Astra Blajeana Nr. 2 2012

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

1

EDITORIAL AMINTIREA CARDINALULUI Preasfinţiile Voastre, Preacucernici Părinţi, Iubiţi credincioşi,

A

ş dori să conştientizăm cu toţii ceea ce facem astăzi. Şi de aceea aş întreba, parafrazând cuvintele evangheliei: Oare ce am venit să vedem aici? În primul rând am venit să celebrăm iubirea lui Dumnezeu care s-a arătat nouă şi Bisericii noastre. Aducându-ne aminte de Cardinalul Alexandru, ne aducem aminte de încercările noastre, de suferinţele noastre, dar mai ales de biruinţa noastră în Isus Cristos. Celebrăm iubirea care învinge orice adversitate. Şi fiindcă Iubirea este veşnică, aş vrea să vă aduc aminte că nu ne rugăm doar pentru fratele nostru Alexandru, ci împreună cu el. A crezut în Iubire, a mărturisit Iubirea şi Iubirea ia dăruit viaţa veşnică.

Un alt cardinal, Iuliu Hossu, spunea: „Dacă ne vor lua bisericile, vom transforma casele noastre în biserici”. Ieri după-amiază am fost, la Reghin, într-o astfel de casă. O casă în care fratele nostru Alexandru celebra, se ruga şi în care atâţia dintre noi am păşit cu sfială şi emoţie. Privită din afară, casa de la numărul 34 de pe strada Apalinei din Reghin este la fel ca oricare alta din oraş. Însă noi ştim că prin suferinţa iubitoare a celui care a trăit în ea, acea casă este o mărturie.

Cred că Dumnezeu ne invită astăzi prin figura cardinalului Alexandru să privim lucrurile din jurul nostru, încercând să vedem dincolo de zidurile percepute doar de ochii noştri trupeşti. Şi ne mai invită, cred, să transformăm nu doar casele noastre în biserici, ci mai ales sufletele noastre, vieţile noastre.

Ne-am bucurat în Sărbătoarea Rusaliilor de venirea celui pe care Îl chemăm Împărat ceresc şi Mângâietor. Suntem datori să conştientizăm faptul că acest mare dar, transformă trupurile noastre, aşa cum ne spune Sfântul Pavel, în temple vii.

Ieri ne-am rugat, dimpreună cu toţi Episcopii Bisericii noastre, la Reghin, la casa memorială Alexandru Todea. Astăzi, de asemenea toţi Episcopii Bisericii noastre, dimpreună cu Dum-

ALEXANDRU TODEA neavoastră toţi şi cu cei care din binecuvântate pricini nu pot fi de faţă, ne rugăm în Catedrala Blajului, în care Cardinalul Alexandru aşteaptă Învierea, aici, în dreapta noastră.

Aş vrea apoi să vă aduc aminte că celebrarea noastră de astăzi urmează în mod simbolic modelul rugăciunilor din Sfânta Scriptură.

Rugăciuni care într-un prim moment contemplează tot ceea ce Dumnezeu a făcut în trecut, spunând de exemplu: „Tu care ne-ai scos din Egipt, tu care ne-ai trecut Marea Roşie” şi aşa mai departe. Urmează apoi momentul crucial în care îi cerem lui Dumnezeu: „şi acum fă şi cu noi aşa cum ai făcut cu părinţii noştri”.

Rugăciunea de astăzi este un îndemn la speranţă. Fiindcă Dumnezeu care este acelaşi şi în trecut şi în prezent şi in viitor, aşa cum ne-a mântuit în perioada de persecuţie comunistă, aşa cum a fost lângă noi atunci, tot aşa este şi astăzi.

El astăzi continuă să ne apere, să ne ajute, să ne mântuiască. În acest spirit se cuvine să trăim ziua de astăzi. Într-un astfel de context îşi găseşte justificarea o placă memorială, pe care ieri am dezvelit-o şi am binecuvântat-o, montată pe casa din Reghin a Cardinalului Alexandru, sau scrierile despre Dânsul. În ceea ce am putea numi un memorial al credincioşiei lui Dumnezeu faţă de noi. Fiindcă nu celebrăm un om, ci pe Dumnezeu care prin acest om ne vesteşte iubirea şi îndurarea. Într-un cuvânt, prezenţa Lui concretă în istoria noastră.

Nu ştiu pentru câtă vreme persecuţia va mai însoţi Biserica noastră. Nu ştiu dacă alte persecuţii vor veni peste noi.

Ceea ce ştiu însă, este că aşa cum a fost în trecut lângă noi, aşa cum este astăzi, la fel va fi Mântuitorul întotdeauna pavăza noastră, iar Maica Sfântă alinarea noastră. Şi mai ştiu că nu există furtună, nici încercare, nici persecuţie care să poată doborî o Biserică zidită pe piatra cea tare a credinţei Apostolului Petru. Aceasta este credinţa noastră, aceasta este viaţa noastră.

Cuvânt rostit în Catedrala în Catedrala „Sf. Treime“ din Blaj

† CARDINAL LUCIAN Arhiepiscop Major

2

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

ANIVERSĂRI ŞI COMEMORĂRI CARDINALUL

P

ALEXANDRU TODEA

IN MEMORIAM

e Excelenţa Sa Cardinalul Bisericii noastre martire, El însuşi făcând parte din rândurile martirilor Acesteia, L-am revăzut, după decenii în Catedrala „Sf. Iosif” din Bucureşti cu prilejul memorabil al vizitei Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II- lea în România, pe care a numit-o grădină a Fecioarei Maria.

Cardinalul martir al Sfintei noastre Biserici , episcop apoi mitropolit al Blajului ne-a părăsit in 23 mai 2002, în urma suferinţe aprige, generate de o paralizie îndelungată şi neîndurătoare.

A plecat dintre pământeni pe aripile lin întinse ale văzduhului spre vămile care s-au deschis spre viaţa veşnică în care sufletul său sălăşluieşte alături de martirii creştinătăţii în preajma Tronului străluminat al Marelui Creator pe Care L-a slujit cu credinţă închinându-i viaţa.

Era, în anii mei de liceu, profesorul şi preotul, marele predicator, care de la înălţimea amvonului Catedralei Sfânta Treime din Blaj, de la catedra sa de profesor de religie şi educator al Societăţii religioase mariane ne-a propovăduit învăţăturile credinţei în Dumnezeu, ne-a învăţat să trăim slujindu-L, punând la baza vieţii noastre comorile inestimabile ale Bisericii Române Unite Cu Roma eternă. În anii cumpliţi ai dictaturii comuniste a fost deţinut în închisoarea de la Sighet, împreună cu alţi vrednici slujitori ai Bisericii şi ai neamului românesc, episcopi, preoţi, oameni de înaltă cultură şi cunoştinţă civică, mireni devotaţi lui Dumnezeu, Bisericii Sale şi idealurilor noastre naţionale. În acei ani a îndurat cruzimea anchetelor, a torturilor, fiind supus, ca preot greco-catolic, unor umilitoare îndeletniciri şi a continuat cu puterea sa spirituală şi trupească să fie prilej de mângâiere, de alinare a suferinţelor multora dintre deţinuţi, spovedindu-i şi hrănindu-i cu Sfânta Împărtăşanie, asistând pe unii dintre ei în momentul trecerii lor în Lumea veşnică, în acea Preasfântă Lume în care Dumnezeu , Creatorul, sălăşluieşte, veghează pentru Mântuirea noastră a celor mulţi, slabi, supuşi păcatelor, greşelilor care ne biciuiesc şi ne însângerează su-

fletele. Aceasta e ziua memorabilă în care sufletul marelui arhiereu al Bisericii, descătuşat din mrejele trupului chinuit de năprasnica boală care i-a chinuit anii sfintei senectuţi, sufletul său a plecat dintre pământeni, victorios, binecuvântat de Harul Dumnezeiesc, care l-a întărit în anii detenţiei sălbatice, în anii în care trupul său a îndurat groaznicele chinuri ale închisorii.

Azi, 28 mai 2002, celebrată de soborul arhiereilor, preoţilor şi ascultată de mulţimea credincioşilor, de reprezentanţi ai tuturor cultelor a avut loc slujba prohodului Cardinalului martir Alexandru Todea, în faţa Catedralei Sfânta Treime fiind înmormântate sfintele lui rămăşiţe pământeşti în faţa sfântului altar al Catedralei, alături de sfintele rămăşiţe ale ctitorului acestuia, episcopul martir Ion Inochentie Micu Clain, Întemeietorul Blajului ce avea să devină pagină binecuvântată de istorie şi cultură a Bisericii noastre greco-catolice, a neamului nostru greu încărcat de-a lungul zbuciumatei, dar biruitoarei sale istorii. Cardinalul, acoperământul vremelnicului al sufletului marelui arhiereu, se odihneşte acum în sfântul lăcaş în care în zilele de sărbătoare şi nu numai, credincioşii, slujitorii Bisericii înalţă sfinte liturghii şi rugăciuni, iar sufletul său nemuritor care sălăşluieşte alături de Dumnezeu, cutreierând ca un zefir mângâitor şi încurajator deasupra tuturor credincioşilor pe care i-a păstorit de-a lungul deceniilor, fiind un neobosit Memento pentru noi, îndemnându-ne a ne trăi viaţa în credinţa cea adevărată, luptând pentru ea şi pentru poporul nostru.

Regret din adâncul sufletului fiinţei mele că nu am putut, din cauza bolilor care-mi bântuie bătrâneţea, să fiu martor al acestui istoric moment al prohodului la care au participat miile de credincioşi. L-am însoţit pe marele arhiereu cu gândul şi cu rugăciunea spre lăcaşul odihnei veşnice a trupului său.

Dumnezeu să-L odihnească şi veşnică să-i fie pomenirea!

28 mai 2002

EUGEN BLĂJAN

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

3

CENTENARUL NAŞTERII CARDINALULUI ALEXANDRU TODEA (1912-2012) „În veci pomenirea lui! Veşnică pomenire!”

Cardinalul Alexandru Todea s-a născut la 5 iunie 1912, a trecut la cele veşnice la 22 mai 2002. Aşadar se împlinesc 100 de ani de la naşterea înaltului prelat şi 10 ani de la trecerea sa la Domnul.

Centenarul naşterii marelui luptător întru apărarea latinităţii şi demnităţii poporului român, a culturii şi istoriei sale religioase este omagiat şi de noi, membrii şi colegiul de redacţie al Revistei „Astra Blăjeană”. Vrednicul de pomenire vlădică a slujit idealurile ASTREI atât la Reghin, ca protopop din 1945 până în 1948, cât şi la Blaj în perioada postrevoluţionară.

C

ardinalul Alexandru Todea s-a născut la 5 iunie 1912 în satul Teleac, lângă Reghin, judeţul Mureş, într-o familie de ţărani, al 11-lea din cei 16 copii ai soţilor Gheorghe şi Maria născută Mărcuş. În perioada 1919-1924 urmează Şcoala primară; studiile medii la Gimnaziul «Petru Maior» din Reghin (1924-1928), şi din 1929 la Liceul «Sf. Vasile cel Mare» din Blaj, luându-şi bacalaureatul (1933). În toamna anului 1933 începe studiile teologice la Academia de Teologie «Sf. Treime» din Blaj, în 1934 fiind trimis, de către Mitropolitul Vasile Suciu, la studii teologice la Roma, la Universitatea «De Propaganda Fide», unde urmează cursuri de filosofie şi teologie (19341940), obţinând doctoratul în Teologie în 1940 cu teza De doctrina millenaria (A doua venire a Mântuitorului). Este hirotonit preot celibatar la 25 martie 1939, în capela Colegiului Pio

Romeno. În 1940 se reîntoarce în ţară după o absenţă de şase ani, fiind numit secretar mitropolitan la Blaj. În acelaşi timp începe activitatea ca preot şi profesor de limba italiană la Şcoala Normală de Învăţătoare, apoi profesor de religie la Liceul «Sf. Vasile» din Blaj, la Şcoala Normală Română Unită de Învăţătoare şi la alte şcoli, limba latină şi italiană la Şcolile din Blaj până în 1945; în acelaşi timp ocupă diferite funcţiuni în Cancelaria mitropolitană, printre care şi cea de secretar al Mitropolitului Alexandru Nicolescu până la moartea acestuia (1941). Era înalt, atletic, cu o faţă bălaie, admirat de tineretul blăjean.

Avea felul de a fi deschis, franc, cordial. Făcea parte din generaţia, devenită eroică, a elitei greco-catolice formată la Roma ce îşi va începe activitatea dăruindu-se tineretului. Rostea predici avântate, calde şi convingătoare la catedrală sau în celelalte bisericuţe şi capele, în special în perioada “exerciţiilor spirituale”. Se poate observa o masivă activitate publicistică a tânărului preot şi profesor, cu articole apărute în periodicele «Unirea poporului», «Unirea» şi «Cultura Creştină» din Blaj între anii 1929-1944, articole care tratează o largă paletă de subiecte. S-a arătat a fi, în aceste articole, un luptător neînfricat al Bisericii lui Hristos, un apostol adevărat care nu s-a O delegaţie austriacă în vizită la Alexandru Todea, 1992

4

temut să denunţe toate mizeriile şi păcatele societăţii. Tânărul şi energicul preot celib îşi arătase repede, pe lângă virtuţile spirituale, marile sale energii civice, naţionale. De aceea, imediat după 1944, a fost arestat şi încarcerat. La Blaj, în 1945, a fost arestat şi acuzat că ar fi vorbit în catedrală împotriva armatei sovietice. În 14 octombrie 1945 a fost numit paroh şi Protopop al Protopopiatului Reghin, rămâne în această funcţie până la 14 octombrie 1948, când este arestat şi reţinut la Securitatea din Reghin, de unde a evadat şi a trăit ascuns doi ani şi trei luni. Între anii 1946-1948 este arestat şi eliberat de 5 ori pentru atitudinea pe care a avut-o împotriva ateismului. Încă la Blaj, în 1946, din amvonul catedralei, avea să rostească cu putere: «Mă voi urca pe zidurile catedralei şi de acolo voi striga: „Afară cu comunismul din România!”». Tribunalul Militar din Bucureşti, prin sentinţa nr. 104 din 1952, îl condamnă la închisoare şi muncă silnică pe viaţă, pentru «activitate greco-catolică, legături cu Papa de la Roma», sub acuzaţia de a fi «periculos pentru societate», pentru crima de înaltă trădare. Prin decretul 1563 pedeapsa a fost comutată la 25 ani muncă silnică. Este eliberat (graţiat) prin Decretul 411 la 4 august 1964, după 13 ani de detenţie. Se întoarce la Reghin, de unde a condus şi păstorit în clandestinitate miile de credincioşi din Transilvania, rezolvând problemele bisericeşti ale Blajului, hirotonind preoţi, trimiţând pastorale, celebrând înmormântări, luptând temerar pentru drepturile Bisericii Române Unite. Înaintează autorităţilor de stat comuniste peste 30 de memorii (între 1964-1989), cerând libertatea Bisericii Greco-Catolice, fiind o dovadă a continuităţii existenţei Bisericii Greco-Catolice. În 1986 a fost ales Mitropolit al Bisericii GrecoCatolice, de către Conferinţa Episcopilor de Alba Iulia şi Făgăraş de la acea dată. Această alegere a fost comunicată Sfântului Scaun din Roma la 31 iulie 1987.

Anul 1989 găseşte o Biserică organizată, cu ierarhie. După 22 decembrie 1989 IPSS A. Todea a luptat pentru restabilirea repunerii în drepturi a Bisericii şi pentru retrocedarea proprietăţilor acestei biserici. În Concistoriul din 29

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

mai 1991 este numit cardinal de către Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, iar promovarea oficială în Corpul Cardinalilor a avut loc la Roma în ziua de 28 iunie 1991. În decembrie 1992 Academia Română l-a primit în rândurile sale ca membru de onoare. În ziua de miercuri 22 aprilie 1992, în Săptămâna Patimilor, un accident vascular cerebral îi impietează grav starea de sănătate. Pe motive de sănătate, Sfântul Părinte îi acceptă, la 20 iulie 1994, retragerea de la conducerea Bisericii. Între 1992-2002, paralizat, a fost îngrijit în casa sa din Reghin, str. Apalinei, nr. 34, acolo unde a mers pe urmele lui Petru Maior, acolo de unde a fost dus spre închisori în 1948 şi acolo de unde a purtat un pătrar de veac lupta petiţionară (1964-1989). I-a primit în casa de pe str. Apalinei 34 Reghin pe Mihai I, fostul suveran al României (16 august 1997), pe Preşedintele României Emil Constantinescu, care ia înmânat decoraţia «Steaua României» cu însemn de Mare Cruce (5 iunie 1999), şi pe Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Teoctist (2000). La 8 mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea l-a îmbrăţişat din nou, dar în scaunul cu rotile, la Catedrala sf. Iosif din Bucureşti. A trecut la cele veşnice în 22 mai 2002, la spitalul clinic din Târgu Mureş, fiind înmormântat în 28 mai 2002 în Catedrala Blajului, unde se află şi osemintele ctitorului Inocenţiu Micu Clain (Asociaţiunea ASTRA Blaj, Dicţionarul culturii şi civilizaţiei populare, Ed. Astra, Blaj, 2001, p.

270).

Asociaţiunea ASTRA, Despărţământului „Timotei Cipariu” Astra Blaj, redacţia revistei „Astra Blăjeană”, membrii oamenii de cultură şi toţi astriştii blăjeni îşi aduc aminte cu veneraţie de personalitatea marcantă a Cardinalului Alexandru Todea şi îi aduc un omagiu de pomenire! „În veci pomenirea lui! Veşnică pomenire!”

PR. DR. Anton RUS PROF. Silvia POP, Redacţia revistei „Astra blăjeană”

5

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

GEORGE BARIŢIU ŞI BLAJUL

C

e a însemnat Blajul în formaţia spirituală a lui George Bariţiu ne spune el însuşi într-un fragment din Testamentul său unde ne arată că donează condeiul sau peana de aur Muzeului de la Liceul din Blaj „în semn de recunoştinţă că acolo în liceu am învăţat să rămân român şi să scriu româneşte (s.n.) patru ani ca şcolar, patru ani ca seminarist în Facultatea teologică şi un an ca profesor.”1 Iar în 1868, când un grup de elevi blăjeni îl felicită de ziua aniversară – 25 mai – le răspunde printr-o scrisoare de mulţumire arătându-şi din nou recunoştinţa faţă de Blajul tinereţii sale studioase:„ Ştiţi însă d-v. ce mi-aţi făcut mie cu acea odă? În linia primă, îmi deterăţi ocasiune spre a-mi reîmprospăta memoria, celor nouă ani petrecuţi, parte în şcoalele, parte în liceul de acolo; îmi aduserăţi amente că de nu ar fi fost Blajul, românii abia şi-ar mai cunoaşte istoria lor, cum şi că ei, deşi ar mai vorbi, nu ar mai scrie însă româneşte. Deci, dacă d-voastră credeţi că eu încă voi fi făcut ceva pentru naţiunea şi patria mea, apoi meritul în mare parte este al Şcoalelor din Blaj…”2 George Bariţiu a fost elev la Blaj în două etape.

După primele noţiuni de învăţătură, primite de la tatăl său, preotul Ioan Pop, din Jucul de Jos, şi după câteva clase în limba maghiară la Trascău (actuala Remetea, Jud. Alba), devine elev al Gimnaziului din Blaj timp de patru ani, între 1824-1827. Blajul începutului de secol XIX era dominat de amintirea Şcolii Ardelene, a corifeilor acestei mişcări naţionale care prin scrieri istorice, lingvistice şi juridice argumentau drepturile fireşti ale românilor din Transilvania. Biserica Blajului era păstorită de controversatul Episcop Ioan Bob, ierarhul cu cel mai lung episcopat, aproape o jumătate de secol, din care posteritatea a reţinut mai cu seamă conflictul cu reprezentanţii Şcolii Ardelene, adeseori exagerat, trecând sub tăcere iniţiativele sale culturale (sprijinirea tălmăcirii Bibliei de la 1795, sau Biblia de la Blaj de către Samuil Micu, ridicarea de biserici româneşti în multe oraşe din Ardeal, ajutorul dat ţăranilor în timpul 1

George Bariţ şi contemporanii săi, vol.X, Editura Minerva, Bucureşti, 2006, p. 354 2 Apud Vasile Netea, George Bariţiu. Viaţa şi activitatea sa, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966,p. 274

foametei din 1828 etc.).

Condiţiile de studiu le înfăţişează Bariţiu în articolul Material pentru biografia lui Andrei Mureşanu3: „Să mănânci o dată pe zi fiertură şi de două ori pâine uscată, să umbli mai tot desculţ din Paşti până la Sf. Maria, precum umblau mai toţi şcolarii din Blaj până în clasa a patra gimnazială; să înveţi din cărţi împrumutate sau din caiete scrise noaptea la câte un muc de lumânare; să stai câte patru ore în clase unde toată iarna, fie oricât de aspră, nu se făcea foc, pentru că nu era din ce…Cred că nimeni în secolul nostru nu ar împinge stoicismul aşa departe. Cu toate acestea, băieţii erau sănătoşi, ilari şi sprinteni ca puii cerbilor din Carpaţi; scăldatul în cele două râuri apropiate; căţăratul pe arborii din Bercul vecin şi din pădurea Mişca după pui de păsări, alergatul până la comunele Sâncel, Mănărade şi pe din dosul viilor, luptele braţ la braţ şi jocul de-a pila (mingea) îndeplineau misiunea destinată mai târziu şcoalei gimnastice.” Dascălii Blajului din acea perioadă nu se ridică la valoarea didactică şi ştiinţifică a reprezentanţilor Şcolii Ardelene, dar într-o istorie a învăţământului românesc din Blaj trebuie evidenţiate. Astfel are profesori pe Teodor Pop de Uifalău, traducător talentat al Psaltirii din ebraică, latinişti de remarcabilă erudiţie ca Vasile Filipan şi Demetriu Căian junior, Constantin Papfalvi autorul unor texte istorice şi al unor încercări poetice. Director era Benedict Fogarasi, despre care Nicolae Albu în Istoria învăţământului românesc din Transilvania vol. I ne spune că avea calităţi didactice, opinie confirmată de elevul Bariţ într-o scrisoare de recunoştinţă pe care o adresează acestui dascăl, în anul 1827, înainte de plecarea în vacanţă:„Înainte de a porni şi eu în călătorie, mă simt obligat a-mi îndeplini o foarte plăcută îndatorire pe care mi-o impun legile omeniei şi ale recunoştinţei: a vă aduce dumneavoastră, prea stimate domnule director, cele mai adânci mulţumiri pentru neobosita-vă străduinţă pe care aţi depus-o timp de trei ani, zi şi noapte, neprecupeţind oboseala, spre înaintarea mea într-ale literelor. Vă aduc, deci, mii de mulţumiri pentru atâtea favoruri şi binefaceri pe care le-aţi săvârşit faţă de mine în mod deosebit pentru părinteştile îndrumări prin care 3

„Observatoriul”, nr. 47-64, 18679

6

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

v-aţi nizuit a insufla în mine iubirea de pietate şi studiul cultului divin.”1 În acelaşi an 1827 părăseşte Blajul, pentru a-şi continua studiile timp de trei ani, între 1827-1831, la liceul romano-catolic al călugărilor piarişti din Cluj, unde în primele două decenii ale secolului al XIX-lea îi întâlnim pe aproape toţi cărturarii paşoptişti ardeleni.

George Bariţiu revine la Blaj în 1831 şi între 1831-1835 este cea de a doua etapă a şcolarităţii sale blăjene, când urmează studii la Facultatea de Teologie.

Ca şi alţi colegi de teologie (Ioan Maiorescu, Andrei Mureşanu etc.) Bariţiu nu se hirotoneşte preot şi rămâne diacon, după alte informaţii subdiacon. Găseşte acum un Blaj schimbat din punct de vedere cărturăresc, şcolar şi religios. Murise de un an Episcopul Ioan Bob şi locul său îl luase Ioan Lemeni, care la începutul activităţii sale s-a dedicat unor acţiuni sociale şi culturale vrednice de laudă. În Blaj activează acum „cea de a doua generaţie a Şcolii Ardelene” (Ştefan Pascu) formată din cărturari de prestigiu ca: Timotei Cipariu, Simion Bărnuţiu, Ioan Rus ş.a. Aceştia sunt profesorii lui George Bariţiu. „Prin aceştia cunoscu Bariţiu spiritul viu al limbii române şi căile ascendente ale istoriei noastre.”2 Un alt elev din acea perioadă arată că contactul cu asemenea profesori şi lecţii echivala cu „trezirea dintr-o adâncă letargie…Când vedeam atâţia învăţaţi tot români, ne dezmeteceam şi începeam a cunoaşte minciunile ungurilor care ne descriau pe români ca pe nişte sălbatici. Din zi în zi ne încălzeam la suflet şi ni se părea că suntem într-o altă lume.”3 În această perioadă este alături de alţi colegi iniţiator al primelor spectacole de teatru în Şcolile Blajului. În Ecloga(Drama pastorală) scrisă de Timotei Cipariu în 1833, la înscăunarea Episcopului Lemeni, îl găsim şi pe George Bariţiu între teologii actori, iar în 1835 scrie el însuşi două scenete: Cântec păstoresc (după Ecloga sau Drama pastorală a lui Cipariu) şi Mureş, Mureş, apă lină (Mureşanul) care, consideră un istoric literar „constituie însuşi începutul poeziei transilvănene militante, începutul drumului pe care aveau să urce apoi Andrei Mureşanu, George Coşbuc, Şt.O. Iosif, Octavian Goga, Mihai Beniuc”.4 Ele reprezintă debutul literar, poetic al lui George Bariţiu şi ca o dovadă că preţuia aceste creaţii poetice, le reia după stabilirea la Braşov, publicându-le în 1838 în „Foia literară”, nr.18 cuprinzând versuri ce prevestesc elegia patriotică a lui Goga: „Murăş, Murăş, apă lină, Prea de mulţi străini eşti plină: 1

George Bariţ şi contemporanii săi, vol.VII, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p.20 2 Vasile Netea, op.cit., p.40 3 Isaia Moldovan, Din întâmplările vieţii, „Gazeta Transilvaniei”, an LX/1898, nr. 234, p.4 4 Vasile Netea, op. cit.p.43-44

Someş apa ta-i prea rece Ca de veacuri zece. Împrejurul tău n-am stare N-am bine şi-ndestulare Ah! Ce-nstrăinare!

Arieşul se răceşte Oltul tot se mai iuţeşte; Streiul seacă, osteneşte: Nici unul nu creşte.

Târnavele-s prea sărate, Tulburi, în mâl înglodate, Oh! Ce răutate!”

Sceneta Înstrăinaţii are trei personaje: Un tânăr, Un bătrân şi Un înger. La cuvintele de jale de mai sus rostite de Un tânăr se adaugă aceeaşi convingere în statornicia răului rostită de Un bătrân, pentru ca, în final, Un înger să aducă o viziune mai luminoasă, o speranţă pe care o dă ocrotirea poporului de către providenţă: „Priviţi, vedeţi colo departe, Cum ceriul în două se împarte: Fiul timpului soseşte! Şi spre voi priveşte.

Treceţi, treceţi înainte, Cererea voastră fierbinte E luat-aminte.”

Timp de un an, între 1835-1836, George Bariţiu a fost profesor la Blaj, predând fizica la Gimnaziu, devenind coleg de cancelarie cu foştii săi profesori Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu şi Ioan Rus. Printre elevii săi se numără şi Andrei Mureşanu, care va deveni peste câţiva ani unul din colaboratorii săi apropiaţi în activitatea didactică şi publicistică. În anul petrecut ca profesor la Blaj, George Bariţiu participă la modernizarea sistemului de învăţământ blăjean, la reorganizarea Tipografiei blăjene al cărei director devenise din 1835 Timotei Cipariu, care începe să tipărească cărţi de pionierat în cultura română. Astfel în anul 1835 se editează Orologhion , prima carte de cult bisericesc tipărită cu litere latine, Psaltirea, tălmăcită după originalul ebraic de Teodor Pop, dascăl blăjean care continuă eforturile Episcopului Petru Pavel Aron şi Samuil Micu de transpunere în româneşte a Sfintei Scripturi.

Tipografia era locul de întâlnire al acestor dascăli preocupaţi de editarea unei publicaţii româneşti în Transilvania, căci în Moldova şi în Ţara Românească apăreau de aproape un deceniu asemenea ziare. La Blaj prin grija lui Cipariu sosea „Curierul românesc” al lui Ion Heliade Rădulescu. În asemenea întâlniri se propune chiar un titlu, „Nunţiul”, pentru viitorul ziar, dar analizând condiţiile social-politice, ei şi-au dat seama că o asemenea întreprindere n-ar avea sorţi de izbândă şi trebuie amânată. Ea va fi materializată peste doi ani la Braşov de către George Bariţiu, când va edita „Ga-

7

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

zeta de Transilvania” (din 1849 „Gazeta Transilvaniei”) cu suplimentul său cultural „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”.

Din 1837 George Bariţiu se mută la Braşov, unde va rămâne peste patru decenii, până în anul 1879.

Perioada braşoveană este cea mai rodnică din activitatea sa ajutat fiind în iniţiativele sale culturale, adeseori, de către blăjeni. Cea mai importantă consecinţă a mutării lui Bariţiu la Braşov este „o reconciliere” între cele două centre religioase româneşti: Braşovul, puternic centru al ortodoxismului românesc şi Blajul, reşedinţa Bisericii Greco-Catolice, după cum însuşi mărturiseşte într-o scrisoare către Timotei Cipariu: „ La Braşov tocmai, unde fanatismul religios aruncase zid veşnic între fii aceluiaşi popor, unde numele de greco-catolic îngrozeşte şi astăzi poporul de jos,”… cărturarul ardelean spune că scopul său a fost „a demasca , a stâmpăra fanatismul de orice fire, a scoate pe români din certele celor carii îi voiesc de unelte.”1 El însuşi va fi victima unui asemenea fanatism religios cu ocazia căsătoriei în anul 1841 cu Maria Velisar, fiica unui bogat negustor braşovean. Se adresează Episcopului Lemeni să-i acorde „arhiereasca binecuvântare”, dar preoţii braşoveni refuză să celebreze căsătoria dintre un mire grecocatolic şi o mireasă ortodoxă aşa că oficierea cununiei s-a petrecut acasă, clandestin, împrejurare care trebuie să-l fi amărât mult pe marele gazetar român.

Cel mai de seamă sfătuitor al său dintre blăjeni rămâne Timotei Cipariu. De la Cipariu, Bariţiu a păstrat 125 de scrisori în care se conturează un roman epistolar, o adevărată cronică a Blajului de la mijlocul veacului al XIX-lea. Cu Timotei Cipariu se sfătuieşte atunci când îşi alege primii colaboratori dintre blăjeni, pe Iacob Mureşianu şi pe Andrei Mureşanu cu care va conlucra pe tărâm şcolar şi publicistic. De altfel, în primii ani de apariţie ai „Gazetei” şi „Foii pentru minte, inimă şi literatură”, principalii colaboratori sunt dascălii Blajului, în primul rând Cipariu, dar alături de el şi Simion Bărnuţiu, Ioan Maiorescu, Ioan Rus, Iosif Many şi alţii. Unii dintre ei publică sub pseudonim sau anonim adăugând la activitatea lor o ipostază nouă, inedită, de poeţi. Redactorul foilor braşovene urmăreşte activitatea lor ştiinţifică şi didactică şi o consemnează elogios în coloanele publicaţiilor sale. Consemnarea apariţiei în trei volume a cărţii Icoana pământului de Ioan Rus, primul tratat de geografie universală din literatura didactică românească, necrologul despre Simion Crainic sau Ioan Rus, mărturiile biografice despre Andrei Mureşanu sunt elocvente în acest sens.

Un moment biografic nelămurit încă de istoricii literari este în viaţa lui Bariţiu, anul 1858, când, nu ştim din ce motive, vrea să părăsească Braşovul şi să revină la Blaj, solicitându-i pentru această mutare sprijinul lui Timotei Cipariu: „Sunt acum bărbat carele tocma împlini ani 46. Din această etate, am petrecut ani

22 într-o luptă necurmată, grea ,de atâtea ori fatală, pentru naţiune, prin urmare şi pentru clerul care face parte din naţiune. Nimini nu cunoaşte luptele mele mai bine decât chiar d-voastră. Simţ acum că a sosit şi pentru mine acel timp în care şi etatea naintată şi chiar împregiurările familiei din şase prunci îmi dictează a mă retrage dintre valuri şi a căuta o viaţă mai uniformă.

Doresc a reintra în dieceză, mai întâi însă vă cer consiliul d-voastră dacă se poate şi că în ce condiţiune, care până la primirea acestui consiliu nu îndrăznesc a-mi supune rugămintea de-a dreptul la ordinariatul nostru, ca în curs de 7-8 luni să intru în vreun oficiu eclesiastic al diecezei, şi dacă acel oficiu ar fi mirenesc sau preoţesc. În cazul din urmă, hirotonindu-mă, aş avea o singură rugare către ordinariat: ca să fiu ordinat, de se poate, la un oraş sau orăşel, iar aceasta numai din cauza creşterii pruncilor. Îndată ce voi fi norocit de un binevoitor răspuns al dv., nu voi lipsi a mea rugăminte, dea dreptul către excelenţa sa d-n mitropolitul.”2 Cipariu n-a încurajat această intenţie a lui Bariţiu şi spre binele culturii a rămas la Braşov fiind printre întemeietorii unor instituţii culturale de mare însemnătate în viaţa spirituală a neamului nostru: Astra (1861) şi Societatea Academică (1863, din 1867 Academia Română”, la ambele avându-l alături pe Timotei Cipariu şi pe alţi blăjeni care meritau onoarea de a face parte din acestea. Cunoscând prestigiul lui Cipariu, el îi propune în 1861 să facă parte din conducerea Astrei, ca secretar general: „Toţi bărbaţii naţiunei caută la domnia ta şi aşteaptă ca să apuci conducerea în mâini şi să nu o mai lăsăm pe mâini de cârpaci. Iar eu, din partea mea, te rog, precum nu am mai rugat pe nimeni în lume, ca cel puţin astă dată să puni modestia cea prea mare la o parte şi să primeşti conducerea.”3 Blajul constituie, aşadar, un capitol important în biografia lui Bariţiu. Nu este numai oraşul studiilor sale, ci şi locul unde prin exemplul dascălilor săi, Cipariu, Bărnuţiu şi Ioan Rus, a încolţit în mintea sa ideea unor iniţiative culturale ce vor fi realizate mai târziu la Braşov şi Sibiu pentru emanciparea neamului românesc: întemeierea de şcoli româneşti în oraşul de la poalele Tâmpei, înfiinţarea primelor periodice româneşti din Transilvania, lupta pentru drepturile naţionale ale românilor ardeleni şi mai ales activitatea sa neobosită în cadrul Astrei şi al Academiei Române, al căror preşedinte a fost.

ION BUZAŞI

2 1

George Bariţ şi contemporanii săi, ed. cit., p. 30, p.106

3

Ibidem p.32 Ibidem, p.33

8

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

GEORGE BARIŢIU – 200 DE LA NAŞTERE La împlinirea a două sute de ani de la naşterea celui care a fost numit părintele presei româneşti din Transilvania, cea mai potrivită omagiere este reproducerea fragmentară a predicii funebre rostită de Augustin Bunea în 1893, anul în care George Bariţiu s-a înălţat la cele veşnice. E mai mult decât o predică obişnuită, o pagină de istorie literară, şi un portret literar, cu caracterizări esenţiale ce pot fi asemănate cu paginile lui Iorga din Oameni cari au fost. Întreaga predică stă sub semnul mottoului caracterizant, un fragment din Epistola II Sf. Pavel către Timotei. George Bariţiu este reprezentat ca un bărbat al datoriei şi al faptei patriotice, un dascăl al neamului său printr-o activitate complexă şi variată, profesor, ziarist, istoric, întemeietor de societăţi culturale şi ştiinţifice (Astra, Academia Română), prin toate acestea binemeritând recunoştinţa posterităţii.

Ion Buzaşi

GEORGE BARIŢIU. DISCURS ROSTIT LA ÎNMORMÂNTAREA LUI, ÎN ZIUA DE S. GEORGIU, 6 MAI 1893, ÎN SIBIU Luptă bună m-am luptat, curgerea am plinit, credinţa am păzit.

S. A. Pavel II. Tim. 4. 7.

P

este câteva zile se împlineşte un an de când mulţi dintre fruntaşii neamului românesc de pe plaiurile romantice ale Transilvaniei, de pe câmpiile mănoase ale Ungariei şi şesurile libere ale României, se aflau în cetatea Sibiului, ca să aducă tribut de iubire, stimă şi recunoştinţă unui venerabil octogenar, şi mare Român, care în cercul familiei sale dădea mulţămită fierbinte lui Dumnezeu, pentru că a fost învrednicit săşi păstreze nevătămată credinţa părinţilor săi, şi neschimbată iubirea către neamul său, şi pentru că a fost înzestrat de Părintele ceresc cu putere neînfrântă de a lupta numai pentru binele naţiunii sale şi împodobit cu virtute neclătită, care în cursul unei cariere grele de 80 ani îl apărase totdeauna de cădere, aşa încât pe veşmântul lui sărbătoresc nu se putea observa nicio pată, de care rar sunt scutiţi chiar şi cei mai mari bărbaţi ai popoarelor.

Figura lui nobilă, modestă şi nepretensivă, ochii lui scânteietori, care ţi se păreau că sunt în stare să străbată şi prin vălul cel mai des, după care stă ascuns viitorul unei naţiuni, cununa argintie, [pe] care i-o împletiseră pe capul lui clasic nu numai anii numeroşi, ci şi gândirile lui înalte, de care a fost pururea frământat pentru fericirea poporului român, manierele lui dulci şi condescendente, care trădau o inimă învăpăiată de iubire sinceră către semenii lui, toate aceste însuşiri sufleteşti şi trupeşti, precum şi amintirile unui trecut glorios şi încărcat de nepieritoare merite, ne fermecară atât de mult pe noi toţi, care eram adunaţi în 24 Mai din anul trecut în jurul nemuritorului George Bariţiu, încât la propunerea unui distins istoriograf şi arheolog român am jurat, că până ce Dumnezeu va mai ţine în viaţă pe modelul virtuţilor româneşti George Bariţiu, în fieştecare an în ziua de 24 Mai ne vom aduna în jurul lui, pentru ca de la dânsul să ne inspirăm cum trebuie să suferim, cum trebuie să simţim, să dorim şi să luptăm, pentru ca să realizăm cât mai curând idealul neamului nostru, pe care înaintaşii noştri, pe lângă toate

zbuciumările lor, încă nu l-au putut vedea înfiinţat.

O, oră fatală, oră înfricoşată, care cu iuţeala fulgerului ai dus dureroasa ştire în toate părţile lumii locuite de Români, că George Bariţiu nu mai trăieşte, George Bariţiu este mort! Tu ai săgetat inima unei familii fruntaşe, care numai în Dumnezeu şi în durerea noastră, a tuturor, îşi mai poate afla mângâiere pentru pierderea părintelui seu celui bun! Tu ai consternat şi lovit fără de milă pe cea mai înaltă şi strălucită corporaţiune a ştiinţei şi culturii româneşti, care trebuie să se despartă de preşedintele său erudit, abia de câteva săptămâni ales! Tu ai înecat pretutindeni în suspine şi lacrimi graiul românesc şi ai făcut să se împlinească şi aici cuvintele profetului Ezechiil: Regele va plânge, şi boierul se va îmbrăca cu pierire, şi mâinile poporului pământului se vor slăbănogi! (Cap. VII, 27). Tu ai omorât într-o clipită speranţele dulci nutrite într-un an, că peste câteva zile ne vom putea aduna iarăşi în jurul marelui luptător al naţiunii române, ca să-i aducem omagiile noastre de admiraţiune şi bucurie, ca şi în anul trecut! Tu ne-ai făcut să alergăm aci, pentru ca în locul vieţii şi [al] veseliei ce o speram de mult, să privim şi să simţim durerea, întristarea şi în toate părţile chipul înfiorătoarei morţi!

Dar pe cine plângem noi aci, iubiţi ascultători?

Credeţi doară că pe George Bariţiu?

Pentru un bărbat la al cărui mormânt jeleşte o naţiune întreagă, moartea nu este dureroasă. În cele din urmă clipite ale vieţii sale, privind, ca soarele din Mai când apune, peste lunga cale ce o parcurse, el a simţit că numai binecuvântare a revărsat. Când a depus peana, care-i fusese arma cea mai puternică, a putut fi mulţămit, pentru că principiile pentru care luptase, au prins adânci rădăcini în inima şi mintea Românului, care le profesează astăzi cu bărbăţie în faţa duşmanilor săi.

Cum poate fi dureroasă moartea pentru un bărbat credincios, care tocmai într-însa priveşte începutul unei vieţi fericite, încununarea meritelor sale şi primirea sa

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

în şirul acelor nemuritori, pe care din copilărie îi admirase şi de care numai viaţa pământească îl despărţea?

Pentru aceea noi nu te plângem pe tine, preavrednicule bărbat, care te înalţi în sferele cereşti însoţit de lacrimile unui popor întreg şi de binecuvântările tuturor care preţuiesc meritul şi virtutea, ci ne plângem pe noi înşine, care trebuie să luptăm şi să suferim încă mult, până când vom ajunge la ţinta ce ai urmărit-o în viaţa ta, care ne vedem lipsiţi de cel mai devotat şi dezinteresat conducător în luptele mari, ce ni se impun pentru emanciparea poporului român din starea ticăloasă politică, în care l-au aruncat contrarii lui şi vitregimea timpului, şi care simţim cu durere, că locul tău anevoie îl vom putea umple. Iar eu mă plâng pe mine însumi, care sunt cu mult mai slab decât să pot afla cuvinte potrivite pentru a exprima dezolaţiunea în care ne aflăm prin moartea ta, sau să pot lăuda după vrednicie meritele tale. Şi dacă totuşi m-am încumetat a cuvânta în acesta distinsă adunare, o fac aceasta, nu încrezându-mă în puterea cuvintelor mele, ci în puterea numelui teu venerat, care nu se poate pronunţa de buze omeneşti fără ca să palpite inima fiecărui creştin şi Român adevărat. * Ştiinţa, trişti ascultători, este o mare bunătate pentru neamul omenesc. Ea luminează mintea, reglează şi conduce voinţa, nutreşte virtutea, însufleţeşte adevărul, însoţeşte înţelepciunea şi inspiră sfaturi bune. Pentru aceea mulţi o caută, însă durere!, că nu toţi se folosesc de ea după voia lui Dumnezeu.

Un sfânt părinte* ne spune că sunt omeni, care vreau să ştie, însă numai pentru ca să ştie; ceea ce este o urâtă curiozitate: Quidam scire volunt, ut sciant, et turpis curiositas est. Alţii vreau să ştie, însă scopul cunoştinţelor lor extinse este numai acela ca să se facă cunoscuţi şi renumiţi înaintea oamenilor, ceea ce este o vanitate periculoasă: Quidam scire volunt, ut sciantur ipsi, et turpis vanitas est. Alţii, în sfârşit, vreau să ştie, ca să trafice cu ştiinţa lor şi să se îmbogăţească cu ajutorul ştiinţei, ceea ce este o ruşinoasă negustorie: Quidam scire volunt, ut scientiam suam vendant, et turpis quaestus est.

Nu aşa a făcut însă George Bariţiu, care s-a născut în Jucul de Jos dintr-un preot unit în 24 Mai 1812. Între anii 1820 şi 1835 cercetând şcoala maghiară din Trăscău, renumitul gimnaziu românesc din Blaj, liceul şi cursul filosofic din Cluj şi patru ani cursul teologic din seminarul Blajului, şi-a însuşit toate limbile şi ştiinţele, care pe timpul acela şi le putea însuşi cel mai harnic şi mai talentat tânăr, însă acesta nu a făcut-o din vanitate, ca să ştie, nici din ambiţiune, ca să-l laude omenii, nici din pofta urâtă, ca să se îmbogăţească, ci a muncit şi asudat numai cu scopul nobil ca să se facă dascălul poporului român, să poată învăţa pe Români tot ce este adevărat, bun şi frumos, să poată lupta pentru emanciparea socială şi politică a neamului său îmbrâncit sub jugul secular, şi să facă astfel, ca viu să strălucească mărirea lui Dumnezeu întru mărirea popo*

Bernard, În cant. Serm., XXXVI., Nr. 3.

9

rului român eliberat din robie şi înălţat prin ştiinţă şi cultură.

Pentru aceea în anul 1835 îl vedem aruncânduse cu tot focul tinereţii pe cariera profesorală, totdeauna spinoasă, iar pe atunci nespus de rău retribuită. Propune mai întâi tainele naturii în cursul filosofic din Blaj, şi când observa că o cetate puternică, locuită în număr foarte mare de Români, are lipsă de dascăl românesc, el nu-şi pregeta a se prezenta înaintea episcopului său Ioan Leményi, acest părinte bun şi iubitor mare de cultura neamului românesc, şi ceru binecuvântarea lui spre a putea răspândi învăţătura şi lumina între fraţii săi din Braşov, de care era legat cu puternicele legături ale sângelui românesc, deşi se deosebea de ei prin credinţă. În timp de nouă ani, 690 de elevi ai şcolii sale învaţă de la dânsul a fi Români înflăcăraţi, omeni cu frica lui Dumnezeu, propagatori zeloşi ai culturii româneşti şi întemeietori ai măreţelor institute culturale, care astăzi înfrumuseţează Braşovul şi-l fac atât de important în viaţa noastră culturală. Şi dacă la anul 1845 sfatul medicilor şi interesele mari ale naţiunii române îl silesc să se despartă de cariera profesorală, el nu a încetat a fi cel mai neobosit apostol al şcolii române şi al culturii naţionale şi putem zice că multe, foarte multe dintre şcolile româneşti şi dintre instituţiunile noastre culturale, atât dincoace, cât şi din colo de Carpaţi, numai cuvântului său fermecător, numai influenţei sale binecuvântate, numai înţelepciunii sale admirabile şi iubirii sale învăpăiate de neam avem să le mulţămim.

Ce a fost el pentru Braşov şi prin Braşov pentru cultura tuturor Românilor, a recunoscut-o comitetul parohial român gr.-oriental din cetatea internă a Braşovului în anul trecut, cu ocaziunea jubileului de 80 de ani de la naşterea marelui apostol al culturii naţionale.

La propunerea lui s-a format în 1837 un fond al şcolii române în cetatea Braşovului.

Cuvântarea lui despre şcolile naţionale, ţinută înainte cu 57 ani şi trecută la protocol, prin care a arătat că acelea sunt neapărat de lipsă a se înfiinţa în Braşov, cuprinde un program despre cele ce s-au înfiinţat. Rugarea înaintată în 4 Mai 1850 la Ministrul de Culte şi Instrucţiunea Publică din Viena, ca să se dea Românilor din Braşov concesiune pentru zidirea unui gimnaziu, a ieşit din peana măiastră a lui George Bariţiu. Lucrarea lui ca notar al reprezentanţei bisericeşti din cetatea Braşovului, de la anul 1846 până la anul 1855, adică în timpul când s-a tratat despre înfiinţarea gimnaziului român din Braşov şi anume propunerile lui din şedinţa de la 18 August 1851, se văd astăzi realizate. Planul aşternut în şedinţa din 18 Februar 1855 pentru o şcoală reală şi comercială încă l-a văzut executat spre cea mai mare bucurie a neamului românesc, şi ca să mă exprim cu cuvintele amintitului comitet parohial, terenul culturii era numai o ţelină când s-a dus Bariţiu la Braşov, şi astăzi vedem un pământ roditor. Seminţele aruncate în pământul lucrat de dânsul le vedem dând roade îmbelşugate.

Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura

10

Română şi Cultura Poporului Român în parte mare este opera lui. El a lucrat statutele ei în anul 1860. El a servit-o cu abnegaţiune şi zel admirabil în calitate de secretar, de redactor şi de preşedinte pururea însufleţit pentru scopul ei sublim, şi dacă astăzi vedem Asociaţiunea organizată într-un corp moral, bine închegat, dacă astăzi privim cu mândrie la institutul superior de fetiţe, care este o podoabă a Sibiului şi a neamului românesc, dacă astăzi femeia română a început a fi un factor puternic în viaţa noastră culturală, naţională şi chiar şi politică, un sentiment de adâncă gratitudine se stârneşte în piepturile noastre faţă de preşedintele Asociaţiunii Transilvane, care şi întru adâncile sale bătrâneţe, ziua noaptea se jertfea pentru educaţiunea viitoarelor mame române, a acestor odrasle fragede, între care petrecea mai bucuros ca oriunde, luminându-le, învăţându-le, îndemnându-le la virtute, şi aprinzând într-însele focul sacru al românismului.

Dar ce mişcare culturală s-a pornit în cei cincizeci de ani din urmă, la care să nu vedem pe Bariţiu lucrând cu tot zelul, de care este capabilă o inimă românească? Dacă ne întoarcem privirea spre Blaj, îl întâmpinăm pe Bariţiu mai în tot anul în consiliul de direcţiune al Fundaţiunii Şuluţane, care între altele are şi menirea frumoasă de a ridica pentru Românii transilvăneni o academie de drepturi, şi toţi ştiu că la creaţiunile culturale ale marelui Arhiereu Vancea sfaturile lui Bariţiu au fost totdeauna cu bucurie primite. Dacă trecem munţii şi ne oprim în capitala României, care este astăzi centrul culturii româneşti, vedem că nici acolo nu lipseşte persoana indispensabilă a eruditului scriitor.

Academia română, această corporaţiune înaltă a ştiinţei româneşti, acest simbol sublim al unităţii noastre culturale, şi-a început viaţa la anul 1866, cu conlucrarea nepreţuită a lui Bariţiu, care până în ziua de astăzi a ilustrat-o cu atâta splendoare, încât ea s-a simţit fericită a-l alege mai pe urmă pe dânsul preşedinte şi a-l încunjura cu atâtea semne de iubire, stimă şi veneraţiune, câte nu a mai întâmpinat până astăzi alt bărbat devotat culturii noastre naţionale.

Să aruncăm însă, trişti ascultători, o privire fugitivă şi asupra scriitorului.

Ca toţi scriitorii adevăraţi şi mari care au civilizat, iar nu au stricat omenimea, Bariţiu încă a urmărit numai un scop sfânt, scopul de a răspândi adevărul, binele şi frumosul. Idealul acesta îl întâmpinăm în toate scrierile lui şi este exprimat cu termeni marcanţi în Foaia pentru minte, inimă si literatură, întemeiată de dânsul la anul 1838, va să zică într-un timp când nimenea nu cugeta, că o astfel de lucrare se poate începe şi susţine la Românii de dincoace de Carpaţi. El a voit să cultive mintea Românului prin răspândirea adevărului fără de care naţiunile nu se pot face mari, inima lui prin predicarea binelui moral fără de care nici o naţiune nu poate trăi şi literatura lui prin sădirea frumosului fără de care nici o naţiune nu va fi stimată în concertul popoarelor civilizate. Deodată cu acest scop sfânt voia să ajungă încă şi un alt scop nu mai puţin important: cultura limbii româneşti. Limba acesta armonioasă, pe care strămoşii noştri ne-au lăsat-o moştenire ca pe o co-

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

moară preţioasă ce trebuie să treacă din neam în neam până la sfârşitul veacurilor, limba aceasta în care a trăit naţiunea română şi este fortăreaţa ei cea mai puternică, pe care nici hordele barbare, nici instituţiunile sloveneşti în biserică şi stat, nici viclenia Fanarioţilor, nici loviturile cele mai crâncene ale stăpânitorilor de tot soiul din jumătatea din urmă a veacului acestuia nu au putut-o zdrobi şi ocupa, limba aceasta începuse a fi foarte dispreţuită pe la anii 1830, deşi numai cu puţin mai înainte o făcuseră atât de glorioasă scrierile marilor apostoli ai românismului: Şincai, Maior şi Clain. A trebuit să vină Bariţiu, ca să-i câştige iarăşi vază şi să o facă iubită şi preţuită de Românii aceia, care, educaţi fiind în şcoli străine, abia o mai ştiau vorbi. Noi, care vedem astăzi avântul puternic ce l-a luat limba şi literatura românească, nici nu putem preţui după merit începutul făcut de George Bariţiu, şi cu atât mai puţin îl vor putea preţui fiii şi nepoţii noştri. Dar dacă va ajuta Dumnezeu – despre ce nu ne îndoim niciun moment –, ca edificiul culturii noastre naţionale să se ridice până la înălţimea ce o contemplăm în visurile noastre cele mai frumoase, atunci urmaşii noştri să-şi aducă aminte cât de multe sunt pietrele ce zac adânc în pământ şi ce tari trebuie să fie fundamentele pe care se reazemă acel edificiu grandios, şi atunci să binecuvânteze ţărâna ce acopere osemintele lui Bariţiu şi ale înaintaşilor lui.

Trecem peste disertaţiunile şi tratatele istorice publicate de George Bariţiu în Analele Academiei române şi peste numeroasele documente adunate şi tipărite de dânsul în Transilvania şi în Observatorul, amândouă redijate de dânsul, şi ne oprim înaintea monumentului căruia lucrările amintite i-au servit numai de bază şi care i-a încununat toată activitatea literară.

Monumentul acesta portă titlul modest: Părţi alese din Istoria Transilvaniei pe 200 ani din urmă. O comoară de simţiri şi virtuţi mari şi nobile este ascunsă în acesta carte modestă: iubire învăpăiată de naţiunea română împilată şi asuprită, dor nestins de libertate, egalitate şi frăţietate, indignaţiune cumpătată, dar adâncă în contra tiraniei şi sclaviei, credinţă neclătită în viitorul naţiunii române, cu un cuvânt, în cartea acesta se află tot ce a făcut să palpite inima lui Bariţiu în decurs de 81 ani, tot ce a visat pe pragul vieţii sale şi pentru ce s-a luptat până la cea din urmă răsuflare. Cartea este scrisă mai mult pentru generaţiunile de astăzi, care au lipsă de cunoaşterea trecutului, pentru ca să nu rumpă continuitatea cu luptele părinţilor, dar lucrul cel mai preţios în opul acesta sunt faptele săvârşite de Bariţiu, care nu numai a scris, ci a şi făcut istorie pentru Români.

