărţiţi de Roma chiar înaintea Reformei, şi pe care contele Zinzendorf i-a ajutat atât de practic, răspândeau în toată lumea sămânţa misionară şi a trezirii. Ei înşişi şi-au luat acest nume caracteristic de „fraţi ai unităţii creştine" şi au avut aproape peste tot comunităţi modeste dar vioaie. În Anglia, „dizidenţii" sau „neconformiştii" s-au arătat mereu. Lucrarea „prietenilor" (sau a quaquerilor), din mijlocul secolului al XVII-lea, în concurenţă cu cea a baptiştilor, ieşită şi ea dintre independenţi, a fost înaintea marei mişcări al cărei suflet a fost John Wesley, după 1730. Toată lumea anglo-saxonă a fost zguduită în felul acesta. În ţările de limbă franceză, spiritul general rămânea destul de străin de aceste mişcări spirituale, deşi o pătrundere limitată de evanghelişti metodişti a avut loc în Normandia, care avea să fie reluată sub Imperiu, cu toate acele câteva contacte stabilite între fraţii moravi şi pastorul Rabaut, care a reorganizat cultul protestant în Franţa. Dacă excesele filozofilor atei cedează, cu puţin înainte de Revoluţie, sub influenţa lui J. J. Rousseau, spre un sentimentalism religios, acesta de fapt nu are nimic din Cristos. Oricum, nu lipsesc semnele firului de argint al harului. Dar oricât de mare trebuie făcut locul lucrării lui Wesley şi a altor martori ai adevăratei credinţe, nicăieri adevărurile proprii Bisericii potrivit Cuvântului lui Dumnezeu nu erau clar înţelese. Ele aveau să fie readuse în lumină în mijlocul unei mişcări spirituale de ansamblu care distinge creştinătatea în Occident în cea dintâi jumătate a secolului al XIX-lea şi care a fost numită Trezirea.
Semnele Trezirii Nu avem să ne amintim zdruncinarea generală produsă de Revoluţia Franceză şi de războaiele care i-au urmat, nici de apariţia imperiului lui Napoleon care, aşa scurt cât a fost, a schimbat faţa Europei, pentru a nu
spune a lumii. S-ar fi putut gândi că lovituri hotărâtoare erau aduse creştinismului prin triumful atât de scurt al Raţiunii în 1793, apoi al celui şi mai scurt încă al Fiinţei supreme din anul următor, şi mai periculos, în ciuda aparenţelor, când Bonaparte a subjugat religia, socotind că o restabileşte. Tocmai dimpotrivă, o mişcare religioasă reînnoită a urmat aproape peste tot după această mare zdruncinare. În acelaşi timp cu Restaurarea s-a arătat o reînnoire catolică în Franţa, în Italia, în Spania; mişcări cu un caracter nou frământau ţările protestante şi nu se poate să nu se recunoască o puternică lucrare a lui Dumnezeu în această perioadă. Un vânt salvator de trezire a suflat peste această Biserică adormită. Era „strigătul de la miezul nopţii", amintind fecioarelor ieşite la început să întâmpine pe Mire, că era timpul să se scoale şi să-şi pregătească candelele pentru venirea Sa apropiată. Dumnezeu pregătise deja multe inimi, prin nenorocirile războiului, între altele, ca să se îndrepte spre El, şi I-a plăcut, în bogăţiile harului Său, să trezească în mulţi oameni o nevoie adâncă de a studia Scriptura, recunoscându-i autoritatea. Lucrul acesta s-a produs în acelaşi timp, fără a fi ceva pregătit în comun, în diferite ţări: Dumnezeu a condus El Însuşi nişte slujitori calificaţi de El ca să răspundănevoii acolo unde trebuia; dar deseori diferite presoane se strângeau laolaltă, în afara oricărei autorităţi omeneşti, pentru a citi şi a studia Biblia cu ajutorul Duhului Sfânt. Aşa a fost în medii foarte diferite: ţărani modeşti, muncitori, ca şi intelectuali, studenţi, oameni ai legii, oameni de afaceri, oameni de prin saloanele celor mari şi ale prinţilor. Marile adevăruri ale Reformei au fost regăsite: îndreptăţirea lui Dumnezeu descoperită pe principul credinţei, viaţa predată a credincioşilor născuţi din nou, faptele fiind roada şi dovada credinţei. Mai mult, cuvântul profetic a devenit un obiect de cercetare pentru mulţi creştini; apoi unii credincioşi au fost aduşi să înţeleagă însemnătatea şi preţul pe care Dumnezeu îl descoperă în Cuvântul Său cu privire la Biserică sau Adunare. Unele lucrări au fost publicate cu privire la subiecte diferite, reviste şi-au făcut apariţia, tratate şi broşuri au fost răspândite, iar Sfintele Scripturi larg răspândite mai ales de societăţile biblice care atunci s-au născut, la Londra (Societatea biblică britanică, întemeiată în 1804), la Basle (în acelaşi an), la Paris (1818). Rezultă din ce am spus că se pot deosebi în această mare lucrare a Duhului lui Dumnezeu două aspecte, în două faze. Cea dintâi este marcată prin revenirea la Evanghelia lui Cristos, la scoaterea în evidenţă a lucrurilor în legătură cu mântuirea individuală, cu eliberarea de păcat, umblarea sub călăuzirea Duhului, sfinţenia în viaţa personală şi nădejdea celui credincios. Cea de a doua adaugă la acestea punerea în lumină a învăţăturilor Scripturii cu privire la Biserică, trupul lui Cristos şi casa lui Dumnezeu; dar trebuie să vedem acum cel dintâi aspect, ceea ce se poate numi Trezirea evanghelică.
TREZIREA I. - INTOARCEREA LA CREDINŢA EVANGHELIEI În ţările anglo-saxone
Trezirea a avut, în insulele Britanice şi în America, un preludiu deosebit de însemnat prin lucrarea lui Wesley şi a prietenilor lui. A luat fiinţă metodismul, dezlipit apoi de biserica anglicană şi împărţit, după moartea întemeietorului în 1791, în diferite biserici mici. Dar acesta nu era decât un preludiu. O mişcare cu totul deosebită, deşi ieşită din impulsul dat de Wesley, şi-a dezvoltat acţiunea morală într-o Anglie foarte mult schimbată după independenţa Americii, Revoluţia Franceză, luptele epuizante contra lui Napoleon şi trecerea de la vechea viaţă agricolă la viaţa industrială. Este vorba de „evanghelism". Evanghelicii aveau o doctrină mai curată decât cea a lui Wesley; ei prezentau, în acelaşi timp cu autoritatea Scripturii şi a mântuirii prin har, prin credinţă, starea de ruină completă a firii omeneşti nenăscute din nou şi siguranţa unei mântuiţi desăvârşite în Cristos. Printre ei, un oarecare număr de slujitori anglicani, treziţi duhovniceşte, s-au silit să aducă adevărul unei credinţe vii, scoasă direct din Scriptură, în sânul bisericii oficiale, îngheţate. În timp ce Wesley a atins îndeosebi masele populare, aceştia au câştigat mai mult pe cei din clasele înstărite, atât din aristocraţia veche, cât şi din straturile noi conducătoare. Influenţa lor a fost foarte însemnată. A apărut o înflorire de activităţi, evanghelişti, misionari şi oameni care făceau bine celor din jur, fără a mai vorbi de luarea de opinii, ca cea a lui Wilberforce, evanghelic bine cunoscut, pentru abolirea sclaviei. Nu este partea noastră să facem deosebire între ceea ce în eforturile acestea avea în ochii lui Dumnezeu caracterul de „fapte bune" şi ce era de la om, dar fără îndoială că punctul de plecare era Evanghelia. S-au deschis şcoli de duminică, s-au format societăţi biblice, societăţi misionare, altele pentru vizitarea bolnavilor, s-au organizat adunări prin case pentru citirea Bibliei; predicile libere, din care multe în aer liber, se înmulţeau. Erau atât laici cât şi pastori care căutau să facă lucrarea de evanghelizare. Au răspândit Cuvântul în toată Anglia, „mergând din loc în loc" (Faptele Apostolilor 8:4), traversând mările pentru a se duce la păgâni sau străbătând Europa în lung şi în lat. O activitate asemănătoare s-a dezvoltat în Scoţia, unde „grupul evanghelic" a înfiinţat Misiunea interioară pentru evanghelizare; iniţiativa venea de la un vechi ofiţer de marină întors la Dumnezeu, James Haldane, pe al cărui frate îl vom întâlni în lucrarea de pe continent, Robert (1764-1842), care şi el abandonase pentru Cristos cariera navală. În America se urmărea o lucrare asemănătoare. Era epoca celor care au făcut „trezirea", oameni energici şi evlavioşi, amestecaţi printre pionierii care se îndreptau spre vest, neciopliţi ca şi ei, uneori ciudaţi, dar plini de dragoste pentru suflete. Ei strângeau în „adunări de câmp" sute şi mii de persoane şi le ţineau ore întregi sub vocile lor puternice şi stăruitoare. Nume ca ale lui Axley, Burke, Cartwright au rămas în amintirea multora, alături de cei şi mai cunoscuţi, al lui Finley, al lui C. G. Finney (1792-1875), a căror acţiune era în oraşele din est şi care aveau mai târziu să lucreze în Anglia. Adevărate flăcări ale trezirii, cu întoarceri la Dumnezeu în număr foarte mare, uneori cu manifestări spirituale surprinzătoare şi mişcătoare s-au produs la începutul secolului, cele mai cunoscute fiind în Ţara Galilor şi în regiunile
înalte din Cumberland şi Statele Unite. Biserica stabilită nu accepta cu uşurinţă aceste noutăţi, mai ales Biserica de Sus, care păstra, împreună cu o ortodoxie formalistă, un duh autoritar şi lumesc care aducea multe nemulţumiri. Biserica de Jos era mai deschisă faţă de adierea trezirii şi în orice caz, sub influenţa unora ca Sydney Smith, Wilberforce şi alţi „evanghelici", ea înlătura puţin câte puţin deismul şi raţionalismul care stăpâniseră în ea. Trebuie menţionat de asemenea că, sub impulsul schimbărilor făcute în gândirea publică, a fost abolit în 1828 aşa numitul Test Hill, care din 1673 excludea din orice funcţie publică pe toţi care nu făceau parte din biserica stabilită, adică pe catolici şi pe diferiţi neconformişti. De atunci ei au avut drepturi egale. De la această libertate religioasă şi unii şi alţii au avut mult de profitat în secolul al XIX-lea. Vom spune mai departe un cuvânt despre progresul catolicismului, obligând de fapt Biserica de Sus să se trezească. În ce îi priveşte pe neconformişti, bisericile lor, sistemele lor şi denominaţiile diverse, fiecare cu organizarea sa şi cu faptele ei, aveau să crească în număr. De aici a urmat o mare activitate religioasă. Anglia, sub domnia lungă a reginei Victoria (1837-1901) avea să reprezinte chiar modelul naţiunii creştinizate, dar Dumnezeu ştia măsura în care putea să i se spună cuvintele Domnului către Sardes: „Ai numele că trăieşti, dar eşti mort." Numai El cunoaşte pe cei ai Săi. Dar să revenim la Trezirea propriu-zisă, pentru a sublinia partea ei însemnată în această extraordinară împărţire în tot felul de grupări ecleziastice. Independenţilor, quaqerilor, baptiştilor, metodiştilor, li s-au adăugat o mulţime de mici congregaţii formate în măsura în care unii credincioşi se grupau în jurul Bibliei, experimentau împreună lucrarea Duhului şi puterea Domnului şi ieşeau de fapt din Biserica oficială. În această atmosferă de suflete trezite şi răzleţe avea să se manifeste, în anii 1825 până în 1830, o putere proprie să adune în jurul singurului Păstor, înainte de a ne opri la acest fapt important, să vedem ceva în legătură cu Trezirea pe continent.
Trezirea în Elveţia La Geneva - Prietenii - Dizidenţii Trezirea şi-a avut începutul la Geneva, pentru a se răspândi apoi în toate ţările de limbă franceză şi mai departe. Totuşi somnul spiritual era mare la începutul secolului al XIX-lea în oraşul lui Calvin. „Biblia era necunoscută printre studenţi", avea să spună un student al academiei unde se formau pastori. Şi tocmai prin câţiva studenţi în teologie, nemulţumiţi de învăţătura raţionalistă pe care o primeau şi preocupaţi de starea lipsită de vlagă a Bisericii, în timpul ocupaţiei franceze (1798-1814) au apărut primele semne ale reînnoirii. Aceşti studenţi se aflau în mod providenţial în legătură cu nişte fraţi moravi, care aveau câteva mici grupe de credincioşi în oraş, începând din mijlocul secolului precedent. Au fost luminaţi de ei cu privire la mântuirea
prin credinţa în Isus Cristos şi la preţul pe care îl are Scriptura. Unul dintre aceşti tineri, E. Guers, scria mai târziu: „Îmi place şi acum să-mi amintesc în ce fel bunul Mettetal căuta să-mi prezinte mântuirea în dar. Fără a intra în multe raţionamente, fără a folosi multe cuvinte, el a deschis cartea lui Dumnezeu şi a citit în Evanghelia după Ioan, aceste numeroase versete în care Isus spune clar că cel care crede în El nu va pieri, ci va avea viaţa veşnică. Apoi el m-a întrebat, fără vreo altă introducere, dacă primeam cuvântul Domnului cu o supunere deplină. Pentru că am răspuns că da, atunci a adăugat: De ce să vă îndoiţi de mântuirea dumneavoastră şi să nu vă bucuraţi de ea chiar din această clipă?" Aveau loc adunări de zidire şi de rugăciune, fără vreo idee de separare de biserica oficială. Dar studenţii, cu râvna celor de curând întorşi la Dumnezeu, repede şi-au arătat dorinţa de a acţiona în afară şi cu intenţia aceasta au format, în 1810, o „Societate a prietenilor": ea grupa pe Ami Bost, Henri Empaytaz, Guillaume Gonthier, Lhuillier, Louis Gaussen, Emile Guers, Henry Pyt. Pastorii au devenit bănuitori şi societatea a trebuit să se dizolve în 1814. Tocmai atunci nişte vizitatori evlavioşi au întărit sentimentele şi principiile apărute în grupul acesta. Doamna Krudener. - O doamnă din aristocraţia rusă, care s-a întors la Dumnezeu la Vienne printr-un modest credincios morav, după o viaţă de risipă, entuziasta dar foarte mistica baroană de Krudener - care avea după aceea să exercite o mare influenţă asupra ţarului Alexandru I şi, pe cât se pare, să-l aducă la Domnul - s-a stabilit pentru un timp la Geneva între 1813 şi 1815. A organizat întâlniri în care ea se ruga şi vorbea; mulţi au găsit în felul acesta binecuvântare, între alţii Empaytaz, care după ce a fost interogat de o comisie consistorială şi îndemnat zadarnic să nu mai participe la aceste adunări neautorizate, s-a văzut că i s-a interzis consacrarea pastorală pe care o dorea. El a însoţit-o pe doamna Krudener în Germania, a urmat-o la Paris, unde, ca şi la Geneva, ea a organizat la ea acasă adunări religioase vizitate de persoane de neam mare. Acolo Empaytaz a făcut să apară în 1816 o broşură care a făcut mare zgomot la Geneva, cu numele „Consideraţii asupra divinităţii lui Isus Cristos"; în ea, el acuza colectivul pastoral din Geneva că a abandonat adevărul acesta şi că nu respectă Biblia. Spunea că în nici una din cele 197 predici imprimate la Geneva începând din 1774, el nu găsise nici măcar o singură menţionare despre divinitatea lui Isus. Robert Haldane. - În acelaşi timp sosea la Geneva - după un metodist englez, Wilcox, care predicase adevărul în timpul anului 1816 - calvinistul scoţian evlavios şi devotat Robert Haldane. El a început să dea cursuri particulare pentru studenţii în teologie şi a expus cu măiestrie epistola către Romani. Foştii „prieteni" erau acolo, împreună cu mulţi alţi tineri, dintre care unii, care mai înainte îl nesocotiseră pe Empaytaz, au fost convinşi de Haldane, cum era cazul cu Frederic Monod şi Henri Merle d’Aubigne. Era pepiniera predicatorilor Trezirii, deşi Haldane învăţa în engleză şi trebuia să fie tradus. Colectivul pastorilor a reacţionat, a cerut candidaţilor la pastorat angajamentul de a nu predica nici asupra divinităţii lui Isus Cristos, nici asupra
păcatului original, nici asupra felului în care lucrează harul, nici asupra predestinării. Mulţi au refuzat, unii ca Pyt şi Guers s-au dus să fie consacraţi în Anglia, alţii s-au dedat evanghelizării fără nici o consacrare oficială. Biserica din Bourg de Four. - Împotrivirea crescândă a bisericii naţionale faţă de tinerii predicatori formaţi de Duhul lui Dumnezeu a adus o ruptură totală. Pentru că Haldane a părăsit Geneva, a fost înlocuit cu Henry Drummond, un bancher din Londra devotat Evangheliei, care i-a încurajat foarte mult. Astfel s-a format, la 17 mai 1817, o „societate" a creştinilor separaţi, care s-au adunat începând cu luna august în cartierul Bourg de Four sau „mica biserică din Geneva", cu „fraţii ei păstori" independenţi. Nu erau primiţi printre ei decât copii ai lui Dumnezeu, recunoscuţi. Ei susţineau că credinţa în Cristos este de ajuns pentru a avea mântuirea, dar că credinţa adevărată este însoţită neapărat de naşterea din nou lucrată de Duhul Sfânt şi de Cuvântul lui Dumnezeu. Din mijlocul lor au plecat evanghelişti şi predicatori pentru restul Elveţiei, Franţa, misiunile îndepărtate, cei mai mulţi susţinuţi de „societatea continentală pentru difuzarea cunoştinţei creştine", întemeiată datorită lui Drummond. Cei dintâi paşi ai noii comunităţi au fost dificili. Ea intra pe o cale necunoscută şi avea să hotărească un mers ecleziastic încă fără exemplu pe continentul european. Împotrivirea a fost foarte vie. Fraţii au fost luaţi în râs în ziare şi au fost chiar şi acte de violenţă: la 2 iulie 1818, cu ocazia unei schimbări a sălii, fraţii dizidenţi au fost asaltaţi de o populaţie iritată. Dar râvna lor potrivită voii lui Dumnezeu a făcut faţă pornirilor împotriva Trezirii şi a avut roade. Mulţi sau întors la Dumnezeu. Un ofiţer de artilerie care fusese trimis să înlăture tulburările care s-ar fi putut stârni cu ocazia uneia din aceste adunări, a ascultat şi a înţeles predica; el se numea Felix Neff... Tot acolo, Adolf Monod, pe atunci student, a primit impresii puternice de la un creştin scoţian, Thomas Erskine. Cezar Malan şi biserica mărturiei. - În aceeaşi epocă s-a ridicat la Geneva un alt crainic al Trezirii, pastorul Cezar Malan (1787-1864). Era deja consacrat de şase ani când a înţeles siguranţa mântuirii lui şi s-a ataşat lui Haldane. În ziua de Paşti 1817, el a rostit o predică renumită cu privire la „mântuirea prin credinţa în Isus Cristos." Iritată, compania pastorilor l-a exclus din scaunul lui din Geneva. Puţin timp după aceea, el a început să ţină adunări de rugăciune frecventate de mulţi credincioşi şi în care explicarea Scripturilor se făcea între rugăciuni şi cântări. Mărturia aceasta care se năştea nu a fost ferită, ca peste tot, de o împotrivire neînduplecată. Malan a văzut într-o zi o mulţime înflăcărată de defăimări neruşinate îndreptată împotriva lui şi a adunărilor lui, trecând peste gardul grădinii lui şi invadându-i casa. Se pare că lui i-a fost dată pentru prima oară în 1819, în periferia Genevei, numele de insultă „momâie", extins apoi la toţi cei care făceau parte din Trezire şi atât de răspândit de atunci peste tot pe unde Dumnezeu a ridicat o mărturie. Malan, calvinist convins, mai dogmatic decât grupul pietist al „prietenilor" cu care începuse să meargă, şi-a continuat lucrarea aparte. A întemeiat o capelă pe proprietatea sa şi a numit-o „Biserica mărturiei", care s-a menţinut
aproape 50 de ani. Spirit înflăcărat, curajos, el conducea singur turma mică adunată lângă el. El a ţinut până la capăt, cu o credinţă de neclintit, drapelul pe care l-a ridicat în ziua Trezirii. Era un poet delicat, ale cărui „Cântări ale Sionului" au înviorat şi au mângâiat pe mulţi credincioşi. El a refuzat în 1849 să unifice mica sa congregaţie cu biserica liberă care se năştea şi lucrarea lui s-a sfârşit odată cu el. O binecuvântare reală pentru multe suflete, ea primise prea mult amprenta unei singure personalităţi, ca să-i poată supravieţui. Trebuie ca slujitorul să lase pe Stăpân să ia tot locul în inimi şi Cuvântul să aibă autoritatea lui suverană, altfel lucrarea lui se resimte şi cei pe care i-a obişnuit să nu poată fi fără el se împrăştie când el nu mai este prezent. Capela Oratoriului. - În sfârşit, o a treia dizidentă s-a produs cu unul din începătorii Trezirii, pastorul Louis Gaussen (1790-1863). El a rămas atât cât a putut în sânul bisericii naţionale, dar în final a fost destituit în 1834, după ce întemeiase în 1831 o societate evanghelică şi o şcoală de teologie la care a venit să înveţe, între alţii, H. Merle d’Aubigne. Societatea aceasta a luat, după destituirea aceasta, numele de Capela Oratoriului, construită în 1834. Perioada frumoasă de la început a Trezirii a dus astfel, la Geneva, ca şi în Anglia, la o dezmembrare ecleziastică.
Extinderea în Elveţia romană Dar mişcările pe care le-am rezumat s-au întins mai întâi în cantoanele de Vaud şi Neuchatel. O anumită lucrare începuse deja înainte de 1820, fără vreo legătură directă cu cea din Geneva. Se remarca activitatea unei credincioase engleze, doamna Greaves, care avea reuniuni biblice acasă la ea în 1815 şi care a fost expulzată din Lausanne. Dar impulsul iniţial a venit din predica decanului Curtat şi din lecţiile sale date studenţilor în teologie, după 1810. De asemenea unii tineri care intenţionau să devină pastori, şi-au găsit plăcerea în a aprofunda pentru ei înşişi şi pentru cei din jur studiul Scripturii şi au ţinut reuniuni de evanghelizare şi de zidire în afara orelor de cult ale bisericii naţionale; ei au continuat lucrul acesta şi după ce au fost consacraţi, şi aceasta în diferite locuri din Ţara de Vaud. Atunci au venit şi evanghelişti de la Geneva, printre care era şi Ami Bost, care a predicat la Yverdon, apoi la Sainte-Croix; un frate, Conlin, din Geneva, avusese deja reuniuni de 300 şi 400 de persoane. Henri Pyt (născut la Saint-Croix), A. Porchat, E. Guers au trecut prin cantonul de Vaud în 1818-1819, la fel şi Felix Neff care scrie din Lausanne în 1820: „Se pare că Domnul deschide o uşă mare predicării Evangheliei Sale în cantonul acesta şi ea nu se va închide îndată, pentru că oamenii se poartă cu prudenţă." Autoritatea ecleziastică a arătat la început interes pentru entuziasmul acesta nou, şi chiar a mărturisit dezaprobarea ei faţă de atitudinea companiei pastorale din Geneva care se împotrivise predicatorilor evangheliei. Dar ea sa schimbat la rândul ei, în frunte cu decanul Curtat. S-a pronunţat împotriva acestor reuniuni şi a refuzat să consacre sau a destituit şi slujitorii care continuau să-i susţină. Populaţia a fost foarte repede îndreptată împotriva „momâilor", „sectanţilor" şi a „rătăciţilor", în numele unităţii naţionale care
pretindea că este ameninţată, dar de fapt lumea era iritată cum este totdeauna de roadele predicării Evangheliei. Situaţia a condus la persecuţie. La Aubonne a avut loc o adevărată răscoală, cu lovituri de ciomag, aruncări de pietre, strigăte insultătoare şi murdare, placarde pe care era scris: „Dacă aceste adunări ale momâilor vor contiuna, focul va fi pus în cele patru colţuri ale oraşului." La fel a fost şi la Orbe, urmare întoarcerilor la Dumnezeu produse prin tânărul Marc Fivaz. Ar fi prea mult să enumerăm toate locurile din Elveţia romană vizitate de ploaia binefăcătoare şi în care împotrivirea se arăta mai vie. În parohia Isle şi Montricher a avut loc o trezire prin Henri Juvet, un pastor de mare valoare înlăturat din funcţie; iar o mulţime care urla la ieşirea din adunare, a aruncat cu pietre în cei care fuseseră prezenţi. Unul dintre ei scria după aceea: „Când mi-am îndreptat rugăciunile spre Dumnezeul meu să mă scape, ei m-au scuipat în faţă şi, trăgându-mă de păr, m-au lovit cu capul de pământ şi îmi ziceau: „Roagă-te acum Mântuitorului tău, El nu va veni să te scape." Juvet, bătut, aruncat în închisoare, a ajuns bolnav de piept şi a murit la Nimes în 1825. Dizidenţa. - În faţa acestei situaţii, mulţi pastori evlavioşi au făcut cunoscut autorităţilor cantonale imposibilitatea pentru ei de a rămâne în biserica statului: „După cum ştim, scriau ei, că predicăm adevărul aşa cum este el în Biblie şi facem lucrul acesta cu sinceritate din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu şi în Cristos, oricare ar fi felul cum suntem văzuti, noi n-am încetat să vestim Evanghelia toturor celor care au voit s-o audă şi nu putem înceta să facem lucrul acesta, pentru că vai de noi dacă nu evanghelizăm... Un număr destul de mare de persoane, atât la Lausanne cât şi în diferite locuri din ţara noastră, au recunoscut că noi predicăm Cuvântul mântuirii, l-au primit cu bucurie prin credinţă şi au primit ca şi noi, din Cuvântul însuşi al lui Dumnezeu, ordinul de a nu participa la necredinţa altuia, de a se despărţi de adunările care nu sunt dirijate, nici pentru învăţătură nici pentru disciplină, după Sfânta Scriptură, şi să se formeze ca o congregaţie independentă, aşa cum au făcut unii fraţi din alte ţări şi îndeosebi într-unul din cantoanele vecine." Declaraţia aceasta a scos din fire pasiunile deja dezlănţuite. Apărătorii curajoşi ai adevărului socoteau că biserica stabilită făcea parte din lume şi, odată ce ei nu-i recunoşteau caracterele Bisericii lui Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu le poruncea să se retragă din ea. Ei susţineau în felul acesta principiul separării creştinilor care doreau să se arate credincioşi, de un sistem religios lumesc şi decăzut în credinţa şi în faptele lui. Printre tinerii păstori care afirmau în felul acesta dizidenta se găsea Charles Rochat, care aparţinea de episcopia din Vevey, unde el fusese pe deplin eliberat în sufletul lui. Demisia lui, în ianuarie 1824, a făcut să verse peste margini paharul pentru conducătorii religioşi şi politici. Patru zile după aceea, consiliul de stat vaudez a dat o decizie care interzicea adunările religioase în afara bisericii naţionale, decizie arbitrară care a ridicat proteste numeroase în Elveţia şi în străinătate, chiar şi în ziare catolice. Rezultatele aşteptate de vrăjmaşii Evangheliei nu au fost atinse. Văzându-şi eforturile inutile, ei s-au
încăpăţânat şi au făcut să se voteze de Marele Consiliu o lege care pedepsea cu amenzi mari, cu închisoare, cu domiciliu forţat sau cu exilare pe cei care continuau să se adune (legea din 20 mai 1824). Aceasta a inaugurat era persecuţiilor legale, cu rezultatul lor obişnuit: înflăcărarea celor persecutaţi. Strângerile laolaltă s-au înmulţit, violenţa populară s-a reaprins împotriva „momâilor" (la Mondon, Vevey, Bex, Yverdon etc; o adevărată răscoală a avut loc la Lausanne, în 22 august 1822), în urma cărora victimele au fost urmărite şi condamnate. La Vevey, Charles Rochat a fost condamnat la exil, împreună cu alţii, printre care fraţii H. şi F. Olivier. Dar aceasta însemna, pe de altă parte, să se facă o separare şi mai netă şi să se organizeze adunări neoficiale şi congregaţii independente. Cea dintâi biserică dizidentă vaudeză s-a constituit la Vevey în septembrie 1824, cu Marc Fivaz şi A. Henriquet. În 1828 se numărau cincisprezece în cantonul Vaud şi s-au mai format altele în anii următori. Aceste „adunări" care îşi făceau regulamente sau „discipline" specifice fiecăreia, se numeau când „biserici disciplinate", când „biserici ale celor aleşi", când „biserici ale lui Dumnezeu", fiecare având pastorul ei şi bătrânii ei. Slujitorii rămaşi în biserica oficială, au părăsit-o, după legea din mai 1824. Cel mai remarcabil a fost August Rochat (mort în 1847), pe atunci pastor la Biere; el fusese unul dintre primii şi dintre cei mai zeloşi iniţiatori ai Trezirii şi a participat între altele la o companie în favoarea misiunilor în ţările străine, din care a luat fiinţă Societatea misionară, cea dintâi la Yverdon în 1821; demisionat în 1824, el a părăsit ţara pentru o scurtă şedere la Nice, a revenit în 1825 şi s-a stabilit la Rolle, unde avea să rămână până la moartea sa, în fruntea unei turme prospere. Amintirea lui şi scrierile lui sunt şi astăzi o binecuvântare. El a fost în anii 1830 doctrinarul cel mai hotărât al dizidenţei. Legea din 1824, aplicată în mod ilegal potrivit situaţiilor, a fost abrogată zece ani mai târziu. Dar în diverse rânduri, în 1833, la Romainmotier, Epaliges, Vevey, mai târziu (1845, 1859) în diferite locuri, unele bătăi violente au avut loc ca să împiedice strâgerile laolaltă. Alexandre Vinet. - Nu se poate trece sub tăcere cel care s-a împotrivit cel mai mult legii acesteia dată cu privire la lipsa de libertate a cultului, renumitul Alexandre Vinet (1797-1847), pastor şi profesor la facultatea de teologie din Lausanne. El a fost adus la cunoaşterea Evangheliei prin Trezire. El n-a încetat până la moarte să lupte prin scris în favoarea libertăţii acesteia şi a separării celor spirituale de cele temporare. Dar el însuşi, deşi a renunţat în 1840 la calitatea sa de pastor, n-a părăsit biserica naţională, lucrând la eliberarea ei de subjugarea de către stat. El a contribuit astfel la formarea unei biserici independente, care s-a realizat după moartea lui, în 1847, biserica liberă din Vaud. Influenţa Trezirii asupra bisericii de stat. - Este drept să spunem că duhul evanghelic al Trezirii pătrunsese puţin în biserica de stat după 1825, pentru a deschide ochii asupra faptului nepotrivit de a supune pe cei care poartă Numele Domnului, unei puteri politice. Şi mai ales pastori naţionali „treziţi" au contribuit la formarea de societăţi evanghelice în diferite oraşe, pentru
evanghelizarea şi distribuirea Bibliei. Aşa a fost la Morges, Vevey, Yverdon, între 1826 şi 1829. Neuchatel. - O lucrare asemănătoare avea loc în acelaşi timp în cantonul Neuchatel. Erau acolo mici grupe morave, între altele la Locle. Influenţe venite de la Geneva şi din cantonul de Vaud au pătruns acolo de timpuriu. În 1823, un învăţător din Neuchatel, aproape de Orbe, a fost înlăturat pentru că aderase Trezirii; el a adunat la el un grup de persoane trezite cu ajutorul lui. De aici, conflict cu pastorul, apoi cu autoritatea civilă şi după câteva peripeţii a fost izgonit din ţară pentru zece ani. Dar alţi evanghelişti, slujitori consacraţi sau nu, au răspândit Cuvântul, au strâns laolaltă pe creştini, datorită celor din Geneva; aşa a fost cu F. Neff, apoi Lhuillier, A. Bost, ceva mai târziu A. Jaquet, apoi Francois F. Vernier. Biserica naţională a primit ceva de la Trezire, prin creştini evlavioşi cum era pastorul F. Clottu.
