Astra Blajeana Nr. 1 2012

1

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

EDITORIAL EMINENŢA SA LUCIAN MUREŞAN, AL TREILEA CARDINAL AL BISERICII ROMÂNE UNITE CU ROMA, GRECO-CATOLICĂ

L

a rugăciunea „Îngerul Domnului”, din sărbătoarea Epifaniei, 6 ianuarie 2012, de la fereastra apartamentului său, Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea anunţa numele celor 22 de cardinali pe care-i va crea în Cosistoriul de sâmbătă, 18 februarie, în Bazilica vaticană a Sfântului Petru. După ce Papa a anunţat numele a 18 noi cardinali, a adăugat: „Am decis să ridic la demnitatea de Cardinal un venerat prelat, care îşi desfăşoară slujirea de Păstor şi Părinte al unei Biserici”. Această Biserică este Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, iar Păstorul şi Părintele este Arhiepiscopul Major al acestei Biserici, Preafericitul Lucian Mureşan.

Date biografice ale Preafericitului Lucian s-au mai publicat în revista „Astra blăjană”. Eu doresc să menţionez pentru cititori câteva momente importante consumate în Cetatea Eternă.

Pe lângă episcopii greco-catolici şi o parte din episcopii romano-catolici din România, la aceste evenimente au participat peste 800 de credincioşi din ţară, la care s-au adăugat şi cei veniţi din alte ţări, aşa încât, după estimări, am fost prezenţi la acest cu totul special eveniment, peste 1000 de români.

Sâmbătă, 18 februarie 2012, la orele 10,30, procesiunea noilor împurpuraţi, printre care şi Preafericitul Lucian, pleacă din capela Sfântului Sebastian unde se află mormântul Fericitului Ioan Paul al II-lea, până la altarul central al Bazilicii Sfântul Petru. Pe tot parcursul procesiunii spre altarul Confesiunii din bazilică, Papa a fost puternic aplaudat de către mulţimea care umplea până la refuz basilica, iar în piaţă se urmărea ceremonia, de mulţimea rămasă afară, pe două ecrane imense.

La momentul liturgic prescris, fiecare nou cardinal a urcat la altarul Confesiunii Sfântului Apostol Petru unde a primit bereta roşie, simbol al dăruirii totale, chiar până la jertfa supremă, din dragoste faţă de Biserică, inelul de cardinal, având încrustat pe el chipurile Sfinţilor Apostoli Petru şi

Pavel şi o stea ce o reprezintă pe Maica Domnului, precum şi Decretul de numire ce conţine numele bisericii al cărei titular devenea noul cardinal, Preafericitului Lucian rânduindu-i-se biserica Sfântului Atanasie din Roma.

Fiecare nou împurpurat, a trecut pe la toţi cardinalii prezenţi, ca semn al primirii acestora în rândul Colegiului Cardinalilor şi pentru a primi felicitări. Este important de reţinut aici, din conţinutul Omiliei Sfântului Părinte Papa, referitor la misiunea cardinalilor în Biserică şi a semnificaţiei beretei roşii. Iată ce spunea Papa: „În desfăşurarea slujirii lor speciale în susţinerea ministeriului petrin, noii cardinali vor fi chemaţi să ia în considerare şi să evalueze evenimentele, problemele şi criteriile pastorale care ating misiunea întregii Biserici. În această misiune delicată le va fi exemplu şi ajutor mărturia de credinţă dată cu viaţa şi cu moartea de către Principele Apostolilor, care, din iubire faţă de Cristos, s-a dăruit în întregime pe sine însuşi până la jertfa supremă. Cu această semnificaţie trebuie înţeleasă şi impunerea beretei roşii. Noilor cardinali le este încredinţată slujirea iubirii: iubire faţă de Dumnezeu, iubire faţă de Biserica sa, iubire faţă de fraţi cu o dăruire absolută şi necondiţionată, până la vărsarea sângelui, dacă este necesar, aşa cum afirmă formula de impunere a beretei şi ă cere să slujească Biserica cu iubire şi vigoare, cu limpezimea şi înţelepciunea învăţătorilor, cu energia şi tăria păstorilor, cu fidelitatea şi curajul martirilor. Este vorba de a fi slujitori eminenţi ai Bisericii care are în Petru fundamentul vizibil al unităţii”.

După ceremonia investirii din Catedrală, Preafericitul Lucian împreună cu membrii Sfântului Sinod al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, cu Arhiepiscopul Romano-Catolic de Bucureşti Ioan Robu şi cu Episcopul Romano-Catolic de Iaşi Petru Gherghel, au participat la un prânz festiv oferit de Congregaţia pen-

2

tru Bisericile Orientale, la care au fost prezenţi la invitaţia Cardinalului Leonardo Sandri, Prefectul Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, mai mulţi purpuraţi, printre care decanul Colegiului Cardinalilor, Eminenţa Sa Angelo Sodano, Arhiepiscopul de Viena Christoph Schönborn, precum şi alţi invitaţi. În după-amiaza zilei de sâmbătă, 18 februarie, noul cardinal, Preafericirea Sa Lucian, a binecuvântat în foaierul Aulei Paul al VI-lea din Vatican sutele de credincioşi veniţi cu acest prilej din România, precum şi din diaspora. În acelaşi context, Cardinalul Lucian a fost felicitat de către Secretarul de Stat al Sanctităţii Sale, Cardinalul Tarcisio Bertone, de Cardinalul Angelo Bagnasco, preşedintele Conferinţei Episcopale Italiene, de monseniorul Georg Ganswein, secretarul personal al Sfântului Părinte Papa Benedict, şi de alte înalte feţe bisericeşti. La acest moment istoric pentru Biserica Română Unită cu Roma şi pentru întreaga ţară au fost prezenţi importanţi reprezentanţi ai vieţii politice din România. Este foarte important de reţinut faptul că, primarul municipiului Blaj, Gheorghe Valentin Rotar, însoţit de preşedintele Consiliului Judeţean Alba, Ion Dumitrel, au fost prezenţi la toate festivităţile rânduite. În seara zilei de sâmbătă a fost organizată o recepţie oferită de Ambasada României pe lângă Sfântul Scaun în cinstea noului cardinal român, ocazie cu care Excelenţa Sa Ambasadorul Bogdan Tătaru-Cazaban a exprimat aprecierea Statului Român pentru această numire care onorează întreaga naţiune română. Cardinalul Lucian, în discursul rostit cu această circumstanţă a mulţumit distinselor autorităţi prezente, şi tuturor invitaţilor.

Duminică, 19 februarie 2012, Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea a celebrat în Bazilica Sfântul Petru Dumnezeieasca Liturghie împreună cu noii Cardinali. Suveranul Pontif a subliniat în cuvântul său de învăţătură aspectul universalităţii Bisericii, precum şi a unităţii ei, unitate bazată pe mărturisirea de credinţă a Apostolului Petru şi a Catedrei lui. Papa a făcut o exemplară teologie a Catedrei Apostolului Petru aflată în absida centrală a Catedralei. Iată ce spunea Papa, referindu-se la lectura evanghelică, aceea a întemeierii Bisericii pe Petru: „Acest episod evanghelic pe care l-am ascultat are o explicaţie ulterioară şi mai elocventă într-un foarte cunoscut element artistic care îmbogăţeşte această Bazilică Vaticană: altarul Catedrei. Atunci când se străbate grandioasa navată centrală şi, după ce s-a trecut de

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

transept, se ajunge la absidă, ne aflăm în faţa unui enorm tron de bronz, care pare să se elibereze, dar care în realitate este susţinut de cele patru statui ale marilor Părinţi ai Bisericii din Orient şi din Occident. Şi deasupra tronului, înconjurată de un triumf de îngeri suspendaţi în aer, străluceşte în fereastra ovală gloria Spiritului Sfânt. Ce ne spune acest ansamblu sculptural, datorat geniului lui Bernini? El reprezintă o viziune a esenţei Bisericii şi, în cadrul ei, al magisteriului petrin”. Prin aceasta, noii cardinali sunt invitaţi la o adâncă conştientizare a misiunii la care sunt chemaţi în slujirea poporului lui Dumnezeu, şi în spirit de colaborare cu urmaşul Sfântului Petru.

Tot în cursul zilei de duminică, la tradiţionala rugăciune „Îngerul Domnului”, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea s-a adresat miilor de pelerini prezenţi la Roma pentru această sărbătoare, în diferite limbi, printre care şi în limba română: „Salut pelerinii de limba română veniţi la Roma pentru Consistoriu. Rugăciunea la Mormintele Apostolilor să vă întărească credinţa şi entuziasmul de a vesti Evanghelia”. A urmat apoi o agapă frăţească, pregătită pentru toţi pelerinii români, la Colegiul Pontifical Ucrainean Sfântul Iosafat de la Roma.

Aici, Preafericirea Sa Cardinalul Lucian, a mulţumit mulţimii pelerinilor români pentru prezenţa atât de numeroasă, aceasta fiind un semn al ataşamentului faţă de Urmaşul lui Petru, faţă de Întâistătătorul Bisericii noastre şi faţă de Sfânta Unire cu Biserica Romei.

Luni, 20 februarie, în Aula Paul al VI-lea din Vatican, Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea a acordat o audienţă generală noilor Cardinali şi tuturor pelerinilor provenind din întreaga lume prezenţi în Cetatea Eternă pentru acest eveniment. Eminenţa Sa Cardinalul Lucian i-a mulţumit Sfântului Părinte pentru această mare onoare acordată Bisericii Greco-Catolice şi României, oferindu-i în dar o icoană a lui Isus, Bunul Păstor.

Sfântul Părinte, adresându-se Întâistătătorului Bisericii Române Unite şi credincioşilor prezenţi, a rostit din nou în limba română următoarele cuvinte: „Salut cu bucurie pe Preafericirea Sa Lucian Mureşan şi pe voi toţi, credincioşi din România, care aţi dorit să vă strângeţi în jurul iubitului vostru Păstor, pe care l-am creat Cardinal. Împreună cu voi salut întregul popor român şi Patria voastră, legată acum şi mai mult de Sediul Sfântului Petru!

Binecuvântarea mea să vă susţină mereu”. S-au auzit acum, în somptuoasa Aulă, frumoase imne liturgice interpretate de românii prezenţi, iar stea-

3

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

gurile tricolore au fluturat din nou. Cu toţii ne-am simţit mândri, atât pentru faptul că s-a acordat aşa o demnitate Arhipăstorului nostru, cât şi pentru faptul că, la Roma ne găsim originile credinţei, ale neamului şi ale limbii.

Să-l lăsăm pe Preafericirea Sa Arhiepiscopul-Cardinal Lucian să aprecieze însemnătatea acestui mare eveniment pentru Dânsul şi pentru Biserica din România, apreciere făcută într-un interviu acordat în ajunul celebrărilor: „Cu cât realizez mai mult însemnătatea evenimentului de care Domnul, aş spune, m-a învrednicit – e impropriu, nimeni nu este vrednic pentru aşa o demnitate, cu atât mai puţin probabil persoana care vă vorbeşte.

Realizez din întrebarea pe care mi-aţi adresat-o şi am reţinut mai ales povara mai mult decât demnitatea. Este povară în adevăratul sens al cuvântului, pentru oricine, oricine ar fi fost numit de către Sfântul Părinte – desigur, la inspiraţia de Sus. Cât mă priveşte personal, niciodată n-am putut să gândesc aşa ceva, dar nici acum nu realizez în suficientă măsură că am fost găsit de către Sfântul Părinte Benedict XVI să îmbrăţişez această cruce.

Dar din respectul pe care l-am avut de mic copil şi toată vremea vieţii mele faţă de Biserica lui Cristos, şi în mod particular faţă de Biserica în care Domnul a hotărât să vin la viaţă, într-o familie de doisprezece copii, realizez ce mare dar din partea Proniei Cereşti este aceasta, mai întâi pentru Bise-

rica martirizată, Biserica Greco-Catolică, care, este ştiut, în 1948, cu brutalitate a fost suprimată, arestaţi fiind toţi episcopii în viaţă, şi din aceştia, în cea mai mare parte, şi-au găsit sfârşitul în temniţele cele mai grele din România... Acestea mă onorează, martirajul Bisericii noastre, martirajul episcopilor noştri, a căror ridicare la cinstea sfintelor altare o aşteptăm, ca urmare a procesului de canonizare care deja este în derulare. Vedeţi, aceasta este ceea ce, oarecum, mă linişteşte sufleteşte, că în ciuda neputinţelor, în ciuda vârstei mele, şi a tuturor greutăţilor prin care mi-a fost dat să traversez în viaţă, greutăţi pe care le-am acceptat totdeauna cu resemnare şi nu de puţine ori chiar cu bucurie, le-am primit ca din mâna Providenţei Divine, şi ca atare, în aşteptare, în sfântă aşteptare, a venit la vremea hărăzită, potrivită, a venit şi eliberarea Bisericii noastre, eliberare atât cât a fost şi este, pentru că, notez, spre ştiinţa tuturor, şi cei din ţară o ştiu preabine şi nu numai cei din ţară, că încă Biserica Greco-Catolică sau Biserica Română Unită cu Roma, încă este persecutată! Toate le-am primit şi continuăm să le primim, din mâna Domnului, cu acelaşi devotament faţă de Biserică, faţă de Magisteriul Bisericii, personal, faţă de Supremul Pontif al Romei”.

PR. PROTOPOP IOAN FĂRCAŞ

CUVÂNT DE OMAGIU

D

upă cum s-a anunţat la Roma şi în toată presa românească, Papa Benedict al XVI-lea l-a numit pe Arhiepiscopul şi Mitropolitul Greco-Catolic de Blaj, Lucian Mureşan, Cardinal al Bisericii Greco-Catolice, în data de sâmbătă 18 februarie 2012, în cadrul unei ceremonii oficiale. Cu această fericită ocazie, Asociaţiunea ASTRA Blaj îi aduce un omagiu deosebit celui care este, în acelaşi timp, membru de onoare al acesteia.

Comitetul Director reprezentat prin Doamna Preşedintă Silvia Pop, dar şi prin membrii Despărţământului „Timotei Cipariu” Blaj, care întotdeauna a promovat adevăratele valori naţionale, literare şi religioase implicit, îşi exprimă bucuria de a vedea un înalt prelat de pe meleagurile noastre şi un membru de onoare al Despărţământului şi al întregii Asociaţiuni, ridicat la înalta demnitate de Cardinal.

Acest eveniment deosebit este o onoare pentru noi toţi, fiii Asociaţiunii care slujeşte de veacuri romanitatea şi românitatea poporului nostru; alegerea sa de către Papa Benedict al XVI-lea reprezintă un moment

istoric şi o cinste acordată întregului popor român. În spiritul păstrării şi cultivării patrimoniului românesc, al limbii, al istoriei, al trăirii autentice religioase, în spiritul înţelegerii ecumenice între fiii aceluiaşi popor, Asociaţiunea ASTRA Despărţământul Blaj a fost întotdeauna aproape de Biserică şi de ierarhii acesteia, aproape de bunii creştini şi de bravii români, susţinând cu discernământ evoluţia spre creşterea în maturitate a naţiunii române de pe colinele meleagurilor blăjene.

Aducem un sincer omagiu noului Cardinal blăjean, dorindu-I de la Bunul Dumnezeu arhipăstorire binecuvântată, sănătate îndelungată şi puterea de a îndemna mereu la pietatea adevărată şi la păstrarea valorilor naţionale şi religioase ale neamului românesc. În numele Comitetului Director şi al membrilor „ Întru mulţi ani, Stăpâne!”

PROF. SILVIA POP Preşedinte al Despărţământului ASTRA „Timotei Cipariu” Blaj

4

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

EVENIMENT DR. MIRCEA MIHAI FRENŢIU, CETĂŢEAN DE ONOARE AL MUNICIPIULUI BLAJ LAUDATIO „A fi medic nu este un privilegiu, ci o dureros de plăcută datorie”.

Acad. prof. dr. Octavian Fodor

D

omnul Frenţiu Mircea Mihai s-a născut la 14 martie 1953 în oraşul Teiuş, judeţul Alba. Urmează cursurile Şcolii Generale şi Liceul Teoretic în urbea natală, fiind un elev foarte bun. După absolvirea liceului şi susţinerea examenului de bacalaureat este admis la Universitatea de Medicină şi Farmacie, Facultatea de Medicină Generală, din centrul universitar Cluj-Napoca. Susţine examenul de licenţă în anul 1978 şi este repartizat în judeţul Alba, ca medic stagiar, la Dispensarul Medical Cergău Mare. La terminarea stagiaturii şi din dorinţa de a se perfecţiona, pentru a deveni medic specialist, se înscrie la rezidenţiat, alegând în urma examenului specialitatea chirurgie generală.

Ca medic rezident în Clinica de Chirurgie III din Cluj-Napoca, sub îndrumarea profesorului dr. Duca, reuşeşte printr-o strădanie continuă să-şi însuşească multe din tainele acestei specialităţi. Este apreciat de şeful clinicii şi ceilalţi medici pentru seriozitate şi preocuparea de a învăţa cât mai mult de la dascălii săi.

Obţine la sfârşitul rezidenţiatului şi în urma susţinerii examenului de specialitate titlul de medic specialist în chirurgia generală după care revine, de această dată în zonă, ca medic chirurg la Spitalul Municipal Blaj. Aici se remarcă după scurt timp prin acurateţea diagnosticului şi tratamentul aplicat bolnavilor. În continuare este preocupat de pregătirea sa profesională care se materializează în susţinerea examenului de medic primar, dar şi obţinerea de alte competenţe în ecografie generală, chirurgie laparoscopică, management sanitar şi sănătate publică.

Nu neglijează nici activitatea ştiinţifică, dimpotrivă, publică împreună cu profesorii universitari dr. Duca şi Funaru mai multe lucrări interesante din punct de vedere medical.

Are în acelaşi timp contribuţii personale în tratarea diferitelor afecţiuni, dintre acestea amintim: folosirea membranei amniotice la vindecarea ulcerului varicos; folosirea placentei în fistule digestive; folosirea diferitelor tipuri de plase în eventraţiile postoperatorii şi folosirea apei superuşoare în tratamentul intraoperator al cancerelor digestive.

Activitatea sa este remarcabilă şi prin numeroasele intervenţii chirurgicale, care numără peste 5000 de operaţii executate şi sutele de ecografii. În multitudinea preocupărilor sale a îmbrăţişat şi probleme manageriale, didactice, socio-culturale şi politice. În calitate de manager al Spitalului Municipal Blaj, în perioada 2000-2004 a militat pentru organizarea şi asigurarea unei asistenţe medicale pentru crearea unei logistici necesare creşterii calităţii şi execuţiei actului medical, printre care amintim – modernizarea saloanelor, a sălilor de operaţii, a laboratoarelor pentru explorări paraclinice, a serviciului radiologie, instalarea unei centrale termice moderne şi lucrări de întreţinere la ambele spi-

tale.

Având înţelegerea şi sprijinul Înalt Preasfinţitului Andrei, Arhiepiscop de Alba Iulia şi efortul extraordinar al vrednicului preot Borşan, a înălţat Biserica Ortodoxă de la Spitalul Nou. Activitatea administrativă e dublată de asigurarea cu personal de specialitate şi mediu. Lipsa cadrelor medii din spital l-au determinat pe dr. Frenţiu să înfiinţeze în urmă cu 10 ani Şcoala Sanitară Postliceală „Carol Davila” Blaj, unde este profesor şi director.

Absolvenţii pregătiţi la această şcoală, peste 460, asigură acum buna funcţionare a secţiilor de spital, a cabinetelor din ambulatoriu de specialitate şi a celor de Medicină Generală. Foarte buna pregătire teoretică şi practică a absolvenţilor acestei şcoli, le-a asigurat acestora locuri de muncă în serviciile medicale din ţară şi străinătate.

Activitatea profesională, didactică şi administrativă a dr. Frenţiu este strâns legată şi de alte preocupări: este membru fondator ASTRA, comisar şef pentru Medicină şi Sănătate Publică în cadrul Direcţiei Generale de Combatere a Abuzurilor şi Infracţionalităţii, realizator şi prezentator la Radio şi TV, colaborator al diferitelor ziare şi reviste cu articole ce conţin teme medicale, economice, sociale, politice şi teologice.

Doamnelor şi domnilor, În lumea medicală se spune că medicul – în general şi chirurgul – în special, trebuie să fie nu numai tehnicieni foarte buni, ci înainte de toate oameni buni în înţelesul înalt al acestui cuvânt şi artişti în profesia lor. De asemenea se spune că chirurgul este singurul artist care poate sta de vorbă cu opera sa.

Marele chirurg Iacob Iacobivici, întemeietorul Şcolii de Chirurgie Româneşti de la Cluj, spunea: „Poetul poate fi mândru de poeziile sale, pictorul de pânzele sale, sculptorul de statuile sale, dar toţi aceştia lucrează cu vorbe, singur medicul lucrează la limita vieţii şi a morţii. El poate reface un om, el poare reda viaţa acolo moartea este atotstăpânitoare. Opera tuturor celorlalţi artişti poate supravieţui veacurilor, a noastră este pieritoare, fiindcă aşa este viaţa.”

Putem afirma aşadar că nimeni nu are o răspundere mai mare decât cel chemat să răspundă de viaţa semenilor săi.

Sunt convins că ascultând aceste aforisme şi eseuri despre medici veţi înţelege de ce îl apreciem pe domnul dr. Frenţiu, CHIRURGUL dedicat profesiei, exigent cu sine, curajos, dinamic, ce nu precupeţeşte nici un efort pentru sănătatea oamenilor. În tot ceea ce a întreprins şi întreprinde este sfătuit şi ajutat de energica şi inteligenta doamnă farmacistă Frenţiu, iar fiul lor doctorul Florin Frenţiu, medic rezident interne la Cluj-Napoca, căsătorit şi el, reîntregeşte acest tablou de familie.

Pentru întreaga sa activitate, dr. Frenţiu Mircea Mihai, merită cu prisosinţă titlul de Cetăţean de Onoare al Blajului.

Acest titlu îl onorează, dar ne onorează şi pe noi, prietenii şi colegii lui, îl felicităm şi-i urăm să opereze mult şi bine.

Să fie sănătos şi să se bucure de cei dragi, de toate darurile vieţii.

LA MULŢI ANI!

DR. IOAN SAVA

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

5

UNIVERSITATEA „VASILE GOLDIŞ” ARAD OMAGIAZĂ ASTRA

U

niversitatea de Vest „Vasile Goldiş” Miuţescu”. De asemenea un punct de atracArad a organizat, în ziua de 18 noiemţia a fost şi vizitarea Muzeului Memorial brie 2011 Simpozionul Naţional „Vasile Goldiş”, preşedinte al ASTREI în „ASTRA –150 de ani”, prilej de a readuce în perioada 1927-1932. actualitate rolul Asociaţiunii în propăşirea roOaspeţii ASTREI au beneficiat de mânilor ardeleni. Oaspeţii au fost primiţi cu un tur al oraşului, vizitând obiectivele istorimultă căldură în seara zilei de 17 noiembrie, de ce, emblematice ale oraşului, însoţiţi fiind de către prof. univ. dr. Aurel Ardelean, rectolect. univ. dr. Corina Vaşca (iniţiatoarea rul-fondator al Universităţii, care şi-a exprimat schimbului cultural sufletul ASTREI din Ţasentimentele de preţuire şi ataşament faţă de ra Zarandului), care s-a dovedit un instruit şi înaintaşii iluştri, între care Vasile Goldiş, menutil ghid. torul spiritual al Universităţii arădene, ce-i Întâlnirea de suflet de la Arad, sub poartă cu onoare numele, unul dintre artizanii semnul ASTRA – 150 de ani ne-a umplut Marii Uniri de la Alba Iulia şi primul preşedininimile de încredere în perspectiva activităţite al ASTREI după înfăptuirea măreţului act de lor ASTREI şi în consolidarea relaţiilor de la 1 Decembrie 1918. colaborare cu Universitatea de Vest. MulAula „Ştefan Cicio Pop” din cadrul ţumim organizatorilor şi fie ca, împreună, să Universităţii „Vasile Goldiş” a găzduit persopăstrăm ridicat stindardul românismului nalităţi din domenii diferite – preoţi, profesori pornind din Transilvania, până dincolo de Participanţi ASTRIŞTI universitari, istorici, literaţi, studenţi – toţi deograniţele ţării, unde locuiesc români cu supotrivă animaţi şi inspiraţi de idealurile nobile fletul alături de patria mamă. în faţa monumentului „Vasile Goldiş” ale Asociaţiunii. Din partea ASTREI centrale SILVIA POP au fost invitaţi şi au participat la evenimente: prof. univ. dr. Octavian Bologa (vicepreşedinte), ec. Dumitru Borţan, prof. univ. dr. Elena Macavei (preşedinta secţiunii de pedagogie), toţi din Sibiu, precum şi prof. Silvia Pop (preşedinte ASTRA, Despărţământul „Timotei Cipariu” Blaj) şi prof. Ion Pop, ambii din Blaj.

La lucrările Simpozionului Naţional au participat arhiepiscopul Timotei Seviciu, Adrian Ţolea, vicepreşedinte Consiliu Judeţean, prof. univ. dr. Iovan Marţian, prorector al Universităţii. Moderator şi preşedinte al comitetului de organizare a fost conf. univ. dr. Marius Grec, decan al Facultăţii de Ştiinţe Umaniste, Politice şi Administrative, director al Muzeului Memorial „Vasile Goldiş”.

Oaspeţii s-au bucurat de un program care a inclus o expoziţie de artă fotografică „Aradul, ASTRA şi Marea Unire” a lui Virgiliu Jireghie, Rectorul Aurel Ardelean, înconjurat de participanţii la Simpozion, şi o expoziţie de carte „ASTRA Arădeană, ASTRA Transilvană şi primind diploma şi medalia jubiliară ASTRA – 150 influenţele culturale efectuate în tipăriturile din colecţia lui Victor

6

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

ISTORIE ŞI CULTURĂ DIMENSIUNEA EUROPEANĂ, NAŢIONALĂ ŞI CREŞTINĂ A „ENCICLOPEDIEI ROMÂNE” DE LA SIBIU (1898-1904)

E

nciclopedia Română de la Sibiu, realizată sub patronajul ASTREI şi sub coordonarea profesorului dr.

Corneliu Diaconovich, reprezintă unul dintre cele mai importante monumente ale culturii româneşti. În cuvântul Cătră publicul cetitor român, Comitetul ASTRA subliniază importanţa pe care „enciclopediile poporale” o au în aproape toate culturile timpului, pentru popularizarea ştiinţelor şi a artelor.

Potrivit aceluiaşi Comitet, al cărui prim-secretar era Dr. Corneliu Diaconovich, românii aveau nevoie de o Enciclopedie poporală din următoarele motive: lipsa unor instrumente suficiente de diseminare a cunoştinţelor, majoritatea populaţiei româneşti era rurală, fapt ce îngreuna accesul la cultură, graniţele politice aveau un impact negativ asupra circulaţiei informaţiilor ştiinţifice şi culturale în toate ţinuturile locuite de români.

Din aceste motive, se dorea realizarea unei enciclopedii, prin care „să se dea publicului cititor român o oglindă cât mai fidelă a stărilor poporului nostru în toate ţările locuite de români şi totodată să-l ţină la curent şi cu progresul culturii omeneşti”. Cu toate că dimensiunea creştină nu este mărturisită explicit în acest text introductiv, acesta este totuşi prezentă în conţinutul lucrării.

Pentru a înţelege însemnătatea ei, ne propunem să evidenţiem trei dintre caracteristicile lucrării, pe care le considerăm fundamentale şi definitorii: raportul operei cu tradiţia enciclopedică europeană; relaţia ei cu conştiinţa naţională românească; nu în ultimul rând, dimensiunea ei creştină.

Conceptul de enciclopedie este definit în Enciclopedia Română ca „totalitate a cunoştinţelor omeneşti”1. Preocuparea filosofilor pentru ansamblul cunoaşterii omeneşti şi pentru principiile unificării tuturor cunoştinţelor nu este însă o prerogativă a modernităţii, fiind identificabilă încă din perioada antichităţii.

Ideea de a structura întreaga cunoaştere o aflăm deja la Platon, care afirmă existenţa a patru grade, cărora le corespund diferitele disci1

D. Evolcean, Enciclopedia, în Enciclopedia Română, publicată din însărcinarea şi sub auspiciile Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, coordonată de dr. C. Diaconovich, vol. II, Editura şi Tiparul lui W. Krafft, Sibiu, p. 295.

pline sau ştiinţe. Primele două grade, adică reprezentarea şi credinţa, definesc artele şi meseriile. Gradul al treilea sau al inteligenţei analitice caracterizează geometria, aritmetica, muzica şi astronomia, în timp ce ultimului grad, cel mai înalt, îi corespunde dialectica, ştiinţa filosofului2. Aristotel, în schimb, vedea cunoaşterea umană structurată în ştiinţe teoretice (metafizica, fizica şi matematica), practice (etica, politica) şi productive (artele)3. Acest concept enciclopedic a fost preluat de Toma de Aquino, care însă a aşezat pe treapta cea mai înaltă a cunoaşterii, teologia4. În Epoca modernă, în mod deosebit prin filonul gândirii iluministe, s-a cristalizat un concept de enciclopedie inspirat din empirism şi din critica raţionalistă a tradiţiei. Iluminismul, spre deosebire de umanism care intenţiona să recupereze, să reînnoiască, să repropună un model clasic, încerca să construiască ex novo un model de viaţă. Acest spirit, anunţat deja din anul 1697 prin Dicţionarul istoric şi critic al lui P. Bayle, ce se dorea a fi o culegere a erorilor tradiţiei, însufleţeşte şi Enciclopedia sau dicţionarul argumentat al ştiinţelor, artelor şi meseriilor (28 volume, apărute între 1751-1772), coordonat de D. Diderot şi J. B. d’Alembert. Preluând modul în care F. Bacon structura cunoaşterea, în raport cu memoria, imaginaţia şi raţiunea, Diderot şi d’Alembert urmăreau să ofere o culegere a rezultatelor gândirii pozitiviste, aşezate într-o ordine alfabetică5. Observăm că aşadar că atitudi2

“[…] să numim prima parte ştiinţă, a doua inteligenţă analitică, a treia credinţă şi a patra reprezentare. Ultimele două sunt de domeniul opiniei, primele două în cel al intelectului. Opinia se referă la ceea ce devine, intelectul la ceea ce este. Iar raportul acestuia din urmă faţă de celălalt este raportul intelectului faţă de opinie; şi ce este intelectul faţă de opinie este ştiinţa faţă de credinţă şi inteligenţa analitică faţă de reprezentare”.

Platon, Opere alese V: Republica, trad. Andrei Cornea, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, 534a, p. 337.

3 Vezi Wilhelm Dancă, Logica filosofică. Aristotel şi Toma de Aquino, pref. de Alexandru Baumgarten, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pp. 29-31.

4 Toma de Aquino, Summa Teologica, trad. coordonată de Alexander Baumgarten, prefaţă de Adriano Oliva O.P., lămuriri preliminare de Alexander Baumgarten, Ed. Polirom, 2009, I, q. I, a. 5.

5 Cf. Nicola Abbagnano, Dizionario di filosofia, Ed. Tea, Torino, 1993, p. 302.

7

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

nea iluministă se reflectă limpede în această primă enciclopedie, care va influenţa decisiv Deutsche Encyclopaedia (Franckfurt, 1778-1804) şi Encyclopaedia Britannica (Edinburgh, 1768-1771).

Un alt tip de enciclopedie, cea filosofică, s-a afirmat începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea prin Enciclopedia ştiinţelor filosofice (1817) a lui Hegel. În secolul XX se evidenţiază Enciclopedia internaţională a ştiinţei unificate (Chicago, 1938), realizată de O. Neurath1. Acestea au un caracter sistematic, dar trădează o dependenţă majoră de gândirea filosofică a autorilor: idealismul şi neopozitivismul.

Enciclopedia Română nu este dependentă de nici unul dintre curentele enciclopedismului european sub aspect ideologic, dar preia de la acestea idealul realizării unei sinteze cu stadiul actual al cunoaşterii umane, oferind o sursă informaţională şi formativă de mare valoare poporului român. Prin orizontul european al lucrării cititorii aveau posibilitatea de a intra în contact cu evoluţia ştiinţelor exacte şi a tehnicii, dar totodată erau familiarizaţi cu mersul ştiinţelor umaniste.

Firul roşu al întregii lucrări, mărturisit şi subliniat în acelaşi text, a fost aşadar deschiderea unei noi şi bogate resurse pentru înavuţirea culturii şi întărirea conştiinţei naţionale româneşti. În acest sens, fiind relevant modul în care a fost conceput repertoriul şi conţinutul vocilor referitoare la valorile autohtone, româneşti, vom explicita următoarele: naţiune2 şi popor.

Conceptul de naţiune este prezentat atât din perspectiva raportului pe care persoanele îl au cu etnia, cât şi din perspectiva apartenenţei lor la un stat. Prima semnificaţie, etnică sau genetică, indică „un grup de oameni în care, în urma descendenţei comune, ale influenţelor comune ale pământului şi climei, precum şi în urma vieţii comune, s-a dezvoltat şi stabilit o omogenitate oarecare a dispoziţiunilor şi înclinaţiunilor fizice şi psihice şi un tezaur comun de tradiţiuni, idei şi aspiraţiuni”. În schimb, naţiunea politică exprimă „totalitatea persoanelor aparţinătoare unui anumit stat”. Naţiunea genetică şi naţiunea politică se constituie în fundamente ale naţionalităţii naturale, determinate de apartenenţa la o naţiune genetică şi ale naţionalităţii politice, determinate de relaţia persoană 1

Cf. Valerio Verra, Enciclopedie, în Enciclopedie de Filozofie şi Ştiinţe Umane, coord. de Marco Drago şi Andrea Boroli, trad. din limba italiană realizată de L. Cosma, A. Dumitru, F. Frunză, R. Gâdei, C. M. Ionescu, M. Pop, H. Stănciulescu şi S. Totu, Ed. All Educational, Bucureşti, 2004, p. 279.

2 Enciclopedia Română, III, p. 376.

– stat.

Enciclopedia Română corectează însă o interpretare greşită a naţiunii, care era vehiculată în Imperiul Austro-Ungar cu scopul de a menţine unitatea statală: „în timpul mai nou s-a obişnuit, mai ales în Austro-Ungaria, a se întrebuinţa cuvântul naţiune pentru denumirea naţionalităţii politice, în opoziţie cu cuvântul naţionalitate, întrebuinţat pentru designarea naţionalităţii naturale, dar acest obicei nu este decât un joc de cuvinte, o lozincă politică; căci nu există naţiune austriacă, nici naţiune ungară, ci numai naţiune germană, cehă etc. în Austria şi naţiune maghiară, română, etc. în Ungaria”. În felul acesta, autorii Enciclopediei exprimă o clară conştiinţă naţională, cu însuşiri fizice (tip naţional) şi psihice (caracter naţional) bine determinate, care includ un anumit temperament, mod de cugetare, limbă şi moravuri. Însemnătatea acestei concepţii este evidentă dacă ne gândim la situaţia românilor transilvăneni, despărţiţi statal de ceilalţi români, dar uniţi prin faptul că aparţineau naţiunii române.

Aceste semnificaţii sunt şi mai mult evidenţiate prin conceptul de popor3. Valerian Urşian, după ce a arătat evoluţia conceptului în gândirea antică, greco-romană, afirmă că poporul şi naţiunea pot fi utilizate ca sinonime. Ambele, însă, se diferenţiază de conceptul de stat deoarece un stat poate cuprinde diferite naţionalităţi (cazul Austro-Ungariei, al Elveţiei) iar o naţiune poate sta la baza mai multor state (naţiunea germană). În timp ce statul are un caracter preponderent politic, naţiunea şi poporul au un caracter etnico-politic. Din acest motiv, faptul de a fi român4 are atât un înţeles politic, acela de cetăţean al României, cât şi un înţeles etnic, adică „membru al naţiunii române locuitoare în România, Ungaria (Transilvania, Banat Maramureş), Bucovina şi Basarabia”.

Enciclopedia Română are o importantă dimensiune creştină, prin care se distanţează atât de Enciclopedia lui Diderot, cât şi de Enciclopediile filosofice. Această trăsătură este întemeiată pe cel puţin trei argumente. Înainte de toate, plecăm de la constatarea faptului că ASTRA, sub al cărui patronaj a fost realizată Enciclopedia, a fost întemeiată, susţinută şi coordonată de reprezentanţi ai Bisericii Greco-Catolice şi ai Bisericii Ortodoxe. Din acest motiv, între autorii Enciclopediei, se numără şi numeroşi episcopi şi preoţi, slujitori ai altarului şi totodată ai neamului românesc. Dintre clericii greco-catolici îi amintim pe episcopul Demetriu Radu, Ioan Boroş, Augustin 3 4

Ibidem, pp. 643-644.

Ibidem, p. 788.

8

Bunea, Aurel Domşa, Alexandru Grama, Isidor Marcu, Ioan Micu Moldovan, Iacob Radu, Victor Szmilgeschi, Ioan Raţiu. De asemenea, clerul ortodox a fost reprezentat de Vincenţiu Grozescu, Augustin Hamzea, Gavril Hango, Gheorghe Popovici, Ilarion Puşcariu, Petru Şpan, Ilie Câmpean, Ilie Moga, Nicolae Togan, Remus Roşca. Acestora li se adaugă un număr semnificativ de profesori laici, formaţi în spirit creştin şi care activau în şcolile confesionale. În al doilea rând, au relevanţă pentru subiectul nostru vocile cu caracter creştin şi teologic. Dacă iluminismul şi deismul francez şi-au asumat cea mai profundă critică adresată revelaţiei supranaturale şi, implicit, teologiei, identificând căutarea adevărului cu „lupta pentru adevăr împotriva tenebrelor prejudecăţilor, ignoranţei, superstiţiei şi dogmatismului”1. Această tendinţă este evidentă la Bayle (1647-1706), Montesquieu (1689-1755), Diderot (1713-1784) sau Rousseau (1712-1778). În timp ce Enciclopedia lui D. Diderot şi J. B. d’Alembert aşezau aşadar teologia sub semnul constrângerii şi al superstiţiei2, Isidor Marcu subliniază că teologia este ştiinţa despre Dumnezeu, adică o cunoaştere reală, care îmbină în mod armonios raţiunea şi revelaţia supranaturală3. De aici şi importanţa tradiţiei, în mod deosebit a celei iudeo-creştine, a cărei autoritate este recunoscută de Biserica Romană şi de Bisericile Răsăritene4.

Critica distructivă a valorilor creştine şi a instituţiilor ecleziastice este străină de spiritul Enciclopediei Române, care le dedică articole echilibrate. Dintre acestea subliniem următoarele: Isus Hristos, care este prezentat ca „Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii şi întemeietorul religiei şi al bisericii creştine”, oferindu-se în sinteză liniile fundamentale ale cristologiei şi ale soteriologiei5; Sfânta Treime, adică „dumnezeirea cea de o fiinţă nedespărţită, neamestecată a celor trei persoane divine: Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt”6; Sfintele Taine, în număr de şapte, sunt semne sensibile instituite de „Isus Christos spre a significa şi conferi omului graţia dumnezeiască” 7; revelaţia dumnezeiască, prin care Dumnezeu s-a dezvăluit omului, atât pe plan natural, cât şi supranatural8; dogma, înţeleasă ca adevăr de credinţă „cuprins în Sfânta Scriptură

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

şi în Tradiţie, propuse de Biserică ori prin magisteriul comun, ori în forma solemnă (în sinoade sau prin declararea solemnă a Papei)”9; harul sau graţia divină, adică „acel dar supranatural al lui Dumnezeu, pe care din a sa bunăvoinţă şi fără oarecare alt merit din partea omului, decât numai pentru meritele lui Isus Christos, îl revarsă asupra aceluia, pentru ca să poată începe, a lucra şi a îndeplini câştigarea răscumpărării şi a mântuirii sale”10. Alături de aceste subiecte, Enciclopedia se opreşte asupra principalelor teme teologice (biblice, dogmatice, morale, spirituale şi canonice), oferind astfel o sinteză a învăţăturii creştine. De un real interes sunt şi vocile dedicate personajelor biblice, Sfinţilor Părinţi şi altor Sfinţi ai Bisericilor Catolice şi Răsăritene, precum şi biografiile ierarhilor şi a personalităţilor date de clerul român ortodox şi greco-catolic.

Această amplă privire asupra Bisericilor româneşti are şi un orizont ecumenic, care devine şi mai limpede prin parcurgerea prezentărilor dedicate Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică11 şi Bisericii Ortodoxe Române12. Textele, realizate de preotul academician Augustin Bunea din Blaj şi de arhimandritul Ilarion Puşcariu din Sibiu, expun un istoric şi evoluţia instituţională a Bisericilor, cu puncte de vedere specifice şi uneori diferite, însă nu într-un mod polemic sau ofensiv.

Enciclopedia Română reprezintă o importantă realizare culturală şi spirituală a românilor, prin care ei s-au înscris în curentul preocupărilor enciclopedice europene, fiind conduşi nu de o anumită concepţie filosofică, ci mai cu seamă de idealul cuprinderii într-o viziune de ansamblu a cunoaşterii ştiinţifice. Acesta era desigur o modalitate de îmbogăţire a culturii româneşti sub aspect informaţional, dar constituia totodată o modalitate eficientă de conştientizare şi de popularizare a elementelor sale specifice şi, în fond, într-o pledoarie pentru unitatea culturii româneşti ce depăşea diviziunile de ordin statal în care se afla poporul român. Valorile creştine, cărora le este acordat un amplu spaţiu în Enciclopedie, confirmă rolul avut de Biserica Greco-Catolică şi de Biserica Ortodoxă în afirmarea culturii româneşti moderne şi, în acelaşi timp, rădăcinile creştine ale culturii europene.

1

Stefano Cavallotto, Il secolo XVIII, în Storia della teologia, vol. 3, sub îngrijirea lui Rino Fisichella, Ed. Devoniane, Bologna, 1996, p. 16.

2 Cf. Valerio Verra, op. cit., p. 281.

3 Enciclopedia Română, III, pp. 1078-1079.

4 Ibidem, p. 1116.

5 Ibidem, II, p. 894.

6 Ibidem, III, p. 1123.

7 Ibidem, p. 1058.

8 Ibidem, p. 760.

PR. CRISTIAN BARTA

9

Ibidem, II, pp. 194-195.

Ibidem, p. 601.

11 Ibidem, pp. 608-609.

12 Ibidem, III, pp. 482-492.

10

9

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

90 DE ANI DE LA ÎNFIINŢAREA EPISCOPIEI ARMATEI ROMÂNE CU SEDIUL LA ALBA-IULIA (1921-2011)

P

ropunerea Mitropolitului Pimen din 15 Mai 1915 şi Instrucţiunile părintelui Nazarie, au avut caracter de Lege până la 20 Iulie 1921, zi în care s-a promulgat Legea privitoare la organizarea clerului militar, unde era prevăzută „numirea câte unui preot la fiecare regiment”, iar ca diriguitor suprem al preoţilor militari de toate confesiunile va fi numit „un episcop militar, care va purta titlul „Episcop de Alba Iulia”, făcând parte din Sfântul Sinod”.1 O contribuţie hotărâtoare la înfăptuirea acestui important obiectiv, a avut-o Ministrul de Război din acel timp, Generalul Ioan Răşcanu, care participând la Sesiunea Extraordinară a Sfântului Sinod din 11 Aprilie 1921, înaintează celui mai înalt for legislativ al Bisericii „Proiectul de lege (în copie), relativ la Organizarea Clerului Militar şi roagă a fi supus deliberării Sfântului Sinod spre a-şi da avizul. Totodată roagă a i se comunica ziua de şedinţă hotărâtă pentru ca să poată lua şi D-sa parte”.2 Cu acel prilej, motivându-şi susţinerea faţă de utilitatea serviciului religios organizat în structurile Armatei Române, Ministrul Răşcanu, afirma în faţa Parlamentului că: „armata nu se poate dispensa de serviciul sufletesc nepreţuit al preoţimii”,3 părere susţinută şi de către Mitropolitul Pimen al Moldovei, chiar înainte de 1915, în următorii termeni: „Pregătirea sufletească, sau mai bine zis, educaţia sufletească a oşteanului român, se cuvine să se facă îndeosebi de către preoţimea militară, care, ea însăşi trebuie să fie bine aleasă şi bine pregătită, pentru îndeplinirea acestei însemnate sarcini a siguranţei Satului şi a mândriei neamului”4. Redăm în continuare conţinutul Legii privitoare la organizarea clerului militar promulgată în 1921, cu menţiunea că cei doi naşi ai respectivei Legi, trebuie consideraţi Mitropolitul Pimen Georgescu, numit şi Mitropolitul Războiului, din partea Bisericii, ca iniţiator al ei şi Generalul Ioan Răşcanu, Ministrul de Război, ca principal susţinător al promulgării, din partea Armatei. Fiind un act fundamental pentru activitatea preoţilor în armată pe termen mai lung, socotim oportună redarea inte1

Pimen, Mitrop. Moldovei şi Sucevei, Amintiri…, pag. 61 – 62.

2 Arhiva Sfântului Sinod, fondul Inspectoratului Clerului Militar, Dosar nr. 159 / 1921, fila 20.

3 Gh. Nicolescu şi ceilalţi, Preoţi în Tranşee 1941 – 1945, Bucureşti, 2000, pag. VIII; cf. Ştefan Pâslaru, 23 Aprilie 1921. Legiferarea organizării clerului militar, în „Revista de Istorie Militară”, nr. 3/1993, p. 38.

4 Pimen Georgescu, Amintiri..., pag. 61.

grală a respectivei Legi.

Elaborată în 12 articole, legea are următorul conţinut: Art. 1. – Se admit în cadrele armatei, pentru necesităţile confesionale şi ale dezvoltării sentimentului religios, preoţi militari activi de orice rit. Ei vor fi numiţi prin decret Regal, în baza unui concurs.

Art. 2. – La fiecare Regiment se numeşte câte un preot militar de ritul religios din care este formată majoritatea religioasă a elementelor care compun acel Regiment.

Art. 3. – Pentru necesităţile confesionale ale minorităţilor religioase, în fiecare garnizoană de cel puţin patru corpuri de trupă se numeşte câte un preot, sau pastor, sau rabin, sau imam de garnizoană, pentru celelalte rituri. Garnizoanele cu un efectiv mai mic de patru corpuri de trupă se ataşează pentru cultul religios al minorităţilor, garnizoanelor mai apropiate, care au preoţi, pastori, rabini şi imami de garnizoană titulari.

Aceşti preoţi pastori, rabini sau imami pot fi numiţi dintre acei care au făcut serviciul armatelor străine. Ei sunt asimilaţi în grad şi drepturi cu preoţii militari de Regiment.

Art. 4. – Preoţii militari sunt asimilaţi în grade ofiţereşti ca ierarhie proprie, ca poziţiune, înaintare, drepturi şi îndatoriri militare, precum şi ca soldă şi pensiune după cum urmează: Preot de Regiment, asimilat cu gradul de Căpitan; Preot de Divizie, asimilat cu gradul de Maior sau Lt. Colonel; Preot de Corp de Armată şi şefi religioşi militari ai celorlalte rituri, asimilaţi cu gradul de Lt. Colonel sau Colonel; Inspectorul Clerului Militar, asimilat cu gradul de General; Preoţii militari nu vor avea nici parohie, nici catedre; Art. 5. – Inspectorul Clerului Militar va fi un Arhiereu, membru al Sfântului Sinod, ales dintre candidaţii recomandaţi de Sf. Sinod, în înţelegere cu Ministrul de Război şi care va fi numit episcop Militar prin Decret Regal; El va purta titlul de „Episcop de Alba Iulia”; Episcopul Militar va avea jurisdicţie dublă, una spirituală şi una administrativă. Atribuţiile sale, fixate prin Regulamentul Legii, din punct de vedere administrativ, le va exercita asupra întregului cler

10

militar, inclusiv preoţi, pastori, rabini, imami din întreaga armată. Atribuţiile din punct de vedere spiritual le va exercita numai asupra preoţilor de rit greco-oriental; Art. 6. – Preoţii, pastorii şi rabinii de garnizoană depind din punct de vedere spiritual de şefii religioşi ai riturilor lor; Art. 7. – Preoţii militari asimilaţi gradului de Căpitan, se recrutează dintre licenţiaţii şi doctorii în teologie după o practică de păstorie de 3 ani şi să nu aibă vârsta mai mare de 32 de ani; Preoţii de Divizie, şi de Corp de Armată se recrutează dintre preoţii de regimente, după normele ce se vor prescrie în regulamentul legii: pentru început ei vor fi recrutaţi dintre preoţii care au însoţit armata în timpul războiului, ţinându-se seama de notele lor calificative şi de avizul chiriarhilor respectivi; Art. 8. – Înaintarea preoţilor militari se va face la alegere şi vechime, după propunerile şefilor ierarhici clericali şi militari, conform avizului Consiliului Superior al Armatei din care face parte şi Inspectorul Clerului Militar; Art. 9. – Toţi preoţii, până la vârsta de 60 de ani, în deplină stare de sănătate, vor forma cadrele de rezervă ale clerului militar şi vor servi la completarea efectivului necesar la mobilizare; Art. 10. – Clerul militar, din punct de vedere administrativ, este supus regulilor şi îndatoririlor generale prevăzute de legi şi de regulament pentru ofiţeri.

Dispoziţiunile legii, în privinţa poziţiunilor ofiţerilor şi a soldelor, sunt aplicabile şi clerului militar; Art. 11. – În caz de mobilizare numărul de preoţi se completează cu preoţi militari admişi în cadrul de rezervă; Art. 12. – Detalii asupra aplicării acestei legi se vor fixa prin Regulamentul Legii.

Această lege a fost votată de către Senatul României în şedinţa din 8 Iulie 1921 şi adoptată cu o majoritate zdrobitoare de cincizeci voturi contra unu, iar de către Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 19 Iulie 1921, fiind adoptată cu o majoritate de una sută şapte voturi contra două. A fost promulgată de către Regele Ferdinand prin Înaltul Decret Regal 3378 din 20 Iulie 1921 la Bucureşti şi publicată în Monitorul Oficial nr. 99 din 6 August 1921.

Ar fi de menţionat că această importantă lege a mai fost semnată de către patru mari personalităţi ale guvernului României de atunci. Este vorba despre: General de Brigadă Ioan Răşcanu, Ministrul de Război; Nicolae Titulescu, Ministrul Finanţelor; Octavian Goga, Ministrul Cultelor şi Artelor şi de

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

către Mihai Antonescu, Ministrul Justiţiei.

Aplicarea acestei legi va dura până în anul 1937, când va fi abrogată prin articolul 19 din noua Lege pentru organizarea clerului militar, publicată în Monitorul Oficial nr. 67 din 22 Martie 1937.

Nu trebuie omis faptul că în toate Legile, Regulamentele şi Instrucţiunile privind organizarea clerului militar, erau reflectate „prevederile constituţiilor României”, iar Constituţia din anul 1923 era apreciată drept una dintre cele mai moderne din Europa.1 Dar, după cum viaţa socială este într-o permanentă schimbare, transformare şi evoluţie, tot aşa, în cadrul relaţiilor bilaterale Biserică – Armată, s-a simţit nevoia lărgirii şi dezvoltării normelor de organizare existente. Actele normative elaborate începând din 1850, continuând cu cele din 1870, 1876, 1915 şi chiar cu Legea privitoare la organizarea clerului militar din 1921, sau Regulamentul de punere în aplicare a respectivei legi din 1924, au corespuns necesităţilor unui moment istoric.

Având ca bază de pornire experienţa războiului (1916–1919) şi noul climat social general survenit în viaţa ţării după Marea Unire, organizarea armatei, dar şi a Inspectoratului Clerului Militar, nu se puteau sustrage procesului de înnoire. În acest scop, noul Episcop al Armatei, Generalul de brigadă Dr. Ioan Stroia (1925–1937), instalat în acest serviciu la 20 Mai 1925, a început să schiţeze un act normativ intitulat: Instrucţiuni provizorii asupra serviciului religios în timp de pace şi în timp de campanie, care completează Regulamentul din Aprilie 1924. Din motive de spaţiu lăsăm la o parte conţinutul acestor Instrucţiuni, care vor fi aprobate de către Ministerul Apărării Naţionale şi Marele Stat Major în 1931. Ele cuprind îndrumări detaliate pentru preoţii din armata permanentă, dar şi pentru rezervişti, cu privire la serviciile religioase şi pastorale, în timp de pace şi în timp de campanie în toate fazele misiunii (mobilizări, front, retrageri, demobilizări în urma frontului).2 * Continuare în numărul următor

PREOT DR. PETRU PINCA

1 2

D. Stavarache, Acte normative..., pag. 186.

Pr..Augustin Rusu, Personalitatea preotului în structurile militare, în „Armata şi Biserica”, nr. 4/1996, p. 256.

11

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

LUI GRIGORE VIERU ÎI STĂ BINE PRINTRE CĂRŢI

Z

iua de 14 februarie 2012 ar fi însemnat 77 de ani ai poetului Grigore Vieru. N-a fost să fie aşa, s-a stins într-un accident de maşină în ianuarie 2009, spre marele regret al tuturor celor care l-au iubit şi l-au preţuit.

Cu gânduri bune şi cu sufletul încărcat de frumuseţea, profunzimea şi sinceritatea poeziei lui Grigore Vieru, dar şi cu ambiţia de a străbate prin nămeţii care troieniseră ţara, o delegaţie formată din Ioan Bâscă, consilier cultural la Consiliul Judeţean Alba, Radu Neag, consilier la Consiliul Judeţean Alba, subsemnata şi sculptorul Romi Adam, autorul bustului lui Grigore Vieru şi Adrian Păunescu a trecut Prutul îngheţat pentru a fi alături de familia Vieru, dar şi de fraţii noştri, la omagierea marelui poet. În zilele petrecute la Chişinău (nins şi el, plin de zăpadă) au avut loc manifestări omagiale la Biblioteca „Alba Iulia” şi la Liceul „Grigore Vieru” din comuna Băcioi. Aici au fost dezvelite busturile lui Grigore Vieru (copii ale celui din Alba Iulia, de pe Aleea Scriitorilor) şi au fost rememorate clipe din viaţa şi opera lui Grigore Vieru, s-au spus cuvinte de suflet şi am trăit toţi cei prezenţi într-o atmosferă de românism, de frumos şi de apropiere faţă de prietenii noştri dragi de peste Prut.

Pe Aleea Clasicilor din Chişinău am zăbovit o vreme lângă statuia lui Grigore Vieru, am depus flori şi ne-am rugat Celui de Sus ca poetul să ne vadă, să ne audă cuvintele şi gândurile încărcate de neuitare.

Pentru că vremea n-a permis amplasarea bustului poetului în faţa Bibliotecii „Alba Iulia” din Chişinău, dragele noastre bibliotecare conduse de Elena Roşca au primit cu drag prezenţa acestuia în bibliotecă.

I-au construit un soclu, au deschis o carte, au făcut însemnările de rigoare şi, înconjurat de oameni, flori şi cărţi, chipul în bronz al lui Grigore Vieru stă de veghe limbii române în bibliotecă, alcătuind o imagine tulburătoare prin semnificaţiile pe care le transmite.

Academicianul Mihai Cimpoi a mulţumit fraţilor de la Alba Iulia, în special domnului Ion Dumitrel, preşedintele Consiliului Judeţean Alba pentru „cea mai reuşită replică din întreg spaţiul românesc” a chipului lui Grigore Vieru. Scriitorul Nicolae Dabija, academician la rândul său, redactor şef al revistei „Literatură şi artă” a spus că „ninge cu Alba Iulia la Chişinău, ninge cu Vieru”, iar Călin Vieru, fiul poetului, ne-a încredinţat pe toţi că „eu şi mama suntem copleşiţi de emoţii, ne închinăm până la pământ pentru comemorarea poetului şi aducem mulţumiri delegaţiei din Alba Iulia pentru această bucurie”.

La Liceul „Grigore Vieru” din comuna Băcioi ziua de naştere a poetului a devenit Ziua liceului şi dezvelirea bustului în holul liceului a fost un bun prilej de evocare emoţionantă a patronului spiritual al instituţiei de învăţământ. Cu mic cu mare am fost pătrunşi de

frumuseţea, sinceritatea şi profunzimea operei lui Grigore Vieru (recitată, cântată, dramatizată) şi de bucuria şi căldura celor care ne-au fost gazde primitoare.

Periplul nostru, al albaiulienilor prin povestea zilei de naştere a inegalabilului Grigore Vieru s-a încheiat cu o oră de poezie a altui mare patriot, Adrian Păunescu, la Liceul din Truşeni. Aici, profesori şi elevi au evocat cu lacrimi în ochi bucuria şi tristeţea gândului că doi titani ai culturii române nu mai sunt printre noi şi că, nemuritori cum sunt, ne vor privi cu drag dintre îngeri.

MIOARA POP

12

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

MIORITICII SUNT CEILALŢI „Nu vă luaţi după opiniile celor mulţi pentru că în societate, majoritatea nu este reprezentată de cei deştepţi, ci de ceilalţi.” (Ibsen)

C

ine sunt mioriticii?

Românii nemulţumiţi că strămoşii lor n-au fost comercianţi de sclavi, cavaleri care şi-au încălcat jurămintele, cuceritori de teritorii, eroi cu moravuri barbare. Tot românul, nemulţumit din varii motive, care îşi motivează insuccesul, acuzându-l pe baciul moldovean, debarasându-se de Mioriţa etichetând: „M-am săturat de Mioriţa voastră! Pute!”, „Mai lăsaţi-mă-n pace cu Mioriţa voastră,” „Un laş ciobanul ăla, nici măcar nu-şi ia măsuri de apărare”, „Ne-a făcut mai mult rău, decât bine,” (că adică şi străinii, mai cu seamă europenii, ne reproşează o anume pasivitate. Firesc să ne-o reproşeze, pentru că modelul lor este eroul, cavalerul, prin urmare cuceritorul, ucigaşul, spoliatorul). „Mioriticul fotbal românesc” Interesant!!! Oare de ce cluburile europene de fotbal au cumpărat şi cumpără jucători români? Cât de mioritic mai este fotbalul românesc cu atâţia jucători aduşi din afara ţării?

Oare acestea să fie mesajele pe care strămoşii noştri au vrut să ni le transmită? Dacă acesta ar fi mesajul? Atunci…De ce?

Alecu Russo (1819-1859), descoperitorul Mioriţei, cu studii în Elveţia (1829-1835), unul dintre cei mai reprezentativi exponenţi ai paşoptismului, teoretician al folclorului şi colaborator al lui Alecsandri în culegerea poeziilor populare, a fost cuprins de o emoţie atât de puternică încât îi era teamă să nu moară înainte de a se publica Mioriţa.

Vasile Alecsandri (1818/1819 – 1890), poet, prozator şi dramaturg, cu studii la Paris (1834-1839), cunoscător al literaturii universale, a aşezat „Mioriţa” în fruntea culegerii de Poezii poporale (1852).

George Călinescu (1899-1965), critic, istoric literar, poet şi prozator, cu studii la Şcoala Română din Roma (1923-1928), cercetător al folclorului (amintesc aici doar doua volume: Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor şi Estetica basmului românesc) situează Mioriţa între cele patru mituri fundamentale „care au nutrit literatura cultă”: mitul mioritic, mitul jertfei pentru creaţie, mitul etnogenezei, mitul erotic.

Dan Puric, într-o conferinţă publică, la Neptun, se întreba de ce ISUS nu le-a dezvăluit apostolilor numele trădătorului pe care îl ştia şi stabilind analogii între cele două destine a vorbit despre „esenţa jertfelnică şi martirică a poporului român”?

Au vrut cei amintiţi mai sus şi mulţi alţii să ne impună un text împovărător, de care să ne fie ruşine?

Subiectul simplu al baladei are la bază un conflict economic (în ziua de azi, cred că ne asemănăm mai mult cu „baciu ungurean şi cu cel vrâncean”). Cel moldovean este bogat. „Ortoman”, conform DEX înseamnă „bogat în turme”. Bogăţia presupune hărnicie,

dragoste faţă de animale, pricepere, din moment ce caii erau „mai învăţaţi” şi câinii „mai bărbaţi”.

Ceea ce este cu adevărat semnificativ, este că baciul moldovean este CREŞTIN, în adevăratul înţeles al cuvântului. Ar fi rău dacă am fi toţi românii aşa?

Lipsa deznodământului baladei a dus la interpretări diferite, unele exagerate cum că moldoveanul, prin generalizare şi românul, ar accepta fără să se împotrivească moartea, ca pe un dat, ca pe un destin implacabil etc. Şi, la drept vorbind, cine se poate împotrivi morţii sau cine vrea să moară? Problema care se pune este alta: Respinge baciul ideea de apărare? Există în text, măcar un singur cuvânt care să sugereze că nu va urma sfatul mioriţei? Bineînţeles că nu există. Suntem în faţa unui om realizat din punct de vedere material, împlinit, care tinde să se împlinească spiritual, pe verticală, prin comuniune cu Dumnezeu.

Vestea posibilei morţi determină o anumită atitudine şi despre aceasta merită să discutam, nu înainte de a lămuri faptul că nu există informaţii în text că cei doi presupuşi asasini, au încercat să-şi ducă planul la îndeplinire. Sunt convinsă că informaţia referitoare la moldovean „Are oi mai multe/ Mândre şi cornute/ Şi cai învăţaţi/ Şi câini mai bărbaţi” sugerează că, dacă balada ar fi evoluat epic, la nivelul faptelor, baciul moldovean avea toate „instrumentele” pentru a-i anihila şi nu neapărat a-i omorî pe ceilalţi doi.

De fapt, ce ne învaţă monologul baciului moldovean? „Să trăim fiecare zi ca pe cea din urmă zi”!

Nimeni nu poate fi sigur că va trăi şi mâine. Să ne punem ordine în toate. Să ne pregătim pentru reintegrare.

Moartea nu înseamnă neantizare, ci viaţă veşnică într-un alt plan. Altfel cum am înţelege dorinţa lui de a fi îngropat „În dosul stânii/ Să-mi aud câinii” şi cea de a i se pune la căpătâi cele trei fluiere?

Omul trebuie să-şi împlinească menirea de pământean: de-a nunti şi procrea. Dacă se întâmplă ca moartea să se producă în mod nefiresc, prematur „În câmp de mohor”, ceremonialul de înmormântare se suprapune cu cel al nunţii. Faptul că în Mioriţa această suprapunere ia forma alegoriei, ar trebui să ne umple sufletul de bucurie, de mândrie. Nu ştiu să existe în lume o altă creaţie populară, care să exprime, atât de sintetic, raportul omului cu DUMNEZEU (cu UNIVERSUL, cu NATURA, cu FIINŢA).

Temelia societăţii o constituie dragostea şi respectul faţă de părinţi, precum şi grija părinţilor faţă de copii, cu alte cuvinte IUBIREA. Orice om de bună-credinţă, nu neapărat român, care va reflecta, cu discernământ, asupra textului Mioriţei, va ajunge la concluzia că nu i se poate reproşa nimic baciului moldovean, că este exemplar prin comportamentul său, comportament de adevărat creştin.