Istoria a făcut-o pe câmpul cel vast al politicii militante. Pe câmpul acesta, pe la anii 1830 se vedea numai un popor ţinut de veacuri în iobăgie şi ignoranţă, despuiat de drepturi civile şi politice, legat de glia domnilor cu toate puterile lui fizice şi psihice. Şcoli de samă numai în Blaj erau. Poporul şi clerul lui era batjocorit şi brutalizat până şi în casa lui proprie. Comunicaţiunea spirituală cu România şi chiar şi cu apusul era mai de tot tăiată pentru Românii din Transilvania. Între astfel de împrejurări grele, elevul şcolilor din Blaj, întărit de binecuvântarea Arhiereului său, înalţă stindar-

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

dul libertăţii naţionale şi cu curajul patronului său, al Sfântului George, se întrarmează cu arma puternică a presei politice, editând în anul 1838 Gazeta de Transilvania. Glasul lui Bariţiu străbate ca un tunet puternic în toate unghiurile locuite de Români, care se trezesc din somnul cel de moarte, se adună în jurul lui, fac planul de luptă, îşi dau parolele de lipsă în colonele Gazetei. O reacţiune puternică se începe în principatele române în contra stăpânirii muscăleşti, pe care nespus de mult a slăbit-o foaia lui Bariţiu, iar la noi se pregătesc şi oţelesc spiritele pentru adunarea cea mare din 15 Mai 1848 de pe câmpul libertăţii de lângă Blaj. De la anul 1838 încoace nu este mişcare naţională, nu este adunare de popor, nu există congres românesc, nu aflăm şedinţe în Dieta Transilvaniei, nu conferinţe în Sibiu sau aiurea, unde George Bariţiu să nu ia parte activă şi încă, de cele mai multe ori, cu rol de conducător.

El a văzut ideile sale triumfând, întocmai pe cum Sfântul George a triumfat asupra balaurului cumplit. Ideile lui politice se prefac într-un Credeu naţional, formulat în conferinţa din 1881 şi motivat de însuşi Bariţiu în Memorialul acelei conferinţe. Credeul acesta a pătruns în conştiinţa poporului român. Toţi îl ştiu, toţi îl cunosc, toţi îl profesează şi mulţi suferă martiriu pentru el. Sute de tineri învăţaţi, care pentru acest Credeu nuşi pot căpăta aplicaţiune în acesta patrie sfinţită de sângele strămoşilor noştri, se despart de părinţi, fraţi şi surori, cu inima sângerată îşi iau rămas bun de la plaiurile, văile şi codrii Transilvaniei, şi-şi caută pâinea de toate zilele într-altă ţară, până când îi mistuie dorul învăpăiat de vatra părinţească. Alţii îndură cele mai grele prigoniri, şi caută cu jale cum sunt daţi în lături, ca să se împărtăşească din beneficiile statului nişte venetici, ai căror părinţi poate nici nu s-au născut în acesta ţară, iar alţii umplu de gemetele şi suspinele lor bolţile întunecoase ale temniţelor.

George Bariţiu, atunci când a înfiinţat Gazeta de Transilvania, a aprins, precum se exprimă el foarte modest, numai o lumânărică, însă mult a trebuit să se lupte, pentru ca acesta lumânărică să nu fie nimicită de cenzura neîndurătore sau să fie stinsă de vântul pestilenţios, care suflă din toate taberele puternicilor stăpânitori. El a apărat cu multe jertfe şi cu mare prudenţă acesta lumânărică, până când dintr-însa s-au aprins alte lumini mari şi puternice, care vor arde pururea în jurul numelui lui Bariţiu, ca o aureolă de glorie, şi pe care nici chiar suflarea iadului nu le va mai putea stinge.

Bariţiu, trişti ascultători, nu este numai glorios, ci se poate numi cu drept cuvânt mare bărbat, pentru că el fapta a iubit-o, dar nu şi gloria, care urmează din fapta bună. A ştiut să servească cu credinţă neamul său, dar nu a căutat să-şi câştige şi merite cu serviciile acestea mari. A făcut tot ce a crezut că e bun şi necesar, dar nu a căutat lauda şi recunoştinţa oamenilor. Din contră, când vedea că toată lumea românească caută cu admiraţiune spre înălţimea la care dânsul s-a ştiut avân-

11

ta, el însuşi se mira de aceasta, întocmai ca vulturul, care, când zboară peste înălţimea stâncilor, nu o face aceasta ca să-l admire cineva, ci îşi caută numai locuinţa sa firească.

Iubirea de pământul acesta, care a fost totdeauna matca românismului, nu l-a lăsat pe Bariţiu să primească nici chiar funcţiunile cele mari şi grase, cu care a fost îmbiat din partea Românilor de dincolo, cărora [le]-a dat totdeauna mână de ajutor, ca să se lupte libertatea şi înflorirea ţârei lor.

Credinţa bisericii sale totdeauna a păstrat-o neatinsă ca o mângâiere în zile de restrişte, şi acesta a făcut-o cu atât mai vârtos, că el fusese hirotonit lector (anagnoste) şi ipodiacon al bisericii catedrale din Blaj, şi dacă nu a îmbrăţişat şi diaconatul si preoţia, aceasta este a se atribui numai iubirii sale de neam, care l-a chemat să lupte pe terenul părăginit al culturii şi politicii româneşti.

Tot ce a avut şi şi-a agonisit cu muncă onestă şi prin conexiuni familiare, a jertfit pentru fericirea neamului românesc, aşa încât el a murit sărac, pentru ca să ne lase pe noi bogaţi în succese mari, naţionale şi culturale, şi să ne dea un exemplu rar de abnegaţiune eroică. Pentru aceea şi dânsul poate zice cu Sfântul Apostol al neamurilor: Luptă bună m-am luptat, curgerea am plinit, credinţa am păzit. Iară ce e mai mult, mi s-a ales mie cununa dreptăţii, care o va da mie Domnul în ziua aceea, dreptul judecător.

Cu o ultimă sărutare se desparte de familia sa jalnică, căreia îi lasă moştenire virtuţile sale creştineşti, româneşti şi cetăţeneşti, şi suvenirul îngrijirilor sale părinteşti de fericirea ei. Un rămas bun zice Academiei Române, al cărei loc prezidial îl lasă gol, Asociaţiunii Transilvane, în fruntea căreia a stat un şir îndelungat de ani şi o lasă orfană, Consiliului de Direcţiune al Fundaţiunii Suluţane, cu care mai multe lustre a lucrat, direcţiunii Institutului de Credit Albina, al cărei membru a fost, tuturor amicilor şi cunoscuţilor, care l-au ajutat întru realizarea planurilor lui româneşti, şi pe urmă îmbrăţişând cu căldură tot neamul românesc, ocrotit de patronul său Sfântul George, a cărui amintire o serbăm astăzi, îşi îndreptă paşii spre plaiurile veşniciei, unde în societatea marilor apostoli ai bisericii noastre şi ai neamului românesc, înalţă rugăciuni fierbinţi la tronul ceresc pentru fericirea, prosperarea şi triumful poporului român, care, dacă nu va şti afla în munţii patriei sale atâta granit ori marmură cât să însemneze mormântul lui pentru totdeauna, tot se vor afla destui omeni de inimă, care cel puţin în piepturile lor vor păstră amintirea binecuvântată a nemuritorului şi marelui român George Bariţiu, a cărui pomenire veşnică va fi!

Amin!!

(Dr. Augustin Bunea, Discursuri. Autonomia bisericească. Diverse, Blaj, Tipografia Seminarului Arhidiecezan, 1903, pp. 27-41)

AUGUSTIN BUNEA

12

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

ÎNTRU MEMORIA LUI GEORGE BARIŢIU Cuvânt inedit al Dr. Atanasie Marian Marienescu

N

u aşteptaţi, ca eu să ţin o cuvântare funebrală, pentru că de aceste s-au ţinut la înmormântarea lui. Nu aşteptaţi, ca eu să descriu biografia lui, pentru că aceasta s-a publicat.

Eu vreau numai să vorbesc ceva întru memoria lui, şi anume despre epoca, ce a fost înainte de el şi în care s-au început luptele naţionale, altcum nu pricepem, că ce muncă grea a avut el pentru deşteptarea naţională. Eu vreau să vorbesc ceva despre cariera, activitatea si rezultatul activităţii sale, aşa precum eu le-am cuprins cu mintea şi le-am simţit cu inima.

Pentru aceste, înduioşat azi, permiteţi curs liber ideilor şi simţămintelor mele, când vorbesc întru memoria acestui român adevărat. ... Şi Dumnezeu a trimis pe Fiul său in lume, ca să îndrepte inima şi sufletul omului şi să le facă iar bune, iar spiritul lui să-l scoată din întuneric. Şi pentru mântuirea popoarelor, Fiul lui Dumnezeu a dat învăţătura de frunte: „Iubeşte aproapele, ca însuţi pe tine!” Şi, Doamne! Oamenii, popoarele ţi-au mărturisit din gură, că ascultă învăţătura ta, ca sunt creaţinii tăi, dar in inima şi sufletul lor nu au primit pe Dumnezeu, căci nu au avut iubire cătră de-aproapele lor, ci in numele credinţietale românilor le-au denegat toate cele bune din viaţa aceasta. Leau oprit dezvoltarea minţii, cultura inimei si adese ori i-au respins şi de la altarele, ce le-au ridicat pentru adorarea ta şi ca să-i sacrifice, numai pentru că românii îţi erau creştiniţi în felul lor.

Strămoşii erau obosiţi de persecutări, osteniţi de nedreptăţi, amăgiţi si năcăjiţi. Ei vedeau numai o noapte întunecoasă pentru spiritul lor, şi în noaptea aceasta de veacuri au adormit in somnul de letargie. Şi aceasta era afectul de mai mulţi secoli al creştinătăţii nepricepute, efectul neculturii popoarelor. ... Şi ai visat, Bariţiu că umbre gigantice s-au sculat din mormânturi de 2000 de ani, umbre de strămoşi mari, şi ele cutreierau prin vai şi prin munţi şi ele se văitau pentru soartea strănepoţilor, dar nu vedeau decât lacrămile pădurilor, şi nu auzeau decât suspinele munţilor, cari ca nişte ecouri înfiorătoare se izbeau de la răsărit spre apus, de la Carpaţi la Apenini şi de la pământ la ceriu. Numai aceste ecouri mai simţeau milă si jale de români.

Ce vis grozav ai avut, Bariţiu Mi-ai spus, că în spaimă te-ai trezit din el, şi te-ai cutrămurat.

Bariţiu, venit în lume ca trimis de Providenţa Divină, ca să trezească pe români din somnul de letargie şi să-i ducă la deşteptarea naţională.

George Bariţiu s-a născut în 12/24 mai 1812.

E destul, ca să spun, că la Blaj a absolvit teologia. El s-a pregătit dar ca să fie preot lui Cristos, să îndrepte inima omului, să-l înveţe a iubi pe de-aproapele şi să-i pregătească sufletul pentru lumea viitoare.

Dar când era să plece in viaţa practică, în toată făptura lui s-a luptat creştinătatea cu naţionalitatea si a învins naţionalitatea.

Eh! Ţie, Baruţiu, nu ţi-a trebuit visul unui preot de frunte, să ajungi la demnităţi mari bisericeşti, sa fi îmbrăcat în mătăsuri şi să şezi la mese întinse, cu făclii aprinse.

* Document din arhiva personală a domnului Eugn Blăjan (n. 2 iunie 1928, în Abrud-Sat, jud. Alba, profesor, editor, bibliolog, inspector principal în domeniul biblioteclor publice şi cel al editurilor), admirator şi prieten al cărturarului şi folcloristului Atanasie Marian Marienescu, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al Asciaţiunii ASTRA. Eugen Blăjan a adunat de-a lungul vieţii o arhivă impresionantă, între dcumentele preţioase ale sale aflându-se numeroase texte semnate de Atanasie MarianMarienescu. (Silvia POP)

Dumnezeu a dispus de tine si ţi-a dat chemare si misiune pentru o carieră şi mai măreaţă. O carieră a bărbaţilor mari pentru redeşteptarea unui popor, a poporului român.

Tu ai simţit si priceput chemarea şi misiunea ce ţi s-a dat in epoca cea mai tristă a poporului român. Că ai să deştepţi pe români, să-l înveţe a se iubi unul pe altul, să-i pregăteşti spiritul, ca să ajungă învierea naţională, căci aceasta e destinaţiunea lui, aceasta ii va aduce viitorul mai bun ţi fericirea în aceasta lume.

Tu, dăruit de Dumnezeu cu minte ageră, înzestrat cu talente, înavuţit cu cunoştinţe multe, pentru ca spiritul tău să poată lumina lumea româna, în 1835 te-ai făcut învăţător în Braşov şi te-ai pus la lucru, la muncă.

Dar pentru inima şi spiritul tău acest teren de învăţător în Braşov ţi-a fost prea îngust. Ţie, care le-ai lucrat fără de odihnă, şi pentru lucru nicicând n-ai avut timp destul. Teai pregătit, ca să te faci învăţătorul întregului popor român.

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012 Spre acest scop la anul 1838 în Braşov ai înfiinţat „Foaia pentru minte, inimă şi literatură”, şi apoi „Gazeta Transilvania”, ca prin aceste să deştepţi poporul. Şi pe acesta l-a învăţat iubirea de neam, iubirea de patrie, iubirea deaproapelui şi loialitatea pentru rege, căci numai această iubire ne va vindeca ranele seculare şi ne va naşte speranţele pentru viitor. Şi luceafărul de seară si de zori mai totdeauna te-au văzut la masă cu peana în mână. Peana ai înmuiat-o în inima ta, în simţămintele tale cele nobile omeneşti, naţionale, patriotice şi loiale. Peana ta era însufleţită de sufletul tău cel curat şi condusă de spiritul tău cel ager. Şi „Foaia pentru minte, inimă şi literatură” şi „Gazeta Transilvaniei” se consideră de un far, de un turn luminător naţional, căci lumina lui trecea si peste vârfurile Carpaţilor, ca să lumineze tuturor românilor. Şi peste 3 ani lumina naţională a străbătut in tot Ardealul, şi la Criş şi la Timiş, a străbătut în Bucovina, Muntenia şi Moldova, şi a trecut peste Prut. Era lumina ce deşteaptă spiritul poporului şi literaţii din toate părţile cântau: Osana ţie, Bariţiu! Osana ţie!

Iată lumina ce apărea ca un simbol divin, care a dat de ştire, că se apropie zorile vieţii naţionale. Lumina zorilor a pătruns şi a deşteptat spiritele adormite si a înviat inimile amorţite. Şi ea creştea şi splendoarea ei se lăţea, şi se apropia reînvierea spiritului unui popor.

Dar sufletele cele păcătoase ale oamenilor răi se temeau de lumina farului, pentru că satana cu ai săi totdeauna se bucură de întunericul nopţii spirituale al oamenilor.

La 1840 consulul rusesc mijloceşte, ca foile din Braşov să nu mai între în Moldova şi Muntenia. Crivăţul cel rece şi înfiorător a adus nouri la Carpaţi spre răsărit şi spre miazăzi, ca lumina naţională din farul cel înalt să nu mai treacă peste vârfurile Carpaţilor.

De altă parte s-au arătat bălauri groaznici, ca să sufle lumina, şi vârcolaci în chip de lupi ca să o înghită.

Luptele şi năcazurile lui Bariţiu şi ale lui Iacob Murăşan erau nemărginite. Dar a venit o epocă mai blândă si odată s-a auzit glas din cer: „Destul! Lumina mea luminează tuturor!”. Şi poporul român a ajuns la reînvierea sa. Şi tu, Bariţiu! te-ai îngrijit pentru noi, numai de tine ţi-ai uitat, de tine, sărăcuţul de tine. Dar şi prin aceasta te-ai făcut bărbat mare înaintea noastră, căci spiritul înalt se ocupă numai cu chemarea şi misiunea sa. Tu te-ai născut pentru tine, tu te-ai născut pentru neamul tău.

Munca si lupta, virtutea si onestitatea au fost florile eterne, cari au înfrumuseţat fruntea ta măreaţă, căci ţi-au câştigat iubirea şi stima unui popor întreg, cari te-au ridicat de bărbatul cel mare al lui. Pentru poporul român ai trăit prea puţin. Aveam încă mare lipsă de bărbăţia ta şi de sprijinul tău, dar te-ai dus unde ai fost chemat şi spiritul tău numai la Dumnezeu a putut reîntoarce, acolo de unde a venit. Şi noi, numai când te-ai dus am simţit si priceput că ce am pierdut. Şi pentru toate aceste in viaţă, recunoştinţă ţi-a dat numai Academia Română, care te-a ales de prezidentul ei, şi când ai fost de 80 de ani ţi-a bătut o medalie comemorativă, cu inscripţiunea: „Lui George Bariţiu, Mai 1812 – 1892” Dar pentru munca ta de 60 de ani, poporul român întreg şi, mai ales, Ardealul, încă nu ţi-a arătat recunoştinţa ta!

Ei îţi rămân încă mult datori. Şi iată, azi ne-am adunat la mormântul tău; la mormântul acest modest pentru bărbatul mare al poporului ro-

13 mân; la sfinţirea săcrariului familial, ce ţi l-au ridicat ai tăi, cari in viaţă cu atâta fală te-au numit: Tata, cu atâta mândrie te-au numit: moşule, iar după moartea ta cu pietate se roagă lui Dumnezeu pentru tine, şi azi toţi stau aici cu inimile înfrânte!

Dar durerea lor e durerea tuturor românilor! Şi, Bariţiu, caută împrejurul tău! Iată aci domnul Iosif Sterca Suluţiu, viceprezidentul, şi membrii „Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român” s-au înfăţişat cu toţii, aceia, cari in viaţă te-au iubit şi stimat, ca pe preşedintele Asociţiunii, fiind podoaba rară a ei, ca pe bărbatul cel mare al poporului tău! S-au înfăţişat, ca şi aci la mormântul tău să-ţi aducă ovaţiunile, omagiile şi reverinţele, ce le-ai bine meritat, şi inimei tale sa-şi împărtăşească durerea învăţăceilor tăi, credincioşi şi adeseori a ortacilor de muncă pentru deşteptarea şi reînvierea naţională.

Iar pentru scopurile si idealurile tale să te mângâie şi să te asigure, că toţi sunt cuprinşi de spiritul tău, sunt mişcaţi de simţămintele tale, ce le-a produs iubirea ta de neam, de patrie, şi de-aproapele; şi cu toţii se legătuiesc de nou, că totdeauna vor lucra pentru fericirea acelora, ca să mai împlinească şi sa mai îndeplinească aceea, ce ai lăsat încă negata!

Asociaţiunea, in sensul iubirii şi stimei şi după moartea ta, depune pe mormântul tău cununa aceasta de flori frumoase cu inscripţiunea: „Asociaţiunea, binemeritatului prezident George Bariţiu”.

Dar, Bariţiu! Mai uită-te împrejur! Din poporul tău sau adunat mici si mari, tineri, bărbaţi si bătrâni, fete şi mame, matroane române, preoţi şi învăţători, teologi şi preparanzi.

Domnişoara Elena Petraşcu, directoarea şcoalei civile de fete, cu învăţăcelele, pentru a căror şcoala in viaţa ta mult te-ai îngrijit. Doamna Maria Cosma, prezidenta, şi comitetul reuniunii femeilor române din Sibiu, înfiinţatoarea unei şcoale de fetiţe, cari, cu toţii şi cu toatele au grăbit aci, ca sa-ţi mulţumească pentru munca grea de o viaţă întreagă, şi din inimile lor sa-ţi spună că în ele simt recunoştinţă naţională! Şi iată a venit aci şi Înaltpreasfinţia sa, Domnul Arhiepiscop şi Metropolit Ioan Meţianu, vechiul tău amic, marele păstor al nostru, a venit, ca sărbătorii noastre naţionale să-i deie splendoare.

Dar ascultă, ascultă încă Bariţiu! O ştire de peste Carpaţi! „Academia Română” nici pentru ziua de astăzi nu şi-a uitat de tine! Vezi aci pe Grigor George Tocilescu şi pe Atanasie Marinescu, colegii tăi, fraţii tăi, care neîncetat te iubesc si te stimează. Ei sunt trimişi la tine ca solii „Academiei Române”, ca în numele ei să te glorifice şi să te feliciteze de „Nemuritor!”. Şi iată aci o cunună de laur ce ţi-a destinat-o „Academia Română”, cu inscripţiunea: „Academia Română, nemuritorului George Bariţiu!”

Cred ca modestia ta nemărginită nu a dorit-o, dar după dorinţa „Academiei Române”, -primeşte-o!

Da, în inima şi sufletul Românilor, in istoria şi literatura lor, tu te-ai făcut pe tine nemuritor. Din cei puţini aleşi, puţini ca tine!

Acuma iartă-ne că te-am neliniştit şi ţi-am conturbat visul!

Dormi iarăşi în pace şi visează. Visează de fericirea românilor, pentru ca şi noi tot de ea visăm!

Visează, şi aşteaptă învierea morţilor, căci atunci, în poienile înfloritoare ale Carpaţilor, în raiul românesc... ne vom mai întâlni!

Cuvântare rostită de dr. Atanasie MARINESCU, delegatul Academiei Române, in 23 aprilie (6 mai) 1904 la sfinţirea crucii de pe mormântul lui G. Bariţiu. Cuvântarea a fost publicată in broşură, la Sibiu, Tiparul tipografiei dieceziane, în 1904

14

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

Anul CARAGIALE (1852-1912)

CUM L-AM CUNOSCUT PE CARAGIALE*

P

arcurgând* aceste pagini, poate că cititorul se va întreba „de ce acest capitol?“ Răspunsul e simplu. Încă o „nechibzuinţă“ a mea, determinată de coincidenţa de a-mi fi redactat acest volum în „Anul Caragiale“, de a mă fi întors la Blaj şi la Pănade, localităţi legate direct sau indirect de raporturile lui „nenea Iancu“ cu ardelenii, vechi dar răscolitoare pentru propria-mi memorie. Tot acum am fost întrebat de un amic dacă stând aproape zece ani la Atena m-am putut lămuri dacă I.L. Caragiale, născut în satul Haimanale din Prahova („Haimana sanguină el însuşi“, cum nota G. Călinescu în faimoasa sa Istorie a literaturii române), avea sau nu rădăcini greceşti.

E drept că n-ar fi fost nevoie să rătăcesc atâţia ani prin Elada de vreme ce aveam un răspuns în România. Mi-l dădea convingător, cel puţin mie, tot G. Călinescu. Capitolul I.L. Caragiale din Istoria sa începea astfel: „Cel mai vechiu ascendent cunoscut al lui I.L. Caragiale este bunicul său Ştefan adus în ţară de Caragea, ca bucătar, zice-se. Ce era? Grec, Arvanit? Caragiale scriitorul se socotea idriot (dacă se poate pune temei pe confesiunile lui de levantin), adică din insula Idra, din spaţiul grec, dar cu locuitori albanezi. Arvaniţii sunt căpăţânoşi (o enormă ţeastă ca o turlă se constată şi la scriitor), tăcuţi, greoi la înţelegere, cam crunţi, fideli în chip obtuz.

Caragiale dimpotrivă e zglobiu ca un palicar, gălăgios ca un barcagiu, sarcastic, mistificator. Deci trebuie să fie amestecătură în sângele lui, poate şi după mamă. În definitiv, Ştefan era un balcanic numaidecât adaptabil la câmpia dunăreană“.

Că era, totuşi, şi în toate, ca şi întregul său neam, mai mult grec decât arvanit ne-o atestă, pentru noi cei de azi, viaţa şi opera sa, intrate în patrimoniul spiritual al românilor, unde s-a născut şi afirmat ca scriitor, al grecilor prin temperament şi duh, al arvaniţilor şi celorlalte neamuri balcanice prin alte calităţi şi defecte, în fine, al tuturor neamurilor europene, din a căror cultură s-a hrănit copios şi pe care, cu certitudine, a îmbogăţit-o prin scrisul său.

Dar, cum ne aflăm în lumea scriitorilor, era firesc ca geniul lui Caragiale să fie invidiat, contestat, chiar atacat, pornindu-se când dinspre operă spre viaţă, când dinspre viaţă spre operă. Este vast acest câmp de luptă, prelungit, se pare, până azi. Luptă între cei puţini, încăpăţânaţi, veninoşi, care l-au acuzat pe Caragiale ca pe un „grecotei“ lipsit de patriotism, un veritabil batjocoritor al României şi românilor, şi toţi ceilalţi, fireşte mulţi, care l-au admirat, tocmai * Capitol din volumul Elogiul nechibzuinţei (2002)

pentru luciditatea cu care a radiografiat omul şi lumea din timpul său, mecanismul raporturilor dintre individ şi societate, o adevărată „fişă existenţială“ cu diagnostice prelungite, convingător, până în anii noştri. La noi, ca şi la greci. Mi-am putut da seama de asta prin legăturile prelungite cu cele două universuri social-politice, psihologice, culturale, asemănătoare, paralele, de multe ori în evoluţia lor modernă.

Nu poţi, vorbind despre Caragiale, să nu aminteşti Bibliografia strânsă în două volume masive de cercetătorii Mioara Apolzan, Marin Bucur, Georgeta Ene, Rodica Florea, Dorina Grăsoiu, Stan Ilin, Dan C. Mihăilescu. Prefaţa este semnată de prestigiosul critic şi istoric literar Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, căruia îi datorăm iniţierea şi coordonarea colecţiei „Opere fundamentale“, pe hârtie de Biblie, în care au văzut lumina tiparului şi OPERE de I.L. Caragiale, vol. I, Proză literară (1.835 de pagini) şi vol. II, Teatru. Scrieri despre teatru. Versuri“ (1.270 de pagini), în Editura „Univers enciclopedic“. Urmează şi volumul III. Fireşte, putem şi trebuie să ne întoarcem şi la prima ediţie integrală I.L. Caragiale, în 7 volume, încpeută de Paul Zarifopol, unul din cei mai apropiaţi prieteni ai marelui scriitor, şi apoi, după moartea acestuia, continuată de Şerban Cioculescu. Ultimul, autor şi al unei „Vieţi“ a lui Caragiale, apărător strălucit şi competent, întreaga sa viaţă, al moştenirii aceluia care „vedea enorm şi simţea monstruos“ pulsul vieţii contemporanilor. Parcă şi pe al nostru, cei care urmărim, seară de seară, la TVR, câte cinci minute „Curat Caragiale“ din veşnicia operei sale.

Când acesta plecase din ţară [era în 1904], Nicolae Iorga justifica autoexilul scriitorului prin viaţa coruptă a societăţii româneşti: „Dacă mai este o nădejde faţă de ruşinile şi ticăloşiile fără număr pe care ţi le mână înainte tulburele valuri ale vieţii de toate zilele – şi politice, şi culturale, şi sociale –, dacă-ţi mai vine a lucra, dacă mai cutezi a privi la un viitor pe care cei mai mulţi şi-l asigură pentru ei, prin averea câştigului, hrăpirii, moştenirilor şi zestrilor, dacă nu pleci într-o pribegie la Berlin ca a dlui I.L. Caragiale – nu e alt motiv decât încrederea într-o creştere nouă a tinerilor...“ În ianuarie 1908, când Caragiale telegrafiase de la Berlin lui Take Ionescu, solicitând înscrierea în Partidul Conservator Democrat al acestuia, ziarul „Adevărul“ se grăbea să consemneze: „Această demonstraţie a unuia din cei mai de seamă literaţi ai ţărei a făcut o mare impresie în cercurile noastre in-

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

telectuale“. „Impresie a făcut, adevărat – spune Eugen Simion în prefaţa la noua ediţie –, dar impresia nu este mereu favorabilă. T. Maiorescu ridică în «Conservatorul» obiecţii faţă de adeziunea politică a lui I.L. Caragiale, iar în «Neamul românesc» cineva atacă pe «tachişti» zicând că aceştia şi-au împodobit corul politicii «cu un mănunchi de raze scuturate din aureola năpârlită a celebrităţii lui Caragiale»“.

Trebuie să amintesc că Take Ionescu avusese relaţii foarte bune cu Grecia strămoşilor lui Caragiale. Nu mult după moartea scriitorului, în timpul războaielor balcanice, amiciţia dintre Take Ionescu şi Venizelos se dovedise foarte rodnică. În noiembrie 1913 s-au întâlnit la Atena. În drum spre capitala Eladei, marele diplomat şi om politic român s-a oprit mai întâi la Istanbul, unde s-a întreţinut cu Talaat-Bey, ministru de Interne, omul politic cel mai important al imperiului şi cel mai occidental dintre „junii turci“, care i-a propus ministrului român să fie arbitru în pacea turco-greacă. Presa vremii relatează că sosirea lui la Atena a fost triumfală. I-au ieşit în întâmpinare membrii guvernului şi o mulţime de oameni, fiind imediat primit la rege. Abil şi ingenios, el a reuşit într-o săptămână să-i determine pe cei doi reprezentanţi să semneze înţelegerea. A primit în scris mulţumirile Greciei şi numeroase onoruri. La Bucureşti, primăria a schimbat numele străzii CostaForu în Atena. Peste câteva săptămâni, primea din capitala Greciei o reproducere în piatră a basoreliefului Zeiţei Înţelepciunii, pe care Take Ionescu a zidit-o în peretele de la intrarea în casă. După moartea sa, când Parlamentul României a decis să-i aşeze bustul în sala de şedinţe a Adunării, Venizelos a trimis un bloc de marmură de Paros. Deci, la partidul acestui om revenise, temporar, Caragiale.

După întoarcerea scriitorului în ţară – notează mai departe Eugen Simion – „ziarele relatează cu regularitate despre discursurile sale la numeroasele banchete organizate de simpatizanţii conservatoridemocraţi. Ajuns la Iaşi, unde urma să aibă loc o mare întrunire tachistă, I.L. Caragiale s-ar fi oprit la berăria «Bragadiru» şi ar fi cerut, scurt, «Băiete, două halbe democratice!» «Evenimentul» îl acuză de oportunism şi fripturism, reproşându-i faptul că a trecut de la grupul junimist al lui Maiorescu şi Carp la grupul socialist al lui Gherea, apoi la gruparea radicală a lui G. Panu, în partidul conservatorilor, şi acum intra în disidenţa tachistă. Maiorescu revine asupra «tachismului» şi, în cadrul unei întâlniri conservatoare, ironizează doctrina politică a dramaturgului. «În aceste limite îmi pare rău că nu mă pot ocupa de ideile politice ale d-lui Ioan Luca Caragiale. De-ale literaturii d-sale? Da, totdeauna cu plăcere («Conservatorul», 9 martie 1908). Dramaturgul nu le rămâne dator conservatorilor şi, la un

15

banchet organizat la Călăraşi, ar fi spus că: «Asanatorii moravurilor (carpiştii) consideră ţara aceasta ca pe o ţară de copii care are nevoie nu de un guvern, ci de o guvernantă («Adevărul», 6 mai 1908)“.

Dar să las deocamdată aceste interesante extracte şi observaţii despre lumea literară şi politică a vremii şi să revin, prin extindere, la spaţiul Eladei. Îmi iau, deci, riscul de a încerca să adaug alte elemente, acum, în anul care poartă stema „I.L. Caragiale“. Desigur, de altă natură decât ale primului meu înaintaş în postul de ambasador al României la Atena, C. Esarcu, nume evident de sorginte greacă. El avusese fericirea de a-l cunoaşte personal pe marele dramaturg. În publicaţia „Epoca“, IV, nr. 1.024, din 18/30 aprilie 1889, se pot citi următoarele: „Pare că actualul ministru al Instrucţiunii Publice se gândeşte să înlocuiască pe d. Caragiali, directorul Teatrului Naţional. Lucrul are să fie foarte uşor, de vreme ce d. Caragiali, chiar dacă ar fi rugat să-şi păstreze funcţia, e hotărât să se retragă şi să dea teatrul pe mâna unuia din aspiranţii la directorat. Greutatea cea mare nu constă dar în a înlocui pe d. Caragiali, ci în a-i găsi un înlocuitor. D. Esarcu nu primeşte directoratul, precum nu-l vor primi nici alte persoane mai cu vază în lumea politică sau literară. Greutăţile sunt prea mari, neajunsurile nenumărate, iar răsplata chiar morală ce culege acel ce se pune în capul direcţiunii teatrului aşa de minimă – când nu se soldează prin deficit – încât nu e nevoie să stai mult pe gânduri ca să răspunzi nu“.

Dacă s-a discutt mult despre Caragiale, omul de teatru, şi originalitatea operei sale, era firesc ca biografii şi interpreţii universului său specific, inconfundabil, să pună în discuţie şi ponderea „grecităţii“ acestuia.

S-a spus, pe bună dreptate, că este suficient să ne uităm la numele unora dintre personajele pieselor sale (ceea ce am făcut şi eu), atât de familiare unei „lumi greceşti“ din Ţările Române, cu vechi tradiţii încă înainte şi după Fanarioţi, o lume mereu prezentă şi prosperă în toate sferele vieţii economice, politice şi spirituale din secolele XIX-XX. Conul Leonida, jupân Dumitrache, Tache Farfuridi, Zaharia Trahanache, Agamemnon Dandanache, Pristanda, Chiriac, Spiridon, Ziţa, Zoe, Efimiţa, toate aceste nume şi altele încă stau mărturie afirmaţiei de mai sus. Dar cu mult mai specifice, mai colorate în marea lor varietate, mi se par cele cuprinse în „Repertoriul de nume proprii“ alcătuit şi utilizat de Caragiale pentru scrierile şi proiectele sale literare.

Să ne oprim, alfabetic, doar la câteva: Artorasidi, Andoni, Abulidi, Agapiu, Andropol, Chirchiropol, Calamari, Calihronidi, Categuridi, Chiulopol, Cumbaru, Caţichi, Colochithi, Dondopolu, Daracopol, Epiroti, Epitaki, Tache Lingopolu, Tache Ampotrofagu, Faţandache, Firfiropol,

16

Fanorachi, Ghaiduri, Herete, Haraxidi, Hondropulos, Imbricopol, Ipirotu, Luludi, Lingopolu, Lovelak (Lake mare crai), Mistopolu, Mangopol, Mangosidi, Mazarache, Michidopol, Paftali, Paparudi, Panaghiu, Pirpiriu, Papaludi, Parigoridi, Patropulos, Patridi, Surghididi, Simbriadi, Scanari, Tulumbache, Tanacopol, Vlasidi, Vlangopol, Veringopolu.

Desigur, în acest fantastic „Repertoriu“, prin imaginaţie şi combinaţii verbale insolite, se află mult mai multe nume româneşti, din tulpini neaoşe, sau deduse din alte tulpini slave şi turceşti pe care se vede că scriitorul le studiase şi le cunoştea ca nimeni altul. Şi nu din vreo „carte de telefon“ la îndemâna oricui astăzi. În legătură cu arta neîntrecută a scriitorului în acest domeniu, Paul Zarifopol afirma: „Este bine cunoscută vorba lui Caragiale: nu pot să văd figura până ce nu-i ştiu numele. Precizia şi fineţea fanteziei sale verbale se învederează strălucit la capitolul numelor proprii. Repertoriul alfabetic este o deplină operă de artă“.

Comentând şi exemmplificând pe larg aceste afirmaţii, Zarifopol mai nota: „Caragiale evita sistematic adunarea sau construirea de nume cu terminaţiile -escu şi -eanu, astăzi paralizate în puterea lor de expresie. Principalele clase de nume le dau terminaţiile străine, greceşti şi bulgăreşti mai cu seamă, apoi numele de mahala în mare parte născute din desmierdare glumeaţă sau răutăcioasă şi, în sfârşit, numele rurale. Sonoritatea prin ea însăşi comică (Chirchirizopol, Colochitachi, Papaluhidi, Titirizopol, Ţimbanaki) e rareori căutată de Caragiale. El respectă modul real al numelor, după clase şi categorii sociale“.

Să las însă incursiunile de acest fel filologilor şi lingviştilor şi să mă întorc la ceea ce aveam în cap încă de la bun început: Cum l-am cunoscut pe Caragiale? Bineînţeles, nu personal, ci prin unii dintre oamenii care i-au fost apropiaţi, şi apoi, în diverse împrejurări, mi-au devenit apropiaţi şi mie, pentru mai multă vreme sau numai pentru câteva „momente“, şi prin locurile pe unde el doar a trecut, în timp ce eu mi-am petrecut o parte din viaţă.

Prima cunoştinţă, în afara celei din manualele şcolare (Cănuţă, om sucit, Domnul Goe, Vizită, Lanţul slăbiciunilor etc. etc.) am făcut-o în anii studiilor de la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare“ din Blaj, între 1940-1948.

Blajul, de unde pornise nu numai grija pentru „limba veche şi-nţeleaptă“ a corifeilor Şcolii Ardelene şi a marilor învăţaţi de după ei, dar şi exagerările „puriste“ pe care Caragiale avea să le ridiculizeze în Schiţe uşoare, din 1896, cu celebrul Pedagog de şcoală nouă, Marius Chicoş Rostogan. „Mica Romă“ eminesciană îşi păstra aşezări-

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

le ei aproape neschimbate din anul 1911, când I.L. Caragiale fusese personajul literar cel mai important la serbările Semicentenarului ASTREI (Asociaţia pentru Cultura şi Literatura Poporului Român), înfiinţată în 1861 de Şaguna şi Cipariu. Pentru românii din imperiul austro-ungar, o manifestare similară, prin consecinţă, celei de la 3/15 mai 1848 de pe Câmpia Libertăţii. Atunci se adunaseră acolo 40.000 de români, care cereau, printre altele, „unirea cu Ţara“, iar în 1911, vreo 30.000, care pregăteau, de fapt, evenimentul major de la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia: unirea cea mare.

Invitat de prietenii şi admiratorii săi, Caragiale n-avea cum să lipsească de la un asemenea eveniment. Poate şi fiindcă, după mamă, se ţinea braşovean (Ecaterina Chiriac), iar numeroşii scriitori şi intelectuali ardeleni aflaţi în Regat (Coşbuc, Slavici, Şt. O. Iosif, Octavian Goga, Ilarie Chendi etc.) îi dovediseră de mult şi cu prisosinţă solidaritatea lor în clipe grele. Cei rămaşi în Ardeal, în frunte cu pleiada de tineri formaţi în tradiţia bătrânei reviste „Familia“ (unde a debutat şi a fost botezat Eminescu), la „Tribuna“, „Transilvania“ şi „Luceafărul“ din Sibiu, la „Românul“ din Arad, toţi cei care militau în cadrul ASTREI, preocupată şi de promovarea teatrului românesc, îl preţuiau pe Caragiale, îl popularizau, în scris şi prin conferinţe publice, de la Blaj la Budapesta, de la Braşov şi Sibiu până la Berlinul „exilului său voluntar“.

Apoi, să nu uităm că, în acele zile de august 1911, venise din Bucureşti, împreună cu marii scriitori, şi Aurel Vlaicu. Despre zborul său pe Câmpia Libertăţii apucaseră să-mi povestească străbunicul Ion şi bunicul Teodor, prezenţi pe dealul înalt de la „Crucea Iancului“, împreună cu mulţimea satelor din jur. O mulţime imensă, care nu mai încăpea pe străzile, puţine şi înguste, croite cândva, la începutul veacului al XVIII-lea, de „episcopul-voevod“ Inochentie Micu Clain, ctitorul Blajului istoric.

Dar asupra acestor aspecte voi reveni mai încolo. În clasa a VII-a de liceu, ajungând bibliotecarul şcolii, am găsit printre comorile adăpostite acolo, timp de aproape 200 de ani, un fel de „Almanah“ intitulat Serbările de la Blaj, 1911, o pagină din istoria noastră culturală, publicată de Despărţământul XI Blaj al „Asociaţiunii“, la Tipografia Seminarului teologic greco-catolic. Era vorba de aceeaşi tipografie, fireşte modernizată, care publicase, la 1795, cea de-a doua Biblie românească, datorată călugărului-poet Samuil Micu. Biblie reeditată, după 200 de ani, în condiţii grafice excepţionale, la Vatican.

ION BRAD

17

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

Editura Karta Graphis a editat, în cinstea anului Caragiale, trei volume monumentale de caricatură, cuprinzând peste 1500 de pagini de desene, caricaturi şi portrete, în semnătura a peste 1500 de caricaturişti din 142 de ţări, cu succinte prezentări ale graficienilor, dar şi inserţii cu diverse evocări ale lui Caragiale, realizate de către contemporanii lui. Felicitări! (L.A.)

SCRISORICA DE AMOR ŞI RĂVĂŞELUL ELECTRONIC – MINIPAMFLET – „O, tempora! O, mores!”

Cicero

S

ă ne aducem aminte: „Scumpa mea Zoe, venerabilul merge deseară la întrunire. Eu trebuie să stau acasă, pentru că aştept depeşi de la Bucureşti. La care trebuie să răspund pe dată; poate chiar să mă sune ministrul la telegraf. Nu mă aştepta, prin urmare, şi vino tu la cocoşelul tău care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o mie de ori, Fănică”. (I. L. Cargiale, „O scrisoare pierdută”, actul I., scena 4.)

Acest nevinovat bilet de dragoste a fost pierdut de două ori şi, de fiecare dată, găsit de Cetăţeanul turmentat, în tinereţe „împărţitor la poştie”. Culmea ironiei, acum 128 de ani poştaşii ştiau să scrie şi să citească, pe când astăzi, când ne aflăm, bine-mersi, în UE şi avem, Slavă Domnului, atâtea mijloace de comunicare moderne, mai întâlnim factori poştali de-a dreptul „analfabeţi”, ca-n partea estică a localităţii Elecăs, situată în mijlocul frumoasei şi ospitalierei noastre patrii. Foamea pentru locuri de muncă îşi spune astfel cuvântul ... Pe vremea comuniştilor, undeva într-un sat de prin Moldova (de la noi!), o tânără colectivistă a fost primită în partid şi întrebată dacă poate da numele unui

factor politic important din localitate. Femeia sa gândit puţin, apoi a ridicat capul şi a spus semeaţă: „Cum să nu, e nenea Guzgan, factorul nostru poştal”. Lăsăm de-oparte faptul că-i dăduse porecla ăluia conservându-i pentru posteritate adevărata identitate. E cert că, pământeanul nostru cel mai talentat şi cel mai cinstit, dintre toţi condeierii românilor, a rămas fără vârstă.

Cea biologică i-a fost doar de 60 de ani (18521912) pe când etatea sa literară a rămas nelimitată în timp. De vreo sută de ani nenea Iancu Caragiale a plecat „dincolo” să se mai odihnească puţin... Râsul şi sarcasmul său de neegalat depun mărturie că viaţa politică e una suficient de mizerabilă, un circ repetabil şi că scrisorile pierdute sunt la rândul lor mărturii ce se regăsesc şi azi prin vestite cârciumi: „Vila Lac 2” sau „Golden Blitz”, prin pălăriile şi poşetele de mii de euro ale doamnelor politician (sună ca dracu!), de altfel dame „ambiţioase” şi de „mare influenţă” pe lângă ... ştim noi cine! Auzi din când în când spunându-se: „De s-ar mai naşte în ţara asta un Vlad Ţepeş!” sau „Ehe, de-ar mai trăi astăzi Caragiale!”. Ei bine, oameni buni, să

18

ştiţi că el trăieşte. Şi, încă cum! E veşnic prezent printre noi!

Vârsta domnului CARAGIALE, ca şi aceea a voievodului limbii române, EMINESCU, îmbracă certitudinea eternităţii. „O scrisoare pierdută”, bătrâna doamnă a umorului românesc, ajunsă la o venerabilă vârstă, domicilează mai prin toate colţurile ţării (chiar şi la vecini). Originea ei socială trebuie căutată prin mai toate straturile societăţii de consum.

Apartenenţa politică (baba face şi politichie!) este una uşor de ţinut minte. Un partid (sau chiar asociaţie culturală?!) cu 3-4 iniţiale abreviate sonor şi mai nou chiar nominalizate prin eponime cum ar fi: Diaconescu, Cojocaru şi alte ... bazaconii. Să ţină minte „onor electoratul” şi să se înveţe minte dacă nu ne votează pe noi, singurii (sic!) care-i vrem binele!! Instrumentul la îndemână a rămas acelaşi Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului, uneori echipat fără chipiu, deoarece şi-l ţină în mână sau în maşină (să sperie hoţii!). În cel mai bun caz aruncă obiectul respectiv pe paviment dacă „încadratul” e aliniat la vreun sindicat (liber). Nevasta lui Pristanda, cel ce se văita că are „famelie mare”, „unsprezece suflete de întreţinut” şi 80 de lei pe lună „renumeraţie mică”, „după buget” îi zicea: - „Ghiţă, Ghiţă pupă-l în bot şi-i papă tot că sătulul nu crede la ăl flămând ...”. Astăzi, cohorta de sfătuitori „sub acoperire” (soacre, unchi, cumnate, mătuşi, veri şi verişoare etc) îl sfătuiesc pe „încadrat”: „Gicule, Gicule pupă-l în cur şi fură tot că şi ei „manglesc” statul şi-l jupoaie prin minciuni, evaziune fiscală şi tot felul de matrapazlâcuri ... Aţi văzut voi asta? N-am văzut, dar am auzit! E ca duhul sfânt. Se simte dar nu se vede!”

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

Cine are curajul şi răbdarea şă se apuce şi să recitească comedia „O scrisoare pierdută” va rămâne de-a dreptul surprins că fărădelegile de-acolo rămân mici şi nevinovate copilării pe lângă amploarea şi neruşinarea cu care acţionează, suverană, corupţia în zilele noastre.

Fănică Tipătescu, prefectul judeţului, deţinea „aur, mărire şi amor”: „... De-o pildă, conu Fănică: moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica, trai, neneaco...”.

Astăzi, potentaţii zilei sunt băieţii „dăştepţi” din energie, asfaltatorii (ce barbarism!), „căcănarii” de tot felul, vameşii înrăiţi şi specializaţi în traficul cu ţigări sau altele, negustorii de vorbe, păcălicii vopsiţi şi nevopsiţi (Muciînpăr!), traseiştii politici care vor „binele” ţării, bine de la care atârnă şi binele lor. Multe transformări (nebenefice) au mai avut loc între timp. Scrisorica ticluită de mână cu „plaivazul” s-a demodat, e chiar pe cale de dispariţie. I-a luat locul scrisoarea electronică, SMS-ul, e-mailul sau facebookul. Steagurile lui Ghiţă, micile ciupeli cunoscute de şefi şi îngăduite, au evoluat fantastic în furtişaguri grandioase, mânăreli cantonate prin plombe şi deszăpeziri de necesitate, defrişări sălbatice prin pădurile patriei, parcuri pe la sate, gondole acolo unde trebuie şi acolo unde nu trebuie şi iarăşi afaceri dubioase din nou la vamă, prin fotbal şi în ... şi în ...

Agamiţă Dandanache, timisul de la centru nu mai vine cu trăsura „hodoronchodoronc”, „zdronca-zdronca”, cu clopoţeii „linca-linca”, ... ci soseşte în GIP-uri ultraelegante, cu bodyguarzi fălcoşi şi cu patalamale (studii) la particular, cu doctorate şi masterate luate prin cele străinătăţi pentru că zic ei, sunt mai ... mişto (sanchi!). Poliţaiul Pristan-

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

da aduna „rău” steagurile. Nu-i bai! Iată că el are astăzi în fruntea Parlamentului României o surioară, nu mai puţin inteligentă, care adună „rău” voturile aleşilor. Doamna în cauză este aşadar un „pristanda feminin” care joacă după cum i se cântă de la partid. Zaharia Trahanache, venerabilul, e azi bărbatul politic, păstrat la naftalină, care a pătimit în comunism din cauza vederilor sale prooccidentale neexprimate atunci, dar şi a nenorocirii că avea drept soţie o femeie cochetă dar cu origine socială nesănătoasă (fiică de negustor sau popă). În capodopera „O scrisoare pierdută” o singură femeie tânără, frumoasă şi sensibilă face dovada unei normalităţi evidente. În lumea politică a prezentului doamnele, mult mai numeroase, sunt ceva mai locvace şi mai înfigăreţe. O caţavencă, două caţavenci!

Unele sunt abonate, ne mai părăsind micul ecran de dimineaţă până seara. Eşti pe sticlă, deci exişti! Unanimitatea alegerii lui Dandanache nu mai este posibilă din cauza crizei economice care face ca micii şi berea, sacoşele (cu peşte!) să n-ajungă pentru toţi alegătorii pururea însetaţi şi flămânzi! Şantajul şi pertractările nu mai au loc în salonul „prefectului asasin” ci, de regulă la ...

Cotroceni! Dragostea „secretă” dar cunoscută de toată lumea, de-a dreptul frumoasă, dintre becherul (burlacul) Fănică şi Joiţica, un cuplu perfect normal şi necaricatural, captivează. Contemporanii noştri admit păcatul adulterinei Zoe Trahanache (îşi înşela bărbatul pentru că era mai bătrân decât ea) în locul perversiunilor sexuale de tot soiul care au acaparat, din păcate, până şi lumea politicienilor.

19

Vicleşugul turco-greco-fanariot a fost înlocuit cu o pioşenie monastică greu de acceptat şi de suportat. Din ce în ce mai mulţi români cad pradă alienării. Ordinului „verbal” al conului Fănică i-au luat locul deciziile procurorilor DNA sau ANI. Controalele de tot felul s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie, sufocând progresul ţării şi mai ales demnitatea individului.

Cui prodest? (Cui foloseşte?) Baza societăţii noastre rămâne însă Cetăţeanul turmentat, adică dezorientat şi nemulţumit, azi şomer, asisitat social, consultant, parte din bugetari, revoluţionar, persecutat politic, pensionar sau persoană „activă” cu mai multe joburi ca în bancul ăla când unul se culcă cu mai multe necunoscute şi nu rezolvă pe niciuna! Azi, cetăţeanul de rând are în faţă, ca un blestem, replica: „... un popor care nu merge înainte stă pe loc, ba chiar dă înapoi ...” Caţavencu s-a dovedit a fi un vizionar mai ceva decât vestitul Nostradamus în Centuriile sale astrologice: „... Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire ... Noi aclamăm munca, travaliul care nu se face deloc în ţara noastră ...”.

Dascălii „iubitori de istorie” au rămas cu nostalgia binefacerilor globalizării (atenţie, cuvântul nu provine de la termenul „gloabă”!).

Farfuridi şi Brânzovenescu s-au trezit miniştri „cu zilele numărate” escamotând cu grijă zicala ceauşistă: „De la Tisa pân-la Nistru tot românua fost ministru”, Şi, „Unde nu e moral, acolo e corupţie ...” . Europa e cu ochii pe noi, ne ajută, dar ... nu ne bagă mai nimic în traistă...

Mai deunăzi, pe uliţa principală a orăşelului Elecăs, situat în centru ţării, doi prichindei care se întorceau de la şcoală, dialogau între ei: – Mă, de ce or fi vopsit ăştia stâlpii cu verde că erau mai faini cu galben!? Ştii tu?

– Ştiu. Ca câini comunitari să se bucure şi să-i ia drept copaci! Şi-atunci ...

– Ha, ha, ha! E tare!

Ce lume! Ce lume! Ce lume! ... Lumea lui CARAGIALE de ieri şi de astăzi.

LIVIU DÂRJAN

20

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

IOAN SĂLCUDEAN – 85 OMAGIU LA ANIVERSARE

P

e domnul Ioan Sălcudean lam cunoscut în perioada anilor ’90, preocupat cu toată dăruirea înfiinţării Societăţii Bianca S.A. Blaj care avea să contribuie la ridicarea materială şi spirituală a Blajului şi a întregii zone. S-a impus ca o personalitate puternică, plină de generozitate şi responsabilitate pentru lumea din care s-a ridicat.

Preluând modelul exemplar al ierarhilor şi dascălilor Blajului, în anul 1994 pune temelie unei Fundaţii care îi poartă numele având ca scop esenţial sprijinirea elevilor şi studenţilor cu rezultate bune la învaţătură şi cu situaţie materială precară precum şi fondarea unei biblioteci a acestei fundaţii, spaţiul unde sunt evocate evenimente din istoria satului şi a neamului, personalităţi care au rămas modele de vieţuire pentru biieni: Nicolae Pop de Biia, Ion Bianu, preoţi, dascăli şi gospodari vrednici În anul 1999, l-am revăzut la Pănade cu prilejul manifestării „Fiii Satului Panade” ediţia I, iniţiate de fraţii Brad – Ion, Alexandru şi Traian – acţiune organizată sub egida Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român – ASTRA. În cadrul manifestării a fost lansată monografia „Pănade 700” şi a avut loc reînfiinţarea cercului Astra Pănade.

Impresionat de întreaga manifestare, de contribuţia Astrei în promovarea tradiţiilor culturale locale, a hotărât atunci să organizeze o sărbătoare asemănătoare la Biia si să sprijine înfiinţarea unui cerc cultural Astra, care să omagieze personalităţile şi traditiile satului natal. În 2 august 2012, a luat fiinţă cercul “Ion Biianu” la Biia, domnului Ioan Sălcudean revenindu-i funcţia de preşedinte de onoare, pe care şi-a îndeplinito cu dăruire până astăzi, contribuind la organizarea unor manifestări de înalt prestigiu.

Finanţist, director general al societăţii Bianca S.A. care a construit Fabrica de bere Bergenbier Blaj, a sprijinit financiar organizarea şi desfăşurarea adunării generale Astra, consacrată sărbătoririi a 150 de ani de la Revoluţia din 1848, prin cooptarea unor sponsori importanţi, de fapt singurii sprijinitori ai celei de-a 94 Adunări Generale Astra desfăşurată la Blaj în zilele de 10-11 mai 1998. Sprijinul acordat de S.C. Trans Gaz Medias şi S.C. Rom Gaz Bucureşti a fost de mare ajutor. În anul 2000 i-am descoperit personalitatea complexă. Generos, ferm în acţiune, ataşat cu toată fiinţa de viaţa satului Biia, de oamenii pe care-i admiră

şi îi susţine, Ioan Sălcudean realizează proiecte de amploare care contribuie la ridicarea materială şi spirituală a satului. Manifestările aniversare „Biia 800 de ani”, aşezate sub auspiciile Asociaţiunii Astra au relevat atitudinea plină de înţelegere şi responsabilitate în promovarea idealurilor Astrei.

Evenimentul desfăşurat timp de 2 zile, 2-3 august 2000, a rămas în conştiinţa biienilor şi a tuturor participanţilor.

Un merit deosebit îi revine în editarea lucrărilor monografice consacrate satului Biia, publicate în anii 2000 i 2004 la editura „Astra Blaj”. În cea de-a doua ediţie „Biia – vatră de istorie şi cultură“ se implică în calitate de coautor şi coordonator, oferind biienilor şi celor legaţi cu sufletul de Biia, un volum masiv (611 pagini) care relevă o documentare temeinică, informaţii bogate, culese din arhive, presă şi volume publicate anterior.

Fondator şi coordonator al publicaţiei „Cronica de la Biia”, apariţie anuală, domnul Ioan Salcudean se îngrijeşte de atragerea unor colaboratori valoroşi şi de asigurarea unor materiale de ţinută care să ilustreze aspecte semnificative din viaţa socială şi culturală a satului. În fiecare număr, Biia se înfăţişează ca o lume românească, vie, plină de frumuseţe şi bogăţie sufletească, un spaţiu al armoniei şi al bunei înţelegeri între semeni.

Fundaţia „Ioan Sălcudean”, Biblioteca fundaţiei, Crucea care veghează din punctul cel mai înalt al satului mărturisesc legătura oamenilor cu Dumnezeu.