Trezirea în Germania Elemenetele pregătite. - În Germania, şi într-un mod general în ţările de limbă germană, Trezirea găsea elemente pregătite de Duhul lui Dumnezeu, în mijlocul rigorismului legal sufocant. În grupările pietiste, oficiale şi altele, multe suflete sufereau şi se rugau pentru o înviorare. Numeroasele comunităţi mici morave trebuiau să facă tot ce se putea ca să se apere să nu fie înghiţite de bisericile lutherane, apoi contra misticilor catolici (în Bavaria) şi protestanţi şi contra filozofiei universităţilor; ele dădeau deseori o mărturie simplă şi evlavioasă. În sfârşit, o anumită mişcare îndrepta spiritele spre un spiritualism creştin, care îşi căuta hrana în Biblie, cum a fost cu un gânditor Herdar (1744-1803), în care se poate vedea un înaintaş al Trezirii. Reînnoirea pietismului. - Trezirea aceasta nu a avut în totul aceleaşi trăsături ca în Elveţia romană. Ea s-a arătat printr-o reînnoire a pietismului, care şi-a regăsit entuziasmul şi încă mai mult, printr-un interes deosebit pentru cercetarea Scripturii. Prima tendinţă, reprezentată de Frederic Schleiermacher (1768-1834), întors la Dumnezeu printre moravi, pastor la Berlin şi predicator al Curţii, ajunge din nefericire într-un sentimentalism care se depărtează de descoperirea şi credinţa creştină. „Religia mea este în întregime a inimii, spunea Schleiermacher, ea este simţul şi plăcerea infinitului." Vai! ce este inima omenească (Ieremia 17:9) şi cum să cunoşti lucrurile lui Dumnezeu, în afara Duhului lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său (1 Corinteni 2:11; 1 Tesaloniceni 2:13; 1 Petru 1:23)? Studiile biblice. - A doua tendinţă a dat o mare dezvoltare exegezei (adică studiului textelor Scripturii pentru a le restabili, a le traduce şi a le interpreta cât mai exact posibil) printre intelectuali. Ea a fost reînnoită între alţii de Guillaume de Wette (1780-1849). Dar exegeza dă prea repede loc raţionalismului şi ea ajunge mai mult ca altădată critica Scripturilor în lumina sărmanei raţiuni omeneşti, în loc ca ea să se supună acestora. Şcoala din Tubingue, unde era Baur (1792-1860), săpa creştinismul, pretinzând că îl apară împotriva marelui tăgăduitor David Strauss. În faţa lor, este adevărat,
se ridicau savanţi evlavioşi care au apărat inspiraţia Scripturilor: Claus Harms la începutul secolului şi după el oameni ca profesorul Frederic Tholuck (17901877) care a combătut pe Strauss, apoi Neander (1789-1859), un iudeu convertit, în acelaşi timp smerit şi vioi. Este şi mai plăcut să constaţi că citirea Bibliei a făcut progrese în masele populare, datorită întemeierii societăţilor biblice, la Basle (1804), Berlin (1805), Stuttgart (1812). Lucrarea acesta s-a accentuat mai târziu, când datorită lui Wichern s-a organizat în 1849 Misiunea interioară în Prusia pentru distribuirea Bibliei şi a tractatelor evanghelice, însoţite de predicarea vestei bune. Piedici în calea evanghelizării. - Vestirea liberă a Evangheliei n-a mers totuşi fără să întâmpine piedici din partea bisericilor naţionale, îndeosebi lutherane, integrate statului mai mult ca în Elveţia calvinistă, în diferite principate ale Germaniei din epoca aceasta. Au trebuit să rezulte încercări de dizidenţă, dar în general au fost împiedicate, prin acţiunea uneori energică, uneori binevoitoare a statului. În Prusia, regele Frederic-Guillaume al III-lea (care a domnit din 1797 până în 1840) şi urmaşul lui, Frederic-Guillaume al IV-lea, credincios sincer, preocupat să reformeze biserica „lui" (a fost supranumit Ezechia prusac), s-a silit să unească pe calvinişti cu lutherani într-o biserică naţională evanghelică; cel de-al doilea s-a gândit să restaureze credinţa evanghelică printr-o reglementare religioasă care nu era o tăgăduire a credinţei. Aceasta a fost desigur în zadar. El a trebuit să recunoască o biserică autonomă în Silezia şi a întemeiat altele în diferite părţi ale Germaniei, bazându-se pe organizarea unor mari biserici libere.
În Scandinavia Ţările Scandinave, cu totul tradiţionaliste şi ritualiste în lutheranismul lor impus de stat şi-au avut şi ele mişcarea de trezire. În Norvegia, un ţăran, Hans Nielsen Hauge, îndemnat de Duhul lui Dumnezeu pe când lucra la câmp, în 1796, a umblat timp de aproape opt ani prin toată ţara, predicând întoarcerea la Dumnezeu, în felul „trezitorilor" englezi; întemniţat unsprezece ani pentru că el, un laic, evanghelizase, apoi condamnat la doi ani de muncă silnică, a murit epuizat în 1824; roadele lucrării lui vor fi cunoscute în ziua lui Cristos. În Suedia erau grupuri de creştini treziţi care se adunau prin case pentru a cerceta Biblia, însă cei care citeau au fost hărţuiţi; alţii predicau pocăinţa. În Danemarca, ortodoxia fără viaţă a bisericii oficiale a fost dată pe faţă de scriitorul renumit Grundtvig (1783-1872), un pastor, crescut de o mamă evlavioasă; el a găsit pacea la douăzeci şi trei de ani, după o foarte gravă criză morală şi s-a dezlipit de biserica de stat pentru a susţine pe cei care predicau fără să fi fost consacraţi şi a ţine el însuşi reuniuni ilegale. Chiar această biserică avea să fie apoi atacată într-un mod mai violent, deşi aparent fără folos pentru moment, prin scrierile lui Soren Kierkegaard (18131855), spirit zbuciumat, cu accente mişcătoare dar tulburi, dând pe faţă fără milă inconsecvenţele unui creştin lumesc - sarea care a ajuns fără gust - dar fără să deschidă calea sufletelor simple şi modeste. El însuşi n-a cunoscut
pacea decât în ultimele lui zile. Tatăl său, pastor evlavios, îl învăţase: „Iubeşte-L pe Isus" şi el avea să-şi aducă deseori aminte de cuvintele acestea. Cu puţin înainte de moartea sa, pe patul său de moarte, un prieten la întrebat: „Poţi să te rogi în pace?" „Da, pot..." „Te încrezi tu în harul lui Dumnezeu arătat în Cristos şi l-ai primit?" „Desigur, ce altceva ar mai trebui?"
În Ţările de Jos În Ţările de Jos, Trezirea a fost reprezentată prin predicatori hotărâţi, care apărau cu tărie credinţa adevărată, îndeosebi în sânul bisericii oficiale unde s-au produs întoarceri la Dumnezeu de aşa fel încât din ea s-a dezlipit în 1834 o „biserică creştină reformată." Printre numele cunoscute în legătură cu lucrarea aceasta de evanghelizare sunt doi convertiţi, Da Costa şi Cappadose, botezaţi în 1822, şi Henri de Cock.
TREZIREA ÎN FRANŢA Începutul Trezirea s-a întins în Franţa, unde de la Concordat (1802), tot ce era biserică oficială ajunsese în totală somnolenţă. Potrivit celor spuse de pastorul S. Vincent, predicatorii ţineau cuvântări, poporul asculta, cultul îşi păstra formele. În afară de acestea, nimeni nu se ocupa de nimic... Religia era în afara vieţii, pentru toţi. Dumnezeu însă a pregătit inimi, iar adevărurile esenţiale ale Evangheliei, mântuirea personală prin credinţa în Cristos, autoritatea suverană a Bibliei, lucrarea Duhului Sfânt, erau recunoscute ici şi colo. Erau multe puncte de sprijin pentru Trezire datorită sufletelor evlavioase: câteva cămine de metodişti în Normandia, reînsufleţite la sfârşitul Imperiului, mici grupe de fraţi moravi la Bordeaux şi în Gard, quaqueri în partea de miazăzi, pastori evanghelici care aveau pe inimă mântuirea sufletelor, cum era Lissignol în Montpellier, Gonthier în Nîmes, un Andre Blanc la Mens; alţii erau în nord: la Nomain, la Quievy, unde venerabilul pastor Devisme cunoscuse adevărul datorită unui tractat trimis de la Londra de un prieten, apoi el însuşi îl luminase pa Antoine Colani la Leme.
Extinderea din Trezirea elveţiană Dar mai ales din Elveţia a venit marea influenţă binefăcătoare, adusă de tineri dotaţi, plini de zel. Era vorba mai ales de slujitorii aceştia pe care i-am văzut, îndepărtaţi de la catedră sau chiar izgoniţi de autorităţile civile, cum şi de studenţi neconsacraţi sau învăţători destituiţi, toţi dornici de a sluji. Domnul nu va uita pe nici unul dintre cei care au plecat necunoscuţi, bazându-se numai pe El. Unele persoane mai înstărite au ajutat pe ceilalţi. Cei mai mulţi au fost trimişi şi susţinuţi de asociaţii în general ale unor anumite biserici. Păstori sau comunităţi „trezite" au resimţit nevoia de ajutor spiritual, li s-au adresat ca să angajeze predicatori, pastori „neconfirmaţi" de stat, învăţători. Societăţile acestea trimiteau şi din iniţiativa lor „misionari" care mergeau dintr-un loc în altul. Predicau unde puteau, cel mai des în afara locaşurilor de cult oficial şi aveau reuniuni prin case pentru a studia Cuvântul. Un comitet vaudez-
genevez a luat parte activă la această evanghelizare în Franţa, începând din 1827, înaintea Societăţii evanghelice a Franţei, întemeiată în 1833. Au fost şi iniţiative ale societăţilor britanice. Dar rolul principal în Trezirea franceză a fost ţinut de „Societatea continentală" pusă pe picioare de H. Drummond, la Geneva în 1819 şi al cărei sediu era la Londra. Fraţii Haldane din Scoţia au ajutat la instruirea „pastorilor trezirii" la Paris, într-un institut condus de F. Olivier. H. Jaquet, originar din Vevey, a întemeiat la Glay, aproape de Montbeliard, în 1822, un institut pentru a forma evanghelişti care erau în acelaşi timp învăţători sau meşteşugari. În sfârşit, unii din pastorii veniţi din Elveţia, oameni capabili, au format la faţa locului, în regiunile pe unde treceau, predicatori şi colaboratori. Nu poate fi îndoială că cea mai mare parte dintre aceştia au fost într-adevăr chemaţi de Domnul, pentru a fi, prin harul Său, pionierii modeşti dar rodnici ai lucrării Sale. Ei aduceau în case Biblii şi tractate, mai treceau iar pe acolo pentru a se asigura că ce li s-a dat, Cuvântul lui Dumnezeu, era citit, stăteau de vorbă, aduceau în familii cântările creştine ale lui Malan (care au fost numite în 1836 „Cântările Sionului"), mai târziu pe cele ale lui Lutteroth, şi strângeau pe oameni pentru rugăciune. Tractatele simple de evanghelizare şi de zidire se tipăreau, datorită societăţilor întemeiate din 1815 la Montpellier, în 1820 la Toulouse, la Paris în 1822 (Societatea de tractate religioase, care a publicat între altele, almanahul ei popular cu sfaturi bune, timp de mai mult de un secol). Printre cei mai activi dintre slujitorii pe care Domnul i-a trimis erau Henri Pyt şi cumnatul lui, Ami Bost, pe care i-am văzut la Geneva şi care din 1820 au început o lucrare de colportaj, una în nord, în legătură cu Colani, alta în Alsacia, cu colaborarea unor creştini devotaţi ca Vienne, evanghelist la Montbeliard. Dar Pyt şi Bost aveau să călătorească mai mult în Franţa şi să fie în multe locuri cei care au aprins flacăra. Mai ales Pyt, trecând din Ariege, în 1818, la Valenciennes şi Nomain (1819-1820), în regiunea Orleans, pentru a sta mai mult timp la Bayonne şi la Orthez, unde a editat unele lucrări (între altele, Noul Testament în dialectul basc) şi revenind în nord, apoi la Boulogne, a trecut în Irlanda, apoi la Paris, unde a murit în 1835. Ami Bost intră în Elveţia în 1822, revine mai târziu în Franţa, unde este pastor al bisericii reformate din Anieresles-Bourges, apoi la Melun şi moare în 1874 la La Force (Dordogne), unde fiul său Ioan a întemeiat azilele renumite. Ca cei doi dinainte, de Societatea continentală au despins cei doi Petitpierre, unul, Eduard, din Neuchateles; celălalt un Vaudez, Gustav, izgonit în 1826 şi care a lucrat la Paris şi la Annonay. Un alt vaudez care avea să aibă o lucrare deosebită, chiar excesivă şi destul de răspândită, este Louis Borbey, născut la Begnins în 1796, mort la Pau în 1855; el s-a dus de mai multe ori la Loire, fiind trimis de Societatea continentală, a trecut prin Ardeche, Gard, Bearn, s-a dus la Londra şi din nou în Bearn, unde a colaborat cu Pyt din nou în Loire (1834-1835), pentru a reveni la Bearn. Nişte francezi de asemenea au început să lucreze, Mejanel, care fusese crescut la Geneva, Andre Moureton, plecat din Annonay ca evanghelist din loc în loc, din Ardeche până în Pirinei; şi apoi Napoleon Rousel (născut în 1805 la Sauvre, Gard), păstor la Saint
Etienne, demisionat în 1835 şi puternic evanghelist în Algeria, la Marsilia, apoi în Occident, dar călătorind peste tot (mort în 1878).
Haldane şi Cook Dumnezeu a folosit de asemenea instrumente venite direct din Trezirea britanică. Robert Haldane, părăsind Geneva în 1817, a locuit doi ani la Montauban, unde s-a izbit de neîncrederea decanului Facultăţii de teologie, Encontre, dar a realizat multe relaţii în partea de sud şi a răspândit cărţi şi broşuri; întors în Scoţia, el n-a încetat să se intereseze de lucrarea din Franţa. Metodistul englez Charles Cook, deosebit de activ, stabilit un timp în Normandia (1818-1820), a venit apoi la Gard (dizidenţii din locurile acestea nau întârziat să fie numiţi de cei din jur cu numele său, „cookişti" şi în general „metodişti", înainte de a primi insulta de „momâi", venită din Geneva). El s-a dus apoi în vest (Niort, 1828-1829), la Paris şi a ajuns în Languedoc în 1833, lăsând peste tot urme din care multe au fost binecuvântate şi durabile. El se gândea să trezească biserica naţională; de fapt aproape peste tot bisericile dizidente metodiste au fost rezultatul trecerii lui pe acolo, la fel cum bisericile independente erau rezultatul lucrării lui Pyt în nord.
Câţiva pionieri Nu este scopul nostru să facem o istorie închegată şi amănunţită a acestei Treziri, care nici n-ar fi posibilă, de altfel, din lipsă de documente. Este de ajuns să dăm o idee despre activitatea felurită care s-a desfăşurat atunci. Dar trebuie să prezentăm câteva figuri în legătură în mod deosebit cu timpul acela. Genevezul Felix Neff (1797-1829), despre a cărui întoarcere la Dumnezeu şi a primelor lucrări în Elveţia am spus câte ceva, şi-a desfăşurat o activitate neobosită în Franţa din 1820 până la moartea sa în 1829. El a fost susţinut de Societatea continentală, dar nu a avut mari resurse. Consacrat la Londra, el n-a fost niciodată „ordinat" şi aşa a făcut o lucrare pastorală la Grenoble, apoi la Mens şi în sfârşit într-un ţinut deosebit de sălbatic, în inima munţilor Alpi. A fost supranumit apostolul Alpilor, datorită lucrării admirabile de evanghelizare care i-a fost dată s-o facă aici şi care a fost binecuvântată din plin de Domnul. A îmbinat tot felul de munci, pentru a organiza instituirea şi îmbunătăţirea condiţiilor de existenţă a unei populaţii foarte ignorantă şi săracă. A făcut o vizită în valea vaudezilor din Piemont, în 1825, unde a fost instrumentul unor întoarceri la Dumnezeu. Activitatea lui peste măsură i-a epuizat repede sănătatea, dar lucrarea lui scurtă a fost rodnică, încât acum, după mai mult de un secol, se vorbeşte despre el cu dragoste şi respect în văile largi din Freissiniere şi din Dormillouse. Un evanghelist metodist, J. L. Rostan, a continuat lucrarea lui într-o anumită măsură, înainte de a fi instrumentul unei treziri în Gard, în 1832. Jean-Frederic Vernier era din Jura franceză. Născut la Pierrefontaine (Doubs) în 1796, întors la Dumnezeu în 1822 la institutul din Glay pe care H. Jaquet îl deschisese, a plecat în 1826, fără vreo consacrare, să vestească Evanghelia şi nu putea avea pentru întreţinere decât o foarte proastă retribuţie ca director
de şcoală la protestanţii din Roybon, până ce Societatea continentală l-a luat ca evanghelist (1828). El a trecut mai întâi trei luni prin Jura elveţiană, predicând, vizitând la domiciliu, apoi s-a dus în Franţa. S-a dus ca să lucreze mai întâi la Isere, la Roybon, apoi la Mens, după aceea în Drome, atât în munţii Diois cât şi în ţinutul Valence. El predica Evanghelia simplă şi curată, în acelaşi timp cu toată seriozitatea şi amabilitatea care atingeau inimile. „Sunteţi un dezertor, domnule?" l-a întrebat o femeie, pe câmpiile din Drome. „Călătoresc, răspunse Vernier, ca să-i înştiinţez pe păcătoşi să fugă de mânia care vine.” Într-o seară, la Peyre, aproape de Mens, n-a încetat să vorbească de la ora şapte seara până la două dimineaţa; efectul în inimi era atât de puternic, încât nimeni nu vroia să plece şi evanghelistul obosit a părăsit sala. El a fost sufletul unei frumoase treziri în Drome în 1835-1836 şi 16 ani mai târziu era instrumentul unei a doua (în Montmeyran). După o reuniune în care mal mult de 25 persoane stăteau de vorbă cu el până la o oră foarte înaintată, mulţi strigau plângând: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?" El scria: „Mă simt nedemn de a fi lucrător împreună cu Dumnezeu într-o lucrare atât de frumoasă. Ieri, multe rugăciuni s-au înălţat înaintea lui Dumnezeu. Parcă era lupta lui Iacov cu îngerul, pentru a cere salvarea unor suflete împovărate." La capătul unei munci neîntrerupte în lucrarea Domnului, a fost luat la odihna lui în 1872, la 76 de ani. Jean-Albert Dentan, născut în 1805 la Lutry (Vaud), orfan la doisprezece ani, întors la Dumnezeu când avea 16 ani, a părăsit studiile sale de medicină ca să slujească Domnului; a fost alungat de bunicul lui din cauza hotărârii acesteia, dar el a făcut studii la Paris datorită lui R. Haldane, la institutiul întemeiat de acesta şi a fost consacrat în 1826. Societatea continentală din Edimbourg l-a trimis ca „slujitor al Evangheliei" la Lyon (el avea să treacă în serviciul Societăţii evanghelice a Franţei, în 1833). Acolo el s-a ocupat de un mic număr de dizidenţi, dar, întâlnindu-l pe A. Monod şi, rămânând în umbră, s-a hotărât să se consacre unei regiuni rurale dificile, platoul Loarei-Ardeche, unde Louis Barbey lucrase deja cu râvnă şi cu roade, dar fusese alungat de pastori şi plecase în 1824. A. Dentan s-a stabilit acolo, pentru a rămâne tot restul vieţii (a murit la Saint-Agreve în 1873), în afara câtorva ani petrecuţi la Combovin, în Drome (1845-1851) şi la Vigan (1852-1855). Lucrarea lui a fost pună de devotament. Înalta lui valoare intelectuală, în serviciul unei credinţe simple şi a unei vieţi neîmpărţite, era însoţită de o smerenie rară. El aduna fără încetare persoanele interesate de Evanghelie, în case particulare sau în localurile pe care la putea găsi, pe rând la Riou, Pireyre, mai târziu la SaintAgreve. El vizita şi avea grijă de cei bolnavi şi de cei izolaţi. A avut de la început aceleaşi răfuieli cu pastorii oficiali, cum avuseseră Barbey şi apoi Vigier, un alt evanghelist, originar de acolo, care constituise deja o biserică independentă, în 1829. Dentan se găsea fără greutăţi despărţit de biserica naţională, dar el a părăsit şi Societatea de evanghelizare, în 1842. Îl vom întâlni mai departe.
Atitudinea bisericilor, împotrivirea
Într-adevăr, fără a vorbi de ostilitatea inevitabilă a bisericii catolice, lucrarea evangheliştilor Trezirii a întâmpinat mereu împotriviri în sânul bisericii protestante oficiale, profund mişcată. Lucrarea se făcea în cea mai mare parte în afara ei, dar ea a influenţat-o; roade durabile au fost faptul că unii pastori şi laici au fost atraşi, datorită Duhului Sfânt, de prospeţimea Evangheliei. Corpul pastoral a ajuns foarte împărţit. Unii se arătau foarte favorabili, chiar entuziaşti: aşa erau pastorii Bonifas la Grenoble şi Andre Blanc la Mens, faţă de unul ca Neff sau Vernier, în Ardeche; pastorul Chabal îi simpatiza pe evanghelicii din Saint-Agreve şi aprecia mult pe A. Dentan. Dar alţii au luat o atitudine hotărâtă şi chiar violentă şi au căutat să îndrepte şi autorităţile civile contra acestor nechemaţi, fără să reuşească decât în cazuri izolate şi fără mare însemnătate, îndeosebi sub Restaurare. Pe de o parte, ortodocşii formalişti, puţin grijulii de problemele credinţei, erau deranjaţi în liniştea lor şi în privilegiile lor ecleziastice: Vernier a trebuit să dezbată de mai multe ori lucrurile faţă de pastorii înştiinţaţi sau geloşi. Pe de altă parte, erau liberali cu tendinţe raţionaliste şi sentimentale în acelaşi timp, oameni de înaltă valoare, ca Samuel Vincent şi Atanase Coquerel, înţelegători ai duhului Trezirii, dar care îi judecau doctrinele ieşite din comun, metodele sectare, şi care nu erau lăsaţi în pace de dizidenţi. Nu se putea să nu se întâmple ceva. Conflicte serioase, cu schismă, au avut loc la Lourmarin în 1828, în acelaşi an la Sainte-Foy, unde pastorul vaudez Henriquet, faţă de atitudinea consistoriului, a despărţit o mică biserică independentă. Acelaşi fapt, cum s-a văzut mai înainte, se produsese în Loire: conflictul a izbucnit când L. Barbey refuzase cina celor pe care îi socotea că nu sunt în stare s-o ia, iar pastorii i-au cerut să plece; atunci prietenii lui s-au strâns între ei, nişte pastori din Bourg de Four veniseră să-i încurajeze şi un creştin din ţară, Vigier, luase comanda mişcării, stabilind o biserică independentă. Fapte asemănătoare au avut loc la Saint-Quentin cu Guillaume Monod. La Orthez, o dizidenţă pregătită de lucrarea lui Pyt s-a produs după plecarea lui în 1831. Diferite grupuleţe s-au format în Ardeche între 1830 şi 1840. În total erau mai multe zeci de comunităţi în diferitele regiuni ale Franţei, mai ales în câmpiile de la miazăzi şi de la vest, în munţii cevenoli şi vivarezi, la Saone-et-Loire. În oraşele mari, Trezirea a atins atât mediile populare, cât şi cele ale intelectualilor, a oamenilor de afaceri. Dar greutatea exista, pentru cei cu adevărat credincioşi dintre ei, de a păstra în acelaşi timp viaţa lor în lume. Oricum, la Paris, în afara reuniunilor ţinute în saloanele celor bogaţi, capela de pe strada Taitbout, întemeiată în 1830, aduna pentru un cult nerecunoscut de stat, un auditoriu ales; cele mai alese persoane erau acolo pentru a auzi pe Grandpierre din Neuchatel, pe Cezar Malan etc. Grupul acesta, cu Agenor de Gasparin, Victor de Pressensi, Madame de Broglie, fiica Doamnei de Stael, amiralul Verhuell, a luat o poziţie independentă şi a rămas dizident, până la constituirea unei biserici libere în 1849. Adolf Monod. - Cazul cel mai remarcabil a fost cel al lui Adolf Monod (18021856). Fiu de pastor, studiind la Geneva în 1819, la început sfidător faţă de
Trezirea aceasta de care numele lui avea să fie nedespărţit, a fost atins de scoţianul Thomas Erskine chiar din acel an, fără a se bucura totuşi de mântuire; deşi consacrat în 1824, el a rămas frământat încă trei ani în sufletul său şi a fost eliberat abia la Neapole, unde el avea deja slujba, la 21 iulie 1827. „O viaţă lăuntrică nouă a început pentru mine, spunea el reamintindu-şi acea clipă pe patul morţii sale. O! dacă aceste rânduri ar putea fi pentru dumneavoastră ce a fost pentru mine soarele din 21 iulie 1827!" Numit pastor la Lyon în decembrie din acelaşi an, el a găsit acolo pe A. Dentan deja în fruntea unei comunităţi dizidente; dar acesta a lăsat câmp liber noului venit, cu puţin mai în vârstă ca el, când l-a auzit predicând Evanghelia curată cu o deosebită putere de convingere şi cu o credinţă neînfricată, trezind conştiinţa şi mişcând inima. „Prezint, spunea el, nu gândurile mele, ci gândurile lui Dumnezeu, şi le expun nu îmbrăcate cu limbajul meu, ci cu limbajul Bibliei... Îi îndemn pe toţi să se întoarcă la Dumnezeu chiar azi." Mulţi dintre ascultătorii săi au fost aduşi la Domnul, dar el n-a întârziat să întâmpine împotrivirea crescândă a celor pe care îi deranja din liniştea lor şi care cereau să fie învăţată nu pocăinţa care duce la mântuire, ci ceea ce era în ochii lor „cea mai frumoasă, cea mai grea, cea mai sfântă dintre religii, cea a faptelor bune." Cei care tocmai se îmbogăţeau erau mai dispuşi să dea pentru unele lucrări decât „să se dea mai întâi pe ei înşişi Domnului." A. Monod a intrat în conflict cu restul corpului pastoral, care îi reproşa că seamănă tulburare, şi cu liberalismul căruia el nu i se putea potrivi. Pentru că nici el nu voia să consimtă să dea cina şi necredincioşilor, a fost destituit în 1832. El a rămas un timp la Lyon, unde a întemeiat o „biserică evanghelică" independentă. Dar, chemat ca profesor la Facultatea de Montauban, în 1836, el a reluat legăturile cu biserica reformată şi unsprezece ani mai târziu s-a dus ca pastor la Paris, unde predica lui înflăcărată a mişcat multe suflete. A murit la 54 de ani, epuizat, după ce a dat o mărturie minunată în timpul lunilor lungi de suferinţă şi lăsând o bună amintire. Domnul în ziua Sa va arăta roadele lucrării lui.
Concluzie Desigur, înaintea lui Dumnezeu sunt, în final, rezultatele veşnice ale oricărei lucrări a Trezirii. În ansamblu, ea a dat o înfăţişare frumoasă de vitalitate în întreaga creştinătate din Occident; ea a fost însorită, de altă parte, de un elan misionar în ţările păgâne, demn de admirat. Ea a adus o înviorare reală, prin naşterea din nou a multor suflete scoase din catolicism sau protestantism. Din punct de vedere ecleziastic, se va vedea, urmând istoria bisericii romane, ce mişcări a produs în ea; în bisericile protestante din toate ţările, am putut vedea că a produs tot felul de dizidenţe. Ele aveau să ajungă la formarea unor biserici eliberate de tutela mai mult sau mai puţin puternică a statului şi, pentru multe, de ierarhia ecleziastică. Unele „biserici libere" au văzut în adevăr ziua, după 1840, atât în Elveţia cât şi în Franţa, în Germania etc, după exemplul Scoţiei şi Angliei. Nu avem să-i prezentăm istoria. În prezent se poate estima că cele 260 milioane de protestanţi în lume se împart în mai
mult de 250 biserici, denominaţii sau secte, de o importanţă numerică foarte inegală. Această „explozie" a bisericilor a început chiar de la Reformă, dar este de netăgăduit că Trezirea a mărit-o şi mai mult. Fărâmiţarea aceasta a creştinătăţii în părţi separate între ele este foarte evident tăgăduirea unităţii practice a Bisericii lui Dumnezeu, formată din toţi credincioşii. Exista o cu totul altă cale oferită Bisericii chemată să se trezească, dar ea n-a mers pe ea. „Copiii lui Dumnezeu, chemaţi să se adune pe temeiul unităţii trupului lui Cristos, ale cărui mădulare sunt, au refuzat să facă lucrul acesta. Ca şi Israel (Isaia 49:5), Biserica nu s-a strâns la un loc" (H. R.). Dar calea aceasta pe care o deschidea Trezirea evanghelică - de a se strânge laolaltă numai spre Cristos, în afara lumii, a oricărei biserici organizate de oameni, a oricărui „sistem" omenesc - nu era pentru aceasta mai puţin cea care se impunea şi care continuă să se impună oricui a înţeles chemarea cerească a Bisericii şi prezenţa Duhului Sfânt aici pe pământ. Lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o ca aceasta să fie adusă la lumină formează cealaltă faţă a Trezirii asupra căreia avem să ne oprim acum.