NATALIA COMŞA

13

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

LA DEZVELIREA BUSTULUI LUI OCTAVIAN GOGA UN CUVÂNT INEDIT AL PROFESORULUI BLĂJEAN CORIOLAN SUCIU

B

iblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca adăposteşte lăsământul documentar al profesorului blăjean Coriolan Suciu (1895-1967), istoric de frunte al perioade interbelice, care, după ce a slujit ca profesor decenii întregi la şcolile Blajului, s-a stabilit după reforma învăţământului din 1948 la Cluj, unde a funcţionat mai întâi ca profesor secundar, apoi ca cercetător la Institutul de Istorie şi Arheologie din Cluj. Numeroasele sale studii şi cărţi au reuşit să creeze noi şi valoroase punţi înspre trecutul istoric plin de durabile înfăptuiri al Blajului, contribuind, alături de Zenovie Pâclişanu, Nicolae Comşa, Ştefan Manciulea, Nicolae Albu, Radu Brateş, Al.Lupeanu-Melin etc., la perpetuarea memoriei luptătoare, pe teren naţional şi cultural, a generaţiilor de cărturari formaţi şi educaţi în spiritul respectului pentru idealurile trasate de marii lui înaintaşi. Coriolan Suciu a fost unul dintre profesorii blăjeni care, imediat după absolvirea studiilor de la Universitatea din Cluj a venit în 1919 ca profesor la Liceul „Sf.Vasile cel Mare” din Blaj, apoi ca director al Şcolii de meserii(1929-1937) şi al Şcolii normale (din 1937),

conducând cohortele străjerilor şi obţinând cu ei locuri fruntaşe şi numeroase premii la concursurile din ţară şi străinătate.

Pe tărâm ştiinţific a elaborat o serie de studii şi cărţi consacrate revoluţiei de la 1848, câtorva dintre conducătorii ei, ca Simeon Bărnuţiu sau Ştefan Moldovan, oferind în acelaşi timp o monografie a judeţului Târnava Mică, o privire sintetică asupra arhiereilor Blajului sau celebrul Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania.

A activat cu succes în cadrul Despărţământului Blaj al Astrei, fiind unul dintre organizatorii muncii de cultivare a satelor prin conferinţe, biblioteci şi şezători de tot felul. Una dintre aceste acţiuni în care s-a implicat direct a fost cea legată de dezvelirea bustului poetului Octavian Goga la Târnăveni, la 5 decemvrie 1943, act cu semnificaţie simbolică deosebită. Cuvântul său rostit cu acest prilej ne reaminteşte datoria pe care o avem şi noi, cei de astăzi, faţă de marele poet al dezrobirii noastre. Reproducem mai jos, în anexă, textul cuvântării sale, după manuscrisul dactilografiat aflat în ms.6703 din amintitul fond arhivistic.

Mircea POPA

ANEXA La dezvelirea bustului lui Octavian Goga

I

n judeţul din care au ieşit atâţia luceferi ai literaturii noastre şi care a dat o pleiadă de luptători naţionalişti, legaţi fireşte în primul rând de străvechiul nostru centru cultural de la îmbinarea Târnavelor, Blajul, avem bucuria de a asista la inaugurarea celui dintâi bust care eternizează în bronz pe unul dintre marii luptători pentru izbânda naţională a neamului nostru.

Din galeria acestor iluştri precursori ai idealului pentru restaurarea integrităţii Daciei Traiane, Despărţământul Astra din Târnăveni, a ţinut să se fixeze pe lângă acel personaj dinamic care întreg elanul tinereţii sale l-a pus în serviciul acelei idei forţă care, începând din timpul marii revoluţii franceze a fost ideea de bază a organizării neamurilor de pe pământul bătrânei Europe, idee naţională care, la sfârşitul Primului Război Mondial, prin formularea prorocului de peste Ocean, Woodrow Wilson, se va numi dreptul de autodeterminare şi de viaţă proprie a popoarelor. In deceniul care s-a scurs înainte de înfăptuirea unităţii naţionale a tuturor românilor, incontestabil că cel mai înflăcărat stegar al acestor idei izbăvitoare de neam a fost poetul, ziaristul şi omul politic Octavian Goga, care spunea:

„Viaţa unui popor în lupta lui pentru asigurarea existenţei este călăuzită de îndemnul unei năzuinţi spre culme. Spre ajungerea unei culmi se frământă în veşnică neodihnă forţele pe care le poate pune în mişcare sufletul mare al unui neam. Aceste forţe, în desfăşurarea lor istorică, îşi găsesc întruparea în personalităţile distinse care sunt menite a schimba faţa vremurilor şi a duce cu un pas mai departe neamul lor în năzuinţa spre atingerea culmei. Aceste personalităţi întrupează puterea misterioasă a geniului unui popor şi prin munca lor reprezintă veşnica schimbare la care e expusă societatea. Ei sunt conducătorii în a căror activitate se concretizează frământarea unei epoci: „aleşii” după cuvântul Scripturii, „eroii”, cum îi numeşte filosoful”.

Aşa a caracterizat în ziua de 2 decembrie 1909, la Blaj, cu ocaziunea înmormântării canonicului Augustin Bunea, delegatul Asociaţiunii, Octavian Goga, rolul bărbaţilor conducători în destinele unui neam.

Aceste cuvinte se potrivesc şi la adresa aceluia care le-a rostit, deoarece şi el face parte din galeria personalităţilor conducătoare ale neamului nostru. ***

14

Fiecare colţ de ţară, fiecare regiune este mândră de oamenii mari pe care i-a dat. Deşi nu în întregime, dar pe jumătate cel puţin, pe Octavian Goga îl revendică judeţul nostru, Târnava Mică.

Tatăl său, preotul Iosif Goga şi bunicul său, ţăran, erau din Crăciunelul de Sus. De la tatăl său, care făcuse liceul la Blaj, s-a infiltrat, desigur, în sufletul lui Tavi acel duh de naţionalism intransigent, care şi-a pus alternativa că neamul românesc trebuie să aleagă între libertate sau moarte naţională. In casa bunicilor săi din Crăciunelul de Sus, unde-şi petrecea verile ca licean, şi pe moşia părintească de acolo, a avut el prilejul să audă şi să vadă jalea şi truda unui popor iobăgit. Încă din fragedă copilărie, el va preamări pe aceşti ţărani români, depozitari ai virtuţii şi viitorului neamului nostru, şi-şi va exprima în versuri speranţa că: „Va să vie odată vremea/Când românul nu va suferi/Când se va schimba şi lumea,/ Când opinca va domni.” În aceşti ţărani din Crăciunel va fi văzut el pe acei „Clăcaşi, oşteni fără de nume/Ce duc războiul mare-al tuturora,/ Cei care se sting în neguri şi uitare/Şi cad şi mor de cruda-mpovărare/ A tuturor durerilor din lume...”

Acestui popor robit pe glia strămoşească, Octavian Goga, asemenea prorocilor biblici, îi va vesti scuturarea lanţurilor robiei, îi va anunţa ziua cea mare a învierii neamului şi încetarea pătimirilor milenare prin realizarea acelui vis, „copil al suferinţei, de jalea căruia ne-au răposat şi moşii şi părinţii...”

Pentru acest misionarism, el nu va pregeta să-şi lase neterminată cariera de profesor de istorie şi latină pentru care se pregătise ani de-a rândul la universităţile din Peta şi Berlin şi va prefera să ocupe postul de secretar administrativ/în 1905/, apoi secretar literar/în 1905/ la Astra din Sibiu, unde, prin coloanele revistelor „Luceafărul” şi „Ţara noastră” şi a ziarului „Tribuna” de la Arad va avea posibilitatea să-şi difuzeze crezul izbăvitor de neam în straturile largi ale românilor din Ardeal. Cântăreţul pătimirii noastre, cu gândul aţintit spre idealul unităţii politice a neamului, devine un apostol, un vestitor al „unei vremi ce va să vie”.

Odată idealul realizat, aruncând o privire retrospectivă, el va putea să spună/în/ „Profetul”: „Am fost proroc pe drumul din pustie/ Când zilele mureau nemângăiete,/ Am fost proroc, izvor de apă vie,/ Toţi m-au băut de friguri şi de sete.”

Entuziasmul lui Octavian Goga a fost molipsitor. La adunarea jubiliară a semicentenarului Astrei ţinută la Blaj în vara anului 1911, după zborul sublim al bunului său prieten, Aurel Vlaicu, mi-a fost dat să văd, ca elev de liceu, cum Goga, sărind peste cordoane, a alergat într-un suflet, urmat de mulţime, ca să îmbrăţişeze pe cel care era un erou al aerului şi o glorie a neamului nostru.

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

In cursul Primului Război Mondial a evadat din acea puşcărie a naţionalităţilor care a fost şi este astăzi, Ungaria, şi trecând peste bariera nefirească înfiptă în vârful Carpaţilor româneşti, a trecut în ţara liberă ca să propovăduiască începerea cu un ceas mai devreme a războiului pentru înfăptuirea unităţii naţionale. În ţara întregită, bardul transilvan a avut parte şi de bucurii şi de decepţii. Din culmea măririi sale, vulturul s-a prăbuşit, răpus şi de ingratitudinea omenească, dar providenţa divină l-a cruţat de o durere mai mare, aceea de a vedea cu ochii sfârtecarea României întregite şi, mai ales, despicarea provinciei care a fost leagănul neamului nostru.

Azi, sufletul lui, pribegind alături de mulţimea nesfârşită a refugiaţilor de pe plaiurile din România liberă, îşi caută trupul rămas în Ardealul cedat în mod laş sub stăpânire străină. Din mormântul lui de la Ciucea, profanat de barbarii secolului al XX-lea, noi parcă vedem ridicându-se figura de apostol a bardului naţional şi strigând, ca pe timpul neutralităţii României din 1916: Uniţi-vă, nu-i vremea de-a mai plânge; Nevolnicii răscumpără cu lacrimi, Durerile care se plătesc cu sânge!

Acolo-n hora vijeliei crunte E clocotul visării noastre sfinte!

Veniţi români! Porniţi-vă spre munte!

V-arată drumul morţii din morminte.

Să nu uitaţi a veacurilor carte...

Veniţi, veniţi!...Căci adevăr zic vouă: Ori vă mutaţi hotarul mai departe, Ori veţi muri cu trupul frânt în două!

In numele Comitetului Central al Asociaţiunii Astra, aduc un cuvânt omagial la adresa Comitetului pentru ridicarea acestui bust şi un cuvânt de mulţumită tuturor acelora care prin obolul lor au contribuit la eternizarea în bronz a aceluia care, asemene poetului Horaţiu, poate spune: „Non omnis moriar!” Nu voi muri de tot! Şi nu va muri, fiindcă în sufletul poporului român şi-a înălţat un monument mai trainic decât bronzul, pe care nu-l vor putea distruge intemperiile şi nici scurgerea anilor. Acest monument este dragostea şi recunoştinţa întregului neam pentru poetul proroc care s-a năzuit şi a izbutit să îndrumeze paşii neamului spre culmile de glorie ale unităţii sale naţionale. + Cuvânt rostit în numele Astrei Centrale la dezvelirea bustului lui Octavian Goga la Târnăveni, în ziua de 5 decemvrie 1943.

(Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, ms.6703, f.214-216).

15

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

GHEORGHE I. BIRIŞ, ION AXENTE SEVER ŞI TIMPUL SĂU, – arc peste timp – 24 ianuarie, dată ce poartă peste veacuri rezonanţa de bronz a istoriei, s-a întâlnit anul acesta – 2012-, la Blaj, cu un erou: ION AXENTE SEVER, pentru ca, împreună cu ceilalţi voievozi ai „Unirii”, să omagieze împlinirea a peste sute de ani a acestui deziderat naţional de unitate.

Dar legendara Horă a unirii, jucată de tânăra generaţie de azi a elevilor blăjeni în curtea bibliotecii municipale Şcoala Ardeleană, din Blaj, conduşi de entuziasmul neobosit al preşedintei Despărţământului „Astra” – Blaj, dna. prof. Silvia Pop, şi-a dat mâna cu alţi blăjeni inimoşi pentru a asista în sala de festivităţi a acestei biblioteci, la lansarea unei cărţi: Ion Axente sever şi timpul său, de Gheorghe I.Biriş.

Publicată la Editura Astra – Blaj, la sfârşitul anului 2011, această carte este reeditarea ediţiei cu acelaşi titlu, apărută la Cluj, la Editura Cercului Studenţesc „Valea Târnavelor”, în anul 1931. Autorul ei, cu entuziasmul tinereţii sale, şi-a aşezat autograful de o mare frumuseţe grafică pe prima pagină: Gh.I.Biriş, stud. litere şi filozofie; Cluj, la 2.Maiu 1931.

Preşedintele Cercului Studenţesc, Victor I. Biriş, va argumenta motivul apariţiei acestei biografii a lui Ion Axente Sever, ca fiind împlinirea unei datorii de conştiinţă care să şteargă uitarea prea repede aşternută peste viaţa şi faptele acestui fiu al Târnavelor.

Am considerat necesară editarea cărţii apărută la Cluj în 1931, realizată împreună cu sora mea, Voichiţa Ionescu, nu doar pentru că această carte nu se mai găseşte decât în biblioteci, dat mai ales, pentru că, aici, la Blaj, în această vale a Târnavelor, învecinată cu Câmpul libertăţii, opincile a 40.000 de iobagi români au frământat lutul gliei străbune, fiind însufleţiţi, conduşi, îmbărbătaţi şi instruiţi de leul de pe Târnave1), Ion Axente Sever.

Strigătul de dreptate şi de libertate al acelui popor oropsit din Ardeal, a încercat să răzbată de sub asuprirea străină, ca să se audă la curţile împărăteşti habsburgice şi să fie luat în seamă. Dar pentru aceasta, poporul trebuia luminat şi condus cu dibăcie, eroism şi implicit cu sacrificii pentru a avea şanse de izbândă. Acesta a fost rolul marilor tribuni, exponenţi ai istoricului an 1948: Toţi se adună aici: vlădici, canonici, profesori şi elevi şi poporul acela de umbre care a umplut Câmpul nostru, de era o mare de capete. Aron Pumnul şi Simion Bărnuţiu, Avram Iancu şi Axente Severu, Popa Balint şi Buteanu, Gheorghe Bariţiu, Cipariu, Alexandru Papiu Ilarian şi August Treboniu Laurean – şi, în fruntea tuturor, cei doi Vlădici români, într-o splendidă înfrăţire,

toţi vin să vorbească urmaşilor, cu experienţa lor de oameni şi vremi, cu înţelepciunea sau dinamismul lor.2) Peste timp, evenimentele s-au stins, rănile s-au închis, dar păstrând urmele cicatricilor, faptele au trecut în uitare.

Iată că, după un număr de ani de la naşterea şi moartea celui din urmă stejar de la 1848, un alt fiu al Târnavelor, plămădit din pământul sfânt al Blajului, vine să omagieze amintirea acestui erou şi nu numai ! Cu ocazia comemorării lui Ion Axente Sever, la Teatrul Naţional din Cluj, la 19 Aprilie 1931,când a fost lansată şi cartea studentului Gh.I. Biriş, acesta face propunerea ca Frâua, comuna natală să se numească de atunci Ion Axente Sever; nume binevenit şi onorant pentru sat.

Gheorghe I.Biriş scrie această biografie, nu doar pentru a câştiga concursul literar ce-i asigura bursa pentru anul de studii în curs. Student în anul I al Facultăţii de Litere şi Filosofie, secţia Filologie 1) Dr.C Suciu, Axentie Severu – La un sfert de veac de la moartea lui, Unirea, Blaj, Nr.17,25 apr.1931, informaţie preluată din lucrarea: Ioan Gabor, Ioan Axente Sever – un nume pentru neuitare, Sibiu, 2007, pg.165-166.

2) Radu Brateş, Se apropie vremea, „Unirea poporului”, pg.122,articol cenzurat în 1946, modernă a Universităţii Regele Ferdinand I, Cluj,(1930-1935), el transmite îndemnul ca această iniţiativă de comemorare a tribunului de la 1848 să fie continuată şi amplificată de cei care deţin documente, prin studii monografice mai ample. Menţionez că această lucrare a fost prima de acest fel şi mult mai târziu, abia în anii 1970-1980 au apărut studii mai ample pe această temă.

Faptul că autorul cărţii nu avea decât 17 ani la data când a scris-o, nu trebuie să ne mire prea mult. Elev eminent al liceului greco-catolic de băieţi Sf.Vasile cel Mare din Blaj, Gh.I.Biriş a absolvit toţi anii de liceu cu calificativul promovat cu laudă, deşi concurenţa era dintre cele mai înalte, avându-i colegi de clasă, printre alţii, pe Corneliu Coposu, secretarul de mai târziu al lui Iuliu Maniu, preşedintele P.N.Ţ,C,D., pe marele om de cultură Raoul Şorban, pe Marius Suciu, fratele episcopului Ioan Suciu, pe Teodor Seiceanu, viitorul profesor de istorie şi autor de monografii săteşti şi culegeri de folclor.

Gh.I.Biriş era şi preşedinte al Cercului literar al elevilor din liceu, calitate în care era prezent în multe din activităţile culturale ale şcolii, cum a fost prezentarea dizerta-

16

ţiei: Din viaţa şi activitatea marelui episcop mucenic Ioan Inochentie Micu-Klein, la sărbătoarea celor Trei Sfinţi, a liceului Sf.Vasile cel Mare, din 30 ianuarie 1930. Elev fiind, publică în Unirea şi Unirea poporului, gazete conduse de Al.Lupeanu Melin şi Iuliu Maior, care-i apreciau scrisul şi-l doreau colaborator. La 14-15 ani(1927-28) va începe să scrie versuri, semnate cu pseudonimul G.Târnăveanu. Printre primele poezii aş putea numi: La moartea Regelui Ferdinand I, sau Toamna.

La vederea poeziilor publicate, bucuria lui Gh.I.Biriş îi va fi atât de mare, încât va declara: Scrisul va deveni de acum înainte un fel de nouă viaţă a mea, în care iluziile se vor împlini şi suferinţa va deveni frumoasă.(Drum în sus, din vol. Radu Brateş, Scrieri inedite, Cluj-Napoca, 2009, pg.64). Îmbogăţit şi modelat de climatul spiritual al şcolilor blăjene şi de o lectură serioasă, e uşor de înţeles ca tânărul student să fi fost cucerit de măreţia rolului pe care l-a jucat acest fruntaş al Revoluţiei române din Transilvania, de la 1848-1849, Ion Axente Sever.

Gh.I.Biriş înscrie biografia eroului paşoptist în puţine pagini, dar bazat pe o documentare foarte serioasă, textul ni se relevă într-o exprimare, adeseori lirică, ceea ce aminteşte, parcă, de poetul de mai târziu, Radu Brateş.

Admirându-i frumuseţea faptelor şi a iubirii sale de neam, Gh.I.Biriş îl numeşte pe Axente Sever – un caracter, cuvânt ce denumeşte tot ce poate fi mai durabil într-un om: fermitate, neclintire, demnitate. Toate aceste calităţi s-au întrunit ca să zâmbească de sub chipul unui bărbat frumos, cu privirea dârză şi totuşi atât de blândă, însufleţit de marea sa dragoste pentru poporul oropsit din Ardeal. Îşi dorea ca acest popor să fie aşezat cu demnitate între celelalte naţiuni cu drepturi depline (ungurii, saşii secuii), îl visa liber şi fericit să-şi cânte doinele, să-şi crească pruncii, să-şi înveţe copiii în dulcele grai strămoşesc.

Mâna dreaptă şi cel mai sincer sfătuitor al lui Avram Iancu, Axente Sever n-a pregetat nici o clipă să răspundă chemării la luptă a acestuia, iar buciumele muntenilor Iancului i-au înfierbântat inima, i-au oţelit braţul, i-au înălţat ruga pentru a putea însufleţi şi conduce cu înţelepciune masele populare spre acţiuni de dreptate.

Obişnuit de mic (din clasele primare), cu atmosfera şcolilor blăjene, uluit de hotărârile luate pentru îngrădirea folosirii limbii române în şcoli, confruntat cu suferinţa crâncenă a locuitorilor satului său şi a celor din jur, nedreptăţit şi umilit de intrigile clericilor plecaţi stăpânirii habsburgice, pe acest voinic de 24 de ani, care purta numele de Ion Axente Sever, nimic nu-l mai putea speria: nici eliminarea din Seminarul teologic de la Blaj, nici munca aspră a pământului la „coarnele plugului”.

Dar vocaţia lui era alta. „Dumnezeul popoarelor” i-a rostuit menirea de a fi alături de răzvrătiţii care cereau libertate şi dreptate în propria lor ţară. Şi astfel îl găsim aşezat în fruntea maselor de ardeleni care au deschis drumul mişcărilor naţionale de la 1848 şi, fără el nu aveam anul 1848, cum remarca Ion Agârbiceanu în car-

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

tea sa despre tribunul paşoptist. Apărând şi eliberând numeroase aşezări, de la Braşov până dincolo de Cluj, Ion Axente Sever a fost mereu în mijlocul mulţimii.

Aici, la Blaj, unde a devenit Prefectul Legiunii I, Primaria (fotografia de pe coperta I a cărţii), prin faptele sale de curaj şi-a înscris pentru totdeauna numele în istoria acestui oraş şi a întregii zone transilvane.

Luptând contra nedreptăţilor, dar fiind animat de un mare spirit de dreptate, Ion Axente Sever, cel ce nicicând nu s-a temut (după propria-i exprimare) a eliberat sate şi oraşe, a ţinut piept atacurilor armatelor imperiale şi ruseşti, mult mai numeroase şi mai bine înarmate, dar a evitat pe cât posibil jertfe şi pierderi inutile de ambele părţi.

Cel ce a dorit să poarte lângă numele de botez şi pe acela cu rezonanţă de latinitate şi de descendenţă romană – SEVERU-, nu putea să acţioneze decât la înălţimea măreţiei acestui nume. Şi cu toate acestea, de-a lungul vieţii sale zbuciumate, lui Ion Axente Sever i s-au adus acuzaţii şi calomnii, a fost târât pe nedrept în procese şi a suferit condamnări, a fost umilit şi trădat. De aceea, decoraţiile care i-au fost acordate pentru meritele sale, din partea împăratului şi a ţarului: Crucea de aur cu coroană, ordinul Francisc Iosif clasa a III-a şi ordinul rusesc Sf. Ana cls.a III-a, abia le-a acceptat şi i-au adus mult prea puţină mulţumire. Pentru Axente Sever, acestea aveau valoare nu săpate în aur, ci, în inimile poporului său.

Eroismului său superb nu i se putea alătura decât măreţia sufletească a dorinţei lui testamentare de a fi înmormântat la Blaj, oraşul care i-a onorat faptele, îi ocroteşte osemintele şi-i valorizează memoria prin această carte a blăjeanului Gheorghe I.Biriş, tatăl nostru.

Pentru acest act de cultură, ca şi pentru cele pe care le-a înfăptuit de-a lungul vieţii sale, cu puterea minţii şi în lumina credinţei, îi aducem tatălui nostru un plecat omagiu şi citând cuvintele lui Napoleon, care spunea: Cea mai mare imoralitate este să exerciţi o meserie pe care n-o cunoşti, putem afirma cu toată convingerea că Radu Brateş şi-a împlinit vocaţia meseriei sale.

Aşezând la finalul acestei ediţii un grupaj de documente şi fotografii, am considerat că ele vor aduce un plus de înţelegere a epocii de mari frământări istorice de la 1848, petrecute şi aici, la Blaj, vor înfrumuseţa cu lumina gloriei lor, locul tăcut al mormântului din cimitirul istoric al Blajului, ce poartă pe piatra funerară inscripţia: Pref. leg. Ion Axente Sever (Joan Baciu, 1821-1906) şi numele, nicicând uitat al eroului naţional, al cărui suflet a fost numai văpaie şi trăznet şi aşa cum mai remarca Radu Brateş, în articolul citat: De câte ori sărbătorim Adunarea Naţională, de pe Câmpul libertăţii de la Blaj, de-atâtea ori trebuie să aducem închinare sfintelor oseminte ale celor care au ridicat stindardul eliberării noastre ca naţiune.1) Blaj, 2012

LIANA BIRIŞ 1) art. citat pg. 121

17

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

TEZA DE DOCTORAT A LUI ZENOVIE PÂCLIŞANU

L

a editura Techno Media din Sibiu apare în anul 2010 interesanta şi bine documentata teză de doctorat redactată în limba latină de Zenovie Pâclişanu cu titlul Relatio Rumenorum e terris coronae S(ancti) Stephani ad Reformationem saec(ulis) XVI et XVII şi susţinută în vara anului 1912 la Facultatea de Teologie Catolică a Universităţii din Viena.

Rămas în manuscris şi păstrat în Fondul arhivistic al Bibliotecii de la Facultatea de Teologie a Universităţii din Viena, textul disertaţiei „ex Historia ecclesiastica” este tradus din limba latină de Andreea Mârza, iar studiul introductiv, ediţia, notele, rezumatul şi indicele sunt realizate de Andreea Mârza şi Iacob Mârza. Trebuie spus că asist. univ.dr. Andreea Mârza şi îndeosebi prof. univ. dr. Iacob Mârza sunt preocupaţi de mai multă vreme de viaţa şi opera preotului şi istoricului Zenovie Pâclişanu, personalitate emblematică a Bisericii Greco-Catolice din România. Colaborarea exemplară dintre tată şi fiică este mărturisită de bibliografia indicată în notele de la subsolul paginilor.

Cartea pe care o prezentăm are următorul cuprins: Argument; Etape şi momente din viaţa, activitatea şi opera istorică a lui Zenovie Pâclişanu; Aspecte ale discursului istoric la Zenovie Pâclişanu; Relatio Rumenorum e terris coronae S(ancti) Stephani ad reformationen saec(ulis) XVI et XVII-Legăturile românilor de pe pământurile coroanei Sf(ântului) Ştefan cu Reforma în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea; Nota editorilor; Textul în limba latină al discursului (fotocopiat, n. n.); Traducerea în limba română; Zusammenfasung; Indice de nume. Aşa cum se vede, modul de editare al cărţii corespunde celor mai exigente criterii de ordin ştiinţific.

Din amplul studiu introductiv, care însumează mai bine de 60 de pagini, aflăm date şi crâmpeie esenţiale din viaţa şi activitatea lui Zenovie Pâclişanu. Acesta s-a născut la 1 mai 1886, în satul Straja (jud. Alba), părinţii săi fiind ţărani. Absolvă liceul la Blaj, în anul 1906, după care urmează studii de teologie la Universitatea din Budapesta. Va fi proclamat Doctor în Teologie la Universitatea din Viena, în anul 1916. Întors la Blaj, predă la Academia Teologică Greco-Catolică, slujeşte în Catedrală şi este director al Bibliotecii Centrale Arhidiecezane, până în 1919. Participă cu multă însufleţire la actul Unirii Transilvaniei cu România, pecetluit pentru vecie la Alba Iulia, în 1 Decembrie 1918.

Amintim că în anul 1916, a fost arestat de către autorităţile austro-ungare pentru „înaltă trădare”. Slujeşte cu deosebită abnegaţie idealurile Astrei. În perioada interbelică se stabileşte la Bucureşti, unde ocupă funcţii importante în administraţia Regatului României, fiind implicat în rezolvarea unor probleme ce vizau cultele şi cultura. Participă în calitate de consilier tehnic la lucrările Conferinţei de Pace de la Paris, din 1946. Arestat de autorităţile comuniste, este întemniţat la Jilava şi Sighet. Umilit şi torturat, moare la 31 octombrie 1957, în închisoarea de la Ministerul Afacerilor Interne. Era acuzat că, împreună cu alte persoane, ar fi participat la reactivarea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. În calitate de preot, istoric şi înalt funcţionar,

Zenovie Pâclişanu şi-a îndeplinit cu onestitate toate sarcinile care i-au fost încredinţate pe parcursul existenţei sale. El a rămas fidel crezului său afirmat în tinereţe. „Decât să scriu contra convingerii mele mai bine îmi tai mâna din umăr”. Meritele sale pe diverse planuri i-au fost răsplătite prin acordarea unor importante distincţii româneşti şi străine. La propunerea lui Nicolae Iorga, este ales, în anul 1919, Membru Corespondent al Academiei Române.

Fără îndoială, Zenovie Pâclişanu este unul dintre cei mai însemnaţi istorici ai Bisericii Greco-Catolice, precum şi una dintre personalităţile marcante ale istoriografiei româneşti interbelice. Începe să scrie şi să publice însă înainte de primul război mondial şi-şi continuă demersul şi după 1944, dar în condiţii mult mai dificile. Aşa cum arată Andreea şi Iacob Mârza, „moştenirea istorică scrisă” de Dr. Zenovie Pâclişanu este „vastă şi variată şi se concretizează în cărţi, studii, articole şi comunicări”, care se bazează pe serioase cercetări întreprinse în arhive şi biblioteci. Astfel sunt tratate diverse aspecte din istoria românilor, îndeosebi a celor din Transilvania, din evul mediu sau din epoca modernă şi contemporană. Opera sa este elaborată „în lumina noului spirit critic şi al unui indiscutabil localism creator”.

Autorii studiului introductiv discută în cunoştinţă de cauză diferitele etape ale discursului istoric, semnat de Zenovie Pâclişanu, asupra cărora nu insistăm aici. Atragem atenţia doar asupra unor lucrări semnificative concepute de reputatul istoric care a studiat la Blaj: Biserica şi românismul.

Studiu istoric (1910); Luptele politice ale Românilor ardeleni din anii 1790-1792. Studiu istoric cu anexe documentare (1923); Corespondenţa din exil a episcopului Inochentie Micu-Klein, 1746-1768 (1924); Istoria creştinismului antic (1937); Istoria Bisericii Române Unite, apărută postum în Buna Vestire, Roma, 1975-1978, şi în Perspective, München, 1991-1993, ultima ediţie: Tg. Lăpuş, Galaxia Gutenberg, 2006 etc.

De notat că în deceniul cinci al secolului XX, Zenovie Pâclişanu, alături de alţi istorici români, elaborează o serie de lucrări în care combate tendinţele revizioniste ale istoriografiei maghiare.

Teza de doctorat a lui Zenovie Pâclişanu conţine şase capitole, precedate de o Dezbatere bibliografică şi de o Introducere, şi urmate de Incheiere şi Anexă.

Referitor la teză, cercetătorii Andreea şi Iacob Mârza afirmă, printre altele, că aceasta abordează echidistant raporturile românilor ardeleni cu Reforma în secolele XVI şi XVII, discursul istoric fiind „coerent şi convingător”. În acest sens s-a „apelat permanent la surse istorice, interne şi externe”. Dintre autorii români frecvent citaţi sunt: George Bariţiu, Augustin Bunea, Timotei Cipariu, Eudoxiu Hurmuzaki, Nicolae Iorga, Petru Maior, Samuil Micu etc. „În părţile ei esenţiale, disertaţia ilustrează, într-o manieră particulară, trinomul context, text şi subtext, à propos de raporturile românilor ardeleni cu Reforma”. În acelaşi timp ea evidenţiază „sintagma politică, religie şi societate”. Nu în ultimul rând aceasta pledează, cu hotărâre, pentru „binomul istoriografie-identitate naţională”. În cele ce urmează nu ne propunem să prezentăm

18

numeroasele probleme defalcate pe capitole. Dorim doar să atragem atenţia asupra unor aspecte care ni s-au părut semnificative.

Situaţia Bisericii Catolice din Ungaria era precară la începutul secolului al XVI-lea. Scaunele episcopale erau ocupate de membrii unor familii ilustre, obediente faţă de rege, insuficient pregătite în ştiinţa teologică şi care nu s-au distins printr-o viaţă pioasă şi zel apostolic. Uneori au devenit episcopi copii de 9 sau 14 ani. Clerul de rând era lipsit de educaţie şi predispus spre corupţie, iar poporul trăia în sărăcie. Pe fundalul unei asemenea stări anarhice, îşi fac apariţia primii propagatori ai Reformei din Transilvania.

Saşii îmbrăţişează luteranismul, iar ungurii calvinismul şi unitarianismul. Încă de la început, adepţii Reformei încearcă să-şi propage învăţăturile în rândul românilor, cei mai numeroşi locuitori din Transilvania, lipsiţi de drepturi politice, exploataţi economic şi care anevoie puteau accede la cultură.

Acest lucru nu părea să fie dificil. În acea vreme românii erau lipsiţi de ierarhie bisericească. La mijlocul secolului al XVI-lea, Episcopiile Vadului şi Geoagiului de Sus şi-au încetat activitatea. Preoţii români transilvăneni erau slab pregătiţi şi supuşi la munci publice ca şi oamenii de rând. Ca atare, preoţii şi călugării, dintre care unii nu ştiau nici să scrie şi să citească bine, nu erau capabili să înţeleagă deosebirile dintre dogmele bisericii orientale şi cele ale reformaţilor. În acest sens, Zenovie Pâclişanu afirmă clar: „Încercările principilor şi superintendenţilor Transilvaniei de a-i converti pe români la Reformă nu au suferit aproape nici o rezistenţă”.

Convertirea românilor la luteranism au început-o saşii din Sibiu. La 1544, aceştia tipăresc cea dintâi carte în limba română: Catehismul, zis luteran. Tipograful cărţii a fost Filip Moldoveanul, care se pare că a şi tradus-o. Deşi unii preoţi au citit cu oarecare interes acest Catehism nu s-au lăsat contaminaţi de ideile lui, iar alţii l-au respins de-a dreptul.

Demersul sibienilor este continuat de saşii din Braşov. Pe această linie un rol important îl joacă parohul Johannes Honterus, care încearcă să explice preoţilor români rosturile Catehismului luteran, apărut cu 15 ani înainte, la Sibiu. Saşii braşoveni tipăresc în limba română, prin vrednicia tipografului Coresi, Evanghelia, Faptele apostolilor, Psaltirea şi Tâlcul Evangheliilor. Deoarece saşii braşoveni şi-au dat seama că toate încercările lor sunt zadarnice, au renunţat să-i mai convingă pe români să adopte luteranismul. „În alt fel acţionau maghiarii calvini – după cum afirmă Zenovie Pâclişanu – care aveau în mâini toată puterea civilă şi aproape toate bogăţiile Principatului Transilvaniei. Maghiarii aveau şi un alt temperament, mult mai energic decât al saşilor”, ceea ce-i face să acţioneze mult mai intens în procesul de atragere a românilor la calvinism. „Până la urmă ei au creat legi, au întemeiat tipografii şi şcoli, au tipărit cărţi româneşti, au dat drepturi şi privilegii preoţilor români”. Şirul episcopilor calvini ai românilor începe în anul 1566 cu Gheorghe de Sângeorz şi durează până la decesul lui Mihai de Turdaş, 1582(?). Preoţii trecuţi la calvinism se bucurau de aceleaşi drepturi, libertăţi şi privilegii ca şi preoţii calvini maghiari.

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

În vremea principelui Gabriel Bethlen (1613-1629), procesul de convertire a românilor la calvinism se intensifică, dar fără folosirea unor mijloace violente. Se reconfirmă avantajele de care se bucurau preoţii români calvini, iar reţeaua de şcoli româneşti sporeşte.

Principele Gheorghe Rákoczi I (1630-1648) a înăsprit metodele de atragere a românilor la calvinism. Chiar dacă nu a recurs la refacerea vechiului Episcopat româno-calvin, prin decretul din 1638 pune Episcopatul românilor sub jurisdicţia superintendentului calvin al maghiarilor.

Popa Dobre din Valahia tipăreşte la Alba Iulia, în 1641, Evanghelia cu învăţătură (a cărei primă ediţie a apărut la Braşov, în 1681), iar în 1642, Catehismul calvinesc, în care înfăţişează succint întreaga esenţă a doctrinei calvine. Principele a dat ordin ca Noul Testament să fie tradus integral în limba română, care a şi apărut la Alba Iulia, în 1648.

Episcopul român şi preoţii sunt obligaţi să folosească limba română în toate serviciile divine. Cultul sfinţilor, al icoanelor şi al crucii, precum şi postul sunt interzise.

Se ajunge ca episcopul să fie total subordonat superintendentului calvin.

Principele Gheorghe Rákoczi II (1648-1660) continuă politica predecesorului său în privinţa convertirii românilor la calvinism, folosind aceleaşi mijloace. Amintim doar că în anul 1656 se tipăreşte la Alba Iulia, Scutul Catehismului, iar Susanna Lorántffy, mama lui Gheorghe Rákoczi al II-lea, înfiinţează şcoli româneşti la Făgăraş. În lunga domnie a principelui Mihai Apafi I (1662-1690), Biserica românilor cunoaşte o „perioadă de maximă decadenţă”. Fanatismul principelui a mers până acolo încât a „impus tuturor românilor să mănânce carne miercurea şi vinerea şi pentru acest motiv au fost numiţi inspectori calvini care trebuiau să meargă şi să cerceteze fiecare casă”.

Răspândirea calvinismului în rândul românilor din Transilvania, atât cât a fost ea, este explicată de Zenovie Pâclişanu şi prin „nepăsarea” manifestată de domnitorii din Ţara Românească şi Moldova şi de clerul din principatele respective. Toţi aceşti factori au luat însă atitudine faţă de Unirea religioasă a românilor din 1700. „Propagarea calvinismului era mult mai periculoasă nu atât pentru Biserică, cât pentru viaţa naţională a românilor, după cum se arată evident în cazul locuitorilor satului Turdaş (în comitatul Hunedoara), care şi-au schimbat nu numai credinţa, ci chiar numele”.

Deşi propaganda calvină a fost sprijinită din mai multe direcţii, totuşi calvinii nu şi-au atins scopul scontat. „Astăzi nu se mai găseşte nici o comunitate româno-calvină”. Calvinismul a avut însă o foarte mare influenţă în „evoluţia culturii românilor”. Sub înrâurirea calvinilor, românii încep să scrie româneşte.

Publicarea tezei de doctorat, susţinută de Zenovie Pâclişanu la Universitatea din Viena, în anul 1912, reprezintă un act recuperator prin care se pune în circulaţie o lucrare importantă, scrisă la un înalt nivel ştiinţific. Trebuie spus că problematica dezbătută în teză va fi reluată de renumitul istoric transilvan în capitolul Prolegomena din cartea sa Istoria Bisericii Române Unite.

CORNEL TATAI-BALTĂ

19

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

PELERINAJ LA ROMA

C

u o imensă bucurie în suflet, cu dorinţa descoperirii ineditului cultural şi spiritual, cu dorinţa împlinirii sufleteşti am pornit în ziua de joi 16 februarie 2012 pe ruta Blaj-Veneţia-Roma.

Toţi românii, prezenţi la Roma între 800-1000, cred că au experimentat sentimentele de bucurie şi mândrie naţională cu ocazia ridicării la demnitatea de Cardinal a Preafericirii Sale Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major.

De la Blaj, la Veneţia s-a călătorit între 19-21 de ore, drum epuizant din punct de vedere fizic, dar minunat în ordin sufletesc ştiind idealul măreţ, care ni se releva pe măsură ce ne apropiam de cetatea eternă.

Ziua de vineri am petrecut-o, aproape în totalitate, la Veneţia unde am admirat: Piaţa San-Marco, Catedrala San-Marco, Ponte Rialto, frumuseţea palatelor construite în stil baroc văzute în timpul plimbării pe Canale Grande cu vaporetto, carnavalul. Seara, în aceeaşi zi de vineri ne-am reîmbarcat în autocare îndreptându-ne spre cetatea soarelui – Roma, via Ravenna / Cesena-Orte.

Iată ziua de sâmbătă, 18 februarie. La ora 10:30 începe Ceremonialul de creare a noilor Cardinali. Am avut ocazia să vizionăm din Piaţa San Pietro, pe un ecran mare: „Concistoro tenuto dal Santo Padre Benedetto XVI, per la creazione di nuovi Cardinali”. Menţionăm, cu acest prilej, faptul că Preafericitul Lucian Mureşan este al 3-lea Cardinal al Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolice, după Iuliu Hossu şi Alexandru Todea.

Momentul creării cardinalilor a fost extrem de impresionant, Preafericitul Lucian Mureşan fiind o mândrie şi un model pentru biserica noastră şi pentru poporul român.

La ora 16:30, ne-am strâns toţi românii, prezenţi la Roma, pentru vizita de curtoazie, la Vatican a Cardinalului Lucian Mureşan. Cu toţii am fost nerăbdători să ajungem în faţa Eminenţei Sale, Cardinalul nou creat, pentru a primi binecuvântarea. Printre cei aflaţi, acolo, am remarcat şi prezenţa primarului Blajului d-l Gheorghe Valentin Rotar şi a preşedintelui Consiliului Judeţean Alba Iulia, d-l Ioan Dumitrel, ceea ce denotă respectul şi buna colaborare a notabilităţilor locale şi judeţene cu reprezentantul Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolice. În aceste condiţii unice, încărcate de bucurie şi entuziasm, de încredere în Biserica Romei, eminenţa sa a avut o vorbă aleasă şi sensibilă, plină de iubire sinceră creştinească şi un zâmbet încurajator pentru fiecare dintre noi. Eminenţa sa, asemeni Mântuitorului Nostru Isus-Cristos, s-a adresat fiecăruia după statutul şi vocaţia sa.

Vaticanul este un stat suveran, care găzduieşte Piaţa Sfântului Petru şi Basilica care-i corespunde.

Duminică, 19 februarie, am revenit la Vatican pentru a participa la Sfânta Liturghie în prezenţa Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea, a celor 22 de Cardinali nou-creaţi şi a unei mulţimi imense. În cadrul Celebrării Euharistice am ascultat minunatul cuvânt al Sfântului Părinte şi ne-am împărtăşit. În aceeaşi zi, la ora 12:00, am asistat la Rugăciu-

nea „Angelus”, când Sfântul Părinte, apărând la geamul atât de cunoscut al apartamentului Papal, s-a adresat oamenilor prezenţi acolo, fiecărui popor în limba lui, deci nouă în limba română. Momentul a fost înălţător şi emoţionant.

A urmat, apoi, o masă oferită tuturor românilor de eminenţa sa, Cardinalul Lucian Mureşan, cu mâncare din belşug, dulciuri fel-de-fel, sucuri, cafea, apă minerală.

Apoi, unii dintre noi, după preferinţe, am vizitat Roma, admirând: Castelul Sant Angelo, Via dei Coronari, Panteonul(exterior), Fontana di Trevi (ext.), Universitatea Pontificală Gregoriană, De Propaganda Fide, Pio Romeno, Columna lui Traian, Capitoliul, Biserica Santa Maria în Aracoeli, Monumentul lui Victor Emanuel II, Scara lui Michelangelo, Primăria oraşului Roma, Statuia ecvestră a lui Marc Aurelian, Via dei Fori Imperiali, Coloseum (exterior).

De la cei care au realizat Programul excursiei noastre am aflat multe detalii despre Roma, pe care le redau aici. Ea este capitala regiunii Lazio şi a Provinciei Roma. Oraşul este situat pe malul fluviului Tibru. De-a lungul istoriei a fost capitala Republicii Romane, a Imperiului Roman, a Bisericii Universale, a Italiei moderne.

Are o populaţie de 2.923.000 de locuitori, iar aria metropolitană are aproximativ 4.000.000 de locuitori.

M-a impresionat centrul oraşului cu cele şapte coline: Capitoliu, Palatin, Viminal, Quirinal, Esquilin, Celian şi Aurelian. Am putut admira şi vechile ziduri ale oraşului: zidul Servian construit în anul 390 î.H. şi zidurile Aureliene construite de Aurelian în anul 270 d.H. Aici, există 300 de hoteluri, 300 de pensiuni, 200 de palate, 900 de biserici, 11 obeliscuri, opt din parcurile principale ale Romei, casele Parlamentului, birouri, ateliere, baruri, restaurante şi multe monumente faimoase. Centrul Romei este renascentist şi baroc.

Momentul de luni, 20 februarie 2012 marcat de audienţa generală la Sfântul Părinte, în Aula Paul al VI-lea, din Vatican, a fost remarcabil şi emoţionant. Teologii şi preoţii au cântat magnific, glasurile lor bărbăteşti şi curate impresionându-l pe Sfântul Părinte.

Apoi, a doua zi, a urmat întoarcerea spre casă.

Totul a fost prea solemn, magnific şi înălţător pentru a se putea exprima în cuvinte, care de altfel sunt prea sărace pentru a transmite intensele noastre trăiri. „Il n’ya que trois sortes de personnes: les uns qui servent Dieu, l’ayant trouvé; les autres qui s’emploient á le chercher, ne l’ayant pas encore trouvé et d’ autres enfin qui vivent, sans le chercher ni l’avoir trouver” (Există trei feluri de persoane: unii care-l servesc pe Dumnezeu, găsindu-l; alţii care încearcă să-l caute, negăsindu-l încă şi alţii în sfârşit care trăiesc fără a-l căuta nici a-l găsi.) „Les premières sont raisonnables et heureux”. „Primii –sunt rezonabili şi fericiţi.”

ANGELA GROZA

20

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

GÂNDURI PE DRUMURI EUROPENE: MALAGA, MON AMOUR! n una din zilele de toamnă, primesc o veste că trebuie să merg la Malaga, Spania, iar imediat încep gândurile, căutările” unde este şi ce-mi spune acest oraş, cu parfum de vin. Prea puţine deocamdată, încep pregătirile de plecare, emoţiile inerente, primul zbor cu avionul, această minunată pasăre zburătoare iscodită de mintea omului. Îmbarcarea decurge bine, fiecare îşi ia locul în primire, iar din fericire zic eu, nimeresc chiar lângă geam şi începem decolarea, motoarele se turează, iar la viteza de peste 300 km/oră, ne detaşăm cu uşurinţă de sol, apărând acel sentiment al desprinderii de real, ţinându-ne minute în şir la 45 grade, cu o urcare vijelioasă în ceruri. Jos la pământ, obiectele încep să prindă contur tot mai firav, iar la 10000 m, plutim printre nori, apărând fire de apă şi de drumuri.

Î

Zborul decurge lin, iar aterizarea la Malaga se face printr-o planare de durată şi ajungem la ei într-o zi de vară târzie cu un climat mediteranian, plăcut, un soare blând, dar călduros. Spania ne primeşte cu braţele deschise, iar la primul contact cu ea, se vede imediat diferenţele între noi şi ei. Aici s-a muncit mult, cu un pământ pietros, dar cu o hărnicie îndrăcită, ei, spaniolii au făcut multe oaze de verdeaţă, cu gazon, palmieri, portocali, lămâi şi leandri înfloriţi mai pe toate drumurile. Malaga un oraş port la mare, cu o vechime milenară, trecut prin mai multe epoci, ne apare măreţ, curat, oraşul natal al gigantului pictor Pablo Picaso, unde am vizitat casa natală, unde a trăit 6 ani. Acestui pictor cu peste 11000 de lucrări (picturi, ceramică, stampe) îi este dedicat un muzeu special cu operele sale. Oraşul vechi păstrează o cetate maură, de la începutul mileniului II, catedrala Oloagă, cu un turn neterminat, la care s-a lucrat peste 300 ani, de-o imensitate copleşitoare (100*50*100 m),cu 14 altare închinate fiecărui sfânt, multă artă şi aur înnobilate aici.

Centrul istoric al oraşului, păstrează parfumul conschitadorilor de odinioară, cu străduţe înguste, bodegi la tot pasul, magazine de tot felul care te îmbie să le treci pragul, iar într-o piaţetă un trubadur interpretează o melodie locală, plină de voiciune şi ritm, doar suntem nu departe de Granada, patria flamengoului.

Am întâlnit aici şi români fericiţi, harnici, dar totuşi lipsiţi, unii de patriotism, îndemnându-ne mereu să nu spunem că suntem români. Am rămas puţin surprinşi de acest fapt, dar totuşi am înţeles, la un moment dat, se cunosc între ei, dar nu îşi vorbesc şi ajută, deoarece unii dintre ei nu sunt de caracter şi au făcut mult rău comunităţii române de aici prin diferite acte reprobabile (furturi, cerşetorie…).

S-a muncit mult aici în Spania, mai ales după anul 1984, anul intrării în Comunitatea Europeană, s-au construit şosele, autostrăzi de la zero, oraşe întregi care lucesc acum ceea ce face ca şi pe noi românii să ne pună pe gânduri şi la muncă, dacă dorim să devenim o ţară prosperă. România are multe lucruri şi locuri frumoase, unice în Europa, dar mai este încă multă nevoie de multă muncă şi mai ales de conştiinţa fiecăruia, de-a face lucruri bune, fără a mai fi împins de la sparte şi mai ales să le facă din proprie iniţiativă. Îmi iau adio de la acest frumos oraş, gândurile îmi zboară către casă, dar în suflet îmi rămâne mereu aprins un dor: MALAGA mon amour!

IOAN MIHĂLŢAN

21

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

ISTORIE ŞI CRITICĂ POEZIA DE INSPIRAŢIE MISTICO-RELIGIOASĂ A ZORICĂI LAŢCU TEODOSIA

E

posibil să-l vedem pe Dumnezeu. Şi e sigur că-l putem vedea chiar în această viaţă. Această vedere nu e un act al ochiului trupesc, ci al ochiului spiritual, al „ inimii curate. Aceasta e însă nu numai un fel de a vorbi, deoarece contemplaţia nu e un act omenesc, ci unul dumnezeiesc.”

O asemenea contemplaţie, cu viziune spiritual mistică, găsim în poezia Zoricăi Laţcu Teodosia. Precum la mari poeţi mistici, descoperim în poezia acesteia o lumină dumnezeiască, semn al celor aleşi, mai ales că „lumina aceasta prin care e posibilă contemplaţia şi care se descoperă în contemplaţie e un dar al Duhului Sfânt. [...] Certitudinea credinţei nu e altceva decât experienţa mistică, adică vederea luminii harice. [...]

Prin urmare, conştiinţa harului e condiţia religiei, a mântuirii.”

Zorica Laţcu Teodosia este un nume marcant al lirice religioase de factură mistică, care ar putea fi comparată, poate, cu Sf. Tereza de Avila. Deşi a trăit între anii 1917-1990, ea este puţin cunoscută, de abia în anul 2000 reuşindu se publicarea unui volum de opere, majoritatea textelor fiind păstrate la Biblioteca ASTRA din Sibiu (în posesia cărora am intrat şi eu şi mulţumesc pe această cale conducerii Bibliotecii).

Născută la 17 martie 1917, Zorica Laţcu a urmat liceul la Braşov, apoi Facultatea de Filologie, secţia filologie clasică – limba greacă şi latină, şi filologie modernă – limba şi literatura franceză, din Cluj-Napoca. A fost preparator universitar la Institutul Român de Lingvistică şi a colaborat la realizarea Dicţionarului Limbii Române al Academiei. Zorica Laţcu a debutat în paginile revistei „Gândirea” de la Cluj, în anul 1941, cu „Epitafuri antice”. În timpul vieţii a publicat trei volume de versuri: „Insula Albă”, „Osana Luminii”, „Poemele Iubirii”. În anul 1948 a intrat în viaţa monahală, cu numele Teodosia, iar până în 1990 (când s-a stins din viaţă, la 8 august) a mai scris patru volume de poezii, păstrate în manuscris la Biblioteca ASTRA din Sibiu: „Icoane pentru paraclis”, „Din pribegie”, „Pentru neamul meu”, „Grădina Doamnei” şi „Alte poezii”.

Deşi a suferit oprimările comunismului, nu a renunţat la convingerile religioase, scriind mereu şi făcând traduceri din operele patristice ale lui Origen şi Sfântul Grigorie de Nyssa. De asemenea, a tradus parţial din Imnele şi Cuvântările lui Simion Noul Teolog. Opera poetică a Zoricăi Laţcu depăşeşte într-un anume fel cadrul tradiţional al poeziei religioase româneşti. Ea nu se revendică de la nici un mare poet român. Poezia ei nu este nici căutare febrilă sau tăgadă a divinităţii, precum la Arghezi, nici de influenţă panteistă, ca la Lucian Blaga, nici tradiţionalistă, ca la Vasile Voiculescu, nici imnografică precum poezia lui Ioan Alexandru: „dacă în poezia românească se poate vorbi despre o „transcendenţă incertă” cu privire la divinitate, de un Absolut impersonal eminescian, de Marele Anonim la Blaga sau de Cel ascuns şi negăsit la Arghezi, în poezia maicii Teodosia descoperim o viziune profund teologic personalistă despre divinitate. Viziunea poetei este marcată de un personalism creştin potrivit căruia Dumnezeu trinitar intră în legătură cu persoanele umane pe baza unei relaţii dialogice personale între eul uman şi Tu ul divin”.

Profund originală, poezia Zoricăi Laţcu Teodosia

completează şi îmbogăţeşte patrimoniul liricii noastre religioase cu texte de o rară frumuseţe şi armonie, de o sensibilitate peste limitele firii. Deşi aparţine curentului gândirist iniţiat de Nichifor Crainic, poeta se detaşează de acesta, sesizându-se uşor în textele ei o viziune poetică profund teologică. Predomină în textele poetei o religiozitate aparte, specifică doar marilor creatori, capabili să transpună în versuri Iubirea lui Dumnezeu. De aceea, poezia Zoricăi Laţcu poate fi analizată din perspectiva acestui aspect ascetico mistic, în ciuda faptului că trebuie să fim rezervaţi în analiza unei asemenea aspect. Dar termenul mistic trebuie acceptat atunci când te îmbogăţeşti sufleteşte lecturând poeziile Zoricăi Laţcu. Mai ales pentru că, eu cred asta, poezia ei şi a împlinit menirea: a îndumnezeit lumea, l-a adus pe Dumnezeu în sufletul nostru şi ne a învăţat cum să L vedem şi să L iubim. Mai mare lucru decât acesta cine poate să facă?

Temele mari ale volumelor Zoricăi Laţcu acoperă întreaga sferă a religiosului: relaţia omului cu Dumnezeu, convorbirea cu Dumnezeu, rugăciunea, definirea rugăciunii, a poeziei izvorâtă din rugăciune, raportul Mire Mireasă specific viziunii creştine, toate culminând sublim în Iubirea revelată care este Însuşi Dumnezeu. Aşa cum susţine şi Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, mistica şi ascetica nu sunt doar vocaţii monahale, ele reprezintă modalităţi de câştigare a mântuirii, şi nu oricum ci prin îndumnezeirea sufletului omenesc.

Maica Teodosia s-a regăsit în poezie căutându-L permanent pe Dumnezeu. Numai o căutare febrilă, ascetică, poate să învingă patimile, păcatele, ca să ajungă la dobândirea virtuţilor şi la acel fel de trăire prin Dumnezeu, trăire pe care o numim mistică. Aceasta culminează îndeosebi în nepătimire, eliberare totală de patimi, purificare, iluminare, desăvârşire. Iar Zorica Laţcu a ajuns la acest fel de trăire, singurul care te pune în relaţie cu Dumnezeu şi ţi L descoperă pe Dumnezeu, astfel încât, prin poezie, prin vers de foc, să-L faci cunoscut lumii întregi pe Cel ce este Iubire: „dacă la vederea luminii dumnezeieşti ajunge cel ce s-a curăţat de patimi şi a ajuns urcând pe treptele virtuţilor până la o iubire fierbinte de Dumnezeu, aceasta înseamnă că el şi a spiritualizat fiinţa în aşa fel, că ea însăşi a devenit căldură şi lumină a dragostei de Dumnezeu şi de oameni.”

Primul volum de versuri, Insula Albă, poate fi plasat sub zodia căutării drumului poetic prin revelarea Cuvântului.

Epitafurile antice sunt elocvente în acest sens, influenţa poeziei mitice a antichităţii, probabil şi datorată studiilor de filologie clasică, simţindu-se pregnant. Textele sunt adevărate monologuri lirice ale unor personaje antice, reluând mituri străvechi, simboluri ale unei lumi apuse: Melissa către Diodor, Către Melampus, Torcătoarea, Atheniana, Lida către Gaius, Epitalam. Cea mai valoroasă poezie din acest ciclu este fără îndoială Te port în mine: o adevărată capodoperă – simbol, integrată perfect în poetica iubirii creştine, o deschidere spre viziunea poetică de mai târziu, o încercare reuşită de a fixa de la începutul rostirii relaţia Om Dumnezeu în comuniune şi trăire deplină: „Te port în suflet, ca pe un vas de preţ/ Ca pe o comoară-nchisă cu peceţi,/ Te port în trup, în sânii albi şi grei/ Cum poartă rodia sămânţa ei/ Te port în minte ca pe un imn sfinţit/ Un cântec vechi, cu crai din răsărit./ Şi port

22 la gât nepreţuit şirag/ Strânsoarea caldă a braţului tău drag./ Te port în mine tainic, ca pe un vis,/ În cer înalt de noapte te am închis/ Te port, lumină rumenă de zori,/ Cum poartă florile mireasma lor./ Te port pe buze, ca pe un fagur plin/ O poamă aurită de smochin./ Te port în braţe, horbote subţiri,/ Mănunchi legat cu grijă, fir cu fir,/ Cum poartă floarea rodul de cais,/ Adânc te port în trupul meu şi-n vis”.

Aceasta este o imagine emblematică a Iubirii desăvârşite, pe care poeta o va dezvolta în celelalte volume, raportând o permanent la Dumnezeu, şi ne permite astfel să comentăm textul ca fiind o poetică a Iubirii adevărate: aşa cum un om îşi iubeşte aproapele, purtându-l permanent în suflet, tot aşa un creştin adevărat trebuie să-l iubească pe Dumnezeu, să nu-l uite nici o clipă, să-l aibă alături întotdeauna: „omul curăţit de patimi ajunge la unire cu Dumnezeu şi, implicit, la cunoaşterea lui Dumnezeu, precum şi la unirea cu El. Iar unirea cu El este dragostea desăvârşită.”

Volumul al doilea aduce o îmbogăţire lirică cuprinzătoare. Osana Luminii este metafora centrală a textelor, menită să pătrundă misterul, taina rugăciunii, revelându-se permanent în văpaia focului Iubirii faţă de Cel ce este Iubire. Deja poeta îşi fixează reperele fundamentale ale 1operei lirice: ea Îl găseşte pe Dumnezeu în Bucurie, în Frumuseţe, în Dragostea cea curată, neprihănită. Se conturează în acelaşi timp un program poetic coerent, multe texte putând fi interpretate ca şi arte poetice, de mare forţă şi profunzime artistică. Primul poem este deja o definiţie: poezia este Vinul care te îmbată cu atâta bucurie şi preaplin sufletesc, deoarece: „Îmi strâng durerea-n inimă, ca-n teasc./ Din ea, mustind, poemele se nasc;/ Şi fierbe mustu-n clocot rubiniu,/ În buţi cu cerc de fier de abia-l Surse bibliografice pentru citate:  Ieroschimonahul Daniil Tudor (Sandu Tudor), Acatiste, Editura Christiana, Bucureşti, 1999, pp. 57 58  Constantin Jinga, op.cit., p. 251  Nichifor Crainic, Sfinţenia – împlinirea umanului (Curs de teologie mistică), p. 178  Ibidem, p. 179  Cornel Toma, art.cit., p. 265  Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2002, p.421  Andrei Andreicuţ, Arhiepiscop al Alba Iuliei, Spiritualitate creştină – pe înţelesul tuturor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 190  Ilie Moldovan, Iubirea – Taina căsătoriei. Teologia iubirii, În Hristos şi în Biserică, vol. I, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, p. 208  Andrei Andreicuţ, Arhiepiscop al Alba Iuliei, op. cit., p.

188  Ilie Moldovan, op. cit., vol. al II-lea, p. 212  Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, din Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, volumul II, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 52  Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost Iubirea, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 70  Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 379  Cuviosul Siluan Ahtonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 72

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012 mai ţiu./ S a limpezit apoi în căni de lut/ Şi locul de mireasmă s-a umplut.”

Taina cea mare a Euharistiei, împărtăşirea cu Pâinea şi Vinul cele mântuitoare, devin simboluri ale Poeziei. Simboluri nu în sens propriu, ci taine ale lumii creştine îndumnezeite, ce se cer descoperite şi, implicit, trăite. Şi nu o trăire oarecare, ci o trăire mistică, care presupune ardere lăuntrică, eliberatoare. Precum la marii gânditori antici, poezia devine fiinţială, presupune ardere, purificare, renaştere. Iar aceasta are puterea divină să transforme suferinţa în Bucurie, pentru că Poezia este Dragoste. Poemele se nasc din Dragostea cea desăvârşită şi mântuitoare, pentru că „poemul lucitor” trebuie „să spumege” din „strofele cu flori în smalţul lor”, rolul poetului fiind acela de a fi un Mărturisitor al lui Hristos, care aduce jertfa sa, adică poezia, „la Cina Domnului în dar,/ Să stea potir, pe masa din Altar.” Poezia este astfel Rugăciune, iar poemele primesc nuanţe imnice, de psalmodiere. Formele preferate devin acatistul, ectenia, epitalamul, colindul. Deşi versurile iau forme clasice, mai ales de sonet şi gazel, cu versificaţie clasică (fiind preferate catrenele, cu rimă îmbrăţişată sau monorimă), poeta transcende cu multă uşurinţă lirismul clasic, fiecare rând având tonalitatea stihurilor din acatiste. Filă de Acatist redă în imagini de o rară frumuseţe şi perfecţiune a versificaţiei, adevărata Iubire pe care credinciosul o poartă Celei ce este „leagăn alb de iasomie”, „floare fără de prihană”, „brazdă plină de rodire”, adică „Maică pururea Fecioară/ Blândă fericire”: „Bucură-te, brazdă plină de rodire,/ Munte sfânt, în care s-a-ngropat comoară,/ Bucură te, cântec tainic de iubire,/ Clopot de chemare, cântec de mărire,/ Bucură te, Maică pururea Fecioară,/ Blândă fericire./ Bucură te, mărul vieţii care-nvie,/ Pomul greu de roadă-n plină primăvară./ Bucură te, iarăşi, ţărm de bucurie,/ Dintru care curge miere aurie,/ Bucură te, Maică pururea Fecioară,/ Sfânta mea Marie.”

Psalmodierea nu vizează doar relaţia cu divinitatea.

Adorând o pe Fecioara Maria, Zorica Laţcu reuşeşte să evoce în versurile sale întreaga concepţie creştin ortodoxă de venerare şi preamărire a Maicii. Convenţia stilistică a iconarului care „A scris în răni durerea ta de mamă”, adresarea directă, invocaţia Maicii fericite, devin adevărate laitmotive în opera Maicii Teodosia. Poezia se transformă în imn de slavă, deoarece „Voi făuri din versul meu, Stăpână,/ În jarul gândului comori de preţ”. De ce? Pentru că prin Fecioara Maria a coborât prin Întrupare în lumea noastră Cuvântul, iar la Zorica Laţcu, Cuvântul este Iubire născândă în suflete din Duh, „ci-n mila Ta din ceruri te coboară,/ Să naşti în duhul meu pe Unul Sfânt”.

Iubirea devine apoi Primăvară a sufletului „de patimi neatins”, în care „pluteşte raza sfintelor iubiri”, Iubirea cufundându-se în Lumina Ochilor Senini ai divinităţii. Primăvara mea este o poezie cu formă fixă, cunoscută sub numele de gazel (poezie alcătuită din distihuri): „Crescut au ghiocei în fulgi de nea?.../ Atât de albă i primăvara mea!/ Mi e sufletul de patimi neatins/ Şi cerul floare peste el a nins” Adresarea devine vie, autentică, simbolizând aceeaşi Taină mare a Euharistiei: „Cu sânge şi cu lacrimi frământat,/ În focul dragostei Te ai copt, Hristoase,/ Şi spre viaţă veşnică Te ai dat.” La rândul lui, colindul se naşte din Dragostea cea divină. Deşi poeta pune în relaţie colindul autentic, de altădată (Colind) cu cel de astăzi, sec, gol (Aşteptare), întrebările retorice ne ghidează spre acelaşi răspuns: şi pentru omul postmodern, care „e numai piatră, numai tină”, Mântuitorul Iisus Hristos se naşte şi coboară în ieslea sufletului, cu aceeaşi nestinsă Iubire faţă de om, fiindcă doar „Dragostea putea va da viaţă golului din noi” (am omis intenţionat semnul întrebării

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012 din vers). Iluminarea, desăvârşirea, necesare pentru starea de trăire mistică, de contemplare, se realizează admirabil în metafora focului. Iubirea este foc, scântei, care se înalţă spre Dumnezeu: „Ar fi un singur foc, nemărginire/ De flăcări albe-n val de vâlvătăi./ Ar fi numai focul Tău, Iubire,/ Lumină-n lungul veşnicelor căi.”

