Toplitera iunie 2019

Revista apare o dată la două luni. Următorul număr va apărea în august.

Fotografie: Josh Kahen Anul IV, Nr. 3, 2019

topLitera r e vis tă l i te r ar ă

Autori Andrei Zbârnea Ella Poenaru Nicolae Nistor Vitalie Ciugureanu Oana Siklodi Lia-Teodora Zbanca Regis Roman Paula Elisa Zori Viorica-Macrina Lazăr

SILENCE (IN THE STYLE OF ESOTERICA) Câteodată alegi o seară la karaoke în Detrimentul psihoterapeutului cu porumbei În grădinile pe care le-am proiectat în Rahova city nu vei găsi niciodată mușețel și nici quinoa. Tăcerea, doar o formă discretă de Respirație Ce poți face cu un creion argintiu și cu un raportor din trusa de geometrie a andreei. Dacă nu ai talent la desen Nu mare lucru. Există trei mese principale și două momente Esențiale de care ar fi bine să ții cont. La 9:30 și la 16:30 fructe sau iaurturi cu Un conținut de grăsime de maximum 2%.

2

LONELY GOD (IN THE STYLE OF WANG WENG) Scriu și șterg Fără să forțez mîna creionului Ca o tânără logodnică picată din întîmplare La colegiul trinity în 1916 Mă desprind de porumbeii din cișmigiu Mă desprind de șinele de tramvai Mă desprind de un status care Adună 37 de reacții în mai puțin De 8 minute Avem nevoie de timp fred și ginger se descurcă mai Bine decât o facem noi Gustul de 5-HTP e mai puternic Decât un parfum din duty-free 5-HTP e formula ce descifrează Statuile de lut din parcurile în care Nu vom ajunge niciodată Un dumnezeu singur nu se teme să pună întrebări suplimentare

În niciun caz nu încerca Iaurtul grecesc de la salad box. Și nici budinca de chia cu unt de Arahide și banane. Efectul produselor natur haus va fi mult diminuat în momentul În care nu respecți regulile simple ale dietei. Ce poți face cu un raportor dar cu un echer Construit după principiul triunghiului echilateral Rahova city ar putea fi numele unei trupe de post-punk apocaliptic Nimic esoteric nimic din proximitatea cabinetului de psihoterapie Dacă vei suna la 49 ușa va fi larg deschisă și nu te va întreba Nimeni de ce te holbezi la ghepardul din paginile revistei

FIVE MOVEMENTS FOR STRING iar faci asta când te-ntreb ceva pe fața ta se vede cum scrii și ștergi spune-mi ce gândești fă un exercițiu măcar cu mine abia atunci n-am mai gândit nimic ascultam un webern pentru vioară și singurul lucru de care mi-a adus aminte a fost genericul de la tom&jerry apoi inevitabil scenele-n care se fugăresc până le sfârâie picioarele melodiile kitsch devin confortabile când sunt subiect neutru de conversație iar când ai nevoie de ele toată lumea ascultă clasică oricum cine are nevoie de muzică pentru a seduce când el știe să pună întrebări atât de mature iar eu dau răspunsuri atât de precise liniile de pe frunte când se-ncruntă altele trasate cu-n creion argintiu explicându-mi un plan bine pus la punct și gestul tandru linia făcută cu degetul jumătate în aer jumătate pe obrazul meu singurele lucruri precise de care nu mă tem azi

Andrei Zbârnea NR. 3/2019

K

Poezie

SURÂSUL CARIATIDEI

Contele Dracula a trecut mai devreme lăsând în urmă un abur lejer de sânge roturier; garguii au rânjit cu nedisimulată ironie: rezerva sanguină e din ce în ce mai puțină desigur, nu-i momentul să facem mofturi sorbim ce găsim iar sângele albastru îl putem dilua cu pelin.

Norii s-au înghesuit stingheriți dintr-un colț în celălalt al cerului roșind vinovați spre apus în timp ce soarele chefliu s-a aprins într-o vâltoare de nedescris în manualele de astronomie modernă.

Pe un ram străbătut de sentimente ambivalente corbul rămas văduv în urmă cu o lună, croncănea nevermore în cadență de ceas deșteptător înviind din tunelul timpului clipele dimineții târzii; doar femeia din Caria, blazată de atâtea secole de purtat pe creștet strugurii nopții în coșuri de piatră, își chema impertinentă, cu zâmbet de Giocondă înghețată vecinele la o bârfă suculentă: Dracula iar s-a îmbătat!

O să-mi vopsesc părul verde și unghiile negre să nu mă întrebi de ce mi-au crescut dinții așa lungi și urechile ascuțite ca de elf.

Cum nu pot să te îndrăgostesc de mine o să te amuz poate sau și mai bine o să te îngrozesc atât de tare încât o să uiți să-ți mânânci untul pe pâine și să-ți bei cana de lapte bătut la cina de adio – Dimineața când o să te trezești plesnit nemilos peste pleoape de o rază mai musculoasă precis o să te întrebi ce-i cu semnul acela roșu pe piept plasat undeva sub inimă intercostal tu, ca de obicei, rațional, o să presupui că a fost un țântar sau, în cel mai rău caz, un gândac celibatar ce-a supraviețuit surprinzător de la ultima dezinsecție cu efect întârziat... dar în niciun moment n-o să-ți treacă prin cap că azi noapte ai primit inopinat sărutul femeii păianjen.

LUNETISTA Am mâna și ochiul format, pot să afirm fără să mă laud, nimeresc drept în inimă sau în cap de la orice distanță rezonabilă, pe timp de război sau de pace, în orele de curs, dar și în vacanță niciodată n-am ratat vreo țintă mobilă importantă doar speranța, fata Morgana, de două ori m-a fentat.

Ella Poenaru

topLitera

SĂRUTUL FEMEII PĂIANJEN

3

4

SEARĂ DE COȘMAR

CEASURI TOPITE

Seara este oarbă uneori, corbul ăsta se lovește de geamuri.

Are vocea de moarte, ceasul are un ticăit sufocat, vocea unei păsări nechemate… cad zilele astea ca grăunțele care dispar în ciocuri de avioane.