TREZIREA II. - BISERICA POTRIVIT SCRIPTURII Aşteptarea venirii din nou a lui Cristos Reînnoirea interesului pentru Scriptură a adus un mare număr de credincioşi să fie conştienţi de însemnătatea lucrurilor pe care Dumnezeu le-a descoperit cu privire la Adunare, trup al lui Cristos, la apartenenţa cerească şi a poziţiei care rezultă pentru ea în lume. Prin aceasta, însuşi cuvântul profeţiilor, care ocupă un loc atât de mare în Scriptură, a fost obiectul unei atenţii deosebite din partea credincioşilor doritori să cunoască aşteptarea Bisericii cât şi ceea ce priveşte pe poporul Israel, restabilirea lui în ţara părinţilor lor şi gloria care va rezulta în timpul împărăţiei lui Mesia. Profeţiile încă neîmplinite referitoare la cea de a doua venire a lui Cristos fuseseră deja cercetate, îndeosebi cu un secol mai devreme, atât în Anglia de D. Whitby, cât şi în Elveţia de Crinsoz de Bionnens în „Încercări asupra Apocalipsei" (1729); interesul s-a reaprins odată cu răsturnările aduse de vârtejul secolului. Una din lucrările care aveau să stârnească cel mai mare interes în diferitele medii creştine se numea „Venirea Mesiei în glorie şi în măreţie": ea a apărut în 1812 şi autorul ei era un iezuit născut în Chile, dar care trăise ca pustnic în Italia centrală, Manuel de Lacunza (1731-1801), cunoscut şi cu pseudonimul Jean-Joseph BenEzra. Publicată în spaniolă, ea a fost tradusă în engleză în 1826 şi a produs o senzaţie profună în ţările anglo-saxone. El afirma, între altele, după Scriptură, două învieri, cea a sfinţilor înainte de mileniu şi apoi cea a celor răi. El a contribuit să trezească pe creştini pentru a aştepta revenirea personală a Domnului Isus Cristos. Traducerea engleză era de E. Irving (1792-1834) şi însoţită de o prefaţă a lui; acesta era un scoţian, predicator convingător al Evangheliei, care s-a hotărât de atunci încolo să vestească venirea din nou a lui Cristos. Chemările lui
pline de putere au scos pe mulţi indiferenţi din somnul morţii. Din nenorocire Irving a alunecat în erori grave referitoare la persoana Fiului lui Dumnezeu şi la lucrarea Duhului Sfânt, iar lucrarea pe care Domnul i-o încredinţase a ajuns astfel grav compromisă. Ea este originea unei secte, a comunităţii neoapostolice. Puţini slujitori dotaţi ca el şi-au ruinat activitatea în Biserică, din lipsă de veghere. În timp ce se înmulţeau publicaţiile referitoare la profeţie (s-au numărat peste o sută de lucrări şi cel puţin zece periodice publicate în engleză, care tratau în mod special cea de a doua venire a lui Cristos), s-au organizat „reuniuni profetice", în care se aprofundau aceste adevăruri biblice; mulţi creştini răspândeau descoperirile care se făceau din Scriptură şi în felul acesta era încurajat zelul copiilor lui Dumnezeu de a aştepta din ceruri pe Fiul lui Dumnezeu. Unele, ca cele care s-au ţinut la Albury (Sussex) acasă la Henry Drummond, din 1826 până în 1830, aveau din nefericire să favorizeze irvingismul. Altele au fost organizate prin îngrijirea doamnei Powerscourt, din 1831 până în 1833, pe moşiile lui Powerscourt, în mijlocul unui ţinut muntos din Irlanda: acolo avea să fie în mod hotărât scoasă în relief datoria creştinilor de a aştepta pe Cristos şi de a lua poziţie faţă de o lume creştinizată dar în stare de apostazie, peste care va veni să se desfăşoare judecata. De atunci, numărul celor care aşteaptă venirea din nou a Domnului a crescut în toată creştinătatea, inclusiv în Biserica Catolică. Dar cuvântul Său „tuturor celorlalţi din Tiatira": „Ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni", rămâne, ca şi promisiunea şi avertismentul Său către Filadelfia: „Eu vin curând, păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa" (Apocalipsa 2:25; 3:11). „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!" Şi cine aude să zică: „Vino!"... Cel care dă mărturie despre aceste lucruri zice: „Da, Eu vin curând!" Amin! Vino, Doamne Isuse!" (Apocalipsa 22:17,20).
Cunoaşterea chemării Bisericii Se înţelege că împreună cu redescoperirea aceasta a promisiunii lui Cristos, o alta a fost făcută în Scriptură: cea a chemării, a poziţiei şi a nădejdii proprii Bisericii. Formată din toţi cei care au fost „smulşi din mijlocul acestui veac rău", Biserica, în care copiii lui Dumnezeu sunt uniţi cu Cristos, omul glorificat în cer, este un corp străin în lumea aceasta, în care ea este lăsată ca să dea mărturie despre Soţul ei ceresc, aşteptându-L. Descoperirea aceasta a avut ca rezultat să lucreze, prin Duhul Sfânt, în mulţi oameni evlavioşi, o umilinţă profundă înaintea Domnului, socotind că ceea ce poartă aici pe pământ numele de biserică creştină se îndreaptă spre o ruină fără îndreptare. Apoi acelaşi Duh le-a arătat în Cuvântul lui Dumnezeu toate îndrumările necesare mersului creştinilor, atât în colectiv cât şi individual, precum şi alte adevăruri de preţ, lăsate uitate de multe secole.
Un singur trup Ei au ajuns să înţeleagă că, rămânând ataşaţi de diferitele lor organizaţii ecleziastice, tăgăduiau practic unitatea Adunării lui Dumnezeu; odată ce se alăturau uneia, nu aparţineau alteia, iar a pretinde că a le pune pe toate
împreună s-ar forma un ansamblu din părţi diferite care ar face unitatea bisericii, ar însemna să tăgăduieşti deschis că fiecare creştin, şi nu un grup de credincioşi adunaţi după propriile lor vederi, este un mădular al singurului trup al cărui cap este Cristos. Întăriţi în credinţă, învăţaţi şi pregătiţi prin harul lui Dumnezeu să trăiască ei înşişi cu sobrietate, în mod drept, cu evlavie, despărţiţi personal de lume, ei au făcut pasul pe care li-l arăta ascultarea de Cuvânt: să se retragă din aceste organizaţii religioase pentru a se aduna în Numele Domnului Isus, în jurul mesei Sale, masa Domnului, rânduită de Domnul şi nu de oameni, pe principiul unităţii trupului lui Cristos, în afara lumii şi a religiei ei. Aceasta nu s-a făcut cu toţi în aceeaşi clipă; mişcările sufleteşti au fost mai mult sau mai puţin adânci şi mult sau mai puţin lungi, şi ele au avut loc în multe locuri diferite, dar acelaşi Duh le producea. Nu era vorba numai de a resimţi, oricât ar fi fost de dureroasă, absenţa vieţii spirituale şi a părtăşiei frăţeşti care caracteriza bisericile oficiale. Am văzut că ochii multor creştini se deschiseseră în multe ţări pentru a-i face să iasă din ele; pe de altă parte, însăşi bisericile acestea fuseseră mai mult sau mai puţin pătrunse de Trezirea evanghelică; însăşi ideea unităţii creştinilor începuse să se arate până în sânul clerului evanghelic anglican la începutul secolului. Dar principiul însuşi al bisericilor sau denominaţiilor, separate sau nu de stat, era contrar unităţii Duhului şi, pentru a ţine seama de aceasta, trebuia, pentru cei „care mărturisesc Numele Domnului" după ce s-au „depărtat de fărădelege", să se adune numai în Numele Domnului şi fără vreun alt fel de slujire decât acela, suveran şi rodnic, al Duhului Sfânt.
Cina în afara oricărui sistem religios Nu se poate şti cine a fost cel dintâi luminat şi care a luat iniţiativa frângerii pâinii în afara oricărui sistem religios. Acestea sunt întrebări fără folos. Dumnezeu ştie în ce măsură El a îngăduit, în toate timpurile, ca unii din copiii Săi să facă aşa, cu simplitatea de la început a Bisericii. Probabil că tocmai în perioada Trezirii, faptul acesta s-a produs, cel puţin ocazional, în multe locuri care ne rămân necunoscute, fie pe continent, fie în insulele britanice, fie în America. Faptul acesta este sigur pentru unele localităţi din Irlanda, de exemplu la Ennis, în sud-vestul insulei acesteia, chiar înainte de 1828, şi la Dublin. În oraşul acesta, informaţii diferite dar nu contradictorii arată, în anii 1826 până în 1828, cel puţin trei grupe mici de persoane călăuzite să se adune duminica, nu numai pentru a se ruga şi a citi Cuvântul, dar mai ales, începând din 1826, să ia cina împreună fără alte intenţii decât de a-şi aminti împreună de Domnul lor. Unii, ca E. Cronin, erau dintre independenţii veniţi la Dublin şi care nu se învoiseră să fie înregistraţi într-o congregaţie închisă. Alţii erau creştini de diferite origini care, fiind din întâmplare în legătură, au constat că aveau vederi comune cu privire la starea lumii religioase. Era pe atunci A. N. Groves, care s-a întors la Dumnezeu în 1817 şi mai târziu s-a hotărât să-şi părăsească ocupaţia din cabinetul lui de dentist prosper la Exeter (Devonshire) pentru lucrarea misionară; gândind că are nevoie pentru
aceasta să fie consacrat, el venea regulat la Dublin pentru a-şi face studiile teologice, când a înţeles inutilitatea ordinarii. El a întâlnit printre alţii pe J. G. Bellett, tânăr avocat care s-a întors la Dumnezeu citind o carte de studii şi era gata să renunţe şi el la profesia sa. S-au încurajat reciproc şi Groves îndeosebi i-a lămurit pe prietenul său în legătură cu strângerea laolaltă în jurul Domnului; ei au ajuns să se adune simplu împreună cu alţi doi sau trei. Un alt grup se afla într-o stare de spirit asemănătoare, printre ei fiind W. Stokes şi John Parnell (care a devenit apoi lordul Congleton). Nici unul din aceste mici colective nu avea ideea de a se situa definitiv în afara oricărui sistem, ci doreau să fie mai degrabă liberi faţă de toţi. Ei se întâlneau şi treptat au venit mai mulţi printre ei, îndeosebi acasă la Francis Hutchison, unde se afla, pentru prima oară, un pastor anglican din ţinutul muntos din Wicklow, John Nelson Darby, vechi coleg şi prieten al lui J. G. Bellet. Aceasta avea loc, atât cât se poate preciza, în iarna din 1827-1828. Acasă la F. Hutchinson avea să aibă loc adunarea şi frângerea pâinii, în care se vede în general punctul de plecare al mărturiei „fraţilor" şi la care participau J.G. Bellet, E. Cronin, J.N. Darby şi F. Hutchinson. Dar ar apărea destul de dificil să dai date exacte, documentele care vorbesc despre ele prin scrisori sau în alt fel, fiind din partea participanţilor care şi le aminteau după mai mult de patruzeci de ani şi fără precizie cronologică. Se pare că cel puţin o adunare de felul acesta, dar în care nu se arăta intenţia de a se continua fără întrerupare, a avut loc în 1828 şi la începutul lui 1829 şi că abia în noiembrie 1829 s-a ţinut cea dintâi adunare în deplină cunoştinţă de cauză şi a continuat în mod regulat. Nu fără motiv Dumnezeu a permis nesiguranţa acestor date de început. Nimic nu subliniază mai bine că nu era vorba de o acţiune necugetată, cu atât mai mult o atracţie pe urmele unui om. Nu era nimic sectar, nici impulsiv, ci lucrarea Duhului lui Dumnezeu se făcea în mai mulţi în acelaşi timp, cu o profunzime şi o încetineală diferite, potrivit persoanelor.
Adunarea din strada Aungier S-a continuat să se ţină adunările din Fitzwilliam Square, în Dublin, la F. Hutchinson, timp de câteva luni, şi alte suflete au fost adăugate, printre care lordul Congleton, Andrew Miller, W. Stokes. Numărul crescând, unii dintre ei gândindu-se că o mărturie publică era necesară - cum era cazul lordului Congleton, care era de o extremă smerenie personală - au închiriat în mai 1830 un local în care se făceau vânzări la licitaţie, pe strada Aungier: aceasta a fost cea dintâi sală de adunare publică a „fraţilor". Pentru a o pregăti de adunare, trei sau patru aveau obiceiul sâmbăta seara să ia mobilele şi obiectele diferite care incomodau. Unul dintre ei, Cronin, amintindu-şi de munca aceasta, spunea 50 de ani mai târziu: „Ce timp binecuvântat, de neuitat pentru sufletul meu! În lucrarea aceasta noi aveam, fără îndoială, prezenţa Stăpânului, zâmbetul Lui şi aprobarea Lui." Cei care intrau pentru prima oară erau conştienţi de puterea, prospeţimea şi ungerea cu care Cuvântul era prezentat şi de sentimentul prezenţei Domnului, cu toate că
locul părea cu totul aparte, contrasta cu podoabele bisericilor şi capelelor cu care erau obişnuiţi. Mai târziu fraţii au avut sala numai pentru ei şi aici s-au întâlnit mai mulţi ani. Vestea despre mişcarea aceasta s-a răspândit, ridicând un interes viu. Ceea ce izbea de asemenea era că, deşi lipsea cu totul o coordonare vizibilă, adunările acestea la care se adăugau tot mai multe persoane, nu arătau nici o urmă de dezordine. De asemenea adevărurile care dăduseră naştere mărturiei acesteia erau potrivite foarte bine pentru multe inimi şi un mare număr de credincioşi au cerut să participe la cina Domnului. Şi aceasta nu numai la Dublin, ci şi în alte locuri din Irlanda şi din Anglia, unde s-au format adunări asemănătoare. „Fraţii"
Dacă este fără folos să te întrebi cine este iniţiatorul principal al mişcării acesteia - pentru că numai ziua Domnului ne va arăta şi lucrul acesta - ne gândim cu recunoştinţă la acest nucleu de creştini evlavioşi şi bine calificaţi, de care Dumnezeu S-a servit pentru a pune iar în lumină adevărurile bogate referitoare la Adunare, şi atâtea altele care erau mai mult sau mai puţin uitate, dacă nu chiar cu totul, din timpurile apostolice, adevăruri care nu erau teoretice, ci de o mare însemnătate practică: astfel, eliberarea de păcat, siguranţa veşnică a mântuirii, marile dispensaţii, lucrările Duhului Sfânt, venirea Domnului. Nu ne putem gândi la ei fără să ne amintim cu tărie cele scrise în Evrei 13:7: „Aduceţi-vă aminte de conducătorii voştri" şi să aducem mulţumiri Aceluia care i-a dat. Cel mai bun fel de „a le urma credinţa" este de a cerceta ce anume au învăţat ei şi de a ne face timp să-i citim. Dumnezeu a pregătit oameni dotaţi cu o inteligenţă sclipitoare, cu o instruire excepţională, dar i-a făcut să treacă prin mişcări sufleteşti profunde, aducându-i în starea de a-şi abandona orice idee înaltă despre ei înşişi şi orice încredere în capacităţile lor, pentru a se preda în întregime, cu smerenie şi cu o renunţare de sine care recomandau învăţătura lor, în şcoala şi în lucrarea Domnului. Unul dintre ei, deşi „necunoscut", este „bine cunoscut"; vorbim de J. N. Darby, fără a pierde din vedere pe cei care au fost strâns uniţi în începuturile acestea ale unei lucrări despre care el a scris: „Mulţi alţii au lucrat în direcţia aceasta şi mai mult, cu un devotament mai mare decât mine, chiar cu un rezultat mai evident în ce priveşte binecuvântarea sufletelor." John Nelson Darby, născut la Londra în 1800, dintr-un irlandez bogat care era mare proprietar şi negustor, a excelat în studii la Trinity College (Universitatea din Dublin) şi urma să fie avocat, când s-a simţit chemat de Dumnezeu să se consacre în slujba Lui. A abandonat baroul şi a fost ordinat ca diacon al bisericii anglicane în 1825, apoi preot, în anul următor. A trecut printr-o frământare de suflet cumplită timp de şapte ani, pentru a se bucura apoi de o pace desăvârşită prin credinţa în Cristos şi în lucrarea Lui, înţelegând şi primind cu toată siguranţa poziţia celui credincios în Cristos una cu un Cristos glorificat, primit datorită Lui şi aşezat în El în locurile cereşti. Şi-a început în 1825 lucrarea într-o parohie săracă din ţinutul
Wicklow, în Irlanda; acolo el s-a consacrat tuturor, în dauna sănătăţii sale, iar Dumnezeu i-a binecuvântat activitatea, atât pentru cei din parohia lui, cea mai mare parte săraci şi foarte ignoranţi, cât şi pentru mulţi catolici din regiune. Dar din nou unele probleme îi munceau conştiinţa şi spiritul, de data aceasta cu privire la poziţia lui ecleziastică: nu numai că vedea o mulţime de rele şi de inconsecvenţe în starea bisericii anglicane, dar înţelegea tot mai mult că toţi credincioşii erau una în Cristos şi că deci adevărata Biserică este una cu Capul ei glorificat, un singur trup, trupul lui Cristos. Unele discuţii pe care le-a avut cu arhiepiscopul lui despre relaţiile dintre Biserică şi puterea civilă au fost ocazia pentru el de a expune în scris câteva din observaţiile lui. Tocmai atunci a trebuit, în urma unui accident cu calul, să stea un timp la Dublin, unde şi-a format, aşa cum s-a văzut deja, relaţii cu alţi creştini preocupaţi în acelaşi fel. Prietenia care îl lega de J. G. Bellet s-a întărit. Ea avea să dureze până la moartea acestuia din urmă: J. G. Bellet a terminat în 1864 o carieră binecuvântată în lucrarea Domnului, lăsând scrieri care fac totdeauna plăcere celor care au primit o credinţă de un preţ asemănător. În timpul despre care vorbim, el venea de la Londra, unde se întâlnise cu nişte creştini care cercetau profeţia; fusese foarte mult interesat de aceasta, dar a fost fericit îndeosebi să vadă ecoul pe care îl aveau în prietenul său J. N. Darby lucrurile pe care i le spunea. Acesta n-a părăsit chiar atunci parohia lui şi s-a întors în ţinutul lui muntos, unde a mai rămas un an; apoi a demisionat din funcţiile lui, dar nu şi din preoţie şi ca preot a călătorit în Irlanda şi în Anglia, pentru a rupe toate legăturile cu biserica oficială abia în 1835-1836, după alte ciocniri de idei cu nişte arhiepiscopi. El însuşi mărturisea despre profunzimea lucrării care se făcea în el. Nu vroia nici să gândească, dacă s-ar despărţi de biserica stabilită, să creeze o nouă dizidenţă. Unul din vechii lui prieteni îl întreba, prin 1834: „Ei bine, ne-ai părăsit, John? De ce biserică te-ai ataşat?" „De nici una, a răspuns el; eu n-am deloc a face cu dizidenţii." Dar tocmai pe el, mai mult ca pe alţii, Dumnezeu l-a folosit ca să fie cunoscute adevărurile pe care prietenii lui împreună cu el le-au găsit în Cuvânt. Din 1828, o broşură („Consideraţii asupra naturii şi unităţii Bisericii lui Cristos", Dublin 1828) exprima ceea ce fraţii, pe cale de a se aduna în mod regulat, căutau să practice. Ea îşi păstrează actualitatea, pentru că în ea sunt definite toate elementele distinctive - ale unei mărturii de dat, potrivit Cuvântului, existenţei adevăratei Biserici şi unităţii trupului lui Cristos, care contrazice orice biserică de sine stătătoare. „Cel care caută interesele unei anumite denominaţii, scria el, este vrăjmaş al lucrării Duhului lui Dumnezeu, iar cei care cred în „puterea şi venirea Domnului Isus Cristos", trebuie să se păzească de un astfel de spirit... Nici o strângere laolaltă, dacă nu este formată pentru a cuprinde pe toţi copiii lui Dumnezeu pe temelia completă a Împărăţiei Fiului, nu poate afla plinătatea binecuvântării, pentru că nu o are în vedere şi credinţa ei n-o cuprinde... Simbolul exterior şi mijlocul de a exprima unitatea este participarea la cina Domnului: „Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine"... Unitatea este adevărul în care Biserica se glorifică, dar unitatea care are ca scop să favorizeze şi să asigure propriile noastre
interese nu este unitatea Bisericii; este o confederaţie care tăgăduieşte natura şi nădejdea Bisericii. Unitatea care este într-adevăr cea a Bisericii este unitatea Duhului şi nu poate să fie realizată decât în lucrurile Duhului."
Caracteristici ale mişcării Un martor din acele timpuri scria: „Roadele acestor învăţături atât de clare, atât de solemne, atât de bine întemeiate pe Scriptură, au fost mari şi imediate. Ele au găsit un ecou în multe inimi creştine. Oameni evlavioşi, în locuri diferite, simţind că le era imposibil să continuie cu starea de lucruri existentă în Biserica de nume, au primit cu bucurie adevărul adus în felul acesta înaintea lor şi au părăsit denominaţiile respective. Tractatele şi cărţile s-au înmulţit repede, tot mai clare şi simple. În zilele acestea de prospeţime şi simplitate, sufletele creşteau repede în harul şi în cunoaşterea Domnului şi a adevărului Său. Mulţi se întrebau până unde va merge lucrul acesta. Dar Domnul lucra şi a rezultat un mare număr de credincioşi" (Andrew Miller). Un altul spunea că „printre cei care s-au despărţit de organizaţii diferite erau oameni deosebit de dotaţi, oameni cu greutate, inteligenţi, membri ai clerului, ai baroului, ai magistraturii, ofiţeri din armată şi din marină, medici, oameni dintr-o înaltă poziţie socială. Separarea lor, aşa cum se poate gândi, a cauzat o agitaţie mare şi o împotrivire puternică. Multe relaţii de prietenie au fost rupte, multe afecţiuni preţioase zdrobite; multe sacrificii şi necazuri au trebuit îndurate" (C. H. Mackintosh). Mulţi, cum spune de asemenea A. Miller, gândeau că mişcarea va dispare repede, pentru că nu avea nici organizaţie definită, nici rânduială clericală, nici mărturie de credinţă, nici un mijloc vizibil de unitate, nici preşedinte, nici slujitori ordinaţi. Dar Domnul era cu aceşti fraţi, potrivit promisiunii de a fi în mijlocul celor doi sau trei adunaţi pentru Numele Său. El era bucuria, binecuvântarea şi zidirea alor Săi şi El îi întărea. Nu este de mirare că era uneori neclaritate în felul lor de a se aduna, dar ei au înţeles în curând că libertatea Duhului dădea la o parte orice regulă şi orice obişnuinţă. Trebuia de asemenea, cum am văzut şi pentru J .N. Darby, timpul necesar pentru o aplicare totală a principiilor emise şi o ruptură hotărâtă cu diferitele medii ecleziastice. A. N. Groves, care a realizat o lucrare misionară în Mesopotamia şi în India, niciodată nu s-a despărţit în totul de ele. J. G. Bellet, în 1834 „nu era încă despărţit în adevăr de biserica stabilită." El avea să înveţe însemnătatea separării pe care o cerea ascultarea de Dumnezeu. J. N. Darby avea să scrie unui prieten în 1851: „Cred că în 18271828, cu ocazia eliberării mele din robie, Dumnezeu a pus în lumină unele adevăruri de care Biserica avea nevoie. Cred de asemenea că, deşi alipindumă de adevărurile acestea şi căutând să ajut sufletele prin ele, m-am afundat în ele pentru a avea ceea ce se numeşte pacea şi unitatea. Nu intru în chestiunea de a şti în ce măsură lucrul acesta a fost îngăduit sau în ce măsură o repulsie naturală pentru conflicte era amestecată cu harul, dar aşa a fost..." Dar aceasta nu a împiedicat pe fraţi să meargă înainte într-o independenţă totală faţă de oameni, vestind Evanghelia celor necredincioşi
sau învăţând pe copiii lui Dumnezeu adevărurile pe care le primiseră: într-un sat în care nu erau decât vreo doisprezece, aveau obiceiul ca după cină, în fiecare duminică, să se împrăştie prin satele vecine ca să predice Evanghelia în mod liber şi cu râvnă. Scrierile fraţilor se răspândeau în afară, mulţi credincioşi ajungeau să înţeleagă chemarea cerească, poziţia, privilegiile, răspunderile, rânduială şi aşteptarea Adunării lui Dumnezeu.
Slujirea În legătură cu adevărurile acestea se punea pentru ei problema esenţială a slujirii, îndeosebi a slujirii Cuvântului prin evanghelişti, păstori, învăţători. Locuri ca cel din Efeseni 4:7-12 arătau că Cristos, după ce a împlinit răscumpărarea şi a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu, a dat Duhul pentru a forma, a zidi şi a hrăni Adunarea prin aceste „daruri". El are grijă să i le dea. El le dă cui voieşte şi ai Săi au să le „dorească" din toată inima, cu înfocare, pentru ca cei păcătoşi să obţină mântuirea şi mădularele lui Cristos să crească până la „plinătatea" Lui (versetul 13). Însă în diferitele denominaţii religioase, fără a vorbi de clerul catolic, slujirea este rezervată într-un mod exclusiv unor oameni consacraţi de oameni, potrivit unor rânduieli stabilite, cel mai adesea diferite de la o biserică la alta. Ea este împiedicată în mii de feluri în creştinătate. Piedicile acestea dispar când fraţii se aşază simplu sub libertatea şi dependenţa numai a Duhului. Călăuziţi de El, cei pe care El îi cheamă la aceasta pot să vestească fără rezerve „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu" pe care le găsim în Scriptură, pentru că acelaşi Duh îi călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16:13). Fraţii au susţinut totdeauna că organizarea omenească a slujirii stabilită de oameni contrazice Scriptura şi produce efecte dezastruoase. „Un om pregătit prin studii, fără un dar de la Duhul şi uneori chiar străin de viaţa din Dumnezeu, poate, dacă este consacrat după rânduială, să facă ceea ce se numeşte „serviciul divin" în sistemul ecleziastic de care aparţine. Dimpotrivă, un credincios adevărat care ar avea cele mai evidente daruri ale Duhului, pentru a predica sau pentru a învăţa, primite de la Cristos, Capul Bisericii, dar care n-ar fi fost consacrat de oameni potrivit obiceiului, n-ar putea să şi le exercite."
Extinderea mişcării Adunări asemănătoare aceleia din Dublin n-au întârziat să se înfiinţeze în restul Irlandei, mai ales în partea de sud-vest, la Limerick, dar şi la Cork şi în interior (Granard). J. N. Darby a călătorit mult prin acele locuri, îndeosebi în 1830. Între timp, el s-a dus prin Anglia, unde lucrarea de asemenea se dezvolta. A fost la Cambridge, apoi la Oxford, la Londra în 1830, a revenit la Oxford în anul următor. Acolo a făcut cunoştinţă cu B. W. Newton, care se pregătea să fie ordinat, şi s-a împrietenit cu un viitor tovarăş de luptă, preţios şi credincios, G. V. Wigram. Întors la Dumnezeu în 1824, la 19 ani, acesta părăsise o carieră militară promiţătoare, pentru a studia şi el ca să devină preot. Tot acolo J. N. Darby a întâlnit pe J. L. Harris, care terminase studiile la Oxford, şi era pastor în apropiere de Plymouth, de asemenea pe un slujitor din Oxford,
un calvinist hotărât, Bulteel; acesta, într-o predică renumită a atacat cu tărie biserica stabilită (1831) şi a ajutat astfel la ruptura fraţilor de această biserică, încât J. N. Darby a scris o broşură pentru a-l susţine; dar el nu li s-a alăturat decât mai târziu.
Plymouth În anul următor (1832), mulţi dintre aceşti oameni de la Oxford se regăseau la Plymouth. Acolo locuia Newton, care l-a invitat pe J. N. Darby să vină, pentru că se deschidea o uşă pentru Cuvânt. Wigram, de origine din Devonshire, fusese numit la o parohie în apropiere de Plymouth, tocmai când Harris renunţa la a lui. Au venit de asemenea George Müller, un german convertit la Halle, pastor baptist dar de asemenea „trezit" în legătură cu Biserica, şi colegul şi prietenul lui, Craik, cumnat al lui Groves; şi în sfârşit un ofiţer de la marina regală, Percy F. Hall, care, după ce s-a întors la Dumnezeu, vestea Evanghelia prin regiunea din jur, înainte de a-şi fi dat demisia, şi era în legătură cu nucleul acesta. Puţin mai târziu, în 1835, avea să li se adauge S. Tragelles, unul dintre cei mai eminenţi şi mai evlavioşi critici ai textelor biblice. J. N. Darby a avut mai mulţi ani legături cu cei din Plymouth. El predica în biserici, apoi o anumită clădire le-a fost locul de adunare, care era formată şi care a devenit curând numeroasă, depăşind 700 persoane. Plymouth era astfel în atenţia tuturor. Fraţii impresionau nu numai prin ceea ce învăţau, ci şi prin felul lor de viaţă, foarte simplu, sobru, potrivit Cuvântului, şi aceasta cu atât mai mult cu cât erau cunoscuţi ca fiind ieşiţi din medii omeneşti distinse. Aici, la Plymouth, harul lui Dumnezeu i-a făcut pe unii să dea Domnului Isus bunurile lor materiale: bijuterii, mobile de preţ au fost vândute la licitaţie, şi lucrul acesta a durat trei zile (1838)! Banii rezultaţi din vânzare au fost folosiţi în lucrarea Domnului. Fraţii au continuat să răspândească Evanghelia în împrejurimi. Pentru că ei nu aparţineau nici unei denominaţii, se vorbea despre ei ca de „fraţii veniţi din Plymouth". Şi la Plymouth, de altă parte, a fost publicat un mare număr din tractatele şi broşurile lor şi a început să apară, din 1834, prima revistă a fraţilor, „The Christian Witness" (Mărturia Creştină), editată mai întâi de H. Borlase, apoi, după moartea acestuia în 1835, de J. L. Harris. Se ştie că numele de „fraţii din Plymouth" avea să se răspândească în toată lumea. Dar nici la Plymouth, nici în alte părţi, fraţii n-au pretins alt nume decât cel dat de Domnul în Matei 23:8, când El a spus ucenicilor Săi: „Unul singur este îndrumătorul vostru: Cristos; şi voi toţi sunteţi fraţi."
Extinderea în Anglia şi împotrivirea Mişcarea s-a întins puţin câte puţin în Anglia. Müller şi Craik s-au stabilit la Bristol, din 1832; nucleul din Exeter a dat naştere unei adunări. La nord-vest de Devonshire, la Barnstaple şi în regiune, comunităţi rurale erau pregătite de un evanghelist foarte simplu dar plin de entuziasm, R. Gribble, care de vreo cincisprezece ani era instrumentul unei treziri frumoase; un creştin evlavios şi dotat s-a stabilit aici în 1832 şi le-a fost spre mare binecuvântare, R.C. Chapman, cel care a fost numit mai târziu patriarhul din Barnstaple (1803-
1902). La Londra, cele dintâi adunări ale fraţilor au fost încurajate de G.V. Wigram, care a lucrat acolo în 1833. Alţii s-au stabilit la Bath, la Hereford, la Kendal, la Stafford, alţii în Scoţia. O împotrivire îndârjită n-a întârziat să se ridice, mai ales din partea unor clerici. Nu este de mirare; poziţia luată de fraţi constituie în adevăr o mărturie hotărâtoare împotriva oricărei organizaţii omeneşti şi cel care este vrăjmaşul Capului Bisericii nu putea să rămână inactiv. Totuşi eforturile lui de a distruge mărturia aceasta chiar la naşterea ei s-au întors spre ruşinarea lui. În câţiva ani, adunările de felul acesta s-au înmulţit în toate insulele Britanice, în timp ce mişcarea s-a întins în alte ţări din Europa şi din America, deja atinse şi pregătite de Trezirea evanghelică. Nu avem de gând decât să prezentăm o vedere generală a acestei extinderi. De fapt, o istorie amănunţită ar fi probabil imposibilă: Domnul, care Şi-a rezervat cunoaşterea lucrărilor adunării din Filadelfia, a pus în „comoara Sa" ce a găsit El că a fost pentru Sine în perioada aceasta binecuvântată a unei mărturii de tip filadelfian.