Acestea pot fi cunoscute doar prin Iubire, care pâlpâie şi apoi creşte în noi, ca „foc liniştit de rug”. Aşa încât poate nu greşesc spunând că Iubirea devine rug care arde sufletul creştinului adevărat şi-l mistuie în Lumina cea dintru Începuturi, determinându-l să înţeleagă rostuirea cea bună a Iubirii, să se elibereze de efemer, să se dăruiască întru totul Celui Ce este Iubire, înălţarea ducându-l „pe drum tot mai adânc, tot mai înalt” până la „Iubirea Celuilalt”. Răsplata? „Amândoi eram un singur tot”, imagine atotcuprinzătoare a Iubirii desăvârşite, preacuprindere şi bunăprimire în viaţa cea adevărată.

Poezia este definită şi ca Bucurie. Însingurarea creatorului, care îşi împlineşte menirea, nu este decât spirituală, el trebuie să rămână lângă semeni, pentru a-i încreştina şi îndumnezei cu stihurile sale: ca sufletul unui schimnic, poetul se lasă biciuit de vânt (de harul poetic), de soarele secetos (versurile care sunt căutate prin arşiţa inimii), de buzele tremurate şi flămânde de Lumină (dragostea omenească care cere binecuvântarea Dragostei divine), pentru a construi un edificiu poetic menit să transforme suferinţa în Bucurie, pe care s-o aducă prinos: „Ca sufletul de schimnic în pustie,/ Te preamăresc, Izvor de Bucurie”. Tot Bucurie fără margini este şi atunci când sufletul descoperă, mirat, că Dumnezeu i a fost alături întreaga viaţă, pentru că Dumnezeu este Dragoste: „De când în noapte, Doamne, Te am simţit,/ Atât de aproape. Dragoste era?/ Stăteam pierdută-n Tine, undeva,/ Învăluită cald în Dumnezeu. Şi Tu erai în mine, Doamne al meu!”

O altă definiţie a Iubirii o găsim în poezia Răpire.

Sufletul care îl iubeşte pe Dumnezeu rătăceşte căutându-L şi aflându-L doar: „În valuri de lumină, undeva./ Şi n-am ştiut că asta e iubire./ Să treci din beznă în nemărginire,/ Cu mâna strânsă-n mâinile Cuiva./ Când ne am oprit, s-a-ntors privirea mea/ Spre Cel ce mă dăduse. Şi uimită,/ Am cunoscut lumina nesfârşită,/ Că, toată, valuri, de la El venea.”

Iubirea – ardere, iubirea – foc lăuntric, este reluată în poezia Focul. Dezvăluire mistuitoare, trecere spre lumea veşniciei, dezbrăcare de hainele păcatului şi redobândire a stării de nepătimire, „curată ca o candelă-n altar”, Iubirea este regăsită, în deplinătatea ei, atunci când: „Cu trupul plin de răni şi greu de har,/ M am pomenit urcând pe scări dumnezeieşti./ Spre miezul dragostei dumnezeieşti./ Ştiam acum că focul fost a pus/ În casa mea, de mâna lui Iisus.”

De altfel, „întrucât Dumnezeu rămâne şi după creaţie transcendent şi inaccesibil în fiinţa Sa intimă şi pururea tainică, El Se pogoară în lume tot prin iubire. Iubirea este lumina care, izvorând din misterul Sfintei Treimi, se revarsă în cascade asupra lumii, cuprinzând această lume în circuitul slavei divine, pentru a se întoarce înapoi spre obârşie.”

O poetică a Iubirii mistice, precum în textul Te port în mine regăsim şi în Ectenie, rugăciune a sufletului smerit, care vede în fiinţarea lui o comuniune cu Hristos, Mirele. Sufletul care trăieşte în Iubirea lui Hristos găseşte împlinirea în rugăciunea curată: „Pentru ca iubirea noastră să-nflorească,/ Albă cum e crinul Bunelor Vestiri,/ Pentru ca mlădiţa Dragostei să crească,/ Plină de miresme, dulce de rodiri,/ Pentru ca din neaua grea de peste iarnă/ Rod de viaţă caldă iarăşi să legăm,/ Pentru ca lumina peste noi să cearnă,/ Domnului să ne rugăm.”

23 Întregul volum poate fi considerat o ectenie, fiecare text având atributele definitorii ale rugăciunilor pe care sufletul iubitor le poate rosti în convorbirea lui cu Dumnezeu, toate având rostul de a primi binecuvântarea pentru unirea sufletului cu eternitatea: „Pentru ca-n iubirea Lui să ne-mpreune,/ Când, cuprinşi de patimi, numele-I strigăm,/ Pentru ca-n vecia Lui să ne cunune./ Domnului să ne rugăm.”

Trecerea la o stare mistică, foarte aproape de desăvârşire, în volumul următor, se împlineşte miraculos în poezia intitulată Rodire. Căutarea şi regăsirea lui Dumnezeu reia ideea centrală a Cântării Cântărilor pe care poeta o va psalmodia în volumul următor. Celui iubit i se caută un nume, i se caută identitatea: „Nu ştiu cum să Te numesc Iubire:/ Părinte, frate, domn, prieten, mire.../ Căci să vorbesc cu meşteşug nu ştiu,/ Dar parcă, Doamne, Mumă mi eşti şi Fiu.” Poemele Iubirii alcătuiesc volumul cel mai valoros, tematic vorbind, al Zoricăi Laţcu. Parafrazând versete biblice din Cântarea Cântărilor, poeta reuşeşte să ilustreze, printr-o perfecţiune compoziţională şi prozodică, modul în care sufletul uman se reîntâlneşte, în forma cea mai înaltă a Iubirii, cu Dumnezeu. Sufletul (care în greacă este la genul feminin) şi Dumnezeu sunt cei doi poli ai actului creaţiei/ poeziei iar iubirea dintre ei este asemenea celei dintre mire şi mireasă. Astfel că Iubirea dintre Hristos şi Biserică devine simbol al creaţiei/ poeziei, Hristos – Mirele primeşte sens integrator, Biserica – Mireasa neputând fiinţa decât într o perfectă comuniune. Poezia, simbol al creaţiei şi implicit, în texte, al Bisericii, se lasă recreată dintru începuturi, iar Creatorul ei nu mai este poetul, ci Însuşi Iisus Hristos. În acest fel, Zorica Laţcu Teodosia dovedeşte o înţelegere profundă a actului cultural, liturgic, recunoscând, prin versuri, că Dumnezeu este Totul în toate iar creaţia nu îi aparţine ei, ca persoană, ci lui Hristos, Adevăratul şi Unicul Creator, Întruparea Cuvântului care le a zidit şi le zideşte pe toate: „În tot Noul Testament, Mirele Bisericii este Hristos. Parusia este văzută ca un ospăţ de nuntă. Hristos este Mirele sufletelor noastre.”

Cele două texte intitulate Acatist exprimă, în metafore pe care Blaga le ar numi revelatorii, sentimentele pe care mireasa le poartă mirelui, aducându-i prinos Iubirea. Primul vers este emblematic şi defineşte întreaga viziune poetică a autoarei: „Iubirea mea, Tu, crinul meu de foc”. Versul devine în acest context simbol al desăvârşirii şi frumuseţii umane. Nu întâmplător este ales crinul: acesta poate fi un simbol al purităţii şi albului cast al Fecioarei dar în acelaşi timp, având miros de miresme ameţitor, el poate exprima puternicia florală pe care doar unii dintre oameni o suportă, la fel cum numai unii oameni înţeleg şi au puterea să rămână integri în Iubirea cea adevărată, binemirositoare. Crinul este însă „de foc”, imagine – simbol a arderii lăuntrice, Iubirea arde, este rug ce se înalţă la cer iar mirosul pe care îl degajă trebuie să fie precum al crinului, plin de miresme, atât de cucernic încât să ajungă la Dumnezeu, ca jertfă a sufletului care îşi câştigă mântuirea şi, implicit, nemurirea. Însăşi poeta defineşte Iubirea ca „jertfă a arderii de tot”, „floare-n flăcări, cu miresme bune”, „flacără de argint, cu raze blânde”, „pâine coaptă-n tainicul cuptor”. În acelaşi timp însă, Iubirea este „mir de preţ, mănunchi de busuioc”, „Învăluire de lumină lină”, „izvor de veşnicie”, „linişte deplină”, „merinde pentru suflete flămânde”, „candelă de aur şi făclie”. Mai mult de atât, Iubirea este „floarea linei mele stihuiri”, vers definitoriu pentru atribuirea Poeziei adevăratului ei Creator, Iisus Hristos.

Mireasa, simbolul Poeziei, îşi aşteaptă Mirele, Crea-

24 torul, în Iatac. Rar îţi este dat să citeşti o pagină atât de frumoasă în care să evidenţieze un mare poet mistic, precum Zorica Laţcu, minunea întâlnirii sufletului uman cu Dumnezeu, care este Iubire. „Gătirea” miresei în iatacul în care „pe rug arzând cu flăcări mătăsoase” va veni Mirele ca să şi culeagă floarea frumuseţii şi Iubirii, se face după un adevărat ritual al nunţii celei care îşi înţelege rostuirea: „Am pregătit culcuşul în iatac,/ Pe rug arzând cu flăcări mătăsoase,/ Şi-n toată graba mâinilor sfioase,/ Mă voi găti, Iubite, ca să ţi plac.”

Nuntirea este „clipa asta lungă, cât un veac” în care Mirele se va bucura etern de mireasa Lui, pentru că „vei vedea ce dulci, ce luminoase,/ Sunt rănile cu care am să mă-mbrac”. Astfel, „rănile” devin simboluri ale veşmântului de mireasă, care îşi primeşte Mirele în toată puritatea legământului de Iubire, când „iată-n întuneric se-nfiripă/ Pe rug, o mare ardere de tot”, deoarece: „Aşteaptă, Preaiubite... doar o clipă,/ Să sting opaiţul, ca să Te pot/ Primi, cu toată sfânta mea risipă./ În albe valuri de miresme înot,/ Că iată-n întuneric se-nfiripă/ Pe rug, o mare ardere de tot.”

Ar putea fi interesant să interpretez acest text ca o imagine ideală a Nunţii ce prin înfăptuirea ei îi readuce pe mire şi mireasă în Grădina Edenului fericit. Nunta poate fi văzută astfel ca o trecere/ reîntoarcere în Raiul cel plin de frumuseţi şi cu miresme îmbătătoare a celor ce se iubesc şi se dăruiesc, unul celuilalt, deplin şi jertfelnic, pentru veşnicie. Metaforic vorbind, Mireasa îşi alege Mirele dar Mirele este Cel care îi oferă Raiul, ca răsplată a Unicei Iubiri, Taină mare, mai mare decât toate tainele din această lume. În această Taină mare a Nunţii, sufletul poate căuta sensul fiinţării sale în Tăcere sau prin întrebări mistuitoare despre Ce i dragostea? Astfel, Cuvintele devin ne cuvinte în faţa Cuvântului ce exprimă Adevărul, temă frecventă în lirica religioasă, iar Iubirea îşi găseşte ascunziş tocmai în „cuvintele pe care nu le am spus”, în cuvintele „din limanul necuprins,/ din lumea fără mal a nerostirii”. De aceea, poeta mărturiseşte că „Pe treptele tăcerii s-au prelins/ Din ascunziş, luminile iubirii”, adică Iubirea nu poate izvorî decât în lumină.

Fără Lumină, nimic nu are fiinţare în Adevăr în această viaţă, Iubirea însăşi venind din Lumină. Însă, o dată izvorâtă Iubirea, ea se revarsă preaplin în sufletul omului pe care îl îmbogăţeşte, pentru că: „E sfânta legătură/ Ce leagă cu un nod nedezlegat/ Pe Făcător de umila făptură,/ De omul cel căzut şi întinat”. Mai mult, dragostea este „un munte de trăire/ Zidit pe al smereniei ocean,/ A harurilor floare şi rodire,/ Şi moarte pentru şarpele viclean.” Ştiind acestea şi descifrând Taina lumii, poeta recunoaşte încă o dată puterea harului divin asupra plăsmuirilor alese, şi găseşte răspunsul la întrebarea din titlul poeziei: „Dar vorbele, oricât ar fi de alese,/ Şi oricât ar fi de dulce versul meu,/ Nu i pe potriva Tainei ne-nţelese,/ Căci Dragostea e Însuşi Dumnezeu!”. Şi aceasta pentru că „în orice iubire, care se împărtăşeşte din iubirea lui Dumnezeu, sălăşluieşte o năzuinţă spre veşnicie. Felul ei de a fi, după asemănarea cu iubirea divină, are un caracter creator. În iubire ne ridicăm spre har şi spre îndumnezeire. A iubi nu înseamnă numai a accepta să nu mori, a iubi înseamnă a inaugura existenţa fericită. Orice iubire adevărată aspiră la eternitate.” Taina descifrată permite astfel o Îmbrăţişare pe care doar Mirele şi aleasa Lui o pot înţelege deplin. Atingând culmi nebănuite ale iubirii divine, sufletul uman se regăseşte pe sine iluminat şi purificat. Întâlnirea cu Dumnezeu este negrăită şi netăinuită, pentru că atunci „când mintea porneşte în focul dragostei faţă de Dumnezeu nu se mai simte pe sine, nici vreun lucru oarecare. Căci lumi-

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012 nată fiind de lumina dumnezeiască cea nemărginită, părăseşte simţirea faţă de toate cele făcute de Dumnezeu, precum şi ochiul sensibil nu mai simte stelele când răsare soarele”: „Când în dumnezeiasca-mbrăţişare,/ Noi ne unim cu blândul Mire/ Ce taină negrăită de Iubire/ Îi spunem noi, în clipa aceea oare?/ Ci sufletul e mut în fericire./ Căci, iată, nici un murmur nu e-n stare/ Să spună ce fiori de desfătare/ Simţim atunci, în tainică unire.”

Sufletul ajuns în această stare de unire cu Hristos, stare harică, în care « nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este cel ce trăieşte în mine” (Gal 2, 20), cunoaşte cu adevărat Taina în Iubirea cea veşnică, care nu are sfârşit. Cosmogonia Iubirii este una a Creaţiei şi, de ce nu? a Poeziei, vizionarismul fiind profund creştin: în Taina Iubirii poeta întrezăreşte facerea lumii, naşterea universului, extincţia, eshatologia finală a lumii. Precum în versurile: „În haosul de zări nelimitate,/ Când lumea nu avea măsurătoare,/ Erai, Iubire, atotcuprinzătoare,/ În inima treimii închinate (...)/ Iar Când va începe iarăşi lina stare/ De pace şi tăceri ce nu se curmă,/ Şi atunci, şi atunci vei fi Iubire mare...”

Dată fiind aceasta, putem considera că Iubirea este veşnică, Iubirea nu se va stinge chiar dacă lumea va pieri, altfel spus, Iubirea se identifică întru totul cu Dumnezeu... Ce i mai rămâne sufletului creştin, ce devine astfel mai important pentru veşnicia lui? Îi rămâne Chemarea la îndumnezeire prin descifrarea Tainei Iubirii: „Vino, Preaiubite al meu,/ Pe sub bolţi de curcubeu,/ Dă mi aripi de Heruvim,/ Mână-n mână să plutim,/ În grădini de frumuseţi,/ Din eterne dimineţi.../ Cu miros de trandafiri/ Să Ţi sorb dorul din priviri,/ Din potire de rubin,/ Să Ţi sorb dorul ca pe un vin,/ Vino, vino să mă-mbeţi/ C un alean de frumuseţi.”

Chemarea Iubirii se transformă într un poem dialogat, mai ales pentru că această chemare a Miresei nu rămâne fără răspuns, dovadă că Iubirea se împlineşte, fiecare îl cheamă pe celălalt pentru a se regăsi, Împreună, în Iubire din Iubire, deoarece „infinitatea esenţei unei persoane nu mă mulţumeşte prin iubirea ei. Simt că aceasta nu e toată iubirea, realitatea. De ea văd condiţionată iubirea ei, precum ea vede în conştiinţa mea iubirea mea. Conştiinţele proprii a două persoane sunt subiecte care dau şi primesc iubirea. Iar la Dumnezeu, dată fiind infinitatea persoanelor, ajunge un singur El care să completeze iubirea ce o aştept şi care să ne mulţumească cu iubirea pe care ne o arată.” Mirele îşi cheamă la rându-i Mireasa, pe care o va răsplăti cu o Dragoste de care nu s-a bucurat până atunci, gustând amândoi din dulceaţa şi bucuria Iubirii desăvârşite, mântuitoare şi purtătoare de eternitate: „Vino, preaiubita mea, / Pe sub punţi de peruzea,/ Cu lumini de foc ceresc/ Haina să ţi-o-mpodobesc./ Vin să calci pe drum de stea,/ Şi să-nveţi ce-i dragostea./ Vino, preaiubito, vin,/ Dincolo de cer senin,/ Să plutim, uitând de noi,/ Mână-n mână, amândoi./ Tu cu Mine să petreci,/ Eu cu tine-n veci de veci.”

Dar nici o Mireasă nu are voie să plece în lumea fericirii, unde şi găseşte Mirele, fără să lase în urma ei un testament, dovadă vie a cunoaşterii sensului şi rostuirii sale în această lume. Diată este semnul pe care cei care află Iubirea îl arată celorlalţi, ca să cunoască şi ei drumul parcurs până la primirea Cununii de mucenic al lui Hristos, de co-părtaş la veşnicie în Iubire: „Smerenia mea aş vrea să fac o danie:/ Să dau întreaga mea agonisire,/ Să se zidească nouă mănăstire,/ În sufletul umbrit de pocăinţă./ Ducând în mâini prinosul de iubire,/ Să bată gândurile în ea metanie,/ Şi-nlăcrimată ca o spovedanie,/ Să cânte-n strană blânda mi stihuire”.

Tâlcuind câteva sensuri ale iubirii mistice în opera

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012 poetică a Zoricăi Laţcu Teodosia nu poţi decât să te laşi fascinat de Frumuseţe şi Bogăţie sufletească fără margini, să te minunezi de acest miracol pe care Dumnezeu l-a dăruit poeziei româneşti. Şi nu poţi decât să trăieşti acut impresia că nu ai spus suficient, că toate puteau fi spuse altfel, că rostirea întru descifrarea tainelor poeziei putea fi mai convingătoare.

Suflet de poet mistic, aplecat asupra Tainei celei mari a lumii, Iubirea, Zorica Laţcu a reuşit prin versurile ei să cucerească orice suflet creştin care a lecturat măcar o strofă dintr-o poezie. Suficient, cred eu, pentru ca rostirea ei să devină pentru fiecare dintre noi motiv de rugăciune, de căutare a divinităţii deoarece „Bucuria ce o avem de întâlnirea cu Dumnezeu în iubire ne arată că e vorba de regăsire. Natura umană, fiind opera iubirii creatoare a lui Dumnezeu se află într o înrudire şi într o apropiere cu El. Unirea realizată prin dragoste îi dă sentimentul de regăsire, de revenire prin dragoste „acasă”.”

Nu lipsesc din opera Zoricăi Laţcu poemele închinate Maicii Domnului, precum şi Naşterii Mântuitorului. Asemănătoare parcă Imnelor Naşterii celebrului creator/ poet care a fost Sfântul Efrem Siriul, poeziile invocă prezenţa harică a Sfintei Maici, imagine emblematică a oricărei femei creştine.

Filă de acatist, Maica durerilor, Fuga în Egipt, Întrupare, Pâine, Crinul, Intrarea în biserică, Colind, Maică fericită, acestea sunt doar câteva creaţii reprezentative care relevă definit profunda iubire pe care poeta o poartă Maicii Domnului, conştientă de marea importanţă pe care o are Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, în iconomia mântuirii neamului omenesc.

Poezia Maica aduce o viziune originală asupra durerii Maicii Domnului când Fiul Preaiubit era răstignit pe cruce. În concepţia poetei, este relevantă ideea că au existat, de fapt, două răstigniri, deoarece nimic nu poate fi comparat cu durerea unei Maici văzându-şi Fiul răstignit: „Când El suia cu trudă pe Golgota,/ Tu l-ai urmat, uitată în popor./ Şi nimeni n-a ştiut că două trupuri/ Se frâng, spre mântuirea tuturor;/ Şi nimeni n-a văzut, că patru palme/ Se-ntind pe cruce şi-n cuie că se bat,/ Că două capete se-ncununară/ Cu spinii grei, în curtea lui Pillat.”

Minunea Iubirii Maicii se răspândeşte ca o mireasmă binefăcătoare peste veacuri, aducându-ne tuturor speranţa mântuirii şi credinţa Învierii şi a Iubirii: „Şi mintea nu pricepe cum ostaşul/ Deodată, două trupuri a străpuns,/ Şi două guri uscate se uniră,/ Să soarbă amarul fierei, în ascuns./ Şi nimeni nu-ndrăzni vreodat’ să scrie/ Minunea mare-a veşniciei iubiri,/ Că iată, pe acelaşi lemn al Crucii,/ Se ntâmplă-n taină două Răstigniri.”

Revelaţia celor două profunde dureri pentru viaţa lumii în Adevăr şi Iubire, este surprinsă de Zorica Laţcu în versuri unice aducând, in facto, argumentul esenţial pentru care, peste veacuri, jertfa Maicii Domnului a rămas ca expresie definitivă a Celei care este „mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită decât Serafimii”: „Dar cine ar putea să povestească,/ Stăpână, ’mpărăteasca slava Ta?/ Precum nepovestită Ţi-este jertfa,/ Mărirea Ţi-e Fecioară, tot aşa./ Aşa Ţi s-a lucrat dreptate Ţie,/ Şi aşa rămâne dincolo de vremi,/ Ca mai cinstită decât Heruvimii,/ Şi decât Serafimii să Te chemi.”

De o rară armonie, perfecţiune a formei şi expresie poetică este Fila de Acatist dedicată Maicii Luminii. Metaforele şi asocierile poetice inedite, aliteraţiile şi asonanţele evidenţiază un adevărat imn marian, o rugăciune a sufletului preocupat de slăvirea Celei ce este mai presus între femei: „Bucură te, leagăn alb de iasomie,/ Către care-n roiuri fluturii coboară,/ Bucură te, raza stelei din vecie,/ Şipot care curge lin

25 cu apă vie,/ Bucură te, Maică pururea fecioară,/ Dulcea mea, Marie./ Bucură te, floare fără de prihană,/ Albă ca argintul nopţilor de vară,/ Spicul cel de aur veşnic plin cu hrană,/ Mirul care vindeci orice fel de rană,/ Bucură te, Maică pururea Fecioară,/ Ploaia cea de mană.”

Merită consemnate în aceste pagini şi poeziile – colinde ale Zoricăi Laţcu. Despre una am amintit în Introducerea acestei lucrări, ca model de versificare din colinda autentică românească, expresie a unei spiritualităţi excepţionale a omului din popor, care n-a ştiut teologie dar a ştiut să păstreze, în decursul veacurilor, colindul creştin care vesteşte lumii Adevărul Naşterii şi Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.

Preluând refrenul atât de cunoscut cu leru-i ler, Maica Teodosia reface, într un alt Colind, imaginea unui paradis etnic, a unei Împărăţii a Iubirii pe care Fiul o primeşte de la Maica Lui, sau altfel spus, cerul primeşte pământul, divinul primeşte omenescul, într o relaţie de iubire desăvârşită. Maica Teodosia compară Împărăţia iubirii Fiului cu o ţară cernută într o covată, din care se face turta dulce pe care Fiul o va dărui, la vremea cuvenită celor care Îl mărturisesc şi L iubesc pe El: „Leru-i, Doamne a Lerului/ Sus în poarta cerului,/ Şade Maica Domnului,/ Într o sită, sită deasă,/ Tot din fire de mătasă,/ Floare de făină cerne,/ Peste văi şi deal s-aşterne./ Încât pare ţara toată,/ Plămădită-ntr-o covată,/ Turtă din făină bună,/ Cu zahăr şi cu alună./ Şi Măicuţa Preacurată,/ Turta dulce o arată/ Şi o dă fiuţului/ Împăratul cerului,/ Să se joace El cu ea,/ Şi s-o-mpartă cui o vrea.” Închei această meditaţie asupra poeziei iubirii Maicii Teodosia prin revenirea asupra imaginii Mirelui şi Miresei regăsiţi deplin în iubirea arzândă pe rug. Într o imagine finală, reţine atenţia poezia Iisuse, chipul Tău..., în care poeta, păstrând aceeaşi tonalitate melismatică din colinde, face o mărturisire asemănătoare. Regăsirea chipului Mirelui iubit, nu în arta modernă din icoanele vestite, ci în icoana dintr-o Biserică de la sat, pe care sufletul, descoperind o, se recunoaşte pe sine însuşi în ea, simbolizează o împăcare definitivă şi o... eternă reîntoarcere acasă, în adevărata Iubire izvorâtă din lacrimi de mireasă. Versurile te invită la meditaţie, precum cea a Sfântului Siluan care spunea că „Sufletul se aseamănă unei mirese, iar Domnul – Mirelui, şi ei se iubesc mult unul pe altul şi suspină unul după altul. În iubirea Lui, Domnul tânjeşte după suflet şi se mâhneşte dacă acesta n-are loc în el pentru Duhul Sfânt; dar sufletul care a cunoscut pe Domnul tânjeşte după El, căci în El e viaţa şi bucuria lui”:„Aşa L ştiam în suflet eu,/ În chipul de iubire,/ Când m ai trimis în drumul greu/ De aspră surghiunire./ Şi aşa vei sta, când în sfârşit/ Mă voi întoarce acasă,/ La Cel pe care L am iubit/ Cu lacrimi de mireasă”.

Departe de a epuiza sensurile, poate doar de a le orienta, poezia Zoricăi Laţcu rămâne una profund originală, autentic creştină, plină de Bucurie, Împăcare şi Regăsire a divinităţii, prin psalmodierea celui mai înălţător sentiment pus de Dumnezeu în sufletul omului, Iubirea, pentru că Dumnezeu este Iubire. Rostirea ei devine pentru fiecare dintre noi motiv de rugăciune, de Taină, de căutare a divinităţii şi de regăsire a ei în Iubire, deoarece „în viziunea poetică a maicii Teodosia, poezia reprezintă un act demiurgic prin care poetul modelează, transfigurează, armonizează gândurile şi cuvintele. Acest act de subţiere şi mlădiere a gândului şi a cuvântului se face în sfera profunzimilor, a adâncimilor sufletului uman. Cuvântul nu izvorăşte din stratul superficial al lumii exterioare, ci provine din cele mai adânci sfere ale vieţii interioare şi din experienţa autentică a conştiinţei umane.”

PROF. DR. MARIA-DANIELA PĂNĂZAN

26

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

MIRCEA CĂRTĂRESCU – ÎNTRE CERTITUDINE ŞI ÎNDOIALĂ

C

itind cartea cu titlul Jurnal (vol. I şi vol. II), am rămas când uimit, când dezamăgit de „balansarea” scriitorului între certitudine şi îndoială. Ceea ce creează cititorului un sentiment de perplexitate este tocmai judecata lui, „curat originală”, cu privire la însemnătatea scrierii respective în comparaţie cu celelalte opere – de ficţiune, ale autorului. După opinia lui, Jurnalul nu poate deveni niciodată „operă mare”, care să-i minimalizeze restul scrisului. Mai mult, confesiunea este o „scriere imatură”, un fele de „trăncăneală” ale unor „ţaţe interioare”. Chiar e convins de un „adevăr”: dacă ar deveni cândva scriitor „mare”, Jurnalul „ar înceta”! [1] Din aceste răbufniri (cam nesupravegheate), putem trage concluzia că Jurnalul ar aparţine condeierilor fără „capodopere”, deci autorilor cu scrieri secundare, neînsemnate ca valoare literară. Însă, se poate argumenta şi ipoteza contrarie: cu cât opera scriitorului este mai valoroasă, cu atât Jurnalul este mai căutat şi mai citit. Exemplul edificator îl constituie chiar personalitatea şi opera lui Mircea Cărtărescu, editat, tradus în principalele limbi de circulaţie, comentat de criticii literari de prestigiu şi premiat de forurile academice. Apoi, operele sale sunt citite de marele public, sunt comentate în şcoală. Aşadar este scriitorul „zilei”, aşa cum era Marin Preda în anii 80’ ai veacului trecut. De aceea nu cred că autorul nu ţine seama de toate acestea. Oare să nu-l intereseze pe scriitor contextul social în care şi-a clădit statura? Declaraţia sa din Jurnal, din interviuri, potrivit căreia „Aş vrea să fiu important în propriii mei ochi”, [2] nu cred că exclude părerile celor care l-au citit şi apreciat.

Pe de altă parte, deşi opiniile sale despre acest gen de scriere sunt uşor negative, Nicolae Manolescu, în Istoria critică…, îi consideră Jurnalul o „capodoperă a genului”.

Iată, deci, o mică contradicţie: în timp ce scriitorul îl minimalizează ca valoare, marele critic îl consideră o „capodoperă”! Unde este adevărul?

Tipărită în 2 volume, cartea cu titlul Jurnal acoperă anii 1990-1996 (vol. I) şi 1997—2003 (vol. II). Din lectura acestora descoperim, printre altele, „stările” şi „căutările” unui scriitor modern şi ale unui om necruţător cu el însuşi şi cu cei apropiaţi lui.

Certitudinea şi îndoiala îl însoţesc oriunde: când scrie, când călătoreşte, când citeşte şi meditează ş.a.m.d.

Aminteam în studiile precedente că atât Panait Istrati, cât şi Nae Ionescu aveau mereu sufletele „ca un cazan sub presiune constantă”. Cred că din aceeaşi tipologie face parte şi Mircea Cărtărescu. Nemulţumirea faţă de ceea ce a scris deja, îl determină să se îndoiască de calităţile cu care l-a înzestrat natura: „Nu sunt nici inteligent, nici talentat”. Se simte „depăşit, neadaptat, marginalizat”. „Nu pot lega nimic, nu e nimic în intelectul şi-n simţirile mele”. Scriitorul se teme şi de stările de „linişte” şi „fericire”, care generează, în credinţa lui, „încremenirea şi moartea sufletului”! [3] Surprinzător, pe aceeaşi pagină, mai jos, notează următoarele: „Nimeni nu are mai mult instinct literar decât mine”! Dar prezenţa instinctului, cum recunoaşte el însuşi, constituie şi marea lui slăbiciune, care-l poate termina ca

artist. Aşadar se contrazice cu farmec.

Sigur, ca orice om, şi Mircea Cărtărescu e cuprins, de multe ori, de stări fizice proaste: îl doare o măsea, constată că e slab ca un câine, suferă de insomnii etc Notarea acestora constituie sarea şi piperul unui Jurnal intim autentic. Scriitorul se bucură (ca un copil când îşi găseşte jucăria pierdută) atunci când simte întoarcerea spre lectură şi spre scris. Recucerirea poftei de creaţie îl influenţează pe plan uman, simţind din nou „prestigiul şi prietenia celor din jur”.

Pe plan psihologic cunoaşte adeseori „crize de nervi”, simte că şi-a lăsat „mintea în paragină”, de asemenea, că nu poate să facă „politichie”, întrucât firea lui e „întoarsă spre interior”, deci recunoaşte, indirect, că, temperamental, e un introvertit. De aceea Jurnalul nu este spectaculos prin peisajele lumii pe care o străbate (America, Germania, Amsterdam ş.a.), ci prin sondajele adânci ale propriului eu.

Crizele de nervi, normale pentru un scriitor modern, obsedat mereu de Kafka, Proust, Dostoievski ş.a., alternează cu momente de linişte, în care omul şi scriitorul „degustă singurătatea” şi „căldura sobei”. În aceste ceasuri binecuvântate, stresul, aşa cum recunoaşte, îi este zero, fără adrenalină în sânge, încearcă voluptatea odihnei de după masa de prânz. Doreşte să lase baltă societatea şi să se retragă în literatură, trăind numai din scris, chiar nu mai vrea să devină o „personalitate”! După părerea noastră, aşa ceva nu e posibil. Cel care scrie cărţi pentru o masă de cititori atât de diversă şi stratificată devine, volens/nolens, o personalitate, indiferent dacă în sens pozitiv ori negativ. Apoi, fiind şi cadru universitar, personalitatea scriitorului se află mereu în creştere, se află în tumultul discuţiilor generate de conştiinţe intelectuale tot timpul proaspete. De aceea mulţi tineri îl visează ori tânjesc după „modelul” Cărtărescu, chiar dacă el nu se consideră un „model cultural”, nu se consideră „un star al vieţii culturale româneşti, ci un om care munceşte, un om care încearcă să se depăşească pe sine cu fiecare lucru pe care-l face”. [4] În cartea sa, De ce iubim femeile, judecata este aceeaşi, dacă nu cumva scriitorul exprimă „o falsă modestie”! Recunoaşte, precum un creştin la spovedanie, că nu e nici „bun”, nici „frumos sufleteşte”, deci nu poate fi un „model” pentru nimeni, cum nici el nu a avut „modele în viaţă”. De aceea s-a obişnuit să nu se păcălească pe el însuşi şi să ştie „ce zace cu adevărat” în persoana lui. Scrutându-şi personalitatea ca un priceput psiholog, Mircea Cărtărescu crede că fiinţele umane nu sunt „obiecte”, ci „procese”. Precum un psihanalist împătimit, el „se caută pe sine însuşi”, dar nu ca să se găsească, ci „faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am găsit”. [5] Bravo lui, dar cum îl vor mai afla criticii literari, dacă scriitorul este într-o neîntreruptă „căutare”, de la un an la altul şi de la o carte la alta?! În legătură cu lipsa „modelelor” din viaţa sa, Mircea Cărtărescu se aseamănă, în anumite privinţe, cu T. Maiorescu. Acesta nu l-a acceptat nici pe tatăl său drept model, deşi era un intelectual adevărat. În Jurnalul pe care-l comentăm, Mircea Cărtărescu îi aminteşte des pe Kafka, pe Proust şi pe Dostoievski. Ne întrebăm dacă în adevăr aceş-

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

tia or fi fost „modelele” sale într-o oarecare măsură. În interviul din Tribuna, din care am citat, scriitorul bucureştean recunoaşte că Marcel Proust, alături de Kafka au fost „cele mai mari modele” ale sale în proză. Influenţaţi de ei a coborât în sine şi a scos de acolo, din anumite încăperi ale minţii sale, „câteva flori de mină, cele care trăiesc în obscuritate şi uneori sunt scoase la suprafaţă”, paginile respective fiind printre cele mai reuşite din interviul amintit. În altă pagină a Jurnalului (din 1996) declară francamente: "Mă simt în afara oricărui model şi lipsit de orice ideologie. Adică sunt liber. Până şi de modele literare”. Iarăşi se contrazice. Nu-l interesează nici Foucault, Lacan, Wittgenstein, Derrida ş. a., pentru că se simte bine în „pielea sa”, în „conştiinţa” sa, cu zeii săi etc *** Să revenim la singurătatea scriitorului, necesară şi stimulativă pentru creaţie. Şi el, şi Mircea Eliade, şi Eminescu, şi mulţi alţii au căutat astfel de ceasuri, zile şi nopţi, când eul creativ se întreabă şi caută să afle ceva despre propria „voce”, despre propriul destin. Unii dintre aceştia se refugiază în poduri şi mansarde, izolându-se de tumultul vieţii cotidiene, pentru a sta de vorbă cu ei însuşi. Se ştie ce a însemnat mansarda din str. Melodiei pentru tânărul Mircea Eliade. La fel popasul vienez cu cămăruţa visurilor eminesciene.

Nici Mircea Cărtărescu nu face excepţie. Începuturile literare se leagă de mansarda lui din blocul de pe Uranus, unde se refugiază ca să trăiască „aureolat de singurătate, o viaţă nepământească”, şi unde se întreabă cine este? [6] Singurătatea este căutată şi de maturul de mai târziu.

Ea are mai multe explicaţii. În primul rând, s-a obişnuit din copilărie să fie aproape singur în casa părintească. De mama sa nu s-a putut ataşa, fiind doar femeia care-i spăla rufele, îi prăjea cartofii şi-l îndemna să plece la facultate. Cu o mamă „neutră” şi cu un tată aflat mai mult pe drumuri, toţi trei erau „ca trei insecte preocupate fiecare de propria dâră chimică”. [7] De aceea copilul se ghemuia cu plapuma deasupra capului şi, apoi, suporta „umilinţa şi ruşinea de a fi adolescent”.

Paradoxal, după căsătorie, scriitorul tânjeşte după clipele de singurătate. Compania soţiei îl împiedică să se poată concentra. Chiar când ea lipseşte, rămâne în mintea lui şi îşi extinde „ceaţa de raze, difuz, în toate zonele”. [8] De aceea, când scrie, are impresia că face o „meserie”, fără să-şi pună la bătaie „pielea şi sângele”. Simte că-i lipseşte determinarea, inteligenţa şi omenia, jocul şi gratuitatea. În consecinţă, doreşte să fie „mai tânăr, mai viu, mai haios”. Însă, din interiorul propriului eu aude un îndemn disperat: "Fă literatură, drăguţule. Scrie literatură care să-ţi aducă bani şi glorie, să-ţi schimbe viaţa şi să te facă să redevii om în ochii tăi”. [9] La Paris, (în decembrie 1993), încearcă să scrie, dar e împiedicat de „voluptatea fără capăt a trăirii în familie”, unde gustă clipe de viaţă dulce şi liniştită, fără „metatrăire şi fără autoanaliză”. O admiră pe Ioana, frumoasa lui fetiţă, apoi, în anii următori, pe băieţelul Gabriel.

Nici pe alte meridiane, scriitorul nu se simte confortabil. La Amsterdam, tristeţea şi ploaia îl însoţesc mereu. „Aici toţi se destrăbălează şi nimeni nu păcătuieşte!” Iată o cugetare prin care a surprins specificul unei lumi nordice.

27

În America nu-şi găseşte rostul în imensitatea spaţiului şi a lumii de acolo.

Dar, aşa cum spuneam, priveliştile străine nu ocupă un spaţiu privilegiat în Jurnal, ci trăirile interioare ale omului şi scriitorului. Alternanţa de „crize” şi „relaxări”, cum singur recunoaşte, constituie chiar logica vieţii lui. Se tânguie mereu de singurătate, pe care uneori o iubeşte. Cunoaşte stări asemănătoare „drogării”. La 40 de ani se simte ca un „copil bătrân”! Când scrie „prost”, simte că inima îi este grea. Trăieşte sentimentul înstrăinării de sine şi, de aceea, doreşte să vieţuiască precum Holderlin, într-o odaie la etaj, până la adânci bătrâneţi. Probabil, privindu-se în oglindă, i se pare că expresia feţei lui seamănă cu a nobilului din Ghepardul şi cu a ţăranilor sudici din care se trage bunicul său. A moştenit de la ei; sfiala, resemnarea, tristeţea matură dar nu şi înţelepciunea. La 43 de ani crede (eronat, zicem noi,) că a ieşit total din literatură, că a spus tot ce era de spus. Mai mult, cade într-o lamentaţie cu accente melodramatice: „Ar fi trebuit să mor eu, nu Mircea Nedelciu!”

[10] Din foarte multe motive, pentru scriitor, timpul devine o povară; nu mai poate citi şi scrie cât ar vrea, i se pare că aude timpul cum urlă şi vâjâie, cum îi încinge urechile şi îi jupoaie faţa. Suferă de „claustrofobie”, îl sufocă singurătatea, care-l apasă ca un clopot de sticlă ş,a.m.d. Din multe pagini ale Jurnalului, se observă că artistul modern, care este Mircea Cărtărescu, trăieşte o dramă, aflându-se între două posibilităţi: între îndoiala chinuitoare şi fericirea certitudinii.

Pe de altă parte, discuţiile iscate în jurul primului volum din Jurnal (2001) îl conving că acesta „e viu şi contrariază”. E şi convingerea noastră cu privire la ambele volume. După apariţia scrierii Nostalgia, scriitorul român a căpătat o reputaţie „bine stabilită” în ţările nordice, încât un scriitor norvegian i-ar fi spus că va avea soarta lui Kafka, deci va fi descoperit abia după moarte. Însă, suferind de un pronunţat orgoliu, justificat în parte, Mircea Cărtărescu îi răspunde că se consideră „inversul lui Kafka: nefericit în fericire!” Oare, cititorii săi vor fi tot atât de „fericiţi” dacă Jurnalul va fi completat cu al treilea volum?!

NOTE 1. Mircea Cărtărescu, Jurnal, vol. I şi II, Humanitas, 2005.

2. Vezi Aş vrea să fiu important în propriii mei ochi. De vorbă cu Mircea Cărtărescu, în Tribuna, nr. 214, 1-15 aug.

2011, p. 18-19 şi 29. Interviu realizat de Ella Veres.

3. Vezi Jurnal, vol. I, p. 222-223.

4. Vezi Tribuna, rev. cit., p. 18.

5. Mircea Cărtărescu, De ce iubim femeile, ediţia a II-a, Humanitas, 2005, p. 81-82.

6. Vezi descrierea mansardei, cu pitorescul ei, în romanul Orbitor, aripa stângă, Humanitas, 2002, p. 94-95.

7. Vezi Orbitor, op. cit., p. 17-18.

8. Vezi Jurnal, vol. I, p. 196.

9. Ibidem, p. 253.

10. Ibidem, vol. II, p. 81.

VISTIAN GOIA

28

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

ARON COTRUŞ ŞI ANTICIPAREA „POEZIEI LUI CHTONICE”

R

iscul de a remarca la Aron Cotruş, ca mare poet român, numai încărcătura expresionistă, proprie mai ales unor poeţi germani „ca Johst, Bronen sau Heynicke care au aderat la nazism” şi cărora „activismul social le-a apărut curând utopic şi abstract” – cum remarca Ov. S. Crohmălniceanu (1) – fără a lua în considerare în primul rând momentul în care a avut loc debutul în volum al autorului Sărbătorii morţii – este cu atât mai mare cu cât la momentul respectiv, comparând poezia sa cu a contemporanilor săi, Aron Cotruş îşi făcuse un nume.

Aron Cotruş avea să aducă în literatura română, după modelul lui Whitmann şi Verharen, „clocotul marilor energii ale lumii moderne”, cum îl numeşte Stephan Zweig (2), pathosul necesar poeziei celor mulţi şi anonimi.

Volumul său de debut intitulat Poezii, din 1911, pe care Ov. S. Crohmălniceanu îl considera „un volum firav şi nesemnificativ”(3), deja promovează o „lirică bărbătească, energică” (4), destul de „protestatară”, ca să nu cadă în idilismul de tip coşbucian, şi destul de stăpânită în mânie şi tăioasă, ca să nu aservească „plânsului strunei” bardului din Răşinari (şi de un mesianism diferit faţă de cel al lui Goga), creând pe alocuri, o „atmosferă morbidă”, fără însă a cădea definitiv în capcanele decadenţilor vremii. Într-o epocă arhicunoscută ca una de tranziţie, marcată nu numai de poezia nouă, dar şi de lirica neoclasică şi neoromantică, când poezia românească se zbătea în încercarea de a depăşi definitiv pesimismul romantic eminescian şi retorismele romantice – Aron Cotruş, fără să devină un servil imitator al luceafărului poeziei româneşti (a asimila nu înseamnă a imita), anunţă zorii carierei sale literare cu două faimoase replici la lirica titaniană a lui Mihai Eminescu.

Pe drumurile vieţii şi Cântec trist, incluse în volumul de debut, ar fi, în ciuda modestelor titluri, două poeme total diferite de celelalte poezii din acelaşi volum, parte din ele sonete – şi par a descinde din Împărat şi proletar, din Epigonii, din Rugăciunea unui dac sau chiar din Scrisori.

Versul lung, apropiat de versul marilor poeme eminesciene, varietatea tematicilor, varietatea mijloacelor artistice, siguranţa folosirii termenilor, bogăţia vocabularului, particularităţile morfo-sintactice – toate acestea promovează de pe acuma un stil cu totul aparte, matur, „marcat de un suflu protestatar”, dotat cu „sensibilitate profetică” (5), aducând o „viziune nouă, deloc idilică” şi dând dovadă de un mesianism deloc utopic sau abstract, „mesianismul său crescând organic...din pământul ţării.” (6) Aceste două poeme anunţă o fire luptătoare care ar vrea să facă din entuziasmul ei „un entuziasm al lumii întregi.” – aşa cum suna îndemnul lui Stephan Zweig. (7) Diferite de celelalte poezii scrise tot în acei ani premergători deceniului al doilea, în care influenţele decadente („atmosfera morbidă”) se întâlnesc cu cele iosifiene, definindu-se prin versul scurt şi prin tematica lor variată: dragostea neîmplinită, poezia, viaţa de boem, viaţa celor mulţi, societatea, lumea exotică, prin încercarea prea timpurie de interceptare shakespeareană a erosului cu thanatosul – cele două mari poeme se înscriu deja pe coordonatele liricii sociale. Evidentă în ele este tema societăţii – ca prim obiectiv al tânărului poet entuziast şi dornic de a-şi depăşi condiţia. Şfichiuiala verbului, asocierea imprevizibilă de termeni din diferite registre şi, nu în ultimul rând, contururile clare prefi-

gurează marea poezie socială, chtonică, activă, care va depăşi, prin asimilarea versului popular specific baladei populare Toma Alimoş (ca aspect al prozodiei), cadrele expresionismului german.

Mai concret, să urmărim în Pe drumurile vieţii „răpejunea” metaforelor: „graiul dorinţii”, căutări de condeie”, „cortejul durerii”, „a gândului palidă zare”, „noapte de neguri”, „pumn de humă”, „traiul de lacrimi”; plasticitatea epitetelor: „negre, vechi propilee”, drum îndoielnic”, calea pribeagă”, „strâmtă comoară”, „blândul copil”, căsuţă sihastră”, hieroglifă-ncâlcită străină”, ura nebună”, „temniţă oarbă”, „negre aduceri – aminte”, „trudita nădejde”, „tâmpiţi don-juani”, „albe veşminte”, „turmă flămândă”, „sângerata bardă”,” sumbra, pacinica ceaţă”, „cruntă-mplinire”, trufaşa minciună”, „palidă rază”, „sunete triste”; grăitoare personificări: „fericirea adoarme, moare”, „gândul, dorul vrea, zâmbeşte, minte”, „nădejdea ochii – şi...”, „lac ce plânge”; antiteze: „cei răi şi cei buni”, „adevărul – minciuna”, „adevărul – lac/ miciuna – marea”.

Semnificative sunt şi particularităţile de limbă.

Neologisme ca: propilee, hieroglifă, mamelucii, orgie, diplomă, decepţia, caraidă, atomi, posibilul, fantazme, bacantă se interceptează cu termeni arhaici: purpur, păpucul, nădejde, graiul, cârtiri, deşerte, monachi, pururi, şoadă, vrajba, etc sau cu fonetisme arhaice: câne, mâne, cortejul, fantazme, deşerte, etc.

De efect sunt particularităţile morfo-sintactice: locuţiuni substantivale/ verbale: „aduceri-aminte”, „nu-l bagă-n seamă”; forma inversată a verbului: „ferescu-se”, „dezgheaţă-să”; forme populare ale verbelor şi ale pronumelor: „să steie”, „cari”; viitorul popular al verbelor: „n-o să cer”, „oi plânge”; dativul etic: „puterea-mi”; forme arhaice de genitiv/dativ: „dorinţii”, etc.

Dacă antitezele descoperă în aceste poeme, un poet neoromantic, mesianismul unui „poeta vates”, aminteşte de lirica lui Coşbuc şi Goga, Goethe, fără idilismul specific poetului din Hordou şi fără plânsul specific poetului din Răşinari. Poetul este gata de sacrificiu pentru cei mulţi, pentru nevoiaşul anonim, nu „fără să stăpânească mânia sau s-o distileze prin lacrimă ca pe un blestem, ca Goga, ci o revarsă ca pe un blestem ameninţător, ca pe-o sudalmă aprinsă, grea, mocănească...” (8) Minciuna, lenea, împilarea, nedreptatea, asuprirea iau proporţii cosmice; „retorismul e deja dezlănţuit, cu energii inegalabile în literatura românească” (9) Poemul discutat prefigurează cu alte cuvinte, marea poezie chtonică a bardului din Haşag – „o veşnică zbatere între pământ şi cer”, o „căutare neobosită a necunoscutului” (10)

BIBLIOGRAFIE: 1. Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie, vol. II, ed. Minerva, 1974, p 525. 2. Idem, p. 517. 3.

Crohmălniceanu, Ov. S., idem, p. 517. 4. Cotruş, Aron – Versuri, ed. Minerva, Bucureşti, 1978, p. VIII. 5. Idem, p. VII. 6. Ibidem. 7.

Crohmălniceanu, idem, p. 517. 8. Cotruş, idem, p. XXX. 9. Idem, p.

XXIV. 10. Idem, p. XLII.

NICOLAE SUCIU

29

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

CONSIDERAŢII ASUPRA LIMBII ŞI STILULUI OPEREI LUI N. STEINHARDT

S

tilistica modernă defineşte stilul ca fiind expresia celui care vorbeşte, ceea ce are el specific, original. Pe de altă parte, tot în stilistică se vorbeşte de un stil individual şi de un stil supraindividual, de un cod al autorului, un cod al genului literar şi de un cod al epocii.1Vorbim prin urmare de anumite condiţionări psihologice, dar şi sociale sau istorice, chiar dacă se spune că stilul este omul însuşi (Buffon). „Cumpătat în gândire, nu în expresie, pentru că aceasta era la el o problemă de temperament”2 aşa îl caracterizează pe Nicu Steinhardt prietenul său Alexandru Paleologu, făcând trimitere la personalitatea acestuia şi subliniind tendinţa sa de a folosi „o limbă românească foarte neaoşă, foarte pură, ceea ce viciază stilul lui, mai ales la numele proprii, termeni pitoreşti pe care îi alegea”.

Rămâne de discutat dacă această „necumpătare” a expresiei este în măsură sau nu să vicieze stilul lui Steinhardt. Un lucru rămâne cert: cititorul, specializat sau nu, va rămâne în minte nu cu expresiile „cuminţi”, conformate anumitor cutume ale literaturii „clasice”, ci cu alunecările de la normele îndeobşte acceptate, care însă dau culoare şi ispitesc întru lectură. Atent la fiecare cuvânt folosit, Steinhardt valorifică la maxim potenţialul expresiv al acestora, conştient fiind de forţa lor de sugestie.

“Cuvintele sunt oricând capabile a camufla o realitate neplăcută sau nedorită sau a violenta una indiferentă.

Cuvintele pot, aşişderea, înfrumuseţa o realitate slută. Au o tehnică magică şi o potenţă poetică specifice lor, apa hâdă n-a devenit oare eufonicul toponim Apahida?(…) Cuvintele, spunea mai demult Julien Benda, sunt adevărate cetăţi întărite pentru stăpânirea cărora se poartă lupte înverşunate. Fiindcă învingătorii, deţinându-le şi monopolizându-le, domină un întreg teritoriu.(…) este în lume o forţă nespus mai adaptabilă, polivalentă şi ductilă decât a baionetelor: forţa cuvintelor. Şi cu acelea, întru adevăr, poţi face orice.” Paragraful de mai sus este citat dintr-un eseu numit Tot despre puterea cuvântului, din volumul Monologul polifonic. Nicolae Steinhardt enunţă aici un adevăr pe care nu doar el îl susţine şi îl dovedeşte, adevăr care stă de fapt nu doar la baza literaturii, ci la baza existenţei omeneşti cu tot ce are ea specific. Într-un eseu din Critică la persoana întâi, intitulat Tocătorul adevărat, referindu-se la poezia Ilenei Mălăncioiu, Steinhardt spune că impactul acesteia este aproape pugilistic, însă poezia tocmai asta urmăreşte, dorind „să nimerească de-a dreptul în plex, să-şi facă receptorul knock out din prima repriză. Pentru ca apoi, acolo, trântit pe nenorocita aceea de podea a ringului, să-l stropească – milostivă şi mărinimoasă – cu stropi de mir negrăbit picuraţi din ramuri de isop.”3 Explicaţia este valabilă şi pentru întreaga operă steinhardtiană, care îşi trage forţa persuasivă nu doar din puterea argumentaţiei, ci şi din îndrăzneli stilistice care captează pentru a convinge.

Toate ne duc cu gândul la una dintre ideile recuren1

Ileana Oancea, Istoria stilisticii româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1988, pp.54-55.

2 Florian Roatiş, De la Dimitrie Cantemir la N. Steinhardt. Studii, recenzii, interviuri, Cluj Napoca, Editura Risoprint, 2002, pp.116.

3 N. Steinhardt, Critică la persoana întâi, Cluj Napoca, Editura Dacia, 2001, p.93.

te ale operei lui Steinhardt: procedeul zenist satori, menit să atragă atenţia, să şocheze, să trezească din amorţeală şi să risipească neînţelesurile.

Intenţiei de a şoca, de a surprinde, îi sunt asociate însă o sumă de alte procedee care, puse laolaltă, dau specificul stilului steinhardtian. În cartea Eseişti români. Paul Zarifopol, B.Fundoianu, Ilarie Voronca, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu, Mihai Ralea, Petre Pandrea, Emil Cioran, Constantin Noica, N.Steinhardt,4 Dumitru Tiutiucă face un scurt inventar al trăsăturilor scrisului lui Steinhardt, aşa cum reies ele în special din lectura eseurilor. Acesta s-ar caracteriza, în opinia autorului mai sus amintit, prin inserţii interdisciplinare, atenţie şi minuţiozitate a construcţiei, stil limpede, colocvial, grija pentru alegerea celor mai potrivite cuvinte, care pot fi luate din registre stilistice diverse, predilecţia pentru sentinţe, pentru exprimare aforistică, poetica titlurilor, aparent neutre, dar care explicate de autor, se încarcă apoi cu semnificaţii surprinzătoare.

Rodica Zafiu vorbeşte de o formulă de echilibru stilistic agreabilă în textele de critică literară, impresionantă în memorialistică, firească în corespondenţa amicală şi surprinzătoare în predici. Autoarea identifică secretul formulei „într-un dozaj inteligent de sobrietate conceptuală, modernă şi neutră, de ornamente arhaice şi îndrăzneli colocviale, din când în când chiar argotice, introduse în textul didactic religios cu plăcerea ludică de a şoca, a provoca. Performanţa stilistică bazată pe efectul de varietate şi pe găsirea măsurii e atinsă mai ales în predici (…) în care abilitatea selecţiei şi a combinării registrelor produce efecte cu adevărat inovatoare faţă de tradiţia autohtonă a limbajului religios. Stilul lui Steinhardt oferă o reţetă de modernizare foarte plauzibilă, asociind vocabularul şi sintaxa de tip arhaic, conservator, nu cu neologisme şocante, cu termeni birocratici aplatizanţi, – ci cu oralitatea colocvială, deseori umoristică.”5 Despre „forţa persoanei întâi” vorbeşte de asemenea şi Valeriu Cristea, în volumul Fereastra criticului.6 Mihail Constantineanu, în Doctor la oameni de seamă, face o apropiere, inevitabilă am putea spune, între omul Steinhardt, impregnat de creştinism, şi scriitorul Steinhardt, cu un orizont cultural de excepţie. „Mai rar potrivire atât de vizibilă între alcătuirea interioară a omului şi felul său de a scrie. Căci neastâmpărul, voioşia, isteţimea, mobilitatea, libertatea, (a-şi îngădui să hoinărească absolut slobod printre idei, imagini, cărţi, amintiri şi vise) care-l caracterizau, se regăsesc în stilul lui: vioi, sprinţar, zglobiu, năstruşnic, zbenguitor. Pe de altă parte cald, apropiat, familiar, prietenos, comunicativ, darnic, fericit că ştie atâtea lucruri şi are 4

Dumitru Tiutiucă, Eseişti români. Paul Zarifopol,B.Fundoianu, Ilarie Voronca, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu, Mihai Ralea, Petre Pandrea, Emil Cioran, Constantin Noica, N. Steinhardt,Brăila, Editura Libertatea, 1996, pp.199-204.

5 Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001,pp.164-165.

6 Valeriu Cristea, Fereastra criticului, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987,pp.113-118.

30

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

prilejul să le spună şi altora, bucuros de comunicare şi înfrăţire, de comuniune, căci era cu adevărat un om bun, bun la suflet (…) Uneori scrisul lui dens, supraîncărcat, insistent, adăugitor, proliferativ (baroc, s-a spus), ajungea un fel de joacă voioasă şi sprinţară, de experiment ghiduş, cum e de pildă fraza lungă, (fără niciun punct, vreau să zic, de două pagini şi jumătate!) despre Salvador Dali (pe care-l admira).Tot o particularitate într-un fel înduioşătoare a scrisului său e şi folosirea unor expresii fie neaoşe (ogoire, de istov, năpristan, glie), fie argotice şi golăneşti (garagaţă, ne uşchim, manglit, miştocară, feştelit iacaua, le vede, duci cu muia, scurt pe doi), din nou restanţă adolescentină, dar, şi iarăşi, expresie a aspiraţiei lui spre o cât mai totală asimilare.”1 Am realizat în cele prezentate mai sus o scurtă trecere în revistă a unor opinii critice despre specificul scrisului steinhardtian care pun în lumină câteva trăsături dominante ale acestuia: varietatea stilistică, interdisciplinaritatea, subiectivitatea, bogăţia lexicală, tendinţa de folosire a unor registre stilistice surprinzătoare.

Considerăm însă că o altă trăsătură importantă a scrisului lui Steinhardt este umorul, realizat prin ironie sau exprimare colorată şi poznaşă, chiar şi atunci când autorul vorbeşte de lucruri grave şi serioase. Iată de exemplu cum este definit poetul, într-un eseu din Monologul polifonic, dedicat poeţilor debutanţi: „Poet este acela care dovedeşte 1) că omul nu-i tot una cu maimuţa, 2) că nu-i sigur că omul se trage din maimuţă, 3) sau că, în orice caz, de s-ar trage cumva, apoi dubiu nu încape că provine din nişte maimuţe foarte deştepte şi hotărâte a sări peste discontinuitatea dintre cele două soiuri, peste acea verigă lipsă care atât de mult îi încurcă pe antropologi.”2 Maimuţă deşteaptă sau nu, omul este însă dator să se exprime corect, de aceea un savuros eseu din Escale în timp şi spaţiu sau Dincoace şi dincolo de texte, intitulat Nu serviţi o prăjitură? atrage atenţia asupra folosirii incorecte a câtorva verbe, dorind oprirea proliferării unor expresii străine de spiritul limbii române.

Ne permitem să cităm un fragment destul de amplu din acest eseu, care ar merita citat în întregime pentru perfectul echilibru între rigoarea ştiinţifică şi farmecul rostirii: „Când aud că mi se spune: serviţi ori serveşte, eu degrabă înţeleg că mi se cere a mă ridica în picioare, a-mi petrece un şervet alb pe braţul stâng, a ridica platoul ori fructiera ori vasul respectiv şi a începe să fac ocolul mesei îmbiind oaspeţii să se servească şi să mănânce, şi impulsul care mă stăpâneşte, de a proceda efectiv astfel, nu-i deloc extravagant, e perfect conform cu ceea ce mi s-a spus, dă întru totul ascultare ordinului primit. Serviţi, mi s-a poruncit. Ce altceva pot face ? Servesc. (Ordinul se execută, nu se discută.) A! de mi s-ar fi agrăit: serveşte-te, ştiam ce să fac! De ştiut, vai, ştiu şi când îmi este (din ce în ce mai des) dat să aud: serviţi, vă rog: mă înfior, strâng pumnii, scrâşnesc discret din dinţi şi mă servesc, nu fără a ofta. În frizerii e parcă şi mai rău, mai absurd. Nu serviţi? îl întreabă frizerul pe cetăţeanul care-şi aşteaptă rândul şi nu a priceput că i-a venit. Dacă la masă ori într-o vizită înlocuirea lui a se servi cu a servi e supărătoare şi catastrofală, nu e totuşi lipsită de oarecare legătură (ce-i drept inversată) cu

forma corectă, la frizerie falia e absolută şi orice urmă de logică a dispărut. Prăvălia lui Figaro şi a lui Pampon s-a preschimbat în teatru ionescian. Ce oare ar putea servi ori se servi omul care a venit să se tundă, să se radă? (…)

A cauza e şi el un verb cu tâlc şi cântec. În loc să însemne (ca până nu de mult) a pricinui, a declanşa, a isca, a stârni, ajunge acum a fi sinonim cu a provoca dureri de burtă.

De pildă: nu mănâncă fructe, îi cauzează; fii atent, nu bea rece să nu-ţi cauzeze. Aici motivul stâlcirii graiului e falsa, excesiva, gingaşa pudoare. (E şi graba: în loc de a vorbi pe îndelete: nu mânca poame, ele pot pricinui – cauza – diareea, zici mai pe scurt: nu mânca, îşi poate cauza; ori, şi mai prompt: lasă-le, că-ţi cauzează). Li s-a părut, descoperitorilor acestei formule, că minunat lucru au săvârşit: au escamotat trivialul cuvânt diaree ori mojiceştile sintagme de felul: să nu-ţi strici stomacul, să nu te apuce pântecăraia, cufureala, să nu dai în diaree – şi au şi găsit un verb cu indubitabilă conotaţie ştiinţifică: a cauza, nu figurează substantivul cauză în vocabularul fizicii? (…)

Pudoarea e bună, nu însă exagerarea ei, ceea ce francezii numesc pudibonderie; şi mai cu seamă nu la români, popor căruia îi place a vorbi pe şleau şi face mare haz de sclivisiţi şi fandosiţi. Iar cât priveşte ruşinea, bună-i şi ea, numai că riscă a se confunda cu simţămintele generos atribuite Vetei şi Ziţei şi uşor ne ţiuie undeva în perimetrul nostru auditiv «ruşinoasă, mie-mi spui?»”3 O altă trăsătură a scrisului lui Steinhardt este înclinaţia spre o exprimare aforistică, menită să dea lovitura de graţie cititorului asupra căruia s-a exercitat anterior o întreagă desfăşurare de forţă persuasivă. Iată spre exemplificare un fragment – despre operă şi creator – în care este vizibilă această trăsătură, precum şi tendinţa autorului de a presăra textul cu numeroase referinţe culturale: „Creatorul, prin operă, se dă, se dăruieşte. Opera e pentru toţi şi pentru toate. E un act temerar şi nesăbuit, deoarece nu se ştie dacă toţi receptorii (sau măcar unii dintre ei) vor fi vrednici de darul făcut lor. Opera e o poliţă în alb, o cumpărare pe nevăzute, o loterie. Tuturora creatorul le face credit, pe toţi socotindu-i solvabili. Dar girul acesta anticipativ e riscant şi expus la mari primejdii.

Este opera de artă o lucrare a imaginaţiei? Desigur, nu se poate mai imaginară, iată însă că este, precum enunţă Goethe în limbaj pre-kierkegaardian, şi o faptă de adevăr. Pe calea imaginaţiei, artistul grăieşte întru adevăr”.4 În Istoria stilisticii româneşti, Ileana Oancea spune că „stilul reprezintă o alegere dintr-un rezervor de posibilităţi; stilul este în consecinţă rezultatul, dar şi punctul de plecare al unei adecvări la norme şi convenţii urmărite pe tot traiectul discursului cu toată atenţia. În general, el este conceput prin prisma unor efecte scontate dinainte şi obţinute graţie actualizării virtualităţilor codului retoric.”5În acest sens putem înţelege demersul artistic al lui Nicolae Steinhardt, preocupat mereu de relaţia autor-cititor. Mânuitor desăvârşit al cuvintelor, el caută să pună permanent în valoare acele idei în care crede şi pentru ca efectul asupra cititorului să fie maxim, uzează de toate mijloacele retorice necesare.