Monumentul eroilor, Căminul Cultural, Dispensarul medical uman, Asociaţia “Fiii satului” Biia, toate poartă pecetea personalităţii lui Ioan Sălcudean.

Manifestările culturale organizate în colaborare cu Astra prin despărţământul “Timotei Cipariu” Blaj sunt prilejuri de întâlnire şi comuniune, modalităţi necesare de a promova cultura şi tradiţiile noastre în acest spaţiu binecuvântat.

Prin tot ceea ce gândeşte şi realizează domnul Ioan Sălcudean, mărturiseşte dăruire, devotament, demnitate şi nesfârşită dragoste.

La ceas aniversar, îi dorim, în numele astriştilor Despărţămantului „Timotei Cipariu” Blaj, sănătate deplină, ani mulţi şi fericiţi, acelaşi elan sufletesc.

PROF. SILVIA POP Preşedinte Astra Blaj

21

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

ARCADIE HINESCU – 70 Onorată asistenţă Distinsa doamnă Ana Hinescu!

Stimaţi invitaţi!

C

u emoţii fireşti, vă adresez un cald salut la acest eveniment prilejuit de omagierea aniversară postumă a profesorului universitar Arcadie Hinescu (1942-2011).

Personalitate complexă si prodigioasă, om al Blajului, Arcadie Hinescu a impus un model de trăire şi de slujire a idealurilor înalte. Omul de ştiinţă şi profesor universitar dr. Arcadie Hinescu şi-a urmat destinul, descifrând darurile cu care a fost înzestrat. Portretul moral şi spiritual se imbogăţeşte treptat, preluând şi dăruind energia benefică prin locurile pe unde a trecut.

Născut in luna florilor, la 18 aprilie 1942 în dulcea Bucovină, localitatea Bănila pe Siret. După 1944 se stabileşte cu familia pe plaiurile mirifice făgărăşene.

Clasele primare şi gimnaziale le face la Şercaia, liceul la „Radu Negru” în Făgăraş, studiile universitare la Institutul Politehnic Braşov, Facultatea de Industrializarea lemnului (1960-1965). În 14 februarie 1966 soseşte la Blaj, prin repartiţie guvernamentală ocupă postul de inginer tehnolog (1966-1968) la Combinatul de prelucrare a lemnului din Blaj. Aici desfaşoară o activitate complexă din punct de vedere profesional si ştiinţific, ocupând diverse funcţii: inginer tehnolog, şef serviciu organizare(1968-1974) si director general(1979-1981). Între anii 1979-1981, Arcadie Hinescu este doctorand la Academia de Studii economice din Bucureşti. În 1981 devine doctor in economie, teza este publicată sub titlul „Analiza valorii în industria lemnului”, editura CERES-Bucureşti 1982. În 1972 se căsătoreşte cu o tânără frumoasă, Ana, profesoară, ani mulţi, directoare a Bibliotecii Municipale Blaj, iar Daniela Arcadia, fiica lor, va fi marea bucurie a familiei.

Profesor inginer la Liceul industrial de prelucrare a lemnului din Blaj, devenit Grupul Şcolar Forestier, îşi relevă vocaţia de dascăl.

Din anul 1994 îşi începe cariera universitară la Universitatea 1918 Alba Iulia, fiind conferenţiar şi şef de catedra de ştiinţe economice (1994-1998). Din 1998, devine profesor universitar plin.

Activitatea universitară la Universitatea Alba Iuliană i-a amplificat prestigiul, experienţa, destinul.

Portretul lui capătă amplitudinea unei vocaţii de descal eminent. Lucrările ce au urmat stau mărturie, ca şi preţuirea atâtor colegi şi studenţi. În cele aproape două de-

cenii de carieră universitară, au trecut prin mâna lui Arcadie Hinescu circa 10000 de studenţi de la specializările cu profil economic, dar şi de la drept si sociologie. „Cariera universitară mia permis sa transmit toate cunoştinţele dobândite, studenţilor, fapt ce mi-a adus o imensă satisfacţie.” „Am publicat sau editat 62 de cărţi singur sau in colaborare, unele dintre ele fiind tratate de specialitate şi 17 cursuri universitare; îmi face plăcere să simt setea de informaţie continuă; mă simt împlinit când scriu zilnic articole şi studii economice în reviste şi cărţi de profil; nu tolerez minciuna, ipocrizia şi în special lipsa de etica morala.”

Arcadie Hinescu este membru al Asociaţiei Astra din 1990, membru de onoare din 1999, distins cu Premiul Astra Blaj (1997), îl preţuim pentru cărţile temeinice, pentru nenumaratele studii, eseuri şi articole publicate in revista „ Astra blajeană” prin care promovează modelul intelectualului autentic, pasionat de cultură si slujitor al adevărului.

Colaborator si susţinător devotat, promovează idealurile Astrei în lumea universitarilor şi studenţilor albaiulieni. Contribuie la sporirea prestigiului Editurii ASTRA Blaj prin cărţile publicate: „Sociologia industrială” (2001) şi „Managementul resurselor umane” (2003).

Rămâne în memoria noastră model de comportament şi atitudine plină de afecţiune.

Prof. Arcadie Hinescu rămâne omul animat de idealul patriotic care l-a animat şi pus în mişcare permanent. A slujit până la capăt talentul şi darurile primite. Dumnezeu i-a dat harul de care avea nevoie pentru a fi cunoscut de El. Cuvântul lui Arcadie Hinescu era viu, inspira bucurie, încredere, dragoste de viaţă. Sunt fericită că l-am cunoscut si ne-a împărtăşit din comoara gândurilor şi aspiraţiilor sale, ne-a fost colaborator şi prieten devotat. Ne-a încurajat, ne-a apreciat, ne-am bucurat de îndemnurile şi apracierile generoase. Arcadie Hinescu vedea ASTRA un spaţiu privilegiat de întărire sufletească pentru promovarea valorilor româneşti. Vom păstra cu sfinţenie în memoria noastră mesajul său de armonie, de frumuseţe, de dragoste, de suflet românesc.

SILVIA POP Cuvânt rostit la manifestarea omagială ARCADIE HINESCU – IN MEMORIAM (1942-2011), organizată la Biblioteca Municipală „Şcoala Ardeleană” Blaj

22

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

DINCOLO DE OAMENI – AMINTIRILE Nu cu mult timp în urmă am fost chemat la o misiune managerială pe care mi-am asumat-o cu sentimentul unei datorii fireşti faţă de fiecare dintre membrii comunităţii academice albaiuliene şi, fiind acum în faţă cu această provocare de suflet legată de memoria distinsului Profesor Arcadie Hinescu, realizez că, în fond, provocarea este una mult mai mare decât bănuiam eu: am preluat deodată şi un impresionant şir de amintiri legate de marile personalităţi universitare care au construit destinul Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Sunt oamenii care au semnat, în anumite momente ale evoluţiei instituţiei, acele împliniri academice fără de care mediul universitar albaiulian ar fi fost mult mai sărac, mai puţin robust şi mai privat de valori autentice. Nu puţini sunt foştii colegi trecuţi în umbra timpului asupra cărora se cuvine, măcar în răstimpuri, să poposim preţ de un gând de recunoştinţă. Fiecare dintre ei, irepetabil şi de neînlocuit, ne-a semnat pe răbojul amintirilor şi ne-au lăsat mărturii despre propria noastră devenire.

O amintire cu totul aparte este cea pe care Profesorul Arcadie Hinescu a lăsat-o, tocmai pentru că, în cazul său, rostul fundamental fusese acela al începătorului de cale, căci de numele profesorului Hinescu se leagă începuturile învăţământului universitar din domeniul economic la Alba Iulia.

Recent editatul volum omagial Arcadie Hinescu – 70 (Editura Aeternitas a Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, 2012) reuneşte, în paginile sale, numele unora dintre cei mai apropiaţi colegi şi colaboratori, toţi încercând să recupereze acele trăiri specifice întâlnirii, de-a lungul anilor, cu Profesorul Arcadie Hinescu. M-am întrebat şi eu care este cea mai puternică amintire personală şi n-am reuşit să o identific tocmai pentru că nu-mi permit să fac ierarhii interioare. Ştiu însă clar cu ce achiziţii am rămas cunoscându-l pe distinsul Profesor: înainte de toate, sentimentul dedicării de sine totale meseriei de dascăl, de om care are cea mai nobilă misiune, aşezat fără rezerve, în slujba învăţăceilor; mai apoi, bonomia şi credinţa Profesorului Hinescu, asociate unui imperturbabil tact în a lucra cu oamenii şi, nu în cele din urmă, permanenta tensiune a minţii care gândeşte şi ştie să transmită (prin cărţi, cursuri sau discursuri, prin discuţii prieteneşti sau oficiale) semnele ştiinţei şi ale culturii. Toate la un loc îmi dau imaginea rotundă a unei presonalităţi fără odihnă, urmându-şi programul destinului până la capăt, dedicându-se deopotrivă studenţilor şi colegilor, familiei şi prietenilor. Mă întreb şi eu, cum probabil fac mulţi alţii, dacă nu cumva acest gen de modele ne-ar putea salva din latenţele sau de blocajele pe care le traversăm, dacă nu cumva, prea grăbiţi fiind, uităm cele mai simple lucruri care ne întemeiază fiinţa.

Cu siguranţă, însă, undeva în miezul conştiinţei, semnele întâlnirii mele cu Profesorul Arcadie Hinescu se vor face simţite în situaţii-limită, atunci când îmi voi aminti, cu respectul cuvenit, despre valorile interioare primite în dar în anii în care am avut onoarea de a-i fi coleg şi prieten.

Prof. univ. dr. VALER DANIEL BREAZ Rectorul Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia

UN OMAGIU ADUS DOMNULUI PROFESOR UNIVERSITAR DOCTOR ARCADIE HINESCU Colectivul Departamentului de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor al Universităţii „1 Decembrie 1918 din Alba Iulia” s-a întrunit alături de familie şi alţi colaboratori apropiaţi ai Profesorului Arcadie Hinescu într-o şedinţă omagială în data de 26 aprilie 2012. Desigur, ne-am fi dorit cu toţii ca această întâlnire să fi fost una aniversară, având în vedere că preţiosul nostru coleg ar fi împlinit 70 de ani, în luna aprilie a acestui an.

Emoţiile trăite de către cei prezenţi sunt diferite, mergând de la bucurie, până la tristeţe şi durere adâncă. În primul rând bucurie, pentru că fiecare dintre noi suntem recunoscători că soarta l-a trimis în drumul nostru pe profesorul Arcadie Hinescu, un OM cu totul deosebit. Ori de câte ori trebuia să-l prezint sau să vorbesc despre dânsul, o făceam gândindu-mă la unul dintre complexele personaje dostoievskiene: un om care nu concepe răul şi răutatea în lume. Era atât de bun, încât ne impunea şi nouă această bunătate prin conduita dânsului. Fiecare dintre noi, cei tineri, am fost primiţi cu braţele deschise şi sprijiniţi cu toată deschiderea de către Profesorul Hinescu în formarea unei conduite academice şi ştiinţifice. Tristeţea şi durerea pe care le resimţim, noi, ca şi colegi, dar mai ales, familia dânsului sunt pentru că am pierdut un dascăl, coleg, tată, soţ de neînlocuit. În semn de preţuire, noi, cei prezeţi la această şedinţă, am elaborat şi editat împreună un volum ştiinţific intitulat „In memoriam – Arcadie Hinescu 70” care va rămâne la loc de cinste pe rafturile bibliotecilor personale şi a celei universitare. Îi vom păstra amintirea în gândurile şi mai ales în activităţile noastre academice. Rămas bun, Domnule Profesor!

LECT. UNIV. DR. ANDREEA MUNTEAN Director al Departamentului de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor Universitatea „1 Decembrie 1918" Alba Iulia

DOMNUL PROFESOR ARCADIE HINESCU Domnul Profesor Arcadie Hinescu a însemnat şi va însemna pentru toţi, cei care am avut şansa de a-l cunoaşte, un model de viaţă, un OM împlinit din toate punctele de vedere, un exemplu elocvent de altruism cum rar ai ocazia să întâlneşti, o persoană gata oricând să îţi ofere un sfat la momentul potrivit … şi astfel de momente am avut cu toţii, cei din jurul dumnealui.

Ne-a fost alături în toate momentele importante din viaţa profesională şi personală, iar bucuriile şi realizările pe care le avea mereu le-a împărtăşit şi cu noi, colegii şi prietenii dumnealui. Ne-a învăţat ce înseamnă echilibrul în viaţă, cum să ne stabilim priorităţile, să preţuim fiecare moment, să trăim frumos şi câte ar mai fi avut să ne transmită!

Generaţii de studenţi i-au ascultat învăţămintele şi au fost modelate de principiile de viaţă ale Domnului Profesor.

23

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012 Pentru acesta, familia sa, aşa cum ştim cu toţii, a ocupat întotdeauna un rol primordial, mândrindu-se cu ea ori de câte ori avea ocazia şi în mijlocul căreia îşi găsea puterea de a merge mai departe, indiferent de obstacole.

Fiind la început de drum, mulţi dintre noi păşeam nesiguri în primele etape ale profesiei, însă cu sprijinul moral necondiţionat al Domnului Profesor am depăşit etapa de început, fiind vegheaţi îndeaproape, părinteşte, de cel de care ne vom aminti mereu.

LECTOR UNIV. DR. LARISA DRAGOLEA Universitatea „1 Decembrie 1918" Alba Iulia

uni: ar fi putut să se întoarcă în Bucovina natală, ar fi putut să rămână pe meleagurile copilăriei, în Ţara Făgăraşului, ar fi putut să rămână asistent la Universitatea din Braşov. Cu toate acestea, Arcadie a venit şi „s-a întemeiat” la Blaj, pentru că „aici îi era locul”. Aici, unde atmosfera Şcolii Ardelene era încă prezentă, aici unde l-a întâlnit pe „titanul” vremurilor sale, Ştefan Manciulea, pe marii profesori Teodor Seiceanu, Ioan Albu, Radu Brateş, Emil Nireşteanu, Ion Buzaşi şi mulţi alţii, în mijlocul cărora a simţit din plin spiritul şcolilor blăjene, scoţând la iveală o altă faţetă a „briliantului”, cea de om al studiului istoriei, de mare cărturar. Aici şi aşa s-au născut numeroasele lui studii, articole şi cărţi despre istoria Blajului, culminând cu binecunoscutul dicţionar bio-bibliografic „Oameni de ieri şi de azi ai Blajului”. Parafrazând un înaintaş: „Dacă Blajul nu l-ar fi avut pe Arcadie Hinescu, el trebuia inventat”, spunem, cu mâna pe inimă, că „pe Arcadie l-a chemat Blajul”, pentru că avea nevoie de migala lui în a scoate din „colburi” vremuri de mult uitate.

Aşa a devenit Arcadie „Un Blăjan mai blăjan decât mulţi blăjeni”. Aşa să ni-l amintim în veci!

CONF. UNIV. DR. NICOLAE LUDUŞAN Universitatea „1 Decembrie 1918" Alba Iulia

ÎN MEMORIA COLEGULUI ŞI PRIETENULUI ARCADIE PE ARCADIE L-A CHEMAT BLAJUL A-l evoca pe Arcadie Hinescu, cel plecat prea devreme dintre noi, nu este deloc o facere uşoară, întrucât personalitatea acestuia nu poate fi comparată decât cu un „briliant”, acel diamant şlefuit, cu zeci de faţete. Aşa a fost şi Arcadie, un om cu multe „faţete”: inginer, economist, dascăl de mare ţinută, cercetător, istoric, cărturar, om de omenie şi prieten al tuturor.

Una din faţetele acestui briliant era „comunicarea cu cei din jur”. Arcadie era un om jovial, deschis, prietenos, comunicativ, fără nici cea mai mică undă de superioritate (de care, de altfel, era îndreptăţit), avea acelaşi mod de comunicare atât faţă de superiori, cât şi faţa de colegii mai tineri. Îl ştiam pe profesorul Hinescu din perioada anilor de liceu de la Blaj, când era tânăr profesor, dar la un alt liceu, nu la cel pe care îl urmam eu. Nu pot spune că ne-am cunoscut personal, dar oraşul fiind, în anii ’60, destul de mic, elevii tuturor şcolilor îi cunoşteau pe profesorii tuturor şcolilor”.

Când, după mulţi ani, viaţa ne-a dus pe amândoi la Universitatea din Alba Iulia, prima întâlnire a fost semnificativă pentru stilul lui Arcadie. Eu l-am întâmpinat cu un respectuos “Să trăiţi domnule profesor Hinescu, bine-aţi venit la Universitate!”, însă răspunsul său a fost, realmente, dezarmant: „Salut, măi Luduşene! Îmi pare bine că sunt şi blăjeni pe aici!”. Am rămas de-a dreptul blocat: cum de mă ştia pe nume, pentru că eram sigur că niciodată nu am mai vorbit personal. Acesta era omul Arcadie Hinescu. În anii care au urmat, pot spune că am devenit prieteni, cu toată diferenţa de vârstă de vreo zece ani dintre noi, colaborând la scrierea câtorva cărţi şi articole.

Acum, când îl comemorăm pe acest mare dispărut, mă gândesc: cum de s-a „înrădăcinat” Arcadie la Blaj? A plecat din ţinutul de basm al Bucovinei de Nord, cea înstrăinată, a popsit la Şercaia, la Făgăraş şi Braşov. Ca absolvent merituos al unei instituţii braşovene de prestigiu, avea multe opţi-

Îmi aduc aminte cu multă plăcere de perioada când eram colegi de liceu la Făgăraş, eu venind din comuna Beclean iar el din comuna Şercaia. Amândoi copii de la sat, „doritori să învăţăm carte” la oraş, colegul Arcadie ca elev la Liceul „Radu Negru”, iar eu la Liceul nr. 2 „Doamna Stanca”. Toată perioada liceului Arcadie a fost un eminent elev, premiat an de an, dar şi un foarte bun sportiv de performanţă. A făcut şi gimnastică dar a excelat la atletism. S-a clasat de multe ori pe locul întâi la alergare 100 m, deci campion pe regiunea Braşov. Era „abonat” de fiecare dată şi la premiul special ce se acorda pentru cel mai bun sportiv cu rezultate foarte bune la învăţătură, premiu ce consta în echipament sportiv. Am frecventat împreună cursurile Facultăţii de Industria Lemnului, specialitate înfiinţată în cadrul Institutului Politehnic Braşov, unică în ţară, cu peste 200 de studenţi în seria noastră, veniţi din toată ţara. Ca şi în anii de liceu, pe tot parcursul facultăţii colegul şi prietenul Arcadie a fost un student de elită, un model admirat pentru capacitatea de-a învăţa şi puterea de asimilare a cunoştinţelor fiind cotat printre primii studenţi ai promoţiei noastre. La absolvirea Facultăţii de Industria Lemnului, 12 colegi am primit repartiţie la Combinatul de Prelucrarea Lemnului din Blaj, întreprindere de profil aflată în plină dezvoltare şi extindere. Am fost angajaţi ca ingineri stagiari, el la Fabrica de Placaj, iar eu la secţia PFL. În paralel, Arcadie şi-a început activitatea ca profesor de specialitate şi apoi s-a transferat la Liceul Industrial Nr. 1 Blaj, unicul liceu de profil din Transilvania. O scurtă perioadă a fost la Braşov ca cercetător şi asistent la Facultatea de Industrializare a Lemnului şi a revenit la CPL, în sectoare de inginerie economică ca şef Compartiment Organizarea Muncii şi Producţie şi apoi la Compartimentul Plan-Dezvoltare.

Următorul pas a fost de ocupare a funcţiei de Director general la CIL Blaj, perioadă în care am colaborat direct şi foarte bine, eu fiind Şef Producţie.

Revenirea definitivă în învăţământul liceal şi apoi cel superior a fost un pas decisiv ce a demonstrat că vocaţia de dascăl era ceea ce îl definea în primul rând. Vastitatea cunoştinţelor teoretice acumulate în timp şi probate în practica de inginerie economică (cum se defineşte acum) a fost un câştig pentru liceeni dar mai ales pentru studenţii de la profilul eco-

24

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

nomic al tinerei Universităţi albaiuliene. Lucrările elaborate de profesorul universitar Arcadie Hinescu, în ultimele două decenii, sunt cea mai bună dovadă a capacităţii sale intelectuale. Trecerea timpului a sedimentat sentimentul de prietenie şi apreciere colegială ce ne-a legat la care s-a adăugat şi nostalgia comună pentru Ţinutul Făgăraşului. Pentru toate acestea îi mulţumesc dragului meu coleg şi prieten, Arcadie.

ING. COSMA GAVRILĂ fost Director General la CPL Blaj

PROFESORUL MEU… Am avut plăcerea de a-l cunoaşte pe cel care a fost Arcadie Hinescu, atât în calitate de elev în perioada în care domnia sa preda la Liceul Industrial, cât şi mai târziu, din poziţia de angajat, pe vremea când se afla la conducerea combinatului de mobilă din Blaj.

Din perspectiva fostului elev al domniei sale, pot să confirm că omul profesor, a ştiut într-adevăr să se apropie de elevii săi! Punea foarte mult suflet în tot ceea ce făcea, transmiţându-ne constant informaţii – multe, variate, palpabile! Şi totuşi, ceea ce ne-a rămas în suflet, este replica sa etalon „gândeşte-te că ştii! Imposibil să nu ştii ceva!” Vă daţi seama ce impact aveau aceste vorbe asupra elevului care în momentul acela căpăta un avânt nou - îşi depăşea starea de timorare şi începea să… gândească! – iată una din lecţiile de viaţă pe care profesorul Hinescu ni le-a transmis. Şi vorbind despre lecţii de viaţă – domnia sa era un adept al conducerii prin exemplul personal! A avut mereu un set de principii clar definite şi a ştiut să-şi apere crezul. Îmi amintesc, elevă fiind, cum profesorul Hinescu îl adusese la clasă pe preot profesorul dr. Ştefan Manciulea, pentru a ne vorbi. Aveam înaintea noastră un Om care ne vorbea în anii ’70, după ce din poziţia de conferenţiar al Facultăţii de Ştiinţe din Cluj fusese arestat, anchetat şi condamnat politic la închisoare, un om care decăzuse succesiv pe scara poziţiilor sociale. Profesorul Hinescu ne aducea aşadar în faţă exemplul viu al unui luptător al principiilor şi al credinţei, un om cu o forţă morală rar întâlnită, care după toate umilinţele înfruntate, reuşise să îşi păstreze luciditatea minţii şi să continue să lupte pentru ceea în ce credea – ca dovadă faptul că profesorul Manciulea îşi reluase activitatea de cercetare după pensionare. Asta ne-a învăţat profesorul Hinescu, să credem în noi şi să luptăm! Un asemenea profesor, un atare om, nu se şterge din minte niciodată.

PROF. ING. ANUŢA NISTOR Grup Şcolar Timotei Cipariu

PROFESORUL ÎNSETAT DE

CUNOAŞTERE Timpul la care mă refer este începutul anului II la Liceului Industrial Forestier (1967-1968). Eram cât se poate de privilegiaţi să avem o pleiadă de profesori competenţi şi dăruiţi, de mare ţinută şi probitate profesională, majoritatea acestora putând să facă parte cu brio dintre cadrele universitare din Cluj sau Braşov.

Surprinzător, a răzbătut până la noi, elevii, frânturi dintr-un zvon că va sosi în Şcoală un nou şi eminent profesor, care ar fi fost primul peste tot pe unde a învăţat, deci, sosea ca proaspăt şef de promoţie al seriei de ingineri de la Institutul Politehnic din Braşov. Enigma începea să se mai atenueze într-un fel, zvonul aducând şi precizarea, uluitoare pentru noi, că era vorba de fratele mai mic al profesorului Ion Hinescu, ori acesta era unul dintre profesorii noştri de bază şi extraordinari, foarte apreciat şi iubit atât de profesori, cât şi de noi, elevii. Elogierea noului profesor o făcea directorul nostru, Virgil Prună, cu mare admiraţie şi însufleţire, recunoscut ca foarte zgârcit la vorbă şi reţinut în aprecieri.

Profesorul Arcadie Hinescu, a intrat în viaţa noastră, aşezat pe o treaptă foarte înaltă de către cei care l-au cunoscut şi apreciat. Însă, în munca sa de profesor, a fost egal cu el însuşi la fiecare oră. Nu a căutat niciodată să impresioneze.

Intra în clasă doar cu catalogul în mână şi cu stiloul la piept, lângă inimă. Şi avea o inimă generoasă din care bunătatea curgea prin învăţăturile şi cunoştinţele pe care le prezenta, cu modestie, dar şi cu mare precizie, claritate şi fermitate. Nu vorbea deloc teatral, comportamentul îl avea aproape linear, tablele negre le umplea firesc, cu uşurinţa unui maestru, cu un scris ordonat, frumos aranjat. Informaţiile curgeau una după alta, nu monoton, ele veneau şi se aşezau conturând tot mai clar tema propusă. Notarea, ca şi predarea, o făcea încurajându-ne participarea. Periodic, căuta întâlnirea privirilor noastre, cu lumina ochilor săi inteligenţi şi vigilenţi. La nevoie, ne onora cu un uşor zâmbet, adesea adresat ascultătorilor cărora le întâlnea privirea. Clasa participa şi era fascinată de modul de zugrăvire, în culori calde şi armonioase, a unor tablouri şi subiecte altfel anoste. Domnul Profesor nu doar că expunea şi prezenta, ne şi antrena tăcerea admirativă, dumnealui aducea cu sine stări de creaţie, la care ne invita să-i fim parteneri, participând mic şi mare la o stare de spirit, adesea academică, de studiu, cu acces direct la ştiinţă.

După plecarea profesorului, rămâneam uimiţi şi încărcaţi de o anumită stare de efervescenţă (creatoare), de-a ne dori să învăţăm mai mult şi să-i călcăm pe urme. Îl vedeam de departe, nimic nu-l oprea din mersul său horărât şi uşor grăbit, timpul îl furnica nelăsându-l să se oprească din drumul său spre bibliotecă, acolo unde cercetătorul, nicicând îmblânzit, însetat şi plin de-un neastâmpăr al cunoaşterii şi învăţării, tânjea a fi astâmpărat de imensele opere de cultură şi ştiinţă, care, docile, se lăsau prelucrate într-un nou înţeles, înnobilate, de geniul neostoitului arcadian.

Timpul, pe care l-a preţuit şi l-a folosit cu atâta încordare şi determinare, pentru Domnul Profesor, s-a oprit o clipă, dar suficient pentru a-i înţepeni definitiv viaţa terestră în măreaţa sa operă de ştiinţă, şi, deodată, a trecut în lumea de dincolo de timp, în veşnicia de unde venise!

GEORGE DANCIU

25

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

„OMUL ALES NU MOARE NICIODATĂ” ARCADIE HINESCU „Venim pe lume cu un dureros privilegiu: acela de a ne trăi viaţa într-o frumoasă iluzie, de-a lua drept realitate exterioară acest sentiment lăuntric al nostru despre viaţă, schimbător şi van, după timpuri, după împrejurări, după noroc.”

Luigi Pirandello ncerc să redau o părticică din portretul omului Arcadie Hinescu, prin prisma clasificării oamenilor în funcţie de deosebirile dintre ei, clasificare făcută de aristocratul gândirii filosofice a secolului al XVIII-lea, Arthur Schopenhauer, şi anume: 1. Ceea ce este cineva (personalitatea); 2. Ceea ce are cineva (averea); 3. Ceea ce reprezintă cineva (cum este văzut de către cei din jur). În ceea ce priveşte punctul 1 şi 2 – personalitatea şi averea – aceste aspecte se regăsesc în cuvântul altor apropriaţi, prieteni ai familiei. În ceea ce priveşte modul în care l-am perceput eu pe Arcadie Hinescu...

După absolvirea Facultăţii am fost repartizată la Combinatul Forestier Blaj în calitate de jurist. Era anul 1974 iar Şeful Serviciului Planificare era ing. Arcadie Hinescu. Încă de la început am colaborat foarte bine, cu atât mai mult cu cât pe lângă activitatea propriu-zisă, fiecare aveam şi alte preocupări extraprofesionale, în general ştiinţifico-culturale: am participat activ la simpozioane, am scris articole, am aniversat şi comemorat oameni de ştiinţă şi cultură, am întocmit diverse materiale bibliografice pentru concursuri şi festivaluri culturale. În anul 1979, după absolvirea şcolii de partid (3 ani), unde am fost colegi, Arcadie Hinescu este numit Director al Combinatului, iar eu mi-am terminat stagiul, fiind consilier juridic.

Am continuat să lucrăm foarte bine, directorul consultându-mă în orice problemă. Îmi amintesc că imediat după aceea m-a invitat în birou şi mi-a comunicat faptul ca în fiecare zi de joi voi avea o oră emisiune la staţia de radioficare a întreprinderii, emisiune ce se va intitula „Curier Juridic”.

Emisiunea începea la ora 1100 cu un cântec, continua cu materialul juridic propriu-zis, apoi urma un alt material, monden, iar finalul era evident, tot muzical. Era o muzică frumoasă, plăcută, necesară. Şi astăzi, dacă merg pe stradă şi aud o melodie, un crâmpei dintr-un cântec vechi cântat la Staţie, trăiesc anumite momente, revăd chipuri, împrejurări, situaţii...

Nici nu-mi dau seama că melodia nu se mai aude de mult.

A fost coleg cu toţi, nu s-a purtat niciodată ca un şef.

Nu l-am văzut ţipând, nu l-am văzut supărat, nu ştiu să fi sancţionat pe cineva. În majoritatea timpului studia în sala de protocol. Era la zi cu tot ceea ce se-ntâmpla, aş putea spune chiar cu ceea

Î

ce va urma. Aşa cum spunea Petrarca: „Nu mai simt altă plăcere decât de a învăţa”.

Ulterior, a plecat din Combinat, fiind profesor la Liceul Industrial, aparţinând Combinatului, apoi profesor universitar la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, iar eu am plecat la Universitatea Politică şi de Conducere din Cluj.

Ne-am reîntâlnit după Revoluţie, în aprilie 1990, la Sibiu, unde împreună cu Prof. Buzaşi am participat la Adunarea generală de continuare a activităţii Asociaţiunii transilvănene „Astra”.

La data de 21 aprilie, în cadrul Adunării generale de la Sibiu s-a hotărât reînfiinţarea despărţământelor, Blajul fiind cel de-al doilea (primul a fost Despărţământul Dej).

La Adunare au participat: Dumitru Abrudan (primul preşedinte), Victor Grecu, Dumitru Acu, Nicolae Gastone, dar şi personalităţi astriste care nu mai sunt printre noi: jurist Virgil Cugerean (Orăştie) şi Ioan Maniţiu (Sibiu).

Ulterior, la data de 3 mai 1990, pentru îndeplinirea Planului de măsuri stabilit în Adunarea de la Sibiu, a avut loc prima Adunare generală „Astra” Blaj, unde au fost înfiinţate secţiunile: istorie, muzică, literatură (D-na Silvia Pop – preşedinte), ştiinţifică (Dl. A. Hinescu), iar subsemnata a fost aleasă preşedinte al Despărţământului Blaj.

La data de 30 ianuarie 1992, la Biblioteca documentară Blaj, a avut loc un simpozion cu tema „Alexandru Lupeanu-Melin – 55 ani de la moartea sa”, unde au fost prezentate referate de către C. Tatay-Baltă, I. Buzaşi, A. Hinescu şi subsemnata, în prezenţa viitorului cardinal Al. Todea.

Redau un fragment din referatul prezentat atunci: „Blajul plânge. S-a rupt din sufletul lui o fărâmă de nepreţuit, de neînlocuit. Alexandru Lupeanu-Melin, dascălul, gazetarul, scriitorul, românul entuziast şi cel mai autentic blăjan s-a dus pe drumul dreptăţii.” „Unirea”, 9 octombrie 1937 Revenind la omul Arcadie Hinescu, pot spune că în tot ceea ce a făcut şi-a păstrat inima curată şi plină de cele mai alese sentimente, a privit oamenii cu inima deschisă.

A avut – cel mai de preţ dar – soţie şi copil (fiică), şi aceştia l-au avut pe el.

La acest punct (averea) îi putem menţiona şi pe prieteni. Nici unul nu-l va uita. Pentru că „omul ales nu moare niciodată” (proverb persan). Închei cu modesta convingere că, în limitele cerinţelor unui scurt articol, am redat câteva, frumoase şi de neuitat, momente petrecute împreună cu Arcadie Hinescu.

Judecător, MARIA BELDEA

26

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

110 ANI DE LA NAŞTERE IOAN MICLEA SI JACQUES MARITAIN

O

istorie a filosofiei româneşti interbelice, avându-i în centru pe Lucian Blaga, D.D.Roşca, Emil Cioran, Constantin Noica sau Nae Ionescu, nu poate face abstracţie de o orientare filosofică mai puţin prizată în epocă, dar având puternice rădăcini în mediul catolic religios din România, neotomismul, al cărei strălucit reprezentant a fost profesorul blăjean Ioan Miclea. El reprezintă treapta cea mai înaltă pe care a atins-o vreodată filosofia blăjeană, din timpurile când acolo Simeon Bărnuţiu a hotărât să propună disciplina în limba română şi până la nivelul epocii interbelice, când filosofia predată aici a trebuit să ţină pasul cu inflorescenţa filosofică a timpului. Dacă filosofii români s-au arătat interesaţi de sensurile plurale oferite de gândirea unui Heidegger sau Kirkegaard, de bogăţia de forme şi faţete ale morfologiei culturii şi ideile lui Spengler, Keyserling, Rigl, de profunzimea dialecticii hegeliene şi repercusiunile „existenţei tragice” în planul culturii şi vieţii publice, alţi filosofi, între care şi Ioan Miclea, s-au lăsat atraşi de existenţialism şi neotomism. După ce în anii 1925-1929 a studiat teologia la Blaj, părintele Ioan Miclea a funcţionat ca preot la Vaidei, apoi ca profesor la Tg.Mureş şi Blaj, ca, în anii 1943-1944, după o lungă perioadă în care s-a afirmat pe teren publicistic să urmeze cursurile Facultăţii de Filosofie din Cluj-Sibiu, susţinându-şi teza de licenţă cu profesorul renumit şi apreciat Lucian Blaga cu titlul Coordonatele culturii medievale, în care aplica o serie de teze şi opera cu o serie de concepte blagiene. Anii aceştia i-au prilejuit şi contactul cu alte direcţii şi orientări filosofice, asupra cărora meditase încă de pe băncile facultăţii, din perioada 1934-35, când se apropiase tot mai mult de fenomenul filosofic religios, scriind despre valoarea educativă a religiei, despre pedagogia creştină şi pedagogia laică, despre rolul penitenţei din punct de vedere pedagogic, despre „columnele filosofiei creştine”, temeiurile filosofiei creştine şi specificul acesteia etc., la baza căror meditaţii a aşezat în mod apăsat filosofia lui Jacques Maritain, despre care a publicat o carte de bună ţinută ştiinţifică în 1939 sub titlul Jacques Maritain, omul, filosoful şi creştinul.

Alte studii publicate în presă au venit să întărească şi să dea un nou contur acestei preocupări, dacă am aminti doar pe cele intitulate tiinţa modernă şi tomismul, Jacques Maritainfilosoful, Tangente româneşti la filosofia creştină, Filosofia tomistă la români, Tomismul nu este filosofia creştină?, Bergsonianism şi tomism etc., între care unele publicate la Paris, în Franţa, cum ar fi Jacques Maritain dans la pensée roumaine d' entre les deux guerres (1971) şi La Philosophie de l' existentialisme authentiquement chretien, Etienne Gilson, care au apărut în revista „La pensée catholique”. In urma acestor demersuri între cei doi filosofi s-a instituit un dialog epistolar de durată, în care fiecare s-a îmărtăşit din harul meditativ al celuilalt, filosoful francez numindu-l pe prietenul său din România drept cel mai strălucit gânditor român al contemporaneităţii. Alţi remarcabili gânditori neotomişti, precum Etienne Gilson de la Academia Franceză, apoi Garrigou-Lagrange şi Danielou de la Institutul Internaţional de Filosofie „Jacques Maritain” din Roma, cardinalul Journet de la Vatican i-au cerut spre publicare noi studii de filosofie, primite în mod clandestin din ţară, pe care i le-au publicat în prestigioase reviste occidentale. Reputaţia lui în domeniu a fost recunoscută şi cu ocazia congresului de filosofie neotomistă de la Paris sau de cel din ţară din 1960, când o parte din congresmeni s-au oprit la Blaj să-l vadă şi să-l cunoască

pe „marele filosof român Ioan Miclea”, care, împlinise de curând 80, ocazie cu care primise şi binecuvântarea papei Ioan Paul al II-lea.

Apropierea lui Ioan Miclea de neotomism s-a făcut în urma unui examen foarte serios de conştiinţă, dar şi de analiză sistematică şi profundă a stadiului la care a ajuns filosofia românească până în acel moment şi la ce soluţii a oferit ea în ceea ce priveşte teoria cunoaşterii. In lucrarea sa Tangete româneşti la filosofia creştină (Blaj, 1942), el a încercat să întreprindă o radiografie foarte exactă a tezelor filosofilor noştri mai importanţi în metafizică, logică, epistemologie, filosofia practică etc. spre a găsi puncte de contact cu ideile creştine de-a lungul a unui secol şi ceva de gândire românească creativă. Sunt analizate ideile lui C.RădulescuMotru, Vasile Conta, P.P.Negulescu, Ion Petrovici,Eugeniu Sperantia, Mircea Florian, Lucian Blaga, N. Bagdasar, D.D.Roşca, Dan Bădărău, Petre P.Ionescu etc., concluzia lui fiind una firească: „Concepţia tomistă fiind o filosofie a Fiinţei este cea mai categorică dezminţire a nihilismului intelectual şi moral, este diametral opusă principiilor filosofiei moderne şi peste categoriile de valori cunoscute, ea introduce o nouă valoare intelectuală şi morală: Sfinţenia”.

Postura de apărător al concepţiilor creştine în filosofie poate fi identificată în alte studii elaborate din această perioadă. Astfel, în 1943, el a dat la iveală broşura Filosofiile şi filosofia creştină, cu subtitlul Pentru ce este tomismul filosofia creştină?, în care filosoful blăjean a înceracat o nouă poziţionare faţă de filosofiile cunoscute şi o pleadorie pentru o mai bună prizare a ideilor lui Jacques Maritain, fapt realuat şi într-o altă lucrare a sa, cea intitulată Realismul în filosofia românească (Blaj, 1944). In anii războiului a publicat două cărţi de oratorie bisericească, Ecouri din veşnicie. Reflecţii pe marginea Evangheliilor din toate Duminecile anului , în care a pledat pentru păstrarea valorilor de căpetenie ale fiinţei umane şi a rolului credinţei în despovărarea omului. Noile schimbări din ţară, produse de ocupaţia sovietică şi de ofensiva anti-democratică şi antireligioasă îi vor prilejui gânduri amare şi o retraşare a omului, tot mai încolţit de puterea administrativă, pe aliniamentele unei gândiri democratice şi demofile, total opusă regimului dictatorial înscăunat. Nu mai surprinde pe nimeni faptul că în ele vorbeşte despre drepturile şi libertăţile persoanei, că discută ideea de libertate şi cea de democraţie, că amplul proces demagogic şi de încălcare a demnităţii fiinţei umane la care asistă îi repugnă şi îl revoltă. De aceea se va desolidariza în termeni categorici de totalitarismele de orice fel, scriind: „In statele cu regim totalitarist persoana omenească a ajuns o tragi-comică caricatură a cărui ţeastă este evacuată de de întreg conţinutul cerebral (...). In statul totalitar vei găsi o imensă masă calculată, măsurată, înregimentată şi comadată, o masă de indivizi...”, pe când „Democraţia înseamnă regimul, expresie a voinţei liber exprimate de către poporul constituit din adevărate persoane”. Pledând pentru vaorile democratice, Ioan Miclea nu uită să sublinieze că multe dintre ele sunt de soginte creştină, căci între democraţie şi biserică nu există nici un antagonism, iar societatea nouă nu se poate clădi fără aportul acesteia: „O politică dacă n-are acest ideal, nu va reuşi să-l umanizeze niciodată, fiindcă omul nu se umanizează cu adevărat decât atunci când se ridică peste sine, peste natură şi atunci e creştin. Filosofia politică a creştinismului are ca ideal înălţarea omului şi nu coborârea lui.

Acestui ideal i se subordonează toate principiile, valorile şi

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012 metodele politice, binele comun, idealul de clasă, statul sau regimul sunt bune ori rele dacă favorizează ori împiedecă ieşirea omului din animalitate.”

In contrast cu constrângerile din ţară, cu ofensiva declarată împotriva a tot ceea ce era burghez, tradiţie, biserică, credinţă, cultură, cuvântul lui Ioan Miclea condamna şi avertiza. Intr-un moment în care se săvârşea un adevărat genocid la adresa poporului român, când adevăraţii lui coducători erau aruncaţi în închisori, duşi la Canal şi exterminaţi, în momentul în care lupta de clasă căuta exploatatori şi duşmani peste tot, Ioan Miclea n-a ezitat să apere valorile colective ale neamului, substanţa sa activă, de permanenţă.

Prin el vorbea însăşi raţiunea neamului, tradiţia militantă a Bisericii greco-catolice.

Dacă Dumitru Stăniloe poate fi socotit alături de Nichifor Crainic reprezentantul cel mai de seamă al gândirii filosofice ortodoxe, acelaşi lucru se poate spune despre Ioan Miclea care a reprezentat latura catolică a gândirii religioase româneşti. Adâncind de la an la an alte zone ale spiritualităţii şi meditaţiilor creştine, el a scris şi alte studii interesante, dar care, din păcate, n-au putut vedea lumina tiparului la timp, cum ar fi: Metafizica realităţii integrale, Premisele unei culturi creştine, Filosofia creştină şi filosofia românească, Jacques Maritain.Viaţa, Jacques Maritain.Opera, Etienne Gilson:Viaţa şi opera, Teoria originalităţii în filosofie, Logica sistemelor filosofice, Prolegomene la o metafizică realistă etc. Lista lucrărilor redactate în această perioadă, dar care nau putut vedea lumina tiparului din cauza cenzurii comuniste, cum ar fi: Mărturisiri filosofice şi literare, Despre eternitatea şi non-eternitatea lumii, tiinţa şi ateismul, Galeria filosofilor. Portrete fără model, Primul principiu al termodinamicii şi creaţiunea, Cine este Maritain? Expansiunea gândirii sale, Jacques Maritain: intuiţia în artă şi poezie, Filosofia intuiţiei, Primele principii ale gândirii logice, Materialismul istoric, Definiţia materiei, Concepţii artistice care îşi depăşesc creatorii, Metafizica răului,Distracţii filosofice, Rolul imaginaţiei în creţia ştiinţifică, Dialectica şi legile gândirii, Materialismul dialectic şi realismul tomist, Dreptul nostru la disperare, Prolegomene la Teilhardism, Introducerea în sfinţenie, Tragedia cunoaşterii, Dialectica şi gândirea magică, etc. Câteva dintre acestea vădesc şi un apetit literar bine conturat, cu reîntoarceri şi popasuri esenţiale din viaţa sa, cum ar fi: Aşa a fost odată. Amintiri din copilărie, Aventurile lui Pipu-poveste, Ceva despre mine. Jurnal, Fragmente de Jurnal: din anii de încercare, Gânduri în comprimate.

Aforisme, paradoxuri ..., Geniul cocoşatului, încercare de roman etc., cele mai multe necunoscute nici până azi publicului cititor.

Meritul cel mai de seamă al filosofului Ioan Miclea a fost însă acela de a fi dat consistenţă „filosofiei creştine”, oferind argumente dintre cele mai pertinente pentru a lua în consideraţie o atare ramură a filosofiei. Intr-un amplu articol din „Cultura creştină” din 1937, el a fundamentat principiile filosofiei creştine, dovedind o desăvârşită pătrundere în complicatul mecanism al logicii filosofice privitoare la raportul dintre religie şi ştiinţă. Plecând de la afirmaţia lui Georges Duhamel, potrivit căreia „Creştinismul e o doctrină care răspunde la toate necesităţile. Are o metefizică, o morală şi chiar o politică”, Ioan Miclea s-a străduit să deceleze zonele de întrepătrundere dintre cele două domenii ale vieţii şi cunoaşterii, plecând de la termenul de „adevăr revelat”, arătând că în creştinism instrumentul cunoaşterii este credinţa, iar scopul adevărul revelat, deoarece „nu se găseşte un singur adevăr revelat care să oprească pe om a cugeta în voie”. Această vastă posibilitate de investigare a naturii a fost subliniată la

27 timpul său de Toma de Aquino, pe baza formulărilor lui putându-se afirma o filosofie creativă, tomismul, resuscitat la nivelul epocii moderne prin neotomism de filosofi creştini precum Jacques Maritain şi Etinenne Gilson. Pentru aceştia, filosofia are în vedere imanentul,iar teologia transcendentul, filosofia tomistă cuprinzând şi aspectul empiriologic al realităţii. In timp ce ştiinţa tinde la constatare, filosofia merge spre explicare, iar filosofia tomistă este preocupată numai de aspectul inteligibil al lucrurilor. Pentru filosoful blăjean „ştiinţa modernă confirmă adevărul filosofiei tomiste că o cunoaştere reală nu se poate dispensa de substratul ontologic al realităţii şi cu aceasta ştiinţa actuală întâlneşte concepţia tomistă”. Peste tot ştiinţa are în vedere realitatea descifrată, dar filosofia tinde să cunoască lumea şi dincolo de ea, vizând aspectul ontologic al realităţii şi suprarealităţii. A descoperit în filosofia lui Maritain multe răspunsuri la întrebările care îl frâmântau. In fragmentul autobiografic Crâmpeie din viaţa mea, el se destăinuie: „Dorul de a pătrunde şi de a cunoaşte tainele existenţei m-a muncit toată viaţa. Am căutat cu înfrigurare răspuns la marile întrebări existenţiale: Ce eşti? De unde eşti? Unde mergi? Ce este lumea aceasta? A existat vreodată un moment în care nimic nu a fost? De ce există ceva, când e mai uşor să nu existe nimic? Am meditat, am studiat, am cercetat, am scris, am şi publicat unele din rezultatele frământărilor mele. Lumina mi-a venit din partea gândirii tomiste care îmi împăca exigenţele raţionale cu cele ale credinţei creştine. Drumul parcus a fost lung şi greu. Dar toate eforturile au fost compensate prin bucuria adevărului... gaudium de veritate, cum îi spune sfântul Augustin...m-am oprit la „miracolul elin”, adică la cei trei mari: Socrate, Platon şi mai ales Aristotel,legislatorul şi scafandrul gândirii omeneşti. Cred că gândirea aristotelico-tomistă nu va putea fi depăşită, dar nici măcar egalată vreodată. Am fost apoi fermecat de comorile inepuizabile ale gândirii medievale, de varietatea, amploarea şi profunzimile ei...Dar neastâmpărul care m-a caracterizat nu m-a lăsat în pace până când am epuizat şi gândirea modernă şi cea contemporană, unde nu am găsit decât lucruri cunoscute, prezentate într-o formă nouă, şi, de multe ori, o negaţie a acestora. Am cercetat valoarea raţională a noilor sisteme filosofice ca: existenţialismul, fenomenologismul, structuralismul şi theillardismul, în care, în toate, licăririle de adevăr sunt întunecate de sofisme calificate...”

Răspunsul l-a primit, aşa cum am spus mai sus, din partea neotomismului şi a lucrărilor lui Jacques Maritain, deprinzând de acolo convingerea deplinei armonii dintre adevărul descoperit de raţiune şi cel revelat de Creator. Incă de la Toma de Aquino (1225-1274) s-au pus baze temeinice pentru cunoaşterea naturii care-l înconjoară pe om, în acord cu neistovita nevoie de cuprindere umană, care are nevoie permanentă de certitudini, aceasta fiind deopotrivă pornită de la cugetarea întemeiată pe realitatea cunoaşterii omeneşti şi pe cea relevată , venite din intelectul divin, intelect existent dinaintea lumii. Problema cunoaşterii este văzută de el ca o problemă esenţială şi multe din sistemele filosofice de aici se despart, socotind fie că eul nostru conştient ar fi un produs al materiei, fie că el nu e capabil de adevărata cunoaştere, punând la îndoială posibilitatea oricărei certitudini rezultate din gândirea omenească. Pe aceste considerente nu poate fi acceptat materialismul ateu şi nici idealismul, care consideră că realităţile pe care le cunoaştem ar depinde doar de intelectul nostru. Pentru Ioan Miclea cunoaşterea nu poate fi redusă la fenomene, şi ca atare trece la critica sistemelor eclectice, care nici ele nu răspund în totalitate întrebărilor fundamentale. Or el are în vedere faptul că „Orice judecată de valoare este o

28 judecată de atribuţie şi nu se poate concepe nici un atribut al unei fiinţe, înaintea fiinţei”. Fiinţa este ceea ce este, nu poate să fie şi să nu fie în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, specificitatea acesteia fiind o trăsătură de bază a ei. Sfântul Toma a arătat însă că avem de-a face cu un acord deplin între adevărul raţiunii naturale a omului şi adevărul raţiunii divine. Oamenii sunt astfel încrezători în posibilitatea cunoaşterii lumii materiale prin simţuri, dar şi prin gândire, fiind convinşi că universul nu se poate reduce exclusiv la gândirea sa. In consecinţă, Ioan Miclea formulează câteva adevăruri: - filosofiile în totalitatea lor nu pot fi false,căci astfel ne-am îndoi de raţiune - nu toate filosofiile sunt adevărate, căci intelectul uman nu posedă capacitatea de cunoaştere absolută - filosofia cea mai aproape de adevăr nu poate fi opera unui singur om, ci a mai multora Pe aceste considerente, el a respins doctrinele dizolvante (kantianismul, intuiţionismul, panteismul, imanentismul) şi a crezut în capacitatea omului de a judeca în acelaşi timp şi subiectul şi obiectul, în sensul colaborării dintre aspectul ontologic şi cel psihologic, vorbind despre „o nouă orientare în ştiinţa modernă” (1943), unde spunea: „ o cunoaştere reală nu se poate dispensa de substratul ontologic al realităţii şi cu aceasta ştiinţa actuală întâlneşte concepţia tomistă”. Ce este în ultimă instanţă „o filosofie creştină?” se întreabă el şi tot el răspunde: „Condiţia cea mai elementară pe care trebuie să o îndeplinească o filosofie creştină pentru a putea fi numită – într-un sens oarecare- creştină, este ca această filosofie s facă posibilă justificarea raţională a existenţei fundamentului religiei creştine, a lui Dumnezeu, a Revelaţiei şi a lui Hristos; cu alte cuvinte să atribuie cunoaşterii omeneşti valoare nu numai logică, subiectivă, ci şi ontologică, obiectivă; să admită atât existenţa raţiunii cunoscătoare cât şi realitatea obiectivă a obiectului cunoscut, din unirea cărora rezultă adevărul”. Răspunsul lui în această chestiune este clar şi anume că „nu numai în planul realităţii, dar şi în chip teoretic tomismul este filosofia creştină; celelalte sunt mai mult sau mai puţin filosofii, fiindcă sunt mai mult sau mai puţin creştine”. In cărţile pe care le-a scris, Maritain a venit cu argumentele cele mai bogate şi mai credibile pentru a demonstra acest lucru, deoarece filosofia sa „este o filosofie esenţialmente sintetică şi asmilatoare, singura care încearcă o operă de continuitate şi de universalitate”. De continuitate, pentru punctul de plecare este găsit în filosofia lui Aristotel şi de universalitate pentru că plecând de la filosofia lui Toma de Acquino, ea răspunde la toate întrebările creştinului. „E destul să fie lucruri, pentru ca Dumnezeu să fie inevitabil. Să dăm unui fir de muşchi, celei mai mici furnici, valoarea de realitate ontologică şi numai putem scăpa de mâna înspăimântătoare care ne-a făcut” spunea Maritain. Ca atare, opera înfăptuită de el spunea Ioan Miclea, „Este cea mai grandioasă analiză şi cea mai penetrantă scobire în misterul cunoaşterii, care când îşi atinge apogeul dintr-odată, ca la un semn magic, se transformă în cea mai universală sinteză”.

Cartea pe care i-a consacrat-o în 1939, cu titlul Jacques Maritain omul, filosoful, creştinul, vine să expliciteze pe larg modul în care neotomismul lui Maritain a devenit o filosofie creştină şi catolică, conciliind imanentul cu transcendentul, şi acordând o mare atenţie raportului dintre Dumnezeu şi om, susţinând nemurirea sufletului şi existenţa revelaţiei divine, pe baza silogismului: „Dumnezeu există cu mai mare certitudine decât oricare adevăr demon-

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012 strat matematic, ştiinţific sau filosofic”. Plecând de la aceste consideraţii, el a şi redactat în 1946 la Blaj un manual intitulat Apologetica religiei creştine, în care rezumă chintesenţa concepţiei sale filosofice şi oferind Blajului importanţa pe care el a avut-o în istoria poporului român. Astfel, el afirmă că „Din unirea cu Roma s-a născut leagănul românismului”, iar românescul Bisericii Unite a culminat cu pregătirea şi săvârşirea celor două mari revoluţii naţionale, de la 1784 şi 1848, Blajul credinţei catolice fiind considerat ca „un impuls profund /ce/ este în mijlocul tuturor slăbiciunilor şi contradicţiilor omeneşti, o palpitaţie a inimii lui Dumnezeu în inima istoriei noastre”.

Acest punct de vedere l-a susţinut şi în cartea sa din 1947 intitulată Elemente de politică creştină, prin care voia să opună ideilor comuniste în expansiune credinţa în valoarea omului şi a raţiunii sale, omul fiind sinteza desăvârşită dintre lumea materială şi cea spirituală, iar libertatea omului este supremul lui atribut. Accentuarea ideii dreptului la „libertate” a omului în 1947 merge la el mână în mână cu sublinierea importanţei cărţilor lui Maritain (”Lumea cărţilor lui este lumea ideilor mari”), fapt care nu putea decât să deranjeze autorităţile comuniste, ce porniseră tocmai atunci goana împotriva a tot ceea ce amintea de trecut şi de credinţă, declanşând un vast proces de cenzurare şi interzicere a cărţilor, prin epurarea şi arderea lor în pieţe sau pe malul Târnavelor. Spiritualitatea degajată de scrisul lui Maritain i-a întărit însă şi mai mult credinţa în biruinţa finală, i-a fortificat conştiinţa şi puterea de luptă de a putea trece peste vremelnicie, după cum declară: „Maritain m-a introdus în labirintul complicatelor chestiuni filosofice fiindu-mi întâi pietrele de temelie şi de hotar; astfel din dascăl devine părintele meu, confesorul meu.”