În Elveţia Îl găsim pe J. N. Darby în Elveţia în toamna anului 1837. Venise, spunea el, fără vreun plan de a lucra în ţara aceasta ci atras de prezenţa unor fraţi despre care i se spusese că se strâng laolaltă aproape ca cei cu care el se aduna în Anglia. A făcut un prim popas, destul de scurt se pare, la Geneva, apoi a revenit aici în august 1839. Mai mult de cinci ani, până în ianuarie 1845 avea să-şi aibă reşedinţa obişnuită în Elveţia, cu toate călătoriile lui scurte în Franţa şi momentele de trecere prin Anglia. „Predicam şi învăţam ce ştiam, scria el: deplina şi sfânta libertate a Evangheliei, siguranţa mântuirii în contrast cu legea, poziţia şi privilegiile bisericii, venirea Domnului pentru a o lua la El, de asemenea locuirea Duhului Sfânt în Biserică şi în fiecare mădular aici pe pământ.” Începuturile fraţilor la Geneva. - La Geneva, unde a rămas din august 1839 până în martie 1840 şi unde a mai revenit de câteva ori pentru un scurt timp, din 1837 era în legături apropiate cu biserica dizidentă din Bourg de Four. Fiind foarte bine primit, el a avut acolo o lucrare binecuvântată. Dar sentimentele sincere care îl legau, într-o stimă reciprocă, de „fraţii păstori" Guers, Lhuillier, Empaytaz, şi toate eforturile pe care el le-a arătat cu har şi răbdare, n-au putut împiedica să se agraveze dezacordul care, de la venirea lui, separa pe aceşti păstori de turma lor. Ei stăruiau să menţină o slujire recunoscută oficial şi cu bătrâni stabiliţi, în timp ce mulţi dintre fraţi fuseseră de mult timp aduşi să dorească libertatea lucrării Duhului Sfânt în adunare, aşa cum mărturiseşte una din scrisorile mişcătoare adresate din partea lor „către fraţii şi preaiubiţii lor păstori", în 1837. Învăţătura dată de J. N. Darby a reuşit să-i lumineze, dar nu pe pastori. După ce au aşteptat îndelungat, vreo patruzeci dintre fraţii aceştia au sfârşit prin a se aduna aparte, la 3 martie 1842, având printre ei şi pe J. Foulquier. Acesta a fost nucleul adunării din Ile. J. N. Darby nu era la Geneva în timpul acela. În ce priveşte biserica din
Bourg de Four - care a continuat numai puţin - cei mai mulţi dintre membrii ei, împreună cu alţi dizidenţi (îndeosebi din Oratoriu) aveau să se ataşeze bisericii evanghelice independente din Geneva, constituită în 1848. La Lausanne. - J. N. Darby sperase totuşi, în 1840, menţinerea unităţii Duhului în „iubita adunare" din Bourg de Four. Părăsind Geneva în martie a acelaşi an, el lăsa pe fraţi „în deplină pace" şi se gândea să se reîntoarcă în Anglia. Dar Dumnezeu îl voia încă în Elveţia. „Oprit pe neaşteptate" la Lausanne, potrivit propriilor lui expresii, el s-a stabilit „într-o locuinţă singuratică, necunoscând pe nimeni", decât vreo câteva suflete care îşi căutau o îndrumare şi faţă de care el simţea „un fel de responsabilitate.” Învăţătura lui a ridicat agitaţie printre dizidenţii grupări în jurul fraţilor Henri şi Francois Olivier. Henri a părăsit pastoratul; Francois, care înclina spre ideile perfecţionate (wesleyene), aduse de nişte metodişti activi, a ajuns să se înţeleagă în privinţa punctului acestuia cu J. N. Darby, care restabilea adevărul potrivit Scripturii. Dar ca şi la Geneva, conducătorii dizidenţilor, la fel ca Auguste Rochat la Rolle, s-au împiedicat de problema libertăţii de exercitare a darurilor şi de strângerea laolaltă independentă faţă de toate formaţiile constituite. De aici, o situaţie confuză; ea a sfârşit - după o conferinţă frăţească (septembrie 1842) care a făcut să rezulte imposibilitatea pentru J. N. Darby de a merge împreună cu dizidenţii, reprezentată prin reuniunea zisă de la Sfântul Petru - cu o adunare dezlegată de orice sistem. Cei din reuniunea de la Sfântul Petru aveau să dispară în biserica liberă care lua naştere, în 1848. J. N. Darby se pare că a plecat în mijlocul anului 1843, pentru a reveni anul următor, în august, după ce a vizitat Franţa, Anglia şi Olanda. În Elveţia romană. - Dar lucrarea în Elveţia s-a întins în lipsa lui. Locuirea lui la Geneva şi la Lausanne a fost întreruptă de numeroase deplasări prin alte localităţi, de exemplu în Neuchatel în noiembrie 1839, alta în valea Joux în ianuarie 1843. Unii evanghelişti şi predicatori, dintre care şi veterani ai Trezirii anilor 1820, n-au întârziat să i se alăture, scuturând mai peste tot vechea dizidenţă aţipită, lucrând şi în alte grupări. Veneau la Geneva din depărtări pentru a asculta predicile lui J. N. Darby: creştinii din Ballaigues îşi amintesc că au auzit pe bunicii lor cum mergeau pe jos până acolo, mai mult de 80 kilometri. De la marginea lacului Leman sau de la Jura berneză şi în Neuchatel s-au format foarte uşor adunări: astfel, patru familii care se întâlneau în mod regulat din 1843 la Chaux-de-Fonds s-au hotărât apoi să se despartă pentru a duce mărturia unii la Ponts-de-Martel, alţii la Carmondreche şi alţii la Locle. Unii slujitori îşi dădeau demisia din funcţiile lor pastorale oficiale. La Vevey, unde din 1838 cel puţin câţiva creştini se adunau pentru frângerea pâinii o dată pe lună, pastorul C. F. Recordon, a cărui vorbire elocventă atrăgea mulţimile, a demisionat în decembrie 1840 şi a venit cu toată modestia să ia loc împreună cu cei doi sau trei adunaţi pentru Numele Domnului în acest oraş. „Când mi-am părăsit funcţia, spunea el mai târziu unui prieten, toată averea mea erau unsprezece copii." Domnul i-a răsplătit credincioşia, nu
numai îngrijind de nevoile acestei familii, dar şi lărgind sfera de activitate a slujitorului Său. Timp de treizeci de ani, până la moartea sa în 1870, el a avut o lucrare prin predică şi prin scris, ale cărei roade se menţin. El a fost cel dintâi editor al revistei: „Messager Evangelique" (1860) şi al celei numite „La Bonne nouvelle annoncee aux enfants" (1861). De altă parte, nişte tineri creştini doritori să se dedice lucrării de evanghelizare şi de zidire, au dorit, cu ocazia trecerii lui J. N. Darby prin Lausanne, să studieze Cuvântul sub îndrumarea lui; în felul acesta s-au adunat doisprezece fraţi timp de un an şi apoi la fel s-a făcut la Geneva timp de şase luni. El se ferea să intervină în chemarea şi în dedicarea lor pentru lucrare, lăsându-i numai în dependenţă de Domnul. Cei mai mulţi dintre ei au fost instrumente binecuvântate de Domnul, atât în Elveţia, unde nişte treziri locale au avut loc prin ei, cât şi în Franţa. Poate că şi mai de folos a fost lucrarea făcută prin scrieri, atât traduse din englezeşte, cât şi redactate în franţuzeşte de J. N. Darby însuşi (care folosea foarte bine limba franceză), în afara broşurilor de contraverse ocazionale cu A. Rochat, F. Olivier şi alţii. În perioada aceasta au apărut lucrări scurte dar simple, clare, hotărâte, expunând Scriptura într-o supunere absolută faţă de autoritatea ei şi dovedind dragoste pentru Biserică şi Capul ei. Scrierile acestea, prin care mulţi creştini sinceri, în apropiere sau depărtare, au fost luminaţi, rămân esenţiale pentru cine vrea să înţeleagă însemnătatea mişcării spirituale din acest moment al istoriei Bisericii. Astfel, „Apostazia dispensaţiilor succesive" (1836) schiţează o vedere generală a permanenţei acestor două fapte mari: omul totdeauna necredincios în responsabilitatea lui, Dumnezeu totdeauna credincios în planurile Sale de har. „Aşteptarea de acum a Bisericii şi profeţiile care stabilesc adevărul venirii din nou a Domnului" (Geneva, 1840), apoi „Note asupra Apocalipsei" (Geneva, 1842) arată caracterul distinctiv al dispensaţiei creştine şi a Bisericii. Au urmat apoi lucrări care se referă mai direct la Biserica de pe pământ, în starea ei de acum, cu privilegiile ei, resursele şi datoriile ei. Cităm: — „Cu privire la formarea bisericilor" (Geneva, noiembrie 1840) şi „Noi amănunte" despre principiile emise în broşura dinainte (Geneva, 1841); — „Slujirea, văzută în natura ei, în izvorul ei, în puterea şi în răspunderea ei" (Lausanne, 1843); — „Despre prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică" (Valence, 1844). Aceste învăţături, izvorâte din Cuvântul lui Dumnezeu, au fost însoţite de binecuvântarea Domnului, cu toată împotrivirea pe care au întâlnit-o nu numai din partea lumii religioase, dar şi de la unii copii ai lui Dumnezeu legaţi de diferite sisteme pe care nu se puteau hotărî să le părăsească. Adunările au fost de mai multe ori hărţuite, mai ales în timpul perioadei politice tulburi din 1845 până în 1848; şi chiar mai înainte, acte violente au avut loc în unele locuri; un frate a fost bătut foarte tare; o adevărată răscoală s-a produs la Lausanne în mai 1845. Deseori se aruncau pietre după credincioşii care se adunau.
Din punct de vedere al învăţăturii, o controversă vie şi uneori aprigă s-a aprins în jurul anului 1848, J. N. Darby luând parte la ea, atât printre cei din bisericile naţionale cât şi printre dizidenţi şi printre bisericile libere care tocmai apăreau, cu privire la bătrâni. I-a fost dată ocazia să arate foarte clar că desemnarea oficială a bătrânilor nu este conformă cu învăţătura Scripturii: ea recunoaşte fie adunării, fie clerului, o împuternicire care de fapt este luată pe nedrept. Tot atunci el a făcut să apară expunerea scurtă dar capitală intitulată „Biserica, potrivit Cuvântului" (Geneva, 1850). Lucrarea se dezvolta. Fraţii au început în 1843 publicarea unei reviste de zidire „Mărturia potrivită Cuvântului", care a trebuit să se întrerupă în 1850. Domnul folosea mai ales slujitori calificaţi pentru predică, fraţi care vesteau în acelaşi timp Evanghelia mântuirii şi adevărurile privitoare la strângerea laolaltă în Numele Domnului, la lucrarea Duhului Sfânt în Biserică şi la poziţia şi aşteptarea acesteia. Se estima în 1855 că erau în Elveţia romană aproximativ 50 de adunări, unele dintre ele din 200 sau mai multe persoane. Dar în acest timp J. N. Darby lucra mai ales în Franţa.
În Franţa Adevărurile acestea pătrunseră în Franţa în acelaşi timp. Mulţi credincioşi erau pregătiţi să le primească, datorită Trezirii evanghelice. Contactele personale cu Anglia nu lipseau, unele scrieri venite din această ţară erau traduse şi răspândite. J. N. Darby a făcut mai multe călătorii prin Franţa, chiar înainte de 1840 (s-a dus de la Geneva la Pau în 1837). Au venit lucrători din Elveţia, unde profitaseră de învăţăturile lui. Chiar împotrivirea foarte grabnică faţă de ceea ce oamenii numeau plymouthism, n-a făcut decât să atragă atenţia asupra mişcării acesteia. Domnul răspundea în felul acesta nevoilor multor suflete sincere care erau în căutarea unei poziţii ecleziastice întemeiată pe Scriptură. Aşa a fost, aproape în acelaşi timp, în multe regiuni. Era adusă acuzaţia aceasta de plymouthism împotriva a doi evanghelişti care treceau prin Albonssiere (Ardeche), în 1840: un învăţător de origine elveţiană, A. Guignard şi un altul francez, Pierre Dorel. În aceeaşi perioadă şi în aceeaşi regiune, un evanghelist din primele timpuri ale Trezirii, Andre Moureton, s-a dezlipit de orice legătură cu sistemele ecleziastice. El părăsise în 1825 o situaţie familială înlesnită la Annonay, pentru a merge din loc în loc şi a predica plin de zel Evanghelia, deşi încă pătruns de un spirit legalist; a fost foarte activ câţiva ani la Lyon în acelaşi timp cu A. Monod şi A. Dentan, apoi în valea Eyrieux (1831). S-au format adunări. La Vernoux şi în valea Eyrieux, L. J. Favez (1813-1902), un alt întemeietor al Trezirii, format în şcoala de teologie a Societăţii evanghelice din Geneva, apoi A. Guignard, găsiseră porţi deschise pentru un „serviciu binecuvântat", cum scria J. N. Darby care vizita regiunea în 1841,1842 şi mai ales 1844. Pe „Platou", pastoral dizident Albert Dentan, despre care am mai vorbit, s-a lămurit foarte repede cu privire la toate. El a lucrat în mijlocul turmei sale din Riou şi din Pireyre, cu o înţelepciune care contrasta cu unele aparente lucrări pline de vioiciune din jur, şi a sfârşit prin a părăsi dizidenţa şi Societatea biblică scoţiană care îl
plătea; asemenea lui C. F. Recordon la Vevey, cu şase copii şi în curând şapte, el şi-a urmat lucrarea în dependenţă numai de Domnul. El avea să lucreze şi în alte regiuni şi să revină la Saint-Agreve în 1858 pentru a rămâne aici până la moartea sa în 1874, ocupându-se de adunările pentru care el fusese instrumentul iniţial. Smerirea lui, devotamentul lui deplin până la epuizarea fizică, mergeau împreună cu darurile lui, pentru că el era atât evanghelist, cât şi păstor şi învăţător. O scrisoare a lui către unul dintre fraţii lui, în 1861, arată clar principiile şi practica adunărilor „fraţilor". El a avut, în regiunile unde lucrase atât de mult, nişte continuatori a căror amintire rămâne binecuvântată, printre care J. Moula (care a murit în 1884) şi mai ales Jerome Lebrat (care a murit în 1913). O adunare exista din 1842 la Saint-Etienne, unde A. Dentan a locuit trei ani, una la Annonay, o alta în Lyon cel puţin din 1844 - care a trecut prin încercări serioase, dar s-a bucurat uneori de slujiri bune, ca cele ale lui Vey şi Moureton. O lucrare asemănătoare se făcea în acelaşi timp în alte părţi din Ardeche (Privas, valea Eyrieux) şi în Drome, la Valence, la Monmeyran, la Combovin, unde A. Dentan a stat din 1845 până în 1851, extinzându-se în Isere, la Tullins. Tot aşa în munţii Ceveni şi în câmpiile din jur. Darby a trecut pe aici în mai multe rânduri, începând din 1841. A. Dentan a locuit în Vigan din 1852 în 1855 şi a călătorit mult în toată regiunea. Pierre Dorel (1809-1884), neobosit, avea timp de treizeci de ani să traverseze regiunile înalte din Auvergne, în Languedoc, cu puncte de atracţie la Pont-de-Montvert, în Lozere. Lucrarea lui se împletea cu cea a fraţilor activi din Vigan, din Nimes, din Montpellier, dar el a lucrat mai ales în regiunile catolice din Cantal şi din Puy de Dome, expus necazurilor şi chiar hărţuielilor din partea administraţiei bănuitoare a celui deal doilea Imperiu: a fost condamnat la trei luni de închisoare în 1854, la Thiers. Lui J. N. Darby îi plăcea să-şi amintească în corespondenţa lui, de călătoriile făcute pe jos, cu desaga la spinare, pe potecile accidentate ale munţilor aspri cevenoli, unde el a revenit în 1844, în 1849, în 1856, în 1860. În cea mai mare parte din văi luau fiinţă adunări, nu fără împotrivire şi fără a fi dispreţuit. La Saint-Hippolyte-du-Fort (Gard) i s-a întâmplat lui J. N. Darby să predice la 150 femei şi numai 2 bărbaţi, toţi ceilalţi fiind reţinuţi de teama batjocurilor oamenilor. La Saint-Privat-de-Vallongue (Lozere) câţiva credincioşi care se adunau în 1850 pentru a citi Cuvântul, deşi rămânând în biserica naţională, au fost mustraţi foarte tare de pastorul care era la catedră; ei au ieşit unul câte unul din localul acela şi de atunci înainte s-au adunat în afara oricărei slujbe oficiale. Cam în acelaşi timp o scenă asemănătoare se petrecea în Doubs, la Desandans şi pastorul se plângea, dezamăgit: „Cele mai bune din oile mele au plecat!" Ele aveau să se adune sub conducerea singurului Păstor! Lucrarea se continua în toată regiunea Montbeliard, ca şi în Alsacia, vizitate de fraţi din Elveţia şi de J. N. Darby, care în 1850 îşi exprima bucuria de a vedea acolo „o lucrare întinsă şi binecuvântată, despărţire de lume, dragoste
de fraţi." La Besancon se adunau vreo cincizeci de persoane. A fost de asemenea o mişcare importantă în Bourgogne, pe de o parte în Bresse şi în jur de Chalon, de altă parte la Dijon şi în împrejurimi, unde erau adunări în 1856. La Paris, strângerea laolaltă pentru Numele Domnului s-a format în timpul primelor călătorii ale lui J. N. Darby pe continent; era formată din 30 sau 40, cea mai mare parte oameni modeşti, în 1854. Erau adunări la Amiens, la Creil şi în regiunea Orleans. Lucrarea se făcea totodată în sud-vest, în apropiere de Angouleme, la Limoges, la Bordeaux şi în regiunea lui, la Saint-Fay, Clairac, Nerac şi în Beam, unde J. N. Darby a venit în 1837, apoi în 1847. Unele adunări s-au format după 1840 la Bayonne, Orthez, Bellocq, ceva mai târziu la Pau şi Nay, unde nu le-a fost greu s-o rupă cu sistemele omeneşti. Numele lui Louis Barbey - vechi însoţitor al lui Pyt în lucrare - pe care l-am întâlnit în câteva rânduri, rămâne „identificat cu lucrarea lui Dumnezeu în ţara aceasta" (J. N. Darby) şi cu începuturile adunării la Pau; momente dificile au fost cunoscute aici în 1850, din partea unui lucrător plin de zel (Buscarlet) care, neputând înţelege ideea de a nu mai avea bătrâni şi un preşedinte recunoscuţi, n-a mai rămas împreună cu fraţii. A. Moureton, pe care îl vom întâlni la Saint-Albit, s-a arătat activ în acest loc. La Nimes, Adrien Boissier a început publicarea revistei „Ecoul Mărturiei" în 1860, pentru a o continua la Angoleme, la Limoges, la Paris, din nou la Nimes în 1869, în sfârşit la Paris, unde acest preţios slujitor al lui Dumnezeu a murit în 1873. Aşa cum am spus, şederea lui J. N. Darby în Franţa s-a prelungit începând din 1847 şi el a revenit în mod regulat, aproape în toţi anii, după 1853. La Pau, el era primit acasă la prietenul şi colaboratorul său Pierre Schlumberger, un alsacian evlavios care punea în slujba Domnului bunurile sale materiale; stabilit cu familia lui la Pau, pentru sănătatea sa, el şi-a luat locul în mica adunare în 1848. Acolo J. N. Darby a redactat cea mai mare parte din volumele sale de „Studii asupra Cuvântului", apărute din 1852 până în 1856 şi, cu ajutorul unor fraţi bine pregătiţi, adunaţi împreună cu el la Pau în fiecare iarnă, el a făcut o mare parte din traducerea sa a Noului Testament (publicat în 1859), apoi şi a Vechiului Testament (publicat în 1885, după moartea lui).
Elveţia germană Lucrarea în Elveţia roamnă şi-a avut ecoul şi prelungirea în Elveţia germană. J. N. Darby se afla acolo în 1850 şi se pare că erau deja adunări la Basle, Berna, Saint-Gall, Zürich.
Germania Puţin după aceea lucrarea s-a întins în Germania. Duhul lui Dumnezeu lucra acolo, îndeosebi în Westfalia. Unele persoane se arătaseră interesate de învăţătura Cuvântului, la Düsseldorf, prin fratele mai mare al lui J. N. Darby, care locuise acolo doi ani. De altă parte, la Elberfeld o unitate a fraţilor (Bruderverein) lucra în duhul Trezirii evanghelice, urmărea o lucrare în oraşul
acesta industrial şi în regiunea lui, prin vreo doisprezece evanghelişti. Aici a venit să se stabilească un frate elveţian, H. Thorens, care cunoscuse la Lyon, în 1846, pe un tânăr creştin din Elberfeld, iar acesta l-a făcut să vină aici. El strângea acasă la el pe unii credincioşi pentru a cerceta Cuvântul, printre care mulţi dintre aceşti evanghelişti, între alţii doi fraţi, Karl şi Ernst Brockhaus. Aceştia, împreună cu alţi trei, au ieşit din Bruderverein pentru a forma împreună cu H. Thorens cea dintâi adunare a fraţilor în Germania. Aceasta avea loc în 1852. Doi ani mai târziu J. N. Darby a venit la Elberfeld şi a traversat toată regiunea accidentată vecină, un drum foarte obositor, dar a avut o primire călduroasă nu numai pentru el însuşi, ci şi pentru adevărul pe care îl predica. Strângeri laolaltă numeroase nu au întârziat să se formeze. Scrierile engleze traduse în germană se răspândeau. J. N. Darby a venit din nou în anii următori, pentru şederi mai prelungite. Împreună cu mai mulţi colaboratori, el a făcut o traducere a Bibliei în germană. El putea să scrie în 1869: „Lucrarea se întinde deosebit de frumos în toată Germania."
Ţările de Jos şi Belgia S-au deschis unele uşi şi în Ţările de Jos. În 1854-1857, oameni din societatea înaltă, întorşi la Dumnezeu la Nice printr-un frate italian, Biava, au fost vizitaţi de J. N. Darby care se ducea în Germania şi în Elveţia. Mai târziu, Belgia la rândul ei a cunoscut adevărurile în legătură cu Adunarea, îndeosebi în regiunile industriale din Hainaut şi Liege; ele au beneficiat între altele de lucrarea lui W. J. Lowe (1838-1927), după 1870.
Lucrarea în Italia În Italia, Trezirea evanghelică n-a fost cunoscută înainte de 1848, epocă în care a avut loc o lucrare remarcabilă îndeosebi la Florenţa, atât pentru chemarea sufletelor la Cristos, cât şi pentru strângerea lor laolaltă în jurul Lui. Împotrivirea a fost mare nu numai din partea bisericii catolice şi a guvernelor dominate de ea, ci şi din partea bisericii vaudeze şi a unor sisteme religioase protestante reprezentate până atunci numai de comunităţi străine neînsemnate şi care şi-au făcut loc în peninsulă şi în Sicilia, mai ales metodismul. Peste tot, cei credincioşi erau puşi în gardă împotriva „plymouthismului". Printre elementele cele mai active ale mişcării erau doi creştini luminaţi şi plin de zel, pe care Dumnezeu îi chemase dintre cei nobili şi înţelepţi în lumea aceasta, unul dintr-o familie renumită florentină, contele Pietro Guicciardini, celălalt dintr-o familie din Neapole, care îşi făcuse un nume în litere şi în arte, T. P. Rossetti. Cel dintâi, întors la Dumnezeu la Florenţa şi care s-a alăturat unui grup de martori smeriţi ai Domnului, a trebuit să se exileze în Anglia în 1851, acolo i-a întâlnit pe fraţi şi tot acolo a fost instrumentul întoarcerii la Dumnezeu al celui de al doilea, exilat şi el pentru motive politice. Amândoi, învăţaţi în adevărul privitor la Adunare, reîntorşi în Italia s-au dedicat lucrării, îndeosebi printre cei sărmani, cu un devotament neobosit. Din nefericire ei favorizau amestecul celor credincioşi cu lumea, spre paguba strângerii lor în afara taberii. Înaintarea Evangheliei era reală mai ales în Toscania şi în Piemont, dar ea se însoţea de o extremă confuzie
ecleziastică. „Dacă vrei să vezi ruina Bisericii şi consecinţele ei, acolo (în Italia) trebuie să te duci, scria J. N. Darby în 1872; fiecare sectă caută să pună mâna pe aceia pe care Dumnezeu îi aduce la cunoştinţa Evangheliei introducându-i în starea în care ea se află şi într-o delăsare morală care zdrobeşte inima. Astfel, în general, aceste biserici abia stabilite, se şi prăvălesc." S-au format, între 1848 şi 1860, un anumit număr de comunităţi detaşate de organizaţiile existente, dar ele nu ajungeau până la noţiunea de libertate a slujirii prin Duhul; ele încercau să se constituie într-o biserică creştină liberă a Italiei, dar această biserică avea tot aşa de repede să se dezorganizeze. În mijlocul acestei confuzii, doar câţiva fraţi, credincioşi modeşti adânc încercaţi, au început să se adune în simpla ascultare de Cuvânt, începând din 1865. Câteva adunări s-au format astfel la Milan, apoi la Turin, la Roma. Dumnezeu a ridicat slujitori, îndeosebi pe Giacono Biava, care a început în 1870 la Turin publicarea unei reviste folositoare de zidire şi de evanghelizare, „Il dispensatore". Văile vaudeze au văzut înfiinţarea de adunări. G. Biava a fost luat pe neaşteptate în 1880, dar lucrarea a fost continuată de fraţi pregătiţi, printre care şi englezul E. L. Bevir. Ea a fost în atenţia deosebită din partea lui J. N. Darby, care s-a dus de mai multe ori în Italia, a petrecut două luni la Turin în 1871, apoi la Milan în 1874.
Spania În Spania, cu toată autoritatea clerului catolic şi violenţa împotrivirii lui, Evanghelia a pătruns puţin câte puţin, datorită lucrării englezilor din Gibraltar (stăpânit de Anglia începând cu 1704), apoi societăţilor biblice străine, după 1835. Adevărul cu privire la Biserică a fost semănat aici încă din 1838, prin evlaviosul frate R. C. Chapman. El şi-a arătat roadele treizeci de ani mai târziu, în Catalonia (Barcelona), la Madrid, în nord-vest, datorită mai ales colportorilor curajoşi care străbăteau toată peninsula. Dar şi acolo conducătorii s-au angajat pe o cale prea largă. Abia mai târziu câteva adunări s-au format pe terenul separării reale pentru Cristos. Fratele W. J. Lowe, printre alţii, le avea îndeosebi pe inimă.
În Orient Orientul apropiat a fost atins de Trezirea evanghelică prin Comitetul american pentru misiunile străine, întemeiat în 1810, o societate prezbiteriană. Deşi încercau să se ocupe de aceşti musulmani de care părea imposibil să te apropii, misionarii aceştia au lucrat peste tot printre populaţiile numeroase de apartenenţă creştină, copţi, în Egipt, ortodocşi, maroniţi, greco-catolici şi sirieni, în Liban şi în Siria. Lucrarea lor a avut rezultate, prin harul lui Dumnezeu, în aceste ţări diferite, pentru a aduce suflete la cunoşterea Sa. Adevărul cu privire la Adunare a fost răspândit de unul dintre aceşti misionari, un slujitor prezbiteran, Benjamin F. Pinkerton. La cerinţa Comitetului său, el studiase scrierile fraţilor şi mai ales ale lui J. N. Darby, cu scopul de a le combate cu motive puternice. El a fost dimpotrivă luminat prin citirea lor. El sa retras din misiune în 1870, s-a stabilit la Beyrouth pentru a face rost de o presă de imprimat şi a răspândit traduceri de lucrări şi tractate în toate ţările
din Orientul apropiat. Nu a lipsit împotrivirea clerului local, nici cea a misionarilor a căror activitate se desfăşura în acelaşi timp (Universitatea americană renumită din Beyrouth fusese întemeiată de ei în 1866), dar lucrarea lui a fost binecuvântată. Ea s-a prelungit până la moartea lui în 1891, cu frumoase rezultate în Liban. Se frângea pâinea la Iafa (Palestina) din 1872, în multe locuri în Siria în anii următori, apoi la Beyrouth şi la Mardin (Turcia). El a vizitat totodată Egiptul, unde coopera cu el un colportor german, Ludwig Schlotthauer, care a murit în 1921, după mai mult de 50 de ani de lucrare în Egipt. Schlotthauer se stabilise în Alexandria, unde masa Domnului începuse să fie respectată de prin 1874. Unii pastori prezbiterieni luminaţi aveau să i se alăture, alţi fraţi au venit din Europa, printre care, ceva mai târziu, Otto Bladel - dar şi fraţi egipteni, ca pastorul prezbiterian Girgis Rafail (care a murit în 1934), a cărui amintire este totdeauna preţuită. Lucrarea a luat o dezvoltare însemnată începând din 1881, nu numai în deltă, dar mai ales în Egiptul de Sus, în oraşele şi în târguşoarele mici, izolate. Slujitorii lui Dumnezeu n-au fost lipsiţi de încercări, de multe ori s-au aruncat în ei noroi sau legume stricate, de către fanatici, la ieşirea lor din adunări. Adunările din Egipt au fost păzite de la început într-o unitate bine închegată. Ele sunt acum mai mult de 170, ca număr.