CARMEN OLTEAN

1

3

Mihail Constantineanu, Doctor la oameni de seamă.

Prefaţă de Alexandru Paleologu, Bucureşti, Editura Anastasia, 2000, pp. 90-93.

2 N.Steinhardt, Monologul polifonic, Cluj Napoca, Editura Dacia, 2002, p.169.

N. Steinhardt, Escale în timp şi spaţiu sau Dincoace şi dincolo de texte, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987, pp.360-362.

4 N. Steinhardt, Monologul polifonic, p.279.

5 Ileana Oancea, Istoria stilisticii româneşti, p. 60.

31

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

ÎN ZAREA MITULUI

S

pre proză Ioan Popa vine din zăcământul folcloric dens al Ţării Secaşelor pe care-l forează în straturile de adâncime sorbindu-i sevele de înţelepciune şi sensibilitate.

Povestitor din stirpea lui Ion Agârbiceanu (de care se apropie nu doar prin vecinătatea satelor natale: Cenade şi Roşia de Secaş, ci mai ales prin acelaşi ritual al epicului, prin comportamentul personajelor supus aceluiaşi cod moral care guvernează în comunitatea ancestrală a satului din inima Transilvaniei şi prin fiorul liric din subteranele sufleteşti ale eroilor ce vieţuiesc în universul rural) şi Pavel Dan (au acelaşi ochi observator şi prospeţimea sobră a vieţii locale cu mişcările ei tipice şi limbajul ferit de îngroşări; aceeaşi proză inconfundabilă cu respiraţie mitică, fantastică, de factură modernă; ambii sunt mistuiţi de nelinişti existenţiale, de vise, de spaime relevând „sacrul şi profanul unei lumi închise”, (Ion Vlad, Pavel Dan, Zborul frânt al unui destin, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 180). Şi prin „De sub vălul negurii cărunte”, Editura Napoca Star, Cluj, 2008, ca şi prin Odinioară la Purpura, Amarul fericirii Ioan Popa îşi confirmă şi potenţează vocaţia de povestitor înscris realismului profund, autentic, ce se reîntoarce la arhetipuri şi în zările unde istoria devine mit.

Purpura, echivalentul fictiv, imaginar al satului real Roşia de Secaş este un topos aparte, un axis mundi în care viaţa se învârte în jurul problematicii economice, sociale, morale, unde stăpânirea pământului, sau lipsa lui, a averii hotărăşte existenţa. Din posesia pământului, a averii se nasc amănuntele caracteristice, generează paturi năprasnice, drame, zbateri fără leac.

Purpura este spaţiul epic, topos de manevră pentru imaginaţie, unicul loc de acţiune al celor nouă povestiri, ce dă coerenţă putând considera volumul „De sub vălul negurii cărunte” un nou roman al lui Ioan Popa. În Purpura nu trăiesc doar băştinaşii, care cunosc istoria arhaică şi topografia reală şi sufletească, ci vin şi oaspeţi ce-şi găsesc sălaş sau loc de vieţuire (Ana din Sânmiclauş p.

6). Aici în Purpura rânduielile-s vechi, rostul femeilor este „de a se cerceta şi a se cunoaşte unele pe altele, cu bune şi rele până-n măduva oaselor” (p. 22). Purpura „Sat împlinit, cu câmp roditor şi dealuri mănoase oferă osteneală din destul celor coborâţi dinspre Dealul Mare al Apusenilor în căutare de lucru.

Căci culesul toamnei cerea la rându-i vase pe potrivă, curate şi-ncheiate. Şi cum arşiţa zilelor de vară le desfăcea din rosturile lor de cele mai multe ori era cu trebuinţă să vadă de ele meşterii cei pricepuţi într-aşa îndeletnicire” (p. 25). Purpura este înscrisă în cercul necruţător al istoriei, de aici „s-au avântat în luptele pentru Caucaz sau de pe Volga, atâţia oameni ştiuţi, văzuţi pentru ultima oară ori revăzuţi după ani, …” (p. 40).

La Purpura „s-a pripăşit cu ceva vreme înaintea pornirii măcelului universal de pe urmă” (p. 42) familia doctorului Heidi, sas de felul lui şi Armeanca soţia care „impresionează lumea prin frumuseţea chipurilor lor, o frumuseţe demonică, aspră însă şi trufaşă, ce ridică smerit privirile trecătorilor. Mai că nu întâlniseră nici acasă nici prin umbletul lor în alte părţi, aşa feţe încântătoare aşa trupuri clădite şi aşa de armonios aşezate” (p.

42). Pentru Hugo, fiul lor, Purpura este „O lume paradisiacă, oferită de peisajul viu, multicolor al casei, fu raiul anilor lui dintâi” (p. 43), Purpura, după război este locul „cu arie-n Gardan ori Valea Ungureiului, de unde ai noştri se-ntorceau de cele mai multe ori cu sacii pe mână şi cu carul gol. Totul apuca drumul cotelor, al datoriilor spre „fratele” mai mare şi mai puternic” (p. 56).

Similia, sosită la Purpura, de la Chiul Gârlii „aşa

tam-nisam mai arunca pe furiş şi ceva priviri ciudate, colorate – pe semne să vadă şi cu cine are de-a face – prindea a desnoda sacul cu vorbe de duh, dulci şi glumeţe niciodată în netrebnice, nedemne. Nimic însă nici cea mai neînsemnată tulburare în manifestările ei atât de naturale, fireşti şi fără ocolişuri. Şi satul prinsese încet-încet a o-ndrăgi şi a o socoti dintr-ale lor de când lumea” (p. 72). Aici „Fusese o dragoste mare între ei, de o pomeniră în sat, la Purpura (s.n.) curată şi neştirbită de nimeni şi de nimic, uneori de-a dreptul vie şi pătrunsă, totul conducând spre unirea lor pe veci, pentru totdeauna. Se cutremurau de-adâncul dragostei lor, neîncepută trupeşte, dar trăită sufleteşte la înălţimi ameţitoare. Pe care şi-ar fi dorit s-o păstreze până-n clipa de pe urmă. Mai cu seamă că nu era nici ştirbită de patima înavuţirii prin căsnicie din partea nici unora dintre ai lor” (Niţa şi Văsălie din povestirea Niţa Postii).

Dar părinţii ei i-l dau pe Strâmbu: „Ia-l cum îi, că doar nu-l fierbi în oală”, lucru „greu de acceptat, câtă vreme şi cântecul o spunea: „Decât să înting în unt / Şi să trăiesc cu urât / Mai bine-oi întinge-n sare / Dară m-oi uita la soare”.

Astfel iubirea lor va îngroşa rândul acelor: „Iubiri pierdute, iubiri irosite pe nedrept stinse...” (p. 91) Din Purpura vor pleca mulţi spre America, unii găsindu-şi rost, împlinire (rar!) alţii revenind cu puţin spor!

Aici se consumă şi drame, sărăciri, falimente prin căderea sub incidenţă nechibzuinţei ori a vicleşugului unora: „...o căruţă însingurată urca anevoie în drumul către Purpura (s.n.). Nu mai era grabă, nici calul nu mai zorea. Păşea-n voie, în mersul lui legănat către casă. La ce să se mai grăbească?

Pe scândura căruţei doi oameni fără de glas.

Nu mult după asta Toncu şi Culae fură siliţi a-şi vinde loc după loc să-şi plătească datoriile.

Către Banca din Sălişte.” (p. 139 – Toncu şi Culae, chezaşi –) Nu întâmplător volumul are nouă proze (povestiri, nuvele care în ansamblu au dimensiune interioară romanescă, de epos. Nouă, ultima cifră din seria numerologică, are valoare rituală (la Homer) relevând încununarea eforturilor creaţiei (ordine, desăvârşire şi unicitate) multiplu al lui trei pentru cele trei lumi: pământ, cer, infern. Este simbol al mitului eternei reîntoarceri. (După spusele Evangheliei: Iisus a fost răstignit în ceasul al treilea, agonia a început în al şaselea şi a murit în al nouălea spre a învia. Şi în Purpura, ca şi-n lume, e veşnică schimbarea, cu sfârşit şi reîncepere, adică o mutare pe alt plan, cu renaştere şi germinaţie cu sfârşit de ciclu existenţial şi începutul altuia.

Nu doar construcţia epică a volumului este simbolică, ci şi alte elemente au aceeaşi funcţie plină de umor şi fantezie este povestirea „Lion şi Lina” cuplul ce-şi consuma existenţa în certuri şi încăierări în vorbe, deşi „Când s-au luat s-au avut tare dragi, Lion şi Lina şi nu s-ar fi gândit nici în ruptul capului că focul iubirii lor să se stingă vreodată. Dragostea lui Lion pentru Lina fusese caldă şi calmă, adevărată şi plină, că n-ar fi zis nicicând c-ar putea cădea în păcat, în suferinţă şi chin”. Lion îi tolerant şi se gândeşte încă la vremuri bune: „...croia planuri purtându-şi bâta pe nisipul prăfor: „Vezi, tu Lina oul (s.n.) ăsta?”... Cum s-o fi nimerit oul tocmai atunci şi tocmai p-acolo, cine mai ştie. „Văz dară, cum să nu-l văz” Că doară nu-s oarbă!”... „Cu el io mă fac gazdă” – continuă Lion şi mai preocupat rotind oul printre degetele mâinilor sale bătucite căutându-şi şirul gândurilor va pune oul sub cloşcă, va vinde puii...va cumpăra cal şi căruţă cerându-i nevestei să nu urce, pe deal, în căruţă: „Dă-te jos, tu, că-i greu, n-auzi?” şi pentru că Lina refuză, Lion „Înciudat peste măsură, vru s-o lo-

32 vească! Şi-i aruncă oul în cap.

Averea lui! Cu ce s-o mai face gazdă?!”, „Vezi tu Lină, ce mi-ai făcut? Mi-ai mâncat toată averea!” (p. 147) Oul este simbol al genezei, al creaţiei, multiplicităţii, al înnoirii vieţii.

Abilitatea mânuirii dialogului, oralitatea replicilor, naturaleţea rostirii prin care restituie funcţia lui primitivă – prin dialog se derulează o întâmplare şi se caracterizează un personaj – imprimă textului viziune scenică, teatrală, deci acţiunea e dramatică, semn al forţei creatoare. De altfel fiecare capitol (din cele nouă) este memorabil pentru crearea unei lumi rurale complexe – cum este cea din Purpura – veritabil Macondo (ca la Gabriel Garcia Marques, autorul celebrului roman: Un veac de singurătate) transilvan.

Arta de povestitor primează, Ioan Popa are darul istorisirii exemplare, fie la persoana întâi (lăsând impresia unui imens monolod dialogat) fie la persoana a treia, povestirea ca disponibilitate ludică este cu totul remarcabilă încât memoria are funcţie recuperatorie, tehnica narativă bazându-se pe alternanţe: timpul trăirii, al copilăriei şi al povestirii, al mărturisirii – opunându-se: Telegraf? Aparat Morse? – mi-aş zice acum – dar pe atunci? Mi se părea totul o joacă văzându-l cu blidişelele lui pe urechi şi cu ochii-nfipţi în copeneaţă. Ziua-ntreagă sta-n fundul privarului ochi şi urechi, prea puţini băgându-mă pe mine în seamă. Căci eu m-aş fi jucat, pe semne, cu el, dar mai cu seamă cu droturile şi meşteşugurile lor.” (p. 8) Chipurile acestei lumi sunt proiectate de către memoria afectivă pe ecranul în mişcare al Purpurei „Memoria îi ajută fantastic, funcţiona sigur, cu o limpezime de neînchipuit încât: Locuri, case, văi, dealuri, cu numele lor ruseşti ce-i cam întorceau limba pe dos, camarazii ofiţeri, oamenii de trupă, cu faptele lor, toate erau aşa de proaspete de parcă le-avea-nşirate înaintea ochilor” (p. 39). La şezători, ori la crâşmă pofta de „a spune”, de a povesti este de neoprit. Tehnica povestirii în ramă, a poveştii în poveste este desăvârşită, istorisirea curgând după un cunoscut ceremonial: „Şi und’zâceţi c-am rămas asară mă fraţâlor?!” era întrebarea cu care pornea el de fiecare dată, deşi ştia prea bine unde făcuse nod firului cu-o seară înainte...

Aşa încât odată cu povestea, se pornea în valuri şi fumul înecăcios al ţigaretelor... Tata povestea povestea, povestea până vineri seara când şezătorile nemaifiind îngăduite, rămâneau ei să-şi vadă de neveste şi copiii pe la casele lor” (p. 38) Modelul sadovenian din Hanul Ancuţei este evident dar şi capacitatea descriptivă, transformarea peisajului în cutie de rezonanţă a sufletului uman a disecării infinitezimale a trăirii proiectate în natură sunt memorabile.

Scena bătăliei de pe front în care Hugo îşi pierde ochiul aminteşte de „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a lui Camil Petrescu: tensiunea, încordarea maximă dinaintea atacului decisiv, primul obuz descriind arce pe cer bubuituri, erupţie de pământ întunecând cerul, scântei roşietice acoperind privirea sunt semne ale prozei autenticităţii, fără nimic eroic, iar aprecierea caporalului Ilie: „Ăia trebuie să fi fost ce-i ce ne-au potopit şi mai înainte” (p. 52) aminteşte de capitolul camilpetrescian: „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”. Drama lui Hugo Heidi este copleşitoare, victimă a războiului şi suferinţele după însănătoşirea provocată de sovietici sunt impresionante, amărăciunea, „deznădejdea neagră, amară, cuibărită de-o vreme în inima lui capătă glas întrebări retorice asupra continuării existenţei sale haotice, meschine, mizerabile îi cutreierau tot mai frecvent mintea şi ea tot mai răvăşită, mai hăbăucită. Presimţiri sâcâietoare îi vesteau parcă ce-o să se întâmple. Nimic însă din ţinuta lui mândră dintotdeauna nu lăsa

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012 să se vadă nici cea mai uşoară tulburare” (p. 57) Cortegiul de umilinţe, deportări, sinuciderea doctorului Heidi dau imaginea reală a grozăviei războiului, care-i va aduce triumful unei ideologi antiumane – comunismul – cu urmări şi-n Purpura (sistemul de cote ce degradează condiţia umană, teoria istoriei a năvălit peste fiinţă.

Arta portretului este memorabilă, chipurile feminine şi masculine se ţin minte atât prin detaliul fizionomiei semnificativ cât şi prin amănuntul moral de maximă expresivitate fiind antologice fiecare din personajele ce dau titlul povestirilor şi nuvelelor volumului: Moşul „energic, încă şi atât de iute în toate cele. Chiar şi pe la mândruţe mai bătând el cărările!” (p.

34). Mama Maria căutând alinare-n Cărţile Sfinte convinsă că „Fiul Omului a venit să mântuiască pe cei pierduţi” (p. 103); Ana Sânmiclăuşeanca. „Căci trupul ei mlădios şi subţire, sănătos şi fraged ca de fecioară, ochi ascuţiţi şi pătrunzători, buzele moi, cărnoase şi mereu zâmbitoare, toate laolaltă îi aţâţau, imaginea chipului ei trecându-le ispititor, ca nişte năluci prin faţa ochilor întredeschişi, treziţi pe neaşteptate din tăria somnului nocturn. Şi-i muncea, şi-i chinuia atât de plăcut şi de groaznic” (p. 12); Chiva socotind că „poftele cele lumeşti se cuvine şi pot fi stâmpărare ori de câte ori are prilejul, că ar fi păcat să trăiască-n dorinţe care mai de care mai fierbinţi, câtă vreme în jur se găseau atâţia doritori... Atunci i se încingeau dedesupturile de sta să ia foc. Frumoasă era, o floare de-abia dezbobocită era, pofte şi plăceri asemenea ş-atunci la ce bun! răgazul ăsta pe trupul ei? Cu prima ocazie nu va da înapoi, va păcătui şi se va „trezi din somnul dulce, dureros de fericit (n.n. ca-n Eminescu) după vânzoleala bestial de fermecătoare, mult prelungită-n târziul nopţii”, fericire ce se va încheia trist.

Fercheneaţa „cu gură ispititoare, cu nasul mic şi delicat cu vârful puţintel ridicat în sus, cu faţa senină şi mereu zâmbitoare, îl răscolea acum mai amarnic, ori de câte ori o vedea... O luptă crâncenă, uriaşă, turbată, o luptă între înger şi demon, se făcu viaţa lor de când prinseră a-şi fura dragoste pe ascuns” (p.

77) Armeanca: Înger coborât din înalturi cu faţa-i rubiniu trandafirie, rumenă şi îmbujorată mărginite de rotundul părului auriu lung şi mătăsos... Avea ochi ageri, albaştri, imenşi, pătrunzători, pe care nu puteai să-i înfrunţi uşor şi-o siluetă mlădie şi elegantă, de fecioară.” (p. 42) Claudia prinsă în vraja unui adevărat Făt Frumos (sluga), seducător şi de „dragoste tumultoasă, la prima vedere, devine una adevărată, mistuitoare, adâncă” (p. 46); Similia: „În fustele ei scurte, cu sânii mai mult goi şi cu picioarele atât de frumoase...” dar „sufletul era departe de ucisul dragostei, adică de desfrâu, că el era pus deoparte, la adăpost de încercări, pentru omul ei doar” (p. 71) iar trădarea soţului va declanşa gelozia ei şi răzbunarea năprasnică. Şi câţi alţii şi alte personaje nu-s antologice!

Faptul real este proiectat în zarea mitului biblic (Toncu şi Culae în trăsura trasă de cele patru iepe furtunatice amintesc de Ilie proroc „purtat pe aripi de lumină, în trăsuri uşoare, cu îngeri păzitori, prin învolburarea noilor oi prin semnul cel înalt al cerului, de caii soarelui, cei veşnic neadormiţi” p. 123) ori folcloric, „Cu iepele-n buiestru, cu gâturile-ncordate şi coamele-n vânt în mersul lor zvăpăiat”, „se făcură nevăzuţi după coama cea înaltă” ca-n basmele şi închipuirile de tot felul.

Expresivitatea stă-n oralitate, în fondul paremiologic prin care sunt plasticizate trăiri, stări, sentimente, dar şi-n limbajul popular aspru, pietros ori suav, gingaş.

IRONIM MUNTEAN

33

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

RELIGIOSUL POEZIEI CARCERALE Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar... există soluţia (mistică) a credinţei.

Nicolae Steinhardt1

C

onştient de locul în care a petrecut un număr important de ani, în temniţele comuniste, Nicolae Steinhardt la începutul Jurnalului fericirii vorbeşte de trei soluţii, atitudini pe care le poţi adopta când dai faţă cu un sistem punitiv, iraţional ca cel comunist din România postbelică. Toate trei, „a morţii asumate, consimţită; nepăsare, obrăznicie; vitejia însoţită de o veselie turbată”,2 pălesc în faţa „soluţiei mistice a credinţei” şi aceasta au resimţit-o cvasi-total încarceraţii politici români, exprimându-se în acest sens şi prin creaţiile lirice de factură religioasă create în puşcărie. Lucian Blaga vorbeşte de două tipuri de cunoaştere: cunoaşterea paradisiacă – raţională, logică, încercând să dezlege misterele, dar care se finalizează în a le ucide şi cunoaşterea luciferică – protectoare, care fiind proprie poeziei extinde, dezvoltă misterul şi valenţele sale. În carceră, disecarea misterelor era fără de folos, însemna o pierdere a ceea ce încă mai reprezenta un reazem pentru deţinut, aşa că protejarea şi cultivarea misterului era mult mai folositoare.

Lena Constante povesteşte cum se bucura nespus de întâlnirea cu libertatea cuvântului. „Am noroc.

Pe unul din pătratele de ziar de la closet găsesc în ziua aceea un fragment de poezie. Pentru mine, o comoară. Începutul unui poem aparţinând unuia din cei mai mari clasici ai noştri. Îl învăţ pe dinafară. Prea repede.

Atunci, vers după vers mă strădui să-l traduc. În franceză. Era, în sfârşit o ieşire. Prima.”3 În cazul ei, poezia-cuvântul capătă puteri miraculoase, curative de multe ori, evadarea misterioasă ducând-o în sfârşit pe tărâmul liniştii mult visate. „Durerea se calma. Îmi petreceam timpul continuând să traduc poemul.”4 Într-atât de fericită se va fi aflat încât de la memorare, traducerea versurilor va progresa până la crearea acestora, chiar dacă va recunoaşte că nu era pregătită pentru aşa ceva şi că va dura până va înţelege ce înseamnă puterea de creaţie, dar efortul merita pentru că era singura ocupaţie posibilă.

De multe ori poezia ţinea locul rugăciunii sau era o completare a acesteia, ca mod de comunicare cu divinul, mulţi deţinuţi rosteau seara, pe lângă rugăciunea obişnuită, şi câteva poezii pentru liniştea şi alinarea sufletească. Poezia lui Eminescu, „Doina” era întrebuinţată şi rostită ca rugăciune, chiar dacă mulţi contestau 1

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, p.6 2 Ibidem, p.9 3 Lena Constante, Evadarea tăcută, Bucureşti, Editura Florile Dalbe, 1995, p.24.

4 Ibidem, p.26.

calitatea religios-creştină a marelui poet. În acest sens, Aspazia Oţel Petrescu, deţinută politic timp de 14 ani, scrie despre valoarea poeziilor lui Eminescu, despre rolul lor balsamic între zidurile scrijelite ale închisorilor: „fratele nostru Mihai nu numai că a readus pe calea Domnului suflete neferice din temniţele roşii, ci a şi salvat suflete căzute în cea mai neagră deznădejde, datorită tocmai spiritului său profund creştin, al unora dintre poeziile sale. (...) Opera eminesciană deschide dimensiuni spirituale infinite pe ambele coordonate.

Universul său este spaţiul infinit şi timp infinit, dezmărginite dintr-o realitate autentic românească şi autentic creştină. Acest univers nu-l poţi înţelege dacă nu-l trăieşti în toată profunzimea lui şi dacă nu vibrezi la unison cu autorul lor la valorile spirituale la care te înalţă”.5 Tot despre rolul lui Eminescu între deţinuţi vorbeşte şi Andrei Ciurunga atunci când se identifică cu idealurile acestuia, chiar dacă îi desparte „mai bine de un veac”, invitându-l parcă alături de suferinţele sale: „aici, lângă mine, căci locul acesta-i menit pentru tine de mult, de mai bine de un veac, fiindcă Domnului, ieri, i-ai fost frate sărac, iar sluga de azi o-nspăimânţi şi prin somn, ştiindu-te Domn”6 Pentru a nu muri trupeşte şi sufleteşte osânditul la moarte caută înfrigurat calea de a relaţiona cu divinul. În acest sens, sugestiv este poemul Rugăciune din celulă a lui Radu Gyr. Încă de la început este invocat Dumnezeu, cu evlavie şi pioşenie încarceratul i se adresează cerându-i apărare şi milostivire: „Doamne păzeşte-mă, Doamne ai milă”. Starea de dramatism lăuntric e sugerată prin repetiţia vocativului „Doamne”.

Nemaiputând suporta reducerea sa din fiinţă creată de Dumnezeu în „scorbură veche’ ntr’ un tei” şi că „în noaptea mea şi-a lăsat Amintirea prăşilă toate năpârcile” poetul se crede îndreptăţit a cere Creatorului îndurare, apărare, milă.

Poetul cultivă tonalitatea violentă nu numai pentru a configura dimensiunea suferinţei morale ci şi pentru configurarea lirică a spaţiului de detenţie. În întreaga creaţie carcerală, Ioana Cistelecan în volumul Antologia poeziei carcerale: „distinge două 5

Aspazia Oţel Petrescu, Răspuns unui frate mai tânăr, contrariat că îl consider pe Mihai Eminescu creştin, publicat în revista „Veghea”. Eminescu şi ortodoxia, nr.

1, 2010, reluat în volumul, A fost odată, Bucureşti, 2011.

6 Crina Mihaela Palas, Literatura detenţiei şi a rezistenţei anticomuiste, Teză de doctorat susţinută la Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, 2011.

34

dimensiuni: coordonata spirituală, punctând relaţia personală şi în speţă, personalizată între poetul încarcerat şi divinitate, precum şi cea esenţialmente umană a suferinţei autentice – în jocul interdependenţei acestora intervine oarecum colateral esteticul.”1 Gama de trăiri a încarceratului este de o mare diversitate, trăirile având o conotaţie negativă, determinate de teroare, foamete, suferinţă, frig, bătaie, muncă silnică. Universul carcerial are ca nucleu celula, carcera, suprema izolare. În Evadare trecută, Lena Constante oferă o descriere cadenţată, ritmată, stilizată a celulei: „celula aproape patru metri pătraţi, ziduri murdare, mâzgălite cu diverse texte, unele pe jumătate şterse, altele lizibile. Uneori mişcătoare. Încercări de calendare. Un pat de fier, o saltea de paie. Un cearceaf curat, o pătură cazonă aspră. O masă. Un scaun. Fără fereastră, un bec electric, chior, răspândea zi şi noapte o lumină gălbuie. Lumina aceasta amestecată cu palida lumină a zilei, intrând printr-o deschizătură pătrată, aşezată deasupra uşii, îmi provoca o latentă stare de greaţă”.2 Carcera e mai apăsătoare: „în carceră...Acolo mă aştepta frigul(...) îmi e frig, îmi e frică. Prea multe necunoscute. Prea multe pericole.”3 Într-un astfel de spaţiu –carcera reduce existenţa până la limita rezistenţei. E un spaţiu imposibil de surmontat de unul singur, un spaţiu cutreierat de spaime, un spaţiu din care nu poţi evada decât coborând în oniric sau intrând într-o corespondenţă spirituală cu Dumnezeu cufundându-te în visări, în meditaţii profunde şi îndelungate sau determinate de voinţă. Într-un astfel de spaţiu, închegat sub semnul profetului Iona – cercul – condamnatul îşi construieşte o altă realitate, ascultă de o altă ordine, ordinea cosmică. Acea noţiune poetică numită timp nu mai are nici un fel de măsură într-un astfel de spaţiu şi ca să poată fi surmontată de unul singur este nevoie acută de ajutor, de certitudini, de o energie cu forţă cosmică, de Dumnezeul cel Omniscient şi Omniprezent, martor al suferinţelor pironitului între zidurile carcerei. Şi totuşi trebuie să asculte, dincolo de voia sa, şi de o ordine telurică reprezentată de „străinul” care-i cutreieră carcera. „Străinul” poartă pecetea maleficului, întrupat în anchetator, în gardian, în torţionar. La starea de deznădejde, de descurajare duc nu numai privaţiunile ci şi agenţii privaţiunii. Între frig, foame, întuneric, tortură şi agenţii privaţiunii, ca într-o menghină, ca într-un cleşte stă prins eul suferind, părăsit al încarceratului. Suferinţa îi rafinează însă sufletul, îi aureolează mintea, îl întoarce în reverie, miracol, iar miracolul înseamnă poezie şi poezia înseamnă ieşire din starea de deznădejde. Paradoxal intrarea în noua stare lirică de poezie înseamnă o nouă încarcerare, dar una fascinantă, fascinaţie produsă de forţa cuvântului.

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

Cuvântul, sacră catedrală în care poetul orchestrează magistral iar imnul de slavă, suspinând de pe corzile magice şi devenind poezie, îl ajută să învingă tristeţea morţii. Pe Radu Gyr, creaţia artistică l-a ajutat nu numai să depăşească situaţii limită în închisoare, refugiindu-se înlăuntrul universului magic al poeziei, dar i-a întărit credinţa în singura forţă cosmică – Divinitatea. Deznădejdea, descurajarea sunt pentru el sentimente necreştine şi de aceea creaţia sa lirică, care a reuşit să treacă dincolo de zidurile de netrecut ale închisorilor, a fost supranumită „psaltirea închisorilor”.

Această sfântă carte a întors atâtea suflete întemniţate de pe calea disperării, redându-le liniştea, pacea, armonia, credinţa.

Tema majoră în lirica lui Radu Gyr este credinţa în Dumnezeu cel Atotputernic care îngăduie suferinţa transformând-o în scară spre cer, rostuieşte, alină, dă speranţă şi mai ales biruie, ca-n Troparul Învierii unde moartea este călcată cu moarte devenind dătătoare de viaţă. Poezia carcerală ivită din starea de graţie a condamnatului Radu Gyr, se situează în proximitatea divinului încât se transfigurează în rugăciune ca modalitate directă de comunicare a întemniţatului cu Dumnezeu.

Aceeaşi identificare cu Patimile şi Învierea Domnului o găsim şi la Aspazia Oţel Petrescu, ce crede cu tărie că „Dumnezeu ne-a descoperit calitatea harică a durerii, o treaptă mistică, sublimă pe scara mântuirii: Răstignirea fără de care nu există Înviere”.4 Religiozitatea, credinţa şi poezia erau la aproape toţi deţinuţii, hrană şi respiraţie în închisoare. Întrebaţi cum au supravieţuit condiţiilor inumane din închisori toţi au răspuns „credinţa în Dumnezeu”, iar apoi poezia. Rugăciunea – respiraţia sufletului – avea un rol balsamic, aseptic, tămăduitor pentru deţinut, dar aceasta doar legată de cei ce scriau sau memorau poezii, ca un exerciţiu neîntrerupt. Ca nişte creştini practicanţi, deţinuţii considerau că pot dovedi o credinţă sinceră şi tare în Dumnezeu doar prin răbdare şi umilinţă.

De aceea suferinţele erau considerate încercările lui Dumnezeu, folositoare pentru călirea sufletului, nişte exerciţii asemeni cu ale sportivilor care până la competiţie se antrenează intens pentru a fi în formă maximă la momentul concursului.

ALINA DULĂU

1

Ioana Cistelecan, Antologia poeziei carcerale, ClujNapoca, Editura Eikon, 2006, P.5 2 Lena Constante, op.cit.pp.21-40 3 Ibidem

4

Aspazia Oţel Petrescu, A fost odată, Bucureşti, F.E, 2011, p.601

35

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

IN MEMORIAM PROF. UNIV. DR. ARCADIE HINESCU (1942-2011)

O

, cât aş fi vrut ca această colegială şi prietenească omagiere aniversară să nu fie postumă ! Destinul implacabil nu ascultă însă de voinţa noastră, şi iată că în loc de obişnuitele urări aniversare, trebuie să scriu o evocare, – îndurerată căci vorbesc despre un prieten înălţat la cele veşnice, dar luminată de aducerea-aminte a anilor noştri de prietenie şi colaborare didactică şi cărturărească. În toamna anului 1966, în cadrul Grupului Şcolar Forestier a luat fiinţă Liceul Industrial de Prelucrarea Lemnului – cred că aşa se numea la început, apoi în cursul anilor a avut diverse denumiri – şi la acest nou înfiinţat liceu blăjean a fost în primii ani o concurenţă apropiată de a Liceului pedagogic blăjean pentru că se spunea că absolvenţii, după 5 ani de studii şi practică vor ieşi tehnicieni. Profesorii erau în majoritatea lor tineri, absolvenţi de facultate sau în primii ani de învăţământ.

Pe lângă materii de cultură generală, evident că se predau materii de specialitate, şi cum este, de asemenea normal, ele deţineau ponderea în planul de învăţământ. Erau predate de ingineri repartizaţi la Combinatul de Prelucrarea Lemnului din Blaj, şi acesta înfiinţat numai cu 4-5 ani înainte, şi unii dintre ei, descoperindu-şi o adevărată vocaţie didactică au rămas în învăţământ. Printre aceştia şi Arcadie Hinescu. Venea de la Politehnica braşoveană, al cărei absolvent strălucit (şef de promoţie) fusese şi se bucura între noi de faima că i se propusese să rămână asistent universitar. Vocaţia lui didactică s-a vădit în câteva calităţi, care din păcate, în învăţământul de azi, sunt tot mai rare, deşi esenţiale: o bună pregătire de specialitate, care-ţi permite şi adaptarea didactică a conţinutului lecţiei la nivelul clasei, punctualitate, corectitudine şi obiectivitate, şi pasiune pentru obiectul predat, care evidentă fiind, poate crea adepţi, sau pe termen mai lung – o adevărată şcoală. Alături de alţi profesori a contribuit la admiterea în învăţământul superior, mai ales la Institutul Politehnic din Braşov, într-un procent covârşitor, într-o vreme când admiterea la facultate era un examen foarte serios, încât conducerea liceului, cadrele didactice, Inspectoratul Şcolar Judeţean au fost felicitate de către decanatul facultăţii braşovene. Mulţi ingineri care s-au remarcat în combinatele de prelucrarea lemnului îşi datorează buna pregătire profesională şi acestor entuziaşti ingineri-profesori, care le-au direcţionat specializarea încă de pe băncile liceului blăjean.

Pasiunea lui Arcadie Hinescu pentru studiu s-a vădit în depăşirea orizontului specialităţii, dovedind o curiozitate intelectuală cu totul neobişnuită şi făcând o adevărată pasiune pentru cercetarea şi cunoaşterea trecutului istoric şi cultural al Blajului.

Poate a contribuit la această pasiune şi amintirea relaţiilor culturale dintre Bucovina natală şi Blaj. Acolo, la Cernăuţi plecase după 1848 Aron Pumnul din Cuciulata Făgăraşului, devenind apostolul deşteptării naţionale. De când s-a deschis, din 1973, Biblioteca Documentară „Timotei Cipariu” din Blaj, ca filială a Bibliotecii Academiei din Cluj, era în mod frecvent în sala de lectură a acesteia, alături de câţiva colegi ai săi şi, mai ales, alături de profesorii blăjeni din perioada interbelică: Ştefan Manciulea, Teodor Seiceanu, Nicolae Albu, Gh. I. Biriş (Radu Brateş), Ioan Vultur, Emil Nireşteanu ş.a. S-a legat sufleteşte mai ales de eruditul Ştefan Manciulea, pe care-l socotea părintele său spiritual, aşa cum mărturiseşte dedicaţia de pe dicţionarul bio-bibliografic, Oameni de ieri şi de azi ai Blajului alcătuit în colaborare cu soţia sa Ana. Apropierea de aceşti venerabili dascăli, unii autori de cărţi, i-a dat o idee originală şi îndrăzneaţă.

Cum era şi diriginte, s-a gândit ca la unele ore de dirigenţie să invite pe aceşti profesori să susţină prelegeri despre trecutul Blajului. Zic originală, pentru că dădea clasei un aspect de aulă universitară, şi îndrăzneaţă pentru că simplul fapt de a invita să vorbească elevilor preoţi-profesori, din Blaj, a cărui Biserică şi ale cărui Şcoli au fost atât de prigonite după 1948, – iar unii fuseseră chiar în închisorile comuniste, – era, îmi dau acum şi mai bine seama, un act de curaj didactic, de spargere a convenienţelor.

Ca o activitate complementară catedrei şi cercetării a urmat colaborarea la diverse ziare şi reviste. La Arcadie Hinescu – foarte variată şi prolifică: în primul rând articole de specialitate la „Muncitorul forestier”, „Industria lemnului”, „Mobila” ş.a. – şi după câţiva ani de colaborare asiduă, a fost cooptat şi în colegiul de redacţie a acestor publicaţii. Dar, a publicat şi articole de istorie, istorie literară, mai ales în paginile jurnalului judeţean „Unirea”, care, săptămânal – avea o pagină „Unirea cultural-artistică”, în care adeseori ni se învecinau semnăturile, aşa cum la sfârşit de an când ziarul judeţean tipărea un supliment cultural (uneori sub formă de almanah), în fapt o veritabilă revistă de cultură, era semnatarul celor mai multe articole.

Aş spune că în activitatea didactică am dorit „să ţinem aproape”, cum se spune astăzi într-un limbaj stereotip, dar Arcadie a fost întotdeauna cu un pas înaintea mea: a obţinut gradul didactic I, a publicat prima carte, a trecut un strălucit doctorat la Academia de Ştiinţe Economice din Bucureşti, a ajuns cadru didactic universitar, înaintea mea; a scris despre cărţile mele recenzii prieteneşti, cu aprecieri colegiale generoase. Eu n-am putut să-i răspund cu reciprocitate, decât la Oameni de ieri şi de azi ai Blajului, pentru că lucrările lui erau de specialitate mie străină, totuşi ţin minte că la debutul său editorial – Analiza valorii în industria lemnului şi la manualul de Tehnologia fabricării mobilei, am spus câteva cuvinte, care nu erau „o recenzie” ci expresia bucuriei colegiale la asemenea – pe atunci – evenimente didactice, căci trebuie să reamintesc că apariţia unei cărţi era o treabă de durată, şi nu era deloc uşoară.

Am luat de asemenea cuvântul atunci când a fost promovat director al Combinatului de Prelucrarea Lemnului din Blaj. Am spus atunci că îl recomandau pentru aceasta prestigiul dobândit printre profesorii ingineri ai Blajului, activitatea ştiinţifică şi probitatea profesională. Acum, cred că nu era o funcţie potrivită pentru temperamentul său, prea binevoitor şi lipsit de fermitate (sau chiar duritate) pe care alţi „şefi” din acea vreme le aveau cu asupra de măsură. Pentru el a fost o funcţie prea solicitantă, stresantă chiar, de aceea „revenirea” în învăţământ, mai ales în cel universitar bălgrădean, a însemnat o reconfortare sufletească şi o împlinire a vocaţiei ştiinţifice şi didactice, despre care vorbesc numeroasele cursuri universitare, studii şi articole, participarea la simpozioane şi sesiuni de comunicări din ţară şi străinătate. Dar despre bogata sa activitate la Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, la care a lucrat aproape de la întemeierea ei, vor vorbi colegii săi, de la asistenţi, până la profesori şi decani, cu mai multă competenţă şi informaţie. Eu am evocat, cu nostalgică aducere aminte anii tineri ai activităţi noastre comune de profesori blăjeni.

ION BUZAŞI

36

D

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

IONEL DULĂU (1934-2012)

upă o lungă suferinţă, sufletul lui Ionel Dulău s-a despărţit de „ambalajul” lui pământesc în ziua de 14 februarie 2012. Blăjeni şi Bieni, prieteni, colegi, în număr mare l-au readus pe ultimul drum, între capela Arhiereilor şi locul unde se va odihni pentru totdeauna, cimitirul Blajului.

A traversat Blajul, pe care îl iubea din tot sufletul, de la un capăt la altul. Era deosebit de mândru, pe bună dreptate, că a învăţat la şcolile Blajului, pe băncile, de pe care şi-au luat zborul în viaţă atâtea personalităţi şi unde s-a născut şi s-a răspândit la toată suflarea românească – sentimentul demnităţi naţionale şi voinţa de neînfrânt pentru unirea tuturor românilor. ASTRA, despărţământul „Timotei Cipariu” Blaj, Asociaţia „Fii Satului Biia”, Asociaţia culturală „Augustin Bunea” Blaj – au pierdut un membru valoros, iar conducerea acestor asociaţii vor resimţi lipsa acestui spirit preocupat mereu de propăşirea culturii şi spiritului patriotic. Este suficient să ne amintim însufleţire recita poeziile lui Mihai Eminescu la manifestările culturale.

IOAN SĂLCUDEAN

Mi-e dor de mama I În sat de vin din când în când Dorul mă-ndeamnă, Adeseori plângând, Să-ntreb de tine mamă.

II Uşa curţii e încuiată La poartă bat mereu Dar nu vii niciodată Să-ţi vezi băiatul tău.

Mă podideşte plânsul bine, Şi nu pot nici să le vorbesc Cât de dor îmi e de tine.

În sat când vin din an în an Nu-i mai văd pe tetea Onicu şi Viorel Şi nici pe tetea Mărian.

IX Din dorul care m-a cuprins Amintirile mă-ndeamnă Să-ţi recitesc ce eu ţi-am scris …Atuncia într-o seară.

Când pe lângă casă trec nătâng Îmi vine să plâng.

III Dacă o întreb pe Cica De tine şi de voi, Ea nu zice nimica …Şi plângem amândoi.

X Tu, mamă torci Din când în când, Tu ochii ţii-i întorci Şi mă priveşti plângând.

Mă fac că nu te văd …Dar scriu pe coala-ntinsă Durerea ta nemărginită Ce vreau s-o văd azi stinsă.

IV Te caut pe la unchiul Gheorghe Până seara târziu Dar n-aud ale tale vorbe Şi plânsu-mi e-n pustiu.

XI Şi nu s-a stins durerea ta Ce viaţa-ntreagă te-a cuprins, Ai dat durerea altora, …Doar tu te-ai stins.

V Mă-ntorc apoi spre U ̎ ngurenı̎ La coliba ta din lemn, Unde dormeai pe reci coceni, Cu trupul strâns ca într-un ghem.

XII În clipe grele, clipele durerii Aminte de tine ne-om aduce, Şi ca semn al neuitării Ţi-am ridicat în„Ungureni” o cruce.

VI Îţi văd o rochie în cui Şi câlţii torşi pe vechiul fus Dar toate sunt a nimănui Că tu te-ai dus, că tu de-ai dus…

Blaj, 3-13.I.1988

VII De moare-n sat un om cuminte Eu zic o rugăciune De tine să-mi aduc aminte Mă duc la-ngropăciune.

Eu Nelu lui Sandi lui Cula din Biia, Mi-am lăsat nelucrată moşia. În curte nu mi-am săpat via

VIII Mătuşile când le-ntâlnesc

Nostalgie

Sunt supărat acuma Că nu mai am Nici pe tata, nici pe muma.

Vara când e cald Nu mă mai scald, La Moară la Iaz sau la Picu Cu Onisie, Aron şi cu Onicu.

Macrişi de pe luncă nu mai strâng ………………………………… dar îmi vine să plâng.

N-am mai fost la coasă în «Dăptău» Cu Vili, cu Ion şi Niculae, Nu am mai băut apă din «Hagău» Şi nu m-am mai spălat în «Vale.»

N-am mai dormit în fân Cu chipul ei în sân Şi-n braţe s-o strâng …………………….. îmi vine să plâng.

Cu consătenii mei de-atunci aş mai da o serenadă la toate «normalistele» din sat sub geam, la poartă sau în stradă.

Să gust mireasma nopţii dulce, Cântând «De-ar fi mândra-n deal la cruce» Să simt îndemnul sfânt al firii Cu serenada «S-au scuturat toţi trandafirii». ……………………… dar dorinţele se frâng ………………………. şi-mi vine să plâng.

Blaj, 12 mai 2008

37

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

POEZIE ŞI PROZĂ

Pe Eminescu călător Îl căutăm în cele stele, Din vis făcut-a naltu-i zbor Iar nouă, aripi pentru ele.

Ce dor i-o fi de-acum de sfânta-i casă, De cel izvor, de iarba înverzită, De fata ce i-a dat o sărutare Făcându-i fericirea înmiită, De marea necuprinsă-n legănare, De lacul din pădurea adormită,

Pe Eminescu călător Îl căutăm în doruri grele, El, în a inimi pridvor Le-a tăinuit, acol’ să-mi steie.

De viaţa lui trăită în durere, De cei străbuni din mituri care-l cheamă, De Doina noastră veche, unsă-n miere, De luncile-nflorite fără seamă.

Pe Eminescu călător Îl căutăm pe lac cu iele, El vrăji făcut-a la izvor Şi-n apă pus-a praf de stele.

Măritul îl ascultă, şi îl doare Că m-i l-a dus devreme-n veşnicie, Porunci a dat din ceruri, să coboare Şi-n noi sălaş să-şi cate, vremi o mie.

PERPETUUM CĂLĂTOR

Pe Eminescu călător Îl căutăm în cea iubire, El însemnă al nostru dor Cu sâmbure de fericire.

Pe Eminescu călător Îl osândim la veşnicire, Ne fie vis şi dor de dor În scurta noastră vieţuire.

Pe Eminescu călător L-om dăltui în nemurire, Ne fie-n veci rătăcitor Şi parte fie-ne-n iubire.

REÎNTORSUL Motto „Din teiul neuitării înflorit / Înmiresmată ploaie mi se cerne, / Să plângem cel Luceafăr nemurit / Plecat în amintire, prea devreme”.

Rătăcitor prin Căile Lactee Spre stele ce se văd ori au apus, O clipă s-a oprit din drum să-mi steie De vorbă cu Măritul, colo sus.

Să-i spuie câte multe îl apasă, Şi ce bolnavă-i lumea părăsită,

ÎNSFINŢEASCĂ-MI-I ŢĂRÂNA Însfinţească-mi-i ţărâna pe aceia care mor Pentru ţara lor şi neamul trăitor pe astă glie, Plânşi să-mi fie în iubirea unei lacrime de dor De urmaşii ce-n pomelnic către Domnul tot mi-i suie.

Ei sunt file-ngloriate ce s-or face nemurire Şi icoane miruite să-i avem de închinat, ‘Nălţătoarele modele şi izvor de apă vie Ce cât ţine astă lume, să tot curgă nesecat. Şi tot ei ne-or fi amnarul ce-o aprinde înc-odată Iasca sufletului nostru, ca să ardem strâmba lume, Şi voinţa ce-ntări-va braţul slab să-l facă faptă Şi să-ntoarcă brazdă nouă peste-o lume ce apune.

De-asta când ‘nălţăm o rugă la uitatele morminte Şi aprindem pentru dânşii muc de sfântă lumânare, Să le cerem iertăciune în smeritele cuvinte Pentru viaţa dată vamă, pe cel câmp numit onoare. *** Voi, eroi ai ţării mele, flori pe-ntinsele hotare, Semănat-aţi sfânta glie cu-al vost’ suflet împăcat, Veşnicească-vă urmaşii într-un gând de înălţare, Să rămână al vost’ nume, peste timpuri neuitat.

MIRCEA DORIN ISTRATE

38

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

SONETE

LVIII

XL

În tăcerea dintre stânci gustat-am jar aprins Izvorul cristalin în mine şi-a deschis arípe Se-aplecase cerul deasupra golului alpin Şi fruntea-mi rezemam la umbra unor clipe.

Se cernea frumosul sub azurul luminat Ca faţa de masă albă la culesul viilor Şi-n limpezimea depărtărilor marmota s-a-nchinat, Sub un ropot de capre-n freamătul stihiilor.

Amurgul se-nteţea jăratic peste creste Se-arunca-n vâltoarea lacului aprins de dor Panglicile lunii argintii fluturau celeste Poveşti ascunse-n calderi în şoapte de amor.

Degust şi-acum al orelor incendiar tumult Când scapă o scânteie zănoagei de demult.

Cireşii-nzăpeziţi deasupra-şi arcuiau coroana Când azur fierbinte raiuri clocoteau în noi În bujori de munte muiatu-mi-am iar pana Să aflu calea dară de-ntoarcere spre nori. Şi-n rotitoare dansuri cerul prindea viaţă, Curgea ca în neştire izvorul când zâmbeai Stele universul îşi năştea-n Amorul Adânc în care-l prinse pajiştea cu cai.

Ah! Oare ce putere-naripată-n strai De ochi lumeşti pân’ astăzi nevăzută fuse Ne-a deschis grădina-n pârgă rai Aşezându-te plăpândă sub inima-mi ce-apuse?

Trag iară de perdele şi-n lăturea le plec Să pot zări bobocul când straiele-i sufléc.

LXI XLIII Să lauzi luna plină înscăunată-n linişti Când lucizi melinii amiezile-şi deşartă În pustia-ntunecimii peste vaste mirişti Tăcerile-miresme în cupe regeşti se varsă. Şi-mi eşti în înserare lumina car’ mă umple Cu limpezimi de sfere ce nu cuprind hotare, Cum valuri se răstoarnă, incendiar şi suple Cum arbori se înşiră şi dansează-n boare.

Se scutură miresme, se dezbracă-n noapte, Se scurg grăunţi de aur desfăcuţi de humă, În lujerul iubirii captiv mă pierd în şoapte Şi-n lanuri de tăcere mă prind ca bob de spumă.

Cu braţele ca ramuri m-aplec să te cuprind Miresme-mbătătoare m-adastă să te prind.

O privire doar şi iar mă prăvăleşte lutul Voirii tale limpezi degrabă să dau samă, Braţe îngerânde îmi ’nalţă tot avutul, Dar într-o clipă colbul îl petrec la vamă. Şi astfel ferecat ca lacul de sub creste Dulcege mâini culeg rubinele cristale, Pădurea-mi arde şi-i prinsă ca-ntr-un cleşte Păşesc pe cerul caznelor gingaşei vestale.

Mă-mbată a ta privire ca vinul din ulcioare, Bujorii dulci de munte roşesc în faţa ta, Dogoarea ne-mblânzită sărută norii-n floare Şi-n caldera iubirii se naşte-o nouă stea. Şi ce puteam culege în magicul serai Decât un strop de miere din pământescul rai.

FRANCISC-MIHAI LÖRINCZI

39

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

ÎN ATELIERUL TATII

N

u ştiu cum şi de pe unde o fi deprins tata meşteşugul lemnului, câtă vreme moşu habar nu avea de aşa ceva, el, moşu, specializându-se înainte de toate în cele ale mândruţelor şi mai apoi în cele ale câmpului, pe astea strunindu-le cu toată priceperea şi dăruirea. Cum nu mulţi o puteau face în sat la Purpura. Căci chipeş era, drăgăstos asemenea, şi asta cât cuprinde, de-i mersese vestea, că nu puteau bietele mândruţe să nu-i arunce câte-o căutătură de răspuns privirilor lui galeşe cu care le învăluia, scăpate din ochii lui drăcoşi, ascuţiţi şi pătrunzători. Ca şi cum i-ar fi şoptit, doar aşa, ca pentru sine: Mai du-te, măi omule, în călcătură, cu ochii tăi cu tot! Că stai să bagi lumea-n boală! E drept că le şi băga, dar le şi făcea felul, nu doar de alta, ci doar aşa ca să-l ţină minte cât a trăi!

Răsplătindu-l fiecare, cu poftele inimii stâmpărate şiaşezate la locul lor, c-un: Mulţam frumos!

Călcând mereu pe-acelaşi drum fermecat, dentoarcere către lumea de vis a copilăriei, aducerile aminte mă copleşesc din nou. Şi-mi dau iarăşi ghes, şimi cer poruncitor să le dezleg din sacul încărcat şi să le dau drumul la lumină.

Stau deseori şi-i admir chipul din poza făcută pentru a fi trimisă tatii pe front, cu nurori şi nepoţi strânşi laolaltă, el cu mama Marie la loc central, eu regăsindu-mă pe undeva mai pe la margine în braţele mumii, bătând, de-acolo de sus, vioi şi vesel, la poarta celui de-al doilea anişor. Pălăria-i neagră, cu boruri ceva mai lăţite decât ale celor purtate de ciobani şi oameni de rând, de pe unde o fi având-o Dumnezeu îl mai ştie!, îi şede şi acum hoţeşte pe cap, coborâtă puţintel pe ochiul drept, gata parcă de un nou şi irezistibil atac. Iar mustaţa, despicată în coadă de rândunică, fălos răsucită la sfârcuri, tronând peste zâmbetu-i şiret şi împungând obraznic umerii obrajilor, îi împodobeşte şi acum, ca şi atunci, chipul mereu proaspăt şi neveştejit, întipărit adânc în mintea mea de copil, cu care vin nestrămutat din vremea de atunci, dinaintea plecării sale în lumea drepţilor, pe calea cea fără de-ntoarcere. Of, moşule, moşule! Până când oare imaginea caldă şi blândă a bunicilor, şi, bănuiesc, nu doar la mine, va stărui înaintea celei de drept cuvenite părinţilor, trecând nedemn peste truda şi osteneala lor de ani şi ani?! Şi, întorcândo pe toate feţele, se pare că aşa va şi rămâne cât a fi lumea asta şi pământul!

Pornisem eu cu gândul la cele ale tatii, dar iată că aţa m-a dus, fără de vrere, tot către cele ale moşului, deşi, pentru scurtă vreme doar, timpul nemaiîngăduindu-l, i-am stat prin preajmă. O fi avut şi el păcatele lui – reţin, de pildă, că era iute de fire din cale-afară, mereu în gâlceavă cu cei din preajmă, mai cu seamă cu cei mari – dar pentru mine moşu a rămas cu adevărat moşu, eu fiind de altminteri, ca cel mai mic între nepoţi, de-a pururi adoratul şi răsfăţatul lui, dragul moşului drag.

În anii dintâi de meserie tata nu avea atelier.

Lucra vara în şură, atunci carul şi celelalte unelte rămânând afară în ploaie, şi pe mine mă durea sufletul de asta, nefiind şi ele la adăpost pe vreme rea aşa cum mă pitulam eu pe unde puteam când era vreme tare, adică ploaie cu tunete şi fulgere, să aibă el loc de ale sale: butucul cel mare pe care cioplea lemnul, în mijlocul încăperii, bancul de lucru, miheiul cum îi ziceam noi, de-a dreapta, pe lângă peretele grajdului, pe care atârnau ferestraie, scule şi unelte fel şi fel, strungul, pe fundul şurii, de unde era însă scos, chiar până afară, atunci când strunuiam butucii roţilor.

Doamne, ce muncă imposibilă! Ce osteneală şi chin mai băga în noi lucrarea asta, până în cel de pe urmă mădular pătrunzându-ne, tăindu-ne aproape totdeauna respiraţia, învârtind la manivelă să dăm turaţie potrivită piesei pentru strunjit. De-abia aşteptam să-l aud pe tata: No ho, ficiorul tatii, să răsuflăm oleacă! ca să mă îndrept de spinare şi să trag tot aerul pământului în pieptul mic, amărât şi costeliv, gâfâind cu inima turată la maximum pentru încă multă vreme. Şi să-mi mai oblojesc băşicile şi rănile palmelor născute din încleştarea cu fierul dur al manivelei. În vremea asta tata îşi făcea, cu ţircălu, măsurile pe care doar el le ştia, hotărând cât mai avem de pătimit. Căci şi el ostenea, poate mai tare ca mine, dând la pedală în ritm cu mine, ca să-mi mai ia din greul învârtitului. Numai că el nu se plângea, aşa cum o făceam eu, nerăbdător să mă elibereze odată să-mi pot relua jocul alături celorlalţi de pe la poartă.

Sâmbăta după-amiaza cobora iarăşi calvarul: trebuia făcut curat în atelier, gata pentru o nouă săptămână de lucru, şi-atunci aşchiile trebuiau mutate în coteţul de alături, căpătând destinaţia de magazie ori depozit de multă vreme, eu aşa pomenindu-l, şi apoi era rândul găuritului roţilor, lucrare mare, grea şi solicitantă la care luau parte mai toţi ai casei: cu tata proţăpit sus pe roata proptită în nişte uluci în stare s-o ţină locului cât timp noi învârteam, doi-trei la un capăt al rudiţei lungi de la car prinsă cu nişte verigi mari de mânerul lingurii, cum îi ziceam instrumentului ce rotunjea gaura butucului, să avem putere mai mare, alţi doi-trei la celălalt capăt şi ne opinteam cu mic, cu mare, din toţi rărunchii să rotim cât de cât uniform scula asta genială.

Se întâmpla de multe ori să iasă vreuna din verigi din mânerul lingurii şi-atunci plonjam în gol dând cu burţile de pământ, spre enervarea cea mare a tatii, de parcă noi aveam vină şi nu el de acolo de sus, de la punctul de comandă al operaţiunii, că adevărată operaţiune era lucrarea asta, de unde ar fi trebuit să vadă totul: Fuljerania voastă la toţ, că nu sânteţ de nicio treabă!, îl auzeam culegându-ne de pe jos pe cei mai mici şi neajutoraţi şi potrivindu-şi la loc instrumentele, rudimentare, dar eficiente pentru vremea de atunci. Iar când lucrurile se complicau, că nu puteam pune în miş-

40

care măgăoaia cu toate opintelile noastre, el se mânia de-a binelea, că avea doar cui să semene, şi numai ce nu ne lua la poceală. Atunci intra în sudalmă luminuţa, care asociată cu dumnezeirea, ne băga în toţi spărieţii.

Eram asemenea unei mârţoage, bătută şi hulită de stăpân că nu putea, de slabă şi hămesită, să urnească din loc povara căruţei: Luminuţa cui v-o dumnezăit!, Că numa la mâncare vi-i gându’! E drept că mâncarea cu mirosul ei ademenitor ce răzbătea dinspre comnă, cum îi ziceam bucătăriei de vară, ne cam perpelea şi ne ducea gândul numai pe-acolo. Că, sâmbătă seara, muma tăia mai totdeauna, fie o raţă îndopată, şi ne frigea jumeri din grăsimea ei, laolaltă cu ficatul ce se făcea mare după îndopat cu boabe de cucuruz puse la muiat, fie un pui ori alte bunătăţi în aşteptarea duminicii. Că, peste săptămână, cine sta să gătească cu atâta lucru la hotar pe capul lor?! Şi-atunci, cum să ne mai stea gândul la lucrul de Sisif al tatii, în aşteptarea bunătăţilor la cină! Mi-aduc aminte cât de ingenios era şi îndopatul raţei, câtă atenţie cerea şi lucrarea asta, mai ceva parcă decât truda tatii, că doar o boabă de apuca pe calea aerului, adică a plămânilor, şi nu pe cea care ducea la rânză, la bătucă, cum îi ziceam noi, şi ea alăturându-se delicateţelor de sâmbătă seara, de apuca pe acolo, zic, numai ce lăsa capul într-o parte şi prindea a se zbate, soră cu moartea. De aceea muma, după ce eu eram dator să-i prind vietatea de pe sub coteţ, pe unde o punea la îndopat, operaţiunea asta căzând totdeauna în sarcina mea - stau acum şi mă gândesc cum ar fi arătat muma întinsă pe foale, vârâtă cu trupul jumătate prin cele cotloane în căutarea vietăţii cu pricina dacă n-aş fi fost eu! – îi prindea cu grijă ciocul în mâna stângă, i-l deschidea punând căuş arătătorul, cu toată împotrivirea fiinţei condamnată la tortură, adică la înghiţit mâncare ori de avea poftă, ori de nu avea – vrei, nu vrei, bea, Grigore, agheasmă! - până ce i se făcea guşa plină, mai mare decât punga pentru tăbac a moşului. Atunci, în încheierea operaţiunii, muma îndesa ultimele boabe la locul lor, trecând cu degetele de câteva ori peste gâtlej, de sus până jos, ca să fie sigură că n-a rămas vreuna rătăcită s-apuce pe altă cale, să nu mai prindă operaţiunea următoare, c-ar fi fost jale mare să pierdem aşa bunătate. Ca să-i crească ficatul, să ne ajungă la toţi, că ce s-ar fi făcut biata mumă de ar fi rămas în starea lui normală, o jumară bună doar pentru unul?!, boabele puse la muiat căpătau niţică sare, iar ca să alunece mai uşor pe gâtlej primeau şi ceva unsoare. Mare meşteşug! Ca să nu întârzii prea mult la jocul încins la poartă, de unde muma mă lua cu greu, totdeauna fără voia mea, dacă aveam mai multe orătănii la îndopat, le prindeam pe toate, le scoteam afară şi le petreceam aripile una pe după alta ca să nu mai fugă, rămânând locului la îndemâna ei şi aşa o putea tuli înapoi la ai mei.

Isprăvind cu găuritul roţilor, că de regulă nu era doar una, se puteau aduna peste săptămână două, trei, dacă nu chiar şi patru, aşezam pe la locurile lor toate piesele de care ne slujisem şi abia apoi treceam la

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

măturatul curţii. Că duminica nu putea intra peste noi în neorânduială, aşa încât până trăgea de seară clopotul bisericii, vestind sărbătoarea, totul trebuia să arate ca la carte. Cu gândul la bunătăţile ce se pregăteau la focul de pe vatră, mai ciupeam ceva din jocul de la poartă, până ce ni se dădea vestea cea mare, a cinei, după care dădeam roată cratiţei celei mari, de aluminiu, adusă de tata de la Braşeu, de pe la chefereul lui, aici aflându-ne fiecare porţia. (Vai, chiar zilele trecute am văzut-o aruncată într-un cotlon al magaziei de lemne, după ce ani şi ani a slujit ca vas pentru apă orătăniilor, şi m-a durut inima de starea în care a ajuns tocmai ea, cea care ne-a hrănit atâta vreme cu bunătăţile ei!). Şi, Doamne, de câte ori nu mă porneam a plânge, de aproape că numi mai era haznă de toate, din pricina porţiilor, ce mie mi se părea totdeauna că a mea nu era mare cât a lui Ilie ori a Cristinei! Şi biata mumă, ca să mă împace, rupea dintr-a ei şi-mi dădea mie, să-mi ajungă. Doar ea făcea asta, ceilalţi nevrând nici măcar să audă de aşa ceva, ba de-ar fi putut scăpa de ochiul mumii, mi-ar mai fi înjumătăţit-o şi aşa câtă era: Lasă-i, dragu mumii, că-i bate muma pe ei, că ei îs răi, şi ui, tu ai acum mai multă ca ei!, o auzeam în vreme ce-mi aşternea suplimentul în blidul cufundos de pământ. Întingeam mămăliga în grăsimea în care se scăldau jumerile, de stăteam să ieşim prin fundul lui afară, păstrându-mi cu grijă pentru la urmă bunătăţile, bucata de ficat încheind totdeauna cina. Să rămân cu gustul lui plăcut! Care şi acum îmi stăruie prin gură! Că pofticios am fost din totdeauna şi pofticios am rămas până în zi de azi! În atelierul tatii venea lume în poveşti ori ca să tocmească lucrări. Pe ăştia din urmă îi primea cu toată grija, să şi-i facă clienţi – nu prea ştiam eu ce e cu clienţii ăştia - şi-atunci tata lăsa lucrul din mână, se aşeza pe mihei, îşi aprindea o ţigară şi dădea drumul poveştii.

Că, proaspăt venit de pe front, avea ce povesti, doar timpul presându-l îl mai oprea. Că-i plăcea să se ţină de promisiune, adică să dea gata lucrarea la termenul stabilit. Să nu se facă de râs, să fie socotit un neserios şi lumea să nu-l mai caute.

Pe mătuşa lui Bogdan o primea totdeauna mai altfel. Că ea venea supărată ca vai de ea, feciorul pierindu-i pe front în apropierea tatii. Şi povestea despre sfârşitul lui îi mai alina durerea: Şi spune, mă nepoate, cum o fost cu Văsălie! îi cerea ea aşezându-se cu lacrimi în ochi pe butucul de cioplit. De la locul lui de odihnă, de pe miheiul înalt, cu picioarele atârnând, el dădea drumul aceleiaşi poveşti, ce o ştia de acum pe dinafară, întristându-se şi el pe măsură ce depăna firul sfârşitului lui văru Văsălie. La o vreme, mătuşa pleca spăşită şi sfârşită, cu colţul năframei cernite ştergânduşi lacrimile, tot mai împuţinate, cum şi trupul ei se împuţina cu zi ce trecea, răpus de durerea morţii lui Văsălie, feciorul ei drag şi scump ca lumina ochilor. Şi eu mă supăram tare, deşi nu-l ştiam pe uncheşu Văsălie, şi nu de puţine ori plângeam alături de ea, de aceea tata, ştiindu-mi felul, căuta câte-un motiv să mă

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

trimită pe undeva, să nu mai iau parte la suferinţa lor cea mare. Că şi pentru omul mare îi greu, darămite pentru un copil de câţiva anişori…

Deseori păşea la noi Gârloanţă, vecinul cel şugubăţ, mereu pus pe şotii, gluma şi voia bună fiindu-i totdeauna la îndemână. Când tata avea mult de lucru, de nu-l mai răzbea, îl lua pe tetea Niculae la ajutor, plătindu-l cu ziua. Atunci nu–mi prea plăcea că, plătit fiind, nu putea sta de vorbă multă vreme, fiind mult mai reţinut. Vorba ăluia, ocupat până peste cap, purtându-şi zilnic capra la păscut pe dunga şanţului, cu răspunsul său invariabil, întrebat ori ba de trecători: ai capră, ai treabă. Acum tetea Niculae avea şi el treabă.

