Biblioteca Județeană ,, Gh. Asachi” Iași
pitici
Poveşti Ghicitori
Călători în jurul lumii
Ml S-A TERMINAT CAIETUL
-IA TE UITA! S-A TERMINAT. .. şi doar alaltăieri l-am cumăparat?! Uimirea băieţandrului din clasa a IlI-a era neprefacută. Nu, nu aveam de-a face cu unul din aceia care pitesc caietul în ghiozdan şi zic cu nevinovaţie: -Mi s-a terminat caietu', tovaraşe învăţător. N-am putut scrie tema. N-am avut pe ce... Caietul cu pricina se isprăvise cu adevarat! Ciudat însă: s-a împuţinat, ce zic eu? s-a topit, da, acesta era cuvântul potrivit, s-a topit ca o zăpadă sub razele soarelui. Nu mai rămăsese din el decît o pojghiţă de caiet, la umbra celor două coperţi... Toate celelalte file şi-au luat zborul, smulse parcă de un vânt ciudat.La ceilalţi copii foile caietului nu zboară, nu mor, nu se topesc văzând cu ochii.Atunci ce s-a întîmplat cu acest caiet? Ce rău ascuns i-a împuţinat foile?Trebuia dezlegat acest mister! Cu orice preţ. Dacă e o molimă necunoscută până acum şi ea se întinde şi molipseşte toate caietele din clasa a IlI-a, în toată şcoala, din toate şcolile. Aşa mă framîntam într-una din zilele trecute, martor fiind la exclamaţia băiatului. Caietul se terminase, nu încăpea îndoială. Mă uitam la coperţile uscate, ca nişte aripi jumulite, fără puteri... Şi, în timp ce căutam să dezleg misterul, auzii chiar lângă mine un clinchet de bicicleta. Am tresărit. -Cine a intrat cu bicicleta în clasă?
O molimă?
-Eu. Vorbea o foaie de caiet. Ciudat! O foaie cu pătrătele, exact ca cele din caietul ce-1 aveam în mână. Mă plimb de alaltăieri, continuă foaia. Şi nu sunt singură, căci
n-am plecat la o plimbare oarecare, ci într-o adevărată cursă
ciclistă. Sunt însă singura care am mai rămas pe drum. Poate pentru că la mine roata din fată e nitel în „opt" si n-am nici sa.A uitat băietaşul să mi-o deseneze. Dar nu-i nimic... Noi, foile de hârtie, putem pedala şi aşa. Priviţi, am încălecat pe-o roată şi v-am spus povestea toată... „Aşadar, molima caietului a fost pasiunea pentru desen a stăpânului", îmi ziceam, încercând să-mi dau seama cam câte biciclete o fi trimis în turul clasei ciclistul nostru când, de-odată, un zbârnâit ce cobora şi se îngroşa îmi îndrepta cercetările în altă direcţie... Spre tavan. Era un avion. -Ciudat! am exclamat. Aterizezi pe un caiet?! -De aici am plecat, aici mă întorc. Acesta e aerodromul meu obişnuit. Priviţi ce aripi am, ce fuzelaj, ce coadă... Vă place zborul meu lin, elegant? Dar câtă străduinţă a trebuit din partea constructorului, nu mă întrebaţi!? Câte modele şi câte zboruri de încercare! Aproape că i s-a terminat caietul. Dar mi se pare că vă deranjez cu zbârnâitul meu. Văd că sunteţi îngândurat... -Da... Fac o socoteală, am raspuns. Caietul a avut alaltăieri cincizeci de file. Cinci-şase biciclete, cinci-şase aeromodele fac cel mult o duzină de foi... în vânt, ca să zic aşa. Dar unde or fi pierit celelalte? În aceeaşi clipa, cineva sună din corn, aşa cum sunau altadată poştaşii. -Poşta?