În America Lucrarea s-a întins în Statele Unite şi în Canada datorită mai ales a imigrării puternice europene din secolul al XIX-lea. Fraţi de origini diferite, germani, elveţieni, francezi, au contribuit alături de cei din Britania la formarea unor adunări, păstrând cel puţin o generaţie limba lor de naştere. Nu este cazul de a le face aici istoria. J. N. Darby a făcut mai multe călătorii de lungă durată în ţările acestea. Din septembrie 1862 până în septembrie 1863 el a fost în Canada, dar a făcut şi o plimbare de peste 3000 kilometri în Statele Unite. A doua călătorie a fost din ianuarie până în august 1865; o a treia, din august 1866 până în februarie 1868. Una de scurtă durată a fost în iulie 1870. O alta, din iunie 1872 până în aprilie 1873. Şi în sfârşit, din august 1874 până în iunie 1877 când s-a întors în Europa, el a parcurs Statele Unite, Canada şi şia prelungit călătoria peste Pacific până în Noua Zeelandă, unde unele adunări se formaseră de asemenea prin imigranţi, la fel şi în Australia. Aceste treceri prin America de Nord au permis diferite lucrări în regiunile nou populate şi printre indieni. Conferinţe mari la Guelph (Canada) au reunit fraţi veniţi din mari depărtări; amintirea lor revenea deseori în corespondenţa sa. Un caz deosebit şi demn de atenţie este cel din Guyana, unde J. N. Darby a făcut o călătorie în 1869, vizitând în acelaşi timp şi Antilele. Un vechi ofiţer de marină englez, Leonard Strong, devenit pastor după întoarcerea sa la Dumnezeu, venise în Guyana în 1826 ca director de şcoală al unei parohii anglicane. Învăţat de Cuvânt, el a părăsit puţin după aceea biserica anglicană, a evanghelizat în plantaţiile unde erau sclavi negri, a fost alungat de ura plantatorilor şi s-a stabilit la Georgetown, unde împreună cu alţi credincioşi se adunau în jurul Domnului. El a fost în relaţii cu cei dintâi „fraţi" din Anglia şi
când unul dintre ei, Iosif Collier, a venit în Guyana în 1839, terenul era pregătit pentru adunări, cu atât mai mult cu cât sclavia avea să fie desfiinţată şi negrii eliberaţi primeau cu bucurie Evanghelia. Lucrarea avea să se continuie, la fel ca în Antilele Mici, la Barbade (din 1862, datorită unui frate englez B. T. Slim), Saint-Christophe, Saint-Vincent şi în Antilele Mari, în Jamaica (din 1860, cu un frate Childs venit din Noua Zeelandă). Dacă în schiţa foarte incompletă care a fost încercată cu privire la lucrarea Duhului lui Dumnezeu care chema pe cei credincioşi să se unească în jurul lui Cristos, J. N. Darby apare ca instrument principal al acestei chemări, chiar numai gândul de a da numele său unei lucrări care nu era a sa, ci a Domnului, îi era detestabil. Desigur, el a continuat neobosit lucrarea sa preţioasă, trecând prin multe lupte şi necazuri, cu toată slăbiciunea sănătăţii lui, vestind pe Cristos, învăţând adevărurile pe care el le primise prin Cuvânt şi arătând până la sfârşit că nu avea alt motiv decât gloria Stăpânului său. Renunţând la postul lui de pastor, el nu renunţase la grija pentru suflete şi, ca Wesley, putea spune că lumea întreagă devenise parohia lui. A trecut printr-o bună parte din ea. Am văzut cum, din 1864 până în 1878, a trecut de şapte ori oceanul - el, care se temea de mare! - într-o epocă în care astfel de călătorii nu prezentau condiţiile uşoare de azi, pentru a duce până departe cuvântul vieţii. Nu era niciodată obosit să vestească Evanghelia celor necredincioşi, cu o dragoste arzătoare pentru suflete, la fel cum purta pe inima lui întreaga Adunare a lui Dumnezeu. Urmând exemplul marelui apostol al neamurilor, el suferea şi lupta pentru ea, pentru a face ca mădularele trupului lui Cristos să înţeleagă mai bine unitatea lor cu Cel care este Capul, în glorie, în aşa fel încât să-L arate, să-I slujească aici pe pământ şi să-L aştepte din cer. Acest slujitor credincios a fost luat la Domnul la 29 aprilie 1882, în Bournemouth (Anglia). Pe mormântul lui este scris: „Ca un necunoscut şi totuşi bine cunoscut" (2 Corinteni 6:9). Dar nu numai activitatea aceasta binecuvâtată avea să se desfăşoare. Alţi lucrători demni de atenţie au fost ridicaţi de Domnul în aceeaşi epocă sau după aceea. Am întâlnit pe câţiva dintre ei. În felul acesta numele lui J. L. Harris (1793-1877), J. G. Bellet (1795-1864), E. Cronin (1801-1882), P. F. Hall (1804-1886), G. V. Wigram (1805-1879), J. B. Stoney (1814-1897) sunt de nedespărţit de perioada „începutului fraţilor." Această înflorire a unei noi mărturii a fost marcată de frământări şi de lupte pentru a ieşi din diferitele sisteme religioase, cât şi de entuziasmul, dragostea frăţească, în prospeţimea celei dintâi dragoste şi în alipirea de Scriptură şi de Cristos. Învăţăturile primite atunci rămân fundamentale, cu privire la poziţia creştinului, la Biserică, la profeţie. O umblare în credincioşie, o viaţă consacrată preamăreau harul lui Dumnezeu în umilinţa reală a celor care se simţeau obiectele harului acestuia. Împotrivirile, uneori furioase, care se dezlănţuiau, veneau de la faptul că ei mergeau pe o cale de despărţire de lume. Îţi aminteşti cu bucurie şi cu regret totodată şi, mai mult, cu capul plecat, această reînnoire care vorbea de primele zile ale Bisericii: Domnul adăuga fără încetare noi suflete la cele care erau deja, iar adunările erau „în
pace, zidindu-se şi umblând în frica Domnului şi, prin mângâierea Duhului Sfânt, creşteau" (Faptele Apostolilor 2:47;9:31). Dar a fost un timp foarte scurt, încă o dată s-a verificat imposibilitatea pentru om de a păstra intact ce i-a încredinţat Dumnezeu. Vrăjmaşul nu rămânea inactiv. Renunţând să mai folosească arma violenţei, deodată şi-a schimbat tactica.
Temeliile puse la încercare Efortul Vrăjmaşului s-a îndreptat asupra adunării din Plymouth, unde Dumnezeu lucrase cu atâta binecuvântare. Ea a ajuns destul de repede tulburată de comportarea unui frate cu mari aptitudini, pe care l-am întâlnit deja la începutul acestei adunări, B. W. Newton. El a avut de la început „o evoluţie deosebită de a celorlalţi fraţi" (W. Trotter). Atâta timp cât nu a fost vorba decât de idei diferite în interpretarea profeţiilor Apocalipsei şi de aplicarea lor la Biserică sau de prezentarea învăţăturii într-un mod foarte personal, dar într-o linie doctrinară aparent sănătoasă, aceasta rămânea în domeniul lucrurilor în care avem să ne îngăduim unii pe alţii, în dragoste. Dar Newton a introdus puţin câte puţin vederi aparte cu privire la umblarea şi la aşteptarea Bisericii, şi un spirit clerical contrar libertăţii Duhului în adunare. Cu încetul s-a dezvoltat un sistem care punea toată slujirea Cuvântului, şi chiar participarea la închinare, în mâinile a doi sau trei învăţători, tinzând să facă din fiecare adunare locală o unitate independentă, sub autoritatea conducătorilor ei. S-au produs necazuri, mulţi fraţi văzând că se mergea spre „răsturnarea tuturor adevărurilor care, prin harul lui Dumnezeu, fuseseră puse în lumină de fraţi" (W. T.). Unii fraţi de la început, ca Hall, Wigram, Campbell, au preferat să părăsească adunarea din Plymouth, unul după altul. De partea lui, J. N. Darby îşi făcea lungile sale plimbări pe continent, cu unele prezenţe în treacăt pe la Plymouth, care îi aduceau de fiecare dată mai multă durere şi nelinişte. „Simt, scria el în 1844, că poziţia adunării din Plymouth în mărturia din ultimul timp s-a schimbat cu totul... Plymouth a încetat să reprezinte dragostea de fraţi, el reprezintă o opinie... Doctrina Bisericii este pierdută în învăţătura aceasta." J. L. Harris rămânea acolo, menţinând atât cât putea adevărul. Când a sosit J. N. Darby, în mai 1845, divergenţele ajunseseră în aşa fel încât Harris a încetat orice lucrare şi J. N. Darby s-a hotărât să se retragă din această adunare, în octombrie. Mai întâi singur, el s-a aflat reunit, două luni mai târziu, cu aproape jumătate (peste 400 de persoane) din fraţii şi surorile care se separaseră ca şi el. O emoţie uşor de înţeles s-a manifestat în adunările din Anglia, la Londra îndeosebi. Dar lucrurile au luat o gravitate nouă, când nu numai bazele strângerii laolaltă, dar însăşi „temeliile credinţei" se aflau atacate de introducerea unor învăţături greşite cu privire la Persoana însăşi a Domnului Cristos. Ele au venit la lumină în 1847: s-a aflat că Newton învăţa că Isus era, prin naşterea Sa, „expus, datorită legăturii Lui cu Adam, sentinţei morţii care fusese rostită asupra rasei umane" şi că El era obligat să dobândească viaţa prin ţinerea Legii. El ar fi avut de suportat unele suferinţe care Îl priveau personal, din cauza propriei Sale situaţii, suferinţe sub judecată, deosebit de acelea pe
care El le-a îndurat ca Locţiitor al nostru sub mânia lui Dumnezeu. Însemna a spune că era pătat Cel despre care Scriptura vorbeşte ca despre Mielul fără cusur şi fără pată. Aşa cum scria unul care s-a eliberat de învăţătura aceasta: dacă ea ar fi fost adevărată, „Cristos n-ar fi putut să devină garantul nostru, jertfa noastră, Mântuitorul nostru, pentru că El ar fi trebuit să Se elibereze pe Sine Însuşi... Tot ceea ce ar fi putut face până în ultima clipă a morţii Sale, tot ce ar fi putut oferi în moartea Sa, ar fi trebuit în mod necesar să fie pentru propria Sa scăpare... Dar atunci, ce ar deveni învăţăturile binecuvântate ale harului? Ce ar deveni Evanghelia slăvită a mântuirii lui Dumnezeu? Ce ar ajunge Biserica? Ce ar mai fi cu noi individual? L-am fi pierdut pe Cristos! G. Müller zicea că în aceste condiţii „Domnul ar fi avut nevoie de un Mântuitor, ca şi noi." Iată în ce termeni Newton îndrăznea să vorbească despre Acela care, deşi era Om al durerilor aici pe pământ, era totuşi totdeauna Fiul Celui Preaînalt: „Cristos avea experienţa unui om neconvertit, dar ales... El era expus mâniei şi pedepsei lui Dumnezeu... El era mai departe de Dumnezeu decât Israel, când acesta îşi făcuse viţelul de aur... Fiind expus mâniei şi pedepsei lui Dumnezeu, ca om născut din Adam şi ca iudeu, El a ştiut să scape prin rugăciune şi prin evlavie de multe din suferinţele pe care ar fi trebuit să le îndure... Totuşi El a suferit atât de mult în viaţa Sa, încât figura Lui inspira dezgust şi îţi întorceai faţa de la El..." Doctrina aceasta care atingea, până la hulire, gloria personală a Mântuitorului nostru, a provocat reacţii foarte aprinse. J. N. Darby o combătea cu tărie. Ea a fost condamnată de mulţimea fraţilor. Însăşi autorul ei s-a silit s-o atenueze, dar retrăgând numai o frază în mod evident de neprimit, care aplica lui Cristos expresia „au fost făcuţi păcătoşi" din Romani 5:19; şi mulţi dintre cei care fuseseră un timp de acord cu acestea, şi-au recunoscut greşeala şi s-au depărtat de el. Dar atunci trebuia neapărat să se pună întrebarea: Cum să te porţi faţă de aceia, persoane şi adunări, care, deşi respingeau erezia, voiau să menţină părtăşia la masa Domnului cu cei care erau de acord cu erezia? Betezda. - Cazul s-a prezentat foarte clar cu Betezda. Era numele unei capele, la Bristol, unde un mic nucleu de fraţi începuse să se adune în 1832 şi apoi a crescut. Acolo se găseau doi conducători respectaţi, H. Craik al cărui dar de învăţător era preţuit, şi G. Müller, cunoscut peste tot pentru faptele lui de milostenie şi de credinţă, pentru care se consacrase cu o renunţare de sine exemplară. Dar au fost primite în adunarea aceasta din Betesda persoane venite de la adunarea din Plymouth, unde Newton încă lucra şi unde mulţi îl susţineau deschis. Unii fraţi evlavioşi din Betezda au protestat, câţiva s-au retras din adunare; alte adunări au cerut explicaţii. Zece fraţi mai de seamă din Betezda, cu Craik şi Müller în frunte, şi-au expus vederile într-o scrisoare adresată adunării, dar care s-a răspândit. Poziţia fraţilor acestora era următoarea: 1. Ei declarau că ţineau „adevărurile privitoare la Persoana Domnului nostru, la absenţa păcatului din firea Lui şi la perfecţiunea jertfirii Lui" şi respingeau gândul că „binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu S-ar fi aflat învăluit de
vinovăţia celui dintâi Adam sau că ar fi fost născut sub blestem datorită călcării legii." 2. Ei declarau că nu erau dispuşi să primească la cină, persoane cunoscute că ţin şi răspândesc aceste erezii. 3. Dar ei refuzau ca învăţăturile acestea să fie cercetate de adunare ca întreg, nedorind, spuneau ei, ca „noi, la Bristol, să fim duşi în controversa privitoare la învăţăturile acestea... Noi nu socotim că „pentru că unele greşeli pot fi învăţate în Plymouth sau în altă parte, să fim obligaţi şi noi, ca întreg, să le cercetăm." 4. Ei considerau deci adunarea ca fiind liberă să primească persoane care, deşi neprimind aceste erezii pentru ele, aparţineau de adunări în care ele erau tolerate şi puteau fi învăţate. „Presupunând că autorul scrierilor suspectate ar fi cu totul eretic, aceasta nu ne-ar autoriza să nu primim pe cei care ar veni la noi şi i-ar fi urmat învăţăturile, atâta timp cât noi n-am fi convinşi că ei au înţeles şi au primit vederi care răstoarnă temeliile adevărului." Cu alte cuvinte, cel care aduce învăţături greşite şi cei care îl susţin direct sunt singuri responsabili; adunarea unde ei se află şi lucrează poate să fie în părtăşie cu ei cum este cu orice alt creştin, fără să se simtă pătată de învăţătura greşită. Aceasta este o problemă individuală şi aduce după sine faptul că fiecare adunare nu este responsabilă decât pentru ea însăşi. Se afirmă astfel că poţi să fii neutru când este vorba de rău, ca individ şi ca adunare. Scrisoarea aceasta a fost citită la 3 iulie 1948 înaintea adunării din Betezda; aceasta s-a situat, în marea ei majoritate, pe poziţia celor zece. De aici au urmat tulburări. J. N. Darby, G. Wigram, W. Trotter s-au găsit în opoziţie cu cei mai vechi şi scumpi însoţitori în lucrare, cum erau lordul Congleton, Chapman, J. L. Harris însuşi. Când, în anul următor, se plănuia o reuniune pentru a mai examina împreună lucrurile, conducătorii din Betezda au pus drept condiţie ca J. N. Darby şi G. V. Wigram să nu participe. Dezbinarea era deci înfăptuită: pe de o parte adunările care acceptau să rămână în părtăşie cu Betezda, pe de alta cele care considerau că a accepta o astfel de părtăşie înseamnă a tăgădui însuşi principiul strângerii laolaltă în unitatea trupului şi în despărţirea de rău. În zece ani dezbinarea aceasta avea să se întindă în ţările de pe continent şi în America. Ea s-a continuat. „Fraţii largi" au menţinut principiul independenţei, potrivit căruia adunările locale formează unităţi distincte, ale căror hotărâri nu le angajează decât pe ele şi nu sunt obligate să ţină şi deciziile altor adunări. În fiecare adunare, de altă parte, fiecare persoană răspunde individual înaintea Domnului. Sistemul ar fi egal, dus la extrem, cu fărâmiţarea Bisericii, făcând o Biserică din fiecare adunare locală. Principiul la care, dimpotrivă, au continuat să se ataşeze cei socotiţi ca „exclusivişti", termen pe care ei îl resping cu totul, este cel al solidarităţii adunărilor locale, exprimând în felul acesta unitatea trupului lui Cristos, în separarea şi judecarea oricărui rău evident, atât doctrinar cât şi moral. Principiul acesta nu
este altul decât cel al mărturiei Domnului nostru. De fapt, dacă istoria „fraţilor largi" arată la ei multe roade de un devotament care nu se poate contesta, fie în evanghelizare, fie în facerea de bine, eşti obligat să constaţi de asemenea că însăşi noţiunea de chemare cerească a Adunării şi caracterul ei de străină aici pe pământ s-au slăbit tot mai mult. A reduce, cum au făcut unii, dezbinarea foarte dureroasă din 1848 şi urmările ei, la o ceartă teologică asupra unor puncte minore sau, şi mai rău, la un antagonism personal între B. W. Newton şi J. N. Darby, înseamnă a înjosi însemnătatea însăşi a faptului, care nu era altul decât adevărul relativ la Adunare şi la lucrarea unui singur Duh în mijlocul ei, lucrare primită prin recunoaşterea drepturilor lui Cristos, Capul acestei Adunări: în final, însăşi gloria Domnului nostru Isus Cristos.
În „timpuri grele" Cu toată profunda tristeţe care le strângea inimile în prezenţa dezastrului adus în mărturia încredinţată fraţilor, cei care rămâneau credincioşi adevărurilor primite la început au reluat curaj şi lucrarea lor prin predici şi prin scrieri a fost binecuvântată de Domnul mai mult ca niciodată pentru mii de suflete. Cărţile şi tractatele lor s-au răspândit în lumea întreagă. Cităm între altele scrierile lui C. H. Mackintosh (1820-1896), care au pus la dispoziţia celor credincioşi, pentru hrana lor, bogăţiile pe care Dumnezeu le-a descoperit în Cuvântul Său şi care au fost regăsite cu ocazia Trezirii. În ce priveşte tractatele de evanghelizare, ca cele ale lui C. Stanley (1818-1888), distribuite din abundenţă, veşnicia va face cunoscut toate persoanele aduse să-L cunoască pe Domnul prin mijlocul lor. Comentariile lui W. Kelly (18201906) asupra tuturor cărţilor Bibliei au contribuit mult la zidirea celor credincioşi; ele se caracterizează printr-o mare claritate de învăţătură şi printr-o rară putere demonstrativă. „Bibly Treasury", revista pe care a redactat-o din 1856 până la moartea sa, este o mină de bogăţii. În sfârşit, lui i se datoreşte publicarea completă şi metodică a numeroaselor lucrări ale lui J. N. Darby, care, prin profunzimea şi bogăţia expunerii Scripturilor, depăşeşte pe ale tuturor celorlalţi fraţi; nu putem decât să binecuvântăm pe Dumnezeu că a ridicat un astfel de slujitor. Ajunşi aproape de sfârşitul perioadei harului, de clipa în care Biserica va fi răpită în întâmpinarea Soţului ei, este locul să lăudăm din toată inima noastră pe Autorul întregului har care a dat alor Săi privilegiile şi binecuvântările regăsite după secole de uitare. Cu cât cercetăm această istorie, cu atât suntem convinşi de caracterul divin al misiunii încredinţate „fraţilor", pe care El i-a chemat „să iasă la Isus, afară din tabără." Lor li s-a dat să expună, prin Biblie, adevărurile preţioase cu privire la Adunare ca trup al lui Cristos şi la locul Capului său ca Om glorificat la dreapta lui Dumnezeu - prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în fiecare credincios şi în Adunare - nădejdea proprie acesteia, adică venirea Domnului ca să ia pe ai Săi, spre deosebire de arătarea Lui în glorie pentru a elibera pe Israel şi creaţia - şi multe alte adevăruri importante, puţin cunoscute în afara lor. În acelaşi timp, lor le-a fost
dat să expună cu claritate şi putere adevărurile fundamentale ale Evangheliei, iertarea, îndreptăţirea prin credinţă, primirea vieţii veşnice şi acceptarea celui credincios în Cel Preaiubit. Cei care au pornit pe urmele lor, profitând de lucrarea lor, sunt chemaţi să se bucure de privilegiile acestea şi să fie răspunzători de menţinerea acestor adevăruri (2 Timotei 3:14). Mărturia fraţilor a continuat într-adevăr, prin harul lui Dumnezeu, dar slăbiciunea care a atins-o arată o dată mai mult că tot ce este pus în mâinile omului este rânduit să se ruineze, Cristos rămânând singurul „martor credincios şi adevărat." N-au ştiut să se păzească de dezbinările provocate în general prin părerile deosebite de apreciere în cazurile de disciplină. O lipsă de înţelegere şi de răbdare a dus la astfel de dezbinări, dintre care unele au avut consecinţe îndelungate. Aşa a fost în 1880 (în legătură cu situaţia din Ramsgate, la Londra) şi în 1910 (cu situaţia din Tunbridge Wells, Anglia); consecinţe felurite s-au resimţit, mai ales în America şi în Franţa. Alte despărţiri între fraţi au fost explicate cu motive şi mai profunde. Vrăjmaşul nu şi-a slăbit eforturile pentru a strecura învăţături care sapă chiar temeliile creştinismului. A fost gravă criza din 1890, în urma învăţăturilor pe care un frate influent din adunarea din Greenwich, F. E. Raven, le răspândea de câţiva ani şi pe care unii fraţi, cum este şi W. Lowe, le-au dat pe faţă în 1888. Vederile acestea noi erau expuse într-un limbaj adesea neclar şi interpretabil, care permitea autorului lor să spună că este rău înţeles, fără ca să-şi retracteze fondul ideilor. Sub aparenţe oarecum mistice, ele erau în realitate raţionaliste şi aduceau la lumină erezii tot atât de vechi ca şi creştinismul. Ele erau în legătură cu unitatea Persoanei Fiului lui Dumnezeu, ajungând să separe umanitatea lui Cristos de divinitatea Lui - cu viaţa veşnică, prezentată ca deosebită de această Persoană - şi cu poziţia celor credincioşi, care n-ar avea toţi această viaţă veşnică la acelaşi nivel, ci potrivit nivelului lor de dezvoltare spirituală. S-au provocat controverse, în care cea mai mare parte dintre fraţi n-au vrut deloc să intre. J. W. Lowe în Anglia, K. Brockhaus în Germania, H. C. Voorhoeve în Olanda, H. Rossier şi A. Ladrierre în Elveţia, L. J. Favez în Franţa şi alţii s-au ridicat cu tărie şi claritate împotriva acestor învăţături greşite. Dar în jurul lui Raven se formase o partidă, din care s-au răspândit idei greşite în unele adunări în Anglia şi cea mai mare parte pe continent, în afara celor din Franţa şi mai ales din Italia. Mai târziu aveau să se adauge, la învăţăturile lui Raven, altele şi mai îndepărtate de Scriptură. Din nefericire este foarte adevărat că o cauză generală de slăbiciune este delăsarea şi legătura prea strânsă cu „veacul cel rău de acum." Umblarea cu tărie şi credincioşie, în separarea pentru Cristos, primind aceeaşi situaţie de lepădare din partea altora, ca şi El, aşa cum a fost caracteristica „celor dintâi fraţi", cu greu se mai menţinea. Nu se mai ţineau strâns legaţi de Cel ce este Capul şi au fost antrenaţi în lucrurile lumii. Dacă se încearcă să lupţi pentru o ţinere mai strictă a formelor exterioare şi a prescripţiilor obligatorii, devii legalist sau sectar. Secretul binecuvântării, la sfârşitul ca şi la începutul
istoriei Bisericii rămâne într-o astfel de despărţire. Numai inima alipită de Domnul, „ieşind afară la El", se va găsi aşezată în mod natural acolo.
CÂTEVA ASPECTE ALE CREŞTINĂTĂŢII De la Trezire până în a doua jumătate a secolului al XXlea Înainte de a încheia studiul acesta, rămâne să privim sumar istoria Bisericii de nume în general în secolul XIX şi până în zilele noastre. Caracterele Laodiceii sunt tot mai vizibile în „casa cea mare" în care ne aflăm: a fi mulţumit cu tine însuţi, a fi căldicel faţă de Cristos, a avea pretenţii spirituale. Scrisoarea pe care Domnul o trimite adunării acesteia (Apocalipsa 3:14-20) arată în ea faza de la urmă a Bisericii aici pe pământ; odată ce sfinţii cereşti vor fi răpiti, El nu va întârzia s-o „verse din gura Sa" şi mărturia Bisericii responsabile se va termina, pentru a face loc arătării glorioase a lui Cristos şi a stabilirii Împărăţiei Sale. Cu toate acestea, în tabloul trist al mersului de acum spre lepădarea pe faţă de credinţă, se poate vedea firul acesta de argint al harului, pe care am vrut mereu să-l urmărim.
Biserica romană Pierderea autorităţii ei pământeşti Biserica romană, cu toate loviturile primite, îşi menţine pretenţia de a domina creştinătatea, ca fiind singura Biserică. Este de remarcat că toată puterea politică i-a fost luată chiar atunci când ea recunoştea, cu îndrăzneală, infailibilitatea căpeteniei ei. În 1854 papa Pius al IX-lea proclamase dogma conceperii fără pată a Fecioarei. În decembrie 1869 el a rânduit un consiliu la Vatican şi a obţinut, la 8 iulie 1870, proclamarea dogmei infailibilităţii papale. Dogma aceasta nu înseamnă că papa personal ar fi infailibil, ci că este aşa atunci când, „vorbind de la amvon... adică exersând funcţia de păstor şi de învăţător al tuturor creştinilor... el stabileşte o doctrină referitoare la credinţă sau la moravuri." De mult timp se admitea că un decret al papei ratificat de episcopatul universal avea caracterul acesta de infailibilitate; dar proclamarea aceasta, făcută împotriva protestelor unei minorităţi de prelaţi mai ales francezi şi germani, care vedeau în ea nu fără raţiune uneltirile în care iezuiţii aveau cea mai mare parte, marca un pas nou în înălţarea omului, împotriva gloriei datorate lui Cristos. Dacă „toţi oamenii sunt mincinoşi" (Psalmul 116:11), cum ar putea să fie infailibil reprezentantul unei grupe de creaturi păcătoase? Numai El este infailibil, Cel care a spus: „Eu sunt Calea şi Adevărul şi Viaţa." Duhul Său este adevărul şi El ne călăuzeşte în adevăr, prin Cuvânt: „Cuvântul Tău este adevărul." Consiliul a fost întrerupt pe neaşteptate de războiul franco-german şi, câteva luni mai târziu, papa, nemaiavând sprijinul armatei franceze forţată să părăsească Roma, a fost deposedat de puterea lui pământească, atunci când Victor-Emanuel al II-lea, regele Italiei, a cucerit oraşul (20 septembrie). Ca
semn de protest, Pius al IX-lea s-a intitulat „prizonierul Vaticanului." Papalitatea a recăpătat doar o parte neînsemnată din teritoriul roman, Cetatea Vaticanului, când s-a înţeles cu guvernul italian, în 1928. Dar se ştie că umilirile şi judecăţile parţiale pe care Dumnezeu a făcut să le sufere papalitatea în cursul istoriei sale tulburi n-au făcut deloc să dispară pretenţiile ei de a domina. Ca Izabela din Tiatira (Apocalipsa 2:20-21), „nu vrea să se pocăiască de desfrânarea ei", şi, ca femeia stricată din Apocalipsa 17, tăgăduind chemarea cerească pentru „a se desfrâna cu împăraţii pământului", ea este gata să se urce pe „fiara stacojie", adică puterea civilă a imperiului roman viitor. Atunci ea va spune, biruitoare: „Stau ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi vedea întristarea" (Apocalipsa 18:7). Dar Dumnezeu o va azvârli din înălţimea ei: „De aceea, într-o singură zi vor veni nenorocirile ei: moarte, întristare şi foamete. Şi va fi arsă în foc." Pentru puţin timp, Biserica catolică nu mai are influenţă politică oficială şi ea a pierdut mult din influenţa sa indirectă în ţările catolice peste care a stăpânit mult timp. Cele mai multe dintre ele s-au despărţit de ea. În Franţa, episcopul a renunţat să lupte pentru a păstra catolicismului privilegiile pământeşti şi şi-a restrâns eforturile pentru a păstra un învăţământ confesional şi libertatea deplină a cultului. Stabilirea unui învăţământ de stat laic şi gratuit, în 1882, apoi o revoltă violentă anticlericală care a dus în 1905 la despărţirea Bisericii de stat, au marcat etapele mari ale dispariţiei acestei instituţii oficiale care fusese, atotstăpânitoare. Italia, Belgia, într-o anumită măsură, au urmat Franţei în direcţia aceasta. În Germania, certurile Bisericii catolice cu Bismarck (1871-1875) au avut un mare răsunet.
Întărirea puterii ei spirituale Dar biserica a ştiut să facă faţă acestei rupturi a legăturilor civile, întărind ierarhia sub autoritatea papei (episcopii erau numiţi de acum înainte numai de către papă, nu de guverne) şi puterea spirituală asupra lumii catolice. Atitudinea anticlericală a guvernului francez la începutul secolului a făcut ca cei credincioşi să se strângă în jurul reprezentanţilor bisericii acesteia, care, nemaiavând resurse materiale din partea statului, părea că arată a fi persecutată. Clasele înstărite, conservatoare, au căutat-o pentru a potoli cerinţele maselor în care înainta decreştinizarea. Ea însăşi a căutat să le recâştige, intervenind în chestiuni sociale, în mod deschis sub Leon al XIII-lea (enciclica novarum, 1891), prin sindicate „creştine". Dar în general ea lucra să menţină un acord aproape stabil între ea şi puterea publică responsabilă a ordinei stabilite, oricare ar fi oscilările politice. Nimic semnificativ decât acordurile încheiate începând din 1918 cu cea mai mare parte din statele europene, între altele cu Italia (acordul de la Latran) în 1929 şi cu Germania în 1933. Papalitatea a fost servită, în acţiunile ei asupra societăţii, de congregaţiile şi ordinele religioase, îndeosebi de cele care s-au restabilit direct din Sfântul Scaun, întâi de toate de iezuiţi, dar şi de dominicani şi franciscani. Multe din congregaţiile acestea fuseseră persecutate şi expulzate în diferite ţări. Deşi
fuseseră dispreţuiţi în Anglia, iezuiţii n-au părăsit niciodată ţara aceasta şi la începutul secolului aici ei erau, după un martor bine informat, mai numeroşi ca în Italia şi aceasta în toate clasele societăţii, în parlament, în clerul anglican, în corpul diplomatic, în presă, printre laicii protestanţi şi în cele mai înalte sfere politice şi sociale. În Franţa, congregaţiile practic alungate de legea din 1901 cu privire la asocieri, au reapărut după războiul din 19141918: iezuiţii n-au încetat să-şi desfăşoare acţiunea în toate mediile, dar mai ales printre clasele conducătoare, iar dominicanii mai ales prin lumea intelectuală. Predicând, învăţând şi mai ales infiltrându-se în viaţa particulară, mergând la nevoie până la marginea extremă a doctrinelor romane, dar fără a înceta să propovăduiască stricta ascultare de papalitate, aceste două ordine, deşi încă rivale, sunt instrumentele cele mai bune ale acesteia.
Câştigarea de adepţi Biserica romană a pierdut din teren în ţările care altădată erau în întregime catolice, mai ales din cauza decreştinizării. (De asemenea trebuie observat că unele căsătorii mixte, din ce în ce mai numeroase şi pe care ea ştia să le încurajeze, i-au fost de folos, pentru că ea cere soţilor pe care îi cunună, să le boteze şi copiii.) În schimb ea a realizat în alte părţi progrese însemnate. Efortul misionar catolic în ţările necreştine se micşorase foarte mult la începutul secolului al XIX-lea. El a fost reluat, stimulat de efortul misionar al Trezirii protestante şi a fost dus peste tot, cu curentul de expansiune colonială european. O reînnoire puternică a misiunilor catolice a avut deci loc din mijlocul secolului şi apoi mai mult în secolul XX, sub direcţia foarte activă a congregaţiei de propagandă din Vatican. Roma are acum sub dependenţa sa directă, în Africa şi în Orientul îndepărtat, biserici indigene cu cler format dintre localnici. Dar ea a progresat mult şi în ţările protestante, în Ţările de Jos, în Elveţia, în Germania, şi mai ales în Anglia şi în Statele Unite. În Statele Unite, proporţia catolicilor a trecut de la 9 din 100 de locuitori în 1840, la aproape 18 procente în 1940: acesta este rezultatul imigrării populaţiilor catolice, francezi, irlandezi, mai ales italieni, dar şi al unei propagande pricepute. Influenţa catolicilor a crescut şi mai mult decât numărul lor: până la începutul secolului acestuia ei erau socotiţi ca oameni inferiori, dar apoi ei au ajuns să ocupe funcţii înalte civile şi militare. În Anglia, evoluţia sentimentului general cu privire la Roma nu este mai puţin însemnată. Numărul adepţilor ei - deşi printre irlandezi şi congregaţiile împrăştiate sau exilate după 1905, alţii s-au mai adăugat - rămâne mic (ceva mai mult de 5 procente). Dar neîncrederea şi teama tradiţională au făcut loc unei neutralităţi îngăduite, apoi unui fel de admiraţie pentru marea putere mondială şi lumească. Roma s-a preocupat repede să dea adepţilor ei împrăştiaţi printre anglicani, bazele unei organizaţii. În 1850 un edict pontifical împărţea Anglia în regiuni episcopale şi restabilea ierarhia catolică în ţara aceasta, sub arhiepicopul de Westminster. Măsura aceasta a provocat o împotrivire deschisă, o lege a
declarat nul edictul papei, dar ea a fost dată uitării şi a fost abrogată în 1871. Scoţia de asemenea a fost împărţită în diocese romane în 1878. Ea n-a încetat de altă parte să lucreze, prin reprezentanţii săi oficiali şi prin mijloacele dibace ale iezuiţilor, să facă o unire între Biserica anglicană şi ea, oricât de împotrivitor ar fi fost unei astfel de unităţi, naţionalismul religios britanic. În toate aceste activităţi, ea a fost mult ajutată de mişcarea ritualistă.