Când venea însă doar în poveşti era cu adevărat sărbătoare, povestea sa răsunându-mi şi acum desfătător în urechi. Că stăpânea un dar al povestirii cum doar moş Culae al lui Cefea mai avea. Ştia mulţime de întâmplări cu Oana şi Ilarie, o familie săracă, mai tuciurie de felul ei, trăind mai mult din mila lumii. Purtau veşnic un sac încăpător pe mână, acolo depunând darurile primite de pe la casele celor ce aveau un pic de stare, uneori mai şi punând mâna pe ce nu era al lor: Leliş, Oano, ciricli!, îndemnă odată Ilarie pe nevastă, băgând de seamă că nu le era nimeni prin preajmă. Oana nu avu curaj şi i-o întoarse omului ei: Leliş, Ilarie, tu! O mai fi şparlit puiul ori ba, cine mai ştie, destul că au rămas de pomină în sat. Cum de pomină a rămas Ilarie şi cu sânjeretele răpit din oala cu varză ce fierbea pe foc în seara de Ajun a Crăciunului, ascunzându-l la sân, sub laibărul de postav, până ce nănaşul coborî din pod cu ceva afumătură pentru finul lui drag. Cum îi ştia felul, nănaşul nu-l scăpă din priviri, şi, văzându-i isprava, îndată ce coborî, îl cuprinsese cu mâinile amândouă peste piept, să-l strângă numai olecuţă de drag ce-l avea la inimuţă, aşa, ca urare de sărbători! Îl năpădiră pe fin toate sudorile şi-l cuprinseseră toate durerile din pricina arsurii, iar din ochii bulbucaţi i se prelingeau lacrimi nu mai puţin fierbinţi. Tetea Niculae ştia să şi dramatizeze povestea, văzându-mă cât de cuprins eram de farmecul ei, şi atunci se pitula pe după stâlpul şurii, să nu fie văzut de cei ai casei, scotea uşurel capul doar cât să vadă rosturile de pe afară, se năpustea şi nu prea asupra puiului şi câte ghiduşii nu-mi făcea. Când venea vorba de sânjerete, îmi ascundea sub cămăşuţa aspră de cânepă, pe sub plimbele nădrăguţilor, un butucuţ de-al tatii, eu purtându-l biruitor şi fălos de colo până colo, iar el, prefăcut că nu mă vede şi nu ştie de isprava mea, mă lua numaidecât la îmbrăţişat şi mă strângea cu adevărat, de mai să-mi dea şi mie lacrimile, pe pieptul costeliv rămânându-mi numai răvaşe de la săruturile aspre ale butucuţului pe post de afumătură.

Veneau şi alţii pe la noi, dar tata îi închina cu poveştile lor cu tot, şi-şi vedea de ale sale, că lucru nu aşteaptă. Mai povesteau ei ce mai povesteau, dar de la

41

o vreme, văzând că tata nu-i mai bagă în seamă, o cam răreau pe la casele lor ori îşi continuau povestea pe la una din porţi, fără tata, el văzându-şi de ale lui în atelier, încât uneori stau şi mă-ntreb, deşi fără rost, la ce bun atâta lucru?! şi atât de greu, totul făcându-l cu puterea braţelor sale: tăia lemnul cât era de gros şi tare ca piatra de uscat ce era, că el nu lucra lemn verde, cu ferestrăul de mână, găurea butucul cât era de gros cu sucala de mână, scobea doar cu dalta de mână, strunjea tot în acest fel, însoţind operaţiunile mai grele, dar care nu era grea la el?! cu câte un câhâit care să-i mai elibereze plămânii de povara astmului câştigat de la front.

Bine că s-a ales doar cu atât, că după grija ce-a arătat-o statul celor rămaşi orfani sau văduve, mai că nu merita sacrificiile de nici un fel! Era şi pizmuit de ceilalţi uneori, văzându-l cum face bani, că doar altfel, ce le-ar fi făcut el? Dar, ştia el o vorbă, cu care se împăca ori de câte ori auzea vreo poveste nelalocul ei: Numa-n pomu cu roade dă lumea cu chetri! În ăl fără de roadă, la ce bun?! Altă cale de câştig el nu ştia, decât munca şi iar munca: Cu lucru, frate, şi din chiatră scoţ lapte!, ne zicea şi nouă începând a ne ridica tot câte unul şi a ne îndemna stăruitor să ne înhămăm la cărăuşia asta grea a lumii, fără atâta crâcnire şi văicăreală.

Greu îşi părăsea tata atelierul, să vină cu noi la hotar, cum ni l-am fi dorit de fiecare dată, că şi nouă ne-ar fi fost drag cu el alături. Aşa, îl lăsam cu lucrul lui la umbră, cum zicea muma, şi apucam fără de el calea lucrului afară în soare, fără leac de umbră deasupra capului: ţâne-te, cure, ce-i pasă lui că stă numa la umbră zua toată! La care tata avea totdeauna argumentul lui: pe câştigu meu de-o zâ eu vă cumpăr pe toţ! Şi la drept, aşa era, poate şi mai mult câştigând el într-o zi lungă de vară. Şi, pe deasupra, tot drept era, că nici nu-i plăcea lucrul ăsta povarnic şi sâcâitor pentru el, care nu făcea în atelierul lui nici o lucrare fără calcule şi măsurători. Ori aici? Ca să ne împace, lua pe Cula lui Chirai, vecinul nostru, de-o seamă şi prieten bun cu Ilie, aproape de rost pe bani să ne însoţească la lucrul de afară, greu şi ăsta şi istovitor din cale-afară. Mai ales sub dogoarea soarelui arzător de vară. Şi, până la urmă, toate erau bune şi frumoase, mai ales când începea Cristina să cânte, de răsuna toată preajma: Cântă, Criştina noastă, că duc io şi rându tău, numai zâ! – zicea el admirându-i glasul duios, cu triluri de ciocârlie.

Seara, tata-şi bea la cârciumă, deţul de vinars, că de aia a lucrat toată zua, ca şi cum noi, ceilalţi, am fi dormit nestingheriţi pe la vreo umbră prin câmp. Avea şi tata ciudăţeniile lui, ca mai toată lumea până la urma urmei.

Din care nu s-a lăsat desprins nici până la capătul zilelor, cu ele şi plecând în lumea de dincolo.

IOAN POPA

42

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

ADOLESCENŢA, O VÂRSTĂ INOCENTĂ a arde, pârjoleşte, este momentul când se trece de la copilărie la vârsta adultă. Totul este în schimbare. Adolescenţa este o perioadă fără echivalent în cursul vieţii.

Cuvântul adolescenţă provine de la cuvântul latin adolescere, care înseamnă creştere. În această perioadă părinţii nu-şi mai recunosc copilul, era bun, ascultător, învăţa nu ieşea din vorba noastră, totul s-a schimbat, a devenit obraznic, recalcitrant, tăcut sau exuberant, cu un cuvânt, nu mai este al nostru. Pe adolescent, părinţii şi profesorii, nu-l înţeleg, corpul şi sufletul lui arde, nu mai este nicio scăpare, vrea să fugă de el însuşi. În această perioadă dificilă din punct de vedere fizic şi psihic, părinţii, profesorii trebuie să ştie că acela care i-a fost „copil” trăieşte o creştere fantastică, i se deschide un drum spre izvoarele vieţii, o adevărată aventură. Aceasta este produsă de hormonii, care dau semnalul de schimbare. Pentru ce acum şi nu altădată rămâne un mister. Rezultatul se vede, se îngroaşă talia din zi în zi, centimetru se adaugă la centimetru, fetele cresc în jur de 10 cm iar băieţii 25 cm.

Părţile care cresc în mod vizibil sunt picioarele. Nimeni nu trebuie să intre în panică atunci când picioarele sunt prea lungi, disproporţionate. Armonia revine la sfârşitul creşterii. Apoi apare un corp de femeie şi o voce de bărbat. Sânii fetelor se dezvoltă, apare părul sub braţ şi sub abdomen, se marchează talia şi silueta feminină, îşi face apariţia. Nu este uşor să te adaptezi la aceste schimbări, creşterea fizică cere o mare energie din partea adolescentului. Aceasta nu înseamnă o creştere numai în centimetri, ci şi o schimbare psihică în inimă şi corp. Adolescentul trebuie să se lupte pentru a se simţi bine în noua lui piele.

Se pune întrebarea când începe adolescenţa? Este dificil de a da o dată fixă, fiindcă fiecare dintre copii este un unicat, fiecare începe să se schimbe când îi bate ceasul, care poate fi mai lung sau mai scurt. Diferenţa între adolescenţi poate fi considerabilă. Băieţii şi fetele au un ritm foarte diferit. Fetele încep a creşte de la 9 ani, cu doi ani înaintea băieţilor şi dezvoltarea fizică va fi rapidă, aşa că la 15-16 ani, fetele au corp de femeie. La băieţi creşterea e mai târzie, dar durează mai mult, poate atinge vârsta de 20 ani. Această diferenţă de creştere între băieţi şi fete are o mare importanţă, fetele sunt mai mature din toate punctele de vedere, fizic şi psihic. După câţiva ani, la sfârşitul acestei perioade, decalajul va dispărea.

Această creştere vertiginoasă aduce cu sine şi o transformare a psihicului. Adolescentul începe să fie conştient că diferenţa între ei şi adulţi nu mai este aşa de mare şi atunci instinctiv îşi va asigura anumite drepturi pe care înainte nu le-a solicitat, în schimb părinţii îi văd aceiaşi şi în continuare, îi consideră tot copii şi de aici se nasc conflictele, care pot să-i marcheze toată viaţa. Acum e perioada când copilul d-voastră fuge de acasă, se bate cu fraţii, cu colegii, fură, minte, se droghează, încep discuţiile, divergenţele în familie şi profesia de părinte începe să fie dură. Familia este pusă la încercare. Dacă la început, copilul a fost o bucurie pentru părinţi, acum a devenit o povară.

Este necesar şi educativ ca părinţii să-şi reamintească de momentele frumoase din viaţa lor familiară, de adevărata dragoste, de circumstanţele când ei s-au simţit fericiţi şi-au fost mândri de-a fi părinţi acestui fiu sau fiică, azi adolescenţi, care le pune probleme şi îi pune la grea încercare.

Este de dorit ca părinţii să scoată din vocabular cuvântul trebuie, tonul imperativ, adolescenţii vor să fie consultaţi, se cred şi ei capabili de discernământ. Să-i lăsăm să se manifeste. Nu luăm decizii referitoare la viaţa lor decât împreună, îi consultăm, să-şi spună şi ei părerea. Dacă părinţii constată că părerea lor este greşită, cu mult tact pedagogic să le

E

demonstreze erorile. De obicei, părinţii spun: Ce ştii tu?! Sigur că n-au experienţa vieţii, dar faptul că a crescut, s-a dezvoltat, adolescentul se crede capabil de orice şi de aici se nasc conflictele. În acest timp, observaţiile părinţilor, profesorilor, educatorilor să degaje un număr de reguli elementare, de principii şi repere care-i pot ajuta. În cazuri extreme se recomandă să se consulte un pediatru sau un psiholog, însă să nu se uite nicio clipă că nimeni nu poate înlocui familia şi că dreptul şi datoria de-a educa sunt pentru părinţi un lucru esenţial ELENA MOLDOVAN Învingerea de sine Toderică, dragul meu, Îţi mai aduci aminte de ziua aceea când ţi-am dat o cărticică s’o citeşti? Te-am văzut atunci cum te-ai dat de –o parte şi dacă ţi-a plăcut tare, te-am văzut cum ai mai chemat băieţi lângă tine şi le-ai spus şi lor.

Te îndemn, Toderică, ca să te rogi de domnul director să-ţi dea ţie cheile de la bibliotecă şi de la muzeu, că ştiu că ţi le dă bucuros. Tu să împarţi cărţile, ce vezi că se potriveşte cu ce şi-a ales fiecare de învăţat. Mai scoate afară muzeul şi împarte obiectele pe la copii. Seminţele dă-le celui ce şi-a ales cânepa, sulurile, celui ce şi-a ales fabricarea hârtiei şi dă-i şi celui ce-ţi cere albumul cu chipuri din viaţa lui Hristos. Să umble muzeul din mână în mână.

Caută de vezi cum munceşte fiecare la învăţătură, că muncitorul bun de acum se cunoaşte. Fă-ţi un caiet din coală, lasă-i fiecărui copil o pagină şi scrie în ce zi a început să înveţe ceva, ce şi-a ales el şi în ce zi a terminat. Ştiu că aceasta-i va plăcea mult doamnei care vă învaţă.. Când zice unul că-i gata, tu să-i scrii numele pe tablă, ca să se ştie cine şi ce a lucrat şi să stea pe rând fiecare înaintea clasei să-şi arate lucrul şi învăţătura sa.

Toderică, vei vedea tu că copiii nu au numai bune, că au şi rele. Nu prea au prevedere ca să se apuce de azi pentru lucrul de mâine şi dacă odată s’au apucat apoi uşor se lasă. Dar copiii de pe satele noastre sunt isteţi şi răbdători şi de aceea cred eu că cu o şcoală nouă, cu învăţătură de sine, voi veţi scoate ţara noastră în fruntea altor ţări.

Te mai rog de ceva, Spune-i doamnei care vă învaţă, să te lase să aduni odată copiii şi să le spui că nu e bine să se certe, să se bată, să mintă, să fure. Să le spui să se învingă pe sine. Când se învinge copilul pe sine, atunci nu trebuie să-i spui ce să facă şi ce nu, că ştie el prea bine. Învingerea de sine e de la Dumnezeu Să ştii, Toderică, că doamna care vă învaţă pentru asta te are drag. Tu fă-te lor judecător, întreabă-i de vreau să fie pedepsiţi cei răi, că vor răspunde toţi într’un glas: da. Lasă-i pe ei să dicteze pedepsele, dar să nu rămână niciunul nepedepsit, dacă nu s’a împăcat cumva cu pârâşul sau ori nu a fost iertat. Şi-ţi mai scriu ceva pentru tine. Am băgat de seamă odată că erai cu nişte copii mai mari ca tine şi te râdeau că tu nu ştii să vorbeşti spurcăciuni ca ei şi mi-a părut bine că nu te-ai luat după ei, că te-ai învins pe tine. Mai ia-ţi lângă tine vreo doi, trei copii care să fie la suflet ca tine. Băgaţi-vă printre cei răi şi staţi mândri, că voi nu sunteţi ca ei. Îi vedea tu că cei răi se schimbă. Nu într-o zi, nici în două, dar se schimbă de bună seamă. Dumnezeu vouă vă ajută ca să aibă fiecare parte de învingerea de sine.

Rog pe cetitori să dea această scrisoare copiilor, s’o citească şi ei.

Toma Cocişiu

(din ziarul Unirea, 1925)

43

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

PLASTICA Tabăra Internaţională de Artă „IOAN INOCENŢIU MICU-KLEIN” Ediţia a XV–a, 20.08.2011 – 01.09.2011

D

e câte ori scriu despre Blaj (indiferent de subiect) am acea stare unică răscolitoare, declanşată de şirul amintirilor trăite cu intensitate în oraşul în care m-am născut şi am fost modelat şi format ca om. Paradisul trăirilor şi revelaţiilor mele legate de Blaj se derulează secvenţă cu secvenţă, inimitabil ca într-un decor metafizic suprareal, într-un parcurs în timp pe care-l retrăiesc cu intensitatea febrilă a renaşterii.

Astăzi oraşul meu s-a schimbat, înfăţişarea lui egalând (ca frumuseţe, curăţenie, ingeniozitate urbanistică şi peisagistică, dar şi pragmatism) multe din frumoasele burguri europene. Felicitări edililor şi tuturor celor care au susţinut această cauză nobilă. Blajul merita o renaştere la propriu, în toate domeniile pentru a încununa faptele şi strălucirea de altădată.

Am revenit acasă, în această toamnă, ca de obicei pentru a derula activitatea complexă a celei de a XV – a ediţii a Taberei internaţionale de artă Ioan Inocentiu Micu-Klein.

Am pornit la drum cu o echipă de artişti profesionişti generoşi şi entuziaşti pregătiţi să lase în viitor un muzeu de artă contemporană cu opere durabile şi cu o identitate stilistică proprie, originală.

Condiţiile de lucru însă, pentru artişti, au fost vitrege, improvizate şi de multe ori precare şi neconforme cu desfăşurarea actului de creaţie. Locaţia de la Teologie a fost, deci, improprie atât pentru şedere (spaţiu mic restrâns cu patru paturi uneori suprapuse) cât şi pentru lucru, suprafaţa fiind foarte mică, iar lumina de zi necesară lucrului lipsea cu desăvârşire.

Administratorul de la Teologie ne-a fost şi el ostil pentru că nu ne-a pus la dispoziţie o sală de clasă pentru lucru şi nu ne-a permis nici posibilitatea de a ne relaxa seara în salonul cu televizor.

Cu toate aceste neajunsuri, artiştii şi-au desfăşurat activitatea cu plăcere şi dăruire fără să comenteze.

Expoziţia deschisă la finele taberei dovedeşte cu prisosinţă profesionalism, originalitate şi valoare.

MARIAN CONDRUZ – ne aminteşte de timpul suprareal al lui Dali, dar şi farmecul unui spate de femeie pictat doar pentru zei, intr-o gamă plină de valori cromatice diafane uneori, dar şi contrastante.

GELU COSTEA – adulmecă simboluri în prejma siluetei umane. Exerciţiile cromatice şi metoda de lucru spontană cu irizări şi transparenţe, surprind.

ELENA DĂSCĂLESCU – cochetează cu exerciţiul de sinteză unde formele închid şi deschid uneori cu o forţă directă, fără tentă poetică. Culoarea îi sublimează ideile subsumându-le şi declanşând revelaţia.

GABRIELA DOBRE – porneşte de la un nucleu ideatic puternic, încercând prin asocieri cromatice de mare contrast să şocheze, să atragă.

AUREL DUMITRU – îşi asumă acelaşi exerciţiu multifuncţional meşterind cu dăruire formele. Culoarea se naşte în obiectul pe care îl creează încorporând atmosfera şi lumina.

CORNELIU DRĂGAN – îşi declină abilităţile lăsând în mod spontan culorile să irizeze lumina şi în suburbiile umbrei.

VENERA FINOCHIARO – a creat o splendidă galerie de măşti probând originile noastre în cheie modern, relevând trăirile de la poezie la ambiguitate.

GIORGIO FIUME – năzdrăvan ca de obicei, se învârte în jurul unei idei, înnobilând-o folosindu-se de intenţiile tehnice, dar şi de arsenalul cunoaşterii umane.

RĂZVAN IONESCU – străbate acelaşi drum cu obstinaţie, încercând să pună în valoare perenitatea aşezărilor umane prin „oraşul cetate” – concepţia compoziţională şi contextul cromatic care te duc cu gândul la emblematice poeme citadine.

TRAIAN MÂRZA – surprinde spiritual prin aşezarea troiţei în inima naturii cântând haloul de lumină în alcătuiri cromatice bine echilibrate.

MIHAELA MODÂLCĂ – a fost tentată de interpretarea temelor biblice realizându-le printr-un efort aproape declarativ de forţa spirituală.

MARIANA MOYNOVA – care vine din spaţial bulgar, sugerează cu multă cuminţenie temele naturii unde se regăseşte predilect în studiu.

MIHAI DINU PÂNZARU – încearcă în mod spontan cu ochiul minţii stările alotropice şi cele de graţie în care se regăsesc artiştii.

CORINA PERIANU – face un tur de forţă şi de sensibilitate în peisajul blăjan combinând poezia cu ipostazele cromatice ale toamnei deja suverană.

MIHAI PERIANU – un tânăr dotat şi sensibil care a pictat cu multă acurateţe şi gravitate un peisaj autohton.

VLAD PERIANU – care se regăseşte perfect în registrul biblic, dar şi în cultură egipteană (de care pare îmbibat), a realizat o frumoasă operă cu tâlc şi zeificare.

ECATERINA POPA – propagă spirit şi lumină în formele care irizează culoare controlată mental.

MARIA REZEICA – o tânără plină de optimism şi sensibilitate care purcede la un drum durabil încercând o variantă filozofică a lumii în cele două ipostaze ale porţilor împărăţeşti.

MARIETA SAVCEVA – balansează între realismul diurn aproape scholastic şi unele descătuşări care ţin mai mult de valenţe cromatice.

ANGELA TOMASELLI – realizează un puternic portret de impact atât în formă cât şi în etalarea culorii şi care premerge chiar către zonele tactile de interferenţe filozofice.

CENT CAMELIA – realizează lucrări cu un ritm compoziţional premeditat substituindu-i în egală măsură atât culoarea cât şi reprezentările formale.

PETTI VELICI – o lucrare de grafică reprezentând o pădure lucrată cu multă sensibilitate şi acurateţe, dar şi cu eleganţă şi supleţea liniilor ritmice sau aritmice.

ZELEA TIBERIU – urmăreşte cu o gravitate exaltată cromatică peisajului din incintă teologiei. De multe ori ecourile culorii străbat zonele de interes FOV marcând deopotrivă incandescenţa luminii cât şi accentele primordiale ale formelor.

La Blaj, în Mica Romă, cea de ieri şi de azi, spiritul se revarsă odată cu fiecare noua ediţie a Taberei internaţionale de artă Ioan Inocentiu Micu-Klein, iluminând fiinţa aşezării prin reprezentări specifice cetăţii, pe care artiştii le însufleţesc cu dăruire, originalitate şi identitate stilistică.

HOREA CUCERZAN

44

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

SCULPTURILE LUI IOAN DEVA

P

rofesorul Ioan Deva, născut la Blaj în 6 aprilie 1947, se înscrie firesc în lungul şir al intelectualilor din „Mica Romă” ce pun în discuţie serioase aspecte de ordin existenţial şi metafizic. Acesta abordează cu aceeaşi dăruire pictura, poezia, sculptura şi arta fotografică.

Ca pictor preferă limbajul metaforic, pânzele sale invitând la meditaţie şi reverie. În volumele de poezie pe care le-a publicat ideile şi sentimentele sunt ingenios condensate, fie că este vorba de versuri de dragoste sau de cele în care dezbate problema înstrăinării omului în societatea contemporană.

Fără îndoială că Ioan Deva este un mistic, chiar dacă în scris este, poate, mai puţin explicit. Stau mărturie îndeosebi sculpturile sale în lemn, deopotrivă fruste şi rafinate, alcătuite din plinuri şi goluri. Eliminând în foarte mare măsură detaliile, artistul ajunge până în pragul abstracţiunii. Lucrările sale intitulate: Catedrală (Gotică), Teasc (Tiparniţă), Athos, Poarta Isusului, Altar, Înger etc., sunt pătrunse de un autentic fior mistic.

Altar (Dac). De factură abstractă, această sculptură este plină de mister. Pe stâlpul sumar cioplit se află o platformă pe care sunt aşezate trei trepte cu trimitere la cele trei vârste ale omului: copilăria, maturitatea şi bătrâneţea. Elementul oval din lemn de deasupra ar putea întruchipa Ochiul Divin, iar curba alcătuită din fâşia metalică pare a simboliza cerul. Astfel se sugerează continuitatea vieţii în lumea de dincolo.

Romanică. Un soclu înalt susţine trei arcade semicirculare, specifice stilului romanic, care reprezintă un spaţiu sacru. Cea de a treia dintre ele este prevăzută cu o poartă deschisă în care este decupată o cruce. Dincolo de aceasta apare un sfeşnic de o nedezminţită eleganţă.

Poarta îngerilor. Pe o coloană surmontată de câteva trepte se ridică trei arcade semicirculare, pe ultima dintre ele fiind fixată o poartă deschisă, desigur Poarta Paradisului, străpunsă în partea superioară de un triunghi – simbolul Sfintei Treimi.

Catedrală (Gotică). În partea de jos se deschide o poartă. Deasupra ei se înalţă trei arcade în arc frânt, de sorginte gotică, a căror dimensiune scade treptat, două dintre ele având un fel de obloane deschise. În felul acesta se creează un spaţiu sacru de o evidentă simplitate, care ne invită cu generozitate să pătrundem în interiorul său pentru a stabili o strânsă comuniune cu divinitatea. Cele trei arcade fac aluzie la Sfânta Treime.

Teasc (Tiparniţă). Un postament solid susţine două arcade gotice între care figurează un fel de şuruburi cu vârfurile în sus. Alte două asemenea elemente îmbrăţişează una dintre arcade. În felul acesta se creează senzaţia de înălţare spre Divinitate şi deopotrivă de coborâre a acesteia către oameni. Potrivit unei alte interpretări se poate spune că prin intermediul tiparniţei se oferă cărţi Divinităţii.

Athos. Pe un stâlp alb, culoare care simbolizează lumina, ştiinţa dumnezeiască, atemporalitatea, la baza căruia se află o poartă închisă, semn că nu oricine are acces la Muntele Athos, se ridică o biserică impunătoare alcătuită din trei arcade semicirculare, cea din urmă dotată cu uşi deschise ce conduc privirea spre o impozantă cruce. Întreaga sculptură este străbătută de o certă spiritualitate. Este clar că la Athos slujesc călugări devotaţi trup şi suflet lui Dumnezeu.

Poarta Isusului. În partea de jos a sculpturii ne întâmpină o poartă curbată deschisă. Spaţiul decupat sugerează forma unui clopot, flancat în partea superioară de două triun-

ghiuri identice. Simbolistica acestei lucrări poate fi interpretată astfel: Porţile Paradisului sunt deschise, clopotul semnifică Biserica, aceasta pe Isus Hristos, iar triunghiul – Sfânta Treime.

Altar. Pe un soclu în trepte sunt fixaţi doi stâlpi de o supremă eleganţă, coloraţi la mijloc, de care sunt prinse porţi terminate în partea superioară cu arce semicirculare aurite, străpunse de câte un triunghi – Sfânta Treime. În ansamblul său, sculptura evocă uşile împărăteşti ale unui iconostas.

Aripi (Înger coborând). Cu aripile strânse, măiestrit stilizate şi cu penajul ritmat, îngerul păzitor a poposit printre oameni.

Zbor (Înger urcând). Cu aripile desfăcute, pe care întâlnim mici cercuri cu un deosebit efect decorativ, îngerul zboară plin de graţie spre cer. Credem că nu întâmplător întâlnim de două ori câte nouă cercuri pe aripile îngerului. Nouă este una dintre cifrele sferelor cereşti. Înger. Un înger cu aripi mari, ce emană lumină, pluteşte ocrotitor în interiorul unei biserici – Casa Domnului –, sugerată de o arcadă semicirculară proeminentă.

Turnul Babel. Această sculptură abstractă face o clară referire la societatea contemporană, profund marcată de confuzii, în care oamenii nu mai vorbesc aceeaşi limbă, nu se mai înţeleg între ei, fiecare urmărindu-şi doar propriile interese meschine. Se atrage atenţia că unirea oamenilor nu se poate înfăptui decât prin Mântuitorul nostru Isus Hristos.

Orificiile existente pot sugera ferestrele turnului, dar şi lipsa de dialog, de bună convieţuire între oameni.

Fructul oprit. Un copac cu crengile răsfirate, ce poartă un fruct auriu, indică Grădina Edenului. Diavolul viclean, sub forma unui şarpe, îi împinge în păcat pe Eva şi pe Adam, absenţi însă în această lucrare.

Adam şi Eva. Cuplul primordial este reprezentat într-o manieră abstractă de sorginte brâncuşiană. Verticalitatea celor două personaje este întreruptă la mijloc de un element sferic ce semnifică rodul dragostei şi prin extensie perpetuarea speciei umane.

Germinaţie (Grâu). Această sculptură este executată într-o manieră oarecum asemănătoare celei anterioare. Din bobul depus în pământ planta creşte şi rodeşte neîncetat, asemenea întregii naturi.

Ochii pădurii. Aşezată pe un soclu înalt, lucrarea prezintă trei copaci stilizaţi, care se înclină ca într-un gest ritual. Asistăm, se pare, la un fel de horă suprapământeană în care fiinţele îşi găsesc o deplină împlinire.

Fluture. Deoarece trăieşte foarte puţin, fluturele este asociat efemerităţii. Tradiţia creştină îl acceptă însă ca pe o emblemă a învierii.

Ceasul şi ora. Pe aversul unui orologiu, pendulul este aşezat pe verticală, iar pe reversul acestuia, pendulul este poziţionat oblic. În primul caz este vorba de viaţă, în cel de al doilea, de moarte.

Infinitul I. Această coloană, alcătuită din moduli identici, reprezintă o adevărată Axă a lumii, care uneşte lumea subterană, pământul şi cerul. Sculptorul blăjean a realizat lucrarea având, desigur, în vedere ilustra Coloană fără sfârşit a lui Brâncuşi de la Târgu Jiu. Infinitul II. Vizând aceeaşi idee ca şi în sculptura precedentă, autorul dovedeşte o evidentă fantezie în ceea ce priveşte diversitatea modulilor şi felul armonios în care îi combină. De menţionat că dimensiunea modulilor scade treptat odată cu înălţimea coloanei.

Apelând la un limbaj modern în redarea formelor,

45

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012 Ioan Deva ne oferă sculpturi în lemn originale, încărcate de profunde semnificaţii. Fire meditativă, autorul ne atrage atenţia asupra rostului Divinităţii într-o lume din ce în ce mai bulversată, mai alienată, mai imorală. Nu întâmplător, în creaţiile sale apar, în repetate rânduri, trei trepte, trei arcade, triunghiul. Cu alte cuvinte este fascinat de cifra trei. În creştinism Sfânta Treime, alcătuită din Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Duhul Sfânt, constituie, după cum se ştie, fundamentul acestei religii. Cifra trei apare extrem de frecvent în Vechiul şi Noul Testament: cortul şi templul cu trei despărţituri; lui Avram îi apar trei îngeri; trei se leagă de viaţa lui Isus: trei magi, trei ore a stat pe cruce, trei cruci pe Golgota,

filactera de pe cruce scrisă în trei limbi etc. Numărul trei face deopotrivă referire la virtuţile etice fundamentale: credinţa, speranţa, iubirea; adevărul, frumosul, binele; egalitatea, fraternitatea, libertatea etc.

Sculpturile lui Ioan Deva, care abundă în simboluri şi dovedesc unitate stilistică, mărturisesc din plin că artistul este intens preocupat de viaţa omului trăită aici, pe pământ, pe care o doreşte a fi cât mai curată, dar şi de soarta sa în lumea de dincolo. Credinţa sa în puterea Mântuitorului este un exemplu demn de urmat.

CORNEL TATAI-BALTĂ

Altar (Dac)

Teasc (Tiparniţă)

Athos

Poarta Isusului

Zbor (Înger urcând)

Infinitul II

46

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

XILOGRAVURA „DUMINECA STÂLPĂRILOR” DIN STRASTNICUL DE LA BUDA DIN 1816

C

u un an în urmă, în numărul 1 pe 2011 al Astrei blăjene (p. 55-56), supuneam atenţiei dumneavoastră gravura în lemn reprezentând Răstignirea Domnului Nostru Isus Hristos întâlnită în Strastnicul tipărit la Buda în anul 1816. Iată că acum i-a venit rândul altei xilogravuri din aceeaşi carte.

Ilustraţia intitulată Duminica stâlpărilor (11,1x17,3 cm.) reuneşte două scene: Învierea lui Lazăr şi Intrarea lui Isus în Ierusalim. Deşi comuniunea celor două teme într-o singură imagine este puţin răspândită în iconografie, ea este justificată din punct de vedere biblic, întrucât Învierea lui Lazăr se sărbătoreşte în sâmbăta dinaintea Intrării lui Isus în Ierusalim (Floriile sau Duminica Stâlpărilor), iar troparul celor două sărbători este acelaşi: „Învierea cea de obşte mai înainte de patima Ta încredinţându-o, pe Lazăr din morţi ai înviat, Hristoase Dumnezeule; pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie, Biruitorului morţii strigăm: Osana, Celui dintru înălţime! Bine eşti cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului”. Hristos a fost întâmpinat ca Mesia cel mult aşteptat, Împăratul lui Israel, datorită învierii lui Lazăr la patru zile de la moartea acestuia. În partea stângă, ocupând aproximativ o treime din economia imaginii, este înfăţişată scena Învierii lui Lazăr. Cele mai vechi reprezentări ale ei se întâlnesc în catacombele romane şi datează din secolul al III-lea. La început, scena conţinea doar 2 (sau 3) personaje: Isus (însoţit de un apostol) şi Lazăr, dar treptat ea a luat amploare, astfel că din secolul al XII-lea apar apostolii şi mai mulţi evrei1.

Doar Evanghelistul Ioan (11, 1-45) descrie acest eveniment care constituie ultimul miracol săvârşit de Fiul Lui Dumnezeu înainte de Patima Sa pe cruce2. Isus înştiinţat fiind despre boala lui Lazăr – bun prieten din Vitania (Betania) la care a înnoptat de mai multe ori – spune: „Această boală nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu”. Mântuitorul se îndreaptă spre casa lui Lazăr, dar ajunge prea târziu deoarece acesta era îngropat deja de patru zile.

Lazăr era jelit de surorile lui, Marta şi Maria, şi de o mulţime de evrei. Isus a lăcrimat şi El. A mers apoi la mormânt, unde a cerut să fie îndepărtată lespedea şi a strigat: „Lazăre, vino

afară!”, iar mortul a ieşit înfăşurat în „scutecele de îngropare”3.

Firea dumnezeiască şi firea omenească a lui Isus sunt evidenţiate acum, Canonul sărbătorii surprinzând foarte bine aceasta: „Lăcrimând ca un om pentru Lazăr, l-ai ridicat ca un Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, „în drumul către moartea de bună voie, S-a arătat pe sine Biruitor al morţii, înviind un om aflat în mormânt de patru zile”4. În prim-planul gravurii noastre apare Isus, aureolat (cu nimbul cruciger cu inscripţia O.ω.N.), purtând veşminte lungi, specifice, desculţ, urmat de apostoli, redaţi asemănător. La picioarele Lui sunt îngenuncheate Marta şi Maria, surorile lui Lazăr. Maria Îl priveşte pe Hristos, având capul şi mâinile ridicate spre El. Puţin mai sus decât ele este redat Lazăr, aureolat, legat în giulgiu (după obiceiul de înmormântare), în picioare, în mormântul de pe care tocmai a fost îndepărtată lespedea, pentru ca el să poată învia. Isus, în faţa sa, cu o înfăţişare împărătească, maiestuoasă, îl binecuvântează cu mâna dreaptă, în timp ce în mâna stângă ţine un sul închis, care conform tradiţiei, ar conţine cuvintele: „Lazăre, ieşi şi vino aici!”5. Isus nu ascunde minunea, cum a făcut de exemplu cu învierea fiicei lui Iair, ci dimpotrivă. Astfel sunt prezenţi mulţi oameni6, care însă lipsesc din gravura noastră.

Un munte destul de arid (pe care se zăresc doar câteva floricele) se înalţă în planul secund, în timp ce în ultimul se vede cetatea Vitaniei (redată prin clădiri de diferite forme, cu acoperişuri în două ape, cu turnuri şi cupole, una dintre ele cu un drapel în vârf) apărată de un masiv zid de piatră cu creneluri în partea superioară şi străpuns de o poartă terminată în arc semicircular. În preajma capului proaspătului întors din lumea de dincolo se află inscripţia cu litere chirilice şi cerneală roşie: Înviiarea lui Lazar.

Conform Evangheliilor, Învierea lui Lazăr precede Intrarea lui Isus în Ierusalim. Acest din urmă episod, numit şi Duminica Floriilor, reprezintă unul dintre Praznicele Împărăteşti, şi este pomenit de toţi cei patru evanghelişti (Matei, 21, 1-11; Marcu, 11, 1-11; Luca, 19, 28-38; Ioan, 12, 12-16).

1

I. D. Ştefănescu, Iconografia artei bizantine şi a picturii feudale româneşti, Bucureşti, Editura Meridiane, 1973, p. 101-102; Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Bucureşti, Editura Sofia, 2003, p. 187; Gaston DuchetSuchaux, Michel Pastoureau, The Bible and the Saints, Paris, Flammarion, 1994, p. 215.

2 Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, op. cit., p. 187.

3

I. D. Ştefănescu, op. cit., p. 101.

Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, op. cit., p. 188-189.

5 I. D. Ştefănescu, op. cit., p. 101-102; Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, op. cit., p. 188.

6 Ibidem, p. 187.

4

47

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012 Isus Hristos călăreşte, cu ambele picioare pe o parte, după obiceiul oriental, o asină. Urmat de apostolii aureolaţi1 şi riguros grupaţi, El intră în cetatea Ierusalimului, întâmpinat fiind ca un Împărat, cu stâlpări de finic, de unde şi numele întregii gravuri de Duminica Stâlpărilor – text scris de asemenea cu cerneală roşie şi litere chirilice într-un fel de nişă ce se deschide în partea superioară a gravurii. Aureolat, ca de obicei cu nimbul cruciger cu inscripţia O.ω.N., Isus se află în centrul compoziţiei (şi de fapt al întregului univers)2.

El binecuvântează cu mâna dreaptă, iar cealaltă o ţine, cu un rotulus închis, pe genunchi. Asina calcă peste hainele pe care copiii le-au întins pe pământ în semn de respect pentru „Biruitorul morţii”. Deşi greu de crezut că ar putea lipsi copiii de la o asemenea sărbătoare cum a fost considerat momentul intrării Mântuitorului în Ierusalim, ei nu sunt pomeniţi în textele Evangheliilor. În reprezentările iconografice, cum este şi cea de faţă, ei apar însă întinzând hainele pe jos şi ţinând în mâni ramuri de palmier (sau finic)3 – simbolul victoriei, ascensiunii, regenerării şi nemuririi4. Apariţia copiilor se datorează aşadar Evangheliei apocrife a lui Nicodim5.

Compoziţia este încheiată în partea dreaptă de o verticală ce reprezintă poarta Ierusalimului, în care s-au adunat evrei cu ramuri de palmier în mâini. Ei au venit ca să-L primească pe Cel despre care au auzit că L-a înviat pe dreptul Lazăr. Strâns grupaţi, deoarece aşa le permite spaţiul în care sunt aşezaţi, aceştia poartă veşminte lungi şi au fizionomiile uşor diferite, reprezentând bărbaţi, femei şi copii.

Poarta Ierusalimului este legată de cetatea propriu-zisă care se află în ultimul plan, redată de ziduri şi diverse clădiri, care de care mai pitoreşti, de factură ucraineană. În centrul întregii compoziţii Duminica Stâlpărilor, deasupra grupului apostolilor, se zăresc dealuri cu palmieri în care sunt urcaţi copii cu securi pentru a tăia ramuri. Alţi copii aşteaptă să cadă ramurile sau le culeg pe cele căzute deja la pământ. Şi mai în spate observăm o construcţie în formă de turn, un bastion prelung ce sugerează un fel de avanpost şi care pare să ocupe golul central ivit între cei doi palmieri6. „Intrarea solemnă în Ierusalim, care este în acelaşi timp, drumul Mântuitorului spre Patima şi moartea de bună voie, este imaginea venirii Împăratului Slavei în Împărăţia Sa. Ierusalimul însuşi este imaginea binecuvântatei Împărăţii a lui Dumnezeu, Ierusalimul ceresc. De aceea apare el” în gravură „atât de împodobit şi de sărbătoresc”7. În grafica de carte românească cele două teme apar de obicei separat, sau uneori o întâlnim doar pe ultima, a cărei importanţă primează, cea dintâi lipsind. Considerăm că originea celor două teme este ucraineană. Ne referim în special la Învierea lui Lazăr (datată 1628) şi Intrarea în Ierusalim (semnată în stânga jos V.) din Cazania lui Petru Movi1

Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Bucureşti, Editura Sophia, 2005, p.96, susţine că apostolii nu ar trebui să fie aureolaţi în această perioadă a vieţii lor.

2 Cornel Tatai-Baltă, Ioan Fărcaş, Iconostasul Catedralei grecocatolice „Sfânta Treime” din Blaj (sec. XVIII), Alba Iulia, Editura Altip, 2011, p. 69.

3 Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, op. cit., p. 190-191.

4 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, vol.

3, Bucureşti, Editura Artemis, 1993, p. 11.

5 I. D. Ştefănescu, op. cit., p. 70.

6 Viorica Guy Marica, Cornel Tatai-Baltă, Surse iconografice şi stilistice ale unor teme figurative din xilogravura românească (secolele XVI-XIX), în Acta Musei Napocensis, XVI, 1979, p.

311.

7 Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, op. cit., p. 192.

la apărută la Kiev în 16378; la Intrarea în Ierusalim (semnată Ilia) din Apostol, Lvov, 16399; la Învierea lui Lazăr (semnată V. U. şi datată 1662) şi la Intrarea în Ierusalim (semnată I. G.) din Triodul de la Lvov din 166710.

Revenind la arealul românesc vom cita următoarele cărţi cu gravurile lor: Triodul de la Buzău din 1700, cu Învierea lui Lazăr şi Intrarea în Ierusalim (ambele semnate Ioanikie B(akov) şi datate 1700)11; Strastnicul de la Blaj din 1773 cu Intrarea lui Isus în Ierusalim (semnată Petru P(apavici) Tip(o)graf şi datată 1773)12; Triodul de la Râmnic din 1782 cu Învierea lui Lazăr şi Intrarea în Ierusalim (ambele semnate Gheorghe Pop(a) Cos(tandin) Tip(ograf) Râm(nicean))13.

La Râmnic mai întâlnim în schimb subiectele şi juxtapuse în ediţiile Triodului din 1731, 1761 şi 1777 (ultimele două fiind identice şi semnate P. C.)14. Asemănarea dintre gravura de la Buda şi ultimele trei de la Râmnic este de netăgăduit, existând între ele doar mici diferenţe (legate de elementele arhitectonice ale celor două cetăţi sau de cele de vegetaţie de pe munţi).

Meşterul de la Buda, asemenea celor râmniceni, comasează armonios cele două scene. Astfel în ciuda împrumuturilor fidele (care predomină în raport cu inovaţia), a abundenţei detaliilor, gravorii reuşesc „să înţeleagă şi să uzeze de avantajele unui montaj care, la prima vedere, nu reliefează pastişă”15.

Din cele arătate mai sus, putem depista o rută a celor două subiecte, care porneşte din Ucraina, de la Kiev şi Lvov, ajunge în spaţiul românesc, la Buzău, Râmnic sau Blaj, iar apoi în Ungaria, la Buda.

Nu în ultimul rând considerăm important de menţionat faptul că gravura în discuţie, alături de celelalte care împodobesc Strastnicul de la Buda din 1816 (Foaie de titlu; Scene din viaţa lui Iosif; Fecioarele purtătoare de mir; Ungerea picioarelor lui Isus; Cina cea de taină; Răstignirea; Luarea de pe cruce; Punerea în mormânt; Frontispiciu cu Învierea), fac din această carte una dintre cele mai frumoase tipărituri româneşti apărute în capitala Ungariei.

ANCA ELISABETA TATAY

8

Vezi imaginea la Ucrainschie cnighi chirillovscoi peciati, XVIXVIII vv. Catalog Izdanii, Vipusc I, 1574 g. – I polovina XVII. v, ed.: T. N. Kameneva, A. A. Guseva, Moscova, 1976, p. 27, fig. 528, 529.

9 Vezi imaginea la Ibidem, p. 28, fig. 699.

10 Vezi imaginea la Ucrainschie cnighi chirillovscoi peciati, XVI-XVIII vv. Catalog Izdanii, Vipusc II, Ceast 2, Lvovscie, Novgorod-Severscie, Cernigovscie, Unevscie Nedania, 2 – I polovini XVII. v, ed: A. A.Guseva, I. M. Polonscaia, Moscova, 1990, p. 13, fig. 1949 şi 1950.

11 Vezi imaginile în Ioan Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche (1508-1830), Tom I, 1508-1716, Bucureşti, Stabilimetul Grafic J. V. Socec, 1903, p. 402, fig. 232 şi p.

403, fig. 233.

12 Vezi imaginea la Cornel Tatai-Baltă, Gravorii în lemn de la Blaj (1750-1830), Blaj, Editura Eventus, 1995, p. 182, fig. 46.

13 Vezi imaginile pe site-ul http://digitool.dc.bmms.ro:8881/R (2 martie 2012).

14 Viorica Guy Marica, Cornel Tatai-Baltă, op. cit., p. 311.

15 Afirmaţie făcută de Ibidem, p. 311 referitor la relaţia Râmnicului cu Ucraina, dar care se aplică şi pentru Buda în relaţie cu Ucraina, întrucât am arătat cum gravura de la Buda pleacă după cea de la Râmnic.

48

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

AUREL DUMITRU SAU GÂNDUL CA MĂSURĂ A LIBERTĂŢII ARTISTICE n cadrul schimburilor pe care filiala U.A.P.R – Craiova le cultivă cu perseverenţă în ultimii ani, pentru a oferi concitadinilor o cât mai amplă perspectivă a peisajul artistic contemporan românesc, Galeria Arta, a găzduit expoziţia personală a lui Aurel Dumitru din Blaj.

Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, secţia pictură – scenografie, promoţia 1971, Aurel Dumitru îşi conturează încă de la debut, traseul în spiritul bivalenţei sale specializări, aceea de pictor şi de scenograf. Marcat de spiritul generaţiei sale, el îşi concepe demersul sub semnul unei deschideri totale la tot ceea ce se întâmplă performant în spaţiul occidental. Dorinţa firească de a distruge canonul impus de arta proletcultistă a început să se manifeste, la noi încă de la jumătatea anilor 60 când sub semnul unei iluzorii relaxări politice tinerii creatori au beneficiat de un contact mai bun cu arta occidentală. A fost doar un început de primăvară, suficient însa pentru ca arta, cultura românească să răsară din nou, după mai bine de un deceniu în care o ideologie totalitară a încercat să modeleze spiritul după chipul şi asemănarea ei. Aurel Dumitru, ca mulţi dintre colegii săi de generaţie, a simţit momentul şi nu a ratat şansa de a se exprima liber, în sensul propriilor lui opţiuni creatoare.

Cunosc mult prea puţin din activitatea de scenograf la Teatrul de Păpuşi din Alba-Iulia, unde a creat spectacole memorabile în epoca, remarcate de critică. A fost una dintre preocupările sale majore, pentru aproape două decenii când după 1989, a optat pentru o cariera didactică la Universitatea de Artă din Oradea. În tot acest răstimp însă, nu a renunţat la cea de-a doua responsabilitate a sa, pictura.

Aceasta a suferit transformări majore, în viziunea sa devenind mai curând o forma vizuală de obiect parietal cu intervenţii cromatice.

Ceea ce face mai bine de doua decenii, Aurel Dumitru, este de fapt un univers apropiat scenografiei, deoarece obiectele sale parietale, sunt compoziţii realizate din bucăţi de lemn, sârmă, piatră, nisip, ceramică arsă, plută, tuburi de culoare şi uneori intervenţii cromatice sau patine colorate. Cu o perseverenţă şi o manualitate rar întâlnită acum, pe care artistul o transgresează din zona scenografiei, el construieşte un univers non-figurativ ale cărui componente însă, identificabile în parte, trimit spre o materialitate frustă încărcată de semnificaţii. Suntem într-un spaţiu contemporan, care încearcă să recreeze geneza unei lumi arhaice, din obiecte comune, banale. Rigoarea în care este concepută fiecare construcţie în parte, ne duce cu gândul la arhitectură, prin coerenţă ansamblului şi minuţia cu care este aşezat fiecare element în parte.

Privite în detaliu sau global, ele degajă o spiritualitate rafinată, cu discrete descendenţe creştine, în sensul artei noastre ţărăneşti, reuşind să ne impună coordonatele complexe ale alcătuirii lumii sale. Definirea acestui spaţiu spiritual aduce în imagini ostentative şi aparent decorative, elemente a căror citire, deschide drumul spre simboluri şi repere recognoscibile cultural, ca aparţinând unui loc primordial. Artistul imprimă lucrărilor, în mod firesc şi în bună măsură conştient, determinarea propriei sale fi-

Î

inţe, deoarece nu poate şi nici nu vrea să facă abstracţie de un arhetip ce ţine de spiritul locului.

In jurul acestor geometrii, mai mult sau mai puţin colorate, receptorul îşi contextualizează imaginea, dezvoltă propria sa poveste pe care fiecare o purtăm în noi, căutând drumul spre propria identitate. Lumea pe care ne-o spune Aurel Dumitru, abstractă în aparenţă şi totuşi atât de concretă în esenţa ei, transmite de fapt ceea ce reprezintă: confruntarea permanentă cu trăiri interioare puternice. Este un teritoriu, când aspru, când blând, pe care se înfrunta propriile sale / noastre certitudini şi îndoieli.

De-a lungul anilor, autorul a căutat, cu luciditate, sensul lucrurilor, încercând să extragă din amalgamul realităţii, constantele destinului nostru colectiv. Arta sa este rezultatul acestui tip de investigaţie îndelung exersat pe un material deosebit de sensibil şi foarte tranşant în sinceritatea sa inocentă, sufletul copiilor, pentru care a creat nenumărate spectacole. Acest tip de exerciţiu probabil, l-a determinat să conceapă realitatea, prin intermediul acestor elemente clare, simple, al căror orizont de semnificaţii, acoperă însă un univers cultural bogat. În proiectele sale vizuale, geometria, ascunsă sau ostentativ afişată, aşează întotdeauna gândurile în structuri riguros construite, într-un limbaj pe care artistul şi-l asumă, considerând că între sentiment şi raţiune, cea din urmă trebuie să primeze. Cred că Aurel Dumitru face parte din stirpea artiştilor pentru care raţiunea este esenţială în procesul creaţiei, deoarece doar prin intermediul ei, imaginea poate avea impactul dorit asupra privitorului.

Concluzia pe care sunt tentat să o consemnez (în urma acestei prime expoziţii personale la Craiova şi totodată a contactului meu cu universul său vizual) este că mă aflu în faţa unui proiect la care autorul a meditat îndelung, înţelegând că prin structura sa interioară, gândul este adevărata măsură a libertăţii artistice.

CĂTĂLIN DAVIDESCU

G

aleria Arta din Craiova, este, din ce în ce mai des, un spaţiu al colaborărilor cu artişti din întreaga ţară. Nu cu mult timp în urma, la jumătatea lunii septembrie, a fost deschisă o expoziţie personală a artistului Aurel Dumitru din Blaj. Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia pictură şi scenografie, membru al U.A.P., Arad şi Oradea, Aurel Dumitru a prezentat la Craiova o expoziţie coerenta şi substanţială, reuşind să compună un mixaj subtil şi bine temperat intre pictură şi obiect, între imaginativ şi materialitate. Pentru că aminteam încă de la începutul acestei scurte prezentări, specializarea artistului atât în pictură cât şi în scenografie, aş vrea să subliniez faptul că am apreciat într-un mod deosebit în aceasta expoziţie, excelentă punere în valoare a lucrărilor, şi un deosebit simţ al echilibrului spaţiului expoziţional, văzut ca un întreg.

Aurel Dumitru nu este „un cunoscut” al scenei de artă craiovene, însă personala sa a avut suficiente date pentru a fi remarcată şi apreciată.

MIHAELA VELEA

49

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

ASTRA ŞI TINERII „PORNI LUCEAFĂRUL…”

Ş

i în acest an, Asociaţiunea ASTRA, Despărţământul „Timotei Cipariu” Blaj, alături de colaboratorii şi partenerii săi de încredere, a organizat, în zilele de 15-16 ianuarie 2012, o nouă ediţie a medalionului literar-artistic „Porni Luceafărul…”, dedicată împlinirii a 162 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu.

Programul manifestărilor a debutat cu depuneri de coroane şi jerbe de flori la bustul poetului din Piaţa 1848, fiind prezenţi reprezentanţi ai mai multor şcoli din Blaj: prof. dr. Claudia Oancea-Raica şi prof. Carmen Simu – Colegiul Naţional „I. M. Clain”; prof. Maria Mărginean, prof. Liliana Crişan – Grupul Şcolar „Timotei Cipariu”; prof.

Bianca Bumbu, director prof.

Livia Mureşan – Şcoala cu Clasele I-VIII „Petru Pavel Aron”; prof.

Cristina Savonea – „Grupul Şcolar Ştefan Manciulea”, prof.

Nicoleta Marcu – Şcoala cu Clasele I-VIII „Simion Bărnuţiu”. Şi-au demonstrat talentul în recitarea poeziilor: eleva Ioana Ghiţă din clasa a XI-a A, de la Colegiul Naţional „I. M. Clain” Blaj şi micuţa Daria Simu, mezina participanţilor la acest eveniment.

Un alt moment al manifestărilor, găzduit de Biblioteca Municipală „Şcoala Ardeleană”, l-a reprezentat întrunirea mai multor profesori, elevi şi oameni de cultură blăjeni, care, într-un cadru cald şi destins, au evocat memoria poetului nostru naţional, prin ampla comunicare cu titlul Închinare veşnică «Luceafărului” poeziei româneşti, susţinută de prof. Silvia Pop, prin diverse intervenţii ale doamnei Simona Frâncu – direc-

tor al Bibliotecii Municipale „Şcoala Ardeleană”, ale prof. Carmen Simu, ale prof. drd.

Diana Tocaciu, ale ziaristului Aurel Roman sau ale inginerului Leah Avram.

Momentul a inclus, de asemenea, o expoziţie de carte dedicată operei eminesciene, organizată de gazdele manifestării – Alina Oprean, Diana Borcea şi Simona Pănăzan – precum şi momente poetice şi lirice omagiale, susţinute de membri ai Cercului de literatură „Astra” de la Şcoala cu Clasele I-VIII „Toma Cocişiu” Blaj (Iulia Ignat, Doriana Stoica, Emilia Csedö, din clasa a VII-a A), îndeaproape îndrumaţi de prof.

Diana Tocaciu, şi de membri ai Cenaclului literar „Fântâni ale darurilor”: Linca Kucsinschi, Ioana Ghiţă, Corina Haidu, Bianca Borcea, şi Brigitta Gombocz, coordonaţi de prof. dr.

Claudia Oancea-Raica.

La această manifestare literar-artistică au participat şi elevii: Raluca Voicu, Andreea Czinczok, Filip Decean, Darius Crişan şi Iuliu Seicean, din clasa a VII-a A, de la Şcoala cu Clasele I-VIII „Toma Cocişiu” Blaj. În cele două zile, am avut parte de momente pline de spiritualitate, deasupra tuturor strălucind „Luceafărul poeziei româneşti”.

CARMEN SIMU

50

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

FESTIVALUL NAŢIONAL DE POEZIE „OCROTIŢI DE EMINESCU”, EDIŢIA A XII-A, 28 IANUARIE 2012

Ş

i în acest an, Blajului, i-a revenit cinstea de a organiza, la Centrul Cultural „Iacob Mureşianu”, cea de-a XII-a ediţie a Festivalului Naţional de Poezie „Ocrotiţi de Eminescu”. Această elogioasă manifestare culturală s-a desfăşurat sub egida Asociaţiunii ASTRA, Despărţământul „Timotei Cipariu” Blaj şi cu sprijinul a numeroşi parteneri şi colaboratori: Primăria şi Consiliul Local Blaj, Consiliul Judeţean Alba, Biblioteca Judeţeană „L. Blaga” Alba Iulia, Uniunea Scriitorilor din România – Filialele Mureş, Alba-Hunedoara, Casa de Cultură „I. L. Caragiale” Ploieşti, Inspectoratul Şcolar Judeţean Alba, Biblioteca Municipală „Şcoala Ardeleană”, Muzeul de Istorie „Augustin Bunea” Blaj, despărţămintele ASTRA din: Alba Iulia, Iaşi, Sibiu, Târnăveni, Târgu Mureş. Între invitaţi s-au aflat: doamna Mioara Pop, director al Bibliotecii Jud. „L. Blaga” Alba Iulia, Liviu Basaraba, viceprimarul mun. Blaj, cadre didactice şi alţi iubitori de literatură. Într-un cadru festiv, de profundă empatie spirituală, evenimentul a debutat prin organizarea unui colocviu literar „Mihai Eminescu, geniul tutelar al românilor”, unde au avut comunicări şi intervenţii scriitorii Aurel Pantea, Nicolae Băciuţ, poetul local Virgil Todeasă şi prof. Silvia Pop. Manifestarea cultural-artistică s-a desfăşurat pe două secţiuni: creaţie literară şi recitare din lirica eminesciană, fiind organizată la iniţiativa doamnei prof. Silvia Pop, preşedinta Asociaţiunii ASTRA, Despărţământul „T. Cipariu” Blaj şi a prof. dr. Claudia Oancea-Raica, secretar general al concursului. La prima secţiune juriul a fost format din: prof. univ. dr. Ion Buzaşi, Maria Daniela Pănăzan, Mioara Pop, Carmen Simu şi Silvia Pop, iar la secţiunea de recitare au jurizat: Nicolae Băciuţ (preşedinte), Ana Hinescu, Simona Frâncu, Virgil Todeasă şi Ionel Covrig. Concursul s-a bucurat de un real interes în rândul adolescenţilor, participând elevi şi studenţi din 25 de judeţe ale ţării şi din Republica Moldova.

Laureaţii secţiunii Creaţie au impresionat membrii juriului prin mesajul artistic, tehnicile de versificaţie şi originalitatea viziunii lirice. Marele Premiu a revenit studentei Nuţa Ana Mihaela, Facultatea de Medicină – USMF Chişinău, Premiul I – Moraru Oana Maria, Facultatea de Jurnalistică – Sibiu; Maximoaia Georgiana, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Suceava; Ilie Cristina, Târgovişte, Kucsinschi Linca, Colegiul Naţional „I. M. Clain” Blaj; Borş Silviu Claudiu, Facultatea de Arhitectură şi Urbanism UT Cluj; Premiul II – Voicu Steliana Cristina, Universitatea Petrol şi Gaze Ploieşti; Topliceanu Ştefan Cătălin, Universitatea „Al. Ioan Cuza” Iaşi; Vasile Cristina, Colegiul Naţ. „Anastasescu” Roşiorii de Vede; Vlad Iulia Măriuca, Colegiul Naţional „Octavian Goga”, Sibiu; Olcar Deniz, Colegiul Militar Liceal „Mihai Viteazul” Alba; Premiul III – Belea Miruna Ştefana, Palatul Copiilor Târgovişte; Ghiţă Ioana, Colegiu Naţional

„I.M.Clain”, Blaj; Şerban Ana Maria, Colegiul Militar Liceal „D. Cantemir” Breaza; Radu Andreea şi Coandă Sorina, Colegiul Militar Liceal „Mihai Viteazul” Alba.

Concurenţii au fost răsplătiţi cu numeroase menţiuni: Aldea Adriana Gabriela – Colegiul Naţional „Horea, Cloşca şi Crişan” Alba Iulia; Cristi Ana Popescu – Colegiul Naţional „I. L. Caragiale” Ploieşti; Gal Annamaria Elena – Colegiul Naţ. „Al. Papiu Ilarian” Tg. Mureş; Vas Ştefan – Liceul Teoretic Dumbrăveni; Ghiţă Laura – Colegiul Naţ. „Anastasescu” Roşiorii de Vede; Turcu Bogdan Lucian (Sebeş); Stanciu Giorgiana Simina, Colegiu Naţional „I.M.Clain”, Blaj; Mare Ilinca – Palatul Copiilor Bistriţa; Gîbu Ana Maria (Dorohoi), Aprilescu Laura (Botoşani); Ştefănescu Marius – Colegiul Militar Liceal „D. Cantemir” Breaza; Sandu Alexandra Elena – Colegiul Naţional „Octavian Goga”, Sibiu; Koss Corneliu şi Trifan Bogdan – Colegiul Militar Liceal „Mihai Viteazul” Alba şi premii speciale: Chirilă Cristina, Pirca Ana Maria, Vlăduţ Ilie – Colegiul Naţional „Octavian Goga”, Sibiu; Ghiunea Adriana, Nicolae Casian – Colegiul Militar Liceal „D. Cantemir” Breaza; Becheanu Despina, Toma Diana – Colegiul Militar Liceal „Mihai Viteazul” Alba; Crăciun Andreea Mariana – Liceul Teoretic „Joseph Haltrich” Sighişoara; Boantă Raluca Florina – Colegiu Naţional „A. Mureşanu” Bistriţa, Scrob Teodora (Alba).

La secţiunea Recitare au fost acordate următoarele premii şi menţiuni: Marele Premiu – Haidu Corina,, Colegiul Naţional „I. M. Clain” Blaj, Premiul I – Berţa Raluca, Colegiul Naţional „Al. Papiu Ilarian” Tg. Mureş; Szoke Andreea, Liceul Teoretic „Andrei Bârseanu” Târnăveni; Boar Denisa, Liceul Teoretic „Andrei Bârseanu” Târnăveni; Premiul II – Radu Camelia, Colegiul Naţional „Al. Papiu Ilarian” Tg. Mureş; Timiş Andreia, Colegiul Militar Liceal „Mihai Viteazul” Alba Iulia; Pârvu Corina, Colegiul Militar Liceal „Mihai Viteazul” Alba Iulia; Premiul III – Capră Mihaela, Colegiul Militar Liceal „Mihai Viteazul” Alba Iulia; Drăguşin Andrei, Liceul Teoretic Dumbrăveni; Cociş Călin, Liceul Teoretic Dumbrăveni. Premii speciale s-au acordat elevilor: Gatea Cristina, Colegiul Naţional „I. M. Clain” Blaj; Ani Daniela, Colegiul Militar Liceal „Mihai Viteazul” Alba Iulia; Szakacs Marieta, Liceul Teoretic „Andrei Bârseanu” Târnăveni.

Partenerii media ai festivalului naţional au fost: Radio Blaj, Radio Regional Tg. Mureş, Radio Reîntregirea Alba Iulia şi publicaţiile: „Unirea”, „Astra blăjeană”, „Cuvântul liber” – Tg. Mureş.

Mulţumim, din suflet, celor care şi-au adus contribuţia la reuşita acestui festival naţional de poezie, desfăşurat în Mica Romă, sub auspiciile geniului eminescian!

Secretar general al festivalului, CLAUDIA OANCEA-RANCEA

51

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

SELECŢIE DIN POEZIILE LAUREAŢILOR pentru că alchimiştii căutau nemurirea iar tu ai găsit-o pe Nastia Nastia păstrează caietul de dictando ca pe o carte de rugăciuni pentru că nevoia de tine îi aduce aminte de baletistele care iubesc muzica şi fecioria albului o urmăreşti în fiecare seară şi legând linia ocultului cu o dantelă de cămaşa ei de noapte visezi împreună cu ea aceleaşi căi ferate care se intersectează la linia orizontului deoarece compromisurile sunt întotdeauna pătate cameliile mi-aduc aminte de Dumas fiul iar Nastia nu a primit flori niciodată pentru că părul ei miroase a vanilie în toată istoria voastră doar absurdul mai are linişte şi vă învaţă să iubiţi Nastia a învăţat să joace baschet în copilărie şi îi place jazz-ul de câteva minute dar totuşi nu-ţi poate lectura manuscrisele fiind prea geloasă pe toamna muzei tale după fiecare ceartă o aştepţi la sfârşitul calendarului pentru că nu ai învăţat să scrii poeme despre oameni sau poate pentru că baletistele iubesc prea mult fecioria albului (Ana Nuţă)

Primăvara, pe partea stângă (Flori ei)

Să dăruieşti fără să ceri, Să nu dai mâinile pe ieri...