Tu nu auzi zgomotele din mine, insomniile asezonate cu transpirațiile spaimelor din zi, ochii stau deschiși, aproape sticloși, la televizor nu se uită nimeni.

Cad blocurile invadate de aripi, iar noi, noi nu știm cine suntem, patul este prea mare să ne atingem.

Eu stau încolăcit în baie, încerc să sufoc zgomotele vecinilor…

Pasărea asta vine ca un cancer și îmi fură mâncarea din mine, iar tu te uiți la mine, nu ști cine pleacă sau vine, o seară oarbă între viață și vrie…

Privești cu un ochi la ceasul din perete care rotește cercul copilăriei sau arcul Hegelian...

Apoi vezi omul ăsta cu mâinile toarse de iubire el, centrul Universului, celălalt, ochi invidios pe Horus, prea grăbit să ardă piramide…

Viața care se rotește lin spre stânga - ai vrea tu spre dreapta - ca o mare calmă albastră mult soare și scoici vorbitoare…

Nu ai știut să cerni timpul, ai fost prea grăbit până la topire.

Văd pe roata asta cum persistă memoria, relativitatea timpului care cade într-o curgere reală sau ireală, imagini 3 G pe peretele prea înalt, prea alb să vezi limbile imaginare…

Copilul caută treptele unei rotiri, un carusel visat de el, de cei care au plecat prin cartea care comprimă timpul printr-o curea zero și unu.

Să stai cu ochii la ceas după ce te-ai întors din călătoriile lui Dali unde totul se topește încercând să mai salvăm ce se poate sau dincolo ce poate fi, dincolo de clepsidra vidă, poate un zâmbet de silfidă?

NR. 3/2019

FINAL DE CARIERĂ

O LUME CE SE PIERDE PE SINE

Se întâmplă să fii singur, într-o indiferență ascunsă sub gene, strigătul tău este fără ecou, ești ascuns după muncă precum un refugiu închipuit, te vezi într-o oglindă opacă, vezi un străin ca o sosie, poza de pe birou îți seamănă chiar dacă lângă tine sunt ființe care par străine, când ai primit toiagul și un ceas placat cu iluzii, îți iei cutia cu bunuri personale, te arunci în stradă buimac nu știi încotro să o iei, acasă, erai un pasager cu geanta pregătită, un chiriaș cu bani care plătea accesul la televizor.

Soția învață să te suporte, vecinii au încă un străin pe scară, nu poți duce gunoiul, câini nu te cunosc, nu poți merge la bodega din colţ, locurile fără întoarcere sunt ocupate de un arhitect și un avocat, bețivii cu ștaif care construiesc dispute la o palincă ce ucide pe stradă libertatea, are mult soare și speranță, necunoscuții iubesc oamenii inutili și aparența unei distincții aristocrate, ei nu știu că singurătatea este și familistă, sau cum furtuna timpului năruie o carieră.

Toți se cred dizidenți inter-textualiști, rezistența prin cultură ascunsă în prefață, nu mai ai timp de tine alergând după bani, despre care se spune că nu-i meriți.

La teatru, te pierzi în vise, fugind de realitate, fuga de sine este la modă ca blugii rupți, picioarele sunt IQ-ul pițipoancelor.

Toți pușcăriabilii emit teorii pe media, unde nu mai ai loc să trăiești, poți trăi după uși sigilate, unde să mori când consilierii împart pământuri la corporații. Și de unde tupeul ăsta, de a fi bolnav, doar reclamele de medicamente te invită la dopaj, numai unele clanuri schimbă nevestele după bunul plac.

Aruncăm banii voalați, suntem vânduți online la bănci sau la stăpâni, numai dacă ai asigurare, trăiești, din proprietari, am devenit ipoteci umane, la coadă, la cratițe promoționale, vorbim de Kant, ce vină au deștepții lumii că nu-i înțelegem?

Invidia pe stomacul gol produce ulcer intelectual, premiile se dau moștenire din nași în nași, avem timp după ce furăm, să devenim scriitori.

Pușcăria devine instituție de creație, dacă pierdem cardul de sănătate, de vină este diavolul ascuns în cărțile de identitate.

Altfel, televiziunile se bat pe scandal, locul unde, uneori, ne punem poalele în cap, după gratii nu stau decât cei care își permit, ce rost are să înveți carte dacă după gratii se scriu capodopere?

Altfel, la piață, mărarul are preț de damping, din el nu se fac etnobotanice.

Pe Google puteți găsi verdeață, dar nu Marea Adunare Populară din Argentina, poate la psiholog poți scăpa de aruncarea în gol de la etaje mici.

Ce vină au ei că lumea asta este aiurea?

Politicienii sunt copilași în pantaloni scurți, care se joacă „Ţară-ţară, vrem ostași”...

Atunci, de ce este iubită dictatura?

Toate acestea, ascunse între chiuretaje sau în dezbrăcarea de sine, ca o resemnare tacită, perpetuum mobile rătăcit în pastişe oarbe.

Fotografie: Laurențiu Balint

topLitera

Nicolae Nistor

5

OCHI NEGRI

OCHI CENUȘII

OCHI ALBAȘTRI

Ochii negri, pomuşoare, Strălucesc din ascunzişuri, Două fiare răpitoare Stau la pândă în tufişuri.

Cenușiul de jăratic S-a mișcat în ochii tăi.

Focul mângâie, ostatic, Două perle, cu văpăi.

Cu privirea cea albastră Ai topit câmpia-n mare Și admiri de la fereastră Panoramele bizare.

Ochii negri, pânza nopții, Se strecoară printre stele, Un trofeu divin al sorții Obținut în lupte grele.

Joacă umbre fără lene Dansul vechilor culturi, Iar cenușa de pe gene Făurește mici sculpturi.

Marea ochilor albaștri Se revarsă pe sprâncene: Un spectacol pentru aștri Cu nemaivăzute scene.

Ochii negri, lava tristă, Se învăluie în gene.

Nu ştiu dacă mai există Revărsări nepământene.

Plasa genelor, întinsă Peste ochii cenușii, Ține o minune prinsă În cristaluri străvezii.

Dezmierdările suave Ale ochilor din valuri Povestesc despre epave Care n-au ajuns la maluri.