Protestantismul şi ritualismul Este vorba de un curent general care s-a accentuat printre bisericile protestante, atât ca reacţie împotriva Trezirii evanghelice cât şi ca împotrivire faţă de extinderea liberalismului. El cuprinde ceea ce se numeşte uneori sacramentalismul. Întâietatea este dată formei şi structurii Bisericii, liturghiei, practicilor exterioare ale închinării, tainelor, cinei şi botezului, acesta din urmă cu un loc cu totul preţios, ca fiind aducător de credinţă, pe scurt „învăţăturile începătoare ale lumii" (Coloseni 2:8), mai mult decât lui Cristos şi închinării în duh şi în adevăr. Se revine la clericalism, care abate sufletele de la mântuirea personală şi domină conştiinţa oamenilor. J. N. Darby a susţinut cu tărie unele controverse, în numele învăţăturii Scripturii. S-a văzut astfel lutheranismul, în Prusia, în Bavaria, în Saxa, în Hanovra, deşi strângând legăturile cu statul (până în 1914), dând reguli tot mai stricate şi o ierarhie tot mai oficială; căpeteniile bisericii evanghelice germane au luat chiar titlul de episcopi. Tendinţele acestea s-au arătat în mod inegal în Franţa, însă mai puţine sisteme religioase, regrupate progresiv în sânul Federaţiei protestante a Franţei, în 1905 apoi în 1938 (biserica reformată, alianţa naţională a bisericilor lutherane, federaţia bisericilor baptise, toate trei formând Federaţia protestantă) au scăpat de ierarhizarea prea organizată, de liturghia impusă şi de practicile care se apropie de cele catolice. Dar în Anglia, mişcarea ritualistă s-a afirmat de timpuriu în sânul bisericii stabilite, provocând în ea o evoluţie, unii au zis o revoluţie, pe care Roma a exploatat-o, după ce contribuise la apariţia ei prin acţiunile iezuiţilor. Din 1834 până în 1841 au fost publicate la Oxford 90 tractate „pentru timpul de acum", de unde numele de tractarianism dat mişcării căreia i-a dat naştere şi care se numeşte de asemenea puseism, inspiratorul fiind E. Bouverie, numit Pusey (1800-1882). Tractatele acestea susţineau succesiunea apostolică, autoritatea episcopilor, liturghia, mărturisirea, sărbătorile, posturile etc. Ultimul care a apărut era cu tendinţă net catolică. Autorul era o personalitate dintre cele mai renumite, John Henry Newman. Biserica anglicană s-a mişcat şi îndeosebi partea ei evanghelică a condamnat tractatul; iar Newman, deşi pentru o clipă s-a dezis, a sfârşit prin a fi înlăturat de la Oxford. Pusey a rămas în anglicanism, însă pentru a forma în el un grup foarte activ. Newman s-a convertit la catolicism (1845), la fel ca şi unii dintre clerici, printre care era şi Manning (1851). Newman avea să devină cardinal în 1879 şi a rămas, ca filozof şi teolog, unul dintre marile nume ale catolicismului secolului al XIX-lea. Manning, ajuns şi el cardinal, a fost unul
dintre cei mai zeloşi apărători ai dogmei infailibilităţii şi campionul convertirii Angliei la catolicism. Nimeni altul n-a lucrat mai mult ca să facă să dispară antipatia tradiţională pentru Roma şi să organizeze o propagandă care n-a încetat să urmărească o participare activă la mişcările de bună înţelegere şi de reformă socială. Pe nesimţite, doctrina catolică s-a întins printre englezi. S-a putut vorbi chiar de anglo-catolicism. Mulţi au dorit o apropiere completă, dacă nu o unire cu Roma. Încercările schiţate în ultimul secol s-au soldat cu eşecuri. Ele au fost reluate de iniţiativa lordului Halifax (1925), fără a reuşi: piatra de poticnire era totdeauna autoritatea papei. Desigur, toate aceste fapte ar fi trebuit să convingă pe adevăraţii credincioşi din biserica anglicană că locul lor nu mai este într-un astfel de sistem, care are în el însuşi germenii dizolvării. Dar cel mai surprinzător este faptul că mişcarea ritualistă şi coaliţia ei cu Roma s-a întins şi la bisericile neconformiste. Prin 1830 un pastor independent bine cunoscut, care practica ceremonialul roman şi mărturisirea la ureche în sânul unei biserici congregaţionaliste, se lăuda că avea aproape patru sute de pastori dizidenţi pe lista de asociaţi. În realitate, oricât de diferite ar părea toate aceste sisteme religioase, ele sunt una în caracterul lor esenţial, care este înălţarea omului. În ele se află, desigur, mulţi credincioşi autentici şi suflete pioase, dar principiile de care ascultă conducătorii lor fac din aceştia nişte vrăjmaşi ai Evangheliei curate şi ai mântuirii numai prin harul lui Dumnezeu. Ai a face cu un sistem tot atât de legalistic ca cel de la Sinai. Termenii creştinismului s-au păstrat, dar depărtaţi de sensul lor. Lucrarea lui Cristos este necunoscută ca temelie a unei ispăşiri adevărate, care satisface pe deplin cerinţele sfinţeniei lui Dumnezeu şi care aşază pe cel credincios ca îndreptăţit şi primit înaintea lui Dumnezeu. Ideea de jertfă se asociază euharistiei mai degrabă decât crucii de pe Golgota, lucrarea de mântuire având, potrivit învăţăturii acesteia, nevoie să fie repetată şi neavând, prin urmare, mai multă valoare decât jertfele aduse sub legea lui Moise (Evrei 10). Crucea apare mai mult ca mijlocul prin care Cristos a suferit, decât ca locul unde s-a împlinit, în suferinţele acestea, lucrarea deplină a răscumpărării. Mântuirea prin fapte, rugăciuni, posturi, observarea de ritualuri, acestea sunt regula. Harul divin este lepădat. Biserica Îl înlocuieşte pe Cristos; tradiţia ia locul Bibliei, regenerarea prin botez şi tainele sunt în locul credinţei personale în Mântuitorul. Ritualismul nu este decât vechea erezie iudaizantă, care ameninţa să ruineze adunările din Galatia şi din alte părţi şi care, după plecarea apostolilor, a cufundat creştinătatea în întuneric. El pregăteşte domnia Izabelei în sistemul care nu s-a despărţit de biserica romană. Când strângerea laolaltă a creştinătăţii va avea loc sub drapelul Romei, aşa cum se va întâmpla în mod sigur, starea finală a prostituatei numită Babilonul cel mare, mama „tuturor urâciunilor" se va arăta la lumina zilei. Atunci judecata lui Dumnezeu o va ajunge prin chiar mijloacele politice asupra cărora ea şi-a pus pentru un timp mâna (Apocalipsa 17:12,18).
Modernismul Paralel cu ritualismul, o altă mişcare a lucrat ca o cangrenă în mărturia creştină. Este vorba de modernism. Cuvântul acesta, apărut prin anul 1850, a ajuns să fie folosit curent după 1900, când s-a aplicat unor mişcări religioase bine definite. Dar ceea ce cuprinde el exista mai dinainte şi nu este altceva decât raţionalismul, care a fost definit ca „raţiunea care se introduce în sfera lui Dumnezeu şi a revelaţiei Sale pentru a nega şi pe unul şi pe cealaltă, deşi nu în mod deschis" (W. Kelly). Nu numai că raţiunea umană vrea să interpreteze Scripturile potrivit propriei ei lumini, dar ea nu acceptă autoritatea lor şi nu vrea să primească decât ceea ce i se pare admisibil. Este caracteristica a ceea ce se numeşte de obicei „înalta critică". Pretenţia aceasta este tot atât de veche ca grădina Edenului. Satan are capcane pentru toate dispoziţiile omului decăzut. Tendinţei superstiţioase, el îi prezintă romanismul şi ritualismul; spiritului raţionalist, modernismul. Amândouă anulează Cuvântul lui Dumnezeu, cel din urmă prin obiecţii ale necredinţei, cel dintâi prin tradiţie. Reprezentanţii de acum ai modernismului spun că se sprijinesc pe descoperirile ştiinţei în diferite domenii, ca cel al geologiei, al biologiei, care ar fi în legătură cu declaraţiile biblice şi aplică subiectelor biblice metodele ştiinţei pozitive. Progresele ştiinţei sunt imense, din punct de vedere al aprecierii omeneşti, şi de necontestat în ceea ce priveşte competenţa ei, adică studiul faptelor bine stabilite; dar ele sunt la originea celor mai mari rătăciri când, ieşind din limitele date lor, oamenii „s-au dedat la gânduri (raţionamente) deşarte" (Romani 1:21). Pretenţiile celor ce susţin „ştiinţa pe nedrept numită astfel" au fost dovedite cu totul greşite când au atacat adevărurile Scripturii. Ridicaţi de Dumnezeu, unii oameni tot atât de bine pregătiţi în cunoştinţele de care făceau caz vrăjmaşii Evangheliei, au arătat inexactitatea afirmaţiilor lor şi greşeala criticilor lor cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu. Este dureros să vezi pe adversarii adevărului biblic trăgând de partea lor pe mulţi şi chiar pe unii dintre căpeteniile religioase ale creştinătăţii. Dacă aceştia ar fi fost sinceri, nu s-ar fi întristat ei când vedeau că se atingea clădirea în care se încredeau sufletele simple pe care pretindeau că le conduc, în loc să dea mâna cu lucrarea aceasta distructivă? Am menţionat deja înalta critică de la începutul secolului al XIX-lea, când comentarea biblică s-a transformat în raţionalism plin de necredinţă, tratând Scriptura ca o producţie cu totul omenească şi negându-i inspiraţia. Teoriile dăunătoare, departe de a prezenta stabilitatea potrivită „lucrurilor adevărate", n-au încetat să se lupte unele cu altele. Raţionalismul german a avut cel mai mare rol. Teza „documentului" imaginat de Eichhorn (mort în 1827) şi susţinută împreună cu el de Paulus, pentru a explica în mod natural minunile, a fost înlocuită de cea a „adaosului" lui. De Wette (1780-1849) a ridicat în slăvi interpretarea mistică a Vechiului Testament, teză pe care David Strauss (1808-1874) a aplicat-o Noului Testament: „Viaţa lui Isus" apărută în 1835
este lucrarea cea mai însemnată a exegeţilor necredincioşi din secolul al XIXlea. Teoria lui De Wette n-a întârziat să fie înlocuită cu „ipoteza cristalizării" a lui Ewald (1803-1873) şi a lui Hupfield, răsturnată apoi de un altul, care a fost primit cel puţin în Anglia, „planul" lui Kuenen, un olandez, şi Welhausem (Istoria lui Israel, 1874). Combătută de şcoala lui Maurice Vernes, ea şi-a pierdut repede faima, în timp ce un alt savant, Konig, protestează împotriva interpretării Scripturii ebraice dată de Welhausen. Raţionalismul a fost introdus în Anglia de Dr. Colenso (mort în 1883), ale cărui critici subversive asupra Pentateuhului şi a cărţii lui Iosua au ridicat o vie împotrivire. În Franţa, unde a avut mereu adepţi, el a influenţat pe Ernest Renan (Viaţa lui Isus, 1863); şi tocmai în Franţa, mişcările religioase moderniste şi-au făcut apariţia în biserica romană, prin părintele Tyrrell şi abatele Alfred Loisy. Acesta, comentator renumit, profesor la Institutul catolic din Paris, din concluzie în concluzie a ajuns la cele mai rele tăgăduiri. Papa Pius al X-lea a reacţionat în numele dogmelor şi în 1907 a condamnat pe Loisy, care deja rupsese orice legătură cu biserica; aceeaşi condamnare includea şi pe unii filozofi catolici, ca Le Roy şi Laberthouniere. Aşa cum făcuse aproape cu jumătate de secol mai devreme înaintaşul său Pius al IX-lea cu privire la liberalism (modernismul epocii) în celebra enciclică Quanta Cura şi prin Syllabus (1864), Pius al X-lea a condamnat de asemenea în 1910 „modernismul social" al lui Marc Sangnier, modernism apropiat de cel intelectual: scopul lui era să reducă creştinismul la unele acţiuni pământeşti, îmbunătăţirea soartei umanităţii, nu numai prin practicarea „binelui faţă de toţi oamenii", care este o datorie a oricărui creştin, ci printr-o acţiune politică şi socială în lume. Aceasta, din nefericire, arăta necunoaşterea ruinei morale a omului, necunoaşterea faptului că nevoia lui primordială este cea a unui Mântuitor; însemna să abată Biserica de la chemarea ei cerească. Modernismul, zdrobit în manifestările lui exterioare, a rămas totuşi în mediile catolice şi protestante, conducând puţin câte puţin la o decreştinizare care se va generaliza, ajungând la apostazie. Dintre toate doctrinele care au contribuit să abată urechile de la adevăr pentru a le îndrepta spre fabule (2 Timotei 4:4) şi cărora conducătorii religioşi le-au dat atenţia, cea mai eficace a fost teoria evoluţiei. Lucrările lui C. Darwin: „Originea speciilor" (1859) şi mai târziu „Ascendenţa Omului" au avut o mare influenţă. Concepţiile lui au fascinat lumea ştiinţifică şi, răspândite prin tipărituri, au devenit pentru mulţime tot atât de nediscutabile ca legea gravităţii. Pentru adevăraţii savanţi ele nu depăşesc domeniul ipotezei: sunt admise din lipsa unei alte explicaţii. Deşi autorul se apăra de o astfel de învinuire, totuşi darwinismul atacă desigur pe Dumnezeu Creatorul. Necredinţa declarată a început să domine. Haeckel, ateu înverşunat, a declarat că Darwin „a dat o Anti-Geneză şi a câştigat o victorie strălucită faţă de istorisirile mitice demodate ale Genezei." Vrăjmaşul încerca în mod evident să discrediteze revelaţia divină şi să zguduie credinţa celor sfinţi. Astăzi lumea savantă priveşte cu nepăsare la darwinism, faţă de care
necredinţa aduce alte speculaţii: în lupta neîncetată dintre adevăr şi eroare, o minciună înlocuieşte alta, până ce paharul nelegiuirii va da peste margini şi Dumnezeu va interveni, aşa cum va face, pentru ca gloria Sa să strălucească. Aluatul raţionalist a invadat toate organizaţiile religioase ale creştinătăţii. Un pastor englez neconformist scria: „Biserica naţională liberă a Marii Britanii, fiind de acord cu declaraţiile doctorului G., preşedintele ei, nu mai poate fi socotită ca o mişcare evanghelică; ea este astăzi o grupare de slujitori ai bisericii, al căror scop deschis este de a ignora şi de a tăgădui adevărurile fundamentale ale credinţei creştine." Această afirmaţie gravă s-ar putea aplica celor mai multe dintre bisericile protestante, judecând după numeroasele declaraţii ale reprezentanţilor lor cei mai autorizaţi. Raţionalismul a luat, în cea mai mare parte din ele, un caracter de dispreţ neruşinat faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Chiar şi câmpul de misiune a fost contaminat. Lucrarea atât de preţioasă pentru toţi cei care aveau pe inimă mântuirea sufletelor cufundate în întunericul păgânismului s-a corupt în mâinile oamenilor. Au trebuit să se formeze unele ligi biblice pentru a combate, în unele câmpuri misionare din India şi din China, nu sistemele mincinoase păgâne, ci rătăcirile modernismului zis creştin. În multe cazuri comitetele conducătoare, ele însele infectate de acelaşi microb, nu puteau sau nu voiau să intervină. Societatea misionară a bisericii anglicane, de exemplu, care fusese întemeiată de oameni care au suferit moartea pentru credinţa lor, a văzut pe urmaşii lor tăgăduind adevărul şi refuzând să primească învăţăturile lui Cristos. Cei care n-au vrut să-i urmeze pe calea aceasta de apostazie, au creat Societatea misionară biblică a bisericii anglicane, în întregime pe baza credinţei în Cuvântul lui Dumnezeu. Este un spectacol trist dat astăzi, într-un mod general, de bisericile ieşite din Reformă. În felul acesta se pregăteşte apostazia finală a întregii creştinătăţi de nume. Creştinătatea în întregime va ajunge la sfârşitul timpului răbdării lui Dumnezeu. Ea a refuzat lumina pe care Dumnezeu a răspândit-o din belşug în secolul trecut; ea va avea ca sfârşit noaptea veşnică.
Sectele Un alt aspect al creştinătăţii acesteia este înmulţirea sectelor, pe care epoca noastră le-a văzut născându-se şi prosperând, foarte diferite în importanţă, în învăţătură şi în manifestări. S-a putut defini ca sectă „orice colectivitate religioasă întemeiată pe un alt principiu decât cel al unităţii trupului lui Cristos." Dar printre ele sunt sisteme de minciună care, deşi fac caz de texte sau expresii împrumutate din Biblie, pun în locul Evangheliei produse ale imaginaţiei omeneşti şi duc sufletele orbite în apostazie. Nu se pot numi decât „secte de pierzare", sistemele acestea care întind tot mai mult mreje diabolice asupra lumii religioase. Aşa este cu Ştiinţa Creştină, mormonismul (sfinţii zilelor din urmă), adventismul zilei a şaptea, aurora mileniului şi cele ieşite dintre ele, printre care Martorii lui Iehova.
Erori grave de demult, ca anhilismul, condiţionalismul, universalismul, revin şi se răspândesc. Spiritismul face progrese mari în toate ţările. El pretinde că pune pe adepţii săi în legătură cu duhurile celor morţi; în realitate sunt demonii, care vin şi pun astfel stăpânire pe cei care au lepădat adevărul Evangheliei şi pregătesc creştinătatea decăzută să primească pe „omul păcatului" (2 Tesaloniceni 2:3). Mulţi adevăraţi copii ai lui Dumnezeu se lasă înşelaţi de mişcarea zisă de „sfinţire", inaugurată de predicile lui Pearsall Smith (1870), care pretindea să atingă o stare de perfecţiune morală caracterizată prin absenţa păcatului în cel credincios. Îndemnurile stăruitoare ale Cuvântului lui Dumnezeu la veghere, din cauza prezenţei păcatului în firea noastră atât timp cât trăim în trup, arată falsitatea sistemului acestuia. În sfârşit, din toate părţile se văd apărând oameni care spun că au darul de a vorbi în limbi şi de a vindeca prin punerea mâinilor. Aceasta ar fi, spun ei, o întoarcere la minunile de la Cincizecime. De aici este dat numele de penticostalism unei mişcări născute din Trezirea din Ţara Galilor la începutul secolului, care s-a tot mărit şi prezintă de altfel tendinţe diferite. Oricât de sinceri şi de zeloşi pentru Evanghelie ar fi mulţi dintre copiii lui Dumnezeu care se ataşază mişcării acesteia, alături de ei sunt elemente dubioase, iar excesul şi manifestările spectaculoase ale persoanelor exaltate (şedinţe publice de vindecare etc) au făcut deseori mai mult rău decât bine cauzei Evangheliei. Ei ţin punctele fundamentale ale acesteia, totuşi multe din afirmaţiile lor doctrinare nu suportă lumina Noului Testament. Să nu fim surprinşi de atâtea activităţi ale erorii în casa lui Dumnezeu. Dimpotrivă, astfel de constatări nu ar face decât să confirme, dacă ar fi nevoie, Cuvântul care spune că „oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire" (2 Timotei 3:13). Să veghem şi „cel căruia i se pare că stă în picioare, să ia seama să nu cadă" (1 Corinteni 10:12). Câteva raze de lumină în mijlocul întunericului tot mai mare care caracterizează sfârşitul istoriei Bisericii, să privim încă o dată firul de argint al harului, a cărui linie am putut-o deja urmări şi care va continua neschimbată până la sfârşit. Este mângâietor lucru să-ţi mai întorci puţin privirile de la lucrarea nimicitoare a spiritului omenesc înşelat de adversar, pentru a ţi le îndrepta spre activitatea binecuvântată a dragostei lui Dumnezeu, care nu încetează să facă minuni în timpul răbdării Sale. Desigur, nu poate fi vorba decât de câteva priviri generale, ici şi colo, asupra acestor raze luminoase, pentru perioada de la trezirea din cea dintâi jumătate a secolului al XIX-lea, până după războiul din 1914-1918.
Misiunile Lucrarea misiunilor, îndeosebi în ţările păgâne, trebuie să atragă atenţia. Numeroase societăţi misionare au apărut în secolul al XIX-lea, cea mai mare parte în prima jumătate. Biserica moravă, de care ne-am ocupat mai înainte, s-a distins în domeniul acesta.
Un mare număr de misionari, călătorind în dependenţă de Dumnezeu, au urmat paşii lui A. N. Groves, care se consacrase acestei lucrări şi petrecuse mai mulţi ani în lucrarea din India. Amintim de asemenea numele lui Martyn, al lui William Carey tot în India, al lui Adoniram Judson în Birmania, al lui Robert Mofat şi al lui David Livingstone care au lucrat cu o stăruinţă admirabilă în sudul Africii, al lui Francois Coillard în Zambezi, al misionarilor din Madagascar; al lui John Paton care a fost supranumit „apostolul Noilor Hebride"; al lui Alex Mackay; al lui Hudson Taylor (1832-1905), întemeietorul Misiunii din Interiorul Chinei, care a făcut să vină un număr mare de lucrători în acest câmp larg de lucru; al lui Gh. Studd etc. Toţi erau oameni deosebiţi prin evlavia lor, prin darurile lor, prin energia lor şi consacrarea în întregime în lucrarea Stăpânului. Despre mulţi dintre ei se poate spune că, deşi morţi, ei vorbesc încă şi că „faptele lor îi urmează.”
În Rusia Pe continentul european, nişte credincioşi devotaţi au dus Evanghelia celor dezmoşteniţi, îndeosebi în Rusia. Un creştin englez distins, lordul Radstock, a petrecut mult timp pe acolo şi predica lui a fost spre binecuvântarea multora, îndeosebi la Petrograd. În înalta societate, ca şi printre cei modeşti, Duhul lui Dumnezeu lucra cu putere, mai ales după 1874 şi a adus la cunoaşterea harului divin, între alţii, pe colonelul Paschkov din garda imperială, pe contele Bobrinskiy, fost ministru, şi pe contele Korff. Devenind creştini modeşti, ei au dus Evanghelia în diferitele locuri unde uşa le era deschisă, în aşa fel încât binecuvântarea se întindea până departe în ţara aceasta plină de întuneric. Dar vrăjmaşul veghea. Când Pobiedonostzef, un mare împotrivitor al lucrării care se năştea, a devenit procuror al Sfântului Sinod, a persecutat cu înverşunare pe martorii Domnului. El poate fi considerat ca unul din marile instrumente de care Satan s-a servit de-a lungul secolelor pentru a stinge flacăra adevărului. S-a putut spune că, în timpul celor douăzeci şi cinci de ani ai activităţii lui, el a făcut tot atât de mult rău adevărului, ca cea mai mare parte din împăraţii romani din primele secole. Cei dintre aristocraţi care au mărturisit pe Cristos au fost exilaţi; dar Dumnezeu Şi-a continuat lucrarea de har printre ţăranii ruşi cărora li s-a dat numele de stundişti (de la cuvântul german Stunde, „oră", referire la timpul în care se adunau). Mişcarea a început printre coloniştii germani, apoi s-a răspândit printre mojicii (ţăranii) ruşi, cărora Alexandru al II-lea le acordase o anumită măsură de libertate, care le-a fost retrasă de fiul său, care i-a urmat, după asasinatul tatălui său. Izgoniţi în Siberia, întemniţaţi, torturaţi, ei au mers pe urmele acelui „nor mare" de martori care, în timpurile de altădată, n-au vrut să primească eliberarea, „ca să dobândească o înviere mai bună" (Evrei 11:35-39). Cu toate eforturile vrăjmaşului, lucrarea Duhului lui Dumnezeu a continuat în Rusia. Mii de suflete au fost aduse la cunoştinţa Domnului şi sute de adunări de credincioşi simpli s-au format în afara bisericii oficiale. Ei nu aveau decât o cunoaştere imperfectă a adevărurilor Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la
strângerea laolaltă în jurul Domnului a celor care au crezut, dar dragostea lor, credinţa lor, zelul lor erau remarcabile. Timp de câţiva ani, creştini devotaţi din alte ţări, ca doctorul Baedeker, au obţinut de la guvernul imperial autorizaţia să răspândească Biblia în Rusia. Ei au mers prin toată ţara, în toate direcţiile şi, cu ajutorul Societăţii britanice şi străine, au răspândit din belşug Sfânta Carte. Acesta a fost desigur mijlocul pe care Dumnezeu l-a folosit pentru a face să încolţească lucrarea Sa de har în mii de suflete. Când a avut loc revoluţia, libertatea de conştiinţă fiind proclamată începând din martie 1917, lucrarea s-a răspândit în mod minunat în ţara aceasta atât de întinsă. Dar puterea ateistă care s-a stabilit nu putea decât să se ridice împotriva a tot ceea ce poartă numele lui Cristos. „Voi sunteţi cinci milioane", spunea într-o zi unul dintre aceşti conducători, unui creştin evanghelic rus, „sunteţi prea numeroşi. Voi constituţi pentru noi un pericol pe care îl vom înlătura." După 1928 a început o persecuţie sălbatică împotriva celor mai mulţi dintre cei care purtau numele de creştini, care au fost duşi în Siberia. Deportarea de populaţii întregi, masacre, torturi, nimic n-a fost cruţat ca să facă să dispară din ţara aceasta lumina creştinismului. Ştim totuşi că puterea îngrozitoare a lui Satan este sub controlul suveran al Stăpânului universului şi că în curând Dumnezeul păcii va zdrobi pe Satan sub picioarele noastre. Până atunci, atât timp cât încă mai este ziua răbdării Sale, El continuă, în ciuda tuturor piedicilor, lucrarea Sa de har în multe inimi. Cei credincioşi, în mare număr, se adunau în locuri izolate, în peşteri şi în alte refugii tăinuite, pentru a se zidi şi a se încuraja unii pe alţii prin rugăciune şi prin citirea Cuvântului. Ei au cunoscut prin experienţă ceea ce au întâlnit înainte de ei martorii credincioşi despre care citim că „au suferit batjocuri şi biciuiri, lanţuri şi închisoare... au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capră, lipsiţi de toate, prigoniţi, primiţi rău, ei, de care lumea nu era vrednică" (Evrei 11:36-38).
Treziri În 1856, câţiva creştini întristaţi de indiferenţa care domnea în jurul lor în America şi, în general, în toată creştinătatea, s-au învoit să se adune în fiecare zi, la amiază, într-o cameră modestă din New York, pentru a se ruga şi a cere lui Dumnezeu cu stăruinţă să lucreze în inimi. În curând alţii li s-au alăturat şi, ca un foc pe câmpia deschisă, mişcarea s-a întins în tot oraşul, iar locurile de adunare au fost umplute de persoane dintre care multe cereau rugăciunile adunării pentru cei care doreau foarte mult să se întoarcă la Dumnezeu. A fost un răspuns divin la această mijlocire generală. Peste tot, pe uscat şi pe mare, Duhul lui Dumnezeu Îşi făcea lucrarea şi a fost bucurie în cer pentru un mare număr de păcătoşi care au venit la pocăinţă. Unii marinari care erau pe ocean, pentru care mamele lor neliniştite ceruseră mijlocirile celor care se adunau la ora aceasta neobişnuită, au făcut cunoscut că, în mod tainic cuprinşi de puterea Duhului lui Dumnezeu, au fost aduşi în situaţia că şi-au mărturisit păcatele şi au cunoscut mântuirea prin credinţă în Mântuitorul pe
care mult timp Îl respinseseră. Una din roadele acestei lucrări de rugăciune şi de mijlocire a fost trezirea deosebită care a avut loc în nordul Irlandei, apoi în Anglia în 1859, de care mulţi dintre copiii lui Dumnezeu îşi aminteau ca timpul întoarcerii lor la Dumnezeu. Sute de persoane erau cuprinse cu atâta putere de lucrarea Duhului lui Dumnezeu, încât cădeau la pământ, înmărmuriţi, până ce aflau eliberarea prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu care a murit şi a înviat. În multe părţi, locaşurile de plăcere erau atât de mult părăsite, încât proprietarii lor au trebuit să le închidă. Dar când a venit încercarea, multe flori n-au dat roadă şi răul s-a arătat cu mai multă violenţă ca altădată. Totuşi persoane foarte numeroase au trecut de la moarte la viaţă şi au putut binecuvânta pe Acela care i-a adus, în aceste zile binecuvântate, la cunoaşterea dragostei Sale. Lucrarea aceasta puternică a pregătit terenul în Anglia pentru binecuvântarea pe care El a răspândit-o în ţara aceasta, începând din 1873, prin vizita celor doi evanghelişti americani, Moody şi Sankey. Cu toate că Evanghelia predicată de aceşti doi slujitori ai lui Dumnezeu era incompletă, este fapt sigur că mii de suflete au fost mântuite prin lucrarea lor. Împreună, ei au vestit Evanghelia cu o putere rară unor mulţimi imense, în America şi în Anglia, producând peste tot un mare interes pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că ei n-au ieşit cu totul afară din tabără pentru a purta batjocorirea pentru Cristos, n-au ştiut din nefericire să conducă în locul acesta de binecuvântare pe cei pe care Domnul îi aducea la El prin ei. Şi alte ţări din Europa au fost cercetate de binecuvântarea de sus în aceeaşi perioadă. Căderea imperiului în Franţa în 1870 a deschis uşa mare Evangheliei în ţara aceasta. Chiar înaintea acestei date, unii slujitori ai lui Dumnezeu au lucrat aici cu binecuvântare, în diferite locuri, predicând vestea cea bună, încât treziri adevărate au avut loc, de exemplu în Drome în 18521856, în Gard în 1858-1860. Dar, odată cu instaurarea Republicii, multe oraşe catolice au fost evanghelizate ca niciodată până atunci. Doctorul Mac All a întemeiat la Paris şi în alte locuri o misiune care, cu ajutorul unor oameni devotaţi, printre care R. Saillens, s-a dezvoltat în multe centre de întuneric şi de necredinţă şi a fost binecuvântată pentru multe suflete. Printre trezirile cele mai însemnate mai aproape de epoca noastră se vorbeşte de cea din 1904, din Ţara Galilor, care fusese din plin binecuvântată în 1804 şi în 1859. Este o dovadă izbitoare a suveranităţii căilor harului lui Dumnezeu în ce priveşte alegerea uneltelor de care S-a folosit. Aceştia erau oameni simpli şi aparent cel mai puţin pregătiţi pentru lucrarea aceasta. Evan Roberts, un tânăr miner, cunoscut pentru ataşamentul lui de Cuvânt şi pentru evlavia lui, avea obiceiul de a petrece ore întregi în rugăciune şi în părtăşia în singurătate cu Dumnezeu, dar nimic nu prevestea că acest modest muncitor, fără multă educaţie, ar putea fi folosit pentru a trezi mulţimi adormite în somnul morţii. Lucrarea Duhului lui Dumnezeu a început în jurul locuinţei lui şi s-a răspândit în toată ţara; mii de suflete au mărturisit că au primit mântuirea prin credinţa în Domnul Isus Cristos. A fost, ca totdeauna, o
mare triere; totuşi, o cercetare atentă a câmpului acestuia în care Duhul lui Dumnezeu a lucrat, dovedeşte oricărui observator serios realitatea vieţii divine. Binecuvântări bogate s-au răspândit apoi asupra insulei Anglesea, apoi asupra oraşului Liverpool. Evan Roberts vorbea cu putere unei adunări de zece mii de persoane şi oamenii îşi mai aminteau cu emoţie de predica lui despre „Numele lui Isus". O mare dependenţă de Duhul lui Dumnezeu şi un duh de rugăciune intensă îl caracterizau pe el şi pe cei care lucrau împreună cu el. Veşnicia va arăta minunile pe care Dumnezeu le-a făcut în timpul acesta de trezire. În Spania, unde libertatea religioasă pentru necatolici a fost restrânsă chiar după Consituţia relativ liberală din 1871, Evanghelia a continuat să se răspândească în secolul al XX-lea. Revoluţia spaniolă din 1936 şi cumplitul război civil care a urmat au făcut ca situaţia credincioşilor din ţara aceasta să fie foarte grea, îndeosebi în Catalonia. Este adevărat că poporul, pradă unei adevărate crize de decreştinizare, s-a ridicat împotriva bisericilor şi a preoţilor şi a cruţat oarecum pe „evanghelici". Dar regimul care s-a stabilit după înfrângerea partidului revoluţionar a adus acestora piedici şi greutăţi în strângerile laolaltă, în mărturia lor, în evanghelizare, ca şi în viaţa de toate zilele, în căsătorii, înmormântări etc. În Portugalia s-a dezvoltat o lucrarea frumoasă de evanghelizare cu ocazia Trezirii, datorită Societăţii biblice britanice, cu rezultate însemnate mai întâi în insula Madera, prin doctorul Kalley, apoi chiar în Portugalia, prin De Veira. Ei i s-au împotrivit persecuţii deosebite în 1846, în 1886 şi în 1901. Dar din nou Evanghelia a găsit porţi larg deschise în secolul XX şi s-a răspândit din belşug. În Italia, Dumnezeu a deschis de asemenea uşa Evangheliei în secolul din urmă. Am vorbit mai înainte de un creştin ales, contele Guicciardini (18081870), care a lucrat cu zel ca să aducă la cunoştinţă mesajul glorios care îi adusese pacea şi mântuirea. La începutul trezirii, care a avut loc după cea din Elveţia şi din alte ţări, Biblia avea o putere deosebită şi multe suflete au fost aduse la credinţă. Lucrătorii Domnului care fac cunoscut astăzi vestea cea bună, constată că altădată întoarcerile la Dumnezeu erau mai numeroase şi lucrarea mai profundă ca acum, cu toată libertatea mai mare şi uşa mai larg deschisă. Evoluţia firească a ţărilor catolice romane se face spre necredinţă. Şi este mai greu de câştigat pentru Cristos un necredincios care a abandonat catolicismul, decât unul evlavios, însufleţit în general de temerea de Dumnezeu şi de o oarecare cunoştinţă a adevărurilor fundamentale ale creştinismului.