Toate lucrările filosofice semnate de Ioan Miclea poartă în ele sunetul pur şi exemplar al unei credinţe religioase curate şi nealterate. Prin ele, lumea lui Dumnezeu devine mai mare şi mai liberă, mai plină de mistere şi de bucuria de a trăi întru şi sub semnul Spiritului Sfânt. La cele publicate de-a lungul anlor se adaugă o mulţime de manuscrise, care se cer pubicate şi studiate cu osârdie, spre a fixa cât mai bine şi mai temeinic locul lui Ioan Miclea în filosofia românească, într-un timp în care şi alţi filosofi români, precum Nae Ionescu, Mircea Eliade, Ioan Petrovici, Nicolae Roşu sau Nichifor Crainic s-au împărtăşit şi ei din filosofia lui Jacques Maritain. Meritul lui este acela de a o fi făcut cunoscută la noi, şi de a-i fi dat amploarea şi importanţa care i se cuvenea, chiar şi atunci când ştia că nu e pe plac autorităţilor oficiale şi când ştia cu certitudine că ele nu vor fi publicate în timpul comunismului. Retras în chilia sa de anahoret din Blajul ideilor şi suferinţelor lui, Ioan Micle a avut puterea să reziste oricăror presiuni, imixtiuni şi constrângeri, continuând să scrie, să mediteze şi să adâncească teoriile filosofice la care a ţinut toată viaţa, iar atunci când condiţiile i-au permis, a ridicat glasul pentru apărarea drepturilor seculare ale Bisericii Greco-Catolice şi implicit ale lui homo cogitans, pe care n-a încetat nici o clipă să nu-l reprezinte. In ciuda tuturor opreliştilor, a numeroaselor percheziţii şi ameninţări, Ioan Miclea a continuat să rămână neclintit la datorie, el reprezentând, prin profunzimea ideilor şi argumentaţia lucidă promovată, nivelul cel mai înalt atins în filosofia românească de spiritul şi gândirea creatoare a Blajului.

MIRCEA POPA

29

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

MIRCEA GANGA – 60 DE ANI MATEMATICIAN, PROFESOR ŞI PUBLICIST

M

ircea Ganga s-a născut în 24 septembrie 1952, fiul lui Ioan şi Maria (agricultori din Crăciunelul de Jos - Alba). Urmează clasele primare în satul natal, Crăciunel, profesor fiindu-i Emil Moşneag căruia îi datorează pasiunea pentru studiul matematicii. Între anii 1967-1971 este elev la Liceul teoretic „Iacob Mureşianu” unde îi are ca profesori şi diriginţi pe profesorii de matematică Dărămuş Simion şi Balu Ioan. În anul 1972 intră prin concurs la Facultatea de Matematică Fizică, a Universităţii din Bucureşti, unde studiază 4 ani plus încă un an de specializare pentru a ocupa un post în industrie. În ultimul an de facultate se căsătoreşte cu Margareta. Fiica lor, Isabela, absolventă a Facultăţii de Știinţe Economice, specializarea Relaţii externe, în prezent lucrează la o Bancă Centrală din Londra, Anglia.

A fost analist programator la Cabinetul Petrochimic Brazi (2 ani), după care a ocupat prin concurs postul de profesor de matematică la Liceul „I.L.Caragiale” din Ploieşti. Între anii 2006 – 2008 renunţă la catedră şi se ocupă doar de editarea de manuale. În 1985 editează culegeri la Ed. Tehnică şi începând din 1996 editează manuale şi în acelaşi an 1996 înfiinţează editura MatPress.

Mircea Ganga se stinge la vârsta de 56 de ani, în 17 octombrie 2008.

Mircea Ganga rămâne în conştiinţa elevilor şi colegilor săi un om cu totul deosebit, în sensul că avea o singură pasiune, matematica şi, indiferent ce discuţie începeai cu dânsul, subiectul aluneca, invariabil, spre matematică. Remarcabile şi permanent actuale, utile generaţiilor de astăzi sunt manualele şi culegerile de matematică publicate, în special: Elemente de Analiza Matematica, cls a XI-a, Ed. Mathpress, Sisteme de ecuaţii în liceu, cls IX-XII, (1996), Teste de algebra si analiza matematica pentru clasele IX-XII, bacalaureat si admitere în învăţământul superior (1993), Teste de geometrie, Ed Tehnică Bucureşti (1992) . In semn de profund omagiu, cu prilejul aniversarii a 60 de ani, Colegiul Naţional ”Inochentie Micu Clain” organizează Concursul interjudeţean de matematică ce-i poartă numele (ediţia a III-a, 2012).

Concursul se bucură de aportul ştiinţific al prof. univ. dr. Dumitru Acu, de la Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu, preşedintele Asociaţiunii ASTRA, prof.

Mircea Trifu, Secretar General al Societăţii de Ştiinţe Matematice din România, prof. univ. dr. Daniel Breaz – rector al Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, prof. Ionel Trifon, Inspectoratul Şcolar Judeţean Alba, preşedintele filialei SSMR Alba.

Subiectele şi baremele au fost elaborate de o comisie formată din: prof. univ. dr. Dumitru Acu, prof.

Mircea Trifu, prof. Ioan Ghiţă, prof. Ciprian Cipariu.

De precizat că, la fiecare clasă, o problemă este selectată din Gazeta Matematică veche.

Corectarea lucrărilor au asigurat-o profesori de matematică din judeţul Alba precum şi studente la matematică-informatică în cadrul UBB Cluj Napoca, foste eleve ale colegiului nostru.

La concurs au participat elevi pasionaţi de matematică de la colegii din Alba Iulia, Sebeş, Aiud şi Blaj, majoritatea elevi cu rezultate deosebite la olimpiada de matematică. Programul zilei de 12 mai a inclus, după cele trei ore alocate concursului, vizitarea obiectivelor istorice din oraş şi posibilitatatea participării la manifestările ocazionate de „Sărbătoarea Libertăţii” (zilele Municipiului Blaj ) – însoţiţi de un grup de elevi coordonat de Consiliul Elevilor din IMC. Festivitatea de premiere a răsplătit eforturile elevilor cu diplome, medalii şi premii în bani. S-au acordat 27 premii şi menţiuni. La ediţia din acest an, doi elevi au câştigat Premiul „Mircea Ganga”, premiu care se acordă elevului cu cel mai mare punctaj indiferent de clasă.

Este vorba despre Breaz Valentin de la Colegiul Naţional „Horea Cloşca şi Crişan”– Alba Iulia şi Beldean Ana Călina de la Colegiul Naţional „Lucian Blaga” – Sebeş.

Premiul I: BREAZ VALENTIN Colegiul Naţional „Horea Cloşca şi Crişan” – Alba Iulia, BELDEAN ANA-CĂLINA – Colegiul Naţional „Lucian Blaga” – Sebeş, GHIŞOIU RADU – Colegiul Militar Liceal „Mihai Viteazul” – Alba Iulia, SUMĂNARIU RALUCA – Colegiul Naţional „Horea Cloşca şi Crişan” - Alba Iulia.

Premiul II: NOVĂCEAN LIGIA – Colegiul Naţional „Horea Cloşca şi Crişan” – Alba Iulia, MOGA DELIA Colegiul Naţional „Lucian Blaga” – Sebeş, TRIF CAMELIA – Colegiul Naţional „Inochentie Micu Clain” – Blaj, BURICEA DANIEL Colegiul Militar Liceal „Mihai Viteazul” - Alba Iulia.

Premiul III: EPURE LUCIAN Colegiul Naţional „Lucian Blaga” – Sebeş, ŞCHIOPU VLADColegiul Militar Liceal „Mihai Viteazul” - Alba Iulia, COROPEŢCHI IULIAN – Colegiul Militar Liceal „Mihai Viteazul” – Alba Iulia, TODESCU MIRCEA – LUCIAN – Colegiul Naţional „Lucian Blaga” – Sebeş, GABRIS MARIUS – Colegiul Naţional „Inochentie Micu Clain” – Blaj.

Felicitări organizatorilor: dir. Nicolae Dan Balu, dir. adj. Sanda Ursu, prof. Romanta Ghiţă şi profesorilor din catedra de matematică: Ciprian Cipariu, Ioan Ghiţă , Anca Marian, Dana Stan, Cornel Pacurar, Fica Stoica), laureaţilor şi multumiri pentru sprijinul acordat se cuvin: Consiliului Judeţean Alba, Primariei Municipiului Blaj, Inspectoratului Şcolar al Judeţului Alba, Asociaţiei de Părinţi „I.M. Clain”.

PROF. ROMANŢA GHIŢĂ

30

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

IN MEMORIAM LĂPUŞNEANU G. IOAN (29 IX 1937 – 21 V 2012)

E

ra aşteptat de Zilele Năsăudului la Maialul elevilor şi bineînţeles, la sesiunile de comunicări unde avea rol de moderator, dar înmărmuriţi de durere primeam trista veste a dispariţiei sale fulgerătoare. A fost prezent cu noi la toate manifestările acestor zile, prin momentele de reculegere pe care i leam dedicat Ne va lipsi mult nouă, astriştilor şi întregii comunităţi năsăudene pe care a slujit-o cu sinceritate şi credinţă. La Năsăud s-a şcolit în tinereţe şi tot aici a lucrat în calitate de profesor până la sfârşitul vieţii. Format la Universitatea clujeană s-a afirmat ca un fin intelectual, fiind un apropiat al elevilor şi un mare caracter în urbea năsăudeană în care s-a afirmat cu demnitate şi onestitate. Primul mentor spiritual i-a fost profesorul de la liceu, Octavian Ruleanu, căruia i-a dedicat o recentă carte (Octavean Ruleanu, “Himere din Ţara cu dor”). A primit Diploma de Excelenţă a Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, precum şi alte numeroase diplome de merit şi de onoare, acordate de diferite organizaţii şi instituţii culturale şi ştiinţifice precum Societatea Cultural-Ştiinţifică „Virtus Romana Rediviva” din Cluj-Napoca, Astra - Despărţămintele Bistriţa, Beclean, Năsăud, Sibiu, Iaşi, Arad... Este coautor al Micromonografiei Colegiului Naţional „George Coşbuc”, alcătuită în 1988 cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la înfiinţarea liceului, împreună cu profesorii Grigore Găzdac, Octavian Ruleanu şi Gheorghe Pleş; Este coautor al Monografiei oraşului Năsăud, vol. II; A compus CV-ul Cetăţenilor de Onoare ai oraşului: Prof. univ. Dr. Doc. Gavril Istrate, Prof.

Univ. Dr. Al. Husar, Scriitor Teodor Tanco, Prof.

Univ. Dr. Doc. Dumitru Protase, Ec. doctorand Nicolae Trifoiu, Prof. Ion Nichifor Someşan, Brigitte şi Ilja Skidelski din Austriai, Marius Urzică Ec. Andrei Pop, Prof. Irimie Burcezan, Prof. Mircea Prahase, Dr. George Trifon, Prof. Grigore Găzdac, Prof. Univ. Dr. Ironim Marţian… A editat in colaborare cu primarul oraşului ing. D-tru Mureşan, volumul „Cetăţeni de Onoare ai Oraşului Năsăud”, Editura Karuna, Bistriţa.

2009; Tot în colaborare, cu primarul şi viceprimarul oraşului, a realizat lucrarea Năsăudul sub teroarea timpului, 2011. A publicat numeroase articole în diferite reviste, ziare şi culegeri, în special studii despre Coşbuc, Eminescu şi Rebreanu, unele cu caracter politic: „Răsunetul”, „Învăţământul liceal şi tehnic profesional”, „Didactica nova”, „Dimineaţa”, „Vatra”, „Limbă

şi literatură română”, „Plaiuri năsăudene”, „Curierul năsăudean” ş.a..

Pe lângă activităţile menţionate mai sus Ioan, Lăpuşneanu a îndeplinit funcţia de preşedinte al Filialei Năsăud a Societăţii de Ştiinţe Filologice în cadrul căreia a organizat mai multe simpozioane cu ocazia Centenarului revistei Muza Someşană (1981), Centenar Octavian Goga (1982) etc. şi a participat la simpozioane organizate de această societate la Botoşani, Bucureşti, Deva, Constanţa, Craiova, Oradea, Caransebeş, Bistriţa etc. A fost preşedintele Secţiunii Literare a Despărţământului Năsăud al ASTREI şi vicepreşedinte al Despărţământului, participând la activităţile organizate pe această linie. La Adunarea generală din anul 2002, de la Săcele-Braşov, a fost ales în Comitetul Central al ASTREI; A participat cu comunicări la colocviile consacrate scriitorilor Liviu Rebreanu şi George Coşbuc. A fost redactor al revistei Tribuna ideilor şi a fost redactor şef la publicaţia Plaiuri năsăudene, în perioada 2000-2004, unde a publicat numeroase articole. De asemenea, a redactat două numere ale revistei şcolare „Muza Someşană”, iar un al treilea număr aşteaptă în manuscris; În perioada 1992-2000 a îndeplinit funcţia de consilier judeţean în cadrul Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud, membru în Delegaţia Permanentă şi secretar al Comisiei buget-finanţe. În legislatura 20002004 a fost consilier în cadrul Consiliului Local Năsăud. perioadă în care a redactat revista „Plaiuri năsăudene” şi, împreună cu primarul oraşului, ing. Dumitru Mureşan, a trecut la materializarea acţiunii de acordare a titlurilor de cetăţeni de onoare ai oraşului Năsăud, redactând primele cincisprezece referate. Activitatea culturală şi didactică, participările la simpozioane şi alte manifestări cultural-ştiinţifice a fost consemnată în presa locală de către Ioan Seni, Cornel Cotuţiu, Ioan Radu Zăgreanu, Ioan Mititean, Olga Lucuţa, Radu Sârbu, Mihai Dimiu (în „Tribuna României”). A fost menţionat în „Bibliografia istorică a României” serie apărută sub egida Academiei Române, Institutul de Istorie Cluj-Napoca şi a B.C.U. „Lucian Blaga” (Coordonator Gheorghe Hristodol) ş.a. Pe linie profesională, în cei 48 de ani cât a lucrat în învăţământ, a îndeplinit funcţiile de director, director adjunct şi diriginte la 10 clase de şcoală generală şi liceu, dintre care la două clase de profil pedagogic.

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

A fost metodist şi responsabil de cerc şi de filială a Casei Corpului Didactic Bistriţa-Năsăud. Începând din anul 1975 a fost cooptat în acţiunea de perfecţionare a cadrelor didactice, îndeplinind funcţiile de preşedinte a comisiilor de acordare a gradului didactic I la învăţători şi educatoare, de preşedinte a comisiilor de perfecţionare şi gradul al doilea. În ultimii ani de activitate didactică a predat trei cursuri (Literatură Română, Literatură pentru Copii şi Metodica Predării Limbii şi Literaturii Române) la Colegiul de Institutori Limba Engleză din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. A efectuat 136 inspecţii de acordare a gradului didactic I la învăţători şi educatoare, precum şi 12 inspecţii speciale pentru acordarea gradului I la profesori. În perioada 1990-1992 a făcut parte dintr-o comisie a Ministerului Învăţământului care avea misiunea să elaboreze o nouă programă pentru liceele pedagogice. Ioan Lăpuşneanu a fost preşedinte al Secţiunii Literare Astra de peste 20 de ani, implicat cu sinceritate în acţiunile astriste educative – cele peste 20 de adunări ale Despărţământului, adunările Astrei Centrale de la Sibiu, Braşov şi bineînţeles de la Năsăud (1991, 2010), activitatea publicistică şi editorială prestată în slujba comunităţii locale şi a Asociaţiunii Astra, activitatea de cercetare şi documentare în folosul comunităţii locale (Monografia oraşului, biografia unor personalităţi năsăudene..). Astra năsăudeană este astăzi mult mai săracă, pierzând un atât de valoros intelectual, publicist, editor, moderator, prieten şi astrist de încredere... Îl regretă Astra Centrală, filialele Astra din ţară – Sibiu, Iaşi, Blaj, Braşov, Cluj, Dej... care, prin intermediul internetului au transmis familiei îndoliate, condoleanţe şi pioase regrete... Aceleaşi senti-

31

mente le trăiesc şi alte instituţii de cultură cu care a co-

laborat fructuos de-a lungul vieţii sale... La trista despărţire i-au adus elogii binemeritate profesorul Sever Ursa (Maieru) şi Romulus Berceni (Năsăud) – veterani ai Astrei cu care a împărţit în climatul spiritual năsăudean, bucuria a numeroase fapte bine făcute şi plăcute publicului interesat... Primarul D-tru Mureşan i-a simţit lipsa la sesiunea de acordare a titlului de Cetăţean de Onoare al oraşului.., dar, susţinut de generaţiile pe care lea educat şi pregătit pentru viaţă, va putea fi o dată prezent şi dânsul, în postura de post mortem, fireşte, pentru a i se oferi binemeritata distincţie... Îi vom purta o veşnică amintire celui pe care umorul l-a însoţit până în ultimele clipe de viaţă. Fie-i plăcută aducerea aminte...

PROF. IOAN SENI

32

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

ISTORIE ŞI CRITICĂ LITERARĂ DUMNEZEU ŞI MÂNTUIREA PRIN IUBIRE: SCURTĂ PRIVIRE FILOSOFICO-CREŞTINĂ ASUPRA OPEREI „FAUST”A LUI J. W. GOETHE „Şi e paradoxul cel mai intim tulburător al filosofiei: faptul de a-şi descoperi temele ei eterne într-o nouă şi mai înaltă curgere decât a istoriei: în viaţa însăşi a spiritului. Dacă Platon te învaţă că drama filosofiei nu e numai de cunoaştere şi de năzuinţă spre ceva nou, ci şi de contemplare şi aspiraţie către ceva stabil, filosofia culminează poate, tocmai în contemplarea desfăşurării spiritului spre cunoaştere şi ceva nou.

Un mit ce ar reda imposibilitatea, nu de a fixa ceea ce devine, cât de a preface în devenire ceea ce se fixează prin contemplaţie; singur un asemenea mit ar da trup nefirescului, pe care îl numim filosofie. E mitul unui alt Narcis, care îşi contemplă curgerea sa în statornicia apelor”1. De aceea, Constantin Noica consideră că „viaţa spiritului, pe care o întâlnim ca temă permanentă a filosofiei, culminează poate tocmai în plenitudinea spirituală a conceptului”2, permiţându-şi să recurgă la definire: „filosofia este reflexie asupra vieţii spiritului”3.

Mi s-a părut potrivită această definire filosofică pentru a dezbate problematica poemului goethian despre Faust. Se supune acestei definiri capodopera literaturii germane, celebrul poem al lui J.W. Goethe, Faust? Iată o întrebare la care nu se poate răspunde în doar câteva fraze. Ce viziune asupra vieţii spiritului impune Goethe prin poemul său – altfel spus – este acesta o ilustrare a filosofiei gnostice, a filosofiei creştine sau a amândurora?

Faust al lui Goethe nu constituie o apariţie întâmplătoare în galeria capodoperelor literaturii germane şi universale, ci este rezultatul unei elaborări fără precedent în istoria literară, fiind rodul unui efort prelungit de peste o jumătate de veac din viaţa autorului. Nici subiectul nu este deloc întâmplător, se poate spune că el este o fidelă ilustrare a mentalităţii epocii în care a fost creat poemul (secolul al XVIII-lea, cunoscut îndeobşte ca secol al luminilor sau perioada iluminismului). Sau mai mult de-atât, Faust al lui Goethe reprezintă o încununare de câteva secole a preocupărilor pentru arhetipologie, ca studiu al relaţiilor dintre scriitori, dintre epoci, ideologii şi curente literare sau diferite influenţe. Mitul lui Faust reprezintă, aşa văzând lucrurile, un mit care, parafrazându-l pe Noica, preface în devenire ceea ce se fixează în contemplaţie. Spunem asta pentru că „Singura tristeţengăduită/ Omului pe pământ/ Din care moartea-i izgonită/ E că nu-i sfânt/ Geniu poţi fi, stăpân peste popoare/ Omenirii binefăcător/ Dar să trăieşti ca frunza-n tremurare/ Din iubire slugă tuturor.”4 Merită să fie consemnate câteva scrieri care tratează mitul faustic şi care preced poemul lui Goethe: Christopher Marlowe, Tragica istorie a dr. Faust (1562), Calderon de la Barca, Magul făcător de minuni (1637), Lessing, Faust, text care, din păcate, s-a pierdut, Klinger, Viaţa, faptele şi coborârea la iad a lui Faust. Se adaugă acestora numeroasele cărţi populare care prezintă legenda faustică, ca şi existenţa reală a doctorului numit Faust. Pentru a evidenţia rolul copleşitor pe care mitul faustic, înţeles ca pact cu diavolul, l-a avut pe parcursul mai multor secole, merită amintite şi

câteva cărţi fundamentale ale literaturii universale, care au urmat capodoperei lui Goethe. Astfel sunt: operele lui Byron, Manfred, Cain, cele ale lui Thomas Mann, Muntele vrăjit, Dr. Faustus, sau cele ale lui Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, Visul unui om ridicol, Fraţii Karamazov etc.

Eroul lui Goethe şi al întregii literaturi germane, Faust, este considerat un arhetip european renascentist, o voce arhetipală de care scriitorul se foloseşte pentru a critica viziunea antropologică a căderii omului în păcat/ în rău, ignorându-şi forţa proprie de a deveni un Homo religiosus.

Geneza mitului faustic se regăseşte însă tocmai în viziunea nou-testamentară creştină, mai exact în Faptele Apostolilor 8, 9-24. Simon Magul (el însuşi un arhetip, fiind considerat de către apologeţii creştini ca primul eretic şi strămoşul tuturor ereziilor) era cunoscut la Roma ca FAUSTUS, adică „cel favorizat”. În Noul Testament, apostolii „luau aminte la el, fiindcă de multă vreme îi uimise cu vrăjile lui”5, numai că Petru îl leapădă pentru îndrăzneala necugetată cu care s-a apropiat de ei: „Şi Simon, văzând că prin punerea mâinilor apostolilor se dă Duh Sfânt, le-a adus bani, zicând: Daţi-mi şi mie această putere, ca acela pe care eu voi pune mâinile să primească Duh Sfânt. Iar Petru i-a zis: Piară banii tăi, şi tu împreună cu ei!, pentru că ai socotit că darul lui Dumnezeu se dobândeşte cu bani; în chemarea aceasta tu n-ai parte şi nici moştenire pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Aşadar, pocăieşte-te de această răutate a ta şi roagă-te lui Dumnezeu, doar ţi se va ierta cugetul inimii; că-ntru amărăciunea fierii şi-ntru legătura nedreptăţii te văd că eşti!”6 Istoricul religiilor, Mircea Eliade, aminteşte despre existenţa lui Simon Magul, care „interesează mai ales prin exaltarea figurii Elenei şi a mitologiei pe care ea a inspirat-o.

Căsătoria „magului” cu prostituata asigură mântuirea universală, pentru că această căsătorie este reunirea lui Dumnezeu cu Înţelepciunea divină. Amintirea acestui excentric cuplu a născut, probabil, legenda lui Faust, arhetipul magicianului.”7 [Însoţitoarea lui Simon Magul, Elena, era considerată drept ultima şi cea mai decăzută întrupare a Gândirii lui Dumnezeu – Ennoia – şi se credea că ea fusese într-o existenţă anterioară tocmai Elena din Troia.]

De asemenea, Mircea Eliade evocă o legendă potrivit căreia „Simon a anunţat la Roma că se va înălţa la Cer înaintea unei mari mulţimi de spectatori, dar rugăciunea rostită de apostolul Petru l-a făcut să recadă în mod lamentabil la pământ”8. Aceste fapte evocate în Noul Testament şi rămase în istoria religiilor pot fi catalogate ca o primă confruntare dintre filosofia gnostică şi filosofia creştină, vorbind bineînţeles de analiza ideii prezenţei lui Dumnezeu în mitul faustic. Simon Magul se considera Mesia şi dorea să dovedească aceasta, dar a eşuat, aşa cum reiese din legenda amintită de Mircea Eliade.

Căderea a survenit tocmai datorită celei mai importante legături a omului cu Dumnezeu, datorită rugăciunii curate. Apos5

1

Constantin Noica, Schiţă pentru istoria lui Cum este cu putinţă ceva nou, Editura Humanitas, Bucureşti,1995, p. 314 2 Idem, p. 315 3 Idem, p. 325 4 Ioan Alexandru, Imnele iubirii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983, Fiul meu, p. 125

Faptele Apostolilor 8, 11, ÎPS Bartolomeu, Arhiepiscopul Clujului, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 1594 6 Faptele Apostolilor 8, 18-23 7 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, volumul 2, Editura Universitas, Chişinău, 1992, pp. 363-364 8 Idem, p. 364

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012 tolul Petru a fost un sfânt – iar rugăciunea lui a fost ascultată, pe când Simon a fost un mag, a cărui rugăciune nu putea să ajungă la Dumnezeu, deoarece: „Toţi sfinţii s-au rugat mult şi îndeamnă şi pe alţii la rugăciune. Rugăciunea este cel mai bun lucru pentru suflet. Prin rugăciune se ajunge la Dumnezeu, prin rugăciune dobândim smerenie, răbdare şi tot lucrul bun”1. Prin urmare, nu e greu de sesizat faptul că lui Simon iau lipsit credinţa în adevăratul Mesia, rugăciunea şi iubirea de Dumnezeu, virtuţi care îi vor lipsi, peste câteva veacuri, şi lui Faust al lui Goethe. Fără rugăciune curată şi fără iubire nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu. Dimpotrivă, se produce căderea sau apostazia, fiindcă Faust a fost văzut înainte de toate ca un apostat. J. W. Goethe este cel mai valoros scriitor german din secolele XVIII-XIX, care a iniţiat o mişcare cultural-filosofică, cunoscută sub denumirea de Strum und Drang. Sau altfel spus „o renaştere a Renaşterii”, ceea ce a permis scriitorului să realizeze un Faust-erou civilizator prin cunoaştere şi prin luminile gândirii (influenţă evident iluministă, secolul al XVIII-lea a promovat ideea de luminare a maselor). Ca şi Wagner sau Herder, Goethe consideră cunoaşterea academică sterilă şi nu acceptă luciditatea unei asemenea cunoaşteri. Se consideră că prin această mişcare, epoca în care a trăit Goethe a experimentat o primă emergenţă de arhetipuri refulate. Romanul Suferinţele tânărului Werther, care are un sfârşit dramatic (eroul se sinucide din prea multă dragoste!) a fost prima operă în care Goethe a ilustrat emergenţa animei – personificare a figurii feminine din subconştient. Scriitorul proiectează chipul feminin într-un spaţiu interior, psihologic. Werther, gândindu-se la iubita lui are în vedere un sentiment şi o imagine pe care le resimte puternic interior, astfel că ajunge la o dilatare a simţurilor, iar iubirea o înţelege ca o personificare a animei. Astfel înţelege şi Faust, la începutul poemului, cea mai valoroasă virtute a omului în această lume: iubirea, aspect deosebit de important pentru a purcede în analiza temei iubirii şi a mântuirii eroului lui Goethe.

Sturm und Drangperiode a fost o reacţie la iluminismul teosofic, urmare firească, am putea zice, a culturii „refulate” (stoicismul, neoplatonismul, gnosticismul, hermetismul etc) de către cultura „dominantă”, care a fost creştinismul. Între cele două tipuri de culturi a fost situată aşa numita cultură „reemergentă”, care a dezvoltat numeroase doctrine precum alchimia, magia, astrologia, kabbala, vrăjitoria, ocultismul.

Din această cultură reemergentă îşi trage seva mitul faustic.

Meritul incontestabil al lui Goethe este acela de a fi realizat, într-o epocă de renaştere culturală, o sinteză a filosofiei gnostice şi a filosofiei creştine, în care clădeşte un destin unic, cel al lui Faust. Acesta trăieşte o experienţă esenţială a vieţii, experienţa iadului prin care omul îşi poate găsi de fapt drumul spre rai. Poate doar în acest fel am reuşi să înţelegem motivul pentru care Goethe a preluat de la Lessing ideea de mântuire prin iubire a eroului (la sfârşitul poemului, Faust este prezentat într-o ipostază soteriologică).

Opera lui Goethe este văzută mai ales ca o ilustrare a gnosei iudeo-creştine: aceasta presupunea o învăţătură esoterică, prin care gnosticul constata că fiinţa sa adevărată este cea spirituală şi are origine divină. El ştie că fiinţa lui „este ostatecă într-un trup; el află, de asemenea, că locuia într-un tărâm transcendental, dar că apoi, a fost azvârlit în lumea aceasta, că înaintează rapid către salvare şi va sfârşi prin a fi eliberat din temniţa lui trupească; el descoperă, în fine, că în timp ce naşterea sa echivala cu o cădere în materie, „renaşterea” sa va fi de ordin spiritual”.2 Astfel, se poate spune că scriitorul german reia ideea filosofică de catabasis, de coborâ1

Cuviosul Siluan Ahtonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 79 2 Mircea Eliade, op. cit., p. 360

33 re în această lume, unde omul trebuie să îşi câştige mântuirea, prin eliberarea de închisoarea trupului şi ideea de urcare la cer, anabasis. Despre acest dualism catabasis-anabasis vorbeşte şi teologia creştină, pentru că Dumnezeu S-a coborât la om ca să-l reaşeze în Paradisul pierdut, prin urcarea omului la El, adică prin mântuire, deoarece „coborârea Lui este condiţia întâlnirii cu noi la nivelul în care putem primi bogăţia Lui. Coborârea Lui e condiţia îndumnezeirii noastre.”3 Altfel am putea afirma că se regăseşte şi la Goethe regula de aur a patristicii: Dumnezeu Se face om pentru ca omul să devină dumnezeu.

Faust a lui J. W. Goethe reprezintă, fără tăgadă, cea mai valoroasă operă a literaturii germane, în care se regăseşte o lume întreagă de alegorii şi de simboluri, o dramă a umanităţii înseşi. Goethe şi-a început poemul dramatic în anul 1769, când a scris aşa-numitul Fragment. După care, în 1808, a fost publicată Prima parte a operei, iar în perioada 1825-1832, Partea a doua. Poemul are câteva părţi introductive şi anume: o Închinare, un fel de invocare a muzelor sau a celebrului Cor antic, prin care Goethe actualizează în fond tema umbrelor: el invocă visele, invocă morţii şi invocă amintirile din chingile memoriei (Psianaliştii văd în această Închinare o invocare a inconştientului, o stare de transă care face posibilă reveria, pactul cu diavolul fiind ca atare o hrănire a fantasmelor inconştiente. Dar incipitul poemului nu este neapărat o astfel de stare); un Prolog în teatru, prin care scriitorul aduce în scenă trei personaje cu funcţie importantă în teatru: directorul, poetul teatrului şi actorul comic. Prin acest fragment introductiv, Goethe realizează o primă alegorie filosofico-creştină, inoculând ideea că teatrul este un univers condensat în care se experimentează destinul cosmic. Se crede că aceste personaje reprezintă simboluri ale Tatălui (care deţine puterea, precum directorul unui teatru), ale Fiului (care deţine Înţelepciunea ca Fiu al Omului şi Fiu al lui Dumnezeu, precum poetul care scrie scenariul unei piese de teatru) şi ale Duhului Sfânt (în sensul că actorul este cel care mediază între poet şi director, prin Iubirea Duhului). În acest fel, teatrul devine o scenă a creaţiei lumii întregi: cea de sus, Paradisul, şi cea de jos, iadul, între ele făcându-şi loc lumea oamenilor.

Poemul are şi un alt fragment introductiv, Prolog în cer, interpretat curent ca o metaforă complementară a prologului anterior, reflectând gândirea teosofică a epocii în care a scris Goethe. Lumea întreagă este văzută ca un spectacol cosmologic, iar pe scena acestei lumi dialoghează DumnezeuCreatorul şi Diavolul-Mefistofel. Descrierea tabloului trimite la ideea de rotire a cerurilor şi la muzica sferelor platoniciană, conform căreia lumea este guvernată de îngeri. Arhanghelii „deschid” prologul din cer: Rafael, Gavril şi Mihail. De la început, Dumnezeu îl ceartă pe Mefistofel, pentru că, deşi lumea a fost creată spre frumuseţe şi desăvârşire, din Iubirea lui Dumnezeu, Mefistofel vede o lume rea, meschină, decăzută moral (idei iluministe): „Nici astăzi tu n-ai altceva a-mi spune?/ Mereu vii numai să cârteşti anume?/ Nu-ţi este pe pământ nimic pe plac?”4 întreabă Dumnezeu. Răspunsul pe care-l primeşte: „Nu, Doamne, nu. E rău acolo şi nu tac./ De oameni mi se face milă, nu mă-ndur prin ani/ Să-i pun şi eu la chin pe-acei sărmani”5 îl determină pe Dumnezeu să-i amintească diavolului despre doctorul Faust, sluga Lui, care „dacă acum el numai tulbure-mi slujeşte,/ Curând l-oi îndruma spre lămurire.”6 Ce este Diavolul şi de ce Dumnezeu stă de vorbă 3 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, p. 45 4 J. W. Goethe, Faust, Partea I, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1962, trad. Lucian Blaga, p. 15 5 Idem, p. 15 6 Idem, p. 16

34 cu el? „Diavolul simbolizează toate forţele care tulbură, întunecă, slăbesc conştiinţa şi o fac să regreseze spre nedeterminat şi ambivalent: centru al întunericului, în opoziţie cu Dumnezeu, centru al luminii. Unul arde în lumea subterană, celălalt străluceşte în cer.”1 De ce Dumnezeu acceptă să dialogheze cu cel care este întunericul? Probabil pentru a dovedi că Lumina va birui întunericul... Convins că îl cunoaşte bine pe Faust, diavolul face pariu cu Dumnezeu că i-L va „fura” pe Faust şi este bucuros că Dumnezeu îi acceptă „oferta”, mai ales că el preferă oamenii vii celor morţi, jocul cu viaţa îi pare mai interesant. Dumnezeu, Care preştie tot, cunoaşte că Faust se va mântui tocmai prin acest vicleşug/ lucrare rea a diavolului, de aceea îl avertizează pe Mefistofel: „Dar ruşinat să stai, când îţi va fi să recunoşti,/ Că omul bun, chiar adumbrit de patimi,/ Îşi dă de drumul drept prea bine seama”2. Se regăseşte în acest Prolog o adevărată filosofie a menirii omului în această lume: omul este chemat să răspundă iubirii divine prin fapte, să-şi câştige mântuirea prin imitarea creaţiei divine, devenind el însuşi un creator de univers, un „microtheos”, deoarece „Facerea este o proiecţie a libertăţii ca voinţă de limitare. Înaintea Genezei, duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Orice act demiurgic începe cu această plutire a spiritului care-şi aproximează fapta, dar pentru a nu rămâne simplă rătăcire, el trebuie să se determine făptuind cu adevărat.”3 Ce a încercat oare să simbolizeze Goethe prin acest incipit, faliat pe trei nivele: Închinare, Prolog în teatru şi Prolog în cer? În primul rând, scriitorul a realizat o sinteză a celor mai importante teme filosofice, religioase şi literare ale epocii: existenţa lui Dumnezeu, problema binelui şi a răului, a îngerilor buni şi a celor răi, înrudirea omului cu îngerii, mântuirea prin iubire, păcatul, decăderea morală, problema sufletului care se simte „închis” în propriu-i trup etc. La o primă lectură a textelor sau gradul zero al lecturii (cum îi spune R. Barthes), se regăsesc în aceste fragmente ideile fundamentale ale gnosei creştine: „dualismul spirit/materie, divin / antidivin; mitul căderii sufletului, adică întruparea într-un corp (asimilat cu o închisoare); şi certitudinea eliberării („mântuirea”), dobândită graţiei gnosei.”4 Filosoful contemporan, Andrei Pleşu, nu acceptă ideea dihotomiei bine/rău, spirit/materie, corp/suflet etc., pentru că un efect răspândit al acestei gândiri este „postularea unui interval între Dumnezeu şi om. Or, tocmai spaţiul acestui interval este spaţiul credinţei, spaţiul unei potenţiale întâlniri între pământ şi cer. În acest interval se mişcă îngerii, urcând şi coborând, ca pe scara lui Iacob.”5 Cu siguranţă, Goethe a cunoscut ideile despre rolul îngerilor în viaţa omului, vehiculate în primele secole creştine. De exemplu, Clement din Alexandria a evidenţiat ideea că există „îngeri de dreapta”, pentru oamenii care se pocăiesc şi „îngeri de stânga” pentru cei care vor ajunge în iad. Sf. Ambrozie a admis că Dumnezeu permite răul în sensul că îl încearcă pe omul drept luându-i îngerul păzitor, ca să-l lase singur în lupta cu răul, pe care în final să îl biruiască. Dacă acceptăm aceste păreri, atunci putem spune că, în cazul lui Faust, Dumnezeu a pariat cu diavolul şi i-a luat lui Faust îngerul păzitor, l-a lăsat să se alieze cu diavolul ca să-şi câştige singur mântuirea, ştiind însă preabine că Faust se va mântui, deoarece „între înger şi om e o străveche, originară, rudenie. Au convieţuit, într-o atemporală fraternitate, în Rai, înainte de Cădere, şi se vor regăsi în 1

Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. 1, Editura Artemis, Bucureşti, 1993, p. 444 2 J. W. Goethe, op. cit., p. 17 3 Gabriel Liiceanu, Despre limită, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 196 4 Mircea Eliade, op. cit., p. 361 5 Andrei Pleşu, Despre îngeri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, pp. 20-21

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012 aceeaşi condiţie, strălucitori (quasi astra, cum spune Grigorie cel Mare), la sfârşitul timpului (Matei 22, 30). Orice cale spirituală e o încercare de a redobândi isanghelia paradisiacă pierdută cu îngerii, egalitatea cu ei.”6 Astfel se poate admite lupta omului cu îngerul, precum lupta lui Iacob, prezentată în Geneză 32, 22-32, mai ales pentru că „există, în natura îngerului, ca şi în aceea a lui Dumnezeu, o strategică „duplicitate”: îngerul este şi alături de noi, şi împotriva noastră. Iar în lupta cu Dumnezeu care se numeşte „credinţă”, ne stă alături Dumnezeu însuşi. Dumnezeu ne solicită, ne asupreşte şi ne sprijină, într-o unică acoladă mântuitoare.”7 Despre o astfel de luptă, de încercare, poate fi vorba şi în cazul lui Faust. În acest sens poate fi evocată şi viaţa Sfântului Ilie, care călăuzit de îngerul lui Dumnezeu, a trecut prin mari încercări. S-ar putea ca asocierea să pară forţată dar raportând-o la dihotomia bine/rău, ea poate aduce o altă semnificaţie veterotestamentară a „pariului” pe care Dumnezeu l-a acceptat cu diavolul pentru a-i dovedi acestuia că un om se mântuieşte în orice situaţie, dacă se pocăieşte şi dacă vrea să se mântuiască. Argumentul se poate afla şi într-o naraţiune postmodernă în care profetului Ilie i se atribuie ideea că Dumnezeu vrea binele omului chiar şi atunci când îl părăseşte pe om şi lasă răul să acţioneze asupra lui, pentru că şi răul este un bine într-un final: „Dumnezeu este atotputernic. Poate orice şi nimeni nu-l poate opri, căci altfel, ar fi trebuit să existe cineva mai puternic şi mai mare ca El şi atunci eu m-aş fi închinat la acel Cineva mai puternic (...). Dar pentru că puterea Lui n-are margini, a hotărât să facă numai Bine. Dacă am spune povestea până la capăt, sar vedea că, uneori, Binele poate lua forma Răului, dar tot Bine rămâne şi face parte din planul creat de El pentru omenire. (s.n.)”8 Prolog în cer este însă un incipit interpretat tradiţional ca fiind inspirat din Cartea lui Iov, o capodoperă a Vechiului Testament dar şi a literaturii universale în genere, sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru toate operele care tratează tema suferinţei omului celui fără de vină. Iov este o denumire provenită din ebraică, Iyov, şi însemna „duşman”. Ca şi la Goethe, şi în textul biblic are loc un Prolog în cer de care „se foloseşte” diavolul; acesta dialoghează cu Dumnezeu şi îi cere să i-L dea pe Iov, ca să dovedească că este „drept vrăjmaş” al Domnului. Pariul este mai greu acceptat: ca şi cu Faust, iniţial Dumnezeu se îndoieşte de comportamentul dreptului Iov, gândindu-se că Iov ar putea să cedeze „probelor” la care îl supune diavolul. Apoi acceptă pariul dar datorită insistenţelor celui Rău, chiar dacă Dumnezeu ştie că Iov va avea parte de suprema suferinţă. Alesul pe care s-a pariat rezistă tuturor încercărilor şi-i spune în final Domnului: „Ascultă-mă Tu, Doamne, ca să grăiesc şi eu;/ eu să Te-ntreb pe Tine, iar Tu să mă înveţi./ Te auzeam-nainte cu-auzul, şi atât;/ dar astăzi şi cu ochiul vederii Te-am văzut./ De-aceea eu pe mine m-acopăr cu dispreţ,/ eu, care-n mine însumi pământ sunt şi ţărână.”9 Dacă Faust doreşte clipa de fericire, Iov suportă pariul suferinţei. Important este însă faptul că scriitorul german abordează pariul, ca şi în Sfânta Scriptură, din perspectivă teocentrică (Dumnezeu va câştiga pariul), din perspectivă antropocentrică (Faust se mântuieşte) şi din perspectivă teandrică (comuniunea omului cu Dumnezeu se restabileşte când omul îşi recunoaşte vina iar răul nu mai are putere asupra omului care se întoarce la Dumnezeu).

Partea întâi a poemului debutează cu un monolog al lui Faust, care stă la masa de scris şi este neliniştit. Aflăm preocuparea lui principală şi anume: dezamăgirea pe care i-a 6

Idem, p. 103 Idem, p. 242 8 Paulo Coelho, Al cincilea munte, Editura Humanitas, Bucureşti 2003, trad. Carmen Vasilescu, p.214- 215 9 Iov 42, 4-6 7

35

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012 provocat-o cunoaşterea. El a studiat toată filosofia, medicina, dreptul, teologia, dar consideră că a ajuns un „biet nebun” pe când ştiinţa este sterilă şi incapabilă să îl ajute pe om de a atinge esenţele lumii. Sau altfel spus, Goethe parodiază subtil şi ironic ideea umanistă de „uomo universale”. Deşi savant, Faust nu simte nici o bucurie, din contră îşi simte trupul ca o închisoare a sufletului iar lumea o înţelege ca un mare chin şi o mare jale. Viziunea scriitorului este astfel neoplatoniciană, eroul admite necesitatea sinuciderii ca singura formă de eliberare din „închisoare”. De aceea, Faust se gândeşte la moarte ca unică alternativă ontologică a persoanei sale, nu vede altă ieşire din „ştiinţa” sărăcăcioasă decât luându-şi viaţa. Şi totuşi, filosofia îl salvează, pentru că îl face să mediteze asupra gestului în sine, sau cum spune Gracian „ştiinţa de a filosofa e coroană a discernerii, extrăgând din tot, ca o harnică albină, ori mierea folosului gustos, ori ceara pentru făclia dezamăgirii. Filosofia însăşi nu e decât meditaţie despre moarte, căci e de trebuinţă să meditezi asupra ei de mai multe ori, ca să izbuteşti s-o faci bine o singură dată apoi.”1 Nu întâmplător însă, cugetând la acestea, eroul are revelaţia Luminii, care îi apare tocmai în Noaptea Învierii. Există numeroase simboluri în acest monolog, atât filosofice cât şi religioase. De exemplu, fiola cu otravă aminteşte de cupa cu otravă a lui Socrate, caleaşca sufletului trimite cu gândul la Platon, care considera că moartea nu e o dispariţie, ci este urmată de o transfigurare. Fiola alchimică poate simboliza un elixir filosofal care transfigurează carnalul. Încercarea de sinucidere datorată cupei pline de amar a vieţii este un simbol al cupei Graalului, pe care umplând-o, eroul simte că renaşte, salvându-se. Acesta este motivul pentru care monologul incipient al operei lui Goethe este înţeles simbolic ca o moarte şi o renaştere.

Faust părăseşte condiţia lui anterioară, întunericul în care se zbătea, şi primeşte Lumina, care îi este adusă tocmai de către un înger: „ce voluptate din ce văd îmi vine/ Prin simţuri, ah, prin toate dintr-o dată!/ O fericire tânără şi sfântă simt/ Suind cu foc prin nervii mei, prin vine.”2 Acest semn al Luminii îl face pe Faust să creadă că împrejurul lui se descoperă în tâlcuri tainice şi demne puterile naturii. Găsim în monologul eroului tripartiţia platoniciană a omului care este spirit-suflet-trup desprins din natura perfectă care este anima mundi sau sufletul universal. De asemenea, întâlnim ideea de arhei sau arhaeus, pe care o foloseşte şi în literatura română, în textele epice, Mihai Eminescu (Sărmanul Dionis, Umbra mea, Archaeus etc.) Însă în această Lumină cu care iniţial se identifică, crezând că el însuşi este un zeu şi el ar fi emanat acea lumină, Faust invocă prezenţa unei forţe superioare, pe care traducătorul L. Blaga o numeşte „duh”. Invocarea duhului pământului care trimite cu gândul la dihotomia întuneric-lumină, este conformă concepţiei neoplatoniciene: lumea este o sferă iar în centrul ei este Pământul, deci, prin rotirea acestuia se creează ceea ce numim zi-noapte. Înţelegem, aşa văzând lucrurile, că este vorba despre un rit, un cult de iniţiere, pentru că „relaţia sufletului cu Natura Perfectă devine o relaţie liturgică, alcătuind substanţa unui cult.”3 Preluând semnul macrocosmosului, Faust invocă anima mundi dar această primă invocare este catastrofală, eroul nu poate să-l privească în faţă pe duhul pământului, se simte copleşit de emanaţia luminii: „Îngrozitoare faţă!”, „Vai, vai! Nu-i de-ndurat!” exclamă Faust. Şi totuşi, Faust simte că este aproape de acest duh, cu care vrea să se identifice, dar duhul îl nedumireşte şi mai mult: „Tu semeni duhului ce-l înţelegi,/ Nu mie!”. Replica duhului îl

„prăbuşeşte” pe Faust, probabil pentru că un duh/ un înger, fie bun, fie rău, se identifică cu omul şi lucrează prin sufletul lui, deoarece „capacitatea Naturii Perfecte, a Îngerului, de a se plia – în mod intim – pe structura specifică a partenerului său e misterul însuşi al firii angelice. Adaptarea îngerului la sufletul terestru pe care îl însoţeşte merge până la identificare; destinul celor doi se confundă.”4 Iar dacă primul contact este distrugător, se crede că Duhul pământului simbolizează libidoul general, energia psihică ascunsă în inconştient pe care omul vrea s-o recupereze. În acest fel, întâlnirea cu Mefistofel, facilitată de „învăţăcelul” Wagner, devine inevitabilă. Faust ia fiola ca să-şi curme suferinţa de a nu putea să scape din închisoarea unui trup prea strâmt, însă chiar în clipa aceea, Corul îngerilor vesteşte Învierea lui Hristos, copleşindu-l pe cel care voia să guste din cupa morţii: „De ce mă căutaţi, în praful meu, senine,/Voi sunteţi cereşti, puternice şi line?/Ce bucuros solia o ascult,/Dar din credinţă nu-mi rămase mult./Minunea-i al credinţei prunc/Cel mai iubit. Nu îndrăznesc s-arunc/ Privirea către sferele de unde/Suava veste-auzul îmi pătrunde./Azi mă opresc la marginile ceţii./ Cereşti cântări, lungiţi-vă-n ecou!/ Răsare lacrima, sunt al pământului din nou.” 5 Ieşirea în oraş, unde Faust şi Wagner întâlnesc un câine negru ce le dădea târcoale, simbolizează o ieşire dintr-un spaţiu al morţii şi o reintrare într-o altă ordine ontologică, menită din cer, care să-l determină pe Faust să-şi mântuiască sufletul sau să şi-l piardă pentru totdeauna. Ideea soteriologică se regăseşte până şi în alegerea animalului care îl simbolizează pe Mefistofel. Dacă la Dante, diavolul avea chip de lup, la Goethe, chipul câinelui are funcţie antropaică, în sensul că lumea este o stână, oamenii sunt oile iar câinii păzesc stâna de lup. Dicţionarul de simboluri explică în felul următor prezenţa diavolului sub formă de animal (concepţie pe care Goethe o ilustrează admirabil în poemul său): „Când este reprezentat sub forma unui animal, constituie un simbol al căderii spiritului. Rolul diavolului se reduce la a-l deposeda pe om de harul lui Dumnezeu, pentru a-l supune dominaţiei sale. El este îngerul căzut cu aripile tăiate care vrea să frângă aripile oricărui creator. Este sinteza forţelor care dezintegrează personalitatea. În schimb, rolul lui Hristos este de a smulge pe om din ghearele diavolului prin misterul crucii.”6 S-ar putea spune că diavolul a pierdut pariul cu Dumnezeu încă de la primul pas pe care l-a făcut. Dar Dumnezeu îngăduie răul, îngăduie ca un câine negru, simbol al duhului/ îngerului negru, să devină un slujitor al lui Faust. Deloc întâmplător, la reîntoarcerea lor în camera de studiu, Faust citeşte şi doreşte să traducă din Sfânta Scriptură, începutul Evangheliei Sfântului Ioan. Convins că trebuie să-şi asculte spiritul, Faust încearcă să interpreteze primul verset: „La început era Cuvântul” şi îl traduce mai întâi prin „La început era Ideea”, apoi prin Puterea, apoi Fapta. Prin urmare, pentru Faust „La început era Fapta”. (va ruma)

1 Baltasar Gracian, Cărţile omului desăvârşit, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. Sorin Mărculescu, p. 232 2 J. W. Goethe, op. cit., p. 24 3 Andrei Pleşu, op. cit., p. 268

4

PROF. DR. DANIELA PĂNĂZAN

Idem, p. 269 J. W. Goethe, op. cit., p. 39-40 6 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol 1, Editura Artemis, Bucureşti, 1993, p. 444 5

36

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

ISTORIE ŞI CULTURĂ DE LA ALBA LA STAMBUL

N

ici nu apucaserăm să punem piciorul în autocar că organizatorii, desigur fără de voie, au şi început a-şi arăta feţele. Misterioase, de bună seamă, căci de departe se vedea că e ceva putred la mijloc, că ascundeau planuri, la fel de enigmatice, nu mai puţin infame. Privirile li se încrucişau, responsabilităţile se pasau de la unii la alţii, în timp ce noi, cei din grup, aşteptam răbdător să ne luăm în primire locurile, potrivit cu vârsta, după prietenii şi afinităţi, aşa cum am văzut că se procedează mai peste tot. Însă persoana care se ocupase de recrutarea turiştilor, mai bine zis a pelerinilor pe la locurile sfinte ale bătrânului Stambul, îşi făcuse apariţia doar cu câteva clipe înainte de pornire.

Aducea cu dânsa un tabel după care urma să ocupăm locurile acolo sus, în autocar. Deci nu era după placul şi poftele noastre. Fuseserăm nominalizaţi doi câte doi, ca grădinarii, doar că nu ni se spusese să ne mai şi luăm de mână să nu care cumva s-apucăm alt drum. Care poate ne-ar fi oferit ceva mai acătării! Aşezarea asta rigidă cică ar respecta ordinea în care ne înscrisesem pe lista doamnei durdulii. Listă întocmită, vă vine a crede? tocmai de Episcopie! Aşa ziceau ei. Ca şi cum ea, Episcopia, nu ar avea ceva mai bun de făcut! Pesemne ca, auzind noi de unde coboară ordinea să rămânem impresionaţi într-aşa măsură ca tot poporul s-o accepte fără de crâcnire. În rânduiala lor poate aşa o fi, numai că aici lucrurile stăteau cu totul altfel. Noi ne plătiserăm drumul cu bani frumuşei, faţă de alţii care ne însoţeau pe diverse posturi şi funcţii, care până la urmă s-au dovedit a fi fără de rost şi folos, neimplicându-se nimeni acolo unde situaţia o cerea.

Auzeam asta din gura unui popă tinerel, cu un pătrat al bărbii bine conturat, cu un timbru plăcut, altminteri, în glas, pe care aveam să i-l remarc după acel Hristos a înviat interpretat cu multă căldură la strana Mănăstirii Cozia în scurtul răgaz de admiraţie a vechiului locaş al lui Mircea cel Bătrân, lovit de veacuri de apele neastâmpărate ale Oltului: Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate: /Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,/Şi-ale valurilor mândre generaţii spumegate/Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc, îmi răsăriseră numaidecât în gând versurile lui Gr. Alexandrescu întipărite la vremea şcolii, cu aproape 60 de ani în urmă, fără a gândi pe atunci pe unde-or fi ori că le voi vedea vreodată de aproape.

Peste trupurile încinse de soarele dogoritor al după-amiezii dinspre râu urca o boare umedă, binefăcătoare, desprinsă din zbaterea apei învolburate.

Surprizele continuă. Noi ne înscrisesem pe listă încă din cap de primăvară, cred că mai înainte de mărţişor sau ceva cam pe acolo, ca la citire să ne pomenim ultimii, ocupanţi ai celor de pe urmă locuri. Şi, asta, după săvârşirea unei alte ciudăţenii: patru locuri rămase libere în faţă, pe lângă alte patru ocupate de oamenii bisericii pe cealaltă parte, astea de pe partea noastră fiind rezervate unor persoane, de unde credeţi?, tocmai din Giurgiu. Până acolo nu era îngăduit a fi ocupate, ca şi cum persoanele marcante de la Dunăre s-ar fi putut contamina de oarece beteşug de la cei ai locului ce ar fi atentat la ele. Nu pot accepta una ca asta şi mă aşez pe locurile cu pricina. Începe scandalul. Nu mi se îngăduie a le ocupa. Mă aşez totuşi, cu cerinţa expresă: dacă acele locuri nu ni se dau nouă celor de la cap de linie, eu unul voi coborî din autocar la marginea Albei. Nu ştiu cât o fi luat-o în serios, destul că ne continuăm drumul oarecum înţeleşi şi împăcaţi. Până la Giurgiu doar, căci acolo cei patru, în frunte cu o altă faţă bisericească, urcă şi se proţăpesc, se-nţelege, tocmai alături locurilor noastre. Toţi din jur ne puteau fi de două ori copii, dar asta nu i-a împiedicat s-o ţină morţiş pe a lor: locurile astea şi altele nu! Popa cu barba pătrată

stăruie de mama focului să părăsim locurile. În zadar i-aduc aminte cerinţa de a mă opri acasă în caz de neatribuirea lor până la destinaţie, că el părea a fi uitat de aşa ceva. În faţa unor aşa inşi şi a unor aşa atitudini nu era de ales: cineva trebuia să cedeze. Credeţi că ei ar fi fost în stare de una ca asta? Nu ne rămânea decât a ne strânge lucrurile şi a ne duce acolo unde cineva ne hărăzise şederea. Cel înţelept trebuia să cedeze. Ne sar în ajutor alţi oameni cuminţi din autocar, cum că ne-ar fi cedat locurile lor, ceva mai în faţă, ca să aplaneze situaţia creată. Cum o face preotul Marcu din Ocna Mureş, om cuminte şi aşezat, aveam să mă conving de asta mai târziu, care cu un ton blând şi domol încercă să mă convingă şi să-mi alunge supărarea cu propunerea de a veni în locul dumnealui, ceva mai în faţă. Altcineva reproşează popii că în felul acesta mai degrabă îndepărtează pe oameni de cele ale bisericii decât să îi apropie şi altele asemenea. Cum nu cerşeam mila nimănui, se-nţelege, n-am acceptat.