OCHI VERZI Vâltoarea ochilor tăi verzi, Spre altă lume, călăuză, Nu lasă urme, nici dovezi, Oricât ai căuta vreo scuză.

6

În lumea nouă de smarald, Țesut din stofa primăverii, Decorul pleoapelor prea cald, Absoarbe farmecul plăcerii.

Ascunsă-n lacrimi și venin, Fatalitatea lor divină, Supune un banal destin Și-l face demn de o regină.

OCHI CĂPRUI Aurul cules din spice Umple ochii ei căprui. Îți mărturisesc, amice, Gustul lor e amărui!

Cafeniul prea tomnatic, Stors din boabe de cafea, Creionează singuratic Dramele de catifea.

Ochii ei purtați de fluturi, Calmi, în nopțile pustii, Aranjează așternuturi Pe sprâncene castanii.

Vitalie Ciugureanu Ilustrație: Traian Abruda NR. 3/2019

Fotografie: Pawel Czerwinski

O TĂCERE Multă vreme aș rămâne în tăcere, O tăcere absurdă și fără vreun sens Să te aud cum vii spre mine, Om întunecat ce ai plecat de ieri.

Mă simt goală și fără pic de vlagă Încercând să oftez tot mai puțin Însă e greu când ceva mă apasă, Oare să fie doar în capul meu?

ODA IUBIRII

Stările mele sunt departe de mine, Încerc să mă gândesc la tot ce-i mai bun, Dar sufletul meu mereu v-a aștepta Să vii, să-mi umpli acel gol etern.

Tachinat de sunetul iubirii Zi și noapte îl aud strigând Și căutând cu mare disperare, Un mit...

DRUM SPRE TRECUT

O poveste de amor îmi ieși în cale Doi tineri, molipsiți de o iubire falsă Zilnic se vedeau pe aceeași bancă, Din stradă.

Trecut-au anii de când noi, Rămas-am singuri și tot goi Îmbrăcați de negre gânduri, Și pierduți mereu în viduri.

Banca, având și ea la rând povestea ei, Aceeași bancă cu o legendă vie Ce îi făcea pe acei tineri molipsiți, Să iubească.

Tu spre stânga, eu spre dreapta, Uite-așa ne duce viața, Trecut-au anii de când noi, Rămas-am singuri și tot goi.

Amintiri vechi, ce au să înflorească Îmbracă sufletul lipsit de acea iubire, Astfel încât sufletul meu, Mai gol să fie...

Mă macină un singur gând, Mă răscolește când și când Un vis, un nor, o pată O picătură de apă...

Sunetul iubirii strigă de-o viață Și m-avertizează să nu mă-ndrăgostesc Sper c-asculta-voi de ceea ce-mi spune Șoapta...

Trecut-au anii de când noi.

topLitera

7

Oana Siklodi

JURNAL DE CĂLĂTORIE Uneori, mă surprind pe mine însămi uitându-mă undeva, departe. Atât de departe încât celorlalți li se pare ca nu mă gândesc la nimic, fiindcă ei nu pot ajunge în locul unde se află, de fapt, privirile mele. Totuși, o să încerc să schițez în cerneală tipul de peisaj pe care cei îmbătați de ignoranță nu-l vor vedea niciodată.

Mă aflu lângă o casă roșie, cu patru uși, patru camere si patru ferestre. La fiecare ușă e câte un lacăt imens iar ferestrele sunt imposibil de deschis sau de spart. În apropiere, un copac se înalță atât de sus încât privirea unei biete ființe efemere ca mine nu-i poate atinge vârful. Deodată, copacul se cutremură puternic și-o porțiune din vârf îi aterizează zgomotos pe pământul rece. Am comis un păcat, am spus o minciună sau vreo vorbă rea. Ramurile sale dese foșnesc într-un cântec ca de harpă. Teoretic, până aici e identic la oricine, e priveliștea pe care o văd orbii și melodia pe care o aud surzii... Dar ce se află în interiorul căminului cu patru camere e puternic influențat de istoria interioară a fiecăruia. Astfel, când pare că privirile mi se pierd în gol, de fapt mă uit prin una dintre cele patru ferestre ale sufletului meu.

8

Prin prima îmi văd familia plimbându-se de colo-colo ca într-o seara liniștită de Duminică. Sunt aici pentru că așa e firesc să fie, pentru că dragostea față de ei vine ca un reflex cu care m-am născut. Astfel, cea mai mare dorință a mea și totodată cele mai puternice conflicte interioare sunt tocmai rezultatul acestei iubiri. Aș vrea să fiu capabilă să-i fac pe toți suficient de mândri de mine încât să le mulțumesc pentru dragostea pe care mi-o oferă și pe care, probabil, n-o merit întotdeauna. Doar așa aș putea să fiu eu însămi mulțumită, în sfârșit, de mine. Aș simți pe vârful limbii dulceața fericirii absolute... Dar, oare, voi reuși vreodată?

tre pereți o crăpătură adâncă, dar știu că de îndată ce se repară peretele va deveni mai puternic. Fără pasiune, talentul și munca ar rămâne spânzurate în vid. De aceea, încerc s-o fructific până ajung să fiu plătită pentru asta. Dar oare voi reuși vreodată?

A patra încăpere e cel mai greu de descris, fiindcă ea nu reprezintă ceva material. E plină cu oglinzi în care, de fiecare dată când încerc să-mi privesc reflexia văd cu totul altceva... Asta pentru ca ea reprezintă însăși dragostea. Ador acest sentiment capabil să realizeze singura conexiune posibilă cu divinitatea, și nu mă refer aici la versiunea sa romantică, care, dimpotrivă, poate să-i știrbească din frumusețe, ci la cea pură, sufletească, absolută...

Aș vrea să pot măcar să o înțeleg în totalitate. Dar oare voi reuși vreodată?

Lia-Teodora Zbanca

Prin a doua fereastră îmi văd prietenii râzând ca de obicei din cine știe ce prostie, ciondănindu-se și îmbrățișându-se. Ei nu m-au însoțit dintotdeauna, ci Dumnezeu mi i-a dăruit într-o anumită perioadă a vieții, iar eu am ales să-i iubesc atât pentru ce sunt, cât și pentru ce mă fac pe mine să devin. Mai empatică, mai înțelegătoare, mai fericită... Dragostea către ei nu zbuciumă, nu arde, ci, dimpotrivă, este singura garanție pentru pace.