Misiunea din interiorul Chinei Ultima vizită a lui Moody şi Sankey în 1883 a avut o influenţă durabilă asupra dezvoltării misiunilor în ţările păgâne, datorită interesului pe care ea l-a creat în universităţile din Anglia şi îndeosebi la Cambridge. Mulţi studenţi, întorşi la
Dumnezeu, s-au consacrat lucrării acesteia. Un număr mare dintre ei au părăsit un viitor frumos pământesc şi au intrat în lucrarea Misiunii din interiorul Chinei, întemeiată în 1865 de doctorul Hudson Taylor, el însuşi misionar în această ţară. Până atunci, lucrarea de evanghelizare se mărginea la porturile de la mare deschise străinilor şi la provinciile din apropierea oceanului. Hudson Taylor făcuse, este adevărat, împreună cu un colaborator devotat, W. Burns, câteva vizite periculoase în interiorul ţării. El a înţeles că trebuia un efort mai mare şi a întemeiat Misiunea din interiorul Chinei, bazându-se pe puterea lui Dumnezeu. La începutul ei, în 1865, cinci misionari au răspuns acestei chemări. În 1875, societatea număra cincizeci şi unu lucrători. În 1885, şapte studenţi de la Cambridge, după ce s-au întors la Dumnezeu, au plecat spre China, după ce au ţinut în toată ţara adunări de rămas bun care au avut ca rezultat întoarcerea multora la Dumnezeu şi au servit ca punct de plecare pentru viaţa de misiune. Unul dintre aceşti şapte tineri lucrători ai lui Dumnezeu a condus apoi mult timp Misiunea. Un altul, Charles T. Studd, a întemeiat o misiune în centrul Africii. Prin 1930 se numărau peste şase mii cinci sute misionari în China, fără a socoti pe cei care lucrau fără a fi ataşaţi de vreo societate. Se vestea Evanghelia în fiecare dintre cele douăzeci şi nouă de provincii.
Armata Salvării O prezentare imparţială a mişcărilor religioase din epoca noastră nu poate să lase deoparte Armata Salvării. Întemeiată în 1878 de un pastor metodist foarte mult preocupat cu mântuirea sufletelor pierdute, W. Booth, ea s-a răspândit rapid, lucrând acum în 79 de ţări şi având mii de ofiţeri şi soldaţi. Deşi formarea ei şi metodele ei nu se potrivesc cu învăţătura Bibliei, organizaţia aceasta religioasă grupează în mod sigur un mare număr de adevăraţi copii ai lui Dumnezeu, plini de dorinţa de a face cunoscut mesajul mântuirii în masele cufundate în întuneric şi de a ajuta pe dezmoşteniţii acestui pământ. Datorită lor, un mare număr de oameni lipsiţi de orice, dintre cei fără căpătâi din marile oraşe în lumea întreagă, creştinizată sau păgână, intră în legătură cu adevărurile Evangheliei, mai mult sau mai puţin prezentate. Nenumăratele organizaţii filantropice ale Armatei Salvării au pregătit multe suflete să audă mesajul Evangheliei. Lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă în ziua cea mare a răsplătirilor şi va fi încercată prin foc. Creştinătatea se caracterizează astăzi prin spiritul ei de nesupunere faţă de Cuvânt şi, în această privinţă, Armata Salvării ne dă o privelişte tristă. Cum se îndreptăţeşte cu Scriptura locul de autoritate administrativă şi executivă dat femeilor, înlocuirea ritualului de iniţiere al botezului printr-un „serviciu de consacrare" şi cel al cinei Domnului printr-o „reuniune pentru sfinţire"?
Lucrări diverse Printre lucrările de evanghelizare din secolul trecut, menţionăm pe cea a unui slujitor remarcabil al lui Dumnezeu, Charles Spurgeon. La vârsta de douăzeci de ani, în 1854, el a început să predice Evanghelia la Londra. Întors la
Dumnezeu din tinereţe, el mărturisise în adunări publice Numele Domnului, de la vârsta de şaisprezece ani. Patru ani mai târziu, în 1858, a fost chemat să prezinte adevărul înaintea unei mulţimi de douăzeci de mii de persoane adunate în Palatul de Cristal, de ziua postului naţional convocat cu ocazia marei revolte a unor locuitori din India. Cu ocazia aceasta, el a vorbit cu o astfel de putere încât discursul lui a avut un răsunet extraordinar în toată ţara. În 1861 s-a clădit pentru el o sală mare care putea să cuprindă şase mii de persoane. Timp de treizeci de ani, până la moartea lui în 1892, el a vestit mântuirea unor mulţimi care mereu se reînnoiau. Din toate părţile veneau oameni să asculte pe acest mare predicator, care până la sfârşit n-a pierdut nimic din prospeţimea şi din puterea lui. Una din caracteristicile acestui din urmă veac, din punct de vedere al lucrării divine în această lume, a fost răspândirea tot mai mare a Sfintelor Scripturi, prin care lumina şi binecuvântarea s-au răspândit până la cele mai îndepărtate colţuri ale pământului. Societatea Biblică Britanică şi pentru străinătate, întemeiată în 1804, a fost o puternică unealtă în mâna lui Dumnezeu, pentru a pune Cuvântul Său la îndemâna a milioane de cititori. În necredinţa sa, Voltaire spunea: „Într-o sută de ani, Biblia îşi va fi terminat istoria şi nu se va mai găsi decât în muzee sau în podul vreunei case..." Care a fost răspunsul divin la această îndrăzneaţă afirmaţie, în cuvinte de batjocură? Societatea Biblică Britanică şi pentru străinătate, ea singură a vândut în 1933 aproape 8 milioane exemplare ale Bibliei, întreagă sau parţială, ceea ce a făcut ca numărul Bibliilor şi Noilor Testamente vândute numai de această societate în lumea întreagă să ajungă la 583 milioane, în 851 traduceri diferite. Alte societăţi importante, Societatea Biblică a Scoţiei, Societatea Biblică Trinitară etc, au răspândit de asemenea Cuvântul vieţii în milioane de exemplare. În ciuda tuturor tăgăduirilor şi criticilor făcute de necredinţă, Cartea Sfântă continuă să-şi arate puterea, pentru că ea este Cuvântul viu şi lucrător, mai tăietor decât o sabie cu două tăişuri. Minunile realizate doar prin simpla ei citire, însoţită de lucrarea Duhului Sfânt în inimi, vor fi o temă de laudă veşnică pentru locuitorii din locul sfânt. Casa în care Voltaire şi-a rostit cuvintele nelegiuite arătate mai sus, a fost transformată în depozit de Biblii, cu mii de exemplare. Sfânta Scriptură îşi duce mesajul mântuitor în toate ţările lumii. Dar cărţile lui Voltaire, în câte exemplare se vând? Câte apar pe an şi în câte limbi au fost traduse? În clădirea imensă a Societăţii Biblice din Londra, două mari hale conţin nu mai puţin de 2 milioane de exemplare. În faţa unor astfel de bogăţii, te gândeşti la grâul adunat odinioară de Faraon în grânarele lui în Egipt, prin grija lui Iosif. Acum, lumea înfometată are la dispoziţie grânarele umplute cu pâinea vieţii, pâinea spirituală, din belşug. Să lăudăm pentru aceasta pe Domnul secerişului şi să-I cerem să uşureze ajungerea ei la suflete doritoare de pace şi de hrană prin care să capete mântuirea, înainte ca judecata să cadă asupra acestei lumi nelegiuite şi apostate, care a lepădat acest Cuvânt veşnic! „Cerul şi pământul vor trece - a zis Fiul lui Dumnezeu - dar cuvintele Mele nu vor trece" (Matei 24:35).
Orfelinatele din Bristol, întemeiate de George Müller (1806-1898) sunt un exemplu însemnat al credincioşiei lui Dumnezeu faţă de promisiunile Sale, făcute credinţei care se bazează pe El, atât pentru nevoile vremelnice alor Săi, cât şi pentru sufletele lor. Mai mult de două milioane lire sterline au fost primite în o sută de ani, de creştinii care conduc aceste orfelinate, ca răspuns la rugăciunile lor, fie pentru întreţinerea miilor de orfani crescuţi prin grija lor, fie pentru răspândirea Scripturilor şi predicarea Evangheliei în diferite ţări. O altă lucrare de credinţă este aceea a doctorului Barnardo, care a deschis în 1866 un azil pentru copiii părăsiţi pe gunoaiele Londrei. După ce le dădea o educaţie creştină, ale cărei roade să fie durabile şi binecuvântate, cei mai mulţi dintre tineri plecau în coloniile britanice, unde îşi câştigau în mod cinstit existenţa. Un filantrop creştin, a cărui amintire ne este de asemenea spre binecuvântare, Contele de Shaftesbury, şi-a dedicat viaţa în slujba Domnului şi spre binele omenirii suferinde. Cei săraci, cei dezmoşteniţi de această lume erau în mod deosebit în atenţia grijii lui binefăcătoare. Creştin smerit, îi plăcea să lucreze printre aceia faţă de care se arăta simpatia deosebită a Domnului Isus, care „fiind bogat, S-a făcut sărac pentru noi, pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să fim îmbogăţiţi.” În 1843, el s-a consacrat cu o mare dăruire şi energie, lucrării şcolilor de copii fără nici un căpătâi. De fapt, nu-l lăsa indiferent nici o nevoie şi făcea tot ce putea pentru ca Evanghelia să pătrundă în locurile mizerabile ale marilor oraşe şi pentru a îmbunătăţi condiţia socială a acestora. Aşa a fost el, până la sfârşitul lungii sale vieţi.
Concluzie Care este speranţa Bisericii? Este oare stabilirea gradată şi totală a unei stări de lucruri mai bune, a unui mileniu lumesc de pace şi prosperitate, dar din care Moştenitorul de drept al Împărăţiei ar fi absent? Este oare întoarcerea la Dumnezeu a lumii sau chiar o „trezire generală"? Nici una din aceste perspective nu ne este pusă înainte de Cuvântul neschimbat al lui Dumnezeu. Dimpotrivă, Cuvântul ne spune clar că paranteza de acum, care a început în ziua Cincizecimii, se va închide prin venirea glorioasă a Mirelui, venire pe care Duhul Sfânt a reamintit-o bisericii adormite, acum mai bine de un secol. Numeroase miliarde de răscumpăraţi treziţi din somul lor vor privi spre cer cu ardoarea credinţei şi cu speranţa regăsită şi la strigătul Mirelui: „Eu vin curând", ei vor răspunde: „Amin, vino, Doamne Isuse!" Un adversar al marii mişcări de trezire care a avut loc acum mai bine de un secol, a îndrăznit să spună că cei care au luat parte la ea erau sub influenţa unei „iluzii". Credinţa însăşi, iluzie pentru cel necredincios, este pentru noi care credem „convingere cu privire la lucrurile care nu se văd." Venirea din nou a Domnului şi Mântuitorului nostru va împlini promisiunea pe care El a făcut-o: „Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine..." (Ioan 14:3). Să ne amintim de înştiinţarea pe care ne-o dă Petru: „În zilele din urmă vor veni batjocoritori... şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui?... Dar,
preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi" (2 Petru 3:3). Desigur, Domnul dorea ca Biserica să aştepte mereu venirea Lui; este oare o iluzie să realizezi această aşteptare? Cel care dă mărturie despre aceste lucruri spune: „Da, Eu vin curând." Amin, vino, Doamne Isuse!" (Apocalipsa 22:20). În ce priveşte creştinătatea de nume, ea merge rapid spre momentul când Domnul o va lepăda. Ea se caracterizează mai ales prin înlăturarea autorităţii divine a Scripturilor; modernismul refuză să primească Scripturile, ca divin inspirate. El tăgăduieşte căderea omului şi judecata de la urmă a celor nepocăiţi. Nesocotirea drepturilor lui Dumnezeu asupra creaturilor Lui şi a dragostei Lui, arătată în darul Fiului Său, se generalizează. Teama de Dumnezeu, respectul datorat Creatorului de către creatură sunt din ce în ce mai rare. Astfel, neavând nici o frână care să-i îndepărteze de calea păcatului, oamenii se dedau cu totul la nepăsarea de a se lăsa pradă poftelor lor, sperând totuşi să găsească în ele fericirea pe care au pierdut-o. Ei sunt „iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu" (2 Timotei 3:4). Totuşi în ciuda indiferenţei şi necredinţei crescânde, Dumnezeu îşi continuă lucrarea harului Său, prin Duhul şi Cuvântul Său. Multe suflete aduse la cunoştinţa Domnului aşteptă cu bucurie venirea Lui din nou. Fericirea nespusă a Casei Tatălui va fi în curând partea veşnică a celor răscumpăraţi. „Seara vine plânsul, iar dimineaţa vine veselia" (Psalmul 30:5). Apoi, întreaga creaţie va fi eliberată de către Prinţul Păcii, pentru a se bucura de „gloria copiilor lui Dumnezeu." „Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare şi tot ce se găseşte în aceste locuri, le-am auzit zicând: „A Celui care stă pe Scaunul de domnie şi a Mielului să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor" (Apocalipsa 5:13).
ADAOS Scurtă privire asupra creştinătăţii de acum Ultimul capitol din lucrarea aceasta (Biserica în secolul XIX şi în primele părţi ale secolului XX), scris de un slujitor iubit al Domnului, acum la Domnul, nu trece dincolo de perioada dintre cele două războaie mondiale. Nu urmărea decât să dea o schiţă sumară şi desigur foarte incompletă despre creştinătatea modernă, şi nu istoria ei în şir. Ar fi imposibil să se redea un tablou complet al stării prezente de lucruri. Toate se desfăşoară cu mare rapiditate, în cea mai mare confuzie. Abia dacă poţi să te opreşti la câteva din tendinţele care se arată.
Mişcarea ecumenică Poate că cea mai însemnată dintre tendinţele acestea este prezentată de eforturile încercate pentru a formula o unitate vizibilă a credincioşilor. Împărţirea creştinătăţii în grupări diferite, dureroase pentru toate sufletele sincere, pune în pericol însăşi existenţa ei. Din nefericire, în loc să caute să se ţină seama de unitatea „unui singur trup", asigurată de „un singur Duh", oamenii încearcă o unitate artificială, prin numărul cel mai mare posibil de
biserici şi denominaţii care în mod sigur, prin însăşi existenţa lor, sunt negarea practică a unităţii reale. Mişcarea ecumenică, aşa cum este numită (de la oikoumene, pământul locuit, întregul pământ), îşi are originea în cea dintâi Conferinţă mondială a misiunilor, ţinută la Edimbourg în 1910. Ea a avut ca urmare apariţia „Alianţei universale pentru prietenia internaţională cu ajutorul bisericilor" (1914), formată sub impulsul episcopului C. H. Brent, din Biserica episcopală americană - şi, paralel cu ea, o întreagă mişcare în vederea grupării bisericilor, care a luat numele de „Credinţă şi Ordine". Conferinţa de la Lausanne, în 1927, a adus progrese hotărâtoare acestei mişcări, aducând acolo delegaţi din aproape toate bisericile creştine, în afara Romei. În acelaşi timp se dezvolta, datorită arhiepiscopului lutheran Nathan Soederblom, un suedez, episcopului anglican G. K. Bell şi pastorului reformat francez Wilfred Monod, mişcarea zisă a creştinismului practic care, „într-o atmosferă emoţionantă", au reunit Conferinţa universală din Stockholm, în 1925. Cele două mişcări, cu aspiraţii învecinate, tindeau spre acelaşi scop. Fuziunea pregătită în 1938 (conferinţa de la Utrecht, urmată de cea din SaintGermain-en-Laye în 1939) nu s-a putut realiza decât după război: ea s-a făcut la Amsterdam, unde a avut loc în 1948 prima adunare mondială, din care a ieşit „Consiliul ecumenic al bisericilor" (C.O.E.). O a doua adunare mondială s-a reunit la Evanston în 1954, o a treia la New Delhi (India) în 1961. Peste 200 biserici sunt reprezentate în C.O.E., care îşi are sediul permanent la Geneva (asociat Consiliului Internaţional al Misiunilor), adică aproape totalitatea bisericilor şi denominaţiilor protestante, bisericile din Orientul Apropiat şi din Extremul Orient, apoi biserica ortodoxă rusă. Totuşi bisericile care, de obicei numite evanghelice, caută o menţinere mai apropiată de Scriptură (fundamentaliste), n-au participat: ele au întemeiat aparte în 1948 „Consiliul internaţional al bisericilor creştine."
Biserica romană Biserica romană, cu toate eforturile Consiliului ecumenic de a avea relaţii oficiale cu ea şi cu toate că ea are un „secretariat pentru unitatea creştinilor", rămâne în afară. Ea n-ar putea face altfel fără să se dezică. Ea continuă să-şi zică singura Biserică şi nu poate concepe unitate decât în strângerea laolaltă a tuturor sub tutela ei. Papa Ioan al XXIII-lea a mers prea departe, numind fraţi pe creştinii necatolici - dar le-a spus „fraţi care nu participă încă deplin la unitatea dorită şi rânduită de Domnul", înţelegând prin aceasta unitatea Bisericii romane, „Biserica mamă", în sânul căreia trebuie să se întoarcă. Dacă ea tratează cu o simpatie binevoitoare mişcarea ecumenică, face aşa în vederea acestei mari strângeri laolaltă. Biserica aceasta a pierdut ceva teren în America de Sud, în Brazilia între altele, unde congregaţiile protestante au progresat, dar ea continuă să câştige în Statele Unite, în Africa, deşi extinderea islamismului împiedică foarte mult misiunile creştine de toate originile, structurile catolice se întăresc sub autoritatea episcopilor negri. În Asia, Vietnamul numără două milioane de catolici şi este greu de cunoscut numărul lor în China. Roma exercită un
adevărat farmec asupra multora dintre căpeteniile ecumenismului Dar catolicismul trebuie să facă faţă unor grave probleme lăuntrice. El niciodată n-a cunoscut o asemenea criză, ca să nu-i spunem revoluţie. Cei care susţin „integrarea" fac caz nu de doctrine fundamentale ale Scripturii, ci de dogmele şi ritualurile tradiţionale, de ierarhia şi disciplina în ascultare absoultă de papa, şi ei regretă vechea stăpânire a lumii de către Biserică; „moderniştii" însă şi „progresiştii" de nuanţe diferite au pus semnul întrebării la toate acestea, pun în discuţie chiar preoţia şi se silesc să potrivească Biserica lumii intelectuale, sociale şi politice; unii ajung până la o combinare a ateismului comunist cu un pseudo-creştinism aproape ataşat de ce se numeşte „sfânt". Mai presus şi în ciuda acestor divergenţe, se urmăreşte o transformare a relaţiilor cu exteriorul. Nu de mult biserica, deşi deposedată de orice putere oficială, era susţinătorul forţelor conservative ale societăţii; ea se îndreaptă acum mai cu plăcere spre cei care îi contestă autoritatea, care îi arată abuzurile şi nedreptăţile; critică şi subminează instituţiile, pe scurt pun la îndoială structura statelor. Ea vrea să fie în stare să pună mâna pe vreo formă de societate şi de guvernare care ar putea să ia fiinţă din tulburarea în care se află lumea de acum. Nu este acelaşi clericalism care din vremea lui Constantin are a face cu puterile zilei pentru a le conduce? Cum să nu gândească cititorul atent al profeţiei la timpul apropiat când, potrivit simbolurilor din Apocalipsa 17, „desfrânata cea mare" va domni un ceas împreună cu fiecare care se va ridica din marea popoarelor (capitolul 13)? Politica pontificală, servită de nenumăraţi agenţi secreţi, îndeosebi iezuiţi, este mai mult ca oricând atentă să câştige favoarea forţelor care se anunţă şi să intervină cu mult tact în conflictele dintre State, pe baza autorităţii ei morale. Dar de aici vin şi eforturile foarte diferite aprobate de ierarhie, care se fac la felurite nivele pentru a se apropia de mulţime, prin grupări de laici şi mai ales de preoţi lucrători; acest catolicism social lucrează în numele dragostei creştine, dar are în umbră adevărul doctrinal. Biserica romană a încercat propria ei reformă cu ocazia Consiliului de la Vatican (1962-1965), unde s-au arătat multele ei tendinţe. S-au văzut ridicându-se unii contra suveranităţii papei, a autorităţii episcopilor şi a colectivelor lor; suveranitatea aceasta a rezistat, dar acţiunile împotrivitoare, în Ţările de Jos între altele, dau de gândit. Papalitatea a trebuit să abandoneze, de altă parte, din intransigenţa ei faţă de alte biserici: trebuie subliniată împăcarea cu Biserica ortodoxă din Răsărit (excomunicarea fiind ridicată în 1968) şi căutarea unei înţelegeri cu biserica anglicană privitor la euharistie. În sfârşit, consiliul acesta, rupând cu trecutul Romei, a afirmat principiul libertăţii religioase.
Libertatea religioasă şi decreştinizarea În majoritatea statelor, autoritatea civilă lasă încă o libertate largă tuturor pentru evanghelizare şi pentru felul de a se închina lui Dumnezeu. Împotrivirea clerului se face simţită încă în unele ţări, de exemplu în Spania şi
Grecia, dar ea este obligată să se micşoreze, cum s-a întâmplat în alte părţi, unde a trebuit să cedeze în faţa laicizării statului. Împotriviri violente, ajungând până la persecuţie, au avut loc în ţări în care necredinţa şi ateismul oficial au înlocuit religia statului. Aşa a fost pentru moment în Germania, când hitlerismul a vrut să supună un întreg popor unui ideal rasist anticreştin şi să pună mâna pe biserici. Aşa este cu statele totalitare, de inspiraţie marxistă, Uniunea Sovietică şi ţările asociate ei, precum şi cu China, în vederea transformării rapide, printr-un comunism hotărât, ca să înlăture orice noţiune religioasă. Aici există o decreştinizare sistematică. Martorii adevărului au de susţinut aici o luptă intensă şi primejdioasă. Ei au promisiunile Celui care spunea credincioşilor din Smirna: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii" (Apocalipsa 2:10). Dar în ţările occidentale, în care încă se vorbeşte despre civilizaţia creştină, sub numele de libertate se ascunde de fapt o decreştinizare nu mai puţin de temut, iar cei care vor să păstreze mărturia au de luptat, ca şi Filadelfia, pentru a „ţine ceea ce au". Mulţimi de oameni care îşi zic creştini sunt aproape cu totul străini chiar şi de orice formă religioasă. Mulţi copii cresc fără să fi auzit vorbindu-se de Isus, de Evanghelie, de Biblie, chiar şi de Dumnezeu. Aceste mase de oameni sunt când indiferente, când neliniştite, revoltate în faţa suferinţelor şi asupririlor, fermecate de urmărirea bunei stări materiale şi de satisfacerea poftelor, chiar şi a celor mai josnice, şi sunt făcute nesimţitoare cu privire la păcat. Corupţia şi violenţa triumfă ca în zilele lui Noe sau ale lui Lot. Materialismul este favorizat de atotputernicia pe care progresul cunoştinţelor ştiinţifice ar părea că le dă tehnicii. Mândria omului este la culme. El se crede eliberat, în timp ce se află mai mult ca oricând robit patimilor şi poftelor. Activităţile surescitante distrug echilibrul fizic şi mintal. Timpul liber pune mai multe probleme decât munca şi în final plăcerile înşelătoare fac sufletele indiferente faţă de bine şi de rău, dar neliniştite şi agitate, fără Dumnezeu şi fără speranţă. Mare parte dintre cei tineri, nesatisfăcuţi, fără busolă şi fără stăpânire de sine, dispreţuiesc tot ce a fost înaintea lor şi se entuziasmează de plăcerile cele mai înşelătoare.
Răspândirea Bibliei şi evanghelizarea Tabloul acesta are şi cealaltă parte a lui, încurajatoare pentru cei care simt că au „puţină putere" şi privesc la Acela al cărui „scaun de domnie este în ceruri." Duhul Sfânt este la lucru aici pe pământ şi lucrarea Lui depăşeşte în profunzime ca şi în întindere tot ce se poate observa, în toate mediile. Biblia, tradusă aproape în toate limbile, este răspândită cum n-a mai fost înainte. Laici şi ecleziastici se întâlnesc ca s-o citească şi s-o studieze. Credinţa creştină este obiectul unor studii sincere, plecând de la Scriptură. Fără îndoială, cum se poate prevedea, Satan se opune acestei răspândiri a Bibliei, spunând oamenilor că desigur, aceasta este o carte renumită dar, oricum, nu este decât un produs superior al spiritului omenesc şi nimic mai mult. Dar Dumnezeu foloseşte Cuvântul Său pentru binele multor suflete (Isaia 55:11). El ştie ce nevoi profunde se ascund dincolo de răzvrătirile tinerilor
descătuşaţi. El ştie cum să încolţească grâul în mijlocul acestor frământări religioase deosebite, cum se văd în prezent în Statele Unite, în America de Sud, unde catolicismul cel mai formalist şi cel mai superstiţios este răspândit şi unde adevărata Evanghelie este prezentată prin manifestări uneori suspecte. Peste tot sunt organizate campanii de evanghelizare cu mijloace de publicare care le pun în mod supărător pe acelaşi plan cu alte acţiuni de propagandă; dar te poţi bucura că, „oricum, Cristos este vestit" (Filipeni 1:18), chiar dacă trebuie să constaţi că prea adesea impresia asupra sufletelor rămâne superficială şi fără ceva durabil. Printre evangheliştii de astăzi, numele cel mai cunoscut este cel al americanului Billy Graham, care împreună cu echipa sa de susţinere s-a consacrat din 1950 să prezinte Evanghelia mântuirii în mase, mai ales în ţările de limbă engleză. Se remarcă de asemenea, în Franţa, lucrarea făcută îndeosebi de către penticostali printre ţigani.
Creştinismul care devine lumesc Oricum ar fi, zelul acesta de a duce Evanghelia la cei fără Dumnezeu şi unele manifestări de preţuire a adevărului biblic merg împreună cu o stare generală lumească a creştinismului, o stare căldicică şi pretenţii spirituale proprii Laodiceei, ţinându-L pe Cristos afară, în loc de a ieşi afară la El. Această transformare lumească a creştinismului, care nu este altceva decât mersul grabnic spre apostazie, îmbracă toate formele, acţionează în toate domeniile, culturale, sociale, politice. Mărturia actuală este de aşa fel încât s-a put vorbi de un haos religios. Câţi dintre cei care vorbesc în numele doctrinei creştine, fac din ea o simplă unealtă de modelat societatea umană, cu scopuri pământeşti şi pentru înălţarea persoanei umane, fără să se preocupe nicidecum de drepturile lui Dumnezeu! Se vând ieftin unele adevăruri fundamentale, pentru care Biserica a fost făcută să le fie stâlpul şi susţinerea, şi pe care este răspunzătoare să le menţină. Câte pretinse mărturii creştine refuză să admită inspiraţia deplină a Scripturii, dumnezeirea lui Isus, învierea Sa, gloria Sa ascunsă prezentă şi gloria Sa viitoare! Mai mult ca niciodată, aceleaşi cuvinte: credinţă, Cristos, învierea morţilor, mântuirea, Cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi îşi schimbă semnificaţia după cei care le folosesc! Recunoaştem eforturile unor teologi sinceri care au crezut că pot opri modernismul şi să readucă spiritele sub autoritatea Scripturii; aşa este printre alţii, Karl Barth. Dar, neputincioşi de a se elibera ei înşişi de o mentalitate îmbibată cu „elementele lumii" şi care refuză să primească Biblia ca pe însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, au căzut în alte învăţături şi mai raţionaliste, pentru a nu spune mai mult. Slujitori ai Bisericii au fost formaţi în atmosfera aceasta şi ei predică un Cuvânt fără semnificaţia lui, dacă încă îl mai predică! „Simplitatea faţă de Cristos" de la care apostolul Pavel se temea pentru corinteni să nu fie îndepărtaţi (2 Corinteni 11:3) este socotită ca slăbiciune de spirit.