Primăvara, sufletul mi-e moale Şi-mi place să te las să-l modelezi Cu câte-un zâmbet cald, de primăvară, Sau cu-n suspin în somnPe când visezi.

Tu să fii tu, eu să fiu eu, Dar încastraţi în curcubeu Tu să fii eu, eu să fii tu Înlocuind cu Da pe NU! (Cristina Ilie) acestea îmi par versuri

Primăvara, cerul îmi e frate Şi îmi şopteşte sincer să îţi spun O floare sau o frunză veşnic verde, Iar eu, fiind albastru, Mă supun.

am palme îngălbenite de fumul ţigării pe care nu am fumat-o. amintiri puncte negre/ arsuri Primăvara, buzele-mi pulsează parcă numere Şi-ncep să-mi cânte doina fără mine; silabe fără paranteze. radicali care par versuri şiruri de emoţii gânduri de sine pe care le-am scris cu diamantul pe masa de sticlă a vecinilor de vis-a-vis n-am scrumieră disper că nu pot să scutur timpul de praf Să nu îmi crezi cuvântul fără buze şi de uitare Cum nici eu nu cred floare şi spun cuvinte Fără tine. care se pierd Primăvara-ţi suflu peste ochi iubire în nonstrofe Şi-ţi pun o lăcrimioară, în părul cas(Linca Kucinschi) taniu; Apoi ca să mă-ntreb, pustiu şi gol de mine: Cerul De n-ar fi primăvara, Aş rezista să fiu?

(Silviu Borş) Privesc cerul, dincolo de grandoarea cu care, El mă priveşte, Să fii… Şi-aş vrea măcar o dată să-l descopăr…..

Să fii un cer şi-un curcubeu, Încerc, în zadar, Să fii un nor într-un eseu, să-mi imaginez, Să poţi să fii un glas divin ce se poate afla Să nu devii un om hain, dincolo de straturile-i Să poţi să crezi în visul meu, suprapuse.

Să îl susţii acum, mereu.

Să fii acel care ai fost, Să plece zvonul fără rost,

Rătăcindu-mă pe lungi alei, continui să-l privesc, ca pe ceva sacru,

52

Şi sper să-mi răspundă la o întrebare nespusă.

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

aminte de privirea mea...

Dar cum vântul aleargă după nori fără să-i prindă Dar nu mi răspunde...

Promite-mi că atunci când luna şi Şi gheaţa îl îmbrăţişează pe foc, neŞi nu mai aştept, soarele vrând să-l stingă, ceva neînţeles. îţi vor călăuzi paşii Tu pleci şi cu tine iei visul etern Ducându-o pe ea departe de Eden, (Cristina Vasile) Îţi vei aminti cum chipul meu o făcea cândva...

Arătându-i că poţi să şi mori.

Iar din Rai, nu mai poţi trimite scriLieduri angelice Şoapte de îngeri se frâng, Promite-mi că atunci când vor cădea sori. în liniile vagi de safir, primii fulgi de nea (Anamaria Prişcă) Se-ascund serafimi în mormânt, Te vei gândi cum a început sfârşitul Se sting aplecaţi spre cuvânt.

Promite-mi că atunci când vei citi prin luna ce cade în nopţi, asta Ocrotiţi de Eminescu armuri îmbrăcate-n cleştar, vei rămâne cu amintirea Oana Maria Moraru mirabil se pierd lopătând, Pentru că asta e tot ce rămâne spre vise şi sori ce tresar.

După o vară adolescentină...

Motto: „Niciodată nu am văzut (Olcar Deniz) o creatură sălbatică să-şi plângă Cu viscol în suflet se pierd, de milă. O pasăre mică poate să şi alte fiinţe cu robe de vânt, cadă de pe o creangă, moartă de cu spiritul lor îmbibat în pământ, I-am spus frig – îngheţată, fără ca vreodată se sting, aplecate-n cuvânt. să-şi fi plâns de milă.” – I-am spus D.H. Lawrence Un marş funerar se înalţă, Să se uite la noi, şi lumile cerului pier, Suntem ca gheaţa şi focul în lumile noastre cu aer nătâng, Care împreună par să aibă totul Mă uit se-aud serafimii cum plâng. Însă nu au nimic. la ultimele cinci ierni (Măriuca Vlad) Numai un strop de apă şi zâmbesc.

Care este aparent mic Au fost iernile mele, calde, Şi cade asemenea unei lacrimi Promite-mi pline cu poezie şi gânduri minuPe care trecutul nostru îl sapă nate.

Promite-mi că atunci când picurii de Şi justifică ale noastre patimi ploaie Când cerul crapă Şi nu-mi fac griji – vor dansa pe trupul tău, Şi rămânem fără de inimi. sufletele sensibile vor veni în fiÎţi vei aduce aminte de atingerile ecare an aici. mele, I-am spus Găsesc mângâiere.

Că suntem ca un nor fără aripi Promite-mi că atunci când vântul Care totuşi continuă să înainteze Pentru că bătrânul Blaj ne va se va juca în părul tău vag, primi iar şi iar. vei simţi mâinile mele cufundate-n Acolo, sus.

Ne va aduna cu răbdare delicateţea genetică a părului tău Ca un vers deja spus şi ne va şopti: ispitelor de negru Cu ale noastre cuvinte în uitare Veniţi. dus…

Promite-mi că atunci când vei miŞi ajunge cu disperarea în prag Apoi va aştepta. rosi Dacă forţa lui va seca?

Iar noi vom veni, flori de lăcrămioare Dacă vântul îl va uita? obosiţi de lumea de afară, vei simţi parfumul meu ce Îi este frică să rămână lângă noi care zdrobeşte cu atâta cruzime te-mbracă Într-un loc unde cerul este secat de lucrurile strălucitoare. seară de seară ploi.

La auzul poemelor tinere, Promite-mi că atunci când vei primi I-am spus vom uita de greutăţile anului trestelele Că atunci când norul va veni cut Vei încerca să-mi găseşti ochii Şi noi vom încerca a-i şopti şi ne vom lăsa îmbrăţişaţi, printre ele Că în prezenţa ploii se va obişnui veşnic Aşa cum noi am făcut. ocrotiţi de Eminescu...

Promite-mi că atunci când te vei Va încerca să lupte pierde în obscuritatea nopţii Până n-a mai putut Te vei opri, vei zâmbi şi-ţi vei aduce Şi s-a ascuns în ale nopţii şoapte.

53

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

BLAJUL DE AZI ŞI FESTVALUL „OCROTITI DE EMINESCU” (Pagini de jurnal) Motto: „Nu noi suntem stăpâni ai limbii, ci limba e stăpânul nostru” (Mihai Eminescu)

F

ără s-o spunem răspicat, convingerea că prezentarea elevilor noştri pe scena Casei de cultură blăjeană, „Iacob Mureşianu”, nu se putea face fără o iniţiere, în prealabil, care era însăşi parcurgerea, în ciuda gerului năpraznic, a distanţei de la Dumbrăveni la Blaj – prindea pas cu pas, viaţă.

Drumul de la margine la centru şi din provincie la fosta metropolă a judeţului Târnava Mică, raportat la cel pe care strămoşii noştri îl făcuseră în alte timpuri, pe jos şi cu „carăle”, avea să fie de data aceasta, ca şi anul trecut, parcă unul magic, dintr-un timp al stereotiplui într-unul al arhetipului.

Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, rulând cu microbuzul pe banda ce se strecura amorţită, şerpuind printre câmpii îngheţate, înţepate ici-colo cu arbori îngânduraţi şi dominate de dealuri când semeţe, când domoale – în timpanele memoriei îmi suna tot mai vârtos îndemnul lui Mihai Eminescu: „Nu noi suntem stăpâni ai limbii, ci limba e stăpânul nostru”. (Constantin Noica) Gândul că şi noi vom fi „ocrotiţi” de Eminescu, nu numai pe tot parcursul zilei de 28 ianuarie 2012, ci ori de câte ori vom şti să facem din „fagurele de miere” al limbii române un „pahar de dar” al Blajului exprimării noastre srăbune, ne dădea, ca şi în alţi ani venind aici, un elan parcă extramundan. În această zi de ianuarie, în ciuda gerului sever şi a zăpezii care de câteva zile acoperise cu albul său imaculat, tot peisajul, Casa de Cultură din Blaj, cu gazdele ei alese şi cu oaspeţii ei dragi, ne aştepta la fel de generoasă.

După obişnuitul protocol în sala de conferinţe de la etaj, la orele 10, aşa cum prevedea programul, a început să se deruleze colocviul „Mihai Eminescu – geniul tutelar al românilor”.

După deschiderea lucrărilor colocviului, de către preşedinta Despărţământului ASTRA „Timotei Cipariu” Blaj, d-na prof. Silvia Pop, legat de tema acestuia, poetul Aurel Pantea a subliniat importanţa pe care trebuie s-o aibă studiul operei lui Mihai Eminescu azi, după ce de-a lungul anilor puterii populare, viziunea asupra operei marelui poet a fost tendenţios mânuită, insistându-se numai pe anumite capodopere ale acestuia, cum era Împărat şi proletar, Scrisoarea a III şi Epigonii. Mai apoi, domnia sa, a scos în evidenţă importanţa unor investigaţii critice de marcă, precum: Poezia lui Mihai Eminescu a lui Ion Negoiţescu, Eminescu – modele cosmologice şi viziune poetică a Ioanei Em. Petrescu – preţioasă merinde pentru cel care intenţionează să interpreteze astăzi, opera lui Mihai Eminescu.

Original în felul său, poetul Nicolae Băciuţ a atras auditoriului atenţia prin parafrazarea sintagmei antice: „Et ego in Arcadia fui”. „Şi eu l-am văzut pe Eminescu” – zisa domniei sale – a fost, pe cât de incredibilă la început, pe-atât de frapantă mai apoi, cu atât mai mult cu cât ea se bazează pe un silogism: dacă Tudor Arghezi îl văzuse pe Eminescu, pe Calea Victoriei şi dacă Nichita Stănescu l-a văzut pe Tudor Arghezi, probabil tot pe Calea Victoriei, atunci poetul Nico-

lae Băciuţ, văzându-l pe Nichita Stănescu, este convins că l-a văzut şi dânsul pe Eminescu.

Cu alte cuvinte, noi, cei de faţă, suntem acum convinşi acum că, văzându-l pe poetul Nicolae Băciuţ aici, pe „Calea Victoriei a conştiinţei de neam a românilor”, avem senzaţia că l-am văzut pe Mihai Eminescu. De fapt cheia acestui silogism se pare că stă în verbul „a vedea”, iar acest verb, metaforic vorbind, ar însemna, pentru tinerii de faţă, în primul rând „a te întâlni”: întâlnindu-ne în „cuvânt” şi interpretându-l pe Eminescu, îl vom putea vedea oricând şi ne vom putea împrieteni între noi mult mai uşor.

De aceea, vorbitorul a preferat să lase de o parte orice comentariu şi să rostească versul dulce al poetului îndrăgostiţilor, lăsându-ne să ne pătrundem de magia cuvântului său. Cunoscutele poezii, Trecut-au anii, Kamadeva şi Odă (în metru antic) – recitate cu un glas domol şi cu intonaţia adecvată – au fost urmate de alte „monumente” ale rostirii” şi „rostuirii” limbii române – răspunsuri peste timp şi ofrande dăruite poetului antitezelor romantice, de către Grigore Vieru. În continuare, poetul blăjean, Virgil Todeasă, a încântat auditoriul cu lectura unor creaţii proprii în ton cu importanţa zilei dedicate lui Mihai Eminescu.

Una din surprizele dimineţii a fost intervenţia doamnei profesoare Liana Biriş, fiica poetului Radu Brateş, care a dat citire câtorva poezii semnate de cel care fusese cunoscut şi pe adevăratul său nume Gheorghe Biriş. În final, drept replică la intervenţia doamnei Liana Biriş, profesorul Nicolae Suciu, a dat citire poeziei Blajul nostru cel de toate zilele – In memoriam Radu Brateş – de Ion Brad.

Cu nerăbdare, la orele 11, 30 s-a derulat Gala laureaţilor în cadrul Concursului de creaţie „Ocrotiţi de Eminescu”, după care, în sala mare, liceeni veniţi din toate colţurile ţării, au urcat pe rând, pe scenă şi au recitat versuri din lirica lui Mihai Eminescu.

După premierea celor mai buni recitatori, de la orele 14, am părăsit Blajul cu gândul că, dincolo de premii şi diplome, cel mai valoros giuvaer câştigat de noi, a fost să ne lăsăm „ocrotiţi de Eminescu”, în vocabulele uneia dintre cele mai frumoase limbi de pe pământ.

Nu întâmplător, alături de aserţiunea „Nu noi suntem stăpâni ai limbii, ci limba e stăpânul nostru” care-şi găsea acum mai mult ca oricând, concretizarea şi care fusese găsită pe acelaşi manuscris cu poezia La steaua, stă remarca: „Cuvânt... vine de la cuventus – adunare de oameni.”

Lăsam şi de data aceasta, Blajul în urmă-ne, cu siguranţa că numai „împrietenindu-ne” în rostirea cuvântului lui Mihai Eminescu, putem înţelege cu toţii ce valoare poate avea o adunare – „cuventus”, ca cea de azi – ecou al cuvântului.

NICOLAE SUCIU, prof.Liceul Teoretic Dumbrăveni

54

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

DIN ACTIVITATEA ASTREI SIMPOZIONUL INTERNAŢIONAL „ROMÂNII DIN AFARA GRANIŢELOR ŢĂRII. ROMÂNIA-MOLDOVA-UCRAINA. ÎMPREUNĂ SPRE EUROPA” impozionul internaţional „Românii din afara graniţelor ţării. România-Moldova-Ucraina. Împreună spre Europa” s-a desfăşurat în perioada 9-13 noiembrie 2011, la Iaşi, Cahul, Ismail şi Odesa, în organizarea Despărţământului ASTRA „Mihail Kogălniceanu”, Iaşi. Prima parte a simpozionului a avut loc la Iaşi, în incinta Muzeului Unirii. Cuvintelor de salut adresate participanţilor din partea oficialităţilor (Prefectul Judeţului Iaşi, Preşedintele Consiliului Judeţean Iaşi) li s-a adăugat alocuţiunea vicepreşedintelui Asociaţiunii ASTREI, prof.univ.dr. Victor Grecu, şi a doamnei prof.

Areta Moşu, vicepreşedinte al Asociaţiunii ASTRA, preşedintele Despărţământului ASTRA „Mihail Kogălniceanu” Iaşi. Au urmat cuvinte de salut din partea delegaţiilor ASTRA din România, Republica Moldova şi Bulgaria.

Au urmat comunicările prezentate în cadrul celor 3 secţiuni: I. Istorie, cultură şi civilizaţie românească; II. Limbă şi literatură română; III. Religie şi spiritualitate. În ziua de vineri 11 noiembrie, manifestările culturale astriste s-au desfăşurat în Republica Moldova, la Cahul în cadrul Universităţii de Stat „B.P. Hasdeu”. Cuvinte de salut adresate

S

participanţilor de Andrei Popa, Rectorul Universităţii de Stat „B.P. Hasdeu” Cahul; Sergiu Cornea, Prorector al Universităţii de Stat „B.P. Hasdeu”

Cahul; Victor Axentii, Decanul Facultăţii de Filologie şi Istorie a Universităţii de Stat „B.P. Hasdeu” Cahul; Areta Moşu, Vicepreşedinte al Asociaţiunii ASTRA, Preşedintele Despărţământului ASTRA „Mihail Kogălniceanu” Iaşi.

Sâmbătă, 12 noiembrie 2011, participanţii la Simpozionul Internaţional au plecat din Cahul cu destinaţia Odesa, unde au fost primiţi la Consulatul General al României din Odesa. Bustul lui Eminescu a fost dezvelit în cadrul proiectului transfrontalier „Denii eminesciene”, ediţia a XVII-a, în 31 mai 2011. Ultima zi, 13 noiembrie 2011, a fost rezervată vizitelor: ne-am îndreptat spre Cetatea Albă, apoi spre Ismail, în apropierea Nistrului. Câte cetăţi româneşti sunt pe Nistru! Soroca, Tighina, Hotin, Cetatea Albă.

LUMINIŢA CORNEA

55

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

ADUNAREA GENERALĂ OMAGIALĂ „ASOCIAŢIUNEA ASTRA – 150 DE ANI (1861-2011)” SIBIU 4-6 noiembrie 2011

A

dunarea Generală Omagială „Asociaţiunea ASTRA – 150 de ani (1861-2011)”, dedicată împlinirii a 150 de ani de la crearea Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, ASTRA, a avut loc la Sibiu, în perioada 4 – 6 noiembrie 2011, reunind delegaţii din patruzeci de Despărţăminte (filiale) şi din numeroase cercuri astriste din România, precum şi din Republica Moldova, Ucraina şi Serbia.

Astriştii din aproape toate meleagurile unde se vorbeşte frumosul grai românesc au venit la Sibiu, când Asociaţiunea ASTRA se află la ceas aniversar, demonstrând marea lor iubire de neam.

Organizarea acestei ample manifestări a fost sprijinită de: Consiliul Judeţean Sibiu, Primăria Municipiului Sibiu, Casa de Cultură a Municipiului Sibiu, S.C. Kristin S.R.L. Sălişte, Editura Bibliostar Rotarexim.

Mulţumim din suflet Biroului Asociaţiunii ASTRA Sibiu (prof. univ. dr. Dumitru Acu – preşedinte, prof. univ. dr. ing. Octavian Bologa – vicepreşedinte, prof. univ. dr. Victor V. Grecu – vicepreşedinte, ec. Dumitru Borţan – vicepreşedinte, conf. univ. dr. Sofronie Mihai, ing. Paul Gruian, prof. Alin Munteanu) pentru frumoasa primire care a avut loc la Biblioteca Judeţeană „Astra” Sibiu, Corpul B, joi, 3 noiembrie 2011.

Manifestarea debutează vineri, 4 noiembrie 2011, cu un Te Deum la Catedrala Mitropolitană şi la Biserica Ursulinelor din Sibiu, la care au participat români de pretutindeni. Şedinţa festivă de deschidere a Adunării Generale Omagiale ASTRA – 150 de ani s-a desfăşurat în Sala Thalia, din Sibiu. Programul începe cu intonarea Imnului Naţional Deşteaptă-te, române!, apoi a Imnului ASTREI, în interpretarea Corului de bărbaţi din Dumbrăveni. Cuvântul de întâmpinare este adresat de prof. univ. dr. ing. Octavian Bologa, preşedinte al Despărţământului Central Sibiu. Urmează cuvântul de deschidere al prof. univ. dr. Dumitru Acu, preşedintele ASTREI, apoi cuvântul de binecuvântare al I.P.S. dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului. Alte saluturi şi mesaje sunt adresate de: prof. Martin Bottesch, preşedintele Consiliului Judeţean Sibiu; ing. Ion Dumitrel, preşedintele Consiliului Judeţean Alba; academician Valentin I. Vlad, vicepreşedinte Academia Română; dr. Silviu Borş, directorul Bibliotecii Judeţene ASTRA Sibiu; dr.

Valer Olar, directorul Complexului Naţional Muzeal ASTRA Sibiu; P.S. Visarion, Episcopia Ortodoxă Română, Tulcea; prof. univ. dr. Ion Velcea, prorector al Universităţii „Dimitrie Cantemir” Bucureşti; prof. univ. dr. Nicolae Georgescu, rectorul Universităţii „Alma Mater” Sibiu ş.a.

Conferinţele în plen, desfăşurate în Sala Thalia din Sibiu, au fost susţinute de: acad. Valentin I. Vlad, Bucureşti, Asociaţiunea ASTRA şi cultura românească; acad.

Alexandru Surdu, Bucureşti, Patrimoniul Asociaţiunii Astra; pr. prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, Sibiu, Asociaţiunea ASTRA şi Biserica. Un moment poetic „Octavian Goga” este oferit de actriţa Ioana Blaga Frunzescu, de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu.

La Parcul ASTRA din Sibiu are loc dezvelirea bustului lui Iacob Bologa şi a unei plăci comemorative „ASTRA – 150 de ani”. Asistăm, de asemenea, la vernisajul expoziţiilor „Asociaţiunea ASTRA – 150 de ani (1861-2011)”, desfăşurat la Biblioteca Judeţeană „Astra” Sibiu, Corpul B, şi la CNM ASTRA din Sibiu, Casa Artelor.

Programul manifestării a inclus o sesiune de comunicări ştiinţifice cu tema: Asociaţiunea ASTRA la 150 de ani de la întemeiere, desfăşurată la Biblioteca Judeţeană „Astra” Sibiu, Corpul B, la CNM ASTRA din Sibiu, Casa Artelor. Comunicările au fost structurate în cinci secţiuni: Asociaţiunea ASTRA – trecut, prezent şi viitor; Asociaţiunea ASTRA – model de organizare şi de propagandă culturală; Asociaţiunea ASTRA şi despărţămintele; Cultură şi ştiinţă; Biblioteca ASTRA – 150 de ani în slujba lecturii. Dintre acestea, amintim: Gânduri astriste la ceas aniversar (Dumitru Acu), Preşedinţii Astrei (Octavian Bologa), Jubileul ASTREI de 75 de ani de la Blaj (Mircea Popa), Blajul şi serbările jubiliare – ASTRA 150 (Silvia Pop), Astrism şi românism în satele secăşene (Ioan Popa), Asociaţiunea ASTRA – un model de propagandă educativă pentru adulţi (Elena Macavei), ASTRA în actualitate (Areta Moşu), Literatura română din Basarabia postbelică. Lupta cu orizontul închis (Ana Bantoş, Chişinău) ş.a.

Adunarea Omagială „Asociaţiunea ASTRA – 150 de ani (1861-2011)” continuă sâmbătă, 5 noiembrie 2011, la Sălişte. La primăria oraşului Sălişte, suntem întâmpinaţi de corul din localitate, care intonează Imnul Naţional, Imnul Astrei şi cântecul Hai să-ntindem hora mare. Asistăm la dezvelirea unei plăci comemorative „ASTRA – 150 de ani”. Cuvântul de întâmpinare este adresat de către ec. dr. Teodor Banciu, primarul oraşului Sălişte. Primim cuvântul de salut al prof. univ. dr. Dumitru Acu, preşedintele ASTREI, al acad. Alexandru Surdu, din partea Academiei Române, şi al românilor din afara graniţelor ţării.

Sesiunea de comunicări ştiinţifice continuă la primăria oraşului Sălişte cu lucrările: Contribuţia ASTREI la înaintarea ştiinţelor tehnice în România (Horia Colan), Asociaţiunea ASTRA şi Limba Română (Teodor Ardelean), ASTRA – 150 de ani. Despărţământul „Timotei Cipariu” Blaj.

O istorie ilustrată (Claudia Oancea-Raica), ASTRA în satul meu (Onuc Nemeş), Despărţământul ASTRA din Sălişte (pr. Ioan Ciocan) ş.a.

56

În aceeaşi zi, sâmbătă, 5 noiembrie 2011, ajungem la Miercurea Sibiului. Suntem primiţi la Primăria Comunei Miercurea Sibiului, sediul central. După dezvelirea unei plăci comemorative „ASTRA – 150 de ani”, Ioan Troancă, primarul comunei Miercurea Sibiului, ne adresează cuvântul de întâmpinare. Alte cuvinte de salut şi mesaje sunt adresate de: prof. univ. dr. Dumitru Acu, prof. Nicolae Gastone – preşedintele Despărţământului Miercurea Sibiului al ASTREI, academician Valentin I. Vlad – din partea Academiei Române, Martin Bottesch – preşedintele Consiliului Judeţean Sibiu, prof. univ. dr. ing. Horia Colan – membru al Academiei Române Cluj-Napoca, prof. univ. dr. Victor V. Grecu, prof. univ. dr. ing. Octavian Bologa, prof. lector univ. dr. Eugen Străuţiu – Miercurea Sibiului, Alexandru Bantoş – din partea Colegiului de redacţie al revistei „Limba română”, Chişinău.

Dintre lucrările sesiunii de comunicări ştiinţifice, desfăşurate la Primăria comunei Miercurea Sibiului, amintim câteva: Astra şi idealul integrării culturale europene (Victor Grecu), Miercurea Sibiului şi Asociaţiunea. Trecut şi actualitate (Eugen Străuţiu), Revista «Astra blăjeană» – omagiu şcolilor (Diana Tocaciu), Astra pentru românii din Transnistria, Republica Moldova (Svetlana Jitariuc). În acelaşi spaţiu generos, asistăm la vernisarea expoziţiilor: Pictură – Grafică (Monica Gastone, Miercurea Sibiului), Carte şi publicaţii de autori miercureni.

Un moment de excepţie în programul adunării l-a constituit oferirea Diplomelor Jubiliare şi a Medaliilor „Asociaţiunea ASTRA – 150 de ani (1861-2011)”, de către prof. univ. dr. Dumitru Acu, ca simbol al gratitudinii pentru meritele deosebite în implementarea activităţii Asociaţiunii ASTRA şi promovarea culturii naţionale.

Au participat invitaţi din: Republica Moldova (So-

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012 cietatea „Limba noastră cea română”, Jurnalul de Chişinău, Revista „Limba română”, Universitatea de Stat Chişinău), Ucraina (Centrul Cultural Bucovinean de Artă, Gazeta de Herţa), România (Preşedinţia României, Guvernul României, Academia Română, Mitropolia Ardealului, Biserica Greco-Catolică, Episcopia Ortodoxă Română Tulcea, Instituţia Prefectului Sibiu, Consiliul Judeţean Sibiu, Consiliul Judeţean Alba, Primăriile din Sibiu, Blaj, Orăştie, Dumbrăveni, Săcele, Miercurea Sibiului, Răşinari, Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu, Universitatea de Vest Timişoara, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu” Sibiu, Biblioteca Naţională a României, Biblioteca Academiei Române etc.)

Dintre despărţămintele prezente la Adunarea Generală Omagială „Asociaţiunea ASTRA – 150 de ani (1861-2011)”, amintim: Republica Moldova – Despărţămintele din Anenii Noi, Cahul, Chişinău, Criuleni, Edineţ, Feşteliţa, Ialoveni, Străşeni, Oniţcani, Grigoriopol – Transnistria, Parkova, Râşcani; Ucraina – Herţa; Serbia – Uzdin, Pancevo; România – Biroul Asociaţiunii ASTRA, delegaţii ale despărţămintelor din Sibiu, Blaj, Iaşi, Beclean, Braşov, Bistriţa, Năsăud, Sălişte, Târnăveni, Arad, Dej, Braşov, Săcele, Aiud, Cluj-Napoca, Dumbrăveni, Bacău, Baia Mare, Orăştie, Gherla, Harghita – Covasna, Abrud – Câmpeni, Reghin, Miercurea Sibiului, Teiuş, Bucureşti, Sângeorgiu de Pădure, Alba Iulia, Târgu-Mureş, Zărneşti, Constanţa, Botoşani, Făgăraş, Lipova, Lugoj, Oţelu Roşu, Răşinari, Reghin, Tecuci, Târgu-Mureş.

La această amplă manifestare, delegaţia Despărţământului „Timotei Cipariu” Blaj al ASTREI a fost reprezentată de: prof. Silvia Pop – preşedinte, director Ana Hinescu – vicepreşedinte, prof. Ion Pop – director administrativ, prof. dr. Claudia Oancea-Raica – preşedinte Cenaclul literar „Fântâni ale darurilor”, prof. drd. Diana Tocaciu – consilier cultural, scriitorul Ioan Popa, Eugenia Popa.

Asistăm la numeroase lansări de carte, care dovedesc preocuparea membrilor ASTRA pentru promovarea culturii şi a valorilor naţionale: Elena Macavei, Asociaţiunea ASTRA şi Adunările generale; Elena Macavei, Asociaţiunea ASTRA şi ctitoriile; Dumitru Acu, Asociaţiunea ASTRA – 150 de ani. Repere cronologice 1861-2011; Constantin Mustaţă, Comoara dintr-un manuscris: «Astra şi românii din secuime» de Ion Bozdog; Vasile Rusu, Un sălăjan din Sibiu; Alexandru Surdu, A sufletului românesc cinstire; Teodor Ardelean, Asociaţiunea ASTRA şi Limba română; Mircea Popa, Astra clujeană; Claudia Oancea-Raica, ASTRA – 150 de ani.

Despărţământul „Timotei Cipariu” Blaj. O istorie ilustrată; Diana Tocaciu, Magia cuvântului. Antologie de creaţii literare ale membrilor Cercului de literatură „Astra” de la Şcoala cu Clasele I-VIII „Toma Cocişiu” Blaj; Diana Tocaciu, Timotei Cipariu. Cuvântări la Adunările „Astrei” ş.a. În cele trei zile, un program artistic de excepţie ne-a fost oferit de gazdele din Sibiu, Sălişte şi Miercurea Sibiului: grupuri corale, ansamblul folcloric profesionist „Cindrelul – Junii Sibiului”, interpreţi de muzică populară.

Sincere şi călduroase mulţumiri tuturor celor care au contribuit la realizarea acestei sărbători de suflet pentru neamul românesc, Adunarea Generală Omagială „Asociaţiunea ASTRA – 150 de ani (1861-2011)”, ocazionată de împlinirea a 150 de ani de la înfiinţarea Asociaţiunii. Felicitări tuturor şi viaţă lungă, frumoasă, plină de împliniri!

DIANA-ELENA TOCACIU CLAUDIA OANCEA-RAICA

57

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

LA SIBIU, LA 150 DE ANI DE LA CREAREA ASTREI

D

upă ce în prag de toamnă, la-nceput de septembrie, Blajul cinsti - gătindu-se ca de mare şi însemnată sărbătoare, cum nu-l văzusem niciodată cu faţa atât de schimbată – umplerea unui veac şi jumătate de la măreţul eveniment din viaţa naţiei române transilvane, crearea Asociaţiunii, era rândul Sibiului – din totdeauna sediu central al ei, încă de la creare, în 1861 – să aducă, alături de cei veniţi la eveniment din toate colţurile de ţară şi din afara ei, un prinos de recunoştinţă celor ce şi-au pus semnătura pe actul ei de naştere. Şi-naintea tuturor se cuvine a pomeni pe Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române, Andrei Şaguna, şi pe cel al Bisericii Române Unite cu Roma, Alexandru Sterca Şuluţiu, ca şi al celora ce i-au urmat îndeaproape, atunci şi peste vreme, în înfăptuirea ideilor de luptă pentru emanciparea culturală a românilor, contribuind prin aceasta, în bună măsură, la înfăptuirea actului măreţ al Unirii de la 1918. Cum mersul prin istorie şi realizările Asociaţiunii sunt bine cunoscute, nu vom mai stărui asupra lor. Aş sublinia totuşi două momente mari din viaţa ei: suprimarea din 1948 de către comunişti şi reînfiinţarea ei îndată după Revoluţia din Decembrie 1989. Şi tot aşa, doar unele din marile ei împliniri: Muzeul Asociaţiunii şi Biblioteca Centrală de la Sibiu, Muzeul Unirii de la Alba Iulia, şcoli, monumente, publicaţii şi atâtea altele. Toate acestea au fost de altfel bine evidenţiate de Preşedintele Asociaţiunii, Dumitru Acu, în şedinţa festivă de la sala Thalia, şedinţă consacrată măreţului eveniment din dimineaţa zilei de vineri, 4 noiembrie 2011. Şi asta, după cuvântul de întâmpinare rostit de Prof. univ. dr. Octavian Bologa, Preşedinte al Despărţământului Central Sibiu şi cel de binecuvântare al Mitropolitului Ardealului, Laurenţiu Streza.

Vibrant şi emoţionant au răsunat, în deschiderea manifestării, glasurile bărbaţilor din corul venit anume de la Dumbrăveni ca să intoneze, cum nu cred că o mai fac mulţi alţii în ziua de azi, Imnul României şi Imnul Astrei.

S-au rostit cuvinte înălţătoare, cu mare încărcătură istorică şi de mare importanţă pentru starea naţiunii la vremea de acum, a globalizării şi a mondializării, de către mari personalităţi ale culturii româneşti, cele ale Academicianului Alexandru Surdu de la Braşov şi acum stăruindu-mi încântător în auz.

Expoziţii grăitoare, la Biblioteca Judeţeană Astra: Asociaţiunea Astra – 150 de ani, la Casa Artelor: Moştenirea etnografică a Muzeului Astra, lansări de carte, momente artistice de bună ţinută (Junii

Cetăţii de la Rupea), au marcat cum se cuvine evenimentul, în cartea de Onoare a Asociaţiunii ele aflându-şi de bună seamă locul bine meritat.

Comunicările pe secţiuni au umplut atât de cu folos după-amiaza aceleiaşi zile, încât la sfârşitul ei sufletele s-au simţit cu mult mai înnobilate, de astă dată inimile vibrând de bucuria de a fi părtaşi la un asemenea eveniment, ce se petrece o singură dată la un veac şi jumătate.

Veselie, destindere, cântec, joc şi voie bună, bucuria reîntâlnirii cu prieteni, cu astrişti de peste tot, de pe unde se vorbeşte româneşte, au pus stăpânire pe de-a-ntregul pe atmosfera de la cina astristă, şi ea pe măsura evenimentului, conducerea Asociaţiunii dând cu adevărat măsura trudei depuse, de organizare şi desfăşurare a tuturor celor propuse în programul zilei dintâi a Sărbătorii.

Nu mai puţin emoţionante au fost manifestările zilei a doua, petrecute la Săliştea şi Miercurea Sibiului, în cadrul atât de minunat oferit de Mărginimea Sibiului, dar şi pe pământurile altui despărţământ, cel al oraşului Miercurea, condus de inimosul profesor Niculae Gastone, unul din promotorii renaşterii Asociaţiunii după Revoluţia din 1989. Era de datoria, dar şi onoarea, gazdelor să ne prezinte locul, oamenii şi evenimentele cu care istoria a reţinut numele aşezării lor. Şi a făcut asta cu multă rigoare ştiinţifică, cu multă limpezime şi claritate, lectorul universitar, dr. Eugen Străuţiu, de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, fiu al acestor locuri, expunerea sa captivând cu adevărat auditoriul. Şirul comunicărilor a fost lung, viaţa Asociaţiunii fiind pusă în evidenţă cu toată tăria şi sub toate aspectele.

Pregătită cu minuţiozitate, sărbătoarea Astrei la un veac şi jumătate de existenţă, s-a constituit într-un moment de înaltă cinstire şi preţuire, aşa după cum meritele ei în istoria noastră o recomandă cu asupra de măsură. În ciuda vitregiilor abătute nemeritat asupra sa!

Că am fost părtaş şi eu, alături de blăjenii mei dragi, Silvia şi Ion Pop, Diana Tocaciu şi Claudia Oancea Raica, Ana Hinescu şi Puşa Popa, la aşa zile măreţe nu poate decât să-mi umple inima de bucurie şi încântare, făcându-mă să tresar şi acum scriind aceste rânduri, la ceva vreme de la eveniment, când lucrurile s-au domolit, aşezându-se cuminţi, şi pentru totdeauna, la locurile lor, prin cele cotloane tainice ale minţii şi ale sufletului.

IOAN POPA

58

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

REUNIUNEA ANUALĂ A COMITETULUI DIRECTOR „ASTRA BLAJ”

C

u aceiaşi seriozitate caracteristică, Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român – Blaj – a organizat întrunirea tuturor factorilor de conducere şi a preşedinţilor de Cercuri, din raza Blajului şi a celor două Târnave cu scopul de a analiza activitatea anului precedent, precum şi de a aduce la cunoştinţă tuturor, despre acţiunile ce le va întreprinde Asociaţiunea în anul în curs. Aş vrea să remarc numărul mare de reprezentaţi toţi animaţi în primul rând de menirea sfântă pe care o au, de cinstire a înaintaşilor noştri care prin jertfe şi cazne au depus toate eforturile ca fiinţa neamului românesc să dăinuie.

Reuniunea a fost condusă de prof.

Silvia Pop, preşedinta ASTRA Blaj, care după cuvântul de bun venit şi prezentarea tuturor participanţilor a făcut o trecere în revistă a manifestărilor din anul 2011, culminând cu „JUBILEUL DE 150 ANI” de la înfiinţarea ASTREI, care s-a sărbătorit la Blaj, precum şi analiza economico-financiară, a Asociaţiuni, Despărţământului ASTRA „T. Cipariu” Blaj.

Ar fi foarte mult de scris dacă aş prezenta discursurile celor care au luat cuvântul şi au vorbit despre acţiunile multiple ale ASTREI din 2011, de acea mă rezum numai la nominalizarea lor: ec.

Ioan Sălcudean, preot Narcel Dulău, prof.

Nicoleta Marcu, preot Mihai Syilagy, prof. Mărginean Ioan, prof. Buia Mihai, înv. Felicia Bogdan, prof. Livia Breaz, preoteasă Mărioara Bercea, prof. dr. Claudia Oancea-Raica, prof. Valeria

Avram ne-a vorbit despre o acţiune inedită pe linie culturală dintre Liceul „Titu Maiorescu” Aiud şi Colegiu „I.M. Clain” Blaj, prof drd. Diana Tocaciu, ing. Ioan Mihălţan, unul dintre cei mai activi membri ai ASTREI, prezent şi întotdeauna promotor al tuturor acţiunilor principale întreprinse de ASTRA Blaj, ec. Ioan Şolea, fost primar al Blajului, judecător Maria Beldea, prima preşedintă a ASTREI Blaj, un orator de excepţie, care ştie să îmbine discursurile dânsei cu picanterii mult gustate de auditoriu, prof. Ana Hinescu cu multă clarviziune în tot ce spune, Aurel Roman etc. Toate discuţiile celor arătaţi mai sus au fost axate asupra „Raportului de activitate pe 2011” prezentat de prof. Silvia Pop, şi în special pe Proiectul de activităţi şi buget pe anul 2012, prezentat de prof. Ana Hinescu, vicepreşedinte ASTRA Blaj.

A fost o analiză amănunţită cu discuţii la obiect şi cu angajarea totală a celor prezenţi, ca acţiunile ASTREI Blaj să continue în acelaşi spirit de devotament faţă de naţiune, limbă şi ţară. Nu pot încheia înainte de-a arăta că această frumoasă şi reuşită reuniune a fost precedată de intonarea „Imnului României” şi a „Imnului Astrei”, muzica acestuia din urmă aparţinând unui mare profesor din Blaj, Iacob Mureşianu, nepotul lui Andrei Mureşianu, autorul versurilor „Imnului României”.

AUREL ROMAN, BLAJ

59

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

INSTITUŢIILE CULTURALE NĂSĂUDENE ŞI ASTRA u toate că încă din perioada Regimentului au fost înfiinţate şcoli în toate localităţile confiniare, datorită ocupaţiei principale a năsăudenilor, cea de creştere a animalelor, un număr destul de mare de tineri nu aveau posibilitatea să urmeze şcoala. De aceea, Astra a dus o luptă susţinută împotriva analfabetismului prin iniţierea unor cursuri de alfabetizare. În ianuarie 1909, s-a cerut tuturor intelectualilor din comune să deschidă astfel de cursuri pentru neştiutorii de carte, iar cursanţii care „vor dovedi progres mai bun” la învăţătură urmau a fi premiaţi. Programul de activitate pe anul 1911 al despărţământului prevedea ca obiectiv principal combaterea analfabetismului, iar în 1913 comitetul despărţământului insista pe lângă agenturi să organizeze astfel de cursuri şi se fac eforturi susţinute pentru procurarea abecedarelor şi a unor cărţi potrivite pentru luminarea poporului1.

Aşa cum am văzut, prelegerile se ţineau la început numai cu ocazia adunărilor generale şi se adresau unui cerc restrâns de ascultători. La recomandarea Comitetului Central al ASTREI, Comitetul Despărţământului Năsăud a urmărit ca prelegerile şi conferinţele să se ţină în fiecare agentură, adresându-se în acest sens, la 6 ianuarie 1908, printr-un apel profesorilor năsăudeni să se înscrie cu prelegeri populare, axate pe subiecte interesante şi instructive pentru popor. Apelul ASTREI a sensibilizat 7 profesori ai gimnaziului năsăudean care s-au înscris să susţină prelegeri şi conferinţe în comunele din jur. Dacă în anul 1909 profesorii au susţinut 16 conferinţe, în 1910 au prezentat 28, iar în 1911, 48. De asemenea, numărul prelegerilor populare a crescut de la 57, în 1909, la 63 în 1910 şi la 161 în 1913. În aceleaşi intervale temporale au mai fost prezentate 8 conferinţe literare şi au fost organizate 38 de şezători culturale. La unele prelegere participa tot satul, fiindcă acestea erau axate pe subiecte atractive ca: literatura română, istoria naţională şi locală, artă şi cultură populară., cunoaşterea frumuseţilor României – acestea din urmă fiind însoţite, uneori, de proiecţii de diapozitive color –, ca şi cele ce dădeau sfaturi de igienă sau de prevenirea şi vindecarea unor boli, de combaterea alcoolismului, de creştere şi îngrijire a stupilor.

Multe conferinţe şi prelegeri aveau subiecte economice privitoare la cultivarea raţională a pământului, cunoaşterea şi folosirea îngrăşămintelor naturale şi artificiale, îmbunătăţirea soiurilor de plante şi a raselor de animale, încurajarea utilizării maşinilor agricole şi perfecţionarea uneltelor. Nu era neglijată nici pomicultura, conservarea şi valorificarea superioară a fructelor, prelucrarea produselor lactate. Era, de asemenea, încurajată industria, comerţul şi meşteşugurile, înfiinţarea unor „însoţiri” agricole şi comerciale sau a unor „societăţi” de credit şi asigurare.

Urmarea acestor prelegeri a fost, aşa cum reiese dintr-un raport al despărţământului pe anul 1910, înfiinţarea unor „tovărăşii” agricole în Năsăud şi Mintiu. Tot în aceste localităţi s-au cumpărat „maşini de îmblătit”, iar în Zagra şi Sângeorz-Băi s-au procurat „maşini de scărmănat lână”. În Nepos, Rebrişoara, Şanţ, Rodna, Feldru, Sângeorz-Băi, Ilva Mare s-au înfiinţat reuniuni pentru asigurarea vitelor; în Salva, Rebrişoara, Rodna, Telciu, Năsăud – reuniuni de consum; în Mintiu şi Rebrişoara – reuniuni de crâşmărit; în Năsăud, Rebrişoara, Şanţ, Feldru – reuniuni de înmormântare2. Activitatea de culturalizare a maselor era complexă, cu teme diverse şi atractive.

Spre a ajunge în posesia a cât mai multor ţărani, Comitetul Despărţământului Năsăud al ASTREI a hotărât, în anul 1911, ca aceste conferinţe şi prelegeri să fie tipărite în broşuri. Se ţineau în Năsăud şi prelegeri „mai savante”, cum au fost cele din iarna anului 1909, organizate pentru inteligenţia năsăudeană. O parte dintre membrii despărţământului activau în secţiunile ştiinţifice ale ASTREI, unde au susţinut mai multe disertaţii şi au publicat o serie de lucrări ştiinţifice. În cadrul secţiei fizico-naturale

C

s-au afirmat: Artemiu Publiu Alexi, Alexandru Bohăţel şi mai ales marele botanist, academicianul Florean Porcius. O susţinut activitate ştiinţifică şi publicistică a desfăşurat profesorul Virgil Şotropa, redactorul cunoscutei reviste „Arhiva someşană”. Virgil Şotropa a publicat mai multe studii şi articole referitoare la trecutul ţinutului năsăudean în revista „Transilvania”. O bogată activitate ştiinţifică au desfăşurat profesorii Dr. Nicolae Drăganu (membru al secţiei filologice) şi Grigore Pletosu. Împreună cu Virgil Şotropa, Dr. Nicolae Drăganu este coautor al monumentalei lucrări „Istoria şcoalelor năsăudene”, publicată în 1913, cu ocazia jubileului de 50 de ani de la înfiinţarea Gimnaziului Românesc Greco-Catolic din Năsăud.. Grigore Pletosu, Ioan Gheţie, Dr. Paul Tanco şi Virgil Şotropa au contribuit la realizarea monumentalei Enciclopedii Române. După cum reiese din cele de mai sus, Şcoala Năsăudeană, dascălii săi luminaţi au contribuit în mod substanţial la realizarea obiectivelor culturale ale Asociaţiunii, vizând luminarea maselor în Ţara Năsăudului3.

Culturalizarea maselor s-a realizat şi prin organizarea, sub auspiciile ASTREI, a unor expoziţii etnografice şi de industrie casnică.. Năsăudenii au participat, încă de la început, la expoziţiile istorico-etnografice organizate de Asociaţie cu prilejul adunării generale de la Sibiu, din august 1862, (prin obiectele aparţinând Mariei Ioan Lazar) şi la cea de la Sibiu din anul 1905.

Din anul 1909, în urma solicitării Comitetului Central al ASTREI, Despărţământul Năsăud organiza expoziţii etnografice şi culturale cu ocazia adunărilor generale, în localităţile unde se desfăşura adunarea generală. Prima expoziţie a fost organizată, prin contribuţia remarcabilă a Letiţiei Slăvoacă şi a studentului medicinist Aurel Sas, la Ilva Mare, în 1909. Cu această ocazie Comitetul Despărţământului a hotărât ca obiectele valoroase din expoziţie şi fie „răscumpărate” de la proprietari şi să fie trimise la Muzeul Naţional al Asociaţiei de la Sibiu. La Rodna, în 1910, a fost organizată o altă expoziţie cu participarea doamnelor Virginia Bal şi Floarea Pioraş, care au adus obiecte de artă populară, şi Silvestru Mureşan, care a expus numeroase cărţi vechi. Şi de la Rodna, o parte din obiecte au fost achiziţionate pentru Muzeul Asociaţiunii. În 1911, expoziţia organizată la Şanţ a fost premiată cu 50 de coroane donate de banca „Aurora”. Expoziţii etnografice şi de industrie casnică au fost organizate şi cu prilejul adunărilor generale ale Despărţământului Năsăud de la Mintiu (1912), Rebrişoara (1913) şi Coşna (1914). Demn de reţinut este faptul că adunarea generală din 1913 a stabilit un amplu plan de realizare a unei expoziţii istorico-etnografice şi culturale la Năsăud cu prilejul adunării generale a ASTREI, ce urma să aibă loc în această localitate, în anul următor. A fost desemnată o comisie, în frunte cu maiorul Iulian Marţian, care trebuia să realizeze o expoziţie cu 7 secţii: industrie casnică, ţesătorie, lemnărit, istorie, carte, inscripţii şi monede. Din cauza izbucnirii primei conflagraţii mondiale, adunarea generală a ASTREI nu a mai avut loc4.

Comitetul Despărţământului Năsăud al ASTREI, în şedinţa sa din 13 aprilie 1914, a hotărât să ridice un bust al poetului George Coşbuc, fost elev al liceului din Năsăud, în faţa liceului, dacă autorităţile vor permite, iar dacă nu, în aula liceului. În acest scop Comitetul despărţământului a intrat în tratative cu sculptorul Corneliu Medrea, domiciliat în Bucureşti, pentru executarea bustului. După ce i s-a cerut şi s-a obţinut acceptul poetului, sculptorul s-a angajat să facă bustul şi l-a făcut după modelul viu „cu deplin succes”. Preţul bustului – 2500 coroane – a fost achitat din colecte benevole, în urma unui apel lansat de conducerea despărţământului (preşedinte Ioan Păcurariu şi secretar Emil Tişca), iar soclul a fost făcut pe cheltuiala băncii „Mercur” din Năsăud.

Dezvelirea bustului, conform hotărârii Comitetului Despărţământului Năsăud al ASTREI, trebuia să se facă în ziua

1

3

2

4

. Ibidem, P. 8-9. . Ibidem, p. 9-10.

. Ibidem, p. 11. . Ibidem, p. 11-12.

60

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

de 28 august 1914, când era programată ţinerea în Năsăud a adunării generale a Asociaţiunii. La începutul lunii iulie 1914 însă izbucnise războiul mondial, iar bustul a rămas în Bucureşti, predat familiei Coşbuc, până în anul 1919, când a fost transportat la Năsăud şi ţinut în sala direcţiunii liceului, „aşteptându-se vremuri prielnice pentru aranjarea unei festivităţi de dezvelire vrednice de amintirea poetului”1.

A fost propusă şi o altă dată, în 1922, dar în vara acelui an s-a produs o rupere de nori la Năsăud, urmată de inundaţii catastrofale, cu numeroase distrugeri şi victime omeneşti. După o nouă amânare, „s-a ajuns ca în ziua de 20 iunie 1926 să se prăznuiască, – din iniţiativa corpului didactic al Liceului Grăniceresc „Gh. Coşbuc” din Năsăud, ajutat de corpul didactic al celorlalte şcoli, de câţiva intelectuali însufleţiţi din aceeaşi localitate, – serbarea de dezvelire a bustului poetului”2.

Serbarea de dezvelire a bustului lui George Coşbuc s-a desfăşurat cu mare fast şi a fost onorată de importante personalităţi ale culturii române, de reprezentanţii ai unor „autorităţi şi instituţii culturale”: Ioan Lupaş, ministru al sănătăţii publice, Emil Isac, reprezentant al ministerului artelor, Prof. Univ. Gh. Bogdan-Duică, reprezentant al Academiei Române, Liviu Rebreanu, preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, Dr. Victor Onişor, Al. Lapedatu, fost ministru şi Dr. Nicolae Drăganu, reprezentanţi ai Universităţii din Cluj, prelatul papal Dr. Octavian Domide, reprezentant al Episcopiei greco-catolice de Gherla, Grigore Pletosu, reprezentant al Episcopiei ortodoxe din Cluj, Dr. Valeriu Seni, reprezentant al Inspectoratului Regional Şcolar Cluj, C. Lungulescu, reprezentant al Casei Şcoalelor Bucureşti, Romulus Rebreanu, reprezentant al Cercului Studenţilor Someşeni Cluj. A fost de faţă doamna Elena Coşbuc, văduva poetului, 4 „foşti conşcolari şi un mare număr de rudenii: intelectuali şi ţărani, nepoţi şi veri ai poetului”3. Cuvântările susţinute de înalţii oaspeţi au fost publicate integral în Anuarul pe anul 1926 al liceului.. Astfel, datorită stăpânirii vrăjmaşe de odinioară şi vitregiilor naturii, numai la 20 iunie 1926 s-a realizat pe deplin gândul Comitetului Despărţământului Năsăud al ASTREI de a pune în faţa liceului bustul de bronz al aceluia al cărui nume îl poartă în semn de recunoştinţă, pietate şi admiraţie. Din nefericire, în perioada celui de al Doilea Război Mondial, vremelnicii ocupanţi unguri s-au războit cu umbra poetului, bustul din faţa liceului a fost distrus şi aruncat în latrina liceului… Aflate după război, „rămăşiţele pământeşti” ale bustului, „moaştele” sale se află în incinta Casei Memoriale „George Coşbuc” din satul care poartă numele poetului.

Comitetul despărţământului a organizat şi activităţi culturale menite să dezvolte gustul pentru muzică şi artă a populaţiei româneşti din zonă. În 1904, la propunerea Despărţământului Bistriţa al Astrei, despărţământul Năsăud a organizat un curs extraordinar de muzică, cu durata de 4 săptămâni, pentru învăţătorii de pe raza celor două despărţăminte, în scopul înfiinţării unor „coruri de plugari”, în toate agenturile. Urmare a acestui curs, au luat naştere mai multe reuniuni de cântări şi coruri săteşti, printre care cele din Rebrişoara, Zagra, Nepos, Maieru, Şanţ, Ilva Mare, Telciu şi Feldru. Prin toate acţiunile şi manifestările organizate sub egida ASTREI s-a sădit sentimentul mândriei şi demnităţii româneşti.

Despărţământul Năsăud al Asociaţiunii a organizat colecte în vederea ridicării unor monumente pentru eternizarea memoriei unor personalităţi istorice şi culturale. În anul 1881, Dr. Constantin Moisil anunţă Comitetul Central al ASTREI că românii din zona Năsăudului doresc să sprijine material ridicarea unui monument în cinstea lui Andrei Mureşianu. O altă colectă s-a făcut în 1913, când la apelul Asociaţiunii, 41 de membrii ai Des-

părţământului Năsăud au contribuit, cu 161 de coroane, la ridicarea unui monument în memoria lui Aurel Vlaicu la Orăştie4. Şcoala, cadrele didactice au fost totdeauna în primele rânduri ale acţiunilor ASTREI, iar ASTRA a sprijinit plenar învăţământul. Astfel, la apelul Comitetului Central al Asociaţiunii din 1885, Despărţământul Năsăud participă la înfiinţarea Şcolii de fete din Sibiu, cu suma de 39 de florini. Elevii şi studenţii merituoşi, dar săraci, din fostul District Năsăud au fost ajutaţi prin stipendii şi ajutoare de cele două fundaţii ale ASTREI: Fundaţia Başotă şi Fundaţia Teodor Sandu. Prima dintre aceste fundaţii a acordat stipendii şi ajutoare următorilor învăţăcei, deveniţi personalităţi culturale şi eclesiastice: Tiberiu Fetti, Victor Fetti, Basiliu Başotă şi Ştefan Buzilă.

Prin acţiunile şi activităţile sale culturale şi patriotice, ASTRA a contribuit la dezvoltarea sentimentelor naţionale şi implicit la pregătirea marelui act de la 1 decembrie 1918, Unirea Transilvaniei cu patria mamă. Însă toate realizările pe plan cultural şi patriotic s-au făcut şi aici, în Ţara Năsăudului, cu mari eforturi materiale şi cu multă „combustie” sufletească, care, de multe ori, înlocuia lipsa mijloacelor băneşti. În acest sens Laurenţiu Oanea, unul dintre notarii Adunării naţionale de la Alba Iulia, remarca: „Toate aceste eforturi au fost făcute de generaţiile grănicereşti de la 1763 până în timpurile noastre şi nici o jertfă n-a fost cruţată de acest popor, ca să se înalţe pe sine şi întreg neamul românesc”5.

Manifestări culturale s-au desfăşurat la Năsăud şi în perioada interbelică. Astfel, la 22 mai 1938, „s-a sărbătorit, sub auspiciile „ASTREI” Centenarul „Gazetei Transilvane”, în localul liceului „George Coşbuc” printr-o conferinţă despre Istoricul, importanţa şi marile succese ale „Gazetei” şi ale „Foii pentru minte, inimă şi literatură”, cari şi-au început activitatea (…) în 1838. Conferinţa a fost susţinută de dl. Iuliu Moisil, profesor pensionar, şi urmată de corurile şcoalelor din localitate, conduse de dl profesor Emil Ştefănuţiu de la liceu, şi de recitări de către elevi.

S-au cântat „Imnul regal” şi „Deşteaptă-te Române”. S-a arătat rodnica activitate naţională şi culturală a primilor conducători ai acestor ziare: George Bariţiu, Iacob Mureşian şi poetul Andrei Mureşian”6. De remarcat faptul că doi dintre primii trei conducători ai acestor prestigioase publicaţii, Iacob şi Andrei Mureşianu, sunt intelectuali de pe meleagurile noastre, cu obârşii în Rebrişoara. Actualul imn al României este creaţia poetului Andrei Mureşianu. De asemenea, reiese din această notiţă, continuitatea colaborării dintre Liceul Grăniceresc „George Coşbuc” din Năsăud şi Despărţământul Năsăud al ASTREI. O altă manifestare culturală a avut loc la 2 iunie 1938, când „s-a sărbătorit, tot sub auspiciile „ASTREI”, centenarul marelui pictor Nicolae Grigorescu, printr-o conferinţă ţinută de dl Iuliu Moisil, ilustrată cu foarte frumoase proiecţiuni luminoase, după cele mai însemnate opere ale artistului”7. Conferinţe s-au ţinut la Năsăud, tot sub auspiciile Despărţământului Năsăud al ASTREI, şi 1939, după cum urmează: „25 ianuarie. Despre „Ion Creangă”, de dl Aurel Şorobetea, directorul liceului „G. Coşbuc”.

1 februarie. „Romantismul francez şi poezia lui”, de dl profesor Aurel Popărăscu.

8 februarie. Despre poetul Şt. Petică – poet simbolist, de dl profesor Vasile Donigă.

15 februarie. Poezia grecească. Despre Aristofan, de dl profesor Vasile Bichigean.

22 februarie. Arta bizantină, de dl profesor V. Olteanu.

1 martie. Moleculă. Atom. Electron, de dl profesor Romuald Pohmarski.

8 martie. Viaţa şi opera lui George Enescu, de dl profe-

1

4

. Serbarea de dezvelire a bustului poetului Gh. Coşbuc, în Anuarul Liceului „Gh. Coşbuc din Năsăud. Publicat de Vasile Bichigean, director, p. 1-2.

2 . Ibidem, 3 . Ibidem, p.

. Lazăr Ureche, op. cit., p. 12. . Ibidem, p. 13.

6 . Comemorări în Năsăud, în Arhiva someşană, nr. 24, Năsăud, 1938, p. 231.

7 . Ibidem 5

61

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012 sor I. Şuteu.

15 martie. Un compozitor uitat: Iacob Mureşianu, de dl profesor Emil Ştefănuţiu”1.

Aceeaşi rodnică colaborare. În plus remarcăm varietatea conferinţelor şi abordarea unor aspecte ale literaturii şi muzicii universale, ale poeziei moderne şi probleme ale ştiinţei, noi pentru acele timpuri, cum este structura materiei. Rolul ASTREI a fost atât de mare în zona Năsăudului, încât am putea afirma că instituţiile culturale năsăudene au fost create pe ideea principalelor obiective ale Asociaţiunii. Astfel, pentru conservarea documentelor istorice şi etnografice ale înaintaşilor şi zonei etnografice a fost creat, în perioada interbelică, Muzeul Grăniceresc Năsăudean, din cadrul căruia s-au desprins alte două instituţii culturale: Biblioteca Documentară a Academiei Române, Filiala Năsăud şi Arhivele Statului, Direcţia Judeţeană Năsăud.

Am aflat printre hârtiile îngălbenite de vreme la Muzeul Grăniceresc Năsăudean un Aviz, datat 25 august 1923, care constituie actul de geneză a Muzeului: „Încredinţat, din partea Ministerului Artelor, cu înfiinţarea unui Muzeu regional în Năsăud, care se va instala provizoriu în o sală a Liceului Grăniţeresc „George Coşbuc”, mă adresez către toţi locuitorii să binevoiască a contribui la realizarea acestui măreţ scop cu obiecte pe cari le vor crede de potrivite, fie ca donaţie, în care caz numele donatorului se va păstra pentru toate timpurile, fie pentru bani.

Se vor aduna cu deosebire: Ţesături şi cusături vechi, în colori ca: Covoare (pocruţuri), cămăşi, pânzături, zadii, funduri de perine, ştergare ş. a. apoi: Obiecte de lemn pentru trebuinţe casnice ca: Mese, dulapuri, cuiere, căuşe, furci de tors, bâte ciobăneşti, unelte şi instrumente ş. a., apoi: Obiecte antice (din bătrâni), dacă acele prezintă interes de a fi păstrate în muzeu ca: arme, instrumente, cărţi, manuscrise, picturi, desene, vase de lut, sticlă ori metal, monede ş. a.

Am nădejde, că urmaşii acelor buni Români care au ştiut să întemeieze subt împrejurări grele primul institut de cultură naţională pe valea Someşului: liceul nostru, se vor dovedi vrednici de înaintaşii lor şi vor sprijini opera întemeierii acestei nuoi instituţii culturale. Doamne ajută !”

Numele intelectualului care a redactat Avizul nu-l cunoaştem. Ar putea fi Virgil Şotropa sau Iulian Marţian. Avizul însă a rămas fără ecou imediat. Muzeul s-a înfiinţat în 1931. Ctitorii lui cunoscuţi sunt: Iulian Marţian, Virgil Şotropa, Iuliu Moisil şi Alexa David. Pentru început Muzeul cuprindea donaţiile celor patru mecenaţi, toţi membri activi ai Despărţământului Năsăud al ASTREI, şi, probabil, donaţiile unor persoane anonime. Numele multor donatori ulteriori sunt reţinute în revista „Arhiva someşană”. În 1937 Muzeul avea patru secţii: „I. Biblioteca, cu un mare număr de cărţi, cele mai multe vechi, câştigate din colecţiile a diferite persoane, mai ales profesori.

II. O Arhivă bogată în acte, documente, manuscrise relative la istoria şi la oamenii marcanţi din ţinutul Năsăudului.

III. Colecţii de diferite obiecte de muzeu.

IV. Portrete de fruntaşi grăniţeri şi fotografii (formând secţia „Cultul strămoşilor”)2. În cadrul Muzeului Grăniceresc Năsăudean s-au desfăşurat o serie de activităţi culturale, aşa cum am menţionat, protagoniştii acestora fiind membri ai ASTREI şi profesori universitari din Cluj, Bucureşti şi Timişoara, în cadrul extensiei universitare.

După cea de a doua conflagraţie mondială, de destinele Muzeului s-au ocupat Al. Husar, Onisim Filipoiu, Septimiu Pop. Pe lângă

Muzeu s-a creat Sfatul Muzeului şi a funcţionat Filiala Năsăud a Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice, condusă de profesorul Octavian Ruleanu, un astrist cu bogată activitate în perioada interbelică, desfăşurată la Satu Mare, perioadă în care a îndeplinit funcţia de membru în conducerea Despărţământului Satu Mare al ASTREI. Prin profesorul Octavian Ruleanu, spiritul ASTREI s-a păstrat în cadrul Muzeului şi după al Doilea Război Mondial, perioadă când însăşi numele ASTRA era tabu. Activitatea Sfatului Muzeului a fost ilustrată prin activitatea unor personalităţi ale culturii năsăudene şi naţionale, care au participat la simpozioane şi sesiuni de comunicări şi referate: Ion Nichifor Someşan, Grigore Găzdac, Laurean Bârlea, Emil Ştefănuţiu, Ion Rusu-Sărăţeanu, Octavian Ruleanu, Gavril Tulai, Silviu Sohorca, Vasile Dulubei, Emil Sângeorzan, Septimiu Pop, acad. Ştefan Pascu, prof. univ. dr. doc. Gavril Istrate, prof. univ. dr. Al. Husar, Victor Crăciun, Anton Coşbuc, conf. univ. dr. George Platon, Onisim Filipoiu, Maria Şuteu, Ioan Gâliciu, prof. univ. dr. Gavril Scridon, Teodor Ghiţan, Ion Anuţă. O parte din aceste personalităţi au editat seria a doua a revistei „Arhiva someşană”, patru numere, în perioada 1972-1977..

Directori cu o bogată activitate ştiinţifică au fost Ion Nichifor Someşan, Alexandru Giurgiuca şi Ioan Radu Nistor, membri activi ai ASTREI. De câţiva ani Muzeul Grăniceresc Năsăudean este condus de profesorul Dr. Lucian Vaida. Prin ample lucrări de reparaţii capitale, Muzeul Grăniceresc Năsăudean a primit o nouă înfăţişare. Datorită sprijinului primit din partea Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud, şi în special din partea fostului preşedinte Gheorghe Marinescu, s-a construit o clădire nouă în care a fost amplasată biblioteca şi o serie de birouri şi ateliere.

De asemenea, la etaj există o sală de şedinţe unde numai în 2010 şi 2011 Despărţământul Năsăud al ASTREI, împreună cu conducerea muzeului a organizat cinci activităţi culturale, comemorări ale unor personalităţi: Mihai Eminescu, Veronica Micle, Prof.