Așadar, mă străduiesc să echilibrez balanța esențială prieteniei, să mai pun un strop de bunătate pe talerul meu. Dar oare voi reuși vreodată?

Prin cea de-a treia fereastră se zărește o bibliotecă imensă, având tot soiul de cărți, de la beletristică până la manuale de gramatică. Pe masa pătată de cerneală stau împrăștiate stilouri, desene și caiete de notițe. Această cameră este reprezentarea pasiunii mele. În fotolii mari stau răsfoind cu sete vreo carte cei care m-au făcut să descopăr iubirea pe care am ales-o doar pentru mine. Au fost momente când am incercat să „redecorez”, să găsesc ceva care ar putea umple mai ușor spațiul mișcător și nisipos al vieții, dar de fiecare dată m-am întors la drogul meu cu coperte de hârtie. Uitându-mă mai atent, observ pe unul din-

NR. 3/2019

H

Proză

9

Fotografie: Gabriel Suciu

topLitera

LUIGI Androginitate. Chestia aia în care sexul nu mai contează. Toți sunt perfecți și siguri de ei înșiși. Soluția pentru a evita neîncrederile reciproce. De ce să mai împărțim lumea în bărbați și femei, gândea Golescu convins că găsise o soluție chimică la orice relaționare. Și începu să fredoneze ceva nedefinit: „haummm...!” nu din cauză că se simțea perfect, dimpotrivă, fiindcă vedea prea multe tragedii. Ce este tragedia? O butadă. Gen râsu-plânsu. Depinde nu de actul propriu-zis, ci de cel care îl analizează. „haummm...!” Ar mânca un covrig bavarez, dar nu-i era poftă de aluat copt și sărat. Cel lovit se simte rănit și nu mai are chef de mâncare, individul distant zâmbește pe seama prostiei primului și caută o haleală mai aleasă, nu găuri sau gusturi comune. „haummm...!” Niciunul nu găsește ceea ce caută, dar se iluzionează și rămâne blajin și suav sau iresponsabil și deprimat. Își scutură mințile și încercă să și le ordoneze firesc. Afară era aproape cald, deși norii se cam învârteau deasupra și când picurau, când numai amenințau trecătorii cu rafalele de vânt ciudate. Se învârtea debusolat prin oraș. N-avea chef să ajungă acasă și era trecut de jumătatea lui doisprezece. Mai degrabă noaptea decât ziua. Și-l cuprinsese un fel de jale empatică. Din cauza asta se înfioră.

10

dar aveau o esență subtilă pe care o recunoștea imediat. Ca în poveste, căuta cufărul sărăcăcios, nu cel mai bine lucrat și împodobit cu smaralde. „Mă cheamă Luigi, și te iubesc, dar, te rog, nu mă mai înșela. Și să-mi răspunzi la telefon când te sun. Nu după trei, ori patru zile!” un tip mai în vârstă discuta cu o tipă tuciurie care le făcea ochi dulci trecătorilor stând la o tejgea și consumând bere plătită de el, normal. Își ținea degetele de la mâna dreaptă unite. Gesticula în sensul întăririi spuselor. Ea nu părea că îl bagă în seamă. Era destul de urâtă. Are și tinerețea avantajele ei, mai ales pentru bătrâni. Mâinile îi erau negre și murdare. Odată cineva a râs de ea pe seama membrelor. Luigi nu a reacționat.

Nu îl interesa. Individa a mers la toaletă și s-a spălat. Pe mâini.

Suficient. Apoi s-a reîntors la masa din stradă la care stăteau și cu coatele pe masă își freca tandru degetele care chiar păreau că s-au albit. Avusese dreptate necredinciosul. Radia mândră de ceea ce săvârșise.

Luigi, un italian trecut de cincizeci de ani se îndrăgostise de o țigancă, una, Pepsi sau Cola, poreclă împrumutată din negura timpului, mai tânără. Iubirea lor se întâmpla într-un oraș din vestul țării, prin Arad. Mult mai tânără, dar trecută prin timpuri, cu burtă de la bere sau sarcini întrerupte. Nu se știe.

Totul fusese frumos și bine, relația a durat câțiva ani, el se ținea după ea, ea flirta cu oricine și profita pe seama macaronarului.

Când avea chef era cu italianul micuț și cu părul alb care lucra în decoruri, fusese toată viața zugrav, când nu poposea numai pe unde i se năzărea ei. În cele din urmă Golescu aflase din discuțiile celor doi că o chema Maria. Rămăsese uimit. Nu din cauza diferențelor evidente de vârstă. Sau a intuiției puerile: n-o să se sfârșească bine. Cum altfel? Doar câțiva sunt lebede sau lebădoi! Nasol, ultimul termen.

Unii. Un pronume banal și externalizat de persoana care îl afirmă. Rareori se cuprinde acolo individul care îl afirmă.

Trebuie tărie de caracter. Golescu n-o făcuse niciodată. După el, unii reprezintă semenii diferiți care nu împărtășesc valorile comune cu cel care declamă așa ceva. Deci, unii se îndrăgostesc de te miri ce? Persoane. Slujbe. Chestii materiale. Etc. Etc. Însă, într-o seară de flămânzenie nespusă, Golescu s-a îndrăgostit de un miros. Și nu îl asocia cu chestii intime, fățișe, florale, mosc sintetizat, mecanisme artificiale induse cu disperare. Dimpotrivă. Avusese un fel de revelație în fața căreia îi venea să se închine cu respect. În nări, pe nepusă masă, îi intrase mirosul de leuștean. Simplu. Firesc. Ușor inedit. Nici dulce, nici amar, nici tânăr, nici trecut. Dar nu l-ar fi mâncat niciodată fiert în ciorbe sau alte combinații alimentare. Era proaspăt și năucitor. Parcă s-ar fi îndrăgostit de senzație. Doar nu mănânci ceea ce iubești.