Înmulţirea sectelor Înmulţirea peste măsură a sectelor, după cum am văzut ca o caracteristică a
timpurilor grele, se intensifică. Unele (mormonii, Martorii lui Iehova din care au ieşit în 1916 „prietenii omului" şi alte secte ale adventismului) sunt atât de mult depărtate de „învăţătura sănătoasă" încât nu mai este posibil să le spui că sunt creştine. Altele însoţesc menţinerea adevărurilor esenţiale ale Scripturii cu manifestări şi interpretări care dezorientează pe oameni (penticostalii şi tendinţele lor felurite). Mişcările umanitare, pacifiste, morale şi cu un caracter omenesc apreciat, se întemeiază pe om în loc să-l prezinte pe om ca păcătos înaintea lui Dumnezeu, deşi se referă la creştinism, întorc spatele lui Cristos care „nu este din lumea aceasta" şi chemării Bisericii Sale („voi nu sunteţi din lume"). Astfel, „reînarmarea morală" ieşită din grupul de la Oxford înfiinţată după primul război mondial de Franck Buchman, şi formele diferite ale creştinismului social, caută, după spusele unuia dintre ei, să „creştineze ordinea socială... s-o armonizeze cu convingerile morale pe care noi le identificăm cu Persoana lui Cristos"!
Ştiinţa şi credinţa În ce priveşte încercările de a pune de acord, aşa cum se zice, ştiinţa şi credinţa, ele se îndreaptă spre o problemă greşită, pentru că este vorba de două domenii cu totul separate. Cine face aşa nu scapă deloc de greşeala de a le pune pe acelaşi nivel şi de a voi să supună credinţa aceloraşi cerinţe ca cercetarea ştiinţifică şi limitărilor ei. Cu iluzia de a apăra credinţa, o subminează. Aşa este situaţia, între altele, unuia ca Teilhard de Chardin. Ar fi imposibil să treci în revistă tot ce tinde, în zilele acestea din urmă ale Bisericii pe pământ, sub impulsul Vrăjmaşului, să activeze arătarea tainei fărădelegii (2 Tesaloniceni 2:7), servindu-se de unele cuceriri ale ştiinţei pentru a entuziasma şi în acelaşi timp a nelinişti pe oameni. Semnalăm numai elementul acesta important al evoluţiei spiritelor în timpul nostru, psihanaliza, pusă înainte de S. Freud spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi dezvoltată după aceea. Se înţelege prin aceasta un ansamblu de metode care au ca obiect studiul proceselor mintale profunde ale omului, plecând de la nevroze şi de la tulburări psihice în general. Oricare ar putea fi valoarea proprie a acestor metode şi însemnătatea lor terapeutică, ele duc, îndeosebi în mâinile celor necredincioşi, la înlăturarea noţiunii de resposabilitate morală şi deci a păcatului, şi au contribuit la îndepărtarea de credinţă.
Concluzie Calea celui credincios poate părea greu de deosebit, în confuzia aceasta extremă care se poate numi lumea creştină. Să nu ne mirăm. Finalul va fi unificarea a tot ce poartă numele de creştin, în apostazia generală care va urma răpirii Bisericii la Mirele ei ceresc. Forma ecleziastică se va păstra, şi toate ne fac să gândim că ea va fi, cel puţin în aparenţă, mai puternică decât oricând. Dar ea va fi Babilonul, Biserica mincinoasă din capitolele 16:19-17 din Apocalipsa, al cărei sfârşit teribil va fi salutat cu Aleluia din cer (19:1-5). Ce concluzie a istoriei pe pământ a aceleia care a purtat numele de Biserica lui Cristos!
Calea poate fi clară numai dacă ai înaintea ta cele două faţete ale peceţii puse pe „temelia tare a lui Dumnezeu", care „rămâne" (2 Timotei 2:19): „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi" şi „Cine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege." Uşa este totdeauna deschisă pentru ca să se poată aduna „cei care cheamă pe Domnul cu o inimă curată." Atitudinea lor de despărţire în mijlocul creştinătăţii care se îndreaptă grabnic spre apostazia finală va menţine o mărturie până la venirea apropiată a Domnului. Dumnezeu să întărească pe cei care sunt luminaţi în privinţa aceasta şi să-i facă să se menţină cu mai multă credincioşie; El să lumineze de asemenea pe mulţi dintre ai Săi care nu au înţeles încă lucrurile acestea. Este un fapt semnificativ că în medii religioase foarte diferite, şi chiar în sânul bisericii catolice, apar pe neaşteptate comunităţi de credincioşi în independenţă faţă de orice ierarhie. Eşti bucuros să întâlneşti în ele o dorinţă de strângere laolaltă a celor sfinţi în singura unitate a trupului lui Cristos, pentru a zice împreună cu Duhul: „Vino, Doamne Isuse!" Să cerem ca aşa să fie. Oare nu aceasta au înţeles şi au realizat martorii smeriţi dar credincioşi care s-au ridicat acum un secol şi jumătate, exemplul şi învăţătura cărora Domnul le-a dat să fie de folos multora? Partea acelora pe care harul lui Dumnezeu i-a chemat astfel să „se depărteze" pentru „a urmări" (2 Timotei 2:19,22) este de a reţine simplu dar cu fermitate „ce este de la început." N-au lipsit printre ei multe inconsecvenţe, cum am văzut. Dumnezeu a îngăduit în îndurarea Sa ca unele din spărturile cauzate de divizări neîntemeiate să fie reparate, cel puţin parţial. Ei trebuie să-şi dubleze atenţia, pentru că vrăjmaşul nu va fi mai puţin înverşunat să împrăştie pe cei credincioşi. Numai cu Cristos să ne adunăm. El nu adună în jurul Său creştini superiori altora, ci smeriţi şi ascultători. El cere tuturor să „se întoarcă" la El, ca Cel care este „Păstorul şi Supraveghetorul sufletelor noastre" şi să ne ţinem strânşi de Cel ce este Capul (1 Petru 2:25; Coloseni 2:19). Puţin contează aprecierea oamenilor, pentru cel care are ca singură grijă „mărturia Domnului" (2 Timotei 1:8). Dar să nu pierdem din vedere că numai El este „martorul credincios şi adevărat" şi că „despărţiţi de El nu putem face nimic." „Eu vin curând; păstrează ce ai."
ANEXĂ ISTORIA CREŞTINISMULUI ÎN ROMÂNIA (Autorii acestei schiţe a istoriei Bisericii sunt de origine franceză şi nu au prezentat trezirile religioase care au avut loc şi în România. În acest apendice încercăm să prezentăm foarte pe scurt felul în care creştinismul s-a răspândit în România şi să ne oprim puţin la trezirile religioase din secolul al XX-lea) Colonizarea Daciei de către Traian în anul 106 a adus elemente de credinţă creştină în poporul geto-dacilor, care credeau în zeul Zalmoxes. În a doua jumătate a secolului al doilea, Tertulian afirma că regiunile locuite de daci, sarmaţi şi sciţi erau supuse lui Cristos. Totuşi în epoca retragerii armatelor romane din Dacia (271-275), majoritatea populaţiei rămăsese politeistă. În
centrele urbane, unii oameni deveniseră creştini, însă cei de la ţară în general nu cunoscuseră Evanghelia; de aceea cuvântul „păgân" derivă de la latinescul paganus, care înseamnă ţăran. Lucrarea de evanghelizare printre locuitorii României de azi s-a făcut de la om la om, nu printr-un proces de răspândire în mase şi nu ca în unele părţi ale Europei, printr-un decret al prinţului sau al regelui. Acesta este un aspect pozitiv, pentru că a fi creştin este un lucru personal, iar când se impune din afară nu mai poate fi real. Creştinismul român este de origine latină, iar în timp a suferit influenţa mişcărilor religioase din ţările vecine şi totodată, în sufletele oamenilor, ideile Evangheliei au fost amestecate cu cele păgâne. Prin secolul al X-lea, în urma influenţei sectei bogomilismului bulgar, care predica purificarea sufletului prin posturi care mântuie de toate relele, cel care se hrănea cu carne în timpul zilelor de post era socotit un păgân. Şi gândirea religioasă a poporului a fost amestecată cu tot felul de superstiţii specific naţionale, cu credinţa în farmece şi în spirite, în fiinţe supranaturale care de fapt stăpâneau mai mult viaţa poporului decât sfinţii bisericii creştine. În anul 1054, când creştinătatea s-a împărţit în Biserica apuseană sau romană şi Biserica răsăriteană sau greacă, creştinătatea din ţara noastră a rămas ataşată Bisericii răsăritene. Alături de Biblie, Biserica ortodoxă răsăriteană are şi tradiţia ca izvor de învăţătură. Prin slavii de la sudul Dunării au fost primite în timp formele religioase ale civilizaţiei bizantine. Ortodoxia îşi mărginea activitatea la copierea textelor religioase slavone, la picturi bizantine şi la nazalizarea turco-greacă a liturghiei în biserici. Cum liturghiile erau scrise în limba slavonă, timp de secole, masa de credincioşi a fost menţinută într-o religie a ceremoniilor şi a formelor, creind o psihologie a cucerniciei întemeiată pe afecţiuni religioase, nu pe cunoaştere. Iar mulţimea mănăstirilor era o dovadă a vieţii religioase a domnitorilor. Picturile mănăstirilor din secolele XV-XVI sunt unice în lume prin culoarea lor neştearsă de timp. În liniştea acestor lăcaşuri sfinte, unii pisari sau dieci copiau texte bisericeşti totdeauna în limba slavonă - cu o caligrafie deosebit de îngrijită, apoi le legau în scoarţe groase. Atâţia oameni temători de Dumnezeu se mulţumeau doar să sărute scoarţele cărţilor sfinte. Totuşi şi în aceste timpuri, numele lui Isus şi jertfa Lui erau de ajuns ca să mântuiască şi să schimbe vieţile. În mănăstirea Tismana a fost scrisă o evanghelie în anul 1405. Evangheliarul de la mănăstirea Homorului, din 1473, îl înfăţişează pe copertă pe Ştefan cel Mare închinând cartea Fecioarei Maria. Din acelaşi secol sunt cunoscute Psaltirea Scheiană şi Codicele Voroneţean. Iar după introducerea tiparului, cea dintâi carte apărută a fost un liturghier slavon, cu litere cirilice, în anul 1508. Cele dintâi texte tipărite în limba română circulau în urma influenţei husite şi lutherane în Ardeal. În 1544 s-a imprimat la Sibiu un catehism. La Braşov a fost adus diaconul Coresi, pentru a tipări cărţi române şi slavone. Cheltuielile au fost suportate de unii saşi şi unguri care sperau câştigarea sufletelor la Reforma bisericească, la creştinismul pur. Erau unii prinţi calvini care doreau
să răspândească în acel timp adevărul Evangheliei în popor. Coresi a tipărit în 1559 un catehism şi în 1560 un tetraevanghel românesc. În 1640 a apărut la Alba lulia un catehism calvinesc şi împotriva lui a scris Varlaam, mitropolitul Moldovei (anul 1695), care opunea mântuirii aduse de Cristos prin har, prin credinţă, o „mântuire prin credinţă şi prin fapte." Pentru luminarea poporului, în a doua jumătatea a secolului al XVII-lea, mitropolitul Dosoftei a scos de sub tipar Psaltirea, Liturghia, Vieţile Sfinţilor. Un fapt deosebit de important pentru viaţa religioasă este tipărirea în 1688 a Bibliei de la Bucureşti, a lui Şerban Cantacuzino, care a fost socotită pentru limba română ceea ce Biblia lui Martin Luther a fost pentru limba germană. În acelaşi timp, în secolele XVI-XVIII au apărut şi multe apocrife religioase, îndeosebi texte oculte, zodiace, care dovedeau starea morală joasă a poporului. Odată cu apariţia mahomedanismului şi cu dezvoltarea puterii otomane, presiunea exercitată de turci asupra românilor pentru ca să se păgânizeze a fost deosebit de violentă. Războaiele „religioase" purtate de munteni şi moldoveni împotriva turcilor scot în evidenţă intensitatea conflictelor. Cronicile vorbesc despre martiriul prin decapitare al unuia dintre domnitorii Munteniei, Constantin Brâncoveanu şi a celor şapte fii ai săi, din ordinul Porţii Otomane, pentru că a refuzat să renege pe Cristos şi să treacă la mahomedanism (în anul 1714). În alte ţări, în secolul al XIX-lea au avut loc treziri religioase. Ele nu erau altceva decât reîntoarcerea la viaţa şi învăţătura Noului Testament. În secolul al XX-lea, unii români care au fost în America pentru a câştiga ceva bani, sau întors în ţară cu cunoaşterea lui Cristos, primită prin bisericile baptiste americane. Ei au răspândit Evanghelia şi astfel s-au întemeiat multe biserici baptiste române înfloritoare. În 1903 un credincios dintre fraţii din Anglia, cu numele Broadbent, trecând prin Bucureşti a căutat o adunare creştină care să fie în general asemănătoare bisericilor baptiste, dar să nu fie condusă de un singur ompastor. Înţelegând că nu exista ceea ce căuta, se zice că a îngenuncheat în Piaţa Universităţii şi s-a rugat Domnului să trimită oameni care să întemeieze adunări şi în România; apoi a publicat într-o revistă din Anglia un articol în acest sens. Un frate din Elveţia, cu numele Berney, socotind că lui i se adresa această chemare, a venit după câţiva ani în România şi, predând lecţii de limba franceză în case particulare, căuta totodată să predice pocăinţa şi credinţa în Domnul Cristos. Opoziţia s-a arătat atât de mare încât a fost expulzat din ţară. Însă după plecarea lui, prin fraţi „necunoscuţi" s-au format unele adunări în diferite oraşe şi sate îndeosebi din Muntenia şi Moldova. Începuturile au fost foarte modeste, dar mai târziu, prin 1960, existau peste 150 adunări ale acestor fraţi „largi" sau „deschişi.” Însă Dumnezeu a făcut o trezire în România şi fără influenţe din afara ţării. Prin citirea Sfintei Scripturi, Dumnezeu a lucrat în sufletele unor preoţi ortodocşi, care au cunoscut pe Domnul Isus Cristos ca Mântuitor al lor personal şi au ajuns astfel să vestească Evanghelia celor din jur. Aşa este cazul cu Dumitru Cornilescu,
Iosif Trifa, Teodor Popescu şi alţii. Înaintea primului război mondial, tânărul teolog D. Cornilescu era diacon în Bucureşti, la biserica „Sfântul Ştefan" - „Cuibul cu Barză," unde T. Popescu îşi desfăşura activitatea de preot; amândoi căutau să moralizeze pe enoriaşi prin predicile lor. În acel timp, prinţesa Raluca Calimachi l-a îndemnat pe Dumitru Cornilescu să traducă Biblia în limba română modernă. La StănceştiBotoşani, în nordul Moldovei, unde i s-a oferit posibilitatea, D. Cornilescu a lucrat la traducerea Bibliei, care s-a publicat în anul 1921. Traducerile dinainte erau pline de arhaisme, încât citirea lor era dificilă şi chiar fără folos. Cornilescu însă a folosit un limbaj clar, încât lucrarea lui a fost primită de toţi credincioşii din România. Înainte de a lucra la traducere, el nu cunoştea mântuirea lui Dumnezeu arătată în jertfa de pe cruce a Domnului Cristos ca experienţă personală. În broşura „Cum m-am întors la Dumnezeu şi cum am spus şi altora", între altele spunea: „Învăţasem la şcoală că El a murit pentru păcatele întregii lumi. Dar ce îmi foloseşte mie lucrul acesta, când eu sunt un păcătos şi păcatele mele nu sunt iertate? Da, dar dacă a murit pentru păcatele întregii lumi - miam zis - a murit şi pentru păcatele mele... Oricum ar fi, văd din cartea aceasta că există o iertare a păcatelor, că Cristos a murit şi pentru mine, deci iertarea aceasta este şi pentru păcatele mele. Slavă Domnului! Dacă voi merge la judecată, voi zice lui Dumnezeu: „Doamne, nu cunosc decât cartea aceasta. Tu ai zis că este Cuvântul Tău. Eu am citit în ea că Cristos a murit pentru mine şi am luat iertarea pentru mine... Am crezut ce spune Cuvântul Tău." După ce s-a întors astfel la Dumnezeu, Dumitru Cornilescu fiind în singurătatea locului unde traducea Biblia, îşi spunea: „Dar cine ştie dacă nu este numai o închipuire a mea, fiindcă am căpătat-o numai prin citirea şi cercetarea Bibliei!" Şi s-a rugat lui Dumnezeu: „Dacă îmi dai prilejul să văd un alt suflet venind la Tine în acelaşi fel, voi fi pe deplin încredinţat că sunt pe calea cea bună." Nu după mult timp au venit doi tineri de la şcoala militară, care plecau pe front şi l-au întrebat cum pot să fie pregătiţi pentru moarte. El le-a spus: „Bine că aţi venit acum, fiindcă dacă aţi fi venit acum trei luni, n-aş fi ştiut să vă răspund la această întrebare. Cristos a murit pentru păcatele dumneavoastră şi dacă credeţi lucrul acesta, aveţi iertarea păcatelor, sunteţi mântuiţi." Aceşti tineri au adus şi pe alţi colegi ai lor ca să înţeleagă mântuirea în Domnul Cristos. Dorinţa lui Dumitru Cornilescu de a vesti Evanghelia l-a dus iar în Bucureşti, unde a lucrat alături de Teodor Popescu în biserica „Cuibul cu Barză". În 1923 însă a plecat în Elveţia, cu intenţia de a reveni în ţară; totuşi s-a stabilit acolo şi nu a mai putut avea ocazia de a revedea locurile în care Dumnezeu îşi începuse prin el o lucrare de trezire creştină. Înainte de a spune câteva lucruri în legătură cu activitatea lui Teodor Popescu, precizăm că aproape în acelaşi timp, în mod cu totul separat, preotul ortodox Iosif Trifa a început să scoată la Sibiu (1922) o revistă de educaţie religioasă pentru cei de la sate, cu numele „Lumina Satelor". Revista care a apărut în ianuarie 1923 era o chemare directă către săteni: „Veniţi să
facem o intrare creştinească în anul nou, cu hotărârea şi întovărăşirea de luptă împotriva sudălmilor şi beţiei." Şi era o notă care trebuia semnată şi trimisă la redacţie de către fiecare care dorea să intre în această „oaste a Domnului", de luptă împotriva păcatelor. Mulţi au dat răspuns acestei chemări. Cei care se numeau acum „ostaşi" căutau în satele lor să se întâlnească, să cerceteze împreună Biblia şi să se încurajeze frăţeşte. În numerele următoare ale revistei părintelui Trifa se spunea apoi despre primirea lui Isus Cristos ca Mântuitor, despre iertarea păcatelor, despre naşterea din nou. „De fapt nu beţia şi sudalma sunt răul cel mai mare de care suferă poporul nostru; ci răul cel mai mare este că nu-L cunoaştem şi nu-L urmăm pe Isus Cel răstignit... Sfânta Evanghelie trebuie scoasă din altar şi adusă în familii, în societate, în mijlocul lumii şi în viaţa fiecărui om." Prin 1934, unii apreciau că mişcarea aceasta a fost bună numai atât timp cât a avut ca scop lupta contra beţiei; dar de când a început să se predice şi despre naşterea din nou şi despre alte învăţături ale Scripturii, „Oastea" devenea primejdioasă. Preoţii ortodocşi doreau să transforme „Oastea Domnului" dintr-o mişcare spirituală, într-o simplă lucrare de moralizare, de educaţie. În aceste condiţii, în martie 1936 preotul Iosif Trifa a fost caterisit. El scria: „Mă voi resemna în această judecată şi voi rămâne mai departe un simplu mirean în rând cu ceilaţi fraţi ai mei, în ostăşia Domnului... Eu n-am îndemnat pe nimeni contra cuiva, decât contra păcatului." A fost bolnav de plămâni şi a murit în februarie 1938. Însă „Oastea Domnului" a continuat să existe, mai mult sau mai puţin ataşată bisericii şi în ciuda opoziţiei bisericii ortodoxe. Printre credincioşii din „oaste" s-au dovedit şi daruri deosebite care influenţează masele prin poezie şi cântec. Delicatul poet Traian Dorz excelează printre poeţii creştini. Şi credincioşii din toate denominaţiile cunosc câte ceva din cele peste trei mii de cântece compuse de Nicolae Moldoveanu, cu melodii de o variaţie impresionantă şi potrivite spiritului românesc. În timpul când cei dintre stăpâniri se declarau atei, Nicolae Moldoveanu a fost închis cinci ani (1959-1964), pentru vina că melodiile compuse de el erau prea mult răspândite în toată ţara. El numea perioada aceasta deosebit de grea din viaţa lui, „cea mai înaltă şcoală a Domnului, şcoala crucii." Şi acolo, în închisoare, Dumnezeu i-a dat încă 350 de cântări, pe care a trebuit să le memorizeze, neavând posibilitatea de a le scrie. În timp ce Dumitru Cornilescu traducea Biblia, în anul 1919, preotul Teodor Popescu era în Bucureşti şi a avut de trecut prin suferinţe deosebite. Avea 33 de ani când i-a murit soţia. „Îl întrebam pe Dumnezeu: „De ce, Doamne, mi-ai luat mama copiilor mei, de ce mi-ai luat printr-o lovitură ce aveam mai scump în ochii mei?" M-a smerit Dumnezeu...” În necazul lui a început să citească Noul Testament, iar duminica la biserică spunea din cele ce citise. „Punând păcatul în legătură cu Isus Cristos, am făcut un pas mare spre adevăr... Sunt eu un păcătos? iată întrebarea la care am ajuns... Acum, când am luat în serios păcatul, am văzut cât de mult mă stăpânea el şi cât de mare nevoie aveam de iertare... Dar cum? În Noul Testament vedeam totdeauna puse
alături iertarea, mântuirea, cu credinţa." A citit în evanghelii despre femeia păcătoasă, despre tâlharul de pe cruce şi a înţeles că Isus este Cel care ne iartă păcatele, pe temeiul jertfirii Sale pe cruce. „Citind Noul Testament, m-am întors la Dumnezeu", mărturisea el. „Inima şi viaţa mea fiind schimbate, mi s-a schimbat şi vorbirea şi predica. Predicile au început să fie o chemare la viaţa cu Cristos...* (* Predicile ţinute au fost scrise şi tipărite în două volume: „Isus vă cheamă" şi „Veniţi la Isus".) Ascultătorii mei au observat o schimbare la mine, dar mult timp ei păreau că nu înţeleg vorbirea mea. Deosebit de mare a fost bucuria mea, când cele dintâi roade au început să se arate, adică suflete care căutau adevărul mântuirii şi care se hotărau pentru o viaţă nouă cu Isus." Aceşti credincioşi doreau acum să se întâlnească mai des şi s-a ajuns să se facă adunări de evanghelizare în localul unei şcoli din apropiere. Unii care nu ştiau carte au învăţat să citească, pentru ca să înţeleagă ei înşişi cele scrise în Noul Testament. În aceste condiţii s-au întors la Dumnezeu şi câţiva seminarişti şi preoţi. Iar Teodor Popescu era invitat să meargă şi în alte oraşe pentru a vesti Evanghelia, îndeosebi la Ploieşti, Câmpulung şi în alte localităţi din judeţul Argeş. El spunea: „Fiind preot în biserica ortodoxă, gândeam că toate rânduielile bisericii sunt aranjate potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dar citind Scriptura, am rămas uimit şi am zis că eu nu înţeleg bine lucrurile. Continuând să citesc, am observat că una este scris în Noul Testament şi altceva este ceea ce am moştenit." Aproape patru ani a căutat să împace formalismul religios în care se găsea, cu conştiinţa lui trezită de Scriptură. Urmând ritualul ortodox, cânta că Fecioara Maria şi sfinţii ne mântuiesc. Dar conştiinţa îi spunea: Cine ne mântuieşte: Maria? Sfinţii? Isus?... După un timp, n-a mai putut face altceva decât să schimbe tipicul, să înlocuiască invocarea Mariei şi a sfinţilor cu cuvintele: „Domnul Isus Cristos să ne mântuiască!" Spunea: „Că sfinţii prin rugăciunile lor ne-ar mântui, asta n-o poate spune decât un om cu totul străin de Evanghelia Domnului Cristos..." Poetul Octavian Goga era pe atunci ministrul educaţiei şi a scris impresiile pe care le-a avut într-o vizită pe la Cuibul cu Barză. „Nu era o cuvântare de exeget mărunt, nici nu reedita clişee uzate de doctrină teologică... Mulţimea participa cu devotament la toate analizele lui, urmărea ritmul logic şi îi primea argumentele cu o vie agitaţie... Din grămadă m-am desfăcut pe îndelete, cu senzaţia că dincolo de zgura cotidiană mi-am revăzut o clipă sufletul rănit de mustrări şi sfios de orice atingere, ca o mimoză bolnavă... Ce face astăzi biserica pentru îngrijirea sufletelor noastre?... O energie paralizantă pare a stăpâni organismul bisericesc... Suntem lăsaţi în neştire şi un cler afon nu ne poate da decât o ţărănime superstiţioasă şi o clasă conducătoare păgână." Fără să ştie, poetul devenise profet. Teodor Popescu spunea în acel timp: „Gândul meu a fost să-mi văd mai departe de lucru în sânul bisericii în care m-am născut şi am crescut... Pentru chestiuni de tipic, autoritatea m-a înlăturat şi odată cu mine a înlăturat din biserică şi mişcarea începută. Nu mă revolt din această pricină. Am conştiinţa
că n-am greşit fată de biserică şi faţă de neamul meu, dacă m-am îndreptat de-a binelea faţă de Evanghelie, îndreptând spre ea şi pe alţii... Chiar dacă sunt înlăturat din sânul bisericii, nu-mi voi pierde eu vremea să lupt contra bisericii, ci voi lupta contra nestiinţei şi a păcatului şi voi căuta să câştig suflete nu pentru mine, ci pentru Cristos.” În ianuarie 1924, consistoriul instituit pentru aceasta a dat sentinţa: depunerea din treaptă (caterisirea) preotului Teodor Popescu. Cei credincioşi care Îl cunoscuseră pe Domnul Cristos la biserica Cuibul cu Barză au continuat să se adune prin case particulare. Aşa au înţeles tot mai bine cuvintele Scripturii, chiar şi cu privire la „biserica din casa lui Filimon" sau „din casa lui Nimfa". Au înţeles că nu numai unul era preot, ci toţi cei credincioşi sunt preoţi ai lui Dumnezeu; şi nu numai unul poate vorbi din Scriptură, ci orice frate care are un dar de la Dumnezeu. În 1925 fraţii aceştia au luat pentru prima dată cina Domnului într-o casă particulară şi de atunci au continuat lucrul acesta în fiecare duminică. Împreună cu alţi credincioşi, Teodor Popescu s-a dus prin unele localităţi să vestească Evanghelia. Peste tot se întâlnea împotrivirea preoţilor şi în unele locuri cei credincioşi erau insultaţi şi chiar bătuţi, încât din satul lor plecau duminica din zorii zilei ca să se ducă la fraţii din oraşul mai apropiat. Şi atât prin Teodor Popescu, cât şi prin fraţi necunoscuţi, s-au întemeiat peste 150 de adunări, cele mai multe în Muntenia. Colaboratori mai apropiaţi a avut în persoana lui G. Cornilescu (fratele traducătorului Bibliei) şi a lui Emil Constantinescu, credincios deosebit de corect în prezentarea adevărurilor Scripturii. Împreună, au realizat şi o bogată literatură creştină. Lucrarea de slujire în adunările locale nu era socotită ca răspunderea unei singure persoane. Fraţii înţelegeau că Noul Testament nu recunoaşte o succesiune apostolică prin care să se transfere autorităţi speciale anumitor credincioşi. Orice frate care avea un dar de la Dumnezeu era liber să-şi manifeste darul în adunare. Nimeni nu era plătit pentru lucrarea aceasta. Credincioşii aceştia n-au avut intenţia să poarte vreun nume care să-i deosebească de alţii. Pentru că autorităţile i-au întrebat ce fel de creştini sunt, ei au răspuns că sunt creştini „după Scriptură"; iar mai târziu, tot autorităţile le-au impus numele de „creştini după Evanghelie", aşa cum erau cunoscuţi alţi credincioşi răspândiţi prin ţară. Teodor Popescu a avut îndeosebi darul de a vesti Evanghelia, însă totodată a înţeles şi a expus foarte clar adevărurile de seamă ale Scripturii. În predici, el prezenta stricăciunea totală a firii noastre păcătoase şi mânia lui Dumnezeu care se va dezlănţui faţă de cei care rămân în păcatele lor. Arăta că Dumnezeu a luat iniţiativa şi a îngrijit să avem o cale a mântuirii prin jertfa adusă de Domnul Cristos pe crucea de pe Golgota. Datorită Domnului Cristos, noi putem avea o deplină siguranţă a mântuirii, care cuprinde atât trecutul, cât şi prezentul şi viitorul. De la început a fost clar pentru Teodor Popescu adevărul siguranţei mântuirii prin har, prin credinţa în Domnul Cristos. „Toată mântuirea noastră este lucrarea Lui Însuşi. El Însuşi începe, El continuă şi El sfârşeşte mântuirea noastră. Nu este nici un merit pentru noi.
Chiar când cineva caută pe Dumnezeu, tot de la El vine iniţiativa... Dacă eşti convins de păcatele tale, aceasta este lucrarea Duhului Sfânt... A fi mântuit înseamnă a avea păcatele iertate, a fi scos de sub puterea păcatului şi a merge în cer, unde nu intră nimic păcătos. Suntem desăvârşit de mântuiţi, mântuiţi cu o mântuire veşnică, primiţi în chip desăvârşit înaintea Tatălui. Nu lipseşte nimic la mântuirea noastră, la primirea noastră înaintea Lui. În ce priveşte însă lucrarea Duhului Sfânt în noi, lucrare care trebuie să scoată chipuri asemenea Domnului Cristos, ea se continuă până în ziua când şi Duhul Sfânt va spune: „S-a sfârşit!" Teodor Popescu a primit de la Dumnezeu claritate în privinţa adevărurilor esenţiale ale Scripturii. Spunea că pentru o bună cunoaştere a Bibliei trebuie să facem deosebire între dispensaţii, îndeosebi între Lege şi har, între Israel şi Biserică. A înţeles de asemenea care este aşteptarea de acum a Adunării lui Dumnezeu - răpirea. A întâlnit credincioşi în diferite grupări religioase, în diferite condiţii, şi a recunoscut în ei pe nişte fraţi. Spunea: „Încă o ceată de călători spre cer!" Şi: „Nici o adunare nu poate să spună că este singura adunare a lui Dumnezeu pe pământ. Nu stă bine nimănui să spună: „Hai la noi, pentru că la noi este adevărul", chiar când este sigur că merge pe calea lui Dumnezeu." După moartea lui, în 1963, unele adunări în care lucrase au avut de suferit confuzii îndeosebi în privinţa siguranţei mântuirii. Sub influenţa celor din afară, unele persoane care nu au avut o suficientă creştere spirituală în şcoala Domnului Cristos, au avut roluri de conducere omenească în adunări şi faptul acesta a determinat o dare înapoi în ce priveşte învăţătura. Dumnezeu însă Şi-a arătat mai departe îndurarea faţă de această mişcare creştină, trezind pe unii credincioşi din generaţiile mai tinere, care au dovedit profunzime în cunoaşterea Sfintei Scripturi. Desigur, Dumnezeu a avut şi alte lucrări de trezire la o viaţă creştină, dar noi, oamenii, suntem limitaţi în cunoaştere şi apreciere; numai El are o vedere perfectă a tuturor lucrurilor. Şi Lui avem să mulţumim pentru faptul că sunt şi „alte cete de călători spre cer."