Univ. Dr. Doc. Gavril Istrate, Prof. Univ. Dr. Alexandru Husar etc. La Muzeul Grăniceresc Năsăudean lucrează cercetători bine pregătiţi, pasionaţi publicişti ca Dr, Claudia Septimia Sabău şi Dan Prahase, prezenţi cu studii în seria a treia a „Arhivei someşene” şi în alte publicaţii3. În cadrul Bibliotecii Documentare a Academiei Române, Filiala Năsăud, a funcţionat, înainte de 1989, Cenaclul literar „Liviu Rebreanu”, condus de profesorii Alexandru Dorel Coc, Octavian Ruleanu şi Ioan Lăpuşneanu, toţi trei devenind membri activi ai ASTREI după 1990. Activitatea cenaclului, în cadrul Despărţământului Năsăud al ASTREI va fi reluată încă în toamna anului 2011.

O remarcabilă activitate culturală desfăşoară Despărţământul Năsăud al ASTREI, condus cu pasiune şi devotament de profesorul Ioan Seni. Printre iniţiatorii reluării activităţii despărţământului un loc important l-a ocupat profesorul Octavian Ruleanu, cel despre care afirmam că a întreţinut spiritul astrist şi înainte de 1989. La puţin timp după crearea noului despărţământ, în toamna anului 1991, s-a desfăşurat la Năsăud Adunarea generală a ASTREI, preşedinte fiind părintele Dumitru Abrudan.

Evenimentul a fost consemnat în publicaţia „Plaiuri năsăudene”, de a cărui editare s-a ocupat tot profesorul Octavian Ruleanu în calitate de redactor şef. Din redacţie au mai făcut parte Traian Pavelea, Grigore Marţian, Ion Radu Nistor, Gheorghe Pleş, Ioan Lăpuşneanu, Dumitru Nistor şi Ioan Seni, după ce editarea publicaţiei a fost preluată de Despărţământul Năsăud al Astrei.. În primele numere, articolele de fond erau scrise de prof. Octavian Ruleanu, şi erau „dominate de o atitudine sănătoasă” (…); „iar vitalitatea acestui periodic se poate observa şi astăzi, când, prin interesul manifestat de primarul oraşului – ing. Dumitru Mureşan şi a Consiliului Local, acest periodic a ajuns la zeci de numere, în

1

. Conferinţe în Năsăud în anul 1939 sub auspiciile Despărţământului Năsăud al „Astrei”, în Arhiva someşană, nr. 26, Năsăud, 1939, p. 96.

2 . Muzeul grăniţeresc năsăudean, în Arhiva someşană, nr. 22, Năsăud, 1937, p. 220-223.

3

. Vezi şi Dumitru Mureşan, Ioan Lăpuşneanu, Ovidiu Maghiar, Năsăudul sub teroarea timpului, Editura Karuna Bistriţa, 2011, p. 274-283.

62 sute de exemplare”1. Conţinutul publicaţiei este deosebit de variat fiind „o veridică oglindă a împlinirilor pe plan local, a măsurilor luate de edilii locali în interesul civic, o oglindă a trăirilor culturale năsăudene, un veritabil breviar astrist, aspecte dublate fericit şi într-o altă formă în periodicul „Curierul năsăudean”, care apare, lunar, în cadrul ziarului „Răsunetul”2. Tot cu implicarea unor astrişti năsăudenei mai apare publicaţia „Tribuna ideilor”, redactori Ludmila Găzdac, Ioan Lăpuşneanu, Grigore Marţian şi Dochia Moldovan. În toate aceste publicaţii apar articole despre „Ispasul năsăudean”, Zilele Năsăudului”, „Maialul elevilor năsăudeni”, „Zilele Colegiului Naţional „George Coşbuc”, „Zilele Coşuc”, „Colocviile Liviu Rebreanu”, „Zilele Academiei Române”, „Zilele ASTREI” etc. De asemenea, activităţile specifice ASTREI apar, periodic, în măsura sponsorizării, în „ASTRA năsăudeană”, redactor şef Ioan Seni şi în revistele „Studii şi cercetări etnoculturale” şi „Revista ilustrată”, ambele din Bistriţa, precum şi în „Almanahul Virtus Romana Rediviva” din Cluj-Napoca.

O mare sărbătoare tradiţională, adevărată expoziţie vie a portului, dansului şi cântecului popular este „Maialul elevilor năsăudeni”, cu o vechime de peste un secol, în organizarea căruia s-au implicat plenar Ioan Seni, Ioan Lăpuşneanu, Livia Pleş, Gheorghe Pleş şi mulţi alţi membri ai ASTREI. Profesorul Ioan Seni este, de la venirea în colegiu, sufletul Maialului, ocupându-se de instruirea formaţiei de „Căluşari” şi de „Someşană”. De asemenea, asigură acompaniamentul la acordeon. Profesorul Ioan Lăpuşneanu a făcut parte, 26 de ani, până la pensionare, din comisia de selecţionare a celor mai frumoase şi autentice costume etalate la „Maial”, care urmau să fie premiate, alături de Gavrilă Tomi, Dana Pardanschi, Ioan Seni, Adriana Lupoae ş. a..

Un merit în plus revine profesorului Ioan Seni şi prin faptul că ştie să pregătească viitorul despărţământului prin crearea secţiunii „ASTRA tineret”, a cărei activitate este oglindită în revista „Amalgam”. Prof. Romulus Berceni, preşedinte de secţiune, a început editarea revistei „Ecologistul”, tot în colegiu, iar sub îndrumarea profesorilor Traian Pavelea şi Ioan Lăpuşneanu au fost publicate trei numere ale revistei „Muza someşană”, în paginile căreia şi-a făcut ucenicia poetică, până în 1884, George Coşbuc, îndrumat de profesorul Grigore Pletosu.

Revenind la Adunarea generală din anul 1991, reţinem opiniile profesorului Octavian Ruleanu despre acest grandios eveniment, care prin modul de organizare, prin implicarea şi sprijinul autorităţilor locale şi centrale, s-a ridicat la nivelul adunărilor generale din secolul al XIX-lea: „Se cunoaşte bogata activitate a Despărţământului Năsăud al ASTREI în decursul întregii sale existenţe, reînviate actualmente în mod strălucit de o echipă conştientă de importanţa ei în lumea nouă a libertăţii.

Adunarea generală a Asociaţiunii va dezbate fructuos directivele de viitor. Suntem siguri că nu va uita nici strigătul de alarmă al fraţilor de peste Prut, intraţi deunăzi în zona independenţei. Nu va uita nici că ASTRA a avut înainte de război regionale printre care şi a ASTREI BASARABENE, înfiinţate la 23 octombrie 1927, din iniţiativa cărturarulu-patriot ONISIFOR GHIBU. E o sfântă datorie ce se vrea împlinită (…) „Oraşul nostru se mândreşte cu onoarea ce i s–a făcut prin ţinerea adunării aici, ea fiind a treia Adunare generală după cele din 1870 şi 1893.

Participanţii vor fi primiţi şi de astă dată de bătrânul colegiu „George Coşbuc”, tocmai în 4 octombrie, ziua aniversării celui de al 128-lea an de existenţă. Alt motiv festiv.

Cele trei zile pline de fast le dorim înscrise în istoria cultural – naţională locală ca o mărturie patriotică, deschizătoare de orizonturi noi în perspectiva viitorului”3. Un articol de bun

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012 augur şi premonitoriu, fiindcă cea de a treia Adunare generală ţinută la Năsăud a fost o reuşită, iar activităţile ce s-au desfăşurat de atunci s-au înscris cam în previziunile profesorului O. Ruleanu.

Despărţământul Năsăud al ASTREI se remarcă în prezent drept unul dintre cele mai active din ţară, cu multiple relaţii şi peste hotare, în ţările în care se află părţi rupte din trupul patriei: Republica Moldova, Ucraina, Serbia. Sub egida ASTREI s-au organizat şi desfăşurat numeroase simpozioane spre a cinsti memoria unor înaintaşi: George Coşbuc, Liviu Rebreanu, Mihai Eminescu, Veronica Micle – la Năsăud – Sever Pop – la Ilva Mare, Solomon Haliţă – la Sângeorz-Băi, Tiberiu Moraru – la Salva etc.. De asemenea, s-au dezvelit plăci comemorative pe edificiile unde au locuit intelectualii năsăudeni: Virgil Şotropa, Iulian Marţian, Iuliu Moisil, Dr. Paul Tanco, placa Grănicerilor şi a Despărţământului, a lui Emil Catarig, unii foşti membri de vază ai ASTREI. Despărţământul Năsăud al ASTREI nu e străin nici de amplasarea în oraş a unor busturi, precum cele ale Veronicăi Micle, Mihai Eminescu, Avram Iancu, Alexandru Bohăţel, Nistor Şimon, Lupa Capitolina şi statuia Regelui Ferdinand I Întregitorul; plăcile de la Zagra – Dr. Nicolae Drăganu; la Rebrişoara – bustul Decebal şi plăcile Iacob şi Ioachim Mureşianu, Ignaţiu Seni, Anton Precup, g-l Onişor Cârcu, Ştefan Lupu; butul Liviu Rebreanu şi Mihai Eminescu, de la Beclean, Solomon Haliţă de la Sângeorz-Băi, sau monumentele de la Cristeştii Ciceiului – Lupa Capitolina flancată de Traian şi Decebal, Crucea Eroilor Unirii, busturile George Coşbuc, Andrei Mureşianu, Karoly Thorma, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Petru Rareş etc Unele din acestea se datorează omului cu inimă şi pungă largă, medicul stomatolog Gheorghe Traian Dascăl, care le-a sponsorizat. Toate cele de la Năsăud au fost amplasate în timpul mandatelor ing.

Dumitru Mureşan în fruntea Primăriei Năsăud şi se adaugă celor mai vechi ale lui George Coşbuc, Vasile Naşcu, Grigore Moisil, ctitor al liceului şi vicar foraneu greco-catolic. În cadrul activităţilor culturale ale ASTREI am lansat zeci şi zeci de volume publicate de autori năsăudeni. Este un adevăr arhicunoscut şi necontestat că partea culturală a „Zilelor Năsăudului” este susţinută de membri ai ASTREI. Dar cea mai mare realizare a Despărţământului Năsăud al ASTREI este editarea „Dicţionarului culturii şi civilizaţiei populare al judeţului Bistriţa-Năsăud, vol. I. Ţara Năsăudului”, apărut în două ediţii la Editura Napoca Star din Cluj Napoca. Aportul substanţial şi iniţiativa a fost a preşedintelui DNA, prof. Ioan Seni, secondat de profesorii Liviu Păiuş, Sever Ursa, Ioan Lăpuşneanu, Grigore Marţian, Ioan şi Lucreţia Mititean, Alis Seni şi mulţi alţii.

Sub egida ASTREI s-a desfăşurat o ediţie a Concursului de poezie „Veronica Micle”, iniţiat de Areta Moşu de la Iaşi, precum şi acţiunea „Acasă la noi”, cu grupuri de copii din Republica Moldova, găzduiţi la familii din localităţi de pe Valea Someşului şi Ilvei. De asemenea, s-a desfăşurat o ediţie a Deniilor Eminesciene, prilej de comemorare a poetului naţional. În octombrie 2010, s-au aniversat 20 de ani de la reluarea activităţii Despărţământului Năsăud al ASTREI, sub preşedinţia Prof. Univ. Dumitru Acu, preşedintele ASTREI, originar din Rebrişoara, la fel ca şi prof. Ioan Seni. Activităţile din Programul de activitate pe anul 2011 sunt dedicate în totalitate sărbătoriri a 150 de ani de la înfiinţarea ASTREI şi se vor desfăşura prin colaborarea cu şcolile, bisericile, primăria, Muzeul Grăniceresc Năsăudean şi bibliotecile din oraş. Sperăm să ne ridicăm la înălţimea manifestărilor din zilele de 16, 17 şi 18 septembrie desfăşurate la Blaj de către Despărţământul din acea localitate, condusă cu competenţă şi pasiune de către harnica, perseverenta şi autoritara profesoară Silvia Pop, sufletul ASTREI blăjene.

1

. Ioan Seni, Octavian Ruleanu – distins animator cultural astrist, în Octavian Ruleanu, Himere din Ţara cu dor, Editura George Coşbuc, Bistriţa, 2010, p. 342.

2 . Ibidem 3 . Octavian Ruleanu, Dublă aniversare, în Plaiuri năsăudene, număr jubiliar, 4-6 octombrie 1991, p. 1.

IOAN LĂPUŞNEANU – Năsăud

63

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

FESTIVALUL „DATINĂ STRĂBUNĂ PE SECAŞE”, LA 40 DE ANI uminică, 29 ianuarie 2012, comuna Roşia de Secaş a fost gazda celei de-a XX-a ediţii a Festivalului „Datină Străbună pe Secaşe”, festival de folclor de prestigiu, organizat an de an, în cadrul căruia se uneşte cultura tradiţională din judeţele vecine, Alba şi Sibiu.

Festivalul „Datină Străbună pe Secaş”, organizat prin rotaţie de cele două judeţe, are drept scop revigorarea şi promovarea tradiţiilor şi obiceiurilor populare din sateleŢării Secaşelor.

Anul acesta manifestarea folclorică a revenit comunei Roşia de Secaş, unde a avut loc, de altfel, în urmă cu 40 de ani, prima ediţie a festivalului, acest fapt dând sărbătorii o importanţă aparte.

Festivalul „Datină Străbună pe Secaş” a debutat la ora 11.30 cu parada portului popular, în cadrul căreia ansamblurile invitate din cele 13 comune ale Ţării Secaşelor şi-au prezentat portul tradiţional. Pe strigăturile fetelor şi ale feciorilor, însoţite de ritmul instrumentelor tradiţionale, întregul alai a coborât în mijlocul satului, în faţa primăriei, unde se aflau oficialităţile judeţene şi mulţimea de invitaţi. Fiecare comună participantă la festival a fost însoţită de primarul localităţii respective, iar după salutul obişnuit, alaiul, rând pe rând, a pornit pe uliţa principală a satului, în aplauzele roşienilor, ieşiţi la porţile caselor lor, cu mic şi mare, încântaţi că satul lor a îmbrăcat, iarăşi, haine de sărbătoare.

Căminul cultural din Roşia de Secaş, renovat şi dotat corespunzător, a găzduit întregul program folcloric de aleasă ţinută. Amfitrionul programului artistic a fost cunoscutul realizator de la televiziune, Radu Potoran, care a filmat întregul festival, urmând să fie difuzat la Televiziunea Favorit. În debutul manifestării folclorice, au urcat pe scenă şi au vorbit celor prezenţi doamna primar Emilia Oltean, care a adresat cuvântul de salut tuturor invitaţilor, preşedintele Consiliului Judeţean Sibiu, Martin Bottesch, prefectul judeţului Sibiu, Horaţiu Dumitru Răcuciu şi preşedintele Consiliului Judeţean Alba, Ion

D

Dumitrel. Pentru a marca cum se cuvine importanţa evenimentului din această zi, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la prima ediţie, pe scenă a mai fost invitat şi scriitorul Ioan Popa, întemeietorul acestui festival, fiu al satului, dascălul roşienilor, care şi-a dedicat întreaga viaţă culegerii, valorificării şi promovării culturii tradiţionale din Ţara Secaşelor, dovadă stând scrierile sale dedicate culturii şi spiritualităţii acestor locuri. Neobosit şi profund legat de satul natal, Ioan Popa a adus în dar roşienilor, dar şi invitaţilor, cărţile „Drumuri fermecate prin Ţara Secaşelor” şi „Pagini din spiritualitatea românilor secăşeni în dialoguri radiodifuzate cu scriitorul Ioan Popa”, un proiect de promovare a Ţării Secaşelor, realizat între anii 2004-2007, împreună cu realizatoarea de emisiuni folclorice de la radio Reîntregirea, Petruţa Pop. Pe scenă au urcat rând pe rând formaţiile artistice din comunele Ţării Secaşelor: Roşia de Secaş, Apoldu de Jos, Cergău, Cenade, Cut, Daia Română, Doştat, Loamneş, Miercurea Sibiului, Mihalţ, Ohaba, Păuca şi Şpring, toate aducând în faţa celor prezenţi comorile cele mai de preţ scoase, în zi de mare sărbătoare, din lăzile de zestre. Spre finalul manifestării artistice, care a durat peste şase ore, au susţinut recitaluri Ansamblul folcloric al judeţului Alba, condus de profesorul Alexandru Pal şi soliştii Roxana Reche, Maria Filimon, Dorina Nariţa, Floricica Moga, Cătălin Haşa şi Nicolae Tuhuţ, dar şi alţi artişti invitaţi, precum Marinela Baba, Alina Pinca, Marcel Părău şi alţii.

Prin Festivalul „Datină Străbună pe Secaşe” se perpetuează şi se valorifică cu succes cultura tradiţională de calitate, legând şi întărind laolaltă două judeţe învecinate, prin trăirile, tradiţiile şi obiceiurile care vin de la strămoşii noştri. Organizatorii evenimentului din acest an au fost Consiliul Judeţean Alba şi Primăria şi Consiliul Local Roşia de Secaş. Felicitări tuturor!

ŞEZĂTOAREA DE LA POALELE ŢIBLEŞULUI, ÎN SALA UNIRII

V

ineri, 10 februarie 2012, de la ora 17, Sala Unirii din Alba Iulia a fost gazda unui eveniment cultural inedit.

Publicul albaiulian, prezent la eveniment, a răsplătit cu aplauze prestaţia de excepţie a membrilor Ansamblului Folcloric „Ţibleşul” din Groşii Ţibelşului, care au reconstituit şezătoarea arhaică, intitulată sugestiv „Şezătoarea de la poalele Ţibleşului”, reuşind, cu succes, să îi introducă pe cei prezenţi, timp de o oră, în lumea satului tradiţional. Cu acest prilej, publicul a avut prilejul să admire costume populare de o rară frumuseţe şi autenticitate, să-şi amintească de cântecele, jocurile tradiţionale, poveştile şi ghicitorile din şezătoare, de practicile de aducere a feciorilor în şezătoare, de jocurile distractive, precum puricile, dar şi practicile de aflare a ursitului, vrăjitul cu păpuşile de câlţi. Prezenţa celor doi rapsozi, Elvira Zorica Giurgiu şi Onişor Pop, au adus o notă aparte şezătorii, prin interpretarea cântecului cu noduri, specific satelor lăpuşene.

Ansamblul Folcloric „Ţibleşul” din localitatea Groşii Ţibleşului, judeţul Maramureş, este cunoscut în ţară şi străinătate pentru autenticitatea obiceiurilor, repertoriului, dansurilor şi costumelor populare. De asemenea, Ansamblul deţine nenumărate premii obţinute la diverse festivaluri de folclor, locul I la Festivalul obiceiurilor de nuntă din Polonia fiind unul dintre acestea. „Şezătoarea de la poalele Ţibleşului” face parte din

proiectul „Lada de zestre”, care îşi propune valorificarea şi promovarea într-o manieră originală a tradiţiilor şi obiceiurilor strămoşeşti din arealul ardelenesc, pornind de la importanţa istorică a Sălii Unirii din Alba Iulia. Se doreşte unirea prin tradiţiile populare autentice şi peste an, în funcţie de sărbătorile calendarului popular, nu doar în zilele mari istorice. Proiectul „Lada de zestre” este iniţiat de Asociaţia Artă şi Tradiţii Meşteşugăreşti Alba (ATMA) şi Asociaţia Prietenii Muzeului Unirii.

La eveniment au participat preşedintele Consiliului Judeţean Alba, Ion Dumitrel, Moise Achim, rectorul Universităţii „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, Coriolan Honcaş, directorul Centrului de Cultură „Augustin Bena” Alba, scriitorul Ioan Popa şi un public numeros, iubitor de autenticitate. La final, preşedintele Ion Dumitrel, a oferit Ansamblului Folcloric „Ţibleşul” o diplomă de excelenţă pentru păstrarea şi promovarea culturii tradiţionale. Organizatorii evenimentului au fost Consiliul Judeţean Alba, Asociaţia Artă şi Tradiţii Meşteşugăreşti Alba (ATMA), Asociaţia Prietenii Muzeului Unirii, Centrul de Cultură „Augustin Bena” Alba şi Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia, în parteneriat cu Asociaţia Folclorică „Ţibleşul” Maramureş.

PETRUŢA POP

64

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

FESTIVALUL ILVEAN DE COLINDE LA CEA DE-A XVI-A EDIŢIE 27 DECEMBRIE 2011 – ILVA MICĂ

G

ăzduită de localitatea Ilva Mică, cea de-a XVI-a ediţie a festivalului ilvean de colinde, port popular şi obiceiuri tradiţionale de iarnă a fost un real prilej pentru fiecare localitate ilveană de a se prezenta în faţa unui numeros şi avizat public cu tot ceea ce au pregătit mai bine pentru ediţia acestui an. Astfel, colindătorii din Ilva Mare, pregătiţi de profesorul Ioan Berengea s-au prezentat cu grupul „Cununiţa” şi „Belciugarii”, impresionând prin Măgura Ilvei eleganţa costumelor, un repertoriu de colinzi bine selectat şi Profesorul Ioan Seni – preşedintele Desp. Năsăudean al jocul căpriţelor în binecunoscutul stil ilvean. De altfel, aceşti colinAstrei, în cuvântul său a trecut în revistă ediţiile precedente ale Fesdători s-au evidenţiat şi la Festivalul de antropologie de la Milano tivalului, nuanţând interesul depus de fiecare primar, director de (2007) unde au câştigat marele premiu; la revelionul integrării Roşcoală, reprezentanţi ai Astrei, preoţi, instructori de formaţii etc de a mâniei în UE – Clubul diplomaţilor (Bucureşti); la Festivalul „Floriasigura condiţii cât mai bune fiecărei ediţii; aminteşte de colaboratole dalbe” – Muzeul satului Bucureşti; în Festivalul „La porţile dorurii Festivalului – Centrul Jud. de Cultură, Inspectoratul Şcolar, Prolui” – Bistriţa; laureaţi an de an ai Festivalului ilvean de colinde…; topopiatul năsăudean.., care, deseori şi-au onorat prezenţa cu numeGrupul a fost însoţit şi de prof. Olimpia şi Sinovica Berengea – inroase daruri pentru micii colindători, chiar dacă în anul 2011 n-au structori cu multă experienţă… mai făcut-o; aduce elogii presei judeţene care consemnează frumuColindătorii comunei Leşu, instruiţi de profesoarele Eleseţea fiecărei ediţii..; se bucură de vigoarea şi continuitatea Festivana Lupşan şi Mariana Bosbici (director educativ) au impresionat lului – semn că localităţile ilvene rămân statornice în actul de cultuprin frumuseţea costumelor, armonia grupului, repertoriul autentic şi ră, în promovarea folclorului şi portului autentic, iar prin acest Fesgingăşia micilor interpreţi Fodorca Alin Eduardo şi Ionela Dragotă tival îşi consolidează statutul de zonă folclorică renumită pe plan ju(înv. Radu Todică); deţean şi naţional; felicită gazdele – pe primarul Aurel Horea şi diColindătorii din Măgura Ilvei – grupul „Cetiniţa” – conduşi de directorul Şcolii – prof. Daniela Şuşcă, prof.

Lucreţia Ruşti – instructorul grupului şi directorul educativ al Şcolii – înv. Maria Chindriş, au prezentat colinde specifice locului şi dramatizarea piesei religioase „Irozii”, impresionând prin calitatea interpretării şi forţa numerică a grupului; Reprezentanţii comunei Poiana Ilvei: director Ioan Coruţiu, educ. Mărioara Buta şi înv. Alexandru Pop au însoţit grupul „Poieniţa”, grup bine apreciat de numeroşii spectatori prezenţi la acest festival, grup ce reprezintă cu fidelitate şi rafinament repertoriul local şi portul popular Leşu autentic. Colindătorii au impresionat plăcut şi prin reprezentarea dramatizării biblice „Irozii”. La consolidarea grupului rectorul Ilie Mare – pentru cadoul făcut de Sf. Sărbători consătenilor şi-au adus aportul şi învăţătorii Ana, Alexandru şi Liliana Ureche. lor din Ilva Mică – programul select al ediţiei a XVI-a a FestivaluCel mai numeros grup de colindători a fost reprezentat de lui, gest care sporeşte atât imaginea comunei în ansamblul ei, cât şi gazdele din Ilva Mică, grup pregătit de familia profesorilor imaginea celor care se afirmă prin muncă şi implicare. A oferit DiReghina şi Ilie Mare – directorul şcolii. Grupul s-a constituit de câplome de Merit primarilor, directorilor de şcoli, reprezentanţilor Astrei şi instructorilor de formaţii din fiecare localitate ilveană… ţiva ani în ansamblul „Florile ilvene” şi la ediţia prezentă a festivaluDin juriul festivalului au făcut parte primarul Aurel Holui a mobilizat de la copiii de grădiniţă, elevi de gimnaziu, liceeni, studenţi şi până la bătrâni de aproape 70 de ani (Lucreţia Nechiti, rea, directorii de şcoli Mare Ilie (Ilva Mică), Ioan Coruţiu (Poiana Nastasia Otviş, Ana Marcu), reuşind prin obiceiul „Şezătoarea” să Ilvei), Daniela Şuşcă (Măgura Ilvei), preşedintele Astrei Ilvene – prezinte o varietate elegantă de tradiţii, obiceiuri, colinde şi jocuri Pavel Berengea (Ilva Mare) – fondator al festivalului, având în prepline de haz şi umor prin care erau satirizate viciile satului. La buna gătire Monografia acestuia, prof. Ioan Seni – preşedintele Desp. Asreuşită a programului şi-au adus contribuţia şi ceilalţi colegi ai directra Năsăud şi Mugurel Scutăreanu – redactor la Radio Cluj, care torului – Lucreţia Sîngeorzan, Sevastiţa Chitu, Lucreţia Mateiu, şi-a exprimat bucuria de a fi prezent la această manifestare artistică prin care ilvenii îşi protejează şi valorifică din plin folclorul local, Nazarica Andronesi, Maria Benko, Maria şi Octavean Prangate, aspect despre care va scrie în viitoarea sa carte… Directorul Ilie Elena Dănilă, Dorina Martiţa, preoţii Emil Dănilă şi Iuliu Brici, preMare îşi exprimă bucuria acestei reuşite, aducând mulţumiri primazentatoarea Maria Neştiut, viceprimarul Ilie Muşină şi consilierii locali. rului, colegilor din şcoală, preoţilor şi tineretului din comună, memCea de-a XVI-a ediţie a Festivalului a fost deschisă de brilor Astrei ilvene, părinţilor şi copiilor de şcoală, consilierilor loprimarul comunei – Aurel Horea care, adresându-se unei săli arhicali şi tuturor participanţilor la această ediţie, inclusiv oaspeţilor… pline, demonstra efectul benefic al găzduirii prezentei ediţii, asupra În încheierea celei de-a XVI-a ediţii, profesoara Elena credincioşilor din Ilva Mică, aducea mulţumiri tuturor formaţiilor Lupşan anunţa publicul şi pe delegaţii ilveni despre disponibilitatea autorităţilor locale din Leşu de a găzdui ediţia a XVII-a a festivaluprezente, primarilor care au făcut efortul de a-şi trimite grupurile la festival, instructorilor care au pregătit aceste grupuri. Evidenţiază lui, aspect deosebit de aplaudat, ştiut fiind faptul că familia Elena şi Nicolae Lupşan se întrebuinţează din plin şi cu folos pentru fruefortul dascălilor din Ilva Mică, în frunte cu directorul lor în pregătirea minuţioasă a acestei sărbători. În calitate de gazdă şi-a primit zemoasa imagine culturală a acestei localităţi. cile de colindători în mod tradiţional, cu multă căldură şi cadouri consistente. A oferit Diplome de excelenţă celor implicaţi în susţineIOAN SENI rea Festivalului – primari, directori de şcoli, instructori de formaţii…

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

65

VIAŢA CĂRŢII UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ CLUJ-NAPOCA DOCUMENTAR PENTRU DECENIUL 1990-2000

V

olumul „Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca – Documentar pentru deceniul 1990-2000” (755 pag.) elaborate de prof. univ. dr.

Leon Sorin MUNTEAN, rector al instituţiei între 17.01.1990 – 08.02.2000, a fost lansat în ziua de 28.10.2011, în cadrul programului Uniunii Universităţilor de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din România, care a avut loc la USAMV Cluj-Napoca, în prezenţa unor reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, a conducerii instituţiilor participante din Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Cluj-Napoca şi a unor universitari clujeni.

Importanţa remarcabilului eveniment editorial şi contribuţia autorului la realizările relevate în volum au fost evidenţiate alături de semnatarul acestei recenzii şi de prof. univ. dr. Doru PAMFIL rectorul USAMV Cluj-Napoca, prof. univ. dr. Alexandru ŞONEA director în MECTS, de autor, colegii şi colaboratorii acestuia. În volum, structurat ca un material documentar, sunt evidenţiate realizările din deceniul 1990-2000 privind organizarea şi structura universităţii (capitolul 1) şi a facultăţilor (capitolele 2-5), urmate de alte materiale documentare publicate sau de arhivă (unele redate în facsimil), din legislaturile 1990-1992, 1992-1996, 1996-2000.

Structura facultăţilor, personalul încadrat, conţinutul învăţământului şi al cercetării ştiinţifice, colaborările internaţionale etc. (capitolele 2-5) se prezintă în cinci perioade (1990, 1992, 1994, 1996, 1999), care definesc evoluţia facultăţilor universităţii în deceniul 1990-2000. Începând cu hotărârea Senatului nou ales, în ianuarie 1990, privind organizarea Universităţii în patru facultăţi – Agricultură, Horticultură, Zootehnie, Medicină Veterinară – în volum se consemnează realizările acestora din deceniul 1990-2000, înfiinţarea noilor specializări la toate formele de învăţământ, dezvoltarea bazei materiale pentru acestea, modernizarea învăţământului şi cercetării ştiinţifice, iniţierea şi dezvoltarea colaborării internaţionale. În acest deceniu de referinţă în evoluţia învăţământului academic agronomic clujean, a avut loc integrarea acestuia în circuitul european şi mondial de valori, de consolidare a statutului său universitar, s-a trecut la o autonomie universitară autentică, introducerea sistemului de credite,

folosirea resurselor extrabugetare, introducerea autonomiei financiare şi a finanţării globale, compatibilizarea învăţământului cu cel european, calificări în cotutelă, crearea unor centre de excelenţă, dezvoltarea studiilor doctorale, şi a relaţiilor de colaborare internaţionale, studiul şi practica studenţilor în străinătate, care au deschis largi orizonturi în formarea profesională a cadrelor didactice şi a studenţilor. Din anul 1991 până în 1999, s-au conferit 20 de titluri Doctor Honoris Causa de către universitate unor personalităţi ştiinţifice din ţară şi străinătate, s-au promovat cadre didactice tinere, valoroase, care astăzi conduc discipline şi catedre universitare, iar unii s-au afirmat şi în funcţii de conducere la nivel de facultate şi universitate.

Remarcăm contribuţia esenţială a rectorului prof. univ. dr.

Leon Sorin MUNTEAN la dezvoltarea şi modernizarea învăţământului academic agronomic clujean în deceniul 1990-2000, ridicarea prestigiului acesteia, precum şi efortul realizării acestui valoros documentar, care relevă o etapă în evoluţia instituţiei. În toată perioada activităţii sale, a dovedit dăruire faţă de instituţia pe care o slujeşte şi respect faţă de colaboratori. În acest sens, cităm cuvintele autorului: „Pentru realizările din deceniul 1990-2000, care au deschis noi orizonturi în evoluţia ulterioară a universităţii, colegilor şi colaboratorilor, întregului personal din universitate – autori ai acestor înfăptuiri – toată recunoştinţa şi preţuirea mea”.

Menţionăm ca prof. univ. dr. Leon Sorin MUNTEAN este membru titular al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, membru în Prezidiul acestui for academic şi membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România. Este Preşedintele Filialei Cluj-Napoca a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, de la constituirea acesteia (2002), conducând destinele ei cu competenţă, fapt care onorează domeniul cercetării ştiinţifice agronomice româneşti.

PROF. UNIV. DR. LIVIU ALEXANDRU MĂRGHITAŞ Preşedintele USAMV Cluj-Napoca, Rectorul USAMV Cluj-Napoca între anii 2000-2008

66

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

CÂMPENI (1366-2011) STUDIU MONOGRAFIC AUTOR: PROFESOR VASILE BUD Moto: „Ce ne-a rămas, trebuie adunat în grabă şi cu sfinţenie, oricâte sacrificii ne-ar cere, fiindcă, în acest material vom găsi certificatul nostru de nobleţe naţională”.

George Vâlsan

F

iecare sărbătoare poartă-n ea adevărul, că acest neam, crescut deodată cu stâncile şi pădurile acestui pământ, ce nu a primit nimic fără sânge şi jertfă şi că orice biruinţă poartă-n ea o lacrimă, uneori uitată, a celor ce s-au jertfit pentru binele lui. O astfel de sărbătoare de suflet şi simţire românească a avut loc în după-masa zilei de 12 mai 2011, la lansarea, în sala Casei de Cultură „Avram Iancu” din Câmpeni, în prezenţa a peste 200 de participanţi: cadre didactice, cadre medicale, ingineri, economişti, militari, patroni de societăţi comerciale, elevi şi alţi oameni din oraş şi nu numai dornici să participe la act de cultură înălţător, după mine unicat.

Este o mare bucurie, o trăire sufletească intensă, să participi şi să citeşti o asemenea carte, Monografia Oraşului Câmpeni, Capitala de suflet a Ţării Moţilor. Afli o bogată zestre de istorie şi-ţi dai seama de câtă trudă sfântă, de munca de o viaţă a inimosului profesor Vasile Bud, sub semnul căreia se află această scriere. Răzbate dragostea lui fierbinte pentru cei ce au făcut, cu dăruirea şi jertfa lor, Istoria măreaţă a Moţilor. Sunt puse în lumină fapte reale, fragmente de viaţă din trecutul Câmpeniului, oameni cu care ne mândrim, pentru faptul că au contribuit şi contribuie la afirmarea pretutindeni, în ţară şi în lume la afirmarea „BRENDULUI” de moţ, blazon ce ne aduce pe deoparte cinste şi în acelaşi timp răspunderea fiecăruia dintre noi – moţi sau simpatizanţi, ca prin faptele noastre să nu aducem atingere „edificiului” zidit de înaintaşi. În atenţia tuturor autorul a găsit nimerit să-şi pună drept motto două strofe simbolice din poezia lui Tudor Arghezi „Inscripţie pe o uşă”: „Când pleci, să te-nsoţească piaza bună Ca un inel sticlind în dreapta ta Nu şovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista.

Purcede drept şi biruie-n furtună.

Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă.

Necazul tău îl uită-întreg pe prag.

Căci neamul trebuie să-ţi fie drag, Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă.”

Toate paginile cărţii sunt memorabile, o candelă vie a memoriei şi fac dovada că autorul cu ochiul pătrunzător sa aplecat cu rigoarea ştiinţifică necesară oricărui cercetător, asupra istoriei acestor meleaguri, de unde moţii au avut tăria şi curajul să spună un „NU ferm” asupritorilor străini de credinţă şi neam. Citind-o avem convingerea că şi bunul Dum-

nezeu, încă de la facerea lumii, a creat acest ţinut, pământ românesc şi „l-a dat moţilor” în stăpânire veşnică. O asemenea carte nu putea fi scrisă decât de un moţ cunoscător al istoriei neamului său. Dumnealui face parte cu cinste din galeria marilor oameni de cultură, al dascălilor de cuget şi simţire românească, prezent la tot pasul în acest sfânt panteon al neamului. Îl cunosc de foarte multă vreme şi am admirat la domnia sa aleasa ţinută intelectuală, un spirit plin de bunătate cum spunea marele filozof Constantin Noica, cu o inimă deschisă către bunătate şi frumuseţe. Un dascăl de vocaţie timp de peste 40 de ani, a ocupat şi funcţii de răspundere în oraşul nostru – director de şcoală şi casă de cultură, inspector şcolar şi obştesc, de preşedinte al Subfilialei Abrud – Câmpeni a Societăţii de Ştiinţe Istorice, din subordinea Academiei Române, iar din 1992 este preşedinte al Filialei Câmpeni a Societăţii Cultural – Patriotice „Avram Iancu” din România.

Ne bucurăm că a acordat un spaţiu important rolului bisericii neamului. Este oglindit Sprijinul dat bisericilor de mitropolitul Andrei Şaguna, activitatea protopopului Ioan Patiţia, tatăl memorandistului moţ Rubin Patiţia, biserica din Certege cu preotul său Constantin Cotişel. Un capitol special este dedicat mişcării lui Sofronie de la Cioara, azi Sălişte. Autorul s-a bucurat şi de îndemnul şi binecuvântarea arhierească a Înalt Preasfinţitului Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, care a iubit mult oamenii şi era legat sufleteşte de Ţara Moţilor.

Cartea Câmpeni, studiu monografic, apărută la Editura „MEGA” din Cluj-Napoca, numără 344 de pagini de istorie, de cultură de jertfelnicie şi spiritualitate românească, bogat ilustrată cu imagini de epocă cuprinse în peste150 de pagini plasate după capitole (17 la număr). Cred că aceasta nu va lipsi din şcoli, biserici, biblioteci publice, din casele câmpănarilor şi ale celor ce-i simpatizează pe moţi. O recomandăm cu căldură tuturor iubitorilor de istorie.

Domnul profesor Vasile Bud consider că şi-a făcut datoria de Cetăţean de Onoare al Oraşului şi zonei şi, în pragul celor opt decenii de împliniri (1 iulie 1931-1 iulie 2011 îi urez şi săi urăm toţi cunoscuţii, la mulţi ani, cu sănătate şi cu noi împliniri! Sub deviza versurilor poetului şi filozofului Lucian Blaga „Sapă, frate, sapă, sapă, / Până dai de stele-n apă”, dumnealui mai poate căuta, asuda şi găsi nestemate din istoria bimilenară a acestor meleaguri, unde semnele trecutului mustesc la tot pasul.

Câmpeni, la 21 mai 2011

Preot, Icon. Stavr. EUGEN GOIA

67

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

IOAN BOLOVAN „ASOCIAŢIA NAŢIONALĂ ARĂDEANĂ PENTRU CULTURA POPORULUI ROMÂN 1863-1918” Editura DACIA XXI

A

sociaţia Naţională Arădeană pentru cultura poporului român 1863-1918”, este o lucrare com„ plexă, un spectacol inedit care incită cititorul, care-l introduce într-un labirint al cunoaşterii, al informaţiilor, multe inedite.

Apărută la Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2011, cu o prefaţă ce aparţine istoricului, prof. univ. dr. Nicolae Bocşan, cercetarea monografică are propria istorie, după cum mărturiseşte însuşi autorul. Prima versiune a prezentei cercetări a fost realizată în primăvara anului 1986, ca şi lucrare de licenţă, la absolvirea autorului, la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. Setea de cunoaştere, de îmbogăţire şi completare a informaţiilor, a muncii asidue, a făcut ca lucrarea de licenţă să fie extinsă şi publicată în anul 1994, sub titlul Asociaţia Naţională Arădeană pentru cultura poporului român.1863-1918.

Schiţă monografică, Biblioteca Institutului de Istorie Cluj.

Serie nouă, vol.II, Cluj-Napoca, 1994. Tirajul redus şi forma finală în care a ajuns lucrarea la vremea respectivă (condiţiile tipografice extrem de modeste) l-au determinat încă de atunci să se gândească foarte serios la o nouă ediţie, vis împlinit la sfârşitul anului 2010. Încă din introducere autorul îşi îndreaptă toată recunoştinţa şi mulţumirea asupra mentorului său, prof. univ.dr. Nicolae Bocşan, cel care în toamna anului 1982, pe când autorul era proaspăt boboc al Universităţii, i-a descoperit calităţile de şlefuitor al informaţiilor trecute sub conul umbrei.

Pe parcursul celor 250 de pagini, prin rigoarea documentar-ştiinţifică, prin varietatea materialelor, prin amploarea şi bogăţia informaţiilor, prin efortul şi competenţa cercetării, precum şi a structurii conţinutului, studiul reprezintă un demers monografic remarcabil şi un model pentru informaţia asupra culturii poporului român din această zonă a ţării.

Apărută cu prilejul a 150 de ani de la punerea fundamentelor, autorul a considerat că este necesară restituirea într-o schiţă monografică fidelă activităţii astriştilor arădeni de la apariţie (din 1863), până în zilele noastre.

Asociaţiunea „Astra” a constituit un factor activ, dinamic, de unitate naţională, a fost creată şi întreţinută de-a lungul anilor prin verva, sacrificiul şi munca dezinteresată a intelectualilor români, dar treptat şi a celor din rândurile maselor populare, din diversele provincii româneşti. Momentul apariţiei asociaţiilor culturale a fost unul dintre punctele de maximă eflorescenţă a sentimentului naţional românesc. Cercetarea procesului de înfiinţare a Asociaţiei naţionale arădene, reliefează câteva momente importante, decisive în demersul constituirii societăţii de la Arad. Structura organizatorico-funcţională a Asociaţiei

a fost reglementată de exigenţele instituţiei care au primit statutul oficial prin aprobarea la 17 sept., 1862 de către împărat, iar în 1863, de către Consiliul Locumtenenţial Regest Ungar. După inaugurare, activitatea, prin adunarea generală din 1863, şi-a materializat treptat programul cultural naţional. Societatea culturală şi cea socială a Astrei s-au întrepătruns armonios asigurând o viaţă culturală multiplă şi de calitate pentru comunitatea românească din părţile vestice.

Adunările generale din 1909 şi 1910, care s-au desfăşurat în acelaşi spirit de solidaritate naţională (prezenţa la manifestaţie, alături de intelectualii din oraş a câtorva sute de ţărani din localităţile învecinate, a liderilor vieţii politice româneşti), au conferit acestor întruniri o notă de entuziasm, de însufleţire generală. După anul 1910, an marcat de o puternică devansare a culturalului de către politic, activitatea astristă a înregistrat un puternic recul. Izbucnirea primului război mondial a perpetuat starea de inactivitate a Asociaţiei naţionale arădene, adunările ei generale urmând a fi reluate după Marea Unire din 1918. După 1989, prin eforturi remarcabile şi multe aporturi personale, Asociaţiunea s-a dinamizat într-o mişcare culturală mai amplă. Ulterior, în anul 1900, s-a stabilit un regulament nou de organizare a ASTREI, care prevede funcţionarea a cinci secţii: literară, istorică, şcolară, ştiinţifică, economică.

Parcurgând documentata monografie se poate remarca drumul sinuos al ASTREI arădene (activitatea n-a fost uniformă de-a lungul celor cinci decenii supuse analizei de către prof. Ioan Bolovan). Cu toate că au existat perioade de alternare între realizări şi împliniri cu stagnare, unitatea de acţiune cu manifestarea orgoliilor şi a slăbiciunilor liderilor locali, au făcut ca ea să fie puternică şi hotărâtă în dorinţa de a-şi atinge idealurile fixate clar de înaintaşi, să fie o faclă activă şi nepieritoare în lupta pentru întărirea şi păstrarea unităţii.

Este aşadar o carte cu o miză informatizată, care se încheie obiectiv cu un glosar, o bibliografie complexă şi câteva anexe care creionează o imagine de ansamblu asupra activităţii editoriale, ajutându-ne să aflăm mai multe detalii.

ALINA MARIA DULĂU

68

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

DESPRE CARTEA „ICONOSTASUL CATEDRALEI GRECO-CATOLICE «SFÂNTA TREIME» DIN BLAJ” n exegeza realizată unei cărţi de o astfel de anvergură se cuvine a porni de la cuvintele Eminenţei Sale Cardinalul Lucian Mureşan, care susţine salutar: „Iconostasul Catedralei din Blaj este unic în tot spaţiul românesc” sau „Iconostasul, o dantelărie din lemn şi din culoare, locul unde stau măiestrit lucrate Sfintele Icoane, dimpreună cu tot ansamblul edificiului, te invită să te integrezi misterului liturgic, primind privirea iubitoare a lui Dumnezeu, ca apoi, smerit şi cucernic să-L saluţi pe cât îţi stă în putinţă”.

Cartea este ingenios realizată şi sistematizată de cei doi autori: Cornel Tatai-Baltă şi Ioan Fărcaş, atât în ceea ce priveşte forma (coperţile, calitatea hârtiei şi a ilustraţiilor), cât şi fondul de idei, conceptul, structura şi arhitectura lucrării. Stilul este îngrijit şi agreabil la lecturare pe de o parte, iar pe de altă parte dens în privinţa informaţiei, bine documentat şi extrem de atrăgător.

Autorii nu numai că readuc în faţa cititorilor date şi evenimente de o deosebită importanţă şi valoare educativă pentru istoria, cultura şi religia Blajului, dar într-un mod cu totul particular evidenţiază aportul Micii Rome la dezvoltarea culturii şi istoriei neamului românesc. În capitolul Câteva date despre Catedrală şi iconostasul acesteia se constată că iniţiativa construirii Catedralei îi aparţine episcopului Inochentie Micu-Klein, lucru binecunoscut, iar arhitectul Catedralei şi al clădirii în formă de U, care o înconjoară, este Giovanni Baptista Martinelli de la Curtea Imperială din Viena. Sunt enunţate variate date referitoare la pictura cupolei Catedralei şi a iconostasului şi faptul că „Iconostasul Catedralei blăjene este «prin întindere şi bogăţie” cel mai impunător «din toată românimea»“, cuvinte ce aparţin lui Nicolae Iorga şi care sunt relevate de autori pentru a ne surprinde şi încânta.

Cartea oferă cititorilor precizări, informaţii, detalii artistice şi simbolice valoroase din punct de vedere ştiinţific, religios, cultural şi istoric. Este remarcabilă acribia documentară. În demersul lor plin de responsabilitate, cei doi autori motivează alegerea studierii iconostasului, afirmând că „deşi însemnătatea sa artistică şi istorică este deosebită, totuşi el nu a captat, pe măsura valorii sale, interesul cercetătorilor”.

Autorii susţin că iconostasul a fost sculptat de tâmplarul Aldea din Târgu Mureş, iar icoanele au fost pictate „în cea mai mare parte” de pictorul macedo-român Ştefan Teneţchi din Arad, deşi acesta din urmă a semnat numai cele şase icoane mari împărăteşti. În continuare se arată că, în vara anului 2010, în urma fotografierii în detaliu a iconostasului şi a cercetării pe calculator, s-a constatat că icoanele prorocilor şi pictura Crucii Răstignirii cu molenii aparţin lui Grigorie Ranite din Craiova. E important de reţinut că sculptura iconostasului este de „tradiţie brâncovenească” cu „amprentă barocă”.

Se cunoaşte foarte bine de către blăjeni că, sub păstorirea Mitropolitului şi Arhiepiscopului Major Lucian Mureşan, s-au executat diferite lucrări de amenajare şi de restau-

Î

rare a edificiului Catedralei.

Uşile împărăteşti ale iconostasului sunt unice pe plan naţional, atât în ceea ce priveşte sculptura, cât şi pictura. Pe lângă reprezentarea Buneivestiri şi a celor patru evanghelişti, mai apar şi 10 medalioane cu simboluri din Vechiul Testament. Pentru realizarea picturii care împodobeşte uşile împărăteşti, Ştefan Teneţchi a îmbinat metoda tradiţională bizantină cu cea apuseană-barocă. Aceluiaşi artist îi aparţin şi celelalte icoane din iconostas (în afară de registrul prorocilor şi de Crucea Răstignirii cu molenii), adică: de pe uşile diaconeşti, icoanele împărăteşti, icoanele marilor sărbători şi icoanele din registrul apostolilor, realizate aproximativ în acelaşi stil.

Cele şase icoane împărăteşti, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Nicolae, Maica Domnului cu Pruncul pe tron, Isus Hristos pe tron, Sfântul Vasile cel Mare, Sfânta Treime, sunt specifice, din punct de vedere tematic, iconografiei ortodoxe. Sunt evidenţiate, în detaliu, îmbrăcămintea, culorile, motivele artistice, simbolurile şi elementele sugestive.

Icoanele marilor sărbători în număr de 12, Sfânta Treime (în mijloc), flancată de arhanghelii Mihail şi Gavril; Naşterea Maicii Domnului; Intrarea Maicii Domnului în biserică; Naşterea lui Hristos; Tăierea împrejur a lui Isus; Întâmpinarea Domnului; Botezul Domnului; Schimbarea la Faţă; Intrarea lui Isus în Ierusalim (Floriile); Învierea; Înălţarea Domnului; Pogorârea Sfântului Spirit (Rusaliile); Învierea şi Înălţarea Fecioarei la cer, devoalează „misterul liturgic” şi importantele evenimente biblice. În capitolul Registrul apostolilor se menţionează că între registrul icoanelor marilor sărbători şi registrul apostolilor există o friză care împarte iconostasul în două părţi egale.

Scena Deisis, compusă din trei icoane, tronează în centrul registrului apostolilor: Isus Hristos, Maica Domnului şi Ioan Botezătorul în picioare călcând, desculţi, pe nori. La stânga şi la dreapta scenei Deisis sunt prezentaţi cei doisprezece apostoli. Se menţine de către pictor aceeaşi manieră de îmbinare a tradiţiei bizantine cu cea apuseană-barocă.

Minunatele icoane din registrul prorocilor sunt cuprinse în treisprezece medalioane circulare, din care douăsprezece reprezintă profeţii mesianici ai Vechiului Testament, iar al treisprezecelea o înfăţişează pe Maica Domnului Orantă. Aceste icoane au fost realizate de Grigorie Ranite (Hranite), originar din Craiova.

Acelaşi Grigorie Ranite este autorul icoanei Maicii Domnului cu Pruncul, pictată în anul 1736, icoană care a lăcrimat la moartea episcopului Petru Pavel Aron, în anul1764.

Spre deosebire de celelalte icoane care aparţin pictorului Ştefan Teneţchi, cele pictate de Grigorie Ranite au un stil mai conservator şi aparţin artei de tradiţie bizantină, după cum menţionează autorii.

Emoţionanta Cruce a Răstignirii cu molenii, datorată lui Grigorie Ranite, este flancată de Fecioara Maria, la stânga, şi de Apostolul Ioan, la dreapta, iar la poalele crucii este pictat un potir de aur susţinut de doi îngeri cu aripi ar-

69

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012 gintii. „Profilarea Răstignitului pe fundalul cerului întunecat, presărat cu stele” semnifică faptul că Isus mort şi înviat a biruit moartea şi iadul, deschizând biruitor şi mântuitor Porţile Raiului pentru oameni. În capitolul În loc de concluzii autorii menţionează că iconostasul a devenit cunoscut în diverse arii geografice.

Astfel, în anul 1999, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, în Omilia Sa, cu ocazia vizitei ecumenice în România, a menţionat iconostasul Catedralei blăjene, numindu-l „splendid”. Între cei doi pictori, Grigorie Ranite şi Ştefan Teneţchi, care au realizat frumoasele icoane ale iconostasului în discuţie, există o diferenţă de stil sesizată de autori. La cel dintâi persistă un stil mai conservator, iar la cel de-al doilea îmbinarea tradiţiei bizantine (şi influenţa icoanelor ucrainene) cu cea barocă.

Grandiosul iconostas blăjean a fost asemuit cu iconostasul din Biserica Ortodoxă „Sfinţii Arhangheli” de la Vadu Crişului, care se afla altădată la Catedrala Unită din Oradea.

Cartea se încheie cu rezumatele în limba franceză, engleză, germană şi italiană, cu bibliografie, indice de nume, indice tematic şi ilustraţii. Acestea din urmă, prin valoarea

lor artistică, completează plăcut vederii şi sufletului deosebitul demers scriitoricesc şi nu numai.

Privind şi studiind arta de realizare a iconostasului se pot deduce şi aprecia „înaltele aptitudini de ordin artistic ale poporului român, atât de încercat pe parcursul îndelungatei sale istorii”. În urma lecturării valoroasei cărţi, îmbinată cu participarea evlavioasă la Celebrarea Sfintei Liturghii în Catedrala blăjeană, este certă profunda impresie de înălţare sufletească a oricărui cetăţean al urbei noastre, aflat în faţa magnificului iconostas.

Aşa cum afirmă şi Primarul Municipiului Blaj, Gheorghe Valentin Rotar, cartea este preţioasă şi utilă şi pentru turiştii veniţi în Blaj din ţară sau din afara acesteia: „Astfel, turiştii sosiţi la Blaj, din diferite colţuri ale ţării sau din străinătate, pot înţelege mai bine rolul pe care l-a jucat «Mica Romă» în istoria şi cultura neamului românesc. Dedicarea cărţii arhiereilor şi preoţilor greco-catolici, victime ale regimului comunist ateu, confirmă faptul că blăjenii au fost şi sunt mereu ataşaţi de valorile morale autentice”.

ANGELA GROZA

ILIE MUNTEAN, PARADISUL SINUCIGAŞILOR, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2011

D

upă Disperări din copilărie, apărută nu demult, în 2010, carte prin care Ilie Muntean şi-a făcut intrarea în lumea aleasă a literelor – şi până la această dată el cochetând mereu cu beletristica, premiul pentru proză scurtă „Liviu Rebreanu” Aiud, 1994, stând drept mărturie, ca să nu mai zicem de cele publicate la vremea când fusese redactor şi redactor-şef la Gazeta de Alba, respectiv, Gazeta Târnavelor de-a lungul ultimului deceniu al veacului trecut – iată, prozatorul se prezintă în faţa cititorilor cu o nouă carte, Paradisul sinucigaşilor. Încă din titlu, autorul trimite asupra noastră o adevărată undă de şoc: paradis al sinucigaşilor, făcându-ne să ne întrebăm dacă aşa ceva ar fi cu putinţă. Adică, să existe o lume, şi pe deasupra chiar un paradis, pentru unii semeni de-ai noştri care să ofere atracţie? Ştiut fiind faptul că acest act al sinuciderii este cel mai imoral dintre toate crimele săvârşite pe pământ, el trădând dispreţul deplin faţă de viaţă, faţă de bunul acesta fără de preţ, dat nouă de Providenţă ca să ni-l trăim în toată măreţia sa şi nicidecum ca să-l abandonăm ori să atentăm asupra lui. Numai că, potrivit viziunii sale, mai totdeauna neînţeles de viaţă şi de semeni, autorul trăieşte el însuşii stări de frământare lăuntrică ce nu de puţine ori l-au împins pe marginea prăpastiei, doar şansa ultimei clipe mai surâzându-i. Din asemenea trăiri, frământări şi disperări s-au născut, iată, deja două cărţi.

Deschisă cu aceeaşi imagine copleşitoare a salcâmului uriaş al Covăciţei, ce pusese stăpânire peste drum şi peste vecinătate, de astă dată atins de flăcări, şi a lui nea Goia, vecinul domol şi înţelegător, poate singurul apărător al lui, cartea, asupra căreia vrem să stăruim în rândurile de faţă, porneşte de la unele fapte petrecute aievea, în mijlocul,

şi mai ales în vâltoarea multora dintre ele, aflându-se el însuşi (alias Liviu Câmpean – numele substituindu-şi-l sub antonimul lui Muntean), ea, cartea, oferindu-ne scene de viaţă cu adevărat debordante, de un dramatism cutremurător: tratamentul neomenos, uneori de-a dreptul feroce, aplicat în armată asupra unor tineri nevinovaţi de către superiori, reflecţiile pe marginea lui, a tratamentului, transformându-le în adevărate lecţii de morală, asta în condiţiile în care cineva era dispus să le asculte şi, mai mult, să şi le şi însuşească; fata iubită, Maria, se stinge în urma unui accident de muncă sub ochii medicilor cărora nu li se permite să intervină de către familie pe motiv că în credinţa lor iehovistă aşa ceva, o obişnuită perfuzie, nu e îngăduită; căzut în mâinile miliţiei, fără de nici o vină, decât aceea că o iubea pe Maria, cu tată iehovist şi predicator informator, Liviu primeşte corecţii după corecţii, care de care mai aspre, mai degradante şi mai inumane, bătaia aplicată pe trupul lui depăşind aproape limitele suportabilului; evadarea din arestul miliţiei mânat de dorinţa de a o mai vedea o dată pe Maria, înaintea înmormântării, sfârşeşte prin aceeaşi neînţelegere, căzută iarăşi sub duritatea pumnului şi a bastonului, mai ceva ca asupra unui borfaş de rând, scena finală, a desprinderii de lângă Maria aflată pe catafalc constituindu-se într-un aspru şi usturător rechizitoriu al fărădelegilor săvârşite asupra umanităţii: Lacrimile încep să curgă în valuri fierbinţi. Îngenunchează lângă capul ei.

Răvăşit de o imensă suferinţă. Plânge în neştire, udându-i pieptul cu lacrimi. Târziu de tot, priveşte în jur. Închide ochii.

Ideea că totul se petrece într-un vis îi încolţeşte iar în gând: în jurul catafalcului se află o mulţime de îngeri cu

70

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

chitare şi mandoline. Toţi în alb… Deschide ochii: în cameră apare şi tatăl Mariei, cu guler alb, înalt, ca la costumele de epocă, guler de ghips. Lângă el, un miliţian. Închide ochii… „Ce caută acesta printre îngeri?!” – se întreabă el nedumerit. Deschide ochii: chiar în faţa lui, plutonierul roşu de furie: – Tu-ţi dumnezeul mă-tii de golan!!! Puneţi-i cătuşele!!!

Ajutoarele lui îi pun cătuşele, cu mâinile la spate, iar subofiţerul se aruncă asupra lui, lovindu-l cu bastonul. Îl târăsc afară, iar el nu opune nici o rezistenţă. Nu mai scoate nici un cuvânt, nici un geamăt, totul devine indiferent, inclusiv soarta sa. Suportă bătaia în linişte… la sediul Miliţiei, un vârtej ciudat, ameţitor, îi învăluie privirea… şi un abis se deschide sub picioarele lui, un leşin îi taie respiraţia şi un gol incomensurabil îl absoarbe complet.

Se prăbuşeşte, fără cunoştinţă, la picioarele călăilor săi…

Am reprodus într-adins un citat mai întins în ideea ca cititorul să-şi poată face o imagine cât de cât apropiată de tragismul şi inumanul ce planau asupra celor de rând, căzuţi cu sau fără voie în păcat.

O carte frumos scrisă, el dovedindu-se un fin analist, un bun cunoscător al psihicului uman, nu degeaba mulţi etichetându-l drept filozof, lectura bogată în domeniu slujindu-l cu asupra de măsură. Cu o scriitură modernă, elevată – uneori neologismul folosit poate în exces – cu frază armonios construită, cu o acţiune simplă, dar captivantă, frumos condusă, cartea atrage şi se recomandă prin ea însăşi.

IOAN POPA

ŞCOLILE BLAJULUI

D

e obicei se spune că o monografie a şcolii este cartea ei de vizită. Această monografie este însă mai mult decât o „carte de vizită”. Pentru că este o monografie despre Şcolile Blajului, care şi-au câştigat într-o existenţă de peste un sfert de mileniu, un loc de prestigiu în istoria învăţământului românesc, confirmând profetica lor definiţie – „fântâni ale darurilor” – dată de Părintele Şcolilor Blajului, Episcopul Petru Pavel Aron, la deschiderea lor în octombrie 1754. Iar între aceste şcoli, Şcoala Pedagogică, care a funcţionat neîntrerupt, cu diverse denumiri de la „Şcoala de obşte” până la „Colegiul Universitar de Institutori”, a conferit Blajului fizionomia unei veritabile citadele didactice, formând sute de generaţii de învăţători, adevăraţi apostoli ai neamului şi luminători ai satului, nu numai în Transilvania, ci şi dincolo de munţi, prin abnegaţia didactică a cărora Blajul şi-a consolidat faima de renumită şcoală de învăţători.

Când vedeam că şcoli pedagogice din diverse oraşe au monografii în care se înfăţişează istoricul şi realizările lor, încercam un sentiment de regret că Blajul, care a fost „Şcoala şcolilor româneşti” întârzie să aibă o asemenea carte. E drept că realizarea ei nu era o sarcină uşoară, dificultăţile fiind numeroase şi felurite, de la adunarea materialului documentar la sistematizarea lui, la periodizarea învăţământului pedagogic blăjean, la evitarea locurilor comune şi a clişeelor encomiastice care se spun în mod convenţional, în împrejurări aniversare sau festive. Şi mai era o dificultate: aceea a constituirii unui colectiv redacţional care să aibă, în sfârşit îndrăzneala începutului. Şi iată că un grup restrâns de profesori ai acestei şcoli (Natalia Comşa, iniţiatoare şi coordonatoare, Ioan Bobiţan, Adrian Solomon, Claudia Oancea-Raica, Anca Ursu), informat şi perseverent în realizarea aştepta-

tei monografii, legat sufleteşte de această instituţie în care şi-au desfăşurat sau îşi desfăşoară activitatea didactică ne-a dat carte, în care, într-o expunere documentară, sobră şi obiectivă, se înfăţişează istoria şi perioadele învăţământului pedagogic blăjean, exemplare portrete de directori, profesori şi învăţători ai Şcolii Pedagogice (utilă şi binevenită continuare, prin această secţiune, a cărţilor mai vechi, Dascălii noştri de Dr. Ioan Raţiu şi Dascălii Blajului de Nicolae Comşa şi Teodor Seiceanu), programe şcolare şi metode de învăţământ, pagini semnificative din istoria presei pedagogice blăjene, alături de reviste şcolare şi de momente semnificative ale învăţământului muzical blăjean, tabele de absolvenţi cu menţionarea locului unde-şi desfăşoară activitatea şi a realizărilor didactice înregistrate în anii de la terminarea liceului.

O secvenţă inedită şi emoţionantă o reprezintă paginile scrise de foşti absolvenţi, omagiu de recunoştinţă pentru şcoala şi dascălii care au contribuit la formarea lor umană, intelectuală şi profesională.

La cărţile, nu puţine despre Şcolile Blajului, se adaugă încă una cu secvenţe informativ documentare, cu pagini de pedagogie şi metodică, cu portrete de dascăli, cu vibrante şi poematice rânduri ale îndatoratei gratitudini pe care le scriu în cuvinte inspirate normalişti şi liceeni de odinioară.

Toţi cei care au fost ori sunt slujitori ai învăţământului pedagogic blăjean sau absolvenţi ai acestuia, şi ni numai ei, vor preţui această monografie ca pe o „carte de minte şi suflet”.

PROF. UNIV. DR. ION BUZAŞI

71

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

PAGINI DE ISTORIE LITERARĂ CONTEMPORANĂ, Editura ASTRA, Blaj, 2012

M

aria-Daniela Pănăzan ne oferă o carte interesantă şi profundă: PAGINI DE ISTORIE LITERARĂ CONTEMPORANĂ[1]. Autoarea rămâne modestă, dar pasionată, este conştientă că sunt doar câteva pagini, probabil, în viziunea ei de iubitoare a literaturii, istoria înseamnă mult mai mult, dar se opreşte cu dragoste şi bucurie asupra unor opere sau scriitori pentru a pune în lumină aventura spirituală a românilor în peisajul acestor vremuri.

Maria-Daniela Pănăzan este scriitor, dar şi istoric, sau eseist, ori cronicar al vremurilor. Din această postură „vede” dincolo de mode, de interese, de succesele de moment, ignoră „băieţii deştepţi” din literatură, nu ţine cont de politica de marketing a editurilor, priveşte spre inima scriitorilor, spre operele care aduc lumină sufletului românesc rătăcit în megatendinţele europene… O vom numi în această scurtă notă literară, istoric, deşi este mult mai mult decât ceea ce exprimă tehnic această vocaţie, necesară în cetate, este modelatoare de viziuni literare. Maria-Daniela priveşte spre literatură având ca reper valorile creştine, îşi asumă cumva o poziţie inconfortabilă în lumea literară care aleargă după noutăţile europene, după studii prolixe, după concepţii avangardiste… Ea rămâne în poziţia istoricului solid, bazându-se pe valorile eterne ale lui Dumnezeu, optând pentru muncă, lecturi intense, meditaţii, căutarea adevărului într-o lume care şi-a pierdut uneori reperele… Amuzată de poziţia proprie, îşi alcătuieşte cartea pe două paliere: Eu…despre şi Despre…Eu. Analizează operele scriitorilor români şi îşi rezervă pagini despre scrierile proprii. Pune în balanţa lumii două direcţii, o direcţie care vine spre istoric, o alta care pleacă de la scriitor spre lume, cu energie şi curăţie de inimă.