Nici măcar nu îl zdrobești între palme cu sațietate și aviditate. O aromă care i se părea suficient de matură încât să înțeleagă că este îndrăgită și nu avea de ce să îi fie frică de Golescu. Câte lucruri elementare nu anihilăm fără sens, doar ca să ne satisfacem unele capricii? Mai bine să rămânem cu recunoștința. Rareori primim ceva dezinteresat. „Trăiască leușteanul!”, murmură convins că are dreptate, deși conștientiza că pică în dizgrații.

O fi penibil fiindcă luptă pentru drepturile unor plante? Poate.

Măcar le aprecia sincer.

Golescu fugi cu pași mari până la piață. Vânzătorii stăteau zgribuliți sub prelatele de plastic ondulat și ofereau produse simple la vânzare. Majoritatea cumpărate din supermarketuri, însă mai existau câțiva care le cultivau în pământ adevărat și stăteau cu ele la margine, nu arătau perfect, nu erau geniale,

Golescu cumpărase din Piața Mare în curs de dărâmare câteva legături de plante aromatizante verzi. Un oraș aproape pustiit.

Urbea pensionarilor. Totuși îi plăceau mirosurile naturale cauză din care nu folosea în mâncare deloc substituenți alimentari.

Prietenii pe care îi găzduia uneori se mirau când nu găseau

În realitate tremură din cauza apei. Oamenii simt ploaia doar când este torențială și se află în mașină sau casă, dar trebuie să iasă în stradă ca să nu întârzie, undeva, o destinație iminentă.

Direcțiile sunt divergente, doar nu s-or îndrepta toți în aceeași direcție! Este obligatoriu să mergi înainte, să părăsești spațiul ocrotitor de deasupra iar afară cerul se revarsă. Aproape potop, adică maree de valuri de apă și vânt.

NR. 3/2019

condimentele cu care erau obișnuiți și nu înțelegeau cum poate să se gătească fără potențiatorii de gust răspândiți peste tot în marketuri. S-a întâlnit cu o fostă iubită, Anna. Au dat din cap, nici măcar nu s-au salutat și au trecut mai departe fără să privească în urmă.

Imatur. Gândea Anna și îl privea cu un fel de condescendență.

Avusese în față un bărbat, unul care crede că-i diferit și capricios, totodată. Un revoltat. Pe dracu’! Se prefăcuse preocupată așezându-se la chiuvetă și spălând câteva cești curate. Nu murdăriseră farfurii, nu mâncaseră în apartament de câteva zile. Le scutura cu energie deasupra uscătorului. Capricii. Apoi le repunea pe stativ cu gura în jos ca și cum ar fi îndepărtat murdăria definitiv. Da-i zâmbi suav, așa numai cum femeile pot să o facă. Să-i cânte în ison. Adoima, copilării. Totuși, poate Golescu juca teatru. Numai că i se trezea instinctul matern în secundele următoare și nu îi putea uita. Copiii. De atâta naivitate se naște prostia, ori invers. Dar dacă numai se prefac și doresc să arate că-s inediți, deși știu că sunt comuni. Scărpinarea pe țeastă, scalp are consecințe negative. Ori se prostesc atât de mult încât rămân în starea inițială? Nu realizează că trebuie să facă ilegalitatea împreună, totul sau nimic. Se adoră sau fiecare să-și vadă de drumul lui. Virtual mai degrabă. De ce este nervos? A comentat cu o amică despre el și n-avea de unde ști ce. Nu era mare scofală. Să râzi. Idioții nu știu de glumă. Îndrăgea cel mai mult și definitiv bebelușii.

Luigi fusese luat în brațe de Pepsi, Cola, Maria care-l învârtea. „Este puternică”, spunea cu admirație și se lăsase purtat fără să-i pese că-i bărbat. În ziua respectivă era soare, un soare intens umbrit doar de o altă furtună. Dar până să se deschidă cerul cei doi au stat pe niște scăunele de la margine unde era un bar. Și părea că o iubește cu adevărat după cum o privea. Deși, sucului nu-i prea plăcea de italian. Apoi au dansat împreună. Ea nu îl privea în ochi, căuta altceva. Văzuse scena respectivă într-o zi când căuta smântână de casă, autentică, de separator fără conservanți alimentari.

- Unde ai de gând să mergi? L-a întrebat ultima dată când au vorbit Anna. Stăteau împreună. Golescu se împachetase, adică își luase pardesiul de lână Luigi Borrelli la braț, după ce s-a încălțat și s-a îndreptat spre ieșirea din apartament, vizibil iritat.

Devenise neutru și nu înapoiase nicio privire. Avusese o secundă de ezitare, ceva de genul „oprește-mă”, dar clipele au trecut repede. Nicio împotrivire. A inspirat adânc și înainte de a părăsi locul, a eliberat câteva sunete.

- În lume.

Așa. Cuvintele adânci se manifestă doar când își câștigă anumite

topLitera

sunete libertatea. După el, a pleca în lume reprezenta cea mai groaznică chestie posibilă. Când fusese mic îl îngrijise o bunică.

Iar în copilărie singurătatea este un fel de moarte latentă. Mai trebuia să meargă și ea în diferite locuri și nu avea chef să se justifice însă Golescu nu înțelegea că uneori se întâmpla și noaptea. Sau când dormea și se trezea fără nimeni în jur. Unii. Unele.

Prin urmare o întreba destul de înspăimântat când observa că iese pe poartă sau se pregătește să dispară pentru o oră sau mai multe: „unde mergi?”. Aproape de fiecare dată îi răspundea râzând: „în lume!”. Nu era invitat acolo, fiind prea mic. Rămânea cu fanteziile lui pline de enormități, găurile negre imaginate ca rele. Din această cauză avea oroare despre lume. În lume. Repeta pe stradă, grăbit. Unde. Acolo. Am învățat ceva simplu. Să pierd. Unii cred că este o chestie urâtă. Neagră. Detestabilă. Dar nu înțeleg că reflectă iubirea singulară. Prinsoarea de-a te scufunda așteptând să vezi ce se întamplă afară când te dai ratat, minuscul, prost. Te prefaci că ești ceva de genul respectiv numai ca să vezi în ce parte înclină balanța. În dreptul adevărului sau a ascunderii relative. Aștepți confirmarea. Vine tiptil. Și este negativă. Prin urmare am învățat încă un lucru. Să pierd câștigând singularitatea. Nu este o formă de disperare decât pentru oamenii comuni. De ce aș fi astfel? Mai bine să înțeleg ființele și puful iubirii. Singura realitate ce zboară fără aripi sau explozii. „Maria nu te mai vreau!” fuseseră cuvintele spuse de Luigi, ultima dată când i-a văzut împreună lângă piață. Întâmplător.