-Da, o poşta demodată. Sunt un bileţel care îşi caută adresa. Am plecat din caiet „F. F. urgent", conţinând câteva rânduleţe, dar m-am împotmolit. Am ajuns la un punct mort. Catedra îi zice. „Iată, deci, cum se împarte vina", cugetam, continuând să adun în minte filele descoperite, pentru a ajunge la... scădere. Dar rezultatul nu era cel din... caiet. Mai aveam şi alte foi lipsă la apel. Cum şi unde or fi pierit? -Aici! Aici! Aici! Vocile veneau din cosul de hîrtie. -Ce-i cu voi acolo? Sunteţi tefere, dupa câte văd. N-aţi avut nici un accident. Nici de bicicleta, nici de avion, nici... -Da. Noi avem nişte cusururi mult mai mici. -Şi atunci de ce sunteţi la coş? -O, acesta nu e cusurul nostru. E al stapânului nostru. E nervos. Cum se iveşte o mică, neînsemnată greşeală - şi din grabă face nenumarate asemenea greşeli - ne rupe. Rupe la fiecare temă cinci-şase foi. Priviţi...Trebuia să scrie cuvântul există. Pe prima foaie a scris ezista, pe a doua eczistâ, apoi ecgzista, apoi esicsta. De-abia pe urmă s-a gândit... să se gândească mai bine. Ajunsesem la capăt. Dădusem aproape de urma întregului caiet.Acum mă dumirisem. Mai lipseau doar trei foi. Întîrziau să se ivească, şi tocmai mă gândeam, oarecum plictisit de toată povestea, să întrerup cercetările, când am auzit o voce: -Ei, ce faci? De ce stai? -Aştept încă trei foi. Nu ies la socoteală...
-Cum de nu? Noi suntem.
-Bine,
dar
voi
sunteţi
albe,
nepătate,
neîndoite!
De
ce
nu
sunteţi în caiet? -Pentru
că
ne-am
desprins
singure.
Aşa
se
întîmplă
totdeauna
într-un caiet cu file rupte. Unele se desprind de la sine. -Şi ce să fac cu voi? Să vă aşez la loc, în caiet? -A, nu, raspunseră într-un glas cele trei foi. Folositi-ne dumneavoastră. Scrieţi despre năravul acestor şcolari! Caietul acesta s-a terminat tot. Măcar să se termine cu folos... să nu se mai întâmple. Cele trei foi aveau dreptate. M-am aşternut pe scris. Acum povestea este gata şi după cum vedeţi, are exact trei foi...
Odată, vara, pe-aproape de Moşi, mă furişez din casă şi mă duc, ziua amiaza-mare, la moş Vasile, fratele tatei cel mai mare, să fur nişte cireşe; căci numai la dânsul şi încă la vro două locuri din sat era câteun cireş văratic, care se cocea-pălea de Duminica Mare. Şi mă chitesc eu în mine, cum s-o dau, ca să nu mă prindă. Intru mai întâi în casa omului şi mă fac a cere pe Ioan, să ne ducem la scăldat. -Nu-i acasă Ion, zise mătuşa Mărioara; s-a dus cu moşu-tău Vasile sub cetate, la o chiuă din Codreni, s-aducă nişte sumani. Căci trebuie să vă spun că la Humuleşti torc şi fetele şi băieţii, şi femeile şi bărbaţii; şi se fac multe giguri de sumani, şi lăi, care se vând şi pănură, şi cusute; şi acolo, pe loc, la negustorii armeni, veniţi înadins din alte târguri: Focşani, Bacău, Roman, Târgu-Frumos, şi de pe aiurea, precum şi pe la iarmaroace în toate părţile. Cu asta se hrănesc mai mult humuleştenii, răzeşi fără pământuri, şi cu negustoria din picioare: vite, cai, porci, oi, brânză, lână, oloi, sare şi făină de păpuşoi; sumane mari, genunchere şi sărdace; iţari, bernevici, cămeşoaie, lăicere şi scorţuri înflorite; ştergare din borangic alese, şi alte lucruri, ce le duceau lunea în târg de vânzare, sau joia pe la mănăstirile de maice, cărora le vine cam peste mână târgul. Apoi dar, mai rămâi sănătoasă, mătuşă Mărioară! vorba de dinioarea; şi-mi pare rău că nu-i vărul Ion acasă, că tare-aş fi avut plăcere să ne scăldăm împreună... Dar în gândul meu: Ştii