După ce luasem ghidul din Bucureşti, o femeie bine ştiutoare de carte, dar fără forme legale de a profesa, care odată pornită pe explicaţii cu greu mai putea fi oprită, ne continuăm drumul către Bizanţ, vechea capitală a Imperiului Roman de Răsărit şi mai apoi, Constantinopol, după numele întemeietorului creştin, împăratul Constantin cel Mare, iar după cucerirea sa de către turci, la 1453, capitală a Imperiului Otoman, Istanbul din anul 1930, oraş mare şi înfloritor, cu populaţie de nu mai puţin 12 milioane de oameni, cu mult peste jumătatea celei a ţării noastre. Cetatea Bizanţului (Byzantion) fusese fondată de regele Byzar, neconfirmat de istorie, şi rămăsese sub stăpânire grecească până în secolul III d. H., când a fost cucerită de către romani.

Drum lung şi ostenitor, ce părea fără de sfârşit. Mult mă mai gândeam cum Dumnezeu o fi venit atâta cale pe jos oastea sultanului până peste Dunăre să se bată cu ai noştri, trăgând cu boii tunuri uriaşe pe drumuri desfundate ori prin colbul înecăcios al căilor de hotar, cu merinde şi apă niciodată îndestulătoare.

Bulgaria fusese trecută pe timp de noapte, doar la întoarcere văzându-i starea jalnică cu satele părăsite, ca după invaziile barbare, cu case relativ noi rămase în paragină, fără lume, doar iciacolo câte-un suflet mai arătându-se vederii. Nici un teren de joacă, nici un teren de sport, ca şi cum cei mici au dispărut de-a binelea. Mi se părea, cu fiecare sat traversat, că mă aflam în clădirea-muzeu a satului Lidice din Cehoslovacia, despre care învăţam la şcoală, unde s-au strâns obiecte, atâtea câte au mai rămas, din aşezarea ce dăinuise acolo până la dispariţia ei de pe faţa pământului la vremea Războiului al II-lea Mondial. Sinistră imagine! Şi-mi ziceam mereu în sinea mea: Doamne, nu ne osândi, nu ne lăsa să apucăm şi noi pe-o aşa cale, cu adevărat apocaliptică! Mai ales că şi pe la noi bate vânt de pustiire de la o vreme!

Formalităţi de graniţă, fără umilinţă din partea turcilor, ţară încă în afara UE, fără umilinţe de nici un fel, aşa cum păţisem de atâtea ori cu cei din Apus, actualii noştri fraţi, care ne taxau şi batjocoreau în fel şi chip ori pe unde am fi trecut. De parcă eram ciumaţi! Cum nici azi, bag de seamă, nu prea ne agreează.

Dar să revenim la ale noastre.

Prinsese a se lumina de ziuă când trecusem pe pământul turcesc. O ţară imensă, întinsă pe două continente (97% pe pământul Asiei şi 3% pe cel al Europei), cu o populaţie de aproape 68 de milioane de oameni (80% turci şi 20% kurzi), o adevărată putere a lumii actuale. Aveam o strângere de inimă, toate cărţile de istorie prezentându-ni-i pe oamenii ăştia drept sperietori, un fel de bau-bau al omenirii. Ca să aflu la scurtă vreme cât de civilizaţi erau, cât de elegant se purtau cu noi, cât de respectuoşi se manifes-

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012 tau în toate: în vorbire, din care nu pricepui nimic, o limbă aproape imposibilă – am reţinut doar că intrare s-ar chema giriş, iar ieşirea – ciriş, astea sărindu-mi în ochi de pe paşaport ca înscrisuri oficiale; în vestimentaţie, cei tineri, dar şi mulţi vârstnici, purtau mai toţi costume, mereu gata parcă de protocol, negre, cu cămăşi albe şi cravată neagră, ce dădeau tare bine feţelor lor creolmăslinii; în răbdarea şi îngăduinţa faţă de semen, fie el pieton, fie conducător auto. Aveam să aflu puţin mai târziu că nobleţea sufletească a oamenilor, reieşind din înseşi versurile Imnului Naţional adoptat în anul 1921, pe versurile poetului naţional, Mehmet Akif Ersoy, este, alături dragostei de ţară, de libertate şi de încredere în destinul ţării, una din trăsăturile de bază ale neamului.

Ca să ajungem la hotelul nostru autocarul pătrundea cu greu pe străduţele înguste, medievale. Trebuia făcute multe manevre, de multe ori strecurându-se la milimetru. Pentru asta se ofereau persoane aflate în jur, nu poliţişti, ci oameni simpli de pe stradă, să ajute pe şoferi, în tot timpul ăsta ceilalţi participanţi la trafic aşteptând răbdători, fără a vocifera, fără a claxona ori înjura de mama focului, cum din păcate pe la noi se mai poartă. Ba încă unii, având ceva vreme la îndemână, scoteau cartea de rugăciuni şi citeau cu multă preocupare şi atenţie până la reluarea circulaţiei.

Cum şi la ora de rugăciune colectivă se-ndreptau cu grăbire spre locaşul lui Alah, lăsând totul în urmă şi neavând altă grijă decât cea a rugăciunii. În tramvai, mereu ticsit cu lume, erai îndată poftit să iei loc de către cei mai tineri, oferindu-ţi-l fără vreun gest de lehamite ori de silă. Totul părea întipărit în normalul şi firescul lucrurilor, înnăscut iar nu impus din afară. În puhoiul de maşini ce împânzea bulevardele nu am zărit nici măcar o maşină lovită ori avariată în vreun fel. Grija cea mai mare o avea fiecare faţă de cel din faţă, să nu care cumva să-i aducă vreo atingere şi-n felul acesta totul se sfârşea cu bine oricât de înghesuială ar fi fost. În tramvaiul lor de suprafaţă, asemenea metroului nostru, era o linişte de mormânt: se citea, se asculta cuminte şirul staţiilor, doar la urcare şi coborâre mulţimea agitându-se întrucâtva, fără a da însă din coate să-şi facă loc, fără a ţipa la cel de alături, fără busculade şi altele asemenea, chiar de era aglomeraţie mare. Cât din toate astea se datorează făuritorului Turciei moderne, preşedintelui Ataturk (Părintele Turciei, în turcă), cărţile de istorie nu uită s-o spună, reformele sale, de după declararea ţării ca republică în 1923, desprinzând-o de trecutul ei otoman. Şi totuşi, nu peste tot. Aşa, soţia lui purtându-se cu faţa acoperită, potrivit preceptelor musulmane, a rămas ca viitorimea s-o urmeze întocmai în bună parte. Şi tot aşa se face că elevele din şcoli poartă năframe pe cap, ba unele au chiar şi faţa ascunsă vederii. Şi tot potrivit normelor lor, apropierea dintre sexe e puţin cultivată, autobuzele pentru elevi fiind specializate, unele pentru băieţi şi altele pentru fete, cum nici în tramvai nu stau pe aceeaşi bancă persoane de sex opus, doar în cazul soţilor ori al persoanelor apropiate.

Ajungem la hotel. Cum ziua hotelieră nu începuse pentru noi, lăsăm bagajele în hol şi pornim să vizităm ceea ce era programat. Plec oarecum speriat de soarta lor, neştiind că pe aici furtul nu prea se poartă.

Cu tramvaiul albastru din centrul vechi, Aksaray, de unde după o instruire prealabilă cu privire la obţinerea jetoanelor cu care să intrăm în staţia propriu-zisă, pornim către locurile încărcate de istorie şi măreţie. În faţa moscheii albastre, cu cele şase minarete ţâşnind spre înalt, de unde la ore stabilite răsună chemările imamilor la rugăciune, Doamna pe post de ghid ne face o prezentare largă, detaliată, asupra celor ce pot fi văzute înăuntru. Cum nici nu dormisem noaptea ne era cu atât mai greu să reţinem cele expuse. Intervin, cerându-i să ne explice toate astea la faţa locului, cu obiectivul respectiv înainte. Nu pot, îmi răspunde numaidecât, eu nefiind ghid autorizat! Mă aplec asupra foii de hârtie pe care se precizau serviciile asigurate pe timpul excursiei, mai bine zis al pelerinajului, şi-i arăt ce scrie acolo. Doamna tace, cum şi cei ce se

37 pretindeau conducători (asta doar până la ocuparea locurilor!) tac, cei ai grupului uitându-se miraţi la mine pe motiv că atac feţe bisericeşti. Nici gând de aşa ceva. Ceream doar să ni se asigure cele plătite de acasă. Înainte de pornire la obiective cer Doamnei să ne fixeze un semn distinctiv, ca-n marea de oameni să nu ne rătăcim.

Nici acest lucru nu putea să-l facă din acelaşi motiv, al neautorizării. Păi, iarăşi nu pot accepta una ca asta, la ce aţi mai venit cu noi? Toată lumea tace.

Pornim la asalt. Vedem mai întâi urmele civilizaţiei antice: Hipodromul (construit de împăratul roman Septimius Severus în anul 203 şi mărit mai apoi de Constantin cel Mare, având dimensiuni de 400m/120m şi oferind locuri pentru o sută de mii de oameni), Coloana Million, Coloana Serpente (una dintre ele lăsată la nivelul solului de atunci, coborât cu mai bine de 2 metri) şi, alături lor, mai aproape de noi, Fântâna Germană (construită de împăratul Wilhelm al II-lea în anul 1900 pentru a sărbători 2 ani de la vizita sa în Turcia), după care începem adevăratul asalt, al edificiilor imense, Moscheea Albastră şi Sfânta Sofia, cu mii şi mii de turişti alături, aceasta din urmă devenită muzeu încă din anul 1934, la propunerea preşedintelui reformator Ataturk. E drept, în situaţia dată, purtam mai mult grija alor noştri, cam pe unde or fi, să nu ne rătăcim. Lipsindu-ne explicaţiile persoanei plătite pentru asta, ne apropiem de părintele Marcu, ce deţinea cunoştinţe suficiente, cât să ne satisfacă întrebările şi nelămuririle apărute cu fiecare obiectiv, şi încercam a nu-l pierde din vedere, doar el mai rămânândune de ajutor. Păcat de cunoştinţele Doamnei ce nu ne puteau fi oferite la momentul oportun! Mai ales că dumneaei, ca profesoară de română-turcă, dovedea cu asupra de măsură că e în domeniu şi ar fi putut prea lesne să ne împlinească dorinţele noastre către cunoaştere.

Cu încălţările în pungă, înaintăm prin puhoiul venit din toate colţurile lumii să descoperim minunile lumii celei noi. Rămân copleşit de mărimea locaşurilor, de trăinicia şi rezistenţa lor de-a lungul vremii, de podoaba decoraţiunilor cu motive geometrice sau florale, cu citate mari din Coran. Aşteptam să văd totuşi, să întâlnesc ceva din rânduielile noastre. Trebuia de fiecare dată să fac un efort de gândire, de transbordare în vremurile de demult, când creştinii noştri vieţuiau pe acele locuri. De la care, în Sfânta Sofia, a lui Constantin cel Mare, mai rămăsese doar o frântură de mozaic şi două coloane expuse undeva, în partea opusă intrării.

Sus, la galerie, aveam să descoperim şi alte picturi şi scene memorabile de factură creştină, între care şi un portret al lui Isus din mozaic, ce te priveşte din orice poziţie te-ai uita. Fără explicaţii directe ori prin înscrisuri în vreo limbă de circulaţie, cât de mult ţin la ale lor!, iarăşi ne-a fost greu, dar neavând altă cale ne-am zis cu resemnare, precum badea Gheorghe de la Peţelca: las că-i bine şiaşa rău!

Poposim puţin în faţa palatului Topkapi, adică a porţii cu tunuri (top – tun, kapi – poartă), pe aici doar sultanului fiindu-i îngăduit să intre şi să iasă din grădina palatului să se plimbe cu barca pe Bosfor, minunându-ne de grandoarea, dar mai ales de povara lucrărilor pentru acele vremuri.

Palatul sultanului, împrejmuit cu trei rânduri de ziduri care de care mai înalte şi mai groase lasă şi acum impresia unei imposibile cuceriri terestre. Şi totuşi… Cineva, un om de bine!, legenda spune că un călugăr, s-a găsit a-şi trăda semenii, uitând poarta deschisă, pentru fapta lui fiind silit a se arunca în hăul unei prăpastii de pe înălţimea stâncilor din apropiere. Mârşavă faptă!

Mă gândeam, cugetând la fapta călugărului, care ar fi fost soarta Europei, şi chiar a lumii, dacă puhoiul păgân n-ar fi pus stăpânire pe o bună parte a creştinătăţii atunci la 1453, când istoria s-a zguduit din temelii, cu urmări nu tocmai dintre cele mai fericite pentru cele mai multe dintre neamurile creştine, şi-naintea tuturor pentru noi, cei aflaţi la porţile Orientului.

Trecem dintr-o curte într-alta până a ajunge la palatul propriu-zis al sultanului. Cu părere de rău, nu putem vizita încăperea

38 tronului, fiind în renovare, ci doar pe cea a consiliului de miniştri.

O încăpere mare, cu divanuri joase pe margini, ce poziţii incomode or fi având cei ce le foloseau!, şi, cam atât. Am reţinut povestea ferestrei din peretele de deasupra divanelor, care mi-a stârnit, după atâta piatră şi răceală, oarecum hazul. Plictisit să mai ia parte la toate şedinţele de guvern (în termeni moderni!), sultanul deschide, la o înălţime potrivită, nici pentru a fi văzut, dar nici prea sus ca să nu fie împiedicat să audă totul din încăperea alăturată, aşa încât supuşii trebuia să se comporte cu toată atenţia şi grija, ca şi când stăpânul ar fi fost printre ei, ca nu cumva capetele să le zboare de pe umeri. Şi aşa, cu împăratul după zid ori fără el, asta cine o ştia?! sfatul ţării se desfăşura în cea mai mare seriozitate, disciplină şi supunere faţă de Măria-Sa. Mă aşteptam să văd în interiorul curţilor palate şi grădini pe măsura puterii şi opulenţei curţii împărăteşti, numai de la noi primind aur nemăsurat în schimbul atâtor domnii cumpărate, aşa cum văzusem la Versailles, bunăoară, la cutea regilor Franţei.

Aici, piatră şi iar piatră, clădiri neorânduite, aşezate după cum gândise cel ce o făurise, după fiecare cucerire de pământuri noi, cel supus fiind dator a ridica şi dărui mai-marelui lor de acum, palate, mai bine zis nişte foişoare destul de modeste faţă de puterile lor. Toate într-aceeaşi notă orientală: pereţi tapiţaţi cu faianţă garnisită cu motive în culori albastre, roşii sau negre, divanurile de doar două şchioape de la faţa încăperii presărate din loc în loc cu câte-o perniţă, pesemne şi ei aveau nevoie să-şi mai odihnească oasele, mereu chircite în poziţiile lor incomode şi aproape imposibile pentru noi europenii.

Vedem în prelungirea clădirii miniştrilor pe cea a haremului, un univers închis (doar sultanul, mama sa, rudele de sânge şi eunucii având voie să pătrundă acolo) cu legi şi cutume proprii (Doamne, ce soartă şi pe bieţii eunuci, scăpaţi ca prin minune după castrare, doar unul din zece!), cu femei aduse din ţările vecine (răpite, multe dintre ele sfârşind în apele Dunării neacceptând umilinţa şi privaţiunea de libertate, motivul sinuciderii femeii răpite de turci fiind des întâlnit în baladele noastre populare: Ilincuţa Şandrului, Balada Voichiţei, dar şi în cea cultă, precum în romanul Chira Chiralina al lui Panait Istrati ş.a.), dar şi mai îndepărtate, de o frumuseţe voluptoasă şi misterioasă fiind cele din Caucaz şi din Ţările Române, să-i fie sultanului la îndemână, între zidurile palatului petrecându-şi toată viaţa, în cele peste 300 de camere câte număra haremul. Supravegheate de însăşi mama sultanului sau de întâia soţie, dintre copiii acesteia recrutându-se şi viitorul sultan. Cu atâtea soţii, pe unele neajungându-le rândul să treacă prin patul Măriei-Sale, rămânând pentru totdeauna cu fecioria neatinsă, sultanul avea sute de copii, între ei născându-se nu de puţine ori o luptă acerbă pentru tron. Aşa, Mehmet al Doilea, fiul lui Murat al Doilea, cuceritorul Constantinopolului de mai târziu, copil inteligent, ambiţios şi crud, ca să ia tronul ucide pe alţi doi fraţi ai săi ce râvneau şi ei la puterea supremă. Până în anul 1926, când s-a trecut la monogamie, sultanul avea voie să aibă şapte soţii, bărbaţii de rând, patru, iar concubine după cât îi ţineau baierele şi puterile.

Cât de greu, cu adevărat de compătimit, trebuia să le fie ăstora, de la sultan, la ultimul bărbat, cu atâtea soacre pe cap!

Muzeul ce adăposteşte bijuteriile şi podoabele oferite sultanului copleşeşte cu adevărat. Cum şi cel al armelor o face la rându-i. Descoperim undeva într-un colţ, aproape de intrare, capul lui Ioan Botezătorul, învelit într-un giulgiu (?!), cel puţin aşa apare în vitrina ce-l adăposteşte – adus la Constantinopol în vremea patriarhului Ignatie pe la anul 860, o parte a lui fiind luată de cruciaţi şi dusă în Apus prin anul 1204, aflat azi la Catedrala din Amiens (Franţa) – şi sabia lui Ştefan cel Mare, prilej cu care e pomenit şi numele Ţării Moldovei şi al domnitorului, al cărui domn fusese el, Ştefan cel Mare. Şi iarăşi mi-am zis: Oare doar atâta merităm după câtă bogăţie a curs dinspre ţările noastre?! De nu era sabia voievodului nici n-am fi fost pomeniţi prin istoria lor?! Cum a ajuns sabia Măriei-Sale acolo? Fusese luată ca pradă de război nu în

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012 timpul lui Ştefan, ci în timpul primei domnii a lui Petru Rareş, atunci când cetatea Sucevei a fost predată fără luptă de către pârcălabul ei armatei turceşti care venise să-l detroneze pe Rareş. Şiodată cu ea şi tezaurul Moldovei. Aur românesc peste tot: la Moscova, la Viena, la Budapesta şi, iată, acum şi la Istanbul! Şi mai nou, către cine oare?!

Bucătăria, grajdurile şi celelalte clădiri erau deservite de nu mai puţin 4.000 de persoane, pentru pregătirea mâncărurilor pentru o zi sacrificându-se nu mai puţin de 400 de găini, 200 de miei şi atâtea altele. Şi-apoi legume, dulciuri şi fructe specifice, cu nelipsitul rahat, halva, smochine, curmale… Doamne, mi-am zis, mare a putut fi grădina (aici bucătăria!) lui Dumnezeu! În partea opusă, biserica Sfânta Irina, cel mai vechi locaş de cult bizantin păstrat pe teritoriul Constantinopolului (de prin secolul al VI-lea), aduce aminte de vremurile creştine de demult.

Pe care iarăşi n-o putem vedea fiind şi ea în renovare.

Nu departe de biserică, biblioteca, o clădire nu mai puţin impunătoare, arată şi o altă faţă a curţii, şi-nainte de toate a sultanului: dorinţa de cunoaştere şi de delectare a sufletului prin carte, prin lectură. Oarecum şocant pentru noi cei obişnuiţi doar cu setea de cucerire şi mărire, ca şi cum de cele ale sufletului el, sultanul, nicicând nu ar fi avut timp. Câtă nedreptate în respectarea adevărului istoric, redând evenimentele şi personalităţile atât de părtinitor, urmărindu-se doar o anumită faţă, cea dorită, a lucrurilor, ca, iată, de-abia acum să descoperim adevărata faţă a multora dintre ele.

Admirăm de sus Bosforul, Cornul de Aur, Podul Galata de peste golf, cu forfota de pe apă şi de pe uscat, ca iarăşi să fugim în istorie la vremurile înfloritoare ale comerţului italian, doar aurul fiind moneda de schimb, acolo, pe celălalt mal. De unde şi Cornul de aur…

Averi şi puteri, puteri şi averi nemăsurate!

Descoperim, în sfârşit, şi o urmă de creştinătate românească: Biserica Sf. Paraschiva, din cartierul Galata, aici strângându-se românii ortodocşi din Turcia la slujbe – cam o sută la slujba duminicii – şi tot aici venind mamele românce ortodoxe împrăştiate prin ţările vecine, Siria, Iran, Irak, Libia, să-şi boteze copiii în credinţa de acasă. Tocmai de aceea botezul se face chiar şi pentru tinerii mai trecuţi, până la vârsta de 20 de ani. Admirăm, în treacăt fie spus, şi Turnul Galata, cu înălţimea sa de 35 de metri, şi construcţia sa impunătoare şi interesantă, sub forma unui creion ascuţit, cu vârful în sus. Este, de altfel, şi unul din simbolurile oraşului Istanbul.

Construită de Constantin Brâncoveanu, pentru că terenul aparţinea grecilor, la terminarea ei fusese dăruită acestora, astfel că azi se oficiază acolo serviciul religios în limba română de câteva ori pe săptămână în regim de comodat, noi, românii, asigurând întreţinerea curentă şi reparaţiile necesare. Câtă bunăvoinţă! Stau şi mă întreb: dacă eşti în stare să faci o biserică, cum de nu poţi plăti şi un teren ca totul să fie al tău în final?! Să ajungi slugă în casa ta!

Of, Doamne! Câtă tristeţe şi supărare mi-au pricinuit atâtea lucruri văzute şi întâlnite pe acolo! De unde şi gustul amar pe care-l am şi acum când aştern pe hârtie impresiile deja sedimentate, coapte pe de-a-ntregul. Ori poate vremurile erau pe-atât de potrivnice că pentru noi cei de acum să fie cam greu a le înţelege! M-am mai luminat oarecum aflând că antrenorul atât de priceput şi preţuit, mai ales de cei de afară, Mircea Lucescu, este, împreună cu soţia lui, unul dintre susţinătorii financiari ai acesteia. Iar când i-am văzut şi chipul pe peretele dinspre pridvor, am revenit la gânduri şi simţăminte mai bune, ştiind ce a făcut el, antrenorul român, pentru fotbalul turcesc de azi. Şi nu numai!

O preumblare prin modestul palat de alături, cu bibliotecă românească şi sală de recepţii, cu locuinţă pentru tânărul preot slujitor aici, a încheiat răgazul, chiar şi scurt cum a fost, pe-un loc mai apropiat sufletelor noastre, căci simţeam cum adie o boare, un iz de românitate şi românism.

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012 N-am vrut să vizitez şi locul de osândă al Brâncovenilor din turnul uriaş cu vedere spre Bosfor al palatului Topkapi. Numai asta mi-ar mai fi trebuit, ca să fiu dat cu totul peste cap. Am privit doar turnul enorm de înalt dinspre Bosfor unde capetele feciorilor săi fuseseră trimise în ţărână, lui rezervându-i un supliciu şi mai îngrozitor, despuindu-i pielea de viu. Şi astea doar pentru faptul că fusese prea bun domn al Ţării sale: De-am fost bun, rău la domnie/Dumnezeu singur o ştie, zice balada Brâncoveanului, că, în ciuda crudului masacru la care asistă, nu se leapădă de legea strămoşească: Să ştiţi c-a murit creştin/Brâncoveanu Constantin.

Am vizitat în schimb unul din imensele bazine subterane de apă, de unde se alimenta o parte a oraşului, apa locului nefiind potabilă. O construcţie ce stârneşte şi azi uimire, o sală uriaşă cu 366 de coloane ce susţin bolta în arcuri convexe de la pilon la pilon, într-o simetrie de invidiat şi pentru zilele noastre. Ce tehnică perfectă de lucru, câtă pricepere în realizare, apa păstrându-se fără pierderi şi infiltraţii de-atâta amar de vreme. În colţul din stânga intrării un fotograf ingenios şi-a amenajat un loc pentru pozat în costume şi poziţii impresionante de epocă: sultan cu turban şi mantie colorată, cadână cu mătăsuri şi halate de interior încărcate cu imprimeuri şi alte podoabe specifice. Un vad bun, scoţând bani frumuşei de la sutele de doritori a se vedea şi ei o dată în viaţă sultan, sultană sau cadână! De gustibus…

Să te plimbi cu vaporul pe Bosfor (pe care, la vremea lui, l-a cântat şi Bolintineanu: Stelele ca d-altădată,/Scaldă coamele-n Bosfor,/P-al ei pat d-azur plecată/Luna râde cu amor, în vol. Florile Bosforului), să admiri frumuseţi şi podoabe fel şi fel, palate şi construcţii impresionante, să treci pe sub podul uriaş al Bosforului, inaugurat la 50 de ani de la independenţă, legând cele două maluri, fără nici un stâlp de susţinere de la un capăt la celălalt, având o deschidere de 1560 de metri şi 64 de metri deasupra apei, să păşeşti pe tărâmul altui continent, nu-ţi este oricând la îndemână. Ceasul plimbării a fost reconfortant, odihnindu-ne oasele pe băncile salonului primitor în raport cu vântul şi răcoarea de afară, după atâta mers pe caldarâmul dur din cale-afară al mai tuturor drumurilor lor. Cât de mult învăţasem de cele două strâmtori, Bosfor şi Dardanele, la geografia continentelor din clasa a şasea făcută cu Doamna Dancu – femeia aceea frumoasă, cu chip angelic, cu păr de aur cârlionţat, o Ileană Cosânzeană întruchipată, de care mă îndrăgostisem cu adevărat, neştiind eu pe-atunci cât de iubită era ea de alţii – cu Micu, calul nostru drag alături, păscând iarba crudă de la umbra acăţilor din Calea Ungureiului, ca acum să mă dau cu vaporul pe apele uneia dintre ele! De nu-mi vine nici acum a crede, că pirpiriul şi plăpândul acela iubitor al Doamnei preafrumoase de odinioară, să umble acum prin aşa locuri, atât de miraculoase, cu adevărat extraordinare, existente de-o viaţă doar în închipuirea mea.

Satisfacţia nu ne-a fost nici de astă dată deplină. La coborâre aflăm că din grup se rătăcise o persoană, temerea mea de la început, iată, adeverindu-se. Nu spre satisfacţia mea, ci pentru regretul de a nu fi fost organizaţi cum ar fi trebuit. Noroc că în cele din urmă a fost recuperată, doar ea ştiind frica îndurată, singură într-o mare de oameni acolo, pe ţărmul mării, fără putere de comunicare şi orientare, fără nici un cuvânt de ajutor din limba celor ai locului.

La Patriarhia Ecumenică e rândul meu să mă rătăcesc de grup. Intrasem în biserică. Asemenea celor ale noastre de acasă.

Simţeam nevoia unei rugăciuni în faţa divinităţii şi sfinţilor noştri.

Mă retrag într-un colţ ca să mă reculeg şi-n profunzimea actului de pietate scap din vedere mişcarea grupului.

Ies din biserică. Mă pomenesc singur pe lume. Privesc în sus şi-n jos, caut pe după colţ, nimeni. Cobor la autocar cu gând cor fi acolo. Doar şoferii. Grupul nu coborâse încă. Pornesc în susul

39 străzii gândind că s-or fi dus la o biserică despre care auzisem ceva vorbindu-se mai înainte. Merg, merg, merg. Nici ţipenie de români. Doar câte un turc rătăcit. Că şi casele erau mai mult o ruină, ele aparţinând cândva grecilor care acum le-au părăsit. Fac cale bună, apropiindu-mă de capătul de sus al golfului. Mi-am dat seama că n-au ce căuta pe aici. Mă întorc speriat. Nu aveam la mine nici cartela dată la sosire de la hotel care, arătată unui localnic, şi mai ales unui şofer de taxi, te scotea la liman, nu aveam nici un act de identitate, nici un ban, eram fiul ploii cu adevărat. Dacă pleacă autocarul? N-are cum, îmi ziceam eu, că doar Puşa e acolo şi-mi vede lipsa. Pe când ajung în dreptul reşedinţei Patriarhiei, grupul cobora liniştit. Nici nu ştiu de observase cineva lipsa mea.

Aflu că ei se opriseră pe undeva, printr-o curte interioară, să aducă osanale Patriarhului. Care însă nici nu-i băgă în seamă, doar câteva mâini şubrede salutându-i de pe la ferestre. Pentru cine şi pentru ce să mă rătăcesc!

La biserica Izvorul Tămăduirii, unde timp de generaţii au fost înmormântaţi patriarhii ortodocşi, aflu o legendă interesantă despre cucerirea oraşului-cetate de către turci. Se spune că un preot al bisericii, frigând în tigaie peşti şi ştiind de ameninţarea de la porţi spunea că e imposibil de cucerit oraşul, la fel cum nici peştele pus la prăjit n-o mai putea înota vreodată. Atunci se petrecu minunea. Unul dintre peşti, pe jumătate prăjit, sări în apa bazinului de alături şi începu să înoate.

Se petrecea asta la anul 1453, anul căderii Constantinopolului.

Poposim, la întoarcere, în aşezarea de obârşie a Sfintei Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, unde doar un zid vechi mai aminteşte de vremurile de demult, grecii creştini fiind siliţi să părăsească pământurile natale în bună parte, semn vizibil şi aici al bunei înţelegeri dintre cele două popoare!

La Edirne, vizităm, în centrul oraşului, moscheea, iarăşi enormă, dar mult mai luminoasă (cu cele o mie de ferestre ale ei) şi mai măreaţă, având între suratele ei cea mai mare cupolă, cu un diametru de 31,5m, şi cea mai mare înălţime, de 43,5m. Cu suprafaţa de 1600mp oferă spaţiu de rugăciune simultană pentru nu mai puţin 6000 de oameni. Fusese construită de arhitectul Sinan între anii 1568-1574, ea constituindu-se într-o adevărată capodoperă a arhitecturii islamice. Vrednică de renumele vechiului Adrianopol de altă dată. De care şi istoria noastră se leagă, în urma păcii de aici, din anul 1829, dintre ruşi şi turci, permiţându-se şi ţărilor române o mai mare deschidere către apus, prin ea marile puteri scoţându-le de sub dominaţia otomană şi punându-le pe calea spre independenţă şi modernizare, vechiul regim intrând într-un proces grabnic de dizolvare.

Cu gustul amar lăsat de cele văzute prin Bulgaria, pătrundem încet-încet în noapte. O tăcere adâncă, o linişte sfântă, ca de templu, netulburate de nimeni şi de nimic, se aştern tot mai stăruitor asupra noastră şi-un somn dulce şi lin cade peste trupurile răpuse de osteneală. Doar zumzetul monoton al motorului rămăsese treaz.

Treziţi-vă, se aude glasul ghidului, pătrundem pe pământul românesc. Iată şi preaiubitele noastre gropi ne aşteaptă. Dragele de ele!

Oare de ce mi-or fi răsărit numaidecât în minte versurile celebrului cântec al nu mai puţin celebrului cântăreţ al Bucureştiului anilor 30, Jean Moscopol, curgându-mi înduioşător în auz: Tot ce-i românesc nu piere!/ Şi nici nu va pieri!

IOAN POPA

40

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

ASTRA BLĂJEANĂ LA PARIS

A

trecut un secol şi jumătate de la înfiinţarea Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA). Pentru a marca pragul acestei treceri ASTRA din Mica Romă şi-a trimis împreună cu Asociaţia Culturală „Augustin Bunea” din Blaj „ambasadori” ai limbii şi culturii române în oraşul Lumină şi nu oriunde, ci chiar în Casa Cuvântului Sfânt – Biserica Română din Cartierul Latin – strada Jean de Beauvais acolo unde pe la începutul veacului al XX-lea un tânăr cu numele de Constantin Brâncuşi era paracliser şi închinător la Duhul pietrei, al lemnului, al metalului întru nestrămutată credinţă de a-i da încreatului alcătuire. Şi-a fost în Duminica sfântă care aminteşte de un Toma, care, pentru a „crede”, avea nevoie să pipăie rănile Răstignitului, Cel cu Adevărat Înviat pentru a crede. În lăcaşul de închinăciune şi slujire creştină în limba românească din Paris, în faţa mulţimii, români veniţi să-şi ostoiască dorul de pragul de lume numit „acasă”, micul grup de la Blaj a adus ofrande de cuvânt.

Numai „Eminescu” – lucrare în bronz realizată de sculptorul Ion Vlad stă de veghe sub ploaia rece de indecisă primăvară, în micul scuar din partea dreaptă a bisericii, între doi copaci fără pădure, singur şi nemuritor.

Doamna Silvia Pop, preşedinte al ASTRA din Blaj a prezentat revista Astra Blăjeană, făcând un scurt istoric al acesteia şi a oferit pentru Biblioteca Română din cadrul Bisericii Ortodoxe Române la Paris ultimele numere ale revistei precum şi o butelcă de vin din podgoriile Transilvane care avea înscrisă pe etichetă anul 1861 – anul de „naştere” al Asociaţiunii. Am încredinţarea că vinul acela va deveni sfântă împărtăşanie întru iubire de ţară şi grai românesc, dezlegând adevărul că limba română ne este patrie.

Au adresat pe rând gânduri bune şi ceilalţi membrii ai delegaţiei blăjene: domnul Ioan Sălcudean, originar din Biia, sat vecin cu Pănadea poetului Ion Brad a uitat să spună (s-au nu i s-a părut a fii un lucru deosebit, deşi este ! ) că din iubire de limbă românească şi cultură şi-a donat casa părintească, renovată şi modernizată după standarde europene, spre a deveni bibliotecă în satul natal, loc de întâlnire a slujitorilor cuvântului cu tânăra generaţie de învăţăcei, cu toţi biienii care ştiu că slova tipărită a luminat şi va lumina de-a pururi mintea şi sufletul.

Nu a uitat însă să aducă ofrande de cuvânt culese şi consemnate în revista „Cronica de la Biia”, publicaţie a Asociaţiei „Fiii Satului Biia” al cărui preşedinte şi fondator este Ioan Biianu împreună cu Ioan Sălcudean, colegiul de redacţie – Florin Teodor Mărginean, Silvia Pop, Dumitru Frăcea, Aurel Dulău, Maria Suciu, publicaţie susţinută financiar de locuitorii satului al căror nume este menţionat cu grijă în ultima pagină a revistei ajunsă la cel de al şaselea număr în 2012.

Revista este chiar o cronică a satului Biia în care trecut, prezent şi viitor se cheamă şi-şi răspund. Oamenii de aici ştiu că „nu se poate construi nimic durabil fără strădanii, fără competiţia cu timpul şi supunerea la reguli severe” şi ei sunt hotărâţi să dureze prin tot ceea ce fac.

D-na Maria Beldea, jurist, colaboratoare la revista Astra Blăjeană a „cântărit” cu gândul cam cât peste cele 21 de grame (cât pretindea cercetătorul suedez Mills Jacobson ca ar avea sufletul omenesc), cântăreşte sufletul celor plecaţi

dintre ai lor de acasă să-şi afle rost sub alt cer într-un ipotetic „ubi bene”... A remarcat priviri rătăcite, priviri sigure, drepte, mândre, priviri tremurate, surâsuri calde sau neîncrezătoare şi, mereu altfel prezentă, teama de a nu afla niciodată calea spre visatul paradis. Şi-a mai remarcat că (din care blestem?) noi, românii, ducem pe tălpile pantofilor ţara în loc să o purtăm chiar în suflet.

Altfel de unde acuzele reciproce de purtători de pecete „neo – cripto – post”, cu sau fără rost! Şi, unde?! În Casa Domnului!

Preotul Petru Pinca din Blaj a glăsuit despre nevoie de înţelegere între oameni, despre rolul Bisericii în modelarea şi înălţarea omului întru Cuvânt, despre înfiinţarea, tot la Blaj, a Asociaţiei Culturale „Augustin Bunea”, din anul 2009, prin care se urmăreşte scoaterea la lumină a scrierilor luminatului preot, dascăl şi „istoric desăvârşit” (Nicolae Iorga) reeditarea acestora şi trezirea conştiinţei celor de astăzi, că avem datoria să ducem mai departe, îmbogăţind-o, zestrea de cultură ce ne-a fost lăsată de înaintaşi. În final, subsemnata, prezentă la micul mare eveniment cultural din capitala Franţei, sub cupola Bisericii Ortodoxe Române, am rostit în limbile romană şi franceze versuri de-ale noastre, altă rugă de taină prin care poetul nu face decât să repete încercarea mereu eşuată a scoicii-univers de a închide într-o perlă nemărginirea. Şi, să nu vă miraţi, mulţimea aceea de chipuri, purtată de cuvântul cântător şi mai cu seamă de dorul de „casa” de acasă a prins să aplaude cu, în ochi, o boare caldă ca mângâierea mâinii de mamă pe un creştet de prunc: – Eram copil, o Doamne, sub Cerul Tău Înaltul…

– La fel şi acum, doar învelişul altul. Şi parcă fiecare om dintre cei prezenţi şi-ar fii întors privirile sufletului spre „învelişul” care-i este trup şi templu de nezidire.

Preotul paroh Constantin Târziu a mulţumit ambasadorilor blăjeni pentru darurile de limbă şi cultură aduse românilor trăitori la Paris din pricini mai bune ori mai rele.

S-a vizitat ( cum altfel?! ) şi alte locuri însemnate cu nume româneşti din Parisul artelor şi culturii: Atelierul Brâncuşi din Beaubourg, Pere-lachaise unde odihneşte Enescu, Montparnasse-ul cu Brâncuşi, Ionesco, Cioran şi … „Sărutul” acela de piatră de la mormântul tinerei Taniuşa Raşevskaia, Panteonul cu Sfânta Genevieve, patroana Parisului, sub chipul Mariei Cantacuzino dar şi Pendulul lui Foucaule (1819-1868), ciudăţenia aceea de pendulă de 28 kilograme suspendată de un fir de oţel lung de 67 metri prin care se demonstrează mişcarea de rotaţie a pământului. Toma necredincios, am stat 10 minute cu ochii pe ceasul de la mână sa văd dacă Pământul nu-şi întârzie cumva rotire. NU! Pendulul lui Foucoule măsura cuminte eterna curgere, iar cadranul ca o masă a tăcerii spune de clipe, minute, ore dintrun timp fără sfârşit.

Cam cât timp ne-ar trebui să vedem tot ce Parisul are de oferit ? Poate ar fi bine să începem explorarea de cum adoptăm mersul la verticală. Şi tot ar cam trebui să ne grăbim…

2 mai 2012 PAULA ROMANESCU

41

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

ŞASE SECOLE DE ISTORIE

D

e la Capela Sf. Ioan de la Colegiul din Dormans, la Catedrala Sfinţilor Arhangheli a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale Aşezată in inima Cartierului Latin, la picioarele muntelui Ste Geneviève, intre Catedrala Notre-Dame, biserica Saint Julien le Pauvre şi Clos des Bernardins, in faţa Sorbonei, a Colegiului Franţei, a Mănăstirii de la Cluny, bate inima spiritualităţii româneşti a Europei Occidentale întrun sanctuar-simbol al credinţei sale şi a independenţei.

De la Carol al V-lea al Franţei, la Carol I al României I. Perioada franceză Ridicată in sec. al XIV-lea, Capela Colegiului de la Beauvais aparţinea Colegiului Dormans fondat de cardinalul de Dormans, care, devenit cardinal Jean de Beauvais în 1359, i-a dat numele său. La moartea cardinalului, Carol al V-lea a luat colegiul sub protecţia sa şi a aşezat el însuşi prima piatră a capelei la 30 ianuarie 1374.

Arhitectul regelui Carol al V-lea, Raymond du Temple, care lucrase deja la Palatul Louvre, a condus lucrarea, a cărei inspiraţie din Sf. Capelă este evidenţiată prin naos, bolta cu lambriuri şi săgeată.

Printre elevii prestigioşi ai acestui colegiu se numără Antoine Arnault (1612-1694), „marele Arnault” al janseniştilor şi Isaac le Maistre de Sacy, teologul de la Port Royal des Champs.

Căderea janseniştilor nu întârzie să fie urmată de aceea a iezuiţilor interzişi în Franţa prin Edict Regal în 1764, antrenând modificări statutare care au încorporat Colegiul Dormans în noua comunitate studenţeasca de la Louis le Grand. Colegiul, ca şi Capela, au sfârşit prin a fi vândute.

Revoluţia, cu tot cortegiul ei de orori, au lăsat capela într-o stare lamentabilă. Colegiul a devenit un loc public, înainte de a deveni mai târziu sediu militar de ateliere de confecţii de uniforme sub Napoleon (1807) şi de a fi transformat în cazarmă.

Revenirea monarhiei a permis un scurt răgaz, iar Colegiul de la Beauvais a cunoscut o perioadă de înnoire între 1815-1830, dată la care capela a fost destinată unor întrebuinţări militare. În 1865 cumpărarea Capelei de către Dominicani a salvat-o de furia demolărilor. Au fost întreprinse importante lucrări: salvarea săgeţii distruse, refacerea unui altar de piatră, înlocuirea de vitralii, lucrare datorată meşterului sticlar Lén Tourmel.

Printre generoşii donatori, prinţul-abate Lucien Louis Bonaparte a oferit printre altele marele vitraliu al faţadei (care se află deasupra uşii).

Decretul din 29 martie 1880, ordonând dispersarea tuturor congregaţiilor neautorizate, îi alungă pe Dominicani şi îi evacuează în 5 noiembrie1880.

II. Perioada românească În 1839 s-a constituit la Paris „Societatea Studenţilor Români din Paris” care în 1845 trebuia să-l aibă drept preşedinte pe Alphonse de Lamartine, care după călătoria sa în Orient a devenit ferventul apărător al creştinilor masacraţi

de turci. Revoluţiile naţionale din 1848, în particular cele la care au participat românii, au făcut rapid să crească valul de refugiaţi şi de intelectuali români veniţi la Paris.

Din 1853 o primă comunitate ortodoxă s-a format sub conducerea arhiepiscopului Josaphat Snagoveanu (1797-1872) figură religioasă şi politică emblematică a acestei epoci, reunindu-se într-un apartament transformat în loc de cult, pe strada Racine în arondismentul V. La aceeaşi adresă a început să apară Buciumul, primul ziar românesc din Franţa.

In 1856, Arhiepiscopul Josaphat a fost unul dintre semnatarii memorandumului adresat lui Napoleon al III-lea, alături de N. Golescu, de I. Filipescu, de G. Cantacuzino, de P. Ghica şi alţii, cerându-i împăratului să reunească românii într-un singur stat şi sugerându-i să plaseze un prinţ descendent al unei familii suverane prietene a României. Arhiepiscopul Josaphat a trecut la cele veşnice la vârsta de 75 de ani şi a fost înhumat în cimitirul Montparnasse (divizia 18, secţiunea I), unde se odihneşte şi Mitropolitul Visarion, Episcopul Teofil, Preotul Vasile.

Această primă capelă ortodoxă română sa dovedit repede prea mica pentru a primi toţi credincioşii şi a trebuit să se decidă cumpărarea unei biserici.

La 5 septembrie 1882 regele Carol I al României încredinţează cumpărarea capelei colegiului din Beauvais ambasadorului său Mihail Pherykides.

După importate lucrări de restaurare, capela care fusese anterior transformată în depozit, a trebuit adaptată cultului ortodox. Responsabilitatea transferului bisericii din strada Racine pe strada Jean de Beauvais a revenit părintelui Jean Severin care a supervizat lucrările. Sanctuarul a fost dotat cu un original iconostas neogotic armonizându-se cu arhitectura generală, cu un mobilier sculptat şi cu icoane oferite de mari familii româneşti.

La 31 mai 1892 a avut loc sfinţirea de către episcopul Inochentie Ploieşteanul plasând această biserică ortodoxă sub protecţia Sfinţilor Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail, tradiţionali ocrotitori ai ţărilor române, ca şi aceea a evanghelistului Ioan, căruia îi fusese odinioară consacrată capela (1380).

Sfinţii Arhangheli sunt reprezentaţi de mai multe icoane, dintre care cea din argint de pe iconostas este magistrală ca şi pe mozaicul de stil bizantin. Din acest moment până la al doilea război mondial, biserica Sfinţilor Arhangheli a fost slujită de numeroşi preoţi şi feţe bisericeşti de valoare şi renume, autori de lucrări teologice, dintre care mulţi au ajuns episcopi în România. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ocuparea României de către sovietici şi instalarea regimului comunist au cauzat pagube ireparabile şi au antrenat tragic consecinţe pentru viaţa bisericii în general. Biserica Sfinţilor Arhangheli devine focarul spiritual de rezistenţă contra opresiunii atee. Biserica devine cea a refugiaţilor şi a exilaţilor care i-au imprimat o caracteristică ce ia rămas pentru totdeauna. Din 1948, de la moartea suspectă a Patriarhului Nicodim, regimul comunist a încercat să recupereze biserica din Paris pentru a face un muzeu şi nu va înceta să-şi urmărească manevrele prin intermediul ambasa-

42

dei a cărei agenţi îmbrăcaţi în sutană prin ameninţări, procese, şantaje şi intimidări asupra unor puternice personalităţi au încercat să facă presiuni permanente.

Acesta a fost cazul a două figuri remarcabile, ca aceea a mitropolitului Visarion Puiu şi a părintelui Vasile Boldeanu.

Nume reprezentativ al Bisericii Ortodoxe Române, condamnat la moarte de comunişti în 1946, IPS Visarion Puiu (1979-1964) a sosit în Franţa şi a fondat imediat la Paris în 1947 Asociaţia pentru Practica Cultului Ortodox Român (APCOR), care administrează şi azi biserica. În 1949, în calitate de mitropolit, a fondat şi a organizat Dioceza Ortodoxă Română a Europei Occidentale cu sediul la Paris, biserica Sfinţilor Arhangheli devenind catedrală mitropolitană.

Ruptura de Biserica mamă, prizonieră a regimului comunist, era consumată. În 1957 PC părinte Vasile Boldeanu, condamnat şi el la moarte de regimul comunist, a acceptat sarcina de superior al comunităţii româneşti până în 1985. Figură eroică a unui prelat exemplar, epuizându-şi forţele morale şi fizice în serviciul Bisericii şi a apărării onoarei naţionale în procese interminabile suscitate de regimul comunist, aliat în Franţa cu forţe mai mult sau ai puţin oculte.

Devenit o figura naţională a exilului, PC părinte Vasile Boldeanu a fost întotdeauna susţinut de prieteni credincioşi, care au ştiut să îl ajute în misiunea sa. Alături de o mulţime mai mult anonimă, o pleiadă de intelectuali, de artişti, de personalităţi s-au rugat în aceasta biserică: regele Mihai, regina Ana, prinţesa Margareta, scriitorul Virgil Gheorghiu, cunoscut pentru romanul său „ Ora 25”, a devenit preot chiar in această biserică, Mircea Eliade istoric al religiilor, care a fost consilier parohial, academicianul Eugen Ionescu care a ştiut atât de bine să intervină pentru apărarea acestei biserici, filozoful Emil Cioran, Constantin Brâncuşi, părintele sculpturii contemporane, care a fost aici şi cantor, compozitorul George Enescu, inginerul Henri Coandă, pionier al motorului cu reacţie, Elvira Popescu, cea care a fermecat scenele pariziene etc...o întreaga pleiadă de reprezentanţi ai culturii româneşti care au preluat tradiţia generaţiilor de dinaintea războiului. În 1999 Biserica Sfinţilor Arhangheli a părăsit jurisdicţia canonică a Bisericii Ortodoxe Ruse în Exil ţi s-a plasat din 2000 până în 2009, sub jurisdicţia IPS Nathaniel primepiscop de Detroit şi a Episcopatului Ortodox Român al Americii care i-a succedat IPS Valerian Trifa. În timpul acestei perioade, părintele Petre Popescu de la Montreal a fost vicarul Bisericii Sfinţilor Arhangheli (2000-2003), apoi părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a înconjurat comunitatea cu bunăvoinţa sa pastorală. Sfârşitul regimului comunist în România a permis reînnodarea legăturilor cu Biserica mamă. În 2004 părintele Constantin Târziu (fiu spiritual al părintelui mitrofor Vasile Boldeanu, sosit în Franţa în 1980) a fost numit superior. Astfel, importante ceremonii religioase au avut loc în vechea catedrala a mitropolitului

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

Visarion cu participarea episcopilor din România. Apoi a fost numirea episcopală a PS Mare Nemţeanul (2005) ca episcop vicar al Europei Occidentale şi Meridionale, de către Mitropolitul Daniel al Moldovei, viitor patriarh. În 2007, a 125-a aniversare a cumpărării Bisericii a dat naştere unor mari festivităţi. În sfârşit, recunoaşterea atât de către Biserica mamă cât şi de către guvernul român a greşelilor şi a suferinţelor cauzate acestei comunităţi a ridicat toate obstacolele din calea reconcilierii şi a uniunii.

La 10 mai 2009, dată simbolică prin excelenţă în care românii sărbătoresc trilogia: înscăunarea regelui Carol I, Independenţa României şi crearea Regatului României, adunările generale extraordinare ale Asociaţiilor au votat în unanimitate trecerea sub canonicitatea Mitropolitului Iosif, mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române, al Europei Occidentale şi Meridionale, cu binecuvântarea IPS Nathaniel al Statelor Unite. Astfel, după 60 de ani de separare, Biserica Sfinţilor Arhangheli, Catedrala Eparhiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale a Mitropolitului Visarion (1949) a devenit Catedrala mitropolitană a Mitropolitului Iosif care îi succede (2009).

La 12 iulie 2009 noul patriarh al României, Prea Fericitul Daniel înconjurat de IPS Mitropolitul Iosif, de mitropoliţi şi episcopi veniţi din România, din Statele Unite şi din Europa şi de un mare număr de preoţi, în mijlocul unei mulţimi de credincioşi, a sfinţit din nou altarul recent restaurat şi a depus sfintele moaşte ale primilor martiri în pământ românesc.

Duminică, 22 aprilie 2012, delegaţia Astra, prezentă la Sfânta Liturghie, s-a bucurat de buna primire a părintelui Constantin Târziu...

Au putut admira: 1. Naosul, care este inspirat după Sfânta Capelă 2. Bolta cu lambriuri constelată în cruce 3. Iconostasul neogotic 4. Vitraliile meşterului sticlar Leon Tourmel, de factură dominicană 5. Mozaicul timpanului reprezentându-i pe cei trei Sfinţi Arhangheli, protectori ai sanctuarului Au avut prilejul de a se reculege în faţa: 6. Celor 4 mari icoane cu podoabe de argint (Atelierul Terzi, Bucureşti) 7. Icoana Sf. Ioan Evanghelistul aşezată la dreapta iconostasului 8. Icoana Sfintei Paraschiva, protectoarea Moldovei, la stânga 9. Icoana recentă a Sf. Ioan (Maximovici) (18961966), care a slujit în aceasta biserica (1954) şi care a fost canonizat în 1994.

A consemnat

SILVIA POP

43

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

PREZENŢE ROMÂNEŞTI LA PARIS „Cam cât timp ne-ar trebui să vedem tot ce Parisul are de oferit?”

Paula Romanescu

L

Napoleon”, piaţa Concord cu a întrebarea de mai sus e obeliscul din Luxor Egipt, Turgreu de dat un răspuns, nul Eiffel care conţine în structudar imediat după momenra sa metal realizat la Reşiţatul în care am spus „Da“ doamRomânia, galeria Lafayette, nei Silvia Pop preşedinta DesDomul Invalizilor, Catedrala părţământului „Timotei Cipariu” Notre Dame, Palatul Versailles, Blaj, la întrebarea: „vreţi să paranticariatele de pe malul Senei, ticipaţi la o acţiune de promovabiserica Sacre Coeur, bijuteriile re a patrimoniului cultural din arhitecturii şi urbanismului pariTransilvania la Paris?”. Am înzian, bulevardul Hausman, Arcul trebat şi eu ce putem oferi noi de Triumf cu cele 12 bulevarde, Parisului, da putem oferi ceva a podurile de peste Sena cu vestivenit răspunsul. tul „pont Alexandre” şi altele.

Sigur modesta noastră La această a treia vizită ofertă prezintă interes mai mult pentru românii care au ales bine am revăzut în fugă cele enumesau mai puţin bine să îşi depene rate dar am căutat şi ceva nou firul vieţii pe malurile Senei dedar şi accesibil şi valoros. La sfacât pentru fraţii noştri mai mari tul doamnei Paula Romanescu, francezii de azi moştenitori ai membră a Academiei de Francocreaţiei spirituale şi materiale ale fonie, am vizitat muzeul Orsay multor înaintaşi nu numai din stirpea lor ci şi a altor amenajat în locul unei foste gări cu bogăţiile creatorilor popoare. celebrii ca: Van Gough, Ruben, Rembrandt, Rodin În componenţa grupului de români trăitori în sensibilul şi talentatul în schiţe de portret Louise Paris: intelectuali cu o vastă paletă de cunoştinţe, oa- Lautrec. meni cu pregătire superioară sau medie, meseriaşi, Faţă în faţă cu acest muzeu se află clădirea în camuncitori toţi au ceva în comun „limba română” şi re sunt expuse medalii, insigne şi diplome acordate de oferta noastră se adresează tuturor fiecare preluând ce „Legiunea de Onoare” a Franţei şi a altor oameni mericrede că prezintă interes pentru el şi mai ales pentru tuoşi aparţinând diferitelor naţiuni. Într-una dintre încăperi se copiii lor, care prin şcoală nu pot află aceste distincţii păstrate pe afla istoria strămoşilor noştri şi a ţări în nişte dulăpioare cu mai contemporanilor rămaşi în Romulte sertare. Ştiind că şi unele mânia. personalităţi române au primit tiCel mult au posibilitatea de tlul de membru al legiunii am invoca contribuţia unor români la căutat cu înfrigurare şi speranţă formarea tezaurului cultural al dulăpiorul destinat României.

Franţei şi al omenirii: Constantin Bucuria şi sentimentul de Brâncuşi, George Enescu, Elvira mândrie m-au încercat când am Popescu, Eugen Ionesco, Emil găsit dulăpiorul în care sunt expuse Cioran şi alţii.