Leușteanul. Propoziția era rostită vehement de mai multe ori.

Suficient de tare ca să trezească ecoul. Era seară și nu mai erau trecători. Doar măturătorii și gunoierii care își făceau treaba în liniște. Cola sau Pepsi părea că înțelege că punctul ei de sprijin se ducea dracului și începu să plângă. „Nu mă mai iube?” îl întreba destul de corect și plăcut spre deosebire de ce față hidoasă avea. Luigi se ridicase de pe scaun. A făcut câțiva pași mai departe de ea și o aștepta spunându-i: „Poți să dormi la mine, dar dimineață gata! Nu te mai vreau!”. „E finita”. „Îmi rup spatele ca să muncesc și degeaba!” Îi arăta palmele cu vopsele acrilice pe alocuri care nu s-au spălat. Luigi avea ochii ușor umezi, mai mult decât firesc, trăia într-o cumpănă sentimentală.

Chiar că nu-i trecuse. Fuma nervos, agitat. Sau nu, dimpotrivă.

Golescu a trăit un fel de revelație. Descoperise în ochii lui Luigi pentru Cola sau Pepsi iubirea adevărată. Trădat și continuu iertător. Voia să plece dar nu de tot. Dragostea neînțeleasă.

Timidă. Deși era un macaronar bătrân ce se stabilise de mulți ani într-un oraș pustiit din România.

Regis Roman

11

Fotografie: Laurențiu Balint

Eseu

K

„TIMPUL TRĂIRII, TIMPUL MĂRTURISIRII”

12

Lamentări. Doar asta simt în interiorul meu, parcă creierul meu e programat să gândească astfel. Îmi prepar cafeaua și mă așez comod lângă fereastră pentru a putea privi nestingherit strălucirea apocaliptică a nopții. Aceeași reverie infernală îmi acaparează gândurile. Nu pot să dorm. Ascund cu nerușinare cele mai vitale greșeli ale existenței mele, le neg chiar și atunci când sunt doar eu cu mine. Încerc să mă prefac că ele nu au existat, sau cel puțin, încerc să mă conving că au rămas uitate, că sunt doar niște culori negre ce îmi conturează timid, dar violent, trecutul.

Azi, însă, am decis să mă eliberez. Îmi voi mărturisi mie, dar niciodată lor, faptul că am greșit, am învățat și am mers înainte. Îmi voi accepta trecutul cu palmele lui reci, îmi voi reconstrui povestea pentru viitor și îmi voi trăi prezentul fără regrete și frici.

Sunt om. Decid, acționez, greșesc și îmi pare rău. Niciunul dintre ei nu au dreptul să mă judece! Dar ce se întâmplă atunci când eu nu mă pot opri din a mă judeca?

Ora cinci dimineața. Lumina a început să-și facă apariția. Nu am dormit deloc. Încă încerc să-mi creionez tabloul personalității mele. Nu mă regăsesc. Scot bucăți din mine și le împrăști pe podea. Sângerez. Acum realizez că nu aș fi eu fără părțile mele proaste, voi avea întotdeauna nevoie de ele pentru a fi completă. Cafeaua s-a terminat demult, lamentările continuă.

Azi e prea târziu să schimb ceva, dar ziua de mâine mă va îmbrățișa cu o doză de speranță.

Paula Elisa Zori NR. 3/2019

Cronică literară Maria Tănase, modelul feminin pentru George Sbârcea Sunt multe feluri de a iubi, și George Sbârcea le-a experimentat pe toate.

George Sbârcea a iubit mai presus de toate muzica. A iubit interpretarea intrumentală. Cea vocală. A iubit multe genuri muzicale, de la jazz la muzica clasică și înapoi, la muzica de petrecere.

F

„Talentul nu este ceva ușor, nu este joacă, nu este doar simplă înzestrare – în substanța lui, adevăratul talent este o necesitate, este conștiința critică a unui ideal, este sentimentul chinuitor al imperfecțiunii noastre, care își făurește și sporește prin efort necurmat uneltele de exprimare. Pentru cei mari și anevoie de satisfăcut, talentul a fost întotdeauna un bici cumplit” (Thomas Mann)

A iubit scrisul, și biografiile. A iubit jurnalismul. A iubit patriotismul. Asta înseamnă că a iubit valorile românești. A scris, iubind scrisul. A judecat timpul și timpii, a măsurat distanțele sunetului în bătăi de inimă, a coardelor în tone de zâmbete. Și a fost norocos.

Norocos să se nască contemporan cu Maria Tănase, cea pe care, chiar el ne-o spune, Nicolae Iorga a numit-o „Pasăre măiastră”. În 1991 apărea această carte semnal, „Viața romanțată a Mariei Tănase”, carte scrisă de George Sbârcea când se afla în plină vârstă a maturității. Privind înapoi se spune că omul descoperă firul vieții și își găsește sensurile pe care în timpul vieții în mod normal nu le întrevede, acestea fiindu-i mai mult tainice, decât revelate.

Un compozitor de renume și un muzicolog cum a fost, George Sbârcea s-ar fi putut manifesta în scris cu răceala unui om de știință. Însă George Sbârcea nu se dezminte, ca un non-

conformist cum a fost pe parcursul tinereții mai ales, George Sbârcea își permite de data asta o greșeală. Greșeala de a se îndrăgosti. E, am putea spune, un alt fel de Pigmalion. Căci el se îndrăgostește... de dragoste. De una nemuritoare. De cântecul Mariei Tănase. De aceea a scris această carte, ca un mesaj împotriva ignoranței, sau ca un răvaș pentru toate timpurile. Sau mai bine hai să admitem că scriitorul a rămas fidel conștiinței sale, în acest fel, căci, în Cafeneau cu poeți și amintiri, el însuși mărturisea: „N-am uitat cele spuse de Ion Vinea. După un număr de ani, drumul care duce înapoi la ceea ce a fost e presărat cu nisip de aur”.