c-am nimerit-o? bine că nu-s acasă; şi de n-ar veni degrabă, şi mai bine-ar fi!... Şi scurt şi cuprinzător, sărut mâna mătuşei, luându-mi ziua bună, ca un băiat de treabă, ies din casă cu chip că mă duc la scăldat, mă şupuresc pe unde pot şi, când colo, mă trezesc în cireşul femeii şi încep a cărăbăni la cireşe în sân, crude, coapte, cum se găseau. Şi cum eram îngrijit şi mă sileam să fac ce-oi face mai degrabă, iaca mătuşa Mărioara, c-o jordie în mână, la tulpina cireşului. -Dar bine, ghiavole, aici ţi-i scăldatul? zise ea, cu ochii holbaţi la mine; coboară-te jos, tâlharule, că te-oi învăţa eu Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie! Dacă vede ea şi vede că nu mă dau, zvârr! de vro două-trei ori cu bulgări în mine, dar nu mă chiteşte. Apoi începe a se aburca pe cireş în sus, zicând: Stai, măi porcane, că te căptuşeşte ea, Mărioara, acuş! Atunci eu mă dau iute pe-o creangă, mai spre poale, şi odată fac zup! în nişte cânepă, care se întindea de la cireş înainte şi era crudă şi până la brâu de naltă. Şi nebuna de mătuşa Mărioara, după mine, şi eu fuga iepureşte prin cânepă, şi ea pe urma mea, până la gardul din fundul grădinii, pe care neavând vreme să-l sar, o cotigeam înapoi, iar prin cânepă, fugind tot iepureşte, şi ea după mine până-n dreptul ocolului pe unde-mi era iar greu de sărit; pe de lături iar gard, şi hârsita de mătuşă nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului! Cât pe ce să pună mâna pe mine! Şi eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, până ce dăm cânepa toată palancă la pământ; căci, să nu spun minciuni, erau vro zece-douăsprezece prăjini de cânepă, frumoasă şi deasă cum îi peria, de care nu s-a ales nimica. Şi după ce facem noi trebuşoara asta, mătuşa, nu ştiu cum, se încâlceşte prin cânepă, ori se împiedică de ceva, şi cade jos. Eu, atunci, iute mă răsucesc într-un picior, fac vro două sărituri mai potrivite, mă azvârl peste gard, de parcă nici nu l-am atins, şi-mi pierd urma, ducându-mă acasă şi fiind foarte cuminte în ziua aceea... Dar mai în deseară, iaca şi moş Vasile, cu vornicul şi paznicul, strigă pe tata la poartă, îi spun pricina şi-l cheamă să fie de faţă când s-a ispăşi cânepa şi
cireşele... căci, drept vorbind, şi moş Vasile era un cărpănos ş-un pui de zgâriebrânză, ca şi mătuşa Mărioara. Vorba ceea: A tunat şi i-a adunat. Însă degeaba mai clămpănesc eu din gură: cine ce are cu munca omului? Stricăciunea se făcuse, şi vinovatul trebuia să plătească. Vorba ceea: Nu plăteşte bogatul, ci vinovatul. Aşa şi tata: a dat gloabă pentru mine, şi pace bună! Şi după ce-a venit el ruşinat de la ispaşă, mi-a tras o chelfăneală ca aceea, zicând: -Na! satură-te de cireşe! De-amu să ştii că ţi-ai mâncat liftiria de la mine, spânzuratule! Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? Şi iaca aşa cu cireşele; s-a împlinit vorba mamei, sărmana, iute şi degrabă: Că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtişag.
Două lemne odolemne Şi un braţ de găteje Ce are fulgi şi nu zboară?
Am fost aseară la voi Voi mi l-aţi pus înapoi.
Perna Scara Scaunul
Când sus, Când jos, Neagră-i, Mâţă nu-i.
Am patru fete; Aleargă una după alta Şi nu se prind niciodată.
De coadă-l duc, De coadă-l aduc.
Rândunica Roţile Ulciorul
India ocupă o poziţie strategică între Arabia şi Africa (în vest) şi Mayanmar, Malayasia, Arhipeleagul Indonezian ( în est). Este un stat federal (25 de state şi 7 teritorii autonome). Numele provine de la Indus, fluviul care străbate ţara. India este numită şi subcontinent. Cu o suprafaţă de 3287782Km 2 ea reprezintă cam jumătate din suprafaţa Europei şi 2,4% din suprafaţa Globului.. Emblema oraşului este Poarta Indiei, locul în care încep itinerariile celor mai multi turisti. Acest arc de 26 m înălţime, amplasat pe ţărm, a fost construit, din bazalt, la începutul secolului trecut, pentru a comemora vizita Regelui George V şi a Reginei Maria.