Mărturisesc că în perioada distincţiile pentru unele merite re18-25 aprilie 2012 mă aflam a trecunoscute ale românilor, şi anume: ia oară la Paris şi nu între 2  Meritul aviaţiei – gândul avioane ci de fiecare dată un sejur m-a dus la Traian Vuia şi Aurel de 6-7 zile. În primele 2 vizite am Vlaicu, pionieri la eforturile omuvăzut şi am admirat principalele lui de a-şi lua zborul spre înaltul creaţii ale geniului omenesc: Mucerului. zeul Luvru cu vestigiile antichită Meritul militar – pentru ţii, în special egiptene, creaţiile sacrificiul militarilor români din Ioan Sălcudean, Silvia şi Ioan Pop, pictorilor celebrii culminând cu Primul Război Mondial. în faţa „Micului Palat” „Mona Lisa” şi „Încoronarea lui

44

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

clădire numită „Atelierul  Meritul agricol –pentru Constantin Brâncuşi” integrat în contribuţia agronomilor români la centrul cultural „George creşterea cantitativă şi calitativă a Pompidou”, în care sunt păstrate, producţiilor agricole. conservate şi expuse toate unelte Meritul cultural – pentru le de lucru ale acestui creator de creaţiile românilor de opere cu vafrumos şi şcoală în domeniul loare universală. modelării pietrei, a marmurei, a La Centrul cultural „George lemnului dându-le viaţă din viaţa Pompidou” din clădirea numită lui şi expresie din trecutul nea„Rafinăria” cu o arhitectură extemului românesc, precum şi operioară tipică acestei activităţi dar cu rele cele mai dragi sufletului său un interior plăcut, aerisit, bun pentru creaţii de care nu a vrut să se orice activitate culturală: expoziţii despartă până la moarte. pentru artele plastice, concerte, Aşa noi românii trebuie să simpozioane, etc. Clădirea a fost vedem, să admirăm şi să ne construită pe locul unde au fost remândrim cu realizările compatrinumitele „Halele Parisului” cu veotului din Hobiţa Gorjului, la chime de mai multe secole. CoinciParis şi nu la Bucureşti unde ar fi denţă sau nu, dar înainte cu 2-3 ore, putut veni francezi, alţi europeni am vizitat muzeul de artă fotografişi chiar cei din alte colţuri ale că în care erau expuse fotografii din Paula Romanescu, lumii care au auzit de Brâncuşi. forfota halelor în decursul anilor de în curtea Palatului Luvru Nu departe de Biserica gloria a acestora. Într-un salon Românească Ortodoxă se află şi „Panteonul” clădire cu imens la ultimul etaj al „Rafinăriei” erau expuse creaţio atmosferă sobră specifică locurilor sacre în care sunt ile de artă plastică ale pictorului Matisse. Lume multă, coadă lungă la intrare. După 45 de minute ne-a venit aşezate osemintele marilor personalităţi care au contrirândul să intrăm. Tablouri care mai de care mai plăcute buit la făurirea glorioasei istorii a Franţei şi la tezaurului cultural al omenirii saşi interesante atât ca subiect vanţi,oameni de ştiinţă, marecât şi execuţie cromatică. SurAtelierul Brâncuşi şali, scriitori etc. Ceremonia priză deosebit de emoţionantă fastuoasă de intrare în Panteon când în faţa ochilor a apărut poate fi vizionată pe un ecran în un tablou de 92x73 cm cu inultima încăpere din subsolul scripţia: „La Blause acestuia .Este remarcabilă preroumaine” 1940 ie româzenţa obligatorie la aceste eveneasca, Paris Musee d’arte nimente a preşedintelui Franţei, moderne. a gărzii de onoare şi purtarea pe Modelul a fost oferit de umerii militarilor a sicrielor feTeodor Palady iar pictura este ricitului muritor care devine reprodusă şi pe prima copertă „nemuritor” odată cu intrarea în a albumului acestei expoziţii acest sanctuar .O altă capodocare poate fi văzută şi admiraperă de arhitectură atât în extetă la Biblioteca Fundaţiei Ioan rior cât şi în interior este clădiSălcudean Biia. rea operei „Garnier” care rivaO prezenţă românească lizează cu suratele sale de la în perimetrul centrului cultural Milano, Viena sau Neapoli şi care mi-a creat sentimente altele. contradictorii primul de mânEste amplasată într-o piadrie iar al doilea de mare trisţetă ca o insulă neumbrită şi teţe. Iată la ce mă refer: După ce statul român prin reprezentantul său Leonte Răutu, la propunerea soţiei nelipită de nici o altă clădire la confluenţa mai multor „patriotului” Silviu Brucan, a refuzat donaţia lui străzi, cu intrare şi foaier generos, cu o cupolă lumiConstantin Brâncuşi motivând că „nu are valoare artis- noasă şi o scară monumentală care pun în valoare protică” că aparţine unui artist „decadent” statul francez a iectului arhitectului Garnier. Aflându-te în apropierea acceptat cu multă bucurie, ca Brâncuşi să fie artist, măreţelor înfăptuiri ale geniului omenesc te cuprinde o sculptor francez, nu român cum a fost până atunci copleşitoare senzaţie de bucurie, admiraţie, veneraţie şi acordându-i cetăţenia franceză. În acelaşi timp a prelu- recunoştinţă pentru cei care le-au creat cu mintea, cu at în grabă şi cu mare voluptate tezaurul cultural oferit braţele şi cu harul primit de la Dumnezeu. de artist. A pus în valoare acest tezaur construind o IOAN SĂLCUDEAN

45

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

MAICA MINA HOCIOTĂ (1896-1977) – O EROINĂ A MONAHISMULUI ŞI A NEAMULUI ROMÂNESC

E

roi n-au fost socotiţi doar oştenii care şi-au vărsat sângele ori şi-au sacrificat viaţa pe câmpul de luptă, ci şi cei care şi-au dăruit tot potenţialul fizic, mental şi afectiv în scopul realizării unor ţeluri sociale sau de interes naţional. Patria le este la fel de recunoscătoare atât celor ce şi-au pierdut viaţa, cât şi celor ce, ocrotiţi de soartă şi de Dumnezeu au scăpat nevătămaţi din încleştări sângeroase, deoarece şi unii şi alţii s-au avântat în luptă animaţi de dorinţa victoriei. Dacă unii s-au întors teferi, unii răniţi, iar alţii au fost aduşi în sicriu, ori au fost îngropaţi departe de casă, sau chiar în ţări străine, sunt chestiuni ce trebuiesc circumscrise în regulile neiertătoare ale războiului.

Persoana de care ne ocupăm, Maica Mina Hociotă, participantă la ambele războaie mondiale, a fost ferită de Dumnezeu de răni cauzatoare de moarte. Deşi poartă pe trupul său rănile gloanţelor sau medaliile sângeroase ale războiului, furia cartuşului ucigaş nu i-a atins organele vitale. Cu toate că nu a luptat cu arma în mână, a fost comparată cu Ecaterina Teodoroiu, împreună cu care, în august 1917 se găsea pe linia frontului Mărăşeşti– Mărăşti–Oituz, unde Ecaterina Teodoroiu a căzut eroic, iar Maica Mina a fost grav rănită la coapsa stângă.

Cele mai exacte date biografice despre Maica Mina Hociotă ni le oferă chiar ea printr-o scrisoare prin care răspunde solicitării părintelui Grigore N. Popescu, profesor de istorie la Seminarul „Nifon Patriarhul” din Bucureşti, care, prin intermediul presei solicita materiale informative, relatări şi fotografii de la preoţi, monahi şi monahii (călugăriţe), referitoare la participarea, implicarea şi atribuţiile îndeplinite în primul război mondial (1916-1918). „Sunt născută în Sălişte lângă Sibiu1 – mărturiseşte Maica Mina – unde am stat până la vârsta de 14 ani, când am plecat la mănăstire (Văratec n.n.) din cauza prigoanei ungurilor, care ne-au lipsit de libertatea de a vorbi limba mamei în şcoală, unde numai în limba ungurească învăţam lecţiile. Vă puteţi închipui ce bucurie am simţit, când am putut sluji pe fraţii noştri, care ne-au liberat de sub jugul străin… Am stat la Mânăstirea Văratec 10 ani. Acolo am fost călugărită, iar de 13 ani sunt la Mânăstirea Nămăeşti. Am absolvit Institutul surorilor de caritate Regina Elisabeta din Bucureşti cu diploma nr. 111. In timpul războiului am stat un an la Tecuci, la spital, apoi făceam serviciu transportând răniţii până la Vaslui şi Iaşi. In 1917 am fost trimisă la Spitalul nr. 271 din Iaşi (Seminarul catolic), până în 1918, când am obţinut certificatul de terminare şi întoarcere la mănăstire, cu aprecierile cele mai frumoase”2.

Pe lângă orfelinatul existent în care erau ocrotite 168 fete orfane, după începerea ostilităţilor (15 Aug. 1916), la Mânăstirea Văratic a fost instalat un spital unde erau îngrijiţi răniţii de război. În aceste spitale de răniţi şi-au desfăşurat activitatea în prima fază 60 de călugăriţe de la Văratic printre ele aflându-se şi Maica Mina Hociotă3.

1

Maica Mina Hociotă s-a născut la Sălişte-Sibiu, la 19 august 1896, în acelaşi an cu Partenie Ciopron, fost Episcop al Armatei Române între anii 1937-1948.

2 Pr. prof. Grigore N .Popescu, Preoţimea română şi întregirea neamului – chipuri, fapte, suferinţi şi pilde pentru viitor – Vol. I, Tipografia „ Vremea”, Str. Carol nr. 10, 1940, pag. 90.

3 Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 18852000. Biserică. Naţiune. Cultură, Vol. III, Tom. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti – 2006, p. 562; Pr. Scarlat Porcescu, Contribuţii aduse de slujitorii bisericeşti din Arhiepiscopia Iaşilor în anii 1916-1918, pentru făurirea statului naţional unitar român, în revista „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, LIV (1978), nr. 9-12, pag. 687.

Un posibil motiv ce va fi determinat-o pe Maica Mina să plece de la Sălişte la Văratec şi nu în altă parte, ni-l sugerează faptul că acolo avea o mătuşă, Maica Melania Cruţiu, soră a mamei sale Ana Hociotă, în casa căreia şi-a făcut ucenicia.

Dorim să ilustrăm chipul acestei măicuţe eroine pentru că din proprie iniţiativă, nesilită de nici un motiv presant s-a oferit să slujească în mod dezinteresat cauza naţiunii şi a bisericii.

Aşadar, în 15-16 august 1916, când România intră în război, Maica Mina avea 20 de ani. Încă din luna Mai a acelui an, Ministerul Român de război pregăteşte mobilizarea, iar printre cei înştiinţaţi că vor fi încorporaţi se numără şi Maica Mina Hociotă (fostă Marina), călugărită sub acest nume cu doi ani mai devreme.

Prin Ordinul cu nr. 671, Maica Mina era înştiinţată că a fost repartizată la spitalele comitetului regional din Tecuci. Iată conţinutul ordinului: „Aveţi obligaţiunea ca imediat ce, prin publicaţiuni sau trâmbiţări, veţi afla că s-a ordonat mobilizarea, să vă prezentaţi îndată Comitetului regional de acţiune (Prefectura Judeţului Tecuci)”4.

Incorporarea Maicii Mina în serviciul sanitar de pe front s-a realizat în modul cel mai natural. Din iniţiativa Mitropolitului Pimen Georgescu, la Mânăstirea Văratec s-au organizat cursuri de Crucea Roşie pentru situaţii de război Aflându-se acolo de la 14 ani, Maica Mina se va fi înscris ca voluntară având în gând eliberarea Transilvaniei sale natale. În mai 1916, de la Ministerul de Război primeşte un Bilet de autorizare, care îi dă dreptul să poarte brăţara Crucii Roşii. Cu acest Bilet va pleca la Spitalul din Tecuci, aproape de front „în primele rânduri ale celor ce şi-au riscat viaţa, pentru a salva de sub bombe şi ploaia de gloanţe, viaţa celor răniţi”5.

Spre deosebire de celelalte călugăriţe infirmiere, care şi pe front erau îmbrăcate în veşminte specific monahale, peste care luau un halat alb, Maica Mina purta uniformă militară. Referitor la acest detaliu, colega şi prietena ei Adela Petrarcu, în Amintiri despre Maica Mina Hociotă precizează că: „A fost mobilizată pe frontul de la Mărăşeşti unde a primit gradul de sublocotenent”. În vara anului 1917, aflându-se într-un tren sanitar care transporta răniţii de pe frontul de la Mărăşeşti spre Vaslui şi Iaşi „s-a expus atât de mult culegând răniţii din primele linii de foc şi din tranşee, încât a fost grav rănită la coapsa stângă. Piciorul i-a fost salvat de la amputare datorită operativităţii cu care a fost transportată la Iaşi, unde a fost operată şi îngrijită de medicul căpitan Gheorghiu. După însănătoşire i se propune şi acceptă să rămână la Spitalul nr. 271 din Iaşi, condus de Prof. Dr. Gerota, care însă nu a menajat-o ca pe o convalescentă, ci dimpotrivă a expus-o celor mai riscante situaţii.

Datorită afluenţei de răniţi şi a personalului medical insuficient, a condiţiilor de igienă precară, a unei alimentaţii sărace, a supraaglomeraţiei din spitale, dar şi a altor cauze, la Iaşi a izbucnit tifosul exantematic. Prima persoană pe care Dr. Gerota a pus ochii a fost Maica Mina Hociotă, căreia i-a spus: „ După dumneata nu are cine să plângă” şi a însărcinat-o „să dezinfecteze tot materialul rulant şi să ţină la zi evidenţa efectelor şi a tuturor registrelor”. S-a achitat cu bine de toate îndatoririle.

Ajunsă în acest punct al activităţii sanitare, Maica Mina 4 Dr. Antonie Plămădeală, Dascăli de cuget şi simţire românească, E.I.B.M.B.O.R., Buc., 1981, pag. 462 5 Antonie Plămădeală, Marina Hociotă –Maica Mina de la Săliştea Sibiului „O nouă Ecaterina Teodoroiu”, în războiul din 1916-1918”, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, An. CXVI, (1978), Nr. 11-12, pag. 1278; Grigore N. Popescu, Op. cit., pag.

90.

46 face următoarea mărturisire: „ Noi călugăriţele şi călugării ne-am pus în nesiguranţa vieţii pentru ţară şi am slujit cu credinţă şi am mers în război cu toată conştiinţa, în ajutorul răniţilor pentru care am muncit cu un sentiment sfânt, să le ajutăm în suferinţă”1.

Prin Înalt Decret Regal nr. 1744, din 7 iulie 1918, a fost decorată cu „Crucea Comemorativă” pentru abnegaţia cu care şia îndeplinit misiunea. Intre insignele primite se găseşte şi una cu inscripţia „Mărăşeşti”, dovadă indubitabilă a activităţii desfăşurate în acea zonă.

După încheierea campaniei din 1916-1918 Maica Mina se întoarce pentru un timp la Văratic, iar în l923 se mută la Mânăstirea Nămăieşti, fără a se cunoaşte motivele care au determinat-o să facă această mutare. Ştim însă din informaţiile furnizate de I.P.S. Mitropolit Antonie, că acolo „şi-a cumpărat o casă pe care a avut-o până la moarte”.

Cariera ei sanitară şi militară nu se încheie însă aici şi acum. Presimţind că ţara şi biserica vor mai avea nevoie de serviciile sale, la 12 09.1930, cu binecuvântarea Patriarhului Miron se înscrie la Institutul surorilor de caritate „Regina Elisabeta” din Bucureşti, pe care îl frecventează timp de aproape 2 ani (1930-1932). In 6 mai 1932 primeşte un Brevet de capacitate pentru îngrijirea bolnavilor. Concomitent cu aceste cursuri – precizează I.P.S. Antonie, care a avut acces la arhiva personală a Maicii Mina – a făcut practică sanitară (1930-1931) la secţia medicală şi chirurgie a Spitalului Filantropia din Bucureşti, în 1931 şi 1932 la Spitalul de copii dependent de Eforia Spitalelor Civile din Bucureşti, iar mai pe urmă la Secţia de contagioşi (15 dec.1931-15 ian.1932), încheindu-şi stagiul de practică la acelaşi spital Filantropia unde a şi început, însă la secţia ORL (1 februarie-1 aprilie 1932)2. Între anii 1932-1958 suplineşte aproape integral postul de medic al Comunei Valea Mare, Pravăţ, Jud. Muscel, localitate aflată lângă Nămăieşti. În urma exercitării acestui serviciu este copleşită cu alese cuvinte de apreciere. Astfel, învăţătorul pensionar V. Busuioceanu apreciază: „ne-a fost de cel mai mare ajutor locuitorilor din comună prin cunoştinţele sale medicale, pentru că a sărit ori de câte ori a fost nevoie în ajutorul suferinzilor şi bolnavilor, punând interes, zel şi devotament pentru vindecarea şi uşurarea celor bolnavi. A făcut chiar sacrificii în această privinţă fără nici o precupeţire şi cu totul în mod gratuit”3. La rândul ei stareţa Emilia Alexandrescu spune că face totul „ în mod dezinteresat, activ şi voluntar, fără preget din 1932 şi până în prezent”4 (30 nov. 1958).

Când România intră în focul celui de-al doilea război mondial (22 iunie 1941), Ministerul Apărării Naţionale, cu Ordinul nr.8861 din 6 iulie, o mobilizează pe Maica Mina Hociotă „pe tot timpul războiului”, la Spitalul Z. I. nr. 292 din Cîmpulung-Muscel. Din adresa M. Ap. N., Secretariatul de Stat al Armatei de uscat, nr.6929, din 11 iulie l942 cunoaştem că Maicii Mina Hociotă i se acordă „dreptul de hrană de tip ofiţeresc”, semn că i se recunoştea gradul de sublocotenent acordat în primul război mondial.

După legitimaţiile găsite în arhiva personală, înţelegem că era membră activă în „Asociaţia surorilor de caritate de război din România” şi în „Corpul luptătorilor naţionalişti”, iar în 1934, când pleacă în Bulgaria, i se eliberează o „Carte de identitate”.

Plină de râvnă pentru însuşirea cunoştinţelor medicale, în 1974, la vârsta de 78 de ani, se află printre tinerii care urmau cursul „Medicina şi viaţa” la Universitatea Populară din Câmpulung-Muscel.

La 13 august 1968, la Mausoleul de la Mărăşeşti s-a ani1

Antonie Plămădeală, Dascăli de cuget…, pag. 464.

Ibidem, pag. 466.

3 Antonie Plămădeală, Marina Hociotă … „BOR”, an CXVI (1978), nr. 11-12, pag. 1281.

4 Ibidem 2

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012 versat semicentenarul Primului Război Mondial. Printre participanţi s-a aflat şi Maica Mina împreună cu veteranul Nae Taină Bica. Amândoi sunt fotografiaţi cu Crucea Comemorativă pe piept, iar Maica Mina şi cu o banderolă albă cu tricolor pe mâna stângă, a surorilor de război, pe care a purtat-o pe câmpurile de luptă în 1916-1918. Cu acest prilej, Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România, i-a conferit medalia „Virtutea ostăşească” clasa I-a, prin Decretul nr. 1005/1968, recunoscându-i-se în felul acesta meritele şi jertfa depusă în folosul Oştirii, în vremuri extrem de grele pentru ţară.

Pentru devotamentul şi dăruirea cu care îi trata atât pe răniţii noştri cât şi pe ai nemţilor „înşişi germanii le-au făcut posibilă trecerea prin frontul de pe Siret în Moldova gratificându-le cu medalii ale Crucii Roşii germane”5.

Maica Mina Hociotă s-a stins din viaţă la 9 iulie 1977, la Mânăstirea Nămăeşti, unde a şi fost înmormântată.

Prin cele de mai sus am căutat să scot la lumină şi să ilustrez portretul de excepţie al unei monahii în dubla ipostază de călugăriţă şi de cadru sanitar, angajată în serviciul armatei române pe timp de război. Din proprie iniţiativă a renunţat temporal la viaţa de mănăstire apucând calea frontului de unde s-a întors cu pieptul plin de medalii şi decoraţii, după ce frecventează la zi cele două războaie mondiale.

Prin exemplul personal, dar şi prin al celorlalte maici care au înfruntat cu curaj primejdia morţii, monahismul românesc în general a dat o palmă usturătoare peste obrazul „subţire” al celor ce insinuau că vieţuitorii din mânăstirile noastre ar fi nişte paraziţi ce trăiesc din mila publică fără să ofere nimic în schimb.

Acestei categorii de oameni, ostilă monahismului, le răspunde Mitropolitul Pimen: „călugării şi călugăriţele noastre fiind pregătiţi de cu vreme, şi-au făcut datoria cu vrednicie, ca orice adevărat fiu al ţării, încât mulţi au murit îngrijind pe bolnavii exantematici. Altfel, ar fi fost o adevărată ruşine, ca în vremea marelui război, călugării şi călugăriţele noastre să stea în mânăstire, mucezind între pereţii chiliilor lor”6.

Câmpurile sfinţite prin sângele vărsat de eroii Ţării, au devenit ca şi cele din Ţara lui Iisus, Locurile Sfinte ale românilor din Carpaţi şi totodată locuri de pelerinaj pentru posteritatea recunoscătoare. Aşadar, pământul românesc este un uriaş templu sfânt în care odihnesc osemintele eroilor noştri, cei mai vrednici cetăţeni ai ţării.

Toate locurile pe unde s-a vărsat sânge de eroi trebuie cinstite şi înveşnicite ca şi locurile din Ţara Sfântă după cum opinează Pimen Georgescu, numit şi Mitropolitul războiului: „La noi, creştinism şi românism sunt două idei nedespărţite. La Mărăşeşti este un Ierusalim al neamului românesc unde trebuie să venim ori de câte ori pofta trupului ne stăvileşte avântul sufletului, pentru dragostea de ţară…”7.

Mulţi eroi întregitori de ţară au trecut prin mâna Maicii Mina Hociotă, care le-a oblojit rănile şi le-a alinat suferinţele în cele două războaie mondiale Astfel de suflete caritabile şi mâini pricepute de măicuţe jertfelnice ca ale Maicii Mina au trudit cu sutele în viteaza şi eroica armată română. Fără să beneficieze de nici o recompensă omenească, ci numai de mila şi ajutorul Domnului şi-au slujit Biserica şi Ţara până la ultima suflare.

PR. DR. PETRU PINCA 5 Arhimandrit Teoctist Stupcanu, Activitatea călugărilor din Eparhia Moldovei în timpul Războiului, în revista „Viaţa Monahală”, an. I, nr. 11-12, 1934, pag.327.

6 Pimen, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, în Amintiri din marele Război, Neamţu, 1923, pag. 71.

7 Pimen, Mitropolitul Moldovei, Mărăşeşti, locul biruinţei cu biserica neamului, Neamţu, 1924, pag.37.

47

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

ALBA IULIA A FOST, TIMP DE CÂTEVA ZILE, CAPITALA CULTURALĂ A ŢĂRII! n perioada 4-6 mai 2012, la Alba Mall a avut loc cea de-a V-a ediţie a Târgului de Carte Alba Transilvana.

La această ediţie au fost prezente peste 70 de edituri, din ţară şi străinătate, care au prilejuit aproape o sută de lansări de carte (inclusiv cărţi dedicate lui Lucian Blaga, volume de lux, ediţii multilingve, critice, anastatice, restituiri). La Alba Iulia s-au aflat numeroşi scriitori, editori, critici, oameni de litere, cu alte cuvinte factori implicaţi activ şi cu contribuţii recunoscute în efortul continuu de supravieţuire şi evoluţie a cărţii acum, în primele decenii ale mileniului. Iniţiativa i-a aparţinut doamnei Mioara Pop – directoarea Bibliotecii Judeţene Alba, care a pus mult suflet în organizarea acestei ample manifestări.

Deschiderea oficială a târgului de carte a avut loc vineri, 4 mai, în prezenţa oficialităţilor locale: Ion Dumitrel – preşedintele Consiliului Judeţean Alba şi Mircea Hava – primarul municipiului gazdă, beneficiind şi de aportul academicianului Eugen Simion şi al actorului Dorel Vişan, care au cuvântat frumos, prefaţând astfel această sărbătoare a cărţii.

După tăierea panglicii au început lansările de carte într-o succesiune dinamică, continuă; astfel, Editura Fundaţia pentru Literatură şi Artă, aflată sub egida Academiei Române, a lansat, în cadrul colecţiei „Opere fundamentale”, în prezentarea acad. Eugen Simion, cărţile: I. L. Caragiale – Opere, vol. I-III şi Petru Dumitriu – Opere, vol. IIII; apoi, Editura Ars Longa din Iaşi şi-a prezentat, prin „vocile” lui Dorel Vişan, Mioarei Pop şi Brânduşei Tămaş, volumul La cumpăna apelor, de Lucian Blaga, publicat într-o ediţie de lux, multilingvă. O adevărată ploaie de cărţi, apărute recent la Editura Princeps Edit, tot din dulcele târg al Ieşilor, au fost lansate de poetul şi editorul Daniel Corbu, adică: Lucian Blaga în amintirea contemporanilor, Al. Husar – Lucian Blaga între amintire şi actualitate, Mihai Cimpoi – Lucian Blaga. Paradisiacul, Lucifericul, Mioriticul, Ion Bălu – Viaţa lui Lucian Blaga (vol. I-II, Catinca Agache – Ion Miloş între contemporani ş.a.

Tot sub semnul lui Blaga s-au desfăşurat şi lansările de carte ale Editurii Ardealul din Târgu-Mureş, şi în primul rând ediţiile anastatice Lucian Blaga – Pietre pentru templul meu şi Lucian Blaga – Avram Iancu. Dramă, urmate, imediat, de alte apariţii editoriale ale acesteia: Ion Brad în interviuri – antologie Maria Cordoneanu, In

Î

magistri Honorem Vasile Frăţilă. 50 de ani de carieră universitară – volum coordonat de AnaMaria Pop, şi Ironim Muntean – Lumea ca teatru – teatrul ca lume, despre care au vorbit Mioara Pop şi scriitorii Eugeniu Nistor şi Ion Mărgineanu.

Rând pe rând, în cele trei zile ale târgului de carte, pe la microfonul de prezentare şi la standuri, au trecut personalităţi cu faimă ale vieţii noastre culturale, precum: scriitorii Costin Tuchilă, Nora Iuga, Ovidiu Pecican, Mircea Petean, Ilie Rad, Mircea Popa, Lucian Gruia, Irina Petraş, Diana Câmpan, criticul literar şi realizatorul de emisiuni TV Daniel Cristea Enache, Grigore Leşe, omul tradiţiilor noastre autentice şi al folclorului neaoş ş. a. ...Colocviile romanului românesc contemporan, ediţia a V-a – Alba Iulia, 5-6 mai.

Iniţiate de romancierul Nicolae Breban în urmă cu cinci ani, în absenţa acestuia colocviile ediţiei 2012 au fost coordonate de criticul şi istoricul literar Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, membru corespondent al Academiei Române. Desfăşurate în sala Senatului Universităţii „1 Decembrie 1918” (Palatul „Apor”), la colocvii au participat prozatori, traducători, eseişti şi critici specializaţi în critica romanului, precum: Radu Mareş, Petru Cimpoeşu, Radu Aldulescu, Gabriel Chifu, Nichita Danilov, Alexandru Vlad, Irina Horea, Virgil Podoabă, Horia Gârbea, Aurel Pantea ş. a. În final, un juriu – aflat sub preşedinţia lui Nicolae Manolescu, alcătuit din criticii Gabriel Dimiseanu, Cosmin Ciotloş, Alex Goldiş şi Irina Petraş – a hotărât premierea următorilor autori: Dumitru Radu Popescu – premiul pentru întreaga operă; Un Cristian, autorul volumului Morţii mă-tii – premiul pentru proză; Gabriela Gheorghişor – premiul pentru critică literară; Marta Petreu, autoarea romanului Acasă, pe Câmpia Armaghedonului – premiul pentru roman. ..Festivalul Internaţional „Lucian Blaga”, ediţia a XXXII-a, 6-9 mai. Deschiderea oficială a festivalului, aşa cum se întâmplă de câţiva ani, s-a desfăşurat la Casa memorială „Lucian Blaga” din Lancrăm, în organizarea Centrului Cultural „Lucian Blaga” din Sebeş şi a Consiliului Judeţean Alba, cu participarea oficialităţilor locale – Mugurel Sârbu, primar al municipiului Sebeş, Radu Totoianu, director al Centrului Cultural „Lucian Blaga”, Mioara Pop, directoarea Bibliotecii Jude-

48

ţene „Lucian Blaga” Alba, cu veteranii-fondatori ai Festivalului, poetul Ion Mărgineanu şi Gheorghe Maniu, dar şi a unor oaspeţi din ţară şi străinătate, dintre care îi amintim pe Acad. prof. univ. dr.

Valentin Vlad, vicepreşedinte al Academiei Române, Acad. Vasile Tărâţeanu (Cernăuţi) ş. a. Festivitatea de deschidere a fost urmată de lansarea unor cărţi consacrate operei blagiene, precum: Nicolae Mareş – Epistolarul de la Academia Română, Ion Spînu – Meşterul fiinţei, Zenovie Cârlugea – Lucian Blaga – sfârşit de secol, început de mileniu, între acestes fiind şi noile apariţii ale Editurii Ardealul din Târgu-Mureş, adică: Lucian Blaga – Pietre pentru templul meu şi Lucian Blaga – Avram Iancu. Dramă – ambele îngrijite, postfaţate şi prezentate de Eugeniu Nistor.

Vizitarea cetăţii Câlnic, slujba de parastas de la mormântul filosofului, simpozionul organizat la Casa Memorială „I. D. Sârbu” din Petrila, au fost alte manifestări valoroase ale acestei ediţii, dar sesiunea de comunicări ştiinţifice „Naţional şi universal în opera lui Blaga”, derulată în două „runde”, avându-l ca distins moderator pe dl. Acad.

Alexandru Surdu – preşedintele Secţiei de filosofie, psihologie, teologie şi pedagogie a Academiei Române, a constituit, în opinia noastră, acţiunea de maximă intensitate spirituală a Festivalului. În cadrul acesteia au prezentat lucrări, unele extrem de interesante, următorii comunicatori: Acad. Valentin Vlad – Lucian Blaga şi ştiinţa modernă; Ilie Luceac – Muzica – o călăuză de taină în orizontul „marii treceri” blagiene; Diarmuid Johnson – O paralelă între Gerard Manely Hopkyns şi Lucian Blaga şi alta, între Rudolf Otto şi Mircea Eliade; Radu Rotaru – Lacrima; Zenovie Cârlugea – Afinităţi elective sub semnul „noului stil”: Lucian Blaga şi Constantin Brâncuşi; Eugeniu Nistor – Lucian Blaga şi structura filozofică a fiinţei româneşti; Amalia Pavelescu – Energia românească a lui Lucian Blaga şi căutarea izvoadelor naţionale şi universale; Vasile Tărâţeanu – Poemele luminii la Cernăuţi; Ioan Oprişan – Ionorogul – „unealtă a miraculosului” în opera lui Lucian Blaga; Lucian Gruia – Lucian Blaga, universul clepsidră.

Apoi a urmat ceremonia acordării premiilor pentru cei mai harnici şi mai competenţi contribuitori la cunoaşterea operei lui Lucian Blaga. Pentru prima dată, începând cu acest an, organizatorii au instituit Premiul special de filosofie „Lucian Blaga”, acordat de Academia Română, care i-a revenit scriitorului şi eseistului târgumureşean Eugeniu Nistor, autor a două cărţi de exegeză

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

(Teoria blagiană despre matricea stilistică, în 1999, şi Conceptul de spaţiu mioritic în filosofia lui Lucian Blaga, în 2007) şi a altor importante contribuţii ştiinţifice despre opera lui Lucian Blaga, publicate în volume colective, în reviste academice, în alte publicaţii sau susţinute la diverse simpozioane naţionale şi internaţionale etc. Motivaţia acordării premiului a fost citită de dl. Acad.

Alexandru Surdu – preşedintele Secţiei de filosofie, psihologie, teologie şi pedagogie a Academiei Române, diploma fiindu-i înmânată de dl.

Acad. prof. univ. dr. Valentin Vlad – vicepreşedinte al Academiei Române, iar „anexa” de dl.

Mugurel Sârbu, primarul municipiului Sebeş.

Premiile tradiţionale ale festivalului au fost hotărâte de un juriu constituit din: Radu Totoianu, directorul Centrului Cultural „Lucian Blaga” din Sebeş, Mioara Pop, directorul Bibliotecii Judeţene „Lucian Blaga” Alba, poetul Ion Mărgineanu, reprezentantul Filialei AlbaHunedoara a Uniunii Scriitorilor din România şi Ioan Bâscă, consilier cultural al Consiliului Judeţean Alba. Acest juriu a acordat următoarele premii şi distincţii: Premiul „Lucian Blaga”: Gheorghe Grigurcu; premiul „Alma Mater”: Ioan Mariş; premiul pentru exegeză-Filosofie: Mihai Cimpoi; premiul pentru exegeză-poezie: Vasile Fanache; premiul pentru exegeză-dramaturgie: Lucian Bâgiu; premiul pentru traducerea operei blagiene: Adam Puslojic; premiul „Biblios”: Mioara Pop; premiul pentru editarea operei blagiene: Consiliul Judeţean Alba; premiul fundaţiei „Lucian Blaga” Sebeş: Dorli Blaga; premiul „Ex Aequo”: Ironim Muntean; premiul „Lucia Mureşan” pentru interpretare artistică: Elena Anghel.

O altă categorie de premii constituind-o cea pentru promovarea valorilor culturale româneşti, în cadrul căreia au fost declaraţi laureaţi: Felicia Colda, Monica Avram, Nicolae Dabija, Vasile Tărâţeanu, Arcadie Suceveanu, Ilie Luceac.

De asemenea, au fost premiate cărţile cele mai reprezentative pentru înţelegerea operei literare şi filosofice blagiene, publicate în ultimii ani, aparţinând unor binecunoscuţi autori: D. Vatamaniuc – Lucian Blaga. Contribuţii documentare la biografia sa şi a operei; Constantin Cubleşan – Lucian Blaga dramaturgul; Eugeniu Nistor – Conceptul de spaţiu mioritic în filosofia lui Lucian Blaga; Mircea Popa – Lucian Blaga şi contemporanii săi; Ion Mărgineanu – pentru Ceremonia paginii. Ceasul care nu apune; Zenovie Cârlugea – Lucian Blaga – sfârşit de secol, început de mileniu şi Luminiţa Cebotari – Fermentul

49

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

expresionist în teatrul blagian.

Lucrările din cadrul concursului Festivalului au fost cântărite atent de un juriu format din scriitorii: Aurel Pantea, redactor şef al revistei „Discobolul” (preşedinte), Ion Mărgineanu (secretar) şi Ion Miloş, precum şi din: Ioan Bâscă, consilier cultural Consiliul Judeţean Alba, Oana Dubleş, reprezentant Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” Alba Iulia, Gheorghe Maniu, preşedintele Fundaţiei Culturale „Lucian Blaga” Sebeş, Rodica Hăprean, Biblioteca Municipală „Lucian Blaga” Sebeş, acordându-se premiile pentru creaţie literară astfel: Marele premiu, acordat de Consiliul Judeţean Alba lui Deniz Otay (Suceava); premiul I, acordat de Centrul Cultural „Lucian Blaga” Sebeş: Delia Marilena Grosu (com. Comisani, jud.

Dâmboviţa); premiul II, acordat de Fundaţia Culturală „Lucian Blaga” Sebeş: Aida Hancer (Suceava); premiul III, acordat de Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” Alba Iulia: Dana Daea (Drobeta Turnu Severin); premiul revistei „Discobolul” din Alba Iulia: Miruna Ştefana Belea (com.

Ulmi, jud. Dâmboviţa); premiul revistei „Acasă”: Radu Niţescu (Bucureşti); premiul revistei „Familia” Oradea: Irina Roxana Georgescu (Medgidia, jud. Constanţa); premiul acordat de ziarul „Infor-

maţia” Alba Iulia: Any Drăgoianu (com. Ţânţăreni, jud. Gorj); premiul revistei „Târnava” Tg. Mureş: Andrei Velea (Galaţi); premiul acordat de ziarul „Unirea” Alba Iulia: George Baciu (localitatea Domneşti, jud. Argeş); premiul revistei „Poesis” din Satu Mare: Ion Maria (Craiova); premiul acordat de Clubul Rotary: Marilena Anda Voican (Sighişoara); premiul pentru eseu, acordat de fundaţia Culturală „Lucian Blaga” Sebeş: Adina Voica Sorohan (Sebeş, jud. Alba); premiul pentru eseu acordat de Editura „Ardealul” din Tg. Mureş: Lucian Gruia (Bucureşti); premiul pentru debut editorial în poezie: Teodor Laurean Tătaru (satul Meşcreac, comuna Rădeşti, jud. Alba).

Premiile pentru creaţie plastică au fost, de asemenea acordate după deliberările aceluiaşi juriu astfel: premiul II: Adina Romanescu (Bucureşti); premiul III: Alexandru Andrei Mărcuş (Bucureşti).

La Lancrăm, Sebeş şi Alba Iulia, în prima decadă a lunii mai, în lumea paradisiacă, luciferică şi mioritică a lui Lucian Blaga, a fost un adevărat paradis al manifestărilor culturale!

MIOARA POP, Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” Alba

IOAN MICLEA – UN MARE FILOSOF AL SPIRITUALITĂŢII DIN BLAJ

L

a 20 aprilie 2012 la Satu Mare şi Racova s-a sărbătorit teologul şi filosoful IOAN MICLEA – n. 25.04.1902-d. 02.10.1982- naturalizat în Blajul greco-catolic unde a rămas până la moarte. Nu a dus o viaţă uşoară şi l-a caracterizat un neastâmpăr al căutării adevărului pe care l-a echilibrat între credinţa sa şi speculaţia filosofică asupra Adevărului. A trăit şi a murit modest, chiar sărac, încercat şi agresat de cei care nu au putut înţelege gândirea şi convingerile sale. Toate încercările de temperare a sa au eşuat, astfel că a devenit un dizident numit de supraveghetorii săi un anacronic. „Ioan Miclea este, îndeobşte, numit drept „cel mai mare neotomist roman”. El aşază în centrul gândirii sale tomismul nu numai ca filosofie între filosofii ci şi ca singura „filosofie creştină”. Tomismul îşi primeşte diferenţa specifică prin poziţia pe care o adoptă faţă de Revelaţia supranaturală, certitudinile ei generând şi devenind credinţă: „Ea introduce o nouă valoare intelectuală, morală şi socială: sfinţenia promovează ca imperios necesară azi, mai mult ca totdeauna, filozofia sfinţeniei”. Sfinţenia este, în înţelegerea sa, „o participare la dumnezeirea Creatorului”. De aici o întreagă polemică a sa, concentrată în jurul conceptului de actus purus („Dumnezeu este în toate pur, activitate pură, în

sine neidentificând activitatea cu încremenirea” – Tangenţe Româneşti…) purtată în revista „Cultura Creştină” din Blaj (1939-1943), în Gândirea şi Revista de filosofie.” (George Vulturescu) Sărbătoarea de la Satu Mare şi din Racova sa natală a readus în actualitate personalitatea sa marcantă pentru generaţiile sătmărene, pentru intelectualitatea blăjeană dar şi pentru reprezentanţii care mai dăinuiesc din generaţiile asupra cărora s-a abătut prigoana regimului totalitar.

Generaţiilor noi, care n-au avut un contact direct cu cei de dinainte de 1948 acest eveniment ar putea să le trezească un interes pentru Blajul luminilor şi umbrelor trecutului care dăinuie în istoria sa mai mult în rafturile bibliotecilor decât în memoria sau …şi mai rar în inimile locuitorilor de acum din vatra Micii Rome.

Neputând trece cu vederea acest eveniment de excepţională importanţă, oferim cititorilor revistei ASTRA BLĂJEANĂ scurte secvenţe de la eveniment, care evocă personalitatea şi un crâmpei din istoria din care acum Ioan Micle face parte.

CONF. UNIV. PR. DR. IOAN MITROFAN

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

50

REMEMBER – PROFESOR UNIVERSITAR ION BREAZU

S

-au împlinit în luna aprilie anul acesta 111 ani de la naşterea lui Ion Breazu şi 53 de ani în 11 Mai, de la moartea sa.

E greu ca, după o jumătate de secol de la trecerea sa la cele veşnice, să evoci o personalitate foarte cunoscută în lumea intelectuală a Clujului. A fost iubit de generaţii de studenţi de la Facultatea de litere, dar şi de lumea culturală a Clujului. Personalităţi ca: Lucian Blaga, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Aron Cotruş, Sextil Puşcariu, Gheorghe Bogdan Duică, Dumitru Popovici i-au apreciat activitatea, iar domnia sa i-a apreciat în studiile sale. Legătura cu Lucian Blaga a fost una specială, iar cele peste o sută de scrisori stau mărturie.

Pentru aceste lucruri, ca şi pentru multe altele, nu ar fi drept ca amintirea profesorului Ion Breazu să devină din ce în ce mai vagă, ci rememorând viaţa şi opera, să nu lăsăm uitarea să şteargă numele acestei personalităţi.

Se ştie că în scurta sa viaţă, de numai 57 de ani, a lăsat o operă vastă, formată din studii şi articole privitoare la istoria folclorului, presei, teatrului, literatura modernă şi contemporană şi multe altele. Sute de articole, studii, recenzii, publicate în presa vremii, ca şi cursurile ţinute la universitate sunt adunate de urmaşii săi în volume prestigioase. Un mare merit îl are cercetătorul Mircea Curticeanu care în anul 1970 face o primă culegere cuprinzătoare din opera lui, oferind o imagine amplă asupra întregii sale activităţi.

Dar pentru noi, mihălţenii, cine este Ion Breazu?

– Un domn cu carte, un domn care niciodată nu şi-a uitat originea nobilă ţărăneasca, un domn care a fost alături de sat şi de ţărani, un domn care şi-a condus consătenii la marile întâlniri culturale ale Astrei, un domn care a ajutat pe mulţi să ajungă şi ei domni.

– Ce-au făcut mihălţenii pentru domnia sa?

– I-au dat şcolii numele său, fiind pomenit zilnic de toţi copiii din Mihalţ. Exemplul său de iubitor de carte a fost urmat de mulţi tineri din Mihalţ. Printr-o coincidenţă fericită curtea, grădină şi o parte din casa părintească a lui Ion Breazu au fost cumpărate de Primărie pentru şcoală, unde se va construi bază sportivă. Deşi nu are urmaşi direcţi în sat, iar băiatul sau inginer a decedat la Cluj, prin numele dat şcolii, domnia sa trăieşte prin comemorările organizate regulat de şcoală.

Cred că este cu folos să amintim câteva lucruri despre Mihalţul tinereţii domniei sale. În anul 1900 Mihalţul avea o populaţie de aproximativ 2000 persoane, majoritatea romani, câteva familii de evrei comercianţi şi câteva de maghiari. Romanii erau agricultori. 30% din gospodarii aveau peste 10 iugăre de pământ.

Populaţia era jumătate de religie ortodoxă, iar cealaltă jumătate de religie greco-catolica. Aproape 50% din populaţie avea între patru şi şapte clase. În tinereţea lui Ion Breazu se vorbea mult de anii revoluţionari 1848-1849, în special de evenimentul din 2 Iunie 1848 când au murit mai mult de 50 de mihălţeni în înfruntările cu autorităţile din Ardeal. Acest fapt măreţ este consemnat de istorie. Mihalţul a avut şcoală încă de pe vremea lui Gheorghe Şincai, apoi şcoli confesionale până în 1924 când s-au unificat. Datorită şcolii şi învăţătorilor săi, mulţi tineri, fete şi băieţi, părăsesc sătul şi învaţă la şcolile de menaj, licee, universităţi în ţară şi străinătate. În anul 1871 ia fiinţă Agentura, Astra de astăzi. Datorită acestui lucru apare o bibliotecă comunală şi se ridică monumentul din mijlocul satului, închinat eroilor din primul război mondial. Apropierea Mihalţului de oraşele: Albă Iulia, Blaj, Aiud, Orăştie, Sibiu, face ca mulţi tineri să studieze în diferite licee. Din familiile înstărite, dar şi din celelalte, cel puţin un copil pleacă pentru a învăţa carte.

Nu pleca din familie întotdeauna cel mai apt intelectual şi fizic.

Familiile reţineau acasă tinerii dotaţi intelectual şi fizic pentru a duce neamul mai departe. Aş enumera câţiva intelectuali din Mi-

halţ, contemporani cu Ion Breazu. Preotul ortodox Andrei Patachi, care pentru meritele sale este promovat vicar la Mitropolia din Sibiu. Preotul greco-catolic Ştefan Pop ajunge protopop de Blaj. Un alt preot greco-catolic, Victor Aron, ajunge senator al PNŢ. Nicolae Breaz îşi ia doctoratul în Drept în 1924, îndeplinind funcţia de preşedinte de tribunal în Albă Iulia. Petru Muntean ajunge profesor de limba romana la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu. Simion Breazu, cu studii la Viena, electrifica cetatea Albă Iuliei cu ocazia încoronării Regelui Ferdinand şi a reginei Maria. Breaz Octavian, medic, care conduce mulţi ani staţiunea de la Miercurea Sibiului.

Greşit Mihalţul este cunoscut numai prin bunurile materiale pe care le produce. Într-adevăr, sunt oameni harnici, buni gospodari, care iubesc pământul cu patimă, iar prin ceea ce produc hrănesc o bună parte din populaţia judeţului nostru. Greşit se mai ştie că mihălţenii sunt răzbunători, aprigi la mânie, cosorâri. Exemplele prezentate cred că modifica puţin percepţia asupra noastră.

Dar să revenim la profesorul Ion Breazu. S-a născut la 4 Aprilie 1901 în Mihalţ, într-o familie de ţărani ortodocşi cu stare materială bună. Este elev al învăţătorului Ilie Mihai la Şcoală confesionala ortodoxă unde dovedeşte înclinaţii spre învăţătură. Urmează liceul Sfântul Vasile din Blaj, iar ultima clasă la liceul din Orăştie, unde îşi susţine şi examenul de bacalaureat. Se înscrie, apoi, la Facultatea de Litere de la Cluj. După absolvire lucrează ca arhivar la Filiala Cluj a Arhivelor Statului şi în paralel, profesor la un liceu. În 1926 este trimis de Gheorghe Bogdan Duică ca bursier la Şcoală romana din Paris. Acum redactează două lucrări memorabile: Edgar Quinet et les roumains, care va fi şi teza sa de doctorat şi Joule Michelet şi românii. Întors în ţara lucrează ca asistent la Laboratorul de fonetica experimental la Facultatea de Litere şi la Muzeul limbii romane. Teza de doctorat o susţine în 1931. Încă din 1934 a fost desemnat de Gheorghe Bogdan Duica ca urmaş al său la catedra de literatură română. Nu o poate ocupa decât în 1952, după moartea lui Dimitrie Popovici. Este profesor universitar din 1952 până în 11 Mai 1958, când moare la vârsta de 57 de ani, în plină maturitate creatoare. A fost legat de Astra întreaga sa viaţă, fiind secretar al acesteia între anii 1936-1940. Criticul literar Mircea Popa mărturiseşte că profesorul Ion Breazu era: „harnic, inimos, mărinimos, de o onestitate ireproşabilă,”, iar printre cei care au stat de gardă la catafalcul sau a fost şi el.

Ion Breazu a lăsat o operă vastă, dar neterminată. Împrejurările vieţii nu i-au dat răgaz să lase posterităţii atât cât ar fi putut, din munca lui neodihnita. Erudiţia sa, judecata realistă, sunt apreciate şi azi de cei care conduc catedra de literatură română la Facultatea de Litere din Cluj. Pentru noi mihălţenii este o mare mângâiere opera lăsată şi viaţa să exemplară. Comemorarea de 111 ani de la naştere şi 53 de ani de la moarte este un prilej de omagii pline de recunoştinţă faţă de profesorul universitar Ion Breazu, în care ne regăsim cu toţii.

PROF. NICOLAE CLEJA Cercul „Ion Breazu” Mihalţ, preşedinte Maria Stânea, a organizat, în ziua de sărbătoare a Înălţării Domnului, 24 mai 2012, manifestarea Să ne cinstim eroii. În cadrul acestei acţiuni a fost evocată personalitatea profesorului Ion Breazu, fiu al satului, personalitate reprezentativă a ASTREI. Au rostit cuvinte elogioase despre viaţa şi activitatea cărturarului Ion Breazu: Nicolae Cleja, Mia Breaz, Mia Stânea, Ion Buzaşi, Ion Mărgineanu, Ioan Popa, Silvia Pop. Au participat la manifestare personalităţi locale şi judeţene. (Mia STÂNEA)

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

51

ACADEMIA DEŞTIINŢE AGRICOLE ŞI SILVICE „GHEORGHE IONESCU SISEŞTI” FILIALA CLUJ-NAPOCA REUNIUNE ŞTIINŢIFICĂ ANIVERSARĂ

S

taţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură şi Vinificaţie Blaj (SCDVV Blaj) este unitate de cercetare ştiinţifică în domeniul viticultură-vinificaţie, cu tradiţie îndelungată, situată într-o zonă viticolă de renume pentru ţara noastră.

Podgoria Târnave, cea mai extinsă regiune viticolă din Transilvania, cunoscută pentru vinurile deosebite, cu prospeţime, fructuozitate şi arome marcante, beneficiază de îndrumările şi recomandările cercetătorilor de la SCDVV Blaj. Îmbinarea activităţii de cercetare cu producţia se realizează prin variate forme şi metode dintre care un loc important îl ocupă verificarea rezultatelor în fermele staţiunii, pe loturi demonstrative şi în fermele pilot. Acestea asigură transferul rezultatelor ştiinţifice şi tehnologice proprii în unităţile de producţie viti vinicola din zona de influenţă a SCDVV Blaj, judeţele din centrul Transilvaniei. Integrarea cercetării cu învăţământul la un nivel calitativ superior se realizează prin colaborarea cu USAMV Cluj Napoca, cu implicarea cercetătorilor în actul educaţional şi de formare a tânărului specialist, favorizând o apropiere de meseria aleasă.

SCDVV Blaj, ca unitate de cercetare în viticultură şi vinificaţie este în subordinea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu Siseşti” Bucureşti. Integrată în structura românească de cercetare ştiinţifică în agricultură, SCDVV Blaj este membru activ în cadrul Filialei Cluj Napoca a ASAS Bucureşti. În data de 16.05.2012 Filiala Cluj Napoca a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu Siseşti” Bucureşti a sărbătorit 10 ani de activitate ştiinţifică. La reuniunea ştiinţifică „Sinteză a activităţii Filialei Cluj-Napoca a ASAS – De la constituire până în prezent (2002-2012)” a Filialei Cluj Napoca a ASAS au participat preşedintele ASAS Prof. Gheorghe Sin, împreună cu vicepreşedinţii Prof. Mihai Nicolescu, Prof. Dumitru Simionescu, preşedintele filialei ASAS Cluj, prof. Leon Muntean, cât şi membrii activi ai filialei. La aceasta reuniune aniversară, SCDVV Blaj a fost reprezentată de către dna director Dr.ing. Tomoiagă Liliana Lucia, recompensată pentru activitatea ştiinţifică cu diploma aniversara conferită „pentru deosebita contribuţie la dezvoltarea şstiinţei agronomice şi a cooperării academice din România”.

Cu o zi înainte de reuniunea ştiinţifică aniversară de la Cluj, Staţiunea Blaj a primit vizita de lucru a domnului Prof.

Gheorghe Sin, preşedinte ASAS Bucureşti, împreună cu Prof.

Mihai Nicolescu, vicepreşedinte ASAS Bucureşti, Prof. Dumitru Simionescu, vicepreşedinte ASAS Bucureşti, dr.ing.

Marian Verzea directorul INCDA Fundulea. Au fost vizitate sectorul de cercetare, fermele pilot şi fermele de producţie ale unităţii.

Cuvintele de apreciere ale preşedintelui ASAS Bucureşti d-l prof. Gheorghe Sin în Cartea de Onoare a Staţiunii au fost „Azi 15 mai 2012 conducerea ASAS a vizitat Staţiunea viti-vinicolă Blaj, prilej de cunoaştere a activităţii şi realizărilor unităţii. Avem numai cuvinte de aleasă apreciere pentru harnicul colectiv al staţiunii – rezultate excepţionale în cercetare pentru crearea de noi soiuri şi în final de vinuri unanim apreciate şi medaliate, preocupari pentru menţinerea şi

dezvoltarea patrimoniului.O considerăm o unitate de cercetare de elită, cu care ne putem mândri. Felicitări conducerii staţiunii, doamnei dr.ing. Liliana Tomoiagă, cercetător, director, manager cu un deosebit spirit gospodăresc şi pasiune pentru dezvoltarea cercetării viticole în zona Transilvaniei.

Mulţumim pentru ospitalitatea oferită şi urăm multă sănătate, putere de muncă şi satisfacţii întregului colectiv al staţiunii. ” Filialei Cluj Napoca a ASAS, constituită în 28 mai 2002, sub preşedentia d-lui prof. Leon Sorin Muntean, blăjan de-al nostru, are în prezent, zece comisii de lucru (şase din anul 2002, una din 2005, două din 2010 şi una constituită în 2011): „Ştiinţa solului, îmbunătăţiri funciare, gospodărirea apelor şi protecţia mediului” (2002); „Cultura plantelor de câmp” (2002); „Horticultură” (2002); „Zootehnie” (2002); „Medicină Veterinară” (2002); „Economie agrară” (2002); „Mecanizare” (2005); „Biotehnologii” (2010); „Industrie alimentară” (2010); „Silvicultură” (2011). Filiala Cluj-Napoca a ASAS reuneşte în prezent 30 personalităţi ştiinţifice consacrate din domeniile amintite mai sus: 2 membri de onoare, 6 membri titulari, 5 membri corespondenţi şi 17 membri asociaţi ai ASAS, din Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca şi unităţi de cercetare care aparţin filialei. În structura actuală, Filiala Cluj-Napoca a ASAS contribuie la o mai bună organizare şi coordonare a activităţii de cercetare zonală din domeniile agriculturii, medicinii veterinare, industriei alimentare, silviculturii, protecţiei mediului şi dezvoltării rurale. Unităţile de cercetare-dezvoltare care aparţin Filialei Cluj-Napoca, cu toate greutăţile privind finanţarea, desfăşoară activităţi notabile de cercetare şi extensie a rezultatelor ştiinţifice obţinute.

Cuvantul de deschidere a reuniunii adresat de catre prof. univ. dr. Leon Sorin Muntean catre membrii filialei a fost „Cu acest prilej, felicit colegii care au activat şi compun Birourile de conducere şi Comisiile de lucru ale filialei, în special responsabilii acestor comisii, din decembrie 2002-2012, precum şi colaboratorii lor din învăţământ şi cercetare, eminenţi dascăli şi oameni de ştiinţă care sunt autorii realizărilor evidenţiate succind în această lucrare. În continuare, doresc întregii comunităţi academice a Filialei Cluj-Napoca a ASAS să-şi îndeplinească misiunea de organizare şi coordonare a activităţii de cercetare ştiinţifică zonală, şă contribuie la dezvoltarea agriculturii ţării noastre şi a ştiinţei agricole româneşti.”

MARINA ILIESCU

52

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

POEZIE ŞI PROZĂ POEME ADRIANA ANUŞCĂ Haiku

Pro latinitate

Planete Largi atlantide Cu aripi spaţioase Spre Soare se-ntind.