Un scriitor împrietenit cu cititorul îți va spune chiar de la început la ce să te aștepți. La fel procedează și George Sbârcea.

Astfel, aflăm chiar din prefața cărții: „Nu trecutul Mariei Tănase l-am căutat în mărturisirile ce mi le-a făcut, ci pe ea, pe Maria Tănase, glasul, căldura, spontaneitatea expresiei, am încercat să le reconstitui pentru cei care au cunoscut-o și pentru cei care n-au cunoscut-o deopotrivă”.

De altfel, această carte este ca un ecran în care poți să vezi ecografiate sufletul și inima Mariei Tănase: cântecul românesc, dragostea de a-l dărui al unei femei care a trăit pentru scenă și muzică, ca nimeni alta. Autorul mărturisește că se bucură de darul de a fi primit prietenia acestei mari doamne a muzicii românești din toate timpurile. Și ascunzându-se în postura unui ascultător ne mărturisește:

topLitera

13

Fotografie: Laurențiu Balint

„Ne cernea pe toți prin sita genelor ei, topindu-ne în privirile adânci ca fântânile. Ascultând-o cântând, ne întorceam parcă în timp, legănați de timbrul ca de violoncel și de flaut bucolic al vocii ei. [...] Ascultând-o, mi-am adus aminte de vorba Ecleziastului: Din prisosința inimii vorbește gura”.

Dar să nu ne lăsăm păcăliți. În tot acest timp, George Sbârcea, de fapt, ne face o infuzie și cu propriile credințe și valori estetice. În acestă pledoarie pentru creația Mariei Tănase, George Sbârcea preia chiar vocea personajului feminin, ca și cum, în fața măreției Mariei, el își propune să dispară, pesemne, din modestie, pentru ca nu cumva să acopere sunetul mărețului ei izvor de frumusețe. Și astfel, cum deschide gura, personajul emblematic al lui George Sbârcea, glăsuiește:

14

„Semănați, semănați mereu și peste tot! Semănați cântele și flori! Ele fac viața frumoasă!” și, mai apoi, continuă cu o mărturisire: „Am crescut printre cântece și flori!”, în mahalaua Cărămidarilor, unde era mai mereu plin de lalele, trandafiri, narcise, bujori. Și imaginile naratorului (George Sbârcea) dovedesc un veritabil talent literar: „dimineața aveau stropi de rouă pe ele, parc-ar fi plâns peste noapte.”

Aflăm de la început că muzica i-a fost însuflată Mariei de tatăl ei, Ion Tănase, care i-a dat și primul sfat, laolaltă cu dragostea pentru muzică: „leacul cel mai bun împotriva mâhnirii e muzica.” dar, cu toate că-și iubea nespus de mult tatăl, Maria era însă atrasă de marele oraș. De viața tumultoasă din el. Cu precădere de oameni. S-a gândit să-și câștige traiul pe cont propriu, după cum ne mărturisește: „am intrat vânzătoare la un bufet de pe bulevardul cel mare. La un bufet de 7 lei”.

Un portret al Mariei îl aflăm din spusele personajului, care se autodescrie: „Crescusem la voia întâmplării, ca o căpșună sălbatică. Eram mai degrabă măruntă, slăbuță, negricioasă, dar eram ageră, nevoie mare.”1 George Sbârcea îi evidențiază și caracterul prin niște tușe portretistice bine alese și sugestive: „De cum insprăveam să servesc chiftele și halbe de bere la mesele mușteriilor, îmbrăcam rochia de stambă, cu flori albastre, și porneam către orașul mare. Porneam, ca o năucă, să

1

casc gura la galantarele bodegilor și restaurantelor unde cântau lăutari.” Întâmplarea povestită despre acea seară are un final destul de dramatic. Un final care ar fi putut-o face pe Maria să facă cale-ntoarsă de pe drumul măreț pe care pornise. Scoasă de cozi afară din local, și cu rochia ruptă, ea totuși și-a continuat drumul. Întâmplări ca acestea însă nu puteau să-i înăbușe ardoarea chemării cântecului care o însoțea pretutindeni.

Modul în care George Sbârcea vorbește despre cântec pe parcursul cărții este definitoriu, atât ca reflecție dată de omul care și-a dedicat întreaga viață studiului muzicii, cât și ca o misiune de credință căreia Maria i-a servit cu fidelitate: „Cântecele vin din adânc de vremi, de la oameni fără nume.

De la oameni cu inima aprinsă, plină de of și jale. Mă încearcă simțământul că ele vin de departe, de foarte departe, și se furișează în noi pe nesimțite.”

Aflăm că, în drumul său spre culmile muzicii, Maria își începea ucenicia la teatrul „Cărăbuș” a lui Constantin Tănase. Aflăm că nu a fost un drum ușor. O dată, spunea ea, a încărcat un taraf într-o birjă și l-a cărat cu ea la Radio. Toți se mândreau, pe vremea acea era la modă radioul. Și-a dorit și ea să primească invitația de a cânta la microfonul radio-ului care răsuna pretutindeni. Nu doar că și-a dorit! Acolo a și reușit să strălucească. Acolo și-a lansat hitul „Cine iubește și lasă”, un cântec ajuns mai apoi hit în multe din orașele europene.

Din carte mai aflăm cum, cu mari emoții, Maria Tănase are o strălucită reprezentație la Vălenii de munte, unde a fost invitată de Nicolae Iorga să cânte studenților săi. Atunci acesta spus „pasărea măiastră”. Un covor roșu al conștiinței artistice este imediat întins de sufletul artistei: „Prețuirea marelui dascăl al neamului stârnise în mine dorința de a face și mai mult, de a face mai bine.”