Taj Mahal Este un monument în oraşul Agra, India. A fost construit de împăratul Shah Jahan drept mausoleum pentru soţia sa, Mumtaz Mahal. Clădirea a fost construită între1630 şi 1653. El este cel mai faimos monument din India, un templu magnific ce aminteşte lumii de bogata civilizaţie a unei ţări care a fost treptat „înghiţită” de industrializare. Taj Mahal-ul este cu adevărat cel mai bine păstrat monument mormânt din lume. Se spune că 20 de mii de oameni ar fi fost trimişi să muncească aici. Materialele erau aduse din întreaga Indie şi din alte zone ale Asiei cu ajutorul unei "flote" ce numără 1000 de elefanţi. Proiectat de arhitectul iranian Ustad Isa, Taj Mahal-ul a devenit "simbolul dragostei eterne"
Fortul Roşu, cunoscut popular drept Lal Quila (Qilah), este cel mai mare monument din Delhi. Este una dintre cele mai frumoase realizări arhitecturale a erei mogule, construit de împăratul Shah Jahan.Construcţia a fort a început în anul 1638 şi a fost finalizată în 1648.Fortul are până la doi kilometri de ziduri cu o înălţime de 18 metri. Un spectacol de sunet şi lumină este o atracţie deosebită în fiecare noapte. Spectacolul are loc în interiorul fortului şi descrie istoria Mughal. Iniţial, a fost numit Fortul Roşu Qila-i-Mubarak, ceea ce înseamnă fortul binecuvântat. Familia împăratului Shah Jahan folosit fortul pentru traiul personal.Estetica de apogeu Quila a creativităţii mogule a cunoscut culmile în timpul domniei lui Shah Jahan. Fortul Roşu din Delhi nu este numai un palat puternic, ci mai degrabă o cetate, cu multe cladiri care se leagă dîn incintă. Bazarul Meena este faimos ca piaţă pentru suveniruri, mulţime de vânzători şifemei ghicitoare care se tocmesc pentru bani în cel mai stăruitor stil oriental musulman. Lal Quila este renumit pentru decorare. El îmbină arta persană, cu cea europeană şi cu cea autentic indiană. Această îmbinare stranie a condus la stilul unic Shah Jahan, bogat în formă, culoare şi expresie. La 15 august 1947, când India a devenit independentă, noul prim-ministru, Jawaharlal Nehru, a prezentat steagul indian din acest edificiu reprezentativ. Practica este continuată de toţi
prim-miniştrii din India. După al doilea război mondial, Fortul Roşu din Delhi a devenit scena unui celebru proces al Armatei Naţionale indiene. Există câteva clădiri importante din interiorul Fortului Roşu. Ele sunt după cum urmează: Tronul-balcon al împăratului - Diwan-i-Aam Nahr-i-Bihisht - o clădire conectată la canalul de apă al râului Yamuna. Zenana - palat pentru femei.
Moti Masjid - Moscheea Perlei. Există un consemn al armatei, care face ca moscheea să fie permanent închisă pentru public. Hayat Bakhsh Bagh - O grădină minunată Lal Quila care reaminteşte fiecărui vizitator despre slava împăratului mogul. Fortul Roşu este un paradis liniştit în care domneşte pacea. Fortul Roşu este nucleul capitalei Indiei. Impăratul Shah Jahan a început punerea în operă a planului său în 1636. A reuşit ca numai în 10 ani de măiestrie să finalizeze proiectul său de invidiat.
Amplasarea Fortului Roşu a fost astfel gândită încât silueta lui să se armonizeze cu mai vechiul Fort Salimgarh .Fortul Roşu este un complex imens cu ziduri depăşit de turnuri, care cuprinde numeroase palate imperiale, moschei şi clădiri din marmură. Numele măreţului edificiu este dat de culoarea gresiei de culoare roşie folosită la edificarea sa.
Fortul Roşu este amplasat pe partea de est a fostului oraş Shahjahanabad (vechiul nume al Delhi). Zidul înconjurător are aproape 2,5 km în lungime şi om înălţime între 16 m (pe partea laterală a râului) şi 33 m (pe partea dinspre oraş). Laturile suprafeţei acoperite de complex au lungimile de 656 m x 328 m. Grădinile sunt alimentate cu apă deviată din râul Yamuna, care curge în preajmă.
Fortul Roşu este unul dintre cele mai populare atracţii turistice din India. Îl admiră milioane de vizitatori în fiecare an.
Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru numărul următor la adresa de e-mail: filialasadoveanu@yahoo.com Biroul Filiale Colectivul Filialei ,,Mihail Sadoveanu "Iaşi Tehnoredactare: Teodorescu Ramona
Bibliografie: Ion Creangă, Amintiri din copilărie, (2013), Bucureşti-Editura Corint Junior Mircea Sântimbreanu, Recreaţia Mare, (2007), Chişinău -Editura Prut Internaţional Proverbe, zicători, ghicitori, (2002), Bucureşti Editura Ştefan