Limbile ca steaguri atinse de eternitate Se plimbă prudent Pe buzele noastre încleştate în silabe artificii răsunătoare.

Cuvintele Cuvintele-mi cad Ca picurii de lacrimi Pe aripi vibrând.

Un continent Pe umerii copilului care sunt Atârnă râsul ca râurile în cascadă Dar şi tristeţea rămasă de dimineaţă în şoaptă şi marile întrebări Articulate Lângă roua susurând la infinit …

Tu eşti copilul care sunt Urcând prin frazele nerăsfirate-n părul tău în aşezarea de soare care eşti în micile poteci de sub dumbravă şi-ţi spun, nu plânge, copile! fiindcă de-odată începe a-mi fi dor de pădurile şterse de pe faţa pământului de creuzetul aşezat la soare de-odată gândurile îmi cad şi mă-nec în propriul plânset alergând printre casele reci, uitate de lume mi-s umerii grei mi-e dragostea învineţită de-atâtea sughiţuri, încât şirurile, toate, de continente se-ascund singure în vechea atlantidă de sub mare râsul îmi cade grav de pe umeri prinzându-mă în clocotul Universului lacrimile de copil îmi cad şiroaie pentru acest continent despădurit Aprilie 2012

Ca toboşarii cezarului sunetele trec Înainte dinspre o extensie a vechii limbi către raţiunea de fi a celorlalte zburdalnice expresii ale cuvântării, a celorlalte limbi ale pământului, creaţii ale universului solar şi pământesc – creaţii de limbă tocmindu-se chiar şi pentru un grăunte la Turnul Babilonului, la greci sau la romani De ce să îngropăm noi castrele romane şi limba latină sub altă scoarţă, a uitării, sub altă crustă înverşunată, Nu e de-ajuns flagelul gripei aviare sau neştiut efectul bombei de la Hiroshima?

Sau de curând o dezolantă criză mondială?

Nu văd nici un motiv de-ajuns a ne călca-n picioare limba noastă cea de toate zilele sau punctul de maximă întâlnire cu Salve!, Servus!, Ave! Nu văd de ce să nu dăm limbii ce e al limbii – onoarea pierdută valurile de oale şi ulcele din vechile morminte unicele sunete originare clipocind pe marginea vremii singura istorie prin care ne recunoaştem ca steaguri atinse de eternitate ca limbă a Cezarului – Dă azi Cezarului ce e-al Cezarului, trecătorule!

Martie 2010

53

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

COCOŞUL A STRIGAT

T

eroarea coborî furtunos, pe neaşteptate, peste casa lui Paulino şi a consoartei Zamfiruţa, strămutaţi de curând, în căutarea liniştii, tocmai în satul Purpura, vestit pentru oaza lui de fericire. Părăsiseră cetatea cu grijile, nevoile, dar mai cu seamă cu agitaţia permanentă, tot mai dificil de suportat, devenind irascibili şi surescitaţi la cea dintâi atingere. Aer, cer şi linişte, belşug şi împăcare aflaseră în ograda cea nouă, de curând amenajată, după poftele unor inşi ai lumii moderne, căreia, de altfel, îi şi aparţineau, fără însă a-i ştirbi prea mult atmosfera patriarhală, tihnită şi aşezată cu care fuseseră întâmpinaţi la cea dintâi descindere. Doar că ieşindu-le lor prin căciulă modernismele astei lumi tot mai tresărite şi mai iritante, au găsit cu cale ca măcar noaptea să şi-o facă mai calmă şi mai domoală. O oază de lumină între două reprize desprinse din cotidianul diabolic se arăta la capătul drumului cel nou.

Cucuriguuuu! – pătrunse prin geamul întredeschis, pentru aer proaspăt, glasul strident al înaripatului din vecini. Că mai cântau ei cocoşii, vestind străjile, în plină putere a nopţii, dar ăsta, cu glasul lui trecut din domol în bărbătos, un bărbătos de o vigoare cum nu le-a mai fost dat să audă până atunci Paulino şi Zamfiruţa lui,părea a fi cel mai puternic dintre ale tuturor pintenaţilor. La început mai că le pică bine cântatul, căzând ca o boare peste liniştea încăperii. Se-ntorsese pe partea cealaltă dezmierdat de atingerea lui. Numai că în loc să se astâmpere, cântatul fu reluat şi mai îndârjit, şi mai hotărât.

Scoală, puişorul meu, de-nchide fereastra!, trimise rugare, ce adia uşor a poruncă, Paulino cu glas mângâietor consoartei sale, sâcâit de ţipătul lui, tot mai înverşunat, mai înalt şi mai coleric. Simţind lentoarea din mişcarea femeii, înteţi porunca: Scoală, că nu-l mai pot auzi! - continuă el văzând că Zamfiruţa întârzie, cuprinsă de tăria somnului dintâi. Că doar ce isprăvise cu cele ale aşternutului, tânără şi focoasă cum era în plină floare a vârstei, muncindu-l din toţi rărunchii pe mai vârstnicul ei asociat, care, uitând de anii săi adânci, lăcomea încă hulpav la prospeţime şi frăgezime feminină. Şi tocmai pe când să-şi odihnească oasele trudite îi ieşi în cale împieliţatul. Fereastra fu închisă de Zamfiruţa mai mult adormită decât trează şi, toropită de dulceaţa somnului, se vârî la loc, ghemuită în poala harnicului şi vrednicului ei soţ. Îl numea soţ deşi între ei nu era statuată nici o legătură, oficial neavând mai nimic unul cu celălalt, doar că, înainte de toate, unul râvnea un trup, cealaltă câteva parale şi abia după aceea să-mpartă laolaltă bucuriile şi necazurile

cotidiene, care, în ultimul timp se-nteţiseră ’ntr-atâta de luaseră calea izolării, a ruperii de ele, măcar pentru o parte a zilei şi mai cu seamă a nopţii.

Cu braţul petrecut peste umerii femeii, simţindu-i de aproape căldura îmbietoare, Paulino se cufundă adânc în lumea viselor, în stare doar ea să-l elibereze de povara stresului cumplit.

Cucuriguuu! – răzbătu până-n afundul urechii cântecul pintenatului, tocmai pe când se pornise într-un vis dulce, generat pe semne de dulceaţa trupului de alături. Cucuriguuu! Cucuriguuu! - se trântea tot mai insistent în auz glasul vietăţii din vecini. Porni a se foi din nou, aşternuturile se făcuseră mototol, dar somnul nicăieri. Strângea cu toată tăria pleoapele doar-doar, îşi muta gândurile coborâte puhoi asupra sa la lucruri senine şi luminoase, dar, degeaba. Agitat şi cu nervii răscoliţi o trezi iarăşi pe Zamfiruţa.

Cocoşul devenise sâcâitor din cale-afară. Se porniră la poveşti, aşa mai mult ca să-şi recapete liniştea, dar, scos din fire, căzu mai degrabă într-o stare de impacienţă alarmantă. Cu greu îi mai putea pune înainte liniştea şi somnul. Mai ales că urmaseră şi celelalte recitaluri din târziul nopţii.

Calvarul reapăru cu-ntâiul cântat al nopţii următoare, şi al celorlalte ce i-au succedat. De umblau tot chiauni de cap pe la slujbă. Concluzia era una singură: suprimarea împricinatului. Se vorbiră cu vecinii, cu Ironim şi Saveta, încercaseră să le explice deranjul pricinuit, tot mai greu de suportat cu zi ce trece. Cum să tai aşa mândreţă de cocoş! Şi aşe de harnic la găini! – se încontrau stăpânii, şi mai cu seamă Ironim, minunându-se de îndrăzneala cu care le cereau să căsăpească podoaba curţii lor.

Auzi ce-i freacă pe ei la inimuţă! concluzionă ăl bătrân, semn că aşa ceva nicicând n-ar fi cu putinţă. Îl vedeau pe Becheru lor, că aşa îl botezaseră de la o vreme văzându-i bărbăţia şi vigoarea din el, strunind atâta păsăret ce-i sta-n preajmă, o podoabă a ogrăzii, şi, mai ales, un apărător straşnic al ei. Aşa încât ceea ce îi cerea Paulino din vecini era un adevărat afront la adresa pintenatului. Ceva ce nici pe departe n-avea cum să fie acceptat. O să vă dăm în lege! - găsi cu cale să-i răspundă Paulino. Dacă nu înţelegeţi că aşa nu se mai poate! Şi-apoi, nu ştii dumneata, moş Ironime, că ori cântă, ori nu cântă cocoşul, ziua tot se face?! – încerca a-l îndupleca pe bătrân că nu-i chiar un cap de lume lipsa lui. Atât i-a trebuit lui Ironim. Adecă, ce vrei tu, mă vinitură?

Vii tu de nu ştiu unde să faci lejea aici? - se înfierbântă el peste măsură. Păi cocoşii cântă de cându-i lumea şi pământul, mă avricitule, şi tu vrei să schimbi acum rosturile? Ia ui la el! Să nu mai cânte

54

cocoşul în curte! Luminuţa cui te-o tras din mumăta! Câte o mai fi bodogănit, câte o mai fi îndrugat, scos din ţâţâni cum ajunsese, doar Saveta mai auzi.

Nu-i mai păsa de nimeni şi de nimic, nu mai ţinea seama că şi oaia rumegă iarba, d-apoi omul scoţând vorba din gură. Simţea în inima ei rece crescând supărarea şi ciuda înfricoşătoare abătute peste cugetul contrariat al bărbatului, gata-gata să-l înăbuşe. Se temea de vorbele lui necugetate - ştia ea de demult, de pe la cei bătrâni, că limbuţia îi mai rea ca beţia că aşa era el când se aprindea din te miri ce, se temea, zic, să nu-l dea în lege, că la sărăcia lor numai asta le-ar mai fi fost de lipsă. Hai mă omule, şi dă-l în călcătură de cocoş, c-om vede noi ce i-om face! încerca ea să-l scoată de sub tăria mâniei. O ascultă pe Saveta preţ de câteva momente, dezmeticit oarecum, dar mânia surdă ce clocotea în el, mai mare, mai puternică şi mai înfierbântată, coborî numaidecât peste trupu-i gârbovit, dărâmând îndată ceea ce biata femeie părea să fi clădit. Se desprinse din braţele ei, nu mai puţin şubrede, şi se oţăra acum, peste gard, şi mai aprins la vinitură: Ploaia şi curcubeu cui te-o făcut? Să porunceşti tu în curtea me?! Şi luându-şi comănacul de pe cap şi plimbându-l vrăjmaş prin aerul dimineţii părea scos de-a dreptul din fire. Mânia aprigă făcu din om neom. Se vede că nici ăsta n-a fost botezat cu apă multă, încât era-n stare a o lovi şi pe bătrâna lui, fără de nici o vină, doar aşa ca să-şi descarce povara furiei ce părea că-l înăbuşă cu totul. Nu mai ţinea seama de rangul şi domnia celuilalt, îl spurcă din cap până-n picioare, de nu i-ar fi fost de ajuns toată apa Secaşului să se mai spele. Şi cum veninul şede totdeauna în coadă îi mai trânti la urmă una, aşa ca să se răcorească: Rău vrei, rău îi afla, jupâne!

Cu astea Ironim pusese punct. Se simţea uşurat şi cu sufletul despovărat: Apăi, acum, fie ce-o fi!

Bombănea mereu din gură, cât cu glas, cât în gând, în vreme ce făcea cale-ntoarsă către bătrâna lui, retrasă îndărătul uşii să nu-l mai vadă şi să nu-l mai audă cu bolunzăniile de care şi ea era sătulă.

Paulino l-a lăsat în plata Domnului, nu şi-a prins mintea cu un nărod. O să dea el socoteală pentru toate, şi pentru cocoş, şi pentru vorbele netrebnice pe care le-a scos din gură, se mărturisi cătrănit din cale-afară consoartei sale. Îşi chemă avocatul, îi povesti ce şi cum stau lucrurile şi căzură de acord să pornească acţiunea. La început c-un soi de avertizare, iar de nu, cu acţionare în instanţă.

Ironim fu chemat de poştaş: Hai, tete Ironime, să semnezi hârtia asta. Ca să se ştie că ai primit-o sigur. La ce să semneze, Doamne iartă-mă hârtii, că el doar când primea pensia trebuia să-şi pună semnătura pe cupon. Ori acum? Da’ ce-i asta,

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

mă Constantine?, se adresă el mirat omului cu geantă mare. Că, dacă n-am ochelarii la mine, nu văz ce-i aici. Şi-apăi, n-oi fi făcut chiar moarte de om să mă pui tu să semnez! Porunca trebuia însă împlinită, în final spunându-i şi despre ce e vorba.

Era o hârtie prin care i se cerea, ca să preîntâmpine o judecată propriu-zisă, să mute coteţul păsăretului pe undeva pe mai departe de fereastra numitului sau, şi asta l-a durut de-a dreptul, să taie pur şi simplu pe cel cu pricina gâlcevii. Că dacă nu, va fi chemat în lege.

Să-l pună pe Becheru la pământ, asta nu se poate. Să-şi strice rosturile de la locul lor, nici atât.

Fie ce-o fi, gândea el, în nădejdea că lucrurile s-or opri aici. Că doară n-o fi dracu’ chiar aşe de negru cum pare! Puse hârtia în puiul mesei, unde-şi ţinea de regulă documânturile, şi ieşi să-şi vadă de ale lui.

Uită de hârtie şi de cocoş o vreme până ce se pomeni iarăşi strigat de Constantin. O altă hârtie, cu altă semnătură, dar şi mai aspră. Judecata bătea acum la uşă. Aaa! Păi ăsta-i vecinu’ ăl nou?! Cu de aştea umblă? Tot nu s-astâmpără? Neruşinatu’ de el! Că io o viaţă întreagă am stat întră oameni, cu tot felu’ de năravuri, da’ io pin leje n-am ajuns pănă acum! Îl părăsi pe poştaş şi cu paşi amărâţi sendreptă către bătrâna lui. Ui, tu muiere, ce-o făcut ăsta! M-o dat în leje! Şi-i întinse hârtia bătrânei. No citi, că tot degeaba, tot nu pricepea ea nimic deacolo, dar sări ca arsă la el: Nu ţ-am zâs, mă, să taci? Că te poate da în leje? No, vezi ce-ai făcut?

Că n-o zâs de prost cine-o zâs: capu’ face, capu’ traje, şopti ea mai mult pentru sine, ca să încheie în ton cu starea creată: Arde-te-ar focu’ cu el cu tot, nărod bătrân ce eşti! Bătrânul căzu amărât pe talpa privarului, îşi încărcă cu degetele tremurând tăbacul în pipă, îl îndesă binişor să ia foc mai iute şi porni a trage fum înecăcios, cât de poftă, cât, mai ales, de necaz. Acum îi veneau în minte şi datoriile, şi necazurile ce le mai avea. Îl măcinau gânduri negre, contradictorii: breaz şi viteaz, pe cai mari, în stare să-l înfrunte pe Pauluino, la început, pleoştit şi amărât, un om de nimic, acum cu tărăşenia pe cap, un umil căruia când îi dai îi fată vaca, iar când îi ceri înapoi îi moare viţelul. Aşa era el în momentul ăsta, cu suferinţa pe cap asociată sărăciei ce-i bântuia prin ogradă, pierdut de-a binelea. No, numa’ asta mi-o mai trăbuit!, conchise după un timp de cugetare, pe care cugetare de-ar fi avut-o atunci…

Veni şi ziua pusă. Cu greu ajunsese până la oraş, rătăcit prin ceata de tineri din autobuz, gălăgioşi, vioi şi zurbagii, neluând în seamă neputinţele şi poverile sale. Cine să-i creadă lui suferinţa prin care trecea când toată lumea era a lor. Fu dator să le suporte umilinţele şi vorbele ce nu se cade să mai trea-

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

că pe la urechile unuia ca el. Îşi aşeză traista cu ceva merinde pe genunchi, bucuros oarecum că prinsese un loc pe undeva mai prin spate, şi, meditând la cele ce vor veni, reuşi să se debaraseze de vacarmul din lăuntru. Poate m-a ierta!, încerca el să se îmbuneze, poate o fi el mai cuminte ca mine şi m-a lăsa în plata Domnului!. Nu avu de-a face cu judecăţile, nu ajunsese niciodată nici măcar pe treptele unei judecătorii, iar acum… O pustietate înfricoşătoare îi cotrobăia prin suflet şi, simţind că-l iau ameţeli năucitoare, încerca să-şi mute gândul într-altă parte, să se smulgă din ghearele ei, ale suferinţei căzute ca un trăsnet pe capul lui. Dar, nărăvaş din fire, gândul revenea şi mai vioi, şi mai apăsător, şi mai sâcâitor, de parcă necuratul i l-ar fi trimis, muncindu-l până în cel mai ascuns cotlon al firii. Gândurile îl dor tot mai tare şi-o spaimă nedefinită se aşternu peste întreaga-i făptură. Simţi cum o nelinişte fierbinte îi porni de-a curmezişul din măruntaie şi-l fulgeră dureros până-n creştet. Un junghi ascuţit, înfipt sfredelitor în adâncul inimii, îl sperie peste măsură. Faţa stafidită i se crispă şi i se făcu palidă, hidoasă. Laolaltă cu ochii tulburaţi trăda zbuciumul lăuntric tot mai aprins şi mai greu de stăpânit. Prinsese a se foi, locul nu-l mai cuprindea şi-ar fi vrut să facă, de-ar fi fost cu putinţă, cât mai iute calea-ntoarsă la liniştea lui din totdeauna.

De când sosise umbla bezmetic, însingurat, în sus şi-n jos, prin faţa clădirii, ce numai la vedere îl făcea să tresară. Şi-ar fi cerut, cu toată grija şi cu tot respectul cuvânt de iertare de i-ar fi ieşit în cale Domnu. Nu mai era nici avricit, nici vinitură. Acum era Domnu. Trăgea nădejde că i-l va primi şi nu va mai ajunge până la urmă în faţa instanţei. De după perdeaua încăperii în care Domnu se retrăsese cu apărătorul lui în aşteptarea judecăţii îl privea cu condescendenţă. I se făcu milă, dar nu vroia să i-o arate. Îl lăsa să se frământe în sucul lui, zbuciumul prin care trecea socotind-i-l îndeajuns ca să plătească fapta necugetată. Nu aştepta de la el nimic, nu-i dorea nici o pedeapsă, negrăita zbatere fiindu-i îndestulătoare pedeapsă. Lasă-l măcar să vadă censeamnă a sta în faţa unei instanţe! -- hotărî apărătorul la ideea lui Paulino de a-l ierta pe bătrân şi a renunţa la cauză. Lasă-l că prea se dă rotund, tare, mare şi atoateştiutor! De nu mai poate nimeni să-i ţină piept! E drept că pe unde ajungea, Ironim călca peste toţi ca el să ajungă sus. Nu ţinea seama de cei din faţa lui, ba mai mult îi desconsidera cu nonşalanţă, ca şi cum ar fi zis: Unul îi Ironim! Io ştiu, numi spuneţ voi mie! Voi sunteţi proşti! Io ştiu! – erau vorbele cu care închidea din capul locului gura oricui ar fi încercat să restabilească un adevăr ori să-şi

55

impună o părere. Nu conta că ideile sale iritau pe toţi, că adevărurile sale erau atât de şubrede încât la cea mai mică clătinare se năruiau, dacă nu cumva erau false chiar dintru început. Era un Gică-contra al Purpurei, dacă nu şi ceva mai mult. Aşa că lecţia ce urma să i se aplice azi era din acest punct de vedere binevenită. Să-l lăsăm atunci la judecata instanţei!

Fu de părere în cele din urmă şi Paulino, prin minte trecându-i ca o străfulgerare ofensele aduse fără ruşine de bătrân.

Chemat la ordine, în faţa judecătorului, se pierdu de-a binelea. Acum chiar că nu mai auzea şi nu mai vedea, totul îi apărea înceţoşat, capul îi vuia de parcă ar fi coborât de curând din ringhişpirul lui Brotea din tinereţe, gata-gata să dea ortul popii. Nu avea apărător, că numai ăsta i-ar mai fi fost de lipsă, să-i mai ceară şi ăsta atâta bănet, c-apoi chiar ar pune-o de mămăligă. Apărătorul lui Paulino reaminti motivele pentru care îl chemaseră înaintea Curţii pe Ironim după care judecătorul îl lăsă să vorbească în apărare. Dar cum, în starea de pierzanie în care căzuse? Şi ce să spună, că nu-i drept? Apăi, domnule judecător, io-s un om prost. Nu vă luaţ după gura me! Şi Domnu să mă ierte! Atât putu îngăima din ungherul lui în care se cufundă rătăcit mai dihai ca într-o boxă a acuzaţilor.

Confruntarea se dovedi a fi cu totul inegală.

Lucrurile erau clare şi adevărul vizibil de la o poştă, asupra lui neîncăpând nici cea mai mică îndoială.

Sentinţa… îşi încheie judecătorul cuvântul, eliberând pe împricinaţi de sub povara judecăţii şi mai ales din atmosfera apăsătoare a sălii, de-a valma cu toţi borfaşii lumii. Unde şi Ironim, dar mai ales Paulino, juraseră să nu mai calce. Învăţătura primită ţinu la Ironim de ieri până azi, că-n scurtă vreme tuna şi fulgera fără noimă contra vecinului: O avut noroc că l-am iertat! Că puteam să-l închiz pe tot momentu’! Şi câte şi mai câte altele asemenea de se săturase lumea de spusele lui. Nu-l mai lua nimeni în seamă, ba, de cum începea să vorbească, tot câte unul părăsea adunarea lăsându-l să toace în gol verzi şi uscate până s-a sătura. Ca şi cum ar fi vrut să dovedească cum că prostia din fire nu are lecuire.

Sacrificase totuşi pe Becheru, să nu mai ajungă pe unde a fost, că de celelalte Paulino l-a iertat, luându-şi piatra de pe inimă ce-l apăsa de la declanşarea incidentului, împlinind totodată porunca din cartea sfântă: Iartă-i, Doamne, lui că nu ştie ce spune!

IOAN POPA

56

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

PLASTICA PICTORUL EMIL COMŞA LA 60 DE ANI

E

mil Comşa este un pictor binecunoscut şi apreciat, atât în Blaj, cât şi în judeţul Alba. În ultimii ani, numele său a devenit cunoscut şi pe alte meleaguri ale României. Urmăresc cu mult interes activitatea sa de câteva decenii.

Am vernisat mai multe dintre expoziţiile sale şi am scris despre ele articole apărute în diferite ziare şi reviste din Blaj, Alba Iulia şi Cluj-Napoca. Lam avut şi student la Facultatea de Istorie şi Filologie, Secţia Muzeologie, din cadrul Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia.

A deschis expoziţii personale încă din vremea în care era elev de liceu. Atât ca om, cât şi ca artist plastic, tratează problemele cu deosebită seriozitate. Îi place ca tot ce întreprinde să fie bine gândit şi făcut. Astfel procedează şi în calitate de muzeograf la Muzeul de Istorie „Augustin Bunea” din Blaj.

Născut în anul 1952, este foarte ataşat de „Mica Romă”, după cum a numit foarte sugestiv Mihai Eminescu Blajul, în care a învăţat, lucrează şi creează cu evidentă responsabilitate şi autentic talent.

Recenta expoziţie de pictură deschisă în luna mai 2012 la muzeul blăjean, găzduit într-una dintre cele mai frumoase clădiri ale municipiului, cu prilejul aniversării Revoluţiei române de la 1848 din Transilvania,, reconfirmă faptul că Emil Comşa este un artist matur care se exprimă într-o manieră personală. Fire meditativă şi sensibilă, el abordează şi de data aceasta lucrări în care aduce un cald omagiu plaiurilor româneşti încărcate de linişte şi poezie. Din acest punct de vedere merge pe linia trasată de Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian, Lucian Grigorescu sau Henri Catargi. În peisajele lui Comşa, surprinse în cele patru anotimpuri, privitorul avizat sau cel cu mai puţine

cunoştinţe, întâlneşte un univers plin de frumuseţi nebănuite, în care sufletul îşi găseşte o linişte deplină, atât de necesară în epoca contemporană atât de bulversată şi de ameninţătoare. La această stare de fapt contribuie paleta cromatică delicată, felul în care sunt armonizate culorile şi continua pendulare între finit şi non-finit în redarea formelor. Aceste acorduri subtile par a veni din minunata lume a muzicii.

Naturile statice cu flori şi fructe pictate de Emil Comşa sunt la fel de reuşite.

Juxtapunerea culorilor calde cu cele reci (îndeosebi a galbenului cu albastrul), între care se interpun griurile rafinate, este o dovadă de măiestrie artistică.

Expoziţia aceasta, organizată în anul în care pictorul blăjean a împlinit 60 de ani, nu cuprinde nici un portret, ca în cazul altor manifestări similare. Chiar dacă unele dintre portretele sale au un aer uşor misterios, visător şi melancolic, atunci când acestea prezintă personalităţi istorice sau culturale (Inochentie Micu, Petru Pavel Aron, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Timotei Cipariu, George Bariţiu, Ioan Micu Moldovan, Augustin Bunea, Iacob Mureşianu ş.a., expuse la primăria, muzeul şi biblioteca din Blaj) sunt executate într-o manieră riguroasă şi au un colorit sobru.

Tăcut şi perseverent, departe de coteriile specifice breslei artiştilor, Emil Comşa se impune din ce în ce mai mult în peisajul plasticii româneşti. O dovedeşte, printre altele, şi includerea numelui său în următoarele cărţi: Ghidul personalităţilor din Judeţul Alba, Alba Iulia, 2003; Silvia Pop, Daniel Voina, Artişti plastici blăjeni, Blaj, 2008; Dicţionarul culturii şi civilizaţiei populare (coordonator: Silvia Pop), Blaj, 2011.

CORNEL TATAI-BALTĂ

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012 Picturi de Emil Comşa

57

58

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

ÎN VIZITĂ LA CÂLNIC

A

proape că mi-e ruşine să recunosc dar, până anul acesta, nu am ajuns la Câlnic. Mă refer desigur la satul Câlnic, situat în judeţul Alba, în partea de vest a Depresiunii Apoldului, la numai 12 km de Sebeş, posesor al unei cetăţi medievale săseşti, înscrisă pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO din anul 19991. Am auzit multe poveşti în legătură cu manifestările organizate aici de către academicianul Marius Porumb (la care au participat de-a lungul timpului importante şi diverse personalităţi din Alba Iulia, ClujNapoca, Sibiu ş.a. sau chiar din străinătate); m-am gândit de multe ori că ar trebui să ajung, cel puţin în vizită la cetate, dacă nu ca participant la evenimente; odată, când veneam cu un coleg de la Sibiu de la o conferinţă, ne-am propus să intrăm, dar din cauza traficului de pe europeană am renunţat. Întâmplarea a făcut însă că anul acesta să se împlinească 110 ani de la naşterea academicianului Virgil Vătăşianu (născut în 21 III 1902, decedat în 15 XI 1993, istoric de artă), iar cu acest prilej domnul Marius Porumb a organizat o sesiune de comunicări la Cluj, la care am fost invitată. Atunci am fost călduros poftită să particip la Serbările Câlnicului. Ediţia a XII-a din 26-27 mai, oferindu-mi-se de asemenea şi cazare.

Data nu este întâmplătoare, dar nici fixă, ea fluctuând în funcţie de Paşti. Mai exact, în fiecare an evenimentele sunt organizate în week-end-ul dintre Înălţarea Domnului şi Coborârea Spiritului (Duhului) Sfânt.

Aleea Castanilor. După aproximativ 50 de metri în partea dreaptă am aflat intrarea în cetate, realizată prin intermediul unei barbacane (coridorul porţii), care face legătura între cele două rânduri de ziduri de curtină, de formă cvasi-ovală, aproximativ concentrice, întărite de două turnuri şi un bastion, în interiorul cărora se află capela, donjonul şi fântâna.

Câteva cămări, mai bine sau mai rău păstrate, sunt adosate zidului interior.

Prin grija soţilor Porumb, în donjon (turnul-locuinţă, cel mai înalt element al cetăţii – cca. 27 metri, şi cel mai vechi) a fost amenajat, pe 2 nivele un muzeu în care au fost expuse icoane pe sticlă sau lemn, ceramică, costume populare, piese de mobilier, ţesături, cărţi vechi româneşti sau germane ş.a. Pivniţa edificiului mai păstrează câteva butoaie uriaşe, cu o capacitate de 5-6 tone, despre care, cu mândrie şi tristeţe în acelaşi timp, îmi spune un enoriaş că „au fost pline până în anii ’90”. Nu ne miră foarte tare acest lucru dacă ţinem cont că se mai păstrează încă documente din secolul XVI care vorbesc despre vinurile Câlnicului.

Planul cetăţii Câlnic (după Marius Porumb, Ciprian Firea, Cetatea Câlnic, Bucureşti, 2007) Sâmbătă, 26 mai, după încă o săptămână obositoare, petrecută în aglomeraţia urbană a Clujului, mi-am făcut bagajele şi am plecat spre Câlnic, unde urma să-mi petrec următoarele 2 zile. Nu mică mi-a fost uimirea când am ajuns în satul cu case mari, frumoase, cu porţi înalte, specific săseşti, recent renovate. În centru, cetatea nu era situată pe un deal, cum mă aşteptam, ci într-un punct de joasă altitudine. Lăsând maşina în drum, am purces pe o cărare care însoţea, până la un punct, pârâul Câlnic, străjuită de copaci înalţi şi de buturugi de diverse mărimi, din mijlocul celor mai înalte surâzând panseluţe – mai târziu am fost înştiinţată că se numeşte 1

Câlnicul este înscris în Lista Unesco împreună cu localităţile Biertan, Dârjiu, Prejmer, Saschiz, Valea Viilor şi Viscri, sub numele generic de Aşezări săseşti cu biserici fortificate din Transilvania.

În anul 2007 Marius Porumb şi Ciprian Firea au publicat albumul intitulat Cetatea Câlnic, cu text în 4 limbi şi numeroase ilustraţii, unde autorii afirmă printre altele: „Elementele constitutive ale cetăţii din Câlnic, aşa cum se văd astăzi, nu aparţin unei singure etape de edificare, ci sunt rezultatul unor faze succesive, a unor adaptări şi refuncţionalizări.

Considerată în ansamblu, fortificaţia nu este una care să impresioneze prin dimensiuni sau prin sisteme defensive complexe şi elaborate. Cetatea din Câlnic este mai degrabă mică

59

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012 şi cu elemente de fortificare de bază, simple ca realizare tehnică. [...] Totuşi, deşi nu poate concura cu marile cetăţi, fortăreaţa din Câlnic este considerată foarte tipică pentru a reprezenta o civilizaţie locală, transilvăneană, şi o epocă particulară” (p. 14).

Continuându-mi drumul pe cărarea amintită am descoperit pe partea dreaptă casa parohială (construită în mai multe etape, începând cu sfârşitul secolului al XV-lea sau începutul secolului următor), iar mai sus, aceasta m-a dus la poarta unui cimitir. Liniştea mormintelor, a copacilor bătrâni, priveliştea ierbii înalte şi mireasma florilor mi-au dat, ciudat poate, un fior plăcut. În mijlocul peisajului domina oarecum înălţimea Biserica evanghelică, care mai păstrează până astăzi elemente din secolul al XV-lea, deşi a fost masiv modificată în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Şi aceste două edificii sunt înscrise pe Lista Unesco.

Consider deosebit de important de menţionat faptul că întreg ansamblul din Câlnic a intrat în atenţia academicianului Marius Porumb la începutul anilor ’90, domnia sa ocupându-se de restaurare, şi de includerea lui în Patrimoniul Unesco. Pentru a face faţă cheltuielilor impresionante necesare unui asemenea demers, acesta a înfiinţat Asociatia Ars Transsilvaniae Romania, societate non-profit. Tot dânsul, alături de distinsa sa soţie, Zoe Vida Porumb, reputat artist decorator (textilist), se îngrijeşte an de an de bunul mers al manifestărilor prilejuite cu ocazia Serbărilor Câlnicului, pe care nu de puţine ori le sponsorizează cu fonduri proprii.

Anul acesta, nu mă îndoiesc că asemenea celor anteriori, programul a fost bogat şi interesant. Muzica lui Johann Sebastian Bach a răsunat la orga din Biserica evanghelică în seara zilei de sâmbătă. Concertul, intitulat „Maestrul şi cele patru minunate muziciene”, a fost susţinut cu mult profesionalism de către prof. univ. Dr. Felician Roşca (Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Muzică) şi Cristina Struţă, Alma Bompa, Minodora Luca şi Claudia Zeidert, eleve ale sale. Publicul a fost numeros, dar poate nu pe măsura cuvenită evenimentului, intrarea făcându-se pe bază de bilet.

Nu la fel au stat lucrurile la Parada Costumelor de Epocă oferită de un grup de circa 30 de persoane, voluntare, în majoritate angajaţi ai Muzeului Unirii din Alba Iulia. Spectatorii, a căror număr a crescut datorită copiilor din sat care s-au alăturat, au putut admira cu sufletul la gură diverse costume purtate în spaţiul românesc începând cu epoca daco-romană şi până la Marea Unire din anul 1918 prezentate şi cu ajutorul unor dialoguri desfăşurate între protagoniştii spectacolului.

Târziu în noapte, la încheierea programului, interpreţii şi publicul s-au împrăştiat pe la casele lor, unele situate

mai aproape, altele mai departe, în alte localităţi. Câţiva au avut însă privilegiul de a înnopta în casa parohială, printre ei numărându-mă şi eu. Încă din cursul amiezi am aflat că voi sta în camera numărul 6. Fiindu-i urât, una dintre invitate mia propus să mă mut cu ea în cameră, însă, cu regretele cuvenite a trebuit să o refuz, deoarece patul rezervat mie îi aparţinuse odată profesorului Vătăşianu. Cum aş fi putut să ratez o noapte în fostul pat al lui Vătăşianu???

Dimineaţa m-am trezit fără a avea în cap (mai mult decât aveam deja) Istoria artei feudale în Ţările Române1 şi am coborât la masă. Nu am apucat să beau jumătate din cana de ceai când întreaga casă a fost cutremurată, şi cu siguranţă trezită, de muzica ce răsuna live în curte. Programul consemna pentru amiaza zilei de duminică „Muzică de promenadă cu Fanfara Transilvania din Cugir”, sosită însă mai repede.

Alcătuit din muzicanţi de etnie romă, ansamblul se numea mai demult Fanfara lui Gălan. Astăzi situaţia lor s-a schimbat mult în bine, în special datorită domnului Marius Porumb. Acesta i-a remarcat şi i-a invitat la Serbările Câlnicului încă de la prima ediţie, iar de atunci nu au lipsit niciodată. Jurnalul Naţional le-a tipărit un CD, au ajuns să fie invitaţi la diverse festivaluri (printre care şi TIFF), să fie premiaţi (de exemplu la Festivalul Mondial de Folclor din Gorizia-Italia). Dacă la început organizatorii le plăteau transportul (nu şi prestaţia, aceasta fiind întotdeauna gratuită pentru domnul academician Marius Porumb), acum ei se deplasează la Câlnic cu limuzinele proprii. După ce şi-au expus în curtea parohiei o parte din repertoriu divers („doine, cântece de joc şi «de ale lui Bregovici»”), au urcat cu toţii (21 la număr anul acesta) în turnul porţii şi au făcut (în ciuda vremii mohorâte) să răsune întreg satul de voie bună, că doar nici nu se putea altfel!

Nici nu mi-am dat seama cum s-au scurs orele şi s-a apropiat momentul plecării. Am urcat strada cu case mândre care mă scoatea afară din sat, am mai aruncat din vârful dealului o ultimă privire asupra aşezării, şi mi-am pus în gând să revin cu proximă ocazie. Recomand cu drag şi încredere oricui o gură de aer curat, de cultură, de omenie şi de bună dispoziţie! Mulţumesc!

ANCA ELISABETA TATAY

1

Una dintre operele capitale ale lui Virgil Vătăşianu, tipărită în anul 1959, care a fost şi este intens citată, şi după care se studiază şi astăzi Istoria Artei în facultatea clujeană.

60

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

DIN ACTIVITATEA ASTREI SĂRBĂTOAREA ŞCOLII „TOMA COCIŞIU” BLAJ Şcoala cu Clasele I-VIII „Toma Cocişiu” Blaj a organizat, în data de 5 aprilie 2012, Ziua Şcolii, manifestare desfăşurată în cadrul săptămânii Şcoala altfel (02-06 aprilie). Porţile au fost larg deschise membrilor familiei Cocişiu (cele două nepoate, Marilena şi Augusta), pe care am avut onoarea să îi avem în mijlocul nostru, oficialităţilor, părinţilor, foştilor elevi, elevilor de la alte şcoli, şi, nu în ultimul rând, fostelor cadre didactice şi auxiliare pensionate din şcoală.

Programul a debutat dimineaţa, la ora 8:00, cu evocarea personalităţii pedagogului Toma Cocişiu, patronul spiritual al şcolii noastre, de către elevii şi cadrele didactice din şcoală, în sălile de clasă. A continuat cu alte activităţi: vizitarea şcolii, a sălilor de clasă, a Bibliotecii şcolii şi a Centrului de Informare şi Documentare, a sălii-muzeu dedicate dascălului Toma Cocişiu, a expoziţiilor amenajate pe culoarele şcolii şi în sălile de clasă. De la ora 10:00, s-a desfăşurat la Centrul Cultural „Iacob Mureşianu” al Municipiului Blaj serbarea propriu-zisă, organizată prin colaborarea tuturor cadrelor didactice din şcoală, sub directa supraveghere a celor doi directori, prof. Monica Popa şi prof. Nicolae Ionescu. Serbarea a început cu prezentări PowerPoint despre viaţa şi activitatea lui Toma Cocişiu şi despre realizările din ultimii patru ani ale şcolii care îi poată numele.

I-am admirat şi i-am încurajat pe elevii claselor primare şi gimnaziale, care au interpretat cântece în limba română şi în limbi străine, au jucat dansuri populare româneşti şi maghiare, au recitat poezii de suflet pentru dascăli şi români în general. Pe scenă au evoluat, de asemenea, echipe de majorete şi de dansuri moderne, de la clasele I până la clasele a VII-a şi a VIII-a,

au fost prezentate scenete reuşite inspirate din viaţa şcolarilor. Sala a fost arhiplină şi onorată de prezenţa primarului Municipiului Blaj, domnul Gheorghe Valentin Rotar, care a ţinut să marcheze evenimentul printr-un mesaj emoţionant, în care a amintit că se află acolo în trei ipostaze diferite: de fost elev, de părinte a trei copii – toţi elevi ai şcolii noastre şi de sprijinitor al demersurilor de modernizare a şcolii şi al acţiunilor educative şcolare şi extraşcolare. Fiica pedagogului Toma Cocişiu, scriitoarea Elena Cocişiu Moldovan, a trimis un mesaj emoţionant. Ne-au încântat, de asemenea, mesajele de suflet din partea Asociaţiunii ASTRA, Despărţământul „Timotei Cipariu” Blaj, prin doamna preşedinte, profesor Silvia Pop.

Sărbătoarea a continuat la şcoală. Toţi participanţii la acest eveniment special au fost invitaţi în Sala profesorală a Şcolii „Toma Cocişiu” unde, într-o atmosferă destinsă, li s-au înmânat diplome de excelenţă, în semn de preţuire şi recunoştinţă, foştilor dascăli ai şcolii şi s-au depănat amintiri care merită să devină subiectul unei monografii a şcolii. Cei mai mulţi dintre invitaţi au scris câteva gânduri la ceas de sărbătoare în Cartea de onoare a şcolii. Tuturor le mulţumim pentru prezenţa la acest eveniment, pentru sprijin şi pentru încurajări şi le dorim viaţă lungă, cu sănătate şi bucurii.

Prin urmare, evenimentul a fost foarte apreciat de toţi participanţii şi s-a exprimat speranţa înregistrării lui în calendarul de evenimente anuale ale şcolii. Felicitări tuturor cadrelor didactice care s-au implicat în realizarea acestei manifestări!

PROF. MONICA POPA Director Şcoala „Toma Cocişiu” Blaj

61

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

SIMPOZION BICENTENARUL ANIVERSAR GEORGE BARIŢIU 1812-2012

C

onducerea Asociaţiunii Astra în colaborare cu Academia Română şi Biblioteca Astra Sibiu a organizat simpozionul omagial consacrat marelui cărturar patriot George Bariţiu. Manifestarea a debutat cu depuneri de coroane la bustul lui G. Bariţiu din parcul Astra Sibiu.

A urmat sfinţirea sediului istoric al Asociaţiunii şi al Bibliotecii Astra spaţiu restaurat în condiţii excepţionale. După intonarea imnului de stat şi al imnului Astrei Preşedintele Asociaţiunii, Prof. Univ. Dumitru Acu a rostit cuvântul de deschidere, IPSS Dr. Laurenţiu Streza Mitropolit al Ardealului a rostit cuvântul duhovnicesc de binecuvântare şi un mesaj duhovnicesc a adus Pr. Protopop al Bisericii Greco Catolice Sibiu, Nicolae Popa. Alte mesaje au rostit: Acad. Valentin Vlad, Vicepreşedinte al Academiei Române din partea Academiei Române; Lector Univ. Dr. Silviu Borş, Director al Bibliotecii Astra; Prof.Univ.Dr. Ion Velcea, Prorector al Univ. Dimitrie Cantemir; din partea Despărţămintelor: Ioan Seni, Năsăud; Silvia Pop, Blaj; Lazăr Lădariu, Tg. Mureş; Liviu Dârjan, Săcele-Braşov,; Aurel Ursu, Orăştie.

Lucrările simpozionului au pus în lumină personalitatea complexă a cărturarului G. Bariţiu Preşedinte al Asociaţiunii Astra (1888-1892) şi al Academiei Române (1893). Dintre acestea amintim: Prof. univ. dr.

Dumitru Acu – preşedinte al Asociaţiunii ASTRA; George Bariţiu şi Asociaţiunea ASTRA, Acad. Valentin I. Vlad – vicepreşedinte al Academiei Române; George Bariţiu şi Academia Română, Acad. Alexandru Surdu – preşedinte al secţiei de Filozofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie a Academiei Române; George Bariţiu şi Braşovul, Prof. univ. dr. Ion Buzaşi – Uni-

versitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia; Un bărbat al datoriei patriotice, Conf. univ. dr. Ioana Creţu – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu; George Bariţiu şi problemele limbii, Conf. univ. dr. Vasile Ciobanu – Univesitatea Lucian Blaga din Sibiu; Relaţiile lui George Bariţiu cu saşii, Prof. univ. dr. Liviu Sofonea – CRIFST al Academiei Române; Provocări ale Istoriei în pensionatul mediu social din Transilvania la cumpăna secolelor XIX-XX şi exemplarul mesaj intelectual, pragmatic, patriotic al vieţii şi operei lui George Bariţiu, Ion Onuc Nemeş – vicepreşedinte al Asociaţiunii ASTRA; Istoricul dezvelirii bustului lui George Bariţiu din Parcul ASTRA, Dr. Alexiu Tatu – director al Serviciului Judeţean al Arhivelor Naţionale Sibiu; George Bariţiu văzut de contemporani, Prof.

Silvia Pop – preşedinte al Despărţământului Timotei Cipariu Blaj; Cuvânt inedit de Atanasie Marienescu, Ec. Dumitru Borţan – vicepreşedinte al Asociaţiunii ASTRA; George Bariţiu, ctitor de şcoală economică transilvăneană, Lector univ. dr. Silviu Borş – director al Bibliotecii ASTRA Sibiu; George Bariţiu şi Biblioteca Asociaţiunii ASTRA, Lector univ. dr. Mioara Bud – Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Geografia Turismului Sibiu; George Bariţiu între dezvoltarea durabilă geoistorică şi elementul normei juridice.

Partea a doua a manifestării a fost şedinţa festivă a Comitetului Central al Asociaţiunii ASTRA. Toate acţiunile s-au desfăşurat într-o atmosferă de speranţă şi comuniune sufletească.

SILVIA POP

Despărţământul „Timotei Cipariu” Blaj a organizat manifestarea Sărbătoarea Libertăţii, în parteneriat cu Primăria Blaj şi Consiliul Judeţean Alba. Momente importante în programul manifestăii: depunere de coroane la monumentele eroilor de pe Câmpia Libertăţii, Simpozion omagial Blajul şi amintirea Revoluţiei de la 1848, vernisajul expoziţiei de artă plastică a pictorului blăjean Emil Comşa, Festivalul interjudeţean de poezia patriotică „Noi suntem români” (ediţia a VIII-a), lansare de carte. (S.P.) Delegaţia ASTRA Blaj depune coroană la bustul lui Timotei Cipariu

62

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

FIII SATULUI – GLOGOVEŢ 2012 n 26.05.2012 a avut loc în satul Glogoveţ, comună Valea Lungă, prima ediţie a întâlnirii fiilor satului pregătită şi organizată de Asociaţia Culturală „Vasile Aaron

Î „.

Iniţiativa organizării acestei manifestări a fost luată în anul 2010 de membrii fondatori ai asociaţiei mai sus menţionată, care au stabilit că până la această ediţie să fie

realizate următoarele obiective: înălţarea unei Cruci de 12 m înălţime cu braţele de 2,5 m pe Dealul Tutuman; monumental închinat lui Vasile Aaron, unul din cei mai de seamă intelectuali ai satului; construirea şi amenajarea Muzeului Satului; editarea studiului monografic „Glogoveţ – satul de sub cetatea urieşilor”.

Am plecat la drum cu bani puţini, strânşi doar din cotizaţia membrilor fondatori dar cu un mare entuziasm şi cu credinţa că vom reuşi. Neam angajat la o lucrare mare pe care cei mai mulţi din afară asociaţiei o considerau imposibil de realizat. Noi cei 25 de membrii fondatori am fost hotărâţi să realizăm tot ce ne-am propus prin graficul stabilit, întâlnindu-ne periodic pentru a analiza stadiul realizării obiectivelor. Am început cu un Doamne ajută-ne şi am plecat la drum.

Primul obiectiv, aşa cum era firesc şi cum ne-am propus a fost înălţarea Crucii de pe Tutuman, aşa cum au făcut tot timpul romanii înălţând simbolul credinţei sus, cât mai aproape de cel Atotputernic şi Sfânt. În vara anului 2011 Crucea a fost înălţată şi sfinţită.

Al doilea obiectiv a fost monumental închinat lui Vasile Aaron. Deoarece am căutat peste tot (fiind sprijiniţi şi de Liliana Maria şi Ioan Nicolae Popa din Sibiu, care au studiat multe documente din arhive pentru întocmirea monografiei Vasile Aaron) dar nu am reuşit să găsim o

fotografie a juristului poet, am hotărât să montăm în locul bustului o carte care să prezinte principalele opera realizate de acesta în scurta lui viaţă (a trăit doar 41 ani).

Lucrarea a început în toamna anului 2011, a fost finalizata în luna mai 2012 şi a fost sfinţită în 26.05.2012.

Cea mai mare lucrare a fost construirea şi amenajarea Muzeului – casa ţărăneasca.. Am început lucrările în toamna anului 2010, au fost finalizate şi amenajat interiorul muzeului în perioada 15- 25 05. 2012, A fost inaugurat şi sfinţit în 26.05.2012, fiind cea mai apreciată lucrare deoarece reda fidel casa ţărăneasca existenta în sat în urmă cu 70 – 100 ani. În paralel cu aceste obiective un colectiv format din Ioan Mihălţan, Valerica Costea şi Viorel Budiu au lucrat la pregătirea şi editarea monografiei satului. Cartea a sosit de la TIPOGRAFIE ÎN 23.05.2012. În ziua de 26.05.2012 fii satului au fost aşteptaţi la Biserica Ortodoxă care şi ea sărbătorea 100 ani de existenţă. Au venit peste 500 de oameni din toate părţile ţării şi de peste hotare, biserica fiind neîncăpătoare. Un sobor de 5 preoţi a oficiat o slujbă religioasă şi de pomenire a fiilor satului plecaţi dintre noi în frunte cu Vasile Aaron. A fost apoi inaugurat, sfinţit şi vizitat Muzeul satului o reală şi autentică oglindă a satului de odinioară, trecutul este de acum prezent oricând în Glogoveţ. Panglica a fost tăiată de primarul Vasile Puşca şi preşedintele asociaţiei Ioan Mihălţan.

Participanţii s-au deplasat la monumental lui Vasile Aaron care a fost dezvelit de primarul comunei şi Ioan

Solea. A fost sfinţit de preoţii prezenţi, s-a depus o coroană de flori din partea USL Albă şi flori din partea ASTRA Blaj şi Asociaţia Culturală din Glogoveţ. Despre construcţia monumentului şi a celorlalte obiective a vorbit domnul Ioan Solea.

Ne-am deplasat cu toţii la grădină în care era am-

63

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

plasată scenă pentru spectacol. Profesoara Silvia Pop, preşedintele Despărţământului ASTRA Timotei Cipariu Blaj, a prezentat recenzia monografiei Glogoveţ – satul de sub cetatea urieşilor. Au vorbit despre monografie Viorel Budiu, Valerica Costea şi Ioan Mihălţan, aplaudaţi de participanţii la manifestare.

Profesorul univ. Ioan Buzaşi a prezentat recenzia Monografiei Vasile Aaron scrisă de foştii săi colegi de facultate Liliana Maria şi Ioan Nicolae Popa. În numele autorilor a vorbit Ioan Nicolae Popa.

Primarul comunei a înmânat diplomele de Cetăţean de onoare, acordate de Consiliul Local celor mai de seamă fii ai satului: Prof. Univ. Viorel Budiu din ClujNapoca, Nicolae Băcilă din Târgu Mureş, ofiţer în rezervă Vasile Băcilă din Sibiu şi Mircea Vasile Bucerzan, fost primar al comunei Axente Sever.

Preşedintele Asociaţiei Culturale „Vasile Aaron” a înmânat Diplome de merit celor care au contribuit la realizarea obiectivelor propuse de asociaţie.

Autorii cărţilor au oferit autografe participanţilor care au intrat în posesia celor două monografii. A urmat un minunat program artistic condus de instrumentistul Vistian Haneş, fiu al satului stabilit în prezent la Ciugud. În cinstea bătrânilor satului, a invitaţilor, artiştilor şi fiilor satului, organizatorii au oferit o masă la Căminul Cultural din sat.

Din partea instituţiilor statului au participat deputa-

ţii Teodor Atanasiu şi Clement Negruţ, consilierii judeţeni Claudiu Racuci şi Sergiu Solea.

Mircea Vasile Bucerzan a propus ca în fiecare an în ultima duminică din luna mai să fie organizată Ziua Fiilor Satului. Propunerea a fost aplaudată şi primită cu bucurie de participanţi.

Această manifestare s-a bucurat de o mare apreciere din partea localnicilor, a invitaţiilor şi fiilor satului prezenţi.

La reuşita acestei manifestări au contribuit: Consiliul Judeţean Albă, Consiliul Local şi Primăria Valea Lungă, Primăria Municipiului Blaj, Ocolul Silvic Sebeş, S.C. Apa CTTA – Sucursala Blaj, S.C. Jidvei S.R.L., S.C. Prenis S.R.L., S.C. Michael & Kevin S.R.L., S.C. Andra Construct S.R.L., S.C. Transport Weber S.R.L. şi S.C. Animal Fermă S.R.L. Manarade.

Le mulţumim şi cu acest prilej tuturor, mulţumim şi localnicilor care au fost alături de noi pe parcursul lucrărilor, celor care au făcut donaţii pentru Muzeul satului, bărbaţilor şi femeilor care au amenajat scenă şi care au pregătit masa pentru bătrâni şi musafiri. Mulţumim lui Ovidiu Băcioiu care a asigurat sonorizarea şi fotografului Vichi Ciufudean care a imortalizat evenimentul.

IOAN ŞOLEA, Membru fondator Asociaţia Culturală „Vasile Aaron”

O SĂRBĂTOARE DE NEUITAT – FIII SATULUI LA GLOGOVEŢ, COM. VALEA LUNGĂ (26 – 27 MAI 2012)

R

ar mi-a fost dat să văd o asemenea manifestare românească, într-un sat care a renăscut precum pasărea Phoenix, odată cu înfiinţarea Asociaţiei culturale „AARON VASILE ” (geniul Glogoveţului, aşa cum a fost numit de cei doi autori al studiului monografic,

L.M. Popa şi I.N.Popa). Cei trei principali organizatori: ing. Ioan Mihălţan, ec. Ioan Şolea (fost primar al Blajului) şi prof. Valentin Crişan au făcut o mobilizare exemplară, reuşind să atragă participanţi nu numai din sat, comună şi judeţ, dar şi pe mulţi răspândiţi în ţară şi în afara graniţe-

lor.

Această reuşită deplină s-a datorat şi implicării directe a Consiliului Judeţean Alba, personal a domnului Ion Dumitrel, Primăriei şi Consiliului Local Valea Lungă, Despărţământul ASTRA „Timotei Cipariu” Blaj, Cercul Astra „Ion Bianu” Valea Lungă sprijiniţi îndeaproape de SC „JIDVEI” SRL prin generoşi patroni Liviu şi Claudiu Necşulescu. Au onorat această manifestare personalităţi precum, domnul deputat Clement Negruţ, consilier judeţean Claudiu Răcuci, reprezentanţi personali al domnului Ion Dumitrel preşedinte al Consiliului Judeţean Alba, deputat Teodor Atanasiu împreună cu Florin Roman şi Nicolae Popa, fost deputat care a fost salutat cu entuziasm de mulţi participanţi care nu l-au uitat pe cel care a fost unul dintre cei mai populari deputaţi ai judeţului, prof. Dărămuş Mihaela. Unul dintre colaboratori cei mai apropiaţi al acestui eveniment a fost Primăria Blaj, reprezentată aici prin domnul viceprimar Liviu Basaraba.

Manifestările au început în curtea Bisericii satului unde au fost primiţi oaspeţii şi oficiali de către gazde în frunte cu primarul comunei, Vasile Puşcă, a urmat slujba de binecuvântare la centenarul Biserici din Glogoveţ (1912-2012), ţinută de 5 preoţi, în frunte cu preot profesor Jan Nicolae, consilier al Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, secondat îndeaproape de preot dr.

64

Pinca Petru, pr. paroh al satului Liviu Aftenie, pr. Rădac Petru şi pr. Horvat Petru.. A urmat slujba de sfinţire a Muzeului Etnografic, vizitarea lui şi botezul cu apă sfiinţită a tuturor participanţilor. Inaugurarea muzeului a fost făcută de ing. Ioan Mihălţan, şi primarul Vasile Puşcă. Pe urmă toţi participanţii s-au deplasat în centru satului, unde după slujba de sfinţire a urmat dezvelirea monumentului închinat lui AARON VASILE de către primarul Vasile Puşcă şi ec. Ioan Şolea.