Ni se amintește de un cântec care a rămas în conștiința românească și care a consacrat-o în epocă, a fost „Cântecul busuiocului”, scris de Ion Vasilescu pentru Maria într-o singură noapte. Amintirea melodiei o găsește pe Maria meditând cu o conștiință umană care o egala pe cea artistică: „Știu că orice succes e trecător, la fel cum trecători suntem noi,

George Sbârcea, „Viața romanțată a Mariei Tănase”, p.11

NR. 3/2019

artiștii. Dar sufletul - sufletul ce se înalță din cântece, cum e și cântecul „Busuiocului” - nu are moarte”. „Mi-am pus busuioc în păr/ Să-i placă lui/ iubitului/ Să-i fie bine/ Când e cu mine/ Să mă iubească și/ Să mă-ndrăgească băieții”.

Perioada sumbră a războiului a adus multă jale și cartea nu evită să facă referire la el. Războiul a pus sub con de umbră existența românilor. „Durerea, frica de moarte, graba de a trăi răsturnaseră toate deprinderile. Părea că în curând are să se rupă struna. Dădusem uitării deprinderile noastre din timp de pace, de parc-ar fi fost niște jucării stricate aruncate la gunoi.”

Strălucirea Mariei era una imensă înainte de război. În timpul acestuia, artista se rezuma la a alina câteva suflete, căci gândul sfârșitului îngrozea întreaga suflare românească. Maria făcuse o excursie în America, iar după război, face una și la Paris. Peste tot primită cu multă căldură și admirație. Iar felul cum se purta era încărcat de simbolistică. George Sbârcea ilustrează foarte bine acest lucru într-un pasaj: „Nu pentru plimbare venisem eu la Paris, și nici măcar spre a-i aplauda pe Maurice Chevalier, pe Edith Piaf, pe Charles Trenet, pe Yves Montand, ci ca eu să le cânt franțujilor, pe limba lor, câteva din doinele și cântecele noastre de joc: le ticluisem singură versurile în franceză, tălmăcindu-le înțelesul cum m-am priceput mai bine.

- Mademoiselle - mi-a spus, clătinând din cap, directorul casei de discuri pariziene - e greu ca un străin să facă versuri în limba lui Ronsard.

- Ascultă, mon cher - i-am răspuns - eu nu știu cine-i Ronsard ăsta al matale, știu doar că la București până și muscalii vorbesc franțuzește. Și, fără să mai lungesc vorba, m-am apucat să-i cânt o oltenească de-a mea pe limba lui Ronsard!”2 Vocea cântăreței ne aduce față în față cu singurătatea. Narându-i pașii către succes, George Sbârcea sublinează totodată și tristețea artistei: „Mie nu prea mi-a ars de dragoste. Nu c-aș fi avut inima de piatră, nici vorbă! Dar nu aveam timp de ea: munca mea lua început după ce oamenii își obloneau ferestrele. [...] În zorii zilei oboseala mă toropea, ochii mi se năclăiau, zumzetul vocilor se

2

Ibidem, p.39

topLitera

îndepărta, vioara, acordeonul, țambalul dispăreau, căci patul era cald și moale. Nici nu știu cum ajungeam într-însul. Dar abia apucam să-mi odihnesc un ceas sau două oasele, că venea seara.”

Memorialistul ilustrează inclusiv aspectul de culegător de cântece al activității Mariei Tănase. Ca un observator invizibil el se sădește în sufletul artistei și colindă cu ea dealurile și satele în căutarea nestematelor care erau din ce în ce mai greu de aflat.

George Sbârcea știa prea bine ce muncă grea este aceasta, dar cunoștea și inocența cu care te investește o astfel de experiență.

Iată câteva versuri dintr-un astfel de cântec cules de Maria, un cântec bine întipărit pe timpanul memoriei muzicale colective: „Doina din ce s-o făcut?/ Dintr-o gură de mic prunc/ L-o lăsat maica dormind,/ l-o aflat doina cântând. Culcă-te, puiuț micuț, Și te scoală măricuț...”

Se spune că acolo ești acasă unde te simți tu bine. Iar artista mărturisește că a fost mereu în mișcare, mereu în mijlocul evenimentelor, de aceea casa ei a fost acest loc congruent al întâlnirii celor mai frumoase valori: „M-a stăpânit mereu dorul de ducă, un dor fără nume. Dar oare unde să mă fi dus, încotro s-o fi apucat, când lumea mă aștepta, seară de seară, să-i aduc un strop de alinare cu cântecele mele.”

Pănă la urmă nu știm unde s-a dus Maria Tănase, dar cred că s-a dus undeva unde oricând ne poate atinge și alina cu glasul ei, căci, toate cântecele ei, ca un făcut, au rămas nemuritoare. În loc de concluzie, venim și cu o certificare pentru cele expus mai sus, pe care o găsim în cuvintele pe care George Sbârcea le-a cules de la poetul Ion Pillat, în aceeași carte, Cafeneaua cu poeți și amintiri: „Cei ce slujesc arta, literatura, presa, cu pricepere şi cu cinste, se află în locul de unde se îndrumă marile bătălii ale spiritului, de unde se cumpăneşte, cu ochi critici, viaţa societăţii şi a indivizilor în aspiraţia lor la bunurile culturii, spuse Ion Pillat. Cultura este stilul care împrumută omenirii o osatură morală, ca ea să poată stăpâni forţele oarbe ce-o ameninţă.”

Viorica-Macrina Lazăr

15

Contact

Vă așteptăm cu drag lucrările la adresa de e-mail: toplitera@yahoo.com

Anunț: În perioada 29 iulie - 2 august 2019, va avea loc Tabara de scriere creativă Toplitera, cu Florin Iaru, co-organizată de Biblioteca Municipală „George Sbârcea” Toplița.

Cei care doresc să participe sunt invitaţi să trimită un mail cu o lucrare și un cv la toplitera@yahoo.com

Echipa Redactor–șef Viorica-Macrina Lazăr

grafică Matheea Negruț

Ilustrații Traian Abruda

SpoNsor Romaqua Group

Editori Aurica Ujică Aurora Pașcan Doina Țifrea Luminița Csiki Marinela Țepeș Mihaela Ilisan Mirela Petruț

Fotografii Josh Kahen Laurențiu Balint Pawel Czerwinski Gabriel Suciu

REALIZATOR Biblioteca Municipală „George Sbârcea”

ISSN 2537 - 1606 ISSN-L 2537 - 1606