Istoricul se bazează pe câţiva stâlpi de rezistenţă: locul unde suntem aşezaţi de Dumnezeu, un loc sfânt, dragostea ca valoare necesară şi liberatorie, credinţa ca unitate de măsură în univers, salvarea sau mântuirea, ca posibilitate de evadare din arealul strâmt al istoriei contemporane, familia, generozitate… Când scrie EU, autoarea este autoironică, în literatură contemporană, poate ca niciodată, egoismul şi delirul gloriei nu s-a declanşat într-o manieră incontrolabilă ca acum, dar autoironia îi permite să depăşească hotarul nevăzut care desparte scriitorul de lume şi, mai ales, de Dumnezeu.

Scrierile anterioare ale istoricului au vizat în esenţă poezia românească religioasă şi, credem, abordarea operelor în cartea de faţă este una curajoasă şi care lasă deja urme în istoria literară. Cei care au scris despre cărţile publicate de Maria-Daniela Pănăzan[2] au reţinut aspecte care trebuie remarcate: dorul de acasă, cartea închinată Creatorului, întâlnirea cu sacrul, mântuirea prin iubire, speran-

ţa, psalmul poeziei, lumina… În Paginile scrise de autoare putem reţine câteva teme fundamentale pentru istoria literară: iubirea de patrie, jurnalul de idei, problema existenţei şi variantele de sens la această problemă, interferenţele culturale, privirea ce răzbate, istoria literaturii în interviuri, solitudinea prin înţelepciune, epopeea scriitorului tragic, neliniştile creatoare, poezia ca număr, cartea – o prezenţă în lumea contemporană, sărbătorile creştine în operele literare, întâlniri de taină, umorul ca detentă, eroi şi eroine care dau lumină umbrei, iubiri enarmonice, cuvântul care zideşte, îngerul de pe umărul celui care scrie…

Pentru istoric nimic nu se petrece la întâmplare, Dumnezeu are în control lumea, scriitorul care scrie despre lume, imnul scribului care depăşeşte limitele contemporane ale sufletului românesc…

Maria-Daniela Pănăzan îşi începe paginile de istorie[3] pledând nu cronologic, ci după intensitatea sentimentului eternităţii şi după densitatea suferinţei într-o lume a „vip-urilor” de tot felul care sfidează suferinţa… Ea zăreşte pânza pe care Dumnezeu pictează istoria şi observă personajele principale. Istoria începe cu Ioan Alexandru – „poet al Logosului Vieţii” pentru că acest poet a avut bucuria de a-L mărturisi pe Hristos până la ultima literă a poeziilor sale, a făcut-o cu smerenie şi har. Poetul şi-a iubit patria şi aproapele, a fost un glas în cetate… „Vorbeşte, Doamne, că robul tău ascultă…” pare să fie mesajul principal al poeziei lui Ioan Alexandru…El, reţine istoricul literar, vede Neamul său românesc, patria cerească şi simte apăsarea responsabilităţilor faţă de aceste valori.

Autoarea e sensibilă la pulsul vremurilor în care trăieşte şi pune lumină pe literatura română aşa cum apare ea în interviu, un demers principal asumat de Nicolae Băciuţ în cartea sa O istorie a literaturii române în interviuri[4] care surprinde stări sufleteşti unice, desenează modelele morale speciale pentru spaţiul românesc, aşa cum s-au format în mediul cultural de la Cluj. Sunt prinse în eseul istoricului orizontul de aşteptare în literatură, discursul narativ, poetica poeticii, metafora ca energie a operei poetice, iubirea de patrie, imnul care duce în cuvinte iubirea. Maria-Daniela Pănăzan subliniază importanţa sincerităţii raportat la destinul scriitorului sau faptul că talentul nu este o marfă de pus în vânzare, e un depozit a lui Dumnezeu…

Iată, dinamica sufletului românesc aşa cum se relevă în interviuri, ziceri sincere, idei în direct, cuvinte drese cu sarea vieţii…

Putem sublinia curajul istoricului de a privi în inima „obsedantului deceniu aplecându-se asupra operei lui Mihai Petroveanu, renumit critic al epocii, cel care a dat tonul temelor importante pentru scriitor în acea perioa-

72

dă tensionată a istoriei literare. Paginile critice intră sub lupa istoricului care încearcă să vadă lumea din perspectiva momentului trăit de scriitori ca Tudor Arghezi, Nicolae Labiş, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Rusalin Mureşanu, Mihail Sadoveanu, Miron Radu Paraschivescu, Maria Banuş… Interesante trimiterile la opera lui Eugen Jebeleanu şi sublinierile legate de Surâsul Hiroşimei…un poet incomod la acea vreme, doar aparent comod, care a fost profund mişcat de evenimentul istoric legat de fenomenul Hiroşima în istoria umanităţii, experienţa primei bombe atomice asupra civilizaţiei, în direct, apocalipsa epocii moderne a societăţii… Maria-Daniela Pănăzan lansează întrebarea direct: cum ar fi interpretat astăzi un asemenea poem? Întrebarea mai aşteaptă răspuns…Mihail Petroveanu l-a dat în felul său în acea vreme, dar astăzi unele opere ar trebui reevaluate din perspectivă obiectivă, de un istoric detaşat, dar sincer… Emoţionate sunt şi paginile de istorie literară legate de …o întâlnire da taină cu Vasile Voiculescu, de fapt o întâlnire cu Gabriela Defour-Voiculescu, fiica poetului. Glasul tainic al femeii, emoţia sinceră, lacrimile de bucurie, zâmbetul larg, intrarea într-o altă dimensiune, poezia ca spaţiu sacru aşa cum l-a perceput Gabriela, iată repere pentru istoric. Imaginea de isihast a poetului domină întâlnirea tainică despre cel care a scris acele sonetele speciale, cu versuri care ard şi acum. A fost un dialog unic, fără de timp, un dialog care a pus amprenta pe istoricul literar Maria-Daniela Pănăzan, un istoric cu inimă de poet… Probabil că această pagină defineşte implicit şi explicit cine este Maria-Daniela Pănăzan în adevăr… O pagină de reţinut în economia literaturii române care, uneori, fuge de după valorile reale, adevărate, dar nu le mai vede clar…

Importante sunt şi analizele făcute poeziei religioase actuale, uneori trecută cu vederea de critica „oficială”…adică cea care s-a auto-definit astfel… În paginile cărţii sunt reţinute operele prof. pr. Anton Rus dedicate legăturii dintre Iisus şi Biserică în eseul Vino din Liban, Mireasă! Este o cronică a volumului de versuri, Privirea cerăzbate având un moto ales cu multă inspiraţie din Biblie, cartea Faptele apostolilor şi, definitoriu pentru scriitorul sensibil şi dedicat: „Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis unii dintre poeţii voştri: căci a Lui neam şi suntem”…

Cartea Pagini de istorie literară contemporană este o carte a luminii care biruie, o carte a faptelor minunate care se petrec în geografia literaturii, uneori neobservate de criticul sau istoricul literar, dar care dau sens existenţei… De reţinut şi pus semn la pagina de istorie literară: Dumnezeu şi mântuirea prin iubire: scurtă privire filozofico-creştină asupra operei „Faust” a lui J.W. Goethe, o analiză profundă, interesantă şi necesară, o pagină care face legătură între Dumnezeu-om-geniu-opera geniului, deschiderea minţii umane spre mintea divină… Maria-Daniela Pănăzan reţine: „Eroul lui Goethe şi al întregii literaturi germane, Faust, este considerat un arhetip european renascentist, o vocea arhetipală de care scriitorul se foloseşte pentru a critica viziunea antropologică a căderii omului în păcat/în rău, ignorându-şi forţa proprie de a deveni un Homo religious. Geneza mitului faustic se regăseşte însă tocmai în viziunea nou-testamentară creştină, mai

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

exact în Faptele apostolilor 8, 9-24.” Scriind astfel, ajungem în esenţa literaturii, în deschiderea ei spre cer, în legătura care se poate naşte între om şi Dumnezeu prin opera literară, un exemplu de efort spiritual de a urca scara de cuvinte puse la îndemâna scribului atent la Cuvântul care generează vorbele luminoase ale oamenilor, energia necreată a Logosului…

Maria-Daniela Pănăzan surprinde dilatarea timpului în literatura română contemporană, scrie atent: Nichita Stănescu sau Îngerul care-a adus „un cântec de iarnă”. 75 de ani de la naştere. 25 de ani de la moarte. (n. 31 martie 1933 – d.13 decembrie 1983). Iată un poet de anvergură europeană, văzut ca autorul celor mai importante opere neomoderne din literatura română. Istoricul remarcă faptul că poetul vede îngerul trecând pe un scaun negru, necuvintele îngerului sunt rugăciunile poetului, prinzând clipa eternă a evenimentului produs de relaţia dintre cei doi, înlănţuirea dintre cer şi pământ… Dar autoarea scrie şi despre reviste (Discobolul), asociaţii culturale (Astra), personalităţi care dau culoare literaturii, despre alţi istorici literari, despre profesori, despre ideile care au semnul divin şi care mişcă lumea spre lumină… Există un fir călăuzitor în această carte, este invizibil, dar gândurile celui care a scris despre literatura ţării sale, privind spre destine atinse cu degetul de Dumnezeu, ne arată valoarea corectă a operelor literare din perspectivă divină…

Ion Buzaşi remarca în prefaţa la cartea scris de Maria-Daniela Pănăzan, Poezia religioasăromânească[5]: „Autoarea a simţit o „afinitate electivă” cu poeţii români în rugăciune şi, meditând asupra creaţiei lor, ne-a dat o schiţă istorică a poeziei religioase româneşti. Aş putea supune chiar o istorie a poeziei religioase româneşti, gândindu-mă la succesiunea capitolelor din zorii poeziei româneşti şi ai creştinismului românesc până în prezent…”

Decembrie, 2011

CONSTANTIN STANCU [1] Maria-Daniela Pănăzan, Pagini de istorie literară contemporană, Editura „Astra” – Blaj, 2011.

[2] Au scris despre Maria-Daniela Pănăzan: Silvia Pop, Cornel Tatai-Baltă, Ion Buzaşi, Maria Borşan, Daniel Voina, Anton Rus, Dinu Virgil, Silvia Banea, Daniela Cecilia Bogdan, Liviu Stanciu, Avram Cristea, Cornelia Nicoară, Constantin Manuţă, Pr. Iosif Zoica, Caludia Oancea-Raica, Cornel Nistea, Angela Groza…

[3] Maria-Daniela Pănăzan scris despre: Ioan Alexandru, Dinu Virgil, Mihaela Sârbu, Darie Duncan, Cornel Tatai-Baltă, Anton Rus, Nicolae Băciuţ, Diana Câmpan, Pavel Dan, Lucian Vasile Bâgiu, George Coşbuc, Ioan Petraş, Ioan Popa, Ioan Raţiu, Iulian Isăcescu, Mihail Petroveanu, Florentina Loredana Dănilă, Ion Agârbiceanu, Nichita Stănescu, Svetlana Corobceanu, Vasile Voiculescu, Elena Macavei, Ion Mărgineanu, Grigore Vieru, Maria D`Alba, Valentin Marica şi nu numai…

[4] Nicolae Băciuţ, O istorie a literaturii române în interviuri, Editura „Reîntregirea” – Alba-Iulia, 2005.

[5] Maria-Daniela Pănăzan, Poezia religioasă românească.

Eseu monografic, Editura „Reîntregirea”, Alba-Iulia-2006.

73

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

IOAN MĂRGINEAN, MODESTIA CA FLOARE DE LEAC ntr-un cadru intim, unde au fost prezente majoritatea personalităţilor creionate în cartea mai sus menţionată şi în prezenţa domnului preşedinte Ion Dumitrel, cel care i-a sugerat valorosului scriitor Ion Mărgineanu sa scrie un volum despre autenticii oameni de cultură din judeţ, care mereu sunt prezenţi la manifestările „închinate apărării gliei străbune şi a limbii ce-o vorbim” (l-am citat pe autor). Am avut onoarea să particip şi să trăiesc momente de vii emoţii simţind o trăire românească care mă va urmări multă vreme. În carte sunt conturate 24 de personalităţi, cu o bogată descriere pentru activitatea fiecăruia (curriculum vitae, biografie, cronologie, biografie „postumă”, argumente, apariţii editoriale etc.) ca în final să găsim şi răspunsurile fiecăruia la cele patru întrebări puse de autor. Am reţinut cuvintele pline de vibraţie ale celor care au luat cuvântul, fiecare apreciind în mod special aportul deosebit al domnului Ion Dumitrel, preşedintele Consiliului Judeţean. Atunci când e vorba de a promova românismul în toate acţiunile culturale ce se întreprind în judeţ şi nu numai, dar şi activitatea celui mai valoros şi prolific scriitor al judeţului nostru, Ion Mărgineanu, care printre zecile de volume apărute a reuşit să scoată în evidenţa o parte din „modelele care

Î

trebuie remarcate, promovate ca exemple pentru tânăra generaţie, astfel menţinându-se într-o respiraţie comună” (l-am citat pe dl Ion Dumitrel). Îmi face o deosebită plăcere să-i remarc pe cei prezenţi la această frumoasă adunare de suflet care sunt sigur că le-a prilejul clipe de fericire, în numele dânşilor aducând mulţumiri şi cuvinte de laudă domnului Ion Mărgineanu, care ştie că „bucuria este piatra filozofală care transformă totul în aur”: Doru Gheaja, Ioan Străjan, Ioan Pleşa, Silvia Pop, Ion Pop, Vasile Bud, Ilie Furdui, Gheorghe Anghel, Romi Adarh, Gheorghe Burz, Aurel Crăciun, Erna Teleky şi sora reputatei ziariste Şenilă Vasiliu Mariana, jud. Argeş. În încheiere vreau să arăt că, cunosc o parte din bogăţia spirituală a domnului Ion Mărgineanu care e capabil să dăruiască oricui din comorile sufletului său generos, rămânând un admirator al clipelor apoteotice ale dânsului care întotdeauna duc la creaţii de excepţie.

AUREL ROMAN

MIHAI PASCARU, CUŢITUL DE VÂNĂTOARE. ÎNTÂMPLĂRI DIN MUNŢII APUSENI, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011

N

oua carte de proză a lui Mihai Pascaru apărută la scurtă vreme după Piramida. Satul şi copilăria lui Andrei Dumitriu, transbordează cititorul dintr-o lume a începuturilor – lumea satului natal din vremea copilăriei sale, căci Andrei Dumitriu, copilul de altădată, nu poate fi altul decât autorul însuşi, transbordează, ziceam, într-o lume oarecum diferită şi ca timp – întâmplările se petrec mai aproape de noi, pe vremea studenţiei aceluiaşi Andrei Dumitriu, cu ceva înaintea Revoluţiei din Decembrie, şi ca spaţiu, cel al Munţilor Apuseni, cu oameni ce par a avea o structură lăuntrică ceva mai aparte, unghiul din care aceştia sunt văzuţi diferind oarecum de cel întâlnit în proza anterioară. E o lume veche, aceeaşi din toate vremurile, şi totuşi nouă, transformată, mult evoluată de la lumea cuminte, ancestral-patriarhală a aşezărilor noastre, rânduielile celeilalte orânduiri schimbând oamenii acestor locuri într-atât încât mai că nu mai seamănă cu cei de odinioară, aşezaţi de Ion Agârbiceanu în paginile scrierilor sale.

Aceasta, având în vedere moralitatea acestei lumi, o moralitate de joasă condiţie umană, ce s-a instalat cu vremea aici, şi pe care autorul o surprinde cu multă putere de pătrundere în străfundurile şi-n tarele ei, care, odată scoase la lumină – sociologul în devenire, harnic şi iscusit, dovedindu-şi din plin priceperea – oferă prilej de trecere a lor prin filtrul propriei viziuni, a sociologului şi prozatorului consacrat, de astă dată una mult ironică, parodică, cu umor şi veselie, o veselie însă de tipul unui soare cu dinţi.

Aflaţi la cosit pe-un deal, Veta şi Pavel Fonoage cu zilierul lor Vasi Zurului din Geamăna, la auzul clopotelor sfinte ale bisericii se opresc din lucru, mângâiaţi de sunetul lor frumos, numai că în loc să trăiască durerea pricinuită de dispariţia unuia din sat, lor li se face poftă de băutură: Mie mi se face ţug de vinars, mărturisi Vasi Zurului, dar şi de clevetit despre Măria de la clopote, care de măritat se tot mărită cu bărbaţii, dar nu vrea să se culce cu ei. Noroc că trage bine clopotele, altfel de mult

74

ar fi scos-o oamenii din sat (Clopote).

Ca să intre în graţiile copiilor Măriei Câmpeanu, rămasă singură după sinuciderea soţului, primarul Alex Denunţiu recurge la o stratagemă ce stă să depăşească pe cea a lupului din povestea lui Ion Creangă. El se dă drept tatăl lor, reîntors din lumea cealaltă, bulversând şi punând în grea cumpănă odraslele nevinovate. Şi asta, doar pentru a se putea strecura în patul femeii măcar pentru o noapte. M-am întors. Nu mai sunt chiar acela care am fost pentru că Dumnezeu mi-a schimbat trupul cu al altui bărbat…Eu nu cred în basme, domnule, spuse băiatul cel mare. Să nu-mi spui dumita mie că Dumnezeu te-a trimis aşa cum te-a trimis (Achiziţia).

Demascat de copii, a doua zi vrea la rându-i să se sinucidă şi el, asemenea celui de odinioară, prin asta adeverindu-se şi credinţa potrivit căreia nimănui nu-i este îngăduit să se substituie condiţiei existenţiale a altuia.

Acelaşi primar, Alex Denunţiu, un fel de liant al povestirilor ce dă unitate volumului – şi alături lui şi alţi eroi – este un personaj pe cât de simpatic pe atât şi de odios, el intrând cu brutalitate, ca activist credincios al partidului, în viaţa intimă a oamenilor săi. Pe care, sub aburii licorii lui Bachus, îi găseşte vinovaţi de nerealizarea planului la natalitate, riscând ca cei din Câmpeni să-i întreacă în număr de locuitori: Câinii ăia din Câmpeni or să se întindă şi-or să ne înghită ca oraş şi nume (el fiind primar al Abrudului), deşi suntem declaraţi urbani cu o mie de ani înaintea lor (Maternitatea), de unde porunca peste toţi deopotrivă, doctori şi femei de a spori planul: Să vă faceţi planul! Auziţi? Să vă faceţi planul, curvelor, altfel mă urc eu pe toate! Pe toate! Auziţi? – se adresă el poruncitor şi ultimativ femeilor lehuze din saloanele maternităţii, tulburând munca şi liniştea tuturor.

Mitru Trandafir, cel mai cuminte şi mai inteligent băiat de la Casa Copilului din Abrud, dar cu un destin dureros, prin înregimentarea lui între copiii oropsiţi, fără căldura căminului familial, aştepta cu-nfrigurare ziua în care o familie nou închegată, neputând avea copii, îl va lua pe el şi-l va înfia, trecând astfel şi el în rândul lumii normale, cu părinţi şi copii. Mitru Trandafir privea de la fereastră (precum odinioară Giustino şi Rozalba din povestirea lui Vlahuţă), dar nu-i stârneau nici pofta şi nici lăcomia bunătăţile de pe masă. Doar un gând îl muncea necontenit, mai ales după apariţia frumoasei mirese şi a mirelui ei. Oare poate avea copii? (Nunta).

Vasile Man, din povestirea Raţele, fost miner la Baia de Arieş, acum pensionar, etichetând şedinţele de partid drept nişte şezători, ele neavând mai niciodată finalitate, ajunge să-şi scoale-n cap pe toţi diriguitorii satului, mai ales că el nu contribuia la fondul de stat nici cu lapte, nici cu carne, deşi avea zece raţe, pe care, în loc să le predea, le omorâse, în parte, cu dorinţa lui de a le inocula instinctul primordial al păsărilor, zborul. El învaţă raţele să zboare şi le distruge prin prăpăstii în loc să le dea la stat! interveni energic secretarul de partid,

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

care, în treacăt fie spus, abia reuşi să strângă lumea la adunare, dând o fugă până la biserică spre a-l ruga pe popa să-i lase oamenii la şedinţă, mai ales că/deoarece venise şi tovarăşul de la judeţ.

Arhitectul Cristian Pop realizează o capodoperă arhitecturală instalând oglinzi pe toţi pereţii sălii de şedinţe ca să poată fi urmărită orice mişcare a celor prezenţi, dar şi să admire chipul primarului, acelaşi Alex Denunţiu, din toate părţile şi poziţiile. Numai că în final constată că faţă de oglinda din spate, în care el se reflecta atât de impunător, cei din sală, stând cu spatele n-aveau cum o mai face: Ajunge, arhitectule! Ajunge!

Sala asta e o porcărie! Degeaba ai făcut oglinda din spate să mă arate mai mare. Tu nu vezi că, în oglindă, cei din sală stau cu spatele la mine? (Arhitectul).

Cuţitul de vânătoare, povestirea ce dă de altfel şi titlul volumului, aduce aminte de alte situaţii apăsătoare, fie din copilărie, când jinduia, după o zi de vânătoare ca gonaci, să primească, hămesit de foame, măcar o bucată din carnea celor cinci mistreţi răpuşi, de la vânătorul ce-o împărţea cu atâta satisfacţie, în locul cozii unuia dintre ei, fie din vremea studenţiei, când, din aceeaşi pricină, a foamei, nu putea nici să adoarmă. Noroc c-o întâmplare fericită, în final, când, pentru cuţitul pierdut, adevărat talisman pentru pădurarul Gheorghe, şi găsit de el, de Andrei Dumitriu, primesc de la acesta, drept recompensă, mâncare şi băutură din belşug.

Exemplele ar putea continua. Căci spiritul de fin observator al autorului îi oferă la tot pasul prilejuri felurite, chipuri şi situaţii ce se abat de la normă şi merită cu prisosinţă a fi încondeiate, născându-se în felul acesta o proză satirică de bună factură, lectura fiind astfel antrenantă şi captivantă, mai cu seamă când cititorul o mai face şi printre rânduri. Căci zicerea lui Mihai Pascaru e cu dus şi-ntors, de multe ori în doi peri, mucalit şi şugubăţ spusă, aşa cum prozatorii ardeleni de asemenea factură o fac din totdeauna.

O povestire ceva mai amplă, Mama, care şi încheie volumul, face o notă aparte, ea urmărind, pe lângă evoluţia profesională a tânărului Jean-Marie, relaţiile sale ciudate cu personaje din lumea feminină, o nebuloasă plutind asupra fiecăreia dintre ele, ca în final Silvia, cea de pe urmă cunoştinţă din şirul celor ce i-au colorat în vreun fel viaţa, să sfârşească tragic în timpul celei dintâi, dar şi de pe urmă, partide de amor. Un final neaşteptat, ce induce mai degrabă un sentiment de groază şi teroare, conducând către o literatură horror, făcând oarecum notă discordantă cu tonalitatea dominant jovială a celorlalte naraţiuni.

Oricum, cartea, cu scriitura ei agreabilă, se citeşte cu plăcere, lectura ei dovedind încă o dată că Mihai Pascaru este un povestitor autentic al breslei scriitoriceşti din Ardeal. Şi nu numai!

IOAN POPA

75

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

ATANASIE MARIAN MARIENESCU, ÎNVĂŢĂTORUL ŞI POPORUL

A

tanasie Marian Marienescu, personalitate de frunte a vieţii culturale transilvănene şi primul folclorist însemnat din Ardeal (Ovidu Bârlea) s-a născut la Lipova la 20 martie 1830, ca fiu al comerciantului Ion Mărian şi al Persidei. Face primele clase în Lipova, după care urmează gimnaziul la Arad, Timişoara şi Pesta.

După terminarea studiilor liceale, se înscrie la Facultatea de Drept la Pesta, al patrulea an absolvindu-l la Viena, devenind în scurt timp şi doctor în drept. Este numit vicenotar al judeţului Caras, apoi asesor la Tribunalul din Lugoj, de unde se mută mai întâi la Oraviţa şi în 1876, la Timişoara. Din 1880 funcţionează ca judecător supleant la Tribunalul Suprem din Budapesta, până în 1885, când este transferat la Oradea. După pensionare, în 1900, se stabileşte la Sibiu. În 1877 a fost ales membru corespondent al Societăţii Academice Române şi în 1881, membru activ al secţiei istorice.

De-a lungul vieţii sale Marienescu, profund receptiv la marile frământări ale epocii revoluţionare, a luptat împotriva orânduielilor feudale, pentru obţinerea drepturilor sociale şi politice ale românilor iobagi, pentru egalitatea în drepturi a populaţiei române cu celelalte naţiuni, fiind ales în conducerea Asociaţiei Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, ca vicepreşedinte al acesteia. În prima sa lucrare, Învăţătorul şi poporul, tratat de economie politică, conceput ca un dialog între învăţător şi

trei fruntaşi ai satului, Marienescu prezintă pe înţelesul tuturor probleme ale vieţii economice şi sociale din Transilvania de la mijlocul secolului al XIX-lea, recomandând căile pe care trebuie să se angajeze agricultura, industria şi comerţul românilor ardeleni în lupta acestora pentru ridicarea nivelului lor de trai, pentru a avea drepturi egale cu celelalte popoare din imperiu. Prosperarea acestor sectoare ale vieţii economico-sociale nu se poate însă realiza fără de însuşirea şi dezvoltarea culturii generale a populaţiei. Şi astfel, sfaturile autorului prind contur, ilustrând rând pe rând, necesitatea întreprinderii unor acţiuni, atât din partea familiilor, cât şi din partea colectivităţilor, a învăţătorilor, preoţilor, a altor intelectuali ce le îndrumă paşii spre împlinirea vieţii spirituale şi materiale, pentru dezvoltarea agriculturii, a meseriilor, a negoţului, înfiinţarea şi dezvoltarea învăţământului specific acestor sectoare ale vieţii economico-sociale, pentru editarea unor cărţi în sprijinul culturalizării maselor largi, al pregătirii profesionale a acestora.

Editarea scrierilor cărturarului transilvănean este o modestă datorie pe care, noi, contemporanii, o avem faţă de înaintaşii noştri care, prin scris şi prin activitatea lor socială, au contribuit la progresul neamului de-a lungul frământatei sale istorii, cu atât mai mult cu cât aspectele vieţii sociale, economice şi culturale care fac obiectul lucrărilor lui Atanasie Marian Marienescu sunt şi azi deosebit de actuale.

EUGEN BLĂJAN

MARIA CIOICA, LUMINA DATINILOR MOŢEŞTI

D

in marea şi nepreţuita bogăţie spirituală a neamului nostru, cu o vădită pasiune şi dragoste, ne oferă, imortalizate cu slove culese din suflet, câteva fărâme de tradiţie, obiceiuri strămoşeşti şi valori spirituale autentice din Ţara Moţilor, neobosita culegătoare de folclor, Maria Cioica în lucrarea Lumina datinilor moţeşti, publicată la Editura Antel S.R.L. Alba Iulia, în 2011.

Inspirat ilustrată prin imagini autentice şi grăitoare, din puncte de vedere compoziţional, pe lângă numeroasele pagini specifice unei culegeri de folclor, surprinzând cel mai variate obiceiuri şi credinţe din viaţa plină de culoare, de patos şi bogăţie sufletească a moţilor, cartea prezintă şi unele aspecte cu caracter memorialistic, dezvăluind momente din viaţa autoarei, gândurile, bucuriile, dar şi clipele de cumpănă prin care aceasta a trecut de-a lungul tuturor încercărilor, dar şi a realizărilor sale, în ceea ce priveşte promovarea culturii tradiţionale din zona Apusenilor: Dacă din fragedă copilărie am simţit dragoste faţă de

obiceiurile şi tradiţiile noastre strămoşeşti, de folclorul şi creaţia populară, pe parcursul anilor, toate acestea au devenit o adevărată pasiune pentru mine, creionându-le în cărţile şi chiar în unele poezii ale mele [...] mi-am dorit mult să scriu despre ele, dar să le şi pun în valoare, transmiţându-le atât prin viu grai, cât şi prin cărţile publicate, pentru a rămâne veşnice urmaşilor, urmaşilor noştri.

(Maria Cioica – Lumina activităţilor culturale legate de datini)

Carmen SIMU

76

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

FRANCISC-MIHAI LÖRINCZI, PRELUDII – SONETE

O

lucrare inedită în peisajul poeziei contemporane, atât prin formula artistică dezvoltată, cât şi prin specificul viziunii poetice, este volumul semnat de Francisc-Mihai Lörinczi, Preludii – Sonete, publicat la Editura Napoca Star, în 2011. Încă de la lectura primelor pagini, limpezimea şi plasticitatea imaginilor artistice, alături de un limbaj poetic deosebit de expresiv, ancorat într-o tonalitate reflexivă, m-au trimis cu gândul la Ultimele sonete închipuite... ale lui Vasile Voiculescu, iar de acolo, desigur, la nemuritoarele versuri shakespeariene.

Ulterior, am descoperit că apropierea tânărului poet contemporan de creaţia lui Vasile Voiculescu, nu este chiar întâmplătoare, Francisc-Mihai Lörinczi trăind bucuria de a o cunoaşte pe fiica acestuia, Gabriela Defour Voiculescu şi, mai ales, bucuria de a paşi în casa în care a locuit o vreme scriitorul Vasile Voiculescu. Şi din acest moment, mărturisirea lui Francisc-Mihai Lörinczi la o re-lectură a sonetelor voiculesciene capătă profunde reverberaţii: Dacă faci o călătorie geografică prin sonetele voiculesciene şi prinzi unduirea esenţelor simţi că pluteşti deasupra sau calci pe apă sau că eşti un ocean deşertând iubire. În scoica timpului răsună frumuseţi de nepătruns. S-au scris studii întregi despre minele lui Solomon. Se spune că cineva, chiar de-ar fi intrat în acele mine, nu ar mai fi putut ieşi viu. Paradoxal, dar şi în sonetele lui Voiculescu se petrece la fel. Dacă intri în minele fascinante ale miresmelor poetice nu vei putea ieşi. Rămâi captiv. Dar nu ieşi, nu pentru că nu ai putea ieşi, ci pentru că nu mai vrei să ieşi din lumea miraculoasă pe care o deschide, ca suflul divin o grădină înflorită în miez de mai. (Lorinczi Francisc-Mihai – „Fructele Imago” – geosfericitate literară – despre poezia lui

V. Voiculescu)“ Şi, într-adevăr, într-o grădină a esenţelor înflorită în miez de mai este purtat şi ne poartă, în acelaşi timp, şi pe noi, Francisc-Mihai Lörinczi, prin volumul său de sonete, Preludii, volum în care universala temă a iubirii ca armonie, uniune şi sinteză a contrariilor, mister, hazard şi revelaţie este transpusă, mistic, într-un spaţiu edenic, încărcat de culoare, miresme, senzualitate, pasiune: Valuri de miresme macii curg spre lacuri/ Unde grâul se pârguie în vasul auriu,/ Spice-npovărate sub dulcile aleanuri/ Se-nbracă-n sărbătoarea focului sticliu./ Răzoarele sunt pline de macii plesnind din muguri/ Ca rochii panglicate în dansuri spaniole,/ Regeşti caleşti no-ntrec de-a pururi/ De i-ai zări-n amiază petalele-i miniole./ Sugrumat sunt iar de-umila-i frumuseţe,/ De vişinii şi macii sângerând în iunie/ Năvălind în suflet iubirea-mi dă bineţe/ Spre tine doruri zboară împletite funie./ În jarul des al nopţii de gât-mi te agăţi/ În visul cel sălbatec în macii-ţi mă răsfăţ. (Sonetul XI) Dincolo de cromatismul unor trăiri intense şi al unor reflecţii pe măsură, exprimate printr-o originală simbolistică a florilor şi a vegetalului, în general, (cuvinte precum grădină, mireasmă, petale, crini, bujori, maci etc. devenind veritabile laitmotive ale volumului), demn de apreciat este, în special, efortul autorului de a-şi „încătuşa” fervoarea lirică, astfel încât canoanele impuse de specificul poeziei cu formă fixă să fie armonios respectate.

Iată, prin urmare, o elegantă invitaţie la o un moment de lectură în nemuritoarea lume a sonetului, volumul Preludii de Francisc-Mihai Lörinczi.

CARMEN SIMU

DISCOBOLUL

P

lasată sub semnul sărbătorii criticului literar Alexandru Cistelecan, la 60 de ani, revista ni se dezvăluie, ca de fiecare dată, într-o lumină de gânduri, rostite senin pe agenda culturală a Filialei Uniunii Scriitorilor Alba-Hunedoara sub semnătura aleasă a autorilor care ne încântă mereu cu poeme, cronici, recenzii, fragmente de proză. Despre Al. Cistelecan, numit ferm de poetul Aurel Pantea ca fiind „cea mai autorizată voce critică, în exegeza poeziei, din literatura română contemporană „au scris, în ordinea lecturării paginilor revistei Ion Pop, Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu, Mircea A. Diaconu, Marius Miheţ, Nicolae Oprea, Iulian Boldea, Daniel Cristea-Enache, Bogdan Creţu, Dorin Ştefănescu, Paul Cernat, Ioan Moldovan, Radu Mareş, Nicolae Prelipceanu, Ion Brad, Vasile Dan, Adrian Popescu, Ion Buzaşi, Cristina Timar, Eugeniu Nistor, Kocsic Francisko, Mircea Stâncel şi Aurel Pantea.

Paginile de proză ne readuc în atenţie Întâlnirile mele cu Orlando, fragment din romanul cu acelaşi titlu al scriitorului Cornel Nistea dar aflăm şi scrieri sub semnătura prozatorilor Alexandru Jurcan sau Lorinczi Francisc-Mihai. În paginile de poezie ne reîntâlnim cu Ion Cristofor, Radu Văcărescu, Adriana Teodorescu, Miki Vieru, Nicolae dobra, Anda Comşa, Maria d Alba, Rodica Gabriela

Chira şi îi cunoaştem pe laureaţii Festivalului de Poezie Nicolae Drăgan, desfăşurat în octombrie 2011.

Corina şi George Holobâcă ne reamintesc, în paginile de traduceri, câteva superbe poeme scrise de Carles Peguy iar poetul blăjean Virgil Todeasă ne încântă cu poeme de excepţie în care „vocaţia poetică se încarcă de virtuţi morale, cultivate cu religiozitate” (Aurel Pantea).

Paginile dedicate temelor la alegere ne descoperă, spre lecturare, un eseu despre poezia religioasă a lui Valentin Marica (scris de subsemnata) şi un altul despre Inefabilul bacovian, semnat de Simona Ţene. Scriitorii din Filiala Alba-Hunedoara prezentaţi în acest număr sunt Adriana Barna, Constantin Stancu, Miron Ţic şi Ioan Drăgoi.

Nu evitaţi să aflaţi noutăţile editoriale prezentate la rubrica despre Cărţi, cronici, autori: personal mi-a atras atenţia prezentarea cărţii Profesorului clujean, istoric şi critic literar Ghoerghe Perian (pe care am avut onoarea să-l am profesor coordonator al tezei de licenţă la absolvirea Facultăţii de Litere din Cluj).

Cartea se numeşte Literatura în schimbare şi cred că merită o atenţie specială în peisagistica istorico-literară.

Aşadar, rămâneţi în apropierea...lecturii literare ce poate înnobila sufletele noastre, parcă prea mult încărcate de efemer

77

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012 şi...netimp.

DANIELA PĂNĂZAN-LORINCZI

RAPORT DE ACTIVITATE A DESPĂRŢĂMÂNTULUI ASTRA „TIMOTEI CIPARIU” BLAJ PE ANUL 2011

P

e parcursul întregului an 2011, Despărţământul „T. Cipariu” Blaj al Astrei a desfăşurat o activitate bogată, toate manifestările cultural artistice fiind înscrise sub sigla „ASTRA – 150”. Despărţământului „T.Cipariu” Blaj i-a revenit onoarea, conform tradiţiei, de a organiza serbările jubiliare cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la întemeierea instituţiei.

Serbările ASTREI au fost organizate la Blaj în zilele de 16-18 septembrie 2011 sub patronajul ASTREI prin efortul Comitetului Director al Despărţământului Blaj, în parteneriat cu Primăria Municipiului Blaj şi Consiliul Judeţean Alba.

Menţionăm manifestările importante desfăşurate în cinstea jubileului Asociaţiunii la 150 de ani: Ianuarie 2011 12 – Colocviile de literatură „Aron Cotruş – 120 ani”, ediţia a XV-a, realizată la Şcoala cu clasele I-VIII Cergău Mare, sub egida ASTREI Blaj, prin implicarea Cercului ASTRA „Aron Cotruş” (preşed. Prof. Ioan Mărginean) şi al Primăriei din localitate (primar Lenuţa Aldea). Au participat personalităţi de seamă ale ASTREI Centrale şi delegaţi din partea Despărţămintelor (Alba, Blaj, Sibiu, Dumbrăveni), reprezentanţi ai Cercurilor ASTRA din Despărţământul nostru. Au mai fost prezenţi invitaţi din partea Consiliului Judeţean Alba, Bibliotecii Judeţene Alba, primari ai comunelor: Sîncel, Cenade, Valea Lungă, Roşia de Secaş, Micăsasa şi Crăciunelu de Jos. 15 – Medalion literar – artistic „Porni Luceafărul „dedicat zilei de naştere a poetului naţional Mihai Eminescu, a fost realizat în colaborare cu Biblioteca Municipală „Şcoala Ardeleană” Blaj şi Cenaclul literar „Fântâni ale darurilor”. Printre participanţi la aceste manifestări s-au aflat instituţiile de învăţământ din Blaj. Coordonatorii manifestări au fost: dr. Claudia Oanca Raica, Carmen Simu, drd.Diana Tocaciu, Maria Mărginean, Nicoleta Marcu.

24 – Simpozionul „Unirea Principatelor Române” s-a desfăşurat la Colegiul Naţional” I. M. Clain” sub egida ASTRA prin implicarea Cercului Astra de istorie elevi (preşedinte Valeria Avram). Despre semnificaţia evenimentului au vorbit: prof. univ.dr. Cornel Tatai-Baltă, prof. Silvia Pop şi prof. Ana Hinescu. Elevii Cercului de istorie au prezentat sceneta „Moş Ioan Roată şi Unirea”.

28 – Festivalul Naţional de Poezie „Ocrotiţi de Eminescu” – Ediţia a XI-a a avut loc la Centrul Cultural „Iacob Mureşianu” Blaj, sub patronajul Despărţământul ASTRA „T.Cipariu” Blaj, partenerii manifestării fiind: Consiliul Judeţean Alba, Primăria Municipiului Blaj. Biblioteca Judeţeană” Lucian Blaga”, Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara, Mureş, Cluj şi Sibiu, Despărţămintele ASTRA din Târnăveni, Dumbrăveni. Au fost prezenţi la cele două secţiuni de Creaţie şi de Recitare elevi şi studenţi care au impresionat juriul şi publicul atât prin valoarea creaţiilor, cât şi prin originalitatea interpretării creaţiilor eminesciene.

Februarie 2011 12 – Reuniunea Anuală a Comitetului Director ASTRA „T.Cipariu” Blaj s-a desfăşurat la Centrul Judeţean de Formare Profesională a Adulţilor. Au participat membri din Conducerea Despărţământului şi delegaţi ai Cercurilor ASTRA din zonă şi din şcolile Blajului.

Martie 2011 28-30 – Pelerinajul în Munţi Apuseni a urmărit pro-

movarea idealurilor ASTREI, Conducerea Despărţămintelor ASTRA „T.Cipariu” Blaj şi „Ioan Neagoe” Stremţ-Teiuş (Silvia Pop, Cristian Florin Bota) au organizat constituirea de noi Cercuri Culturale ASTRA în localităţile: Teiuş, Stremţ, Geomal, Geoagiu de Sus, Galda de Sus, Galda de Jos, Benic, Cetea şi Întregalde. Cu acest prilej au avut loc întâlniri cu primari, viceprimari, profesori, preoţi, învăţători, medici etc. cărora li s-a prezentat statutul, regulamentul de funcţionare al ASTREI, istoricul ei, precum şi rolul hotărâtor în emanciparea românilor din Transilvania de-a lungul celor 150 de ani de existenţă.

Aprilie 2011 02 – Concursul de poezie şi muzică religioasă „CREDO”, ediţia a VII-a, s-a desfăşurat la Biia sub egida Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român – ASTRA 150, Despărţământul Astra „T.Cipariu” Blaj, împreună cu Şcoala cu clasele I-VIII „Gheorghe Dancu” şi Cercul ASTRA „Ion Bianu” Biia. (Coordonator prof. director Maria Suciu de la Şcoala din Biia) Au participat elevi ai şcolilor şi Cercurilor ASTRA din: Bucerdea Grânoasă, Cergău Mare, Mihalţ, Şona, Valea Lungă, precum şi Cercurile ASTRA din Şcolile Blajului. Şi-au adus contribuţia la realizarea acestei ediţii o pleiadă de dascăli: Maria Suciu, Mariana Costea (Biia); Cornelia Blaga, Dana Moldovan, Ilie Blaga, Livia Breaz (Cenade); Ana Maria Oneţ, Călina Comşa, (Valea Lungă);Claudia Raşcovici (Cergău Mare); Mia Stânea (Mihalţ); Preot Ionică Rusan (Jidvei); Diana Tocaciu, Sabina Marinescu, Ana Marcu, Alina Dulău, Adriana Cleja (Şcoala „Toma Cocişiu” Blaj); Nicoleta Marcu (Şcoala „S. Bărnuţiu” Blaj); Claudia Oancea Raica şi Carmen Simu (Colegiul Naţional” I. M. Clain” Blaj).

Mai 2011 12 – Sesiunea de referate şi comunicări „Simion Bărnuţiu, personalitate emblematică a Revoluţiei de la 1848”, ediţia a II-a, a fost organizată sub auspiciile Despărţămăntului Astra „T.Cipariu” Blaj şi a Şcolii cu clasele I-VIII „Simion.

Bărnuţiu” Tiur, Cercului ASTRA Tiur şi a Primăriei Blaj. În cadrul manifestării s-au derulat două acţiuni: Simpozionul ASTRA cinsteşte eroii paşoptişti şi Concursul de recitare Patria mea, grai românesc. Au coordonat programul prof. Nicoleta Marcu (preşedinte Cerc Tiur) şi Lucreţia Prihoi. Acţiunea s-a bucurat de prezenţa cadrelor didactice şi a elevilor din ciclul gimnazial de la şcolile din Blaj şi din zonă.

13 – Expoziţia „Meşteri populari de pe Târnave “, ediţia a III-a, s-a desfăşurat în incinta Căminului Cultural din Biia şi a fost organizată sub auspiciile ASTREI la 150 de ani de la înfiinţare, de către Despărţământul Astra „T.Cipariu” Blaj, Cercurile ASTRA „Ion Bianu” Biia, în colaborare cu Centrul de Cultură „Augustin Bena” Alba Iulia, coordonator ing. Ioan Mihălţan.

14 – Simpozionul „ASTRA” – continuatoarea idealurilor paşoptiste, a avut loc la Centrul Cultural „Iacob Mureşianu” Blaj, sub patronajul Despărţămăntului Astra „T.Cipariu”, bucurându-se de un număr mare de colaboratorii: Centrul de Cultură, Augustin Bena Alba Iulia, Societatea cultural-patriotică „Avram Iancu”, Universitatea „Spiru Haret” (filiala Blaj), Despărţămintele ASTRA Aiud, Dumbrăveni, Axente Sever, Biblioteca Municipală „Şcoala Ardeleană”, Şcolile şi Cerurile ASTRA elevi din Blaj. Au susţinut comunicări şi refe-

78 rate: scriitorul Ion Brad, prof. univ. dr. Ion Buzaşi, Ion Gabor, Emil Jurcă, prof. Ana Hinescu, Elisabeta Gheţie, moderatori Claudia Oancea-Raica şi Carmen Simu. Moment distinct în programul zilei l-a constituit vernisajul expoziţiei de pictură „Gând pentru ţară” Ioana Raica şi clasa de pictură de la Centrul de Cultură „Augustin Bena” Alba Iulia – Concursul Interjudeţean de poezie patriotică „Noi suntem români”, ediţia a VII-a adresat elevilor din ciclul liceal (coord. prof. dr. Claudia Oancea Raica.) s-a desfăşurat la Centrul Cultural „Iacob Mureşianu” Blaj, – Itinerar cultura-literar „Ion Blăjan” organizat sub egida ASTREI, Despărţământul Blaj, cu sprijinul Primăriilor din Blaj şi Roşia de Secaş. Întâlnirea cititorilor cu scriitorii Ion Brad, Alexandru Brad, Ioan Popa a oferit prilej de lansare a cărţilor recent apărute şi realizarea medalionului „Ion Blăjan”, cu prezentarea cărţii Omul cu ochelari negri, reeditată cu sprijinul Consiliului Judeţean Alba.

23 – Formaţia „Dor de pe Târnave” din Cetatea de Baltă a participat la Festivalul „Armonii de primăvară” de la Vişeul de Sus, unde s-a bucurat de un mare succes.

Iunie 2011 03 – „Cinste eroilor” – acţiune de omagiere a eroinei de la Blaj, Maria Puia, a avut loc în Cimitirul Central al municipiului Blaj. Cu acest prilej a fost oficiată o slujbă de pomenire de către părintele Nicolae Oprean şi de părintele dr. Petru Pinca. Au fost prezenţi în număr mare elevi însoţiţi de cadre didactice, reprezentând Şcolile şi Cercurile ASTRA. 18 – O delegaţie a Despărţământului ASTRA Blaj a participat la manifestarea omagială ASTRA în Ţara Moţilor la 150 de ani, alcătuită din Silvia Pop, Ana Hinescu, Diana Tocaciu, Maria Zereş, Gheorghe Zereş, Valeria Avram, Nicoleta Ioana Marcu, Cristina Savonia şi elevii: Linca Kucinschi, Ioana Ghiţă, Marius Gabriş şi Robert Andrei Nemeş.

August 2011 – Editarea revistei „Astra blăjeană”, număr jubiliar şi tipărirea volumelor dedicate serbărilor ASTRA 150 de ani.

Septembrie 2011 16-18 – Serbările Jubiliare ASTRA 150 ani au fost organizate sub patronajul Asociaţiunii ASTRA, Despărţământul „T.Cipariu” Blaj, în parteneriat cu Primăria Blaj şi Consiliul Judeţean Alba. În 16 septembrie, la sediul ASTREI Blaj, a avut loc întâlnirea cu delegaţiile Despărţămintelor din ţară şi din afara graniţelor şi prezentarea expoziţiei „ASTRA – trecut, prezent şi viitor” 17 – Sesiunea jubiliară ASTRA 150 de ani, realizată în colaborare cu Academia Română, s-a desfăşurat în Sala Mare a Centrului Cultural „Iacob Mureşianu” Blaj – Dezvelirea şi sfinţirea plăcii aniversare „Blajul şi ASTRA 150 de ani” – Vernisajul expoziţiilor „Memoria Astrei”, Expoziţie etnografică – Lansări de carte şi revistă: Serbările de la Blaj – 1911, ediţie anastatică, Istoria ilustrată a Despărţământului ASTRA Blaj, Dicţionarul culturii şi civilizaţiei populare ASTRA Blaj, Printre oamenii Blajului, de Ion Brad, revista „Astra blăjeană”, număr jubiliar 18 – Parada portului popular cu participarea delegaţiilor ASTREI, spectacol folcloric susţinut de grupuri folclorice ale Despărţămintelor ASTRA din: Dumbrăveni, Axente Sever (Sibiu); Daneş, Albeşti şi Nadeş (Mureş) 25 – O delegaţie a Despărţământului ASTRA Blaj a participat la manifestarea „Cinstim memoria membrilor ASTRA din Teiuş” cu o slujbă de pomenire, urmată de sfinţirea

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012 plăcii comemorative, aşezată pe zidul Bisericii „Sfântul Nicolae” din Teiuş. (Coord. Cristian Florin Bota) Octombrie 2011 02 – Bogăţiile Toamnei la Pănade, expoziţie cu produse agricole, organizată de Cercul ASTRA „T.Cipariu” Pănade în colaborare cu Asociaţia producătorilor agricoli Pănade şi Asociaţia culturală „T.Cipariu” Pănade. Coordonatorii manifestării au fost Maria Zereş şi Ioan Mihălţan.

18 – Şcolile Blajului – „Fântâni ale darurilor”, simpozion aniversar organizat sub egida Astrei, Despărţământului „Timotei Cipariu” în toate şcolile din Blaj – Lansarea volumului Dicţionarul culturii şi civilizaţiei populare ASTRA Blaj, la Centrul Cultural „Iacob Mureşianu” Blaj. Despre carte au vorbit: prof. univ. dr. Ion Buzaşi, prof. Silvia Pop, prof. Ioan Popa şi prof. dr. Claudia Oancea Raica. Au avut intervenţii emoţionante: Doctor Monica Chertes Gavriş, prof. Natalia Comşa, preot Mircea Maier.

Programul artistic a fost susţinut de interpreţi populari, prezenţi în volumul amintit: Maria Dulău şi Iudifta Dulău (Biia), fraţii Denisa şi Nicuşor Balu (Feisa) şi Reta Rus (Blaj), Noiembrie 2011 04-06 – Adunarea Generală Omagială a Asociaţiunii – ASTRA 150 de ani s-a desfăşurat la Sibiu, Sălişte şi Miercurea Sibiului. Delegaţia Blajului a fost alcătuită din Silvia Pop – preşedinte, Ion Pop, Ioan Popa, Eugenia Popa, Ana Hinescu, Claudia Oancea Raica şi Diana Tocaciu.

17-18 – Universitatea „Vasile Goldiş” Arad organizează manifestarea ASTRA la 150 de ani. Din partea Despărţământului „T.Cipariu” Blaj au participat o delegaţie compusă din Silvia şi Ion Pop, cu o donaţie de cărţi tipărite în cinstea evenimentului evocat.

28-30 – Congresul Spiritualităţi Româneşti (ediţia a XV-a, Alba Iulia) În cadrul Congresului Spiritualităţii, la secţiunea a IV-a, ASTRA la 150 de ani de la înfiinţare au participat reprezentanţi ai Astrei Centrale Sibiu (Dumitru Acu, Dumitru Borţan, Elena Macavei) şi ai Despărţămintelor: Iaşi, Năsăud, Cluj-Napoca,. Din partea ASTREI Blaj au participat cu intervenţii, comunicări şi lansări de carte: Silvia Pop, Ion Pop, Ana Hinescu, Claudia Oancea Raica, Diana Tocaciu, Linca Kucinschi.

Decembrie 2011 10-11 – Festivalul de colinde „O, ce veste minunată”, ediţia a XII-a, s-a desfăşurat la Centrul Cultural „Iacob Mureşianu” Blaj sub patronajul ASTREI Blaj, în parteneriat cu Primăria şi Consiliul Local Blaj. Au participat grupurile folclorice ale Cercurile ASTRA din: Blaj, Pănade, Sîncel, Jidvei, Tiur, Cenade, Valea Lungă, Roşia de Secaş, Mihalţ, Cetatea de Baltă, Cergău Mare, Biia şi Micăsasa (Sibiu).

Invitaţi speciali la Festival au fost: Corul Seminarului Ortodox din Alba Iulia, Corul Facultăţii de Teologie Greco-Catolică Blaj, Grupurile de colindători ASTRA din: Teiuş, Axente Sever, Dumbrăveni (jud. Sibiu) şi Daneş (jud, Mureş).

O contribuţie la reuşita Festivalului au adus-o Gheorghe şi Maria Zereş (familia gazdă a festivalului), precum şi prezentatoarele Angela Chelaru şi Maria Ioica.

Despărţământul Astra „Timotei Cipariu” Blaj, prin membri şi colaboratori implicaţi şi pătrunşi de spiritul marilor înaintaşi, a desfăşurat manifestări bogate, menite să cultive şi să promoveze idealurile nobile de solidaritate şi identitate naţională generaţiilor tinere.

Preşedintele Despărţământului ASTRA Blaj,

79

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

PROF. SILVIA POP

PLANUL DE ACTIVITATE PE ANUL 2012 A DESPĂRŢĂMÂNTULUI ASTRA „TIMOTEI CIPARIU” BLAJ IANUARIE 2012 15.01.2012 – Medalionul literar „Porni Luceafărul” Organizatori: Astra Despărţământul „T.Cipariu” Blaj; Cenaclul Literar „Fântâni ale darurilor”; Biblioteca Municipală „Şcoala Ardeleană” Blaj Locul: Bustul poetului Mihai Eminescu din Piaţa 1848, Biblioteca Municipală „Şcoala Ardeleană” Blaj 19.01.2012 – Colocviile de literatură „Aron Cotruş” Organizatori: Despărţământul Astra Blaj; Primăria Com. Cergău Mare; Cercul Astra „Aron Cotruş” Cergău Mare; Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” Alba Iulia; Biblioteca Municipală „Şcoala Ardeleană” Blaj Locul: Şcoala Generală Cergău Mare 24.01.2012 – Simpozion „Unirea, Naţiunea a făcut-o”; „Expoziţie de carte” „1859 – Unirea Principatelor” Organizator: Despărţământul, Astra Blaj în colaborare cu Biblioteca Municipală „Şcoala Ardeleană” Blaj Locul: Biblioteca Municipală „Şcoala Ardeleană” Blaj 28.01.2012 – Festivalul Naţional de Poezie „Ocrotiţi de Eminescu” – Ediţia a XI-a Organizator: Astra Despărţământul „T.Cipariu” Blaj; Consiliul Judeţean Alba, Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara, Mureş, Cluj, Sibiu, Biblioteca Municipală „Şcoala Ardeleană” Blaj şi Muzeul de Istorie „Augustin Bunea” Blaj Locul: Centrul Cultural „Iacob Mureşianu” Blaj FEBRUARIE 2012 04.02.2012 – Reuniunea anuală a Comitetului Director a Despărţământul Astra „T.Cipariu” Blaj * Dezbatere: Locul şi rolul Astrei în perspectiva globalizării. * Anul CARAGIALE (1852-1912), Evocare: Caragiale şi Blajul, prezintă prof. univ. dr Ion Buzaşi * Lansări de carte, autori Ioan Popa şi Petruţa Pop. Organizator: Despărţământul Astra „T.Cipariu” Blaj Locul: Şcoala cu clasele I-VIII „Toma Cocişiu” Blaj 24.02.2012 – Medalion omagial „Timotei Cipariu (1805-1887)” Organizatori: Despărţământul Astra Blaj; Grupul Şcolar „Timotei Cipariu” şi Cercul ASTRA elevi de la Grupul Şcolar „Timotei Cipariu” Blaj Locul: Grupul Şcolar „Timotei Cipariu” Blaj MARTIE 2012 – Medalion omagial „Toma Cocişiu (1887-1886)” Organizatori: Despărţământul Astra „T.Cipariu”

Blaj; Şcoala cu clasele I- VIII „Toma Cocişiu” Blaj; Cercul ASTRA elevi şi copii „Toma Cocişiu” Blaj Locul: Şcoala cu clasele I- VIII” Toma Cocişiu” Blaj 24.03.2012 – Concursul de poezie şi muzică religioasă „CREDO” Ediţia a VIII-a Lansarea revistei ASTRA BLĂJEANĂ nr 1 / 2012 Organizatori: Despărţământul Astra „T.Cipariu” Blaj; Cercurile ASTRA Locul: Centrul Cultural „Iacob Mureşianu” Blaj APRILIE 2012 06-07.04.2012 – Colocviile „Ion Breazu” Mihalţ Organizatori: Despărţământul Astra „T.Cipariu” Blaj; Primăria Mihalţ, Cercul ASTRA „Ion Breazu” Mihalţ Locul: Căminul Cultural Mihalţ MAI 2012 08.05.2012 – Medalion muzical „Iacob Mureşianu” (1857-1917) Organizatori: Despărţământul Astra „T.Cipariu” Blaj; Colegiul Naţional „I. Micu Clain“; Locul: Colegiul Naţional „I. Micu Clain” – Sala Festivă 12-18.05.2012- SĂRBĂTOAREA LIBERTĂŢII * Sesiune de comunicări: – Personalităţi paşoptiste”: - George Bariţiu (1812-1893) – BICENCENAR - Timotei Cipariu (1805-1887) - Alexandru Sterca Suluţiu (1794-1867) - Simion Bărnuţiu; Axente Sever * Concursul Interjudeţean de Poezie Patriotică „Noi suntem români” Ediţia a VIII-a Organizatori: Despărţământul Astra „T.Cipariu” Blaj; Cercurile ASTRA; Cercurile ASTRA elevi; Biblioteca Municipală „Şcoala Ardeleană” Blaj; Muzeul de Istorie „Augustin Bunea” Blaj Locul: Centrul Cultural „Iacob Mureşianu” Blaj 26- 27.05.2012- FII satului GLOGOVEŢ IUNIE 2012 05.06.2012 – CENTENAR CARDINAL „ALEXANDRU TODEA (1912-2002)” 12.06.2012 * Evocare: Popasul lui Eminescu la Blaj la Teiul lui Eminescu * Lansarea Antologiei Concursului Naţional de Poezie „Ocrotiţi de Eminescu” * Lansarea revistei ASTRA BLĂJEANĂ nr 2 / 2012 DENII EMINESCIENE- Ediţia a XVII-a Organizatori: Despărţământul Astra „T.Cipariu” Blaj; Despărţământul Astra „Mihail Kogălniceanu” Iaşi Locul: Teiul lui Eminescu; Sediu ASTRA

80

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

„T.Cipariu” Blaj IULIE 2012 17-24.07.2012 – Tabăra de Cultură şi Civilizaţie Românească „Acasă la noi”, la Valea Lungă Organizatori: Despărţământul Astra „T.Cipariu” Blaj; Cercul ASTRA „Ion Bianu” Valea Lungă; Primăria şi Şcoala cu cl. I-VIII „Ion Bianu” Valea Lungă Locul: Valea Lungă în familii AUGUST 2012 01-24.08.2012 – Tabăra Internaţională de Arte Plastice „Ion Inochentie Micu-Klein” Organizatori: Primăria Blaj, Muzeul de Istorie „Augustin Bunea” Blaj; Despărţământul Astra „T.Cipariu” Blaj; Locul desfăşurării: Facultatea de Teologie; Muzeul de Istorie „Augustin Bunea” Blaj SEPTEMBRIE 2012 01-02.09.2012 – FIII satului BIIA – Festivalul, Cânt şi joc pe Târnave „Veta Biriş” 08-09.09.2012- FIII satului SÂNCEL ŞI ICLOD 22.09.2012 – COLOCVIILE DE LITERATURĂ „ION AGÂRBICEANU (1882-1963)” * Evocare: Mitropolit Alexandru Sterca Suluţiu (1794 -1867) * Lansarea revistei ASTRA BLĂJEANĂ nr 3 / 2012 * ADUNAREA GENERALĂ ANUALĂ a Despărţământul Astra „Timotei Cipariu” Blaj pe anul 2012. * Conferirea Premiului ASTRA a Despărţământul Astra „Timotei Cipariu” Blaj pe anul 2012.

Organizatori: ASTRA Despărţământul „T. Cipariu” Blaj; Cercul ASTRA „Ion Agârbiceanu” Cenade; Primăria Cenade.

Locul: Şcoala cu cl. I-VIII „Ion Agârbiceanu” Cenade OCTOMBRIE 2012 08-11.10.2012 – ŞCOLILE BLAJULUI „FÂNTÂNI ALE DARURILOR” * Simpozion: Dascăli de elită a Blajului – Alexandru Todea (1912-2002), Alexandru Lupeanu Melin (1887-1937), Iacob Mureşianu (1857-1917), Timotei Cipariu (1805-1887), George Bariţiu(1812-1893), Toma Cocişiu (1887-1886), Ioan Suciu (1907-1953), Vasile Suciu (1872-1935), Ioan Raţiu (1860-1917), Pavel Dan

(1907-1937), Alexandru Borza (1887-1970), Flaviu C. Domşa (1878-1932), Organizatori: ASTRA Despărţământul „T. Cipariu” Blaj; Cercurile ASTRA; Instituţiile şcolare; Facultatea de Teologie; Biblioteca Municipală „Şcoala Ardeleană”; Muzeul de Istorie „Augustin Bunea” Blaj Locul: Primăria Blaj; Sala Festivă a Colegiului Naţional „I. Micu Clain” NOIEMBRIE 2012 10.11-10.12.2012 – ZILELE ASOCIAŢIUNII „ASTRA”, Despărţământul „T. Cipariu” Blaj Conferinţele ASTREI * CENTENAR ELENA RÂŞNIŢĂ- BUZEA (1912 -1996) *Lansare carte: „Dor de pe Târnave” antologie de folclor, cu ilustraţii foto din satul de pe Târnave (Valea Sasului), căsuţe executate de meşterul popular Alexandru Mureşan.. * Conferirea DIPLOMEI DE EXCELENŢĂ PE ANUL 2012 Organizatori: ASTRA Despărţământul Blaj; ASTRA Şcolii, Instituţii de cultură Locul: Centrul Cultural „Iacob Mureşianu” Blaj 28-29.11.2012 – Participare la Congresul Spiritualităţi Româneşti de la Alba Iulia.

30.11.2012 – Blajul şi Marea Unire Organizatori: ASTRA Despărţământul Blaj; Cercurile ASTRA; Instituţii şcolare, Instituţii de cultură, Biblioteca Municipală „Şcoala Ardeleană“; Muzeul de Istorie „Augustin Bunea” Locul: Biblioteca Municipală „Şcoala Ardeleană” Blaj DECEMBRIE 2012 01.12.2012 – Participare la Ziua Naţională a României de la Alba Iulia.

15-16.12..2012 * Festivalul de Colinde „O ce veste minunată” Ediţia a XIII-a * Lansarea revistei ASTRA BLĂJEANĂ nr 4 / 2012 Organizatori: ASTRA Despărţământul „T. Cipariu” Blaj; Primăria şi Consiliul Local Blaj; Cercurile ASTRA Locul: Centrul Cultural „Iacob Mureşianu” Blaj

SILVIA POP ŞI ANA HINESCU

CONTRIBUŢII 2% Mulţumiri şi recunoştinţă membrilor astrişti care au sprijinit desfăşurarea programelor culturale, prin donaţii din impozitul pe profit 2011: Blănaru Marius, Blănaru Claudia, Szabo Veronica, Aldea Florin, Tocaciu Diana, Mihălţan Ioan, Mihălţan Marina, Mihălţan Traian, Gânţa Silvia, Budaşcă Viorica, Balint Cornelia, Savu Jenica, Marcu Nicoleta, Ghiţă Ioan, Ghiţă Romanţa, Cerghizan Carmelia, Comşa Călina, Oneţ Ana, Vasiu Anca, Vasiu Aurel, Mincu Dana, Stânea Viorica, Stânea Niculuţ, Comşa Maria, Breaz Maria, Barna Sorin, Laszlo Sabina

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

AM PRIMIT LA REDACŢIE

81

82

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

83

84

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

Astra blăjeană, nr. 1 (62), martie 2012

85