La Căminul cultural pe o frumoasă scenă in aer liber s-a desfăşurat un bogat program bine gândit de organizatori începând cu luări de cuvânt pentru a remarca evenimentul . După cuvintele de bun venit al gazdelor, a fost invitat să vorbească domnul parlamentar Clement Negruţ, care a fost întâmpinat cu aplauze de întreaga adunare . Toţi cu viu interes urmărind discursul domniei sale, care le-a mers la suflet, eu dându-mi seama că dânsul e foarte cunoscut în această zonă, unde a mai fost şi cu alte prilejuri. Într-o ambianţă de caldă însufleţire au fost acordate 4 titluri de Cetăţeni de Onoare unor vrednici fii ai satului: Băcilă Vasile, colonel în rezervă; Băcilă Nicolae, prosper om de afaceri, proprietar a unei fabrici de bere la Reghin; prof. univ. dr. ing.Viorel Budiu de la Agronomia clujeană şi Bucerzan V.Mircea, fost primar al com. Axente Sever, jud. Sibiu, titluri acordate de primarul comunei Valea Lungă, domnul Vasile Puşcă.

Un moment vibrant a fost atunci când au urcat pe scenă invitaţii speciali ai acestei manifestări, oameni de cultură de notorietate: prof. univ. dr. Buzaşi Ion, prof. Silvia Pop, prof. univ. dr. ing. Viorel Budiu – Cluj-Napoca, prof. LilianaMaria Popa şi prof. Ioan-Nicolae Popa ambii din Sibiu, prof. Valerica Costea si ing, Ioan Mihălţan de Glogoveţ. D-na prof. Silvia Pop, preşedinta ASTRA Blaj anunţă lansarea a două cărţi: 1) monografia „Glogoveţ, satul de sub Cetatea Urieşilor” având ca autori pe Ioan Mihălţan, Costea Valerica si Viorel Budiu şi 2) „VASILE AARON (1780-1821) – studiu monografic” având ca autori pe Liliana-Maria Popa şi Ioan-Nicolae Popa. Pe urmă ia cuvântul domnul prof univ.dr. Ion Buzaşi, care aşa cum ne-a obişnuit vorbeşte foarte documentat despre viaţa şi activitatea lui Aaron Vasile, aducând cuvinte de laudă celor doi autori, pentru efortul depus pentru a scoate la lumină munca primului traducător din Vergiliu şi Ovidiu şi a primului român care a obţinut dreptul de-a pleda în instanţele de judecată săseşti. (Din lipsă de spaţiu tipografic nu o să redau discursurile bogate ale autorilor, dar mă angajez că am să fac recenziile fiecărei cărţii şi le voi publica, ca un număr cât mai mare de oameni să cunoască Glogoveţul şi pe „Vasile Aaron” – genialul fiu al satului) S-au acordat Diplome de Merit a Asociaţiei Culturale „AARON VASILE” oferite şi înmânate de către preşedintele Ioan Mihălţan, unui număr mare de glogoveţeni şi nu numai pentru contribuţia adusă la realizările asociaţiei şi buna desfăşurare a întâlniri Fiilor satului Glogoveţ..

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

A urmat un frumos program artistic sub regia domnului Ovidiu Băcioiu şi a coordonatorului artistic Vistian Haneş iar în acest context doresc să scot în evidenţă prezentarea de excepţie a întregului program artistic de către prof. Maria Ioica, pe care am văzut-o pentru prima dată. Prin harul declamativ şi dicţia impecabilă care degajă o bogată cultură., prin cuvintele pline de dragoste pentru melos şi interpret, are darul de a face o legătură spontană între spectatori si interpret, scoţând-ui în relief calităţile artistice de care se va bucura onoratul public.

Aşa cum am observat la marele actor Ion Caramitru, prezentarea completează şi de multe ori e determinantă acţiunii artistice care încântă pe spectatori, făcându-i să trăiască clipe emoţionante. Au urcat pe scenă Grupul de copii ai Şcoli din Glogoveţ, instructor prof. Vrenghea Mihaela, Grupul folcloric „BIIENI”, coordonator prof. Todor Blaga şi Laurenţiu Tudor, coordonator artistic; orchestra „DOINA BLAJULUI” dirijor prof Vlad Barta. Au fost

foarte mulţi solişti de muzică populară reţinând atenţia: Denisa Balu, Diana Lupu (Sibiu), Ionică Sârbu din Tău, o voce frumoasă cu reale perspective, Reta Rus, Mirela Mănescu, Alexandra Băcilă, Gheorghe Zereş, Ioan Dancu, Relu Puşcă.. A fost prezentă artista fotografă Domnica Mărginean iar întreaga sărbătoare a fost filmată de Victor Ciufudean.

Din numărul foarte mare de participanţi (300-400) am reţinut: prof. Ion Raţiu – Pănade, prof. Ana Hinescu – Blaj, ec. Ion Sălcudean – Biia, ing. Mircea Mărginean, fiu al satului, prof. Aurel Trif – Blaj, judecător Haneş Onisie – Mediaş, ing. Fuior (Lordul) cu familia din Sibiu, dr.

Dulcea Mariana – Blaj, d-na Monica Costea (Germania), prof. Cornelia Rotar – Blaj, preot Mihai Szilagy – Cistei, teolog Ciprian Veştemean – Blaj etc. Felicitări tuturor organizatorilor în frunte cu cei trei arătaţi mai sus, scoţândul în evidenţă şi pe d-l Sergiu Şolea, un tânăr cu multiple calităţi organizatorice. Nu pot să închei fără să amintesc de locul de agrement mirific proprietatea d-lui prof. Crişan Valentin, care a fost pus la dispoziţia zecilor de participanţi la această frumoasă sărbătoare.

AUREL ROMAN, BLAJ

65

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

„DENII EMINESCIENE” EDIŢIA A XVIII-A 01-6 IUNIE 2012 IAŞI – CHIŞINĂU – IALOVENI – ANENII NOI – CĂUŞENI – ZAIM – ODESA – CETATE ALBĂ – ISMAIL – CAHUL Motto: „Voiu să fiu ceea ce sîntem- români”...

PROGRAM: 1 iunie 2012 15:00 – Vizită la Muzeul Literaturii Române „Casa Pogor” Iaşi 15:30 – Muzeul Literaturii Române – Galeriile de Artă Pod POGOR, Muzeul „Vasile POGOR” Conferinţele Astrei: – acad. Alexandru Zub: Românii din afara graniţelor ţării şi conştiinţa apartenenţei la valorile culturale europene – conf univ. dr. Bogdan Creţu: Datoriile criticii faţă de Eminescu. Repere în eminescologia ultimilor ani – conf univ. dr. Emanuela Ilie: Imaginea străinului în publicistica eminesciană.

– lansări editoriale „Revista Română”, anul XVIII, nr.2/2012 – program artistic (moment muzical susţinut de elevii Emilian Nechifor, Cătălina Niţă, Iolanda Chirilă – Colegiul Naţional de Artă „Octav Băncilă” Iaşi, clasa prof. Cristi Lazăr. Prezintă prof. Carmen Danicov 17:30 – Depuneri de coroane şi flori la bustul lui Mihai Eminescu din curtea Casei Pogor, slujbă de pomenire, concert de fanfară susţinut de elevi ai Liceului Teoretic „Principesa Natalia Dadiani” din Chişinău 19:00 – Teiul lui Eminescu din Parcul de Cultură Copou: „Omagiu Poetului”, depuneri de flori, alocuţiuni, spectacolo literar muzical susţinut de elevii Colegiului „Mihail Kogălniceanu” din Miroslava, concert de fanfară, dirijor Cojocaru Ion 2 iunie 2012 7:00 – Plecarea spre Chişinău 12:00 – Deschiderea „Denii Eminesciene” ediţia a XVIII- a pe Aleea Clasicilor din Chişinău, depuneri de flori şi coroane la bustul lui Mihai Eminescu şi la statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, concert coral, recital de poezie eminesciană 15:00 – Vizitarea Liceului Teoretic „Petre Ştefănucă” din Ialoveni (camera-muzeu „Demnitate naţională”), spectacol literar-artistic „Dor de Eminescu” prezentat de elevii Liceului Teoretic „Petre Ştefănucă”, alocuţiunile invitaţilor 17:30 – Vizită la Muzeul Raional de Istorie şi Etnografie „Anatol Candu” din satul Văsieni raionul Ialoveni.

5 iunie 2012 10:00 – Vizită la Consulatul României din Odesa.

10:30 – depuneri de flori la bustul poetului Mihai Eminescu, alocuţiuni ale gazdelor şi invitaţilor, recital de poezie, depuneri de flori la Monumentul Ostaşilor Români căzuţi în al Doilea Război Mondial în Regiunea Odesa.

6 iunie 2012 10:00 – Vizită la Cetatea Albă; 14:00 – Întâlnire cu profesori şi studenţi ai Universităţii de stat din Ismail şi cu reprezentanţi ai societăţilor culturale din regiunea Odessa, dialog cultural ştiinţific artistic cu reprezentanţii comunităţii in vederea unor viitoare proiecte comune . Program artistic susţinut de gazde, turul oraşului.

20:00 – Întâlnire cu reprezentanţi ai Despărţământului „Iulia Hasdeu” al Asociaţiunii ASTRA cu profesori şi studenţi ai Universităţii „B.P. Haşdeu” din Cahul. Masă rotundă, impresii ale participanţilor la „Deniile Eminesciene”. ediţia a XVIII-a.

Program artistic. Închiderea manifestărilor.

PARTICIPANŢI ŞI COLABORATORI: Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român ATRA Sibiu; Muzeul Literaturii Române, Iaşi; Colegiul Tehnic „I.C. Ştefănescu” Iaşi; ASTRA Braşov; ASTRA Covasna – Harghita; ASTRA Năsăud; ASTRA Gherla; ASTRA „Onisifor Ghibu” Chişinău; Cercul ASTRA – Liceul Teoretic „Principesa Natalia Dadiani” Chişinău; ASTRA „Petre Ştefănucă” Ialoveni; ASTRA „Alexandru Boldur” Anenii Noi; ASTRA „Valul lui Traian” Căuşeni; ASTRA Ermoclia, raionul Ştefan Vodă; ASTRA „Mihai Eminescu”, Străşeni; ASTRA „Ioan Sârbu”, Criuleni; Cercul ASTRA, Grigoriopol; ASTRA „Iulia Haşdeu”, Cahul; Cercul ASTRA „Onisifor Ghibu”, Cahul; Asociaţia Vlahilor Belene – Plevna, Bulgaria; Ansamblul folcloric „Floarea Soarelui” a Casei de Cultură Săveni, jud. Botoşani; Primăria oraşului Săveni, jud. Botoşani; Primăria oraşului Căuşeni, Republica Moldova.

Parteneri media: Radio Iaşi, TVR iaşi SUSŢINĂTORI: S.C. Construcţii Hidro S.A.; S.C.C.F. Iaşi; D.S.J. Iaşi

3 iunie 2012 10:00 – Depuneri de flori la bustul lui Mihai Eminescu din oraşul Anenii Noi, vizitarea Liceului Teoretic şi al Centrului Cultural „Mihai Eminescu”, alocuţiuni şi mesaje.

12:30 – Căuşeni, întâlnire cu conducerea Despărţământul „Valul lui Traian” Tighina, al Asociaţiunii ASTRA, depuneri de flori la bustul lui Mihai Eminescu din Căuşeni, program artistic dedicat Poetului. Cazarea în familii.

17:00 – Vizitarea Muzeului memorial „Alexandru Mateevici” din Zaim.

19:00 – Spectacol folcloric sub genericul „Se-ntâlneşte dor cu dor”. Susţinut de grupuri folclorice din raionul Căuşeni şi Ansamblul folcloric „Floarea Soarelui” din Săveni, jud. Botoşani, director Crap Mihai. Programul este cuprins in manifestările dedicate Zilelor Oraşului Căuşeni

În timpul desfăşurării programului „Denii Eminesciene” ediţia a XVIII-a se derulează şi proiectul transfrontalier „Carte românească pentru Basarabia”, donaţii de carte şi publicaţii din partea delegaţiilor, a editurilor: „Polirom” Iaşi, Editura Princeps Edit, Timpul, Institutul de Istorie „A.D.Xenopol”, Editura „Timpul” şi alţi donatori particulari. În perioada 31 mai – 3 iunie 2012 se desfăşoară itinerariul folcloric „Se-ntâlneşte dor cu dor” în raionul Căuşeni. Participă ansamblu folcloric „Floarea-Soarelui” al Casei de Cultură Orăşeneşti Săveni judeţul Botoşani. La invitaţia Despărţământului „Mihail Kogălniceanu” şi a Despărţământului Valul lui Traian Tighina ansamblul folcloric „Floarea-Soarelui” va susţine mai multe spectacole in raionul Căuşeni.

4 iunie 2012 7:00 Deplasarea spre Odesa, tur de oraş, cazarea invitaţilor la Hotel

DIRECTOR DE PROGRAM ARETA MOŞU

66

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

ASTRA ŞI TINERII CONCURSUL DE POEZIE ŞI MUZICĂ RELIGIOASĂ „CREDO” – EDIŢIA A VIII-A n ziua de 7 aprilie 2012, cu o săptămână înaintea Sfintelor Sărbători de Paşte, a avut loc în sala Centrului Cultural „Iacob Mureşianu” din Blaj, cea de-a opta ediţie a concursului de poezie şi muzică religioasă „CREDO”.

Concursul, organizat de către Despărţământul ASTRA „Timotei Cipariu” Blaj în colaborare cu Protopopiatul Ortodox Blaj, Protopopiatul GrecoCatolic Blaj, Biblioteca Municipală „Şcoala Ardeleană” Blaj, Muzeul de Istorie „Augustin Bunea” Blaj, Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” Albă Iulia, s-a bucurat de o largă participare. În faţa unei săli arhipline au apărut pe scenă, în frumoase haine de sărbătoare, un număr foarte mare de concurenţi din şcolile din zona în cadrul celor patru secţiuni: recitare – clasele primare; recitare – clasele gimnaziale: recitare – liceu şi secţiunea muzicală.

Juriul a apreciat în mod deosebit prestaţiile recitatorilor, ale soliştilor şi grupurilor vocale, premiind concurenţii după cum urmează: A. Secţia recitare – clasele primare: Voină Cătălina, Vintilă Ioana, Karasony Maria, Nemeş Lisa, Popa Denisa (Colegiul Naţional „I.M. Clain” Blaj – prof. Coordonator Neli-Gabriela Benchea), Aron Bogdan, Calin Mădălina (Şcoala „P.P. Aron” – prof.

Coordonatori: Adelina Sărăţean şi Dana Aron), Dobra Andra, Oprea Lidia, Fleps Melisa, Creţ Andrei, Socaciu Gabriela, Mija Bogdan, Bojiu Teodora (Şcoala „Ioan Bianu” Valea Lungă – prof. Coordonatori: Calina Comşa, Maria Şovrea şi Oneţ Ana-Maria), Moga Calina (Liceul Teologic „Sfântul Vasile cel Mare” Blaj, prof. Coordonator Mihaela Popescu), Horhat Teodora (Şcoala „Toma Cocişiu” Blaj – prof. Coordonator Şuteu Susana), Pipiş Denisa, Musca Ion (Şcoala „I.M. Moldovan” Blaj – prof.

Coordonatori Florina Comşa şi Ana Bârna), Breaz Paul, Mândrean Andreea (Şcoala „Ion Agârbiceanu” Cenade, prof. Coordonator Livia Breaz); B. secţia recitare – clasele gimnaziale: Ignat Iulia, Fleşer Cristina, Trif Alexia, Iluţ Gabriel (Şcoala „Toma Cocişiu” Blaj – prof. Coordonatori: Adriana Cleja şi Susana Şuteu), Handrea Antonia, Moldovan Lavinia, Bunea Adelina (Grup Şcolar Jidvei – prof. Coordonatori – Georgeta Simu şi Maria Haţegan), Silvăşan Mădălina, Bedelean Georgia-

Î

na, Crişan Claudia (Şcoala „Ion Breazu” Mihalţ – prof. Coordonator Maria Stânea), Mărginean Ioana, Pataky Alexandru (Şcoala Crăciunelu de Jos), Marinca Denisa, Szekely Lavinia, Dorr Ana-Maria (Şcoala „Ion Agârbiceanu” Cenade, prof. Coordonator Livia Breaz), Terzi Patricia, Simu Ileana (Liceul Teologic „Sfântul Vasile cel Mare” Blaj, prof. Coordonator Cecilia Dragomir), Hususan Mădălina (Şcoala „Ion Bianu” Valea Lungă, prof. Coordonator Maria Ioica).

C. Secţia recitare-liceu: Ghiţă Ioana (Colegiul „I.M. CLAIN, clasa a XII-a, prof. Coordonatori Carmen Simu şi Claudia Oancea), Trif Anca (Liceul Teologic „Sfântul Vasile cel Mare” Blaj, profesor coordonator Simona Pintea).

Elevă Ghiţă Ioana a fost declarată laureata concursului şi a primit Premiul Special al juriului şi premiul oferit de Bibliotecă Municipală „Şcoala Ardeleană” Blaj.

D. secţia muzicală – grupuri vocale: grupul vocal „Îngeraşii” din Mihalţ, prof. Coordonator Maria Stânea, grupul folcloric „Muguri de pe Târnave” – prof. Coordonator Maria Ioica, grupurile vocale ale şcolilor: „P.P. Aron” Blaj, „Toma Cocişiu” Blaj – prof. Coordonatori Dana Aron şi Alina Sărăţean, „Ion Bianu” Valea Lungă, „Ion Agârbiceanu” Cenade, Crăciunelu de Jos, „Ion Cotruş” Cergău Mare, „I.M. Moldovan” Blaj; D. secţia muzicală – solişti: Bunea Adelina, Balu Nicolae (Grup Şcolar Jidvei – prof. Coordonator Rusan Ioan), Mărginean Ioana (Şcoala Crăciunelu de Jos), Trif Alexia (Şcoala „Toma Cocişiu” Blaj), Dorr Ana-Maria, Mândrean Andreea (Şcoala „Ion Agârbiceanu” Cenade, prof. Coordonator Livia Breaz).

Premianţilor şi participanţilor la concurs li sau oferit premii şi diplome din partea Despărţământului ASTRA „Timotei Cipariu” Blaj.

Doamna Silvia Pop, preşedinta despărţământului, a felicitat participanţii la concurs, profesorii care i-au pregătit transmiţându-le totodată acestora, cât şi spectatorilor prezenţi în sală, urări de sănătate pentru a întâmpina cu bucurie şi încredere Marea Sărbătoare ce se apropie, Învierea Domnului.

MIHAI BUIA

67

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

CONCURS DE POEZIE PATRIOTICĂ „NOI SUNTEM ROMANI” BLAJ, 12 MAI 2012, EDIŢIA A IX-A – ETAPA INTERJUDEŢEANĂ

C

oncursul de poezie patriotică „Noi suntem romani”, etapa interjudeţeană, ediţia a IXa – pentru elevi – s-a desfăşurat în ziua de 12 mai 2012, în sala de festivităţi a Centrului Cultural „Iacob Mureşianu” din Blaj. La concurs au participat elevi din judeţele Prahova, Sibiu şi Albă. Activitatea s-a desfăşurat în cadrul manifestării cultural-artistice „Blajul şi idealurile Revoluţiei de la 1848”.

La manifestare au participat: domnul prof.

Univ. Dumitru Acu, preşedintele Asociaţiunii ASTRA, doamna Silvia Pop, preşedintele Despărţământului ASTRA „Timotei Cipariu” Blaj, preşedinţi de cercuri ASTRA din zonă.

Dintre poeziile recitate de către concurenţii prezenţi, poezii bine selecţionate, care au emoţionat pe cei prezenţi, trezind în inimile lor sentimente patriotice, mândria că aparţinem unui popor viteaz, dârz care de-a lungul veacurilor a ştiut să-şi apere glia strămoşească, stârnind admiraţia celor din jur, amintim: „Cântec ostăşesc” de George Coşbuc, recitata de eleva Coarfa Alexandra, clasa a X-a de la Grupul Şcolar de Industrie Uşoară Ploieşti, „Imnul morţilor” de Radu Gyr, recitata de Iordache Andrei, clasa a XII-a de la Grupul Şcolar Administrativ şi Servicii Ploieşti, „Sergentul” de Vasile Alecsandri, recitata de elevul Iconomu Milica de la Colegiul Militar „Dimitrie Cantemir”

Brează, „În dulcele stil clasic” de Nichita Stănescu, recitata de eleva Moldovan Alexandra, clasa a XI-a de la Liceul Teoretic Dumbrăveni şi altele.

Laureatul concursului a fost elevă Moldovan Alexandra de la Liceul Teoretic Dumbrăveni. Juriul a apreciat în mod deosebit şi activitatea altor concurenţi acordând premii elevilor: Iordache Andrei, Grupul Şcolar Administrativ Ploieşti, Coarfa Alexandra, Grupul Şcolar Industrie Uşoară Ploieşti, Iconomu Milica, Colegiul Militar „Dimitrie Cantemir” Breaza şi Drăguşin Andrei, Liceul Teoretic Dumbrăveni.

Premianţilor şi participanţilor le-au fost oferite diplome şi premii din partea Primăriei Blaj, Despărţământului ASTRA” Timotei Cipariu” Blaj, Bibliotecii Judeţene „Lucian Blaga” Albă, Bibliotecii municipale „Şcoala Ardeleană” Blaj, din partea domnului preşedinte al Asociaţiunii ASTRA, domnul prof. Univ. Dumitru Acu. În încheiere, rapsodul popular Ioan Maier, veteran de război, a susţinut un recital de poezii şi cântece patriotice.

Participanţilor le-a fost oferită o agapa la restaurantul „Casa blăjeana” de către Primăria Blaj.

MIHAI BUIA

68

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

FESTIVALUL INTERJUDEŢEAN DE FOLCLOR „CÂNT ŞI JOC DE PE TÂRNAVE”, Ediţia a VI-a, Blaj, 26-27 mai 2012

C

lubul Copiilor din municipiul Blaj, jud. Alba, a organizat în perioada 26-27 Mai 2012, cea de a VI-a ediţie a Festivalului Interjudeţean de Folclor pentru Copii „Cânt şi joc de pe Târnave”, acţiune avizată de Inspectoratul Şcolar Judeţean Alba şi MECTS, în parteneriat cu Primăria municipiului Blaj.

La acest festival au participat zece ansambluri folclorice din judeţele: Cluj, Mureş, Braşov, Sibiu şi Alba, cuprinzând un număr de peste 300 de elevi: ORCHESTRA „ARIEŞUL” – ŞCOALA CU CLS. I-VIII, CÂMPENI, JUD. ALBA – INSTRUCTOR: PROF. GHEORGHE BADĂU; ANSAMBLUL FOLCLORIC „CÂMPUL PÂINII”ŞCOALA CU CLS. I-VIII,VINEREA, JUD.ALBA – INSTRUCTOR COREGRAF: IOAN BUDA; ANSAMBLUL FOLCLORIC „ARDELEANA”-CLUBUL COPIILOR CÂMPIA TURZII, JUD.CLUJ – INSTRUCTORI COREGRAFI: MARTIN CANTA, CĂTĂLIN CANTA; ANSAMBLUL FOLCLORIC ”RAPSOZII TÂRNAVELOR” –

ŞCOALA CU CLS.I-VIII, MICASASA,JUD.SIBIU – INSTRUCTOR COREGRAF: STOICA SORIN; ANSAMBLUL FOLCLORIC „IERNUŢIANA”-ŞCOALA CU CLS. I-VIII, IERNUT,JUD.MUREŞ – INSTRUCTOR COREGRAF: BOLOG NICOLAE; ANSAMBLUL FOLCLORIC „MUGURAŞUL ” – ŞCOALA CU CLS.IVIII,CERGĂU, JUD.ALBA – INSTRUCTOR COREGRAF: VASINC FLORIN; ANSAMBLUL FOLCLORIC „JUNII TÂRNAVEI” – CLUBUL COPIILOR TÂRNĂVENI, JUD.MUREŞ – INSTRUCTOR COREGRAF: VASILE TRÂMBIŢAŞ; ANSAMBLUL FOLCLORIC ”FLOARE DE

COLŢ” – LICEUL TEORETIC VICTORIA, JUD. BRAŞOV – INSTRUCTOR COREGRAF: GHEORGHE CÂNDULEŢ; ANSAMBLUL FOLCLORIC „JUNII BLAJULUI” – CLUBUL COPIILOR BLAJ, JUD. ALBA – INSTRUCTOR COREGRAF: FLORIN VASINC; ANSAMBLUL FOLCLORIC „ZESTREA SOMEŞANĂ” ŞCOALA CU CLS. I-VIII, AITON, JUD. CLUJ – INSTRUCTOR COREGRAF: VASILE PAVEL.

Copiii talentaţi s-au întrecut în a prezenta în faţa spectatorilor, cântece şi jocuri tradiţionale, folclorice din zonele de origine. Au fost acordate premii şi diplome, ca o răsplată a muncii depuse de elevi.

D-lui prof. Badău Gheorghe, mentorul ansamblului „Arieşul” din Câmpeni, i s-a acordat diploma de excelenţă, pentru întreaga activitate depusă în slujba folclorului din Transilvania.

Marele premiu a fost câştigat de Ansamblul folcloric „Ardeleana” din Câmpia Turzii, o formaţie în continuă ascensiune.

Ca de fiecare dată, Ansamblul folcloric „Junii Blajului” al Clubului Copiilor din municipiul Blaj, a fost răsplătit cu diploma pentru autenticitate în promovarea folclorului din zona Târnavelor.

Nu putem să nu amintim evoluţia Ansamblului folcloric „Junii Târnavei” din Târnăveni, care au prezentat un spectacol de înaltă ţinută artistică.

Ansamblul folcloric din Micăsasa, jud. Sibiu a adus pe scena Centrului Cultural „I. Mureşianu” un obicei tradiţional autentic, apreciat de întreaga asistenţă.

Festivalul s-a bucurat de aprecierea şi elogiile unor personalităţi culturale din Blaj, printre care şi d-na prof.

Silvia Pop. Aşteptăm cu nerăbdare ediţia viitoare a festivalului şi sperăm în participarea fraţilor noştri de peste Prut.

PROF. AURELIA NICODIN

69

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

REPREZENTANŢII TRUPEI DE TEATRU A COLEGIULUI NAŢIONAL „I. M. CLAIN” BLAJ LAUREAŢI LA FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU DE LA ALBA IULIA

C

OMEDIA AMBULATORIA – trupa de teatru a Colegiului Naţional „I. M. Clain” Blaj, coordonată de prof. Claudia OanceaRaica a obţinut un merituos Premiu III la Concursul

Naţional „Zilele Teatrului pentru Copii – Lucian Blaga”, desfăşurat pe data de 25 mai 2012, la Casa de Cultură a Studenţilor Alba Iulia.

Elevii liceeni au interpretat un fragment din piesa de teatru contemporan „Colonia îngerilor” de Ştefan Caraman. Această piesă a fost premiată pentru dramaturgie în anul 2005 de către UNITR. În urma a numeroase volume tipărite, autorul Ştefan Caraman este un nume stimat, dar acest text, aşa cum spunea cândva şi I. L. Caragiale, poate fi calificat a face parte din „piesele neroade”, întrucât conflictul este aproape inexistent, personajele n-au conţinut, intenţia dramaturgului fiind de a filosofa despre viaţă şi moarte.

Acţiunea piesei se desfăşoară într-un restaurant numit „Colonia îngerilor”, unde sunt angajaţi chelneri bolnavi incurabili, îmbrăcaţi în îngeri, care servesc clientela alcătuită din oameni bogaţi, inculţi şi plini de capricii. Doi dintre angajaţi, Îngerul Mihăiţă (Ioana Ghiţă) şi Îngerul Gavrilă (Călin Sabău) se îndrăgostesc, ca şi patronul restaurantului (Cătălin Rusu), de

o fată bolnavă de leucemie, care doreşte să-şi păstreze anonimatul – Ea (Mihaela Moşneag). Acesta este conflictul principal, amplificat prin intervenţia comică a cuplului Ana-Vili, respectiv AnaMaria Zereş – Cătălin Sărătean, a unor tineri dornici de distracţie (Diana Cristea, Andreea Ilişiu, Maria Radu, Adrian Şarlea, Andrei Rus) şi a unui bătrân Traian Emil Frăţilă. Personajele n-au biografie, ci caracterizări simpliste, impresionând publicul prin jocul scenic. De pildă, Îngerul Mihăiţă, aflat în scaun cu rotile, a fost recompensat de juriu pentru o interpretare originală cu un premiu special. Limbajul este, în general trivial, în intenţia autorului de a „colora” filosofia despre moarte şi nefericire, dar şi pentru a ancora piesa în cotidian. La reuşita spectacolului au mai contribuit şi asistenţii multimedia (Margină Flavia, Basaraba Dragoş) şi, nu în ultimul rând, Spătăcean Daniel – director de sunet.

Parafrazându-l pe Maestrul Radu Beligan, în viziunea căruia „Teatrul e obligat să fie fascinant, prin râs ori prin emoţie, pentru ca spectatorul să accepte de la el Adevărul Oglinzii, lucidita-

tea reflectării”, considerăm că trupa de teatru COMEDIA AMBULATORIA, prin această reprezentaţie, a reuşit nu doar să sensibilizeze publicul, ci şi să transmită o filozofie adâncă de viaţă.

CLAUDIA OANCEA-RAICA

70

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

SĂ NE CUNOAŞTEM SCRIITORII. PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL JUDEŢEAN n perioada 6-16 martie 2012, la Şcoala cu Clasele I-VIII „Toma Cocişiu” din Blaj s-a derulat proiectul de parteneriat educaţional judeţean „Să ne cunoaştem scriitorii”, pornind de la următorul motto: „Datorită cărţii pot sta de vorbă cu cel care nu e lângă mine. Pot fi contemporan cu un gânditor latin care a trăit cu două milenii în urmă sau pot sta de vorbă cu cineva care nu s-a născut încă. Pot deveni (…) contemporan cu omenirea toată. Sau, datorită cărţii, pot «să mă întâlnesc» cu cineva care locuieşte pe cealaltă faţă a planetei.” (Gabriel Liiceanu, Declaraţie).

Proiectul a fost organizat de Şcoala cu Clasele I-VIII „Toma Cocişiu”, reprezentată prin prof. Monica Popa, în calitate de director, şi Asociaţia parteneră: Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Alba – Hunedoara, preşedinte conf. univ. dr. Aurel Pantea, reprezentată prin scriitorul invitat, Cornel Nistea. Coordonatorii proiectului sunt: prof.

Diana Tocaciu şi director prof. Monica Popa. În toate activităţile, s-au implicat colaboratorii: Catedra de limba română: prof. Sabina Marinescu, prof. Alina Dulău,

Î

prof. Ana Marcu; Biblioteca Şcolii cu Clasele I-VIII „Toma Cocişiu” Blaj, bibliotecar Viorica Muntean; Catedra de limbi moderne: prof. Carmen Solomon, prof. Carolina Frăţilă, prof. Mihaiela Marcu, prof. Eleonora Mureşan; Profesori pentru învăţământul primar: prof. Rozina Mărginean – consilier educativ, prof. Mirela Bălău, prof. Gabriela Cipariu, prof. Susana Şuteu, prof. Mihaela Petru, prof. Loreta Aftenie.

Proiectul vizează stimularea interesului elevilor pentru lectură prin valorificarea şi promovarea scriitorilor contemporani, având ca obiective: promovarea literaturii scriitorilor contemporani în rândul comunită-

ţii, prin întâlniri cu cadre didactice, elevi şi părinţi; valorificarea potenţialului educativ oferit de scriitorii contemporani, atât ca autori de poezie şi proză, cât şi ca modele de cultură şi de conduită morală pentru elevi.

Ne-am propus organizarea unor activităţi de familiarizare şi de receptare a operelor scriitorilor contemporani în cadrul orelor de literatură şi de discipline opţionale; lansări de carte organizate în şcoală, cu participarea cadrelor didactice, elevilor şi părinţilor; întâlniri ale elevilor cu scriitorii şi organizarea unor dezbateri literare; desfăşurarea unor activităţi de dezvoltare a creativităţii literare a elevilor cu participarea unor scriitori; proiectarea unor ore de literatură la care să participe scriitori contemporani pentru a le prezenta elevilor aspecte ale vieţii sau operei unor scriitori români consacraţi; colaborarea cu scriitorii contemporani în realizarea revistelor şcolare (cooptarea lor în colectivele redacţionale ale acestor publicaţii).

Activităţile au avut loc în Biblioteca Şcolii „Toma Cocişiu” şi în sălile de clasă, cu participarea elevilor din clasele III-VII. Scriitorul Cornel Nistea a prezentat elevilor volumul de literatură: „ÎMPĂRATUL LUPILOR. Zece povestiri pentru copii. THE WOLVES EMPEROR. Ten stories for children”, autor Cornel Nistea, şi a iniţiat dezbateri, având ca teme majore: să-l cunoaştem pe scriitorul Cornel Nistea, cum am devenit scriitor, despre misiunea scriitorului sau lectura – poartă de acces către cultură şi educaţie. Dezbaterile cu elevii au continuat şi în urma lecturii volumului „Împăratul lupilor”. Dintre produsele proiectului, menţionăm: expoziţie de carte realizată în biblioteca şcolii, impresii sau idei strânse de elevi în compuneri, desene tematice, fotografii.

Proiectul de parteneriat educaţional judeţean „Să ne cunoaştem scriitorii” şi-a atins obiectivele, prin desfăşurarea unor activităţi interesante şi atractive, care au demonstrat preocuparea cadrelor didactice şi a elevilor pentru promovarea lecturii. Credem că invitarea unui scriitor în mijlocul elevilor este o experienţă benefică în educarea tinerilor, în trezirea interesului lor pentru lectură, pentru viaţa cărţilor. Mulţumim tuturor pentru implicarea cu dăruire în această activitate.

DIANA TOCACIU

71

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

SCHIMB BILATERAL DE TINERI FRANCEZ-ROMÂN ROMAGNE- APOLDU 2012 PROGRAMUL TINERET ÎN ACŢIUNE

Titlul proiectului: Á la découverte de nos racines pour un envol européen Proiect cu finanţare europeană – 11 200 Euro Aprobat la Paris, la runda 1 februarie 2012 În perioada 16-24 iulie 2012 va avea loc în Franţa un schimb bilateral de tineri francezo-român.

Locaţia principală va fi localitatea Romagne din regiunea Bretagne. La această acţiune vor participa 24 de tineri şi 5 lideri de grup. Pregătirile activităţilor în

grupul român s-au axat pe: dansuri populare, cântece, realizare de materiale video, scenete (imaginarea unei nunţi tradiţionale şi a unei şezători), masă rotundă pe tema culturii şi etniei rrome.

Informaţii despre schimbul de tineri ApolduRomagne din 2011 găsiţi accesând blogul nostru: apolduromagne.wordpress.com Lider de grup şi responsabil proiect,

LŐRINCZI FRANCISC-MIHAI

Acţiuni de pregătire în cadrul grupului român

72

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

VIAŢA CĂRŢII O MONOGRAFIE (PRIMA) DESPRE VASILE AARON* asile* Aaron nu este un „scriitor uitat” ci un scriitor necunoscut pentru că până şi istorici literari îl confundă cu Aron Florian, istoricul care a fost o vreme profesorul lui Nicolae Bălcescu.

Cartea soţilor Popa, foştii mei colegi de la filologia clujeană din anii ’60-65, este prima cercetare temeinică a vieţii şi operei acestui scriitor, despre care istoriile literare începeau aproape invariabil „Feciorul popii din Glogoveţ” – şi continuau cu sumare date biografice, preluate din Lepturariul lui Aron Pumnul. Doamna Liliana-Maria Popa a lucrat mai mulţi ani la Arhivele Statului din Sibiu şi a identificat printre documentele cercetate, interesante şi revelatoare acte şi înscrisuri referitoare la Vasile Aaron.

După atenta lor studiere i-a propus profesorului Nicolae Popa, soţul Dsale, să alcătuiască un studiu monografic despre acest nedreptăţit scriitor al literaturii transilvane, care face legătura între Şcoala Ardeleană şi paşoptismul transilvan.

Primul capitol se intitulează cronicăreşte – De neamul Aroneştilor – cu trimitere în memoria noastră la scrierea lui Miron Costin, De neamul moldovenilor şi stabileşte o plauzibilă genealogie a Aroneştilor ardeleni, cu rădăcina în domnitorul moldovean Aron Vodă (care a domnit în două rânduri, între sept.1591-iunie 1592 şi a doua oară din sept.1592 până în aprilie 1595), un domnitor controversat, hulit de cronicarul Ureche, care îl considera un tiran, dar lăudat de B. P. Haşdeu în drama Răzvan şi Vidra – prin personajul Moş Tănase: „Adică, orice s-ar zice, e un vodă cumsecade, Pe sărăcime o cruţă, pe cei cu caftan îi rade, Iar nu lasă pe ciocoiul fără fund şi fără dop, Să despoaie toată ţara cum făcea Petru cel Şchiop.” În sprijinul acestei genealogii, vine şi opinia lui George Bariţ – într-un articol din „Observatoriul”, 1881, nr.70, p.12, când prezintă „momente din viaţa lui Dr. Iosif Hodoş: „Oricând zicem preoţi, membri de ai celor două cleruri româneşti din ambele confesiuni din Transilvania, zicem totodată aristocraţia românească sau încai patriciat românesc, nu din vanitate şi nici în

V

* Liliana-Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, VASILE AARON 1780-1821. Prefaţă de Iacob Mârza, Editura Info Art, Sibiu, 2011

sens impropriu, ci cu probe istorice în mână. Până în ziua de astăzi se află în Transilvania ca şi în Ungaria proprie multe familii curat româneşti, nobilitate din vechime, de secoli: între acelea se află, se văd şi câteva descendente din familii mari boiereşti, transmigrate din Muntenia sau din Moldova în Transilvania, precum de ex. familia numeroasă Boeriu, ce se trage dintr-o ramură a renumitei familii Dudescu de la Bucureşti, familia Aron care-şi duce genealogia la Aron-Vodă (subl.n.).” În Bistra Apusenilor noştri s-au stabilit se pare mai întâi aceşti descendenţi, dintre care cel mai ilustru, este Petru Pavel Aron, urmaşul lui Inochentie Micu Clain, în scaunul vlădicesc al Blajului, care şi-a adăugat ca particulă nobiliară – „de Bistra”; pe coperta întâi a cărţii se şi reproduce blazonul familiei Aron (după I. Siebmacher) – înfăţişând un porumbel – simbol al păcii, şi jos un şarpe – simbol al înţelepciunii. Din Bistra Apusenilor Aroneştii s-au răspândit în mai multe sate din jurul Blajului, şi unii ajung în Glogoveţ, satul de sub poalele Ţuţumanului, unde îl găsim pe Vasile Aaron, tatăl – preot în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. După acest preludiu urmează câteva repere biografice ferme, în care se corectează erori, inexactităţi şi aproximaţii istorico-literare; în primul rând data naşterii – 1780 şi data morţii – 1821; se consemnează şi „legenda” de sorginte bariţiană, preluată şi povestită savuros de Ion Pop-Reteganul despre căsnicia nefericită a scriitorului cu o femeie de neam străin, care l-ar fi determinat să-şi găsească liniştea sufletească în scris. Că o fi fost nefericită viaţa conjugală a lui Vasile Aaron este posibil, dar scrierile sale literare importante, datează dinaintea căsătoriei.

Două calităţi mi se par esenţiale în această monografie: Vasile Aaron, ne apare ca un personaj din reconstituirea cu pricepere istorico-literară a documentelor; şi a doua, bogăţia datelor de arhivă; mai ales scrisorile adresate lui Vasile Aaron, care sunt comentate şi din care se citează copios pentru farmecul arhaic al stilului epistolelor din trecutele veacuri. Ca Andrei Mureşanu, Vasile Aaron este solicitat să vină la Iaşi, dar cumpănind avantajele şi dezavantajele plecării, tot ca şi poetul Răsunetului, avocatul şi poetul sibian preferă să nu dea curs invitaţiei.

Capitolul II – Sibiul la răscruce de veacuri.

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

Oameni, cărţi, evenimente este o secvenţă cu caracter de monografie istorică a vechiului oraş săsesc de la poalele Cibinului – paginile studiului monografic alternează cu fragmente de literatură epistolară – scrisori adresate lui Vasile Aaron de către oameni învăţaţi ai timpului, români şi străini, precum Mihail Tertina, Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior care îl numeşte superlativ „arhipoeta românilor”. (Notez în paranteză că din aceste scrisori vedem că armonia, colportată în istoriile literare, între reprezentanţii Şcolii Ardelene, nu era fără micile răutăţi şi păcate omeneşti; de pildă Şincai i se plânge că merge greu colaborarea cu Samuil Micu, pentru că autorul Istoriei şi lucrurilor şi întâmplărilor românilor este orgolios şi inflexibil la sugestii sau recomandări).

Activitatea lui Vasile Aaron – care constituie evident, partea esenţială a studiului monografic, este urmărită în două ipostaze: – A) Avocat al românilor – şi B) Literatul (sau Scriitorul). În prima ipostază se evidenţiază că Vasile Aaron a fost „avocatul românilor”, angajându-se în acţiuni judiciare cu semnificaţii politice naţionale: colaborator al Consistoriului ortodox din Sibiu, apărător al unor canonici blăjeni şi al descendenţilor domnitorului martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714), al principelui Emanuel Basarab de Brâncoveanu pentru redobândirea proprietăţilor Sâmbăta de Sus, Berivoii Mari şi Poiana Mărului – ce îi atrage sancţiuni din partea patriciatului săsesc. În partea a doua a acestei secţiuni sunt prezentate lucrările cu caracter juridic, unele dintre acestea cu caracter de premieră în literatura juridică românească.

Capitolul despre literatul (scriitorul) Vasile Aaron cuprinde o aserţiune care-i fereşte pe autori de exagerări frecvente în studii monografice ce ambiţionează şi supralicitează restituirea literară a scriitorului. Nota didactică – moralizatoare – subliniază autorii – este specifică literaturii transilvane din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Este, adăugăm noi, o constantă a acestei literaturi, începând cu reprezentanţii Şcolii Ardelene şi continuând prin Ioan Barac şi Vasile Aaron până la Ion Pop-Reteganul, Petre Dulfu, Ion Agârbiceanu ş.a. Era mai ales o literatură gustată de cititorii satelor pentru stilul accesibil, uneori umoristic, în care se înfăţişau norme de viaţă creştină. Andrei Bârseanu, unul din preşedinţii Astrei de la începutul secolului XX, îşi aminteşte de larga audienţă a cărţilor lui Vasile Aaron printre cititorii din Ţara Bârsei.

Activitatea literară a scriitorului este prezentată în cele trei aspecte pe care le-a ilustrat Vasile Aaron: 1.

Scrieri ocazionale ( Verş jalnic la îngropăciunea domnului Teodor Miheşi; Verşuri veselitoare întru cinstea prea luminatului …Samuil Vulcan) 2. Traduceri. Lui Vasile Aaron, ne spune latinistul Nicolae Lascu, îi datorăm primele traduceri în literatura română din Virgiliu şi Ovidiu. Pentru Ovidiu a avut o preţuire aparte, adresându-i- se sub forma unei epistole în ver-

73

suri şi, după modelul poetului latin („Sulmona mi-i pământul, în ape reci bogat,/ La douăzeci de leghe de Roma depărtat./ Acolo în Sulmona să ştii că m-am născut/ În anul când doi consuli în luptă au căzut.”) îşi prezintă locul de naştere, satul natal: „Născut sunt eu într-un sat/ Cu râpi mari împresurat,/ Lângă Târnava cea Mare / Care vâltori multe are./ Satul Glogoveţ se cheamă,/ Într-o vale fără seamă,/ Fără seamă cufundată / Cât gândeşti că-ndată-ndată / cade peste dânsul dealul.3. Scrieri originale: Patimile Domnului; Leonat şi Dorofata, Anul cel mănos; Istoria lui Sofronim; Reporta din vis, sunt mai amplu comentate pentru că acestea-i conferă lui Vasile Aaron statutul de scriitor poporal. Scrierile originale trebuie înţelese cu semnificaţia de la începuturile literaturii noastre când originale erau socotite şi prelucrările sau adaptările după scrieri din literatura universală. Cea mai importantă scriere „originală” este Reporta din vis, pe care istoricii literari au comparat-o cu Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu şi căreia Nicolae Manolescu îi presupune modele din poezia italiană.

Monografia se încheie cu rânduri memorabile de concluzie, care fixează de fapt un portret literar, prin suita de propoziţii negative, alternând cu propoziţii adversativ-enunţiative, prin care se circumscrie cu obiectivitate locul lui Vasile Aaron în istoria literaturii române:„Aaron nu a fost istoric, dar în scrierile sale găsim mereu referiri la mitologie, la istoria antichităţii şi la originea poporului nostru. Nu a fost nici lingvist, dar a susţinut cu tărie, în aceeaşi tonalitate ca iluştrii săi contemporani, ideea latinităţii limbii române, a vorbit cu convingere despre întinderea ei şi despre deosebirile dialectale, a făcut propuneri concrete de înlocuire a caracterelor chirilice cu cele latine. Nu a fost nici dascăl, dar în toate scrierile sale sunt presărate învăţături, de la sfaturile privind o viaţă ordonată după principiile esenţiale ale vieţii creştine, până la poveţele adresate celor tineri şi zburdalnici şi la îndrumările adresate gospodarilor satelor. Nu a fost nici cleric, dar evocarea patimilor Mântuitorului a fost o predică pe înţelesul tuturor cititorilor săi. Nu a fost nici teoretician, dar este printre primii români care fac trimiteri la specificul artei, la probleme de prozodie. Nu a fost literat de forţă, dar versificările sale s-au dovedit adecvate prin formă şi prin conţinut nevoilor cititorilor acelui început de veac rămânând decenii de-a rândul lectura lor predilectă.”

Este un fel original de a spune că a fost câte ceva din toate acestea: istoric şi lingvist, dascăl şi cleric, teoretician literar şi scriitor, cu realizări ce nu sunt la cote înalte, dar care nu merită nici tratamentul ignorării complete, căci monografia de faţă ne convinge „ că ceea ce a realizat el într-o viaţă scurtă (a trăit doar 41 de ani! n.n.) şi în condiţii vitrege, este mai mult decât meritoriu.”

ION BUZAŞI

74

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

IOAN MIHĂLŢAN, COSTEA VALERICA, VIOREL BUDIU, GLOGOVEŢ – SATUL DE SUB CETATEA URIEŞILOR (studiu monografic), Editura ASTRA, Blaj, 2012 n 1937, la primirea în Academia Română, Lucian Blaga făcea elogiul satului românesc, „singura prezenţă vie încă, deşi nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră despre unanimul nostru înaintaş fără de nume, despre satul românesc”. Poetul Nebănuitelor trepte revenit periodic în Lancrămul natal, se minuna de veşnicia satului: „Câte-s altfel – omul, leatul/ Neschimbat e numai satul. / Dup-atâţi Prieri şi toamne / Neschimbat ca Tine, Doamne!” Lucian Blaga îşi motiva elogiul satului românesc, satul fiind „creatorul şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre artistice”.

M-am întrebat adeseori de ce se scriu monografiile unor sate, comune (şi mai puţin ale oraşelor). Şi răspunsul l-am aflat în Amintirile din copilărie ale celebrului humuleştean, cu acele mărturii de frumoasă trăire nostalgică după satul natal şi raiul copilăriei: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti... parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie”. În fond, Amintirile din copilărie sunt şi ele o monografie, e drept poetică, a satului românesc de odinioară, adică o privire cuprinzătoare, de ansamblu, în resorturile principale ale vieţii, asupra unei aşezări omeneşti. Dar, cum nu toţi avem harul scrisului evocator precum Creangă, dar toţi care ne-am născut la sat, purtăm icoana lui în sufletul nostru, ne îndreptăm cu dragoste şi recunoştinţă spre amintirea lui. Pentru că satul natal şi al copilăriei este unic şi inconfundabil pentru fiecare dintre noi.

Monografiile satelor sunt scrise mai ales de către localnici, „fii ai satului”, care consideră aceste cărţi un fel de mărturisire a preţuirii lor pentru satul în care s-au născut şi au copilărit (în care trăiesc), o încercare de a contura identitatea lor în peisajul celorlalte aşezări rurale din judeţ sau din ţară. Pentru că există un „suflet al locului”, orice sat şi orice oraş are un asemenea suflet, pe care îl înţeleg mai bine oamenii locului, şi cu dreptate, spunea cronicarul Ion Neculce „că mulţi istorici străini, de alte ţări, nu le ştiu toate câte se fac într-alt pământ; tot mai bine ştiu cei de loc decât cei străini...”.

Iniţiatorul acestei monografii este Ioan Mihălţan, inginerul pasionat de tradiţiile istorice şi culturale ale satului de pe Târnave, într-un fel, om al locului; pentru că, deşi născut în Pănade (de aceea şi-a adăugat cognomenul Pănăzanul), are rădăcinile, după tată, în acest sat de sub dealul Ţuţumanului, şi de aceea şi-a adăugat ca o particulă de nobleţe, „ de Glogoveţ!”. El şi-a asociat la alcătuirea acestei monografii pe doi „glogoveţeni”, specialişti în domeniile lor: pe universitarul clujean Viorel Budiu, autorul unor temeinice studii de agronomie şi bun cunoscător al aşezării geografice şi al cadrului natural al Glogoveţului şi pe profesoara Valerica Costea, care, deşi matematiciană, este, putem spune, fără teama de a greşi, o specialistă în cunoaşterea etnografiei locale şi a folclorului glogoveţan.

Î

Cartea este alcătuită după exigenţele redactării unei monografii, pentru că în cele şapte capitole avem informaţii cuprinzătoare despre istoricul şi numele satului (cu frumoasa legendă despre „urieşii” din Glogoveţ povestită de Al. Lupeanu Melin în Evocări din viaţa Blajului), toponimie, despre biserică – (se înregistrează cărţile de cult, unele dintre acestea fiind cărţi de patrimoniu), şcoala cu lista învăţătorilor (de după 1881, de când Glogoveţul a avut învăţători calificaţi) şi sunt bucuros că printre învăţătoarele de după 1990 am găsit şi foste eleve sau studente ale mele; despre onomastica de familie, cu nume atât de pitoreşti şi cu scurte însemnări despre „oamenii breji ai satului”.

Un capitol substanţial îl reprezintă cel despre viaţa culturală, conturând imaginea unui sat arhaic, în care s-au păstrat obiceiuri şi tradiţii creştine legate de principalele momente din viaţa satului (a omului): naşterea, botezul, nunta, înmormântarea – fiecare dintre aceste momente fiind ilustrate cu fragmente din creaţia populară. Obiceiurile acestea ale satului, adeverind statornicia în credinţă a ţăranului român, au inspirat unuia dintre cei mai mari poeţi religioşi din literatura română, Ioan Alexandru – o autentică descriere a lor: „Un clopot stins ne cheamă luminat / În zorii blânzi la sărbătoare… / Acelaşi grai de clopot într-un amurg târziu / Strânge făptura stinsă într-o raclă. / Un pumn de oase mirosind a har / Ioan de lemn groparul le îngroapă./ O cruce noduroasă de stejar / Pe care se numeşte răposatul / De-o parte si de alta pe braţul ei săpat / Isus Nazarineanul Împăratul / Apoi sunt nunţile: din când în când / Vin chemători frumoşi cu clopote pe sate..../ Apoi botezul: „Pruncu-nfăşat de mumă şi de naşi / Trimes cu dar şi cele cuvenite / Biserica e plină şi preotul slăvit/ Cufundă pruncu-n apele sfinţite”.

Capitolul se completează cu obiceiurile de Crăciun (se reproduc şi câteva colinde cu specific local), şezătoarea, silitul, sângiorzul, sânzienele, – la citirea cărora parcă retrăim pagini cunoscute din opera lui Agârbiceanu şi evocate în amintirile sale din copilăria Cenăzii natale.

Câţiva vrednici „fii ai satului” se îngrijesc şi azi de memoria tradiţiilor culturale şi religioase, aşezând o cruce pe Ţuţuman, iar lângă troiţa din centrul satului o inscripţie ce aminteşte de Vasile Aaron (1780-1821) „geniul glogoveţenilor”, căruia de curând colegii mei de filologie clujeană, Liliana-Maria Popa şi Ioan Nicolae Popa, i-au consacrat un amplu şi documentat studiu monografic, lansat la Valea Lungă şi la Blaj, în primăvara acestui an. Cu el, cu poetul şi juristul Vasile Aaron, se şi deschide şirul „personalităţilor satului”, continuat cu preoţi, ingineri, profesori şi învăţători, muncitori, toţi oameni vrednici, pentru că vrednicia unui om nu este conferită de profesie, ci de omenie şi caracter. Cu toţii au o trăsătură comună, dragostea pentru sat, satul de acum şi satul de odinioară, aşa cum ni-l aminteşte Muzeul din curtea Bisericii, îndreptându-ne gândul tot la versurile poetului Ioan Alexandru:

75

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012 „Sat transilvan căsuţă de pământ Muşcate la fereastră, busuioc la grindă Ştergar curat icoanei pe pereţi Ziua-Nvierii şi Noaptea de Colindă Rusalii, Bobotează şi postul către Paşti Şi Maica Domnului în plină vară

Holdele-s coapte, secerătorii puţini Viaţa noastră, ţară milenară”.

Monografia Glogoveţ. Satul de sub Ţuţuman este un dar făcut fiilor satului, dar şi un elogiu adus satului românesc, pentru care, autorii ei merită preţuirea şi recunoştinţa noastră, a cititorilor.

ION BUZAŞI

DICŢIONARUL SCRIITORILOR ARĂDENI SEC.XIX-XX Arad, Editura „Vasile Goldiş”, University Press „Lada de zestre” a literaţilor arădeni, „Dicţionarul scriitorilor arădeni, (sec.XIX-XX)”, a apărut la Editura „Vasile Goldiş”, University Press, Arad, avându-l coordonator pe prof.univ.dr. Iulian Negoiţă, iar colaboratori pe prof. Vasile Man şi pe prof. Bianca Negrilă.

Prezentul dicţionar, însumând peste 300 de pagini, reuşeşte să tripleze numărul scriitorilor menţionaţi în lucrarea lexicografică anterioară.

Comunicările furnizate de autori, fotografiile acestora, precum şi imortalizările reprezentative din timpul acţiunilor cultural-literare, întregesc un evantai de informaţii despre stadiul literaturii din acea zonă. Socotind că sursele de informare despre scriitorii români care activează pe acest ţinut sunt precare şi adeseori parţiale, s-a considerat a fi necesară apariţia unui dicţionar care să aibă ca obiectiv furnizarea cunoştinţelor existente şi îmbunătăţirea lor. Acest lucru l-a considerat necesar şi academicianul Eugen Simion, care consemnează pe copertă: „Asemenea dicţionare, când sunt bine făcute, devin în chip fatal instrumente de lucru pentru dicţionarele generale ale literaturii române... Românii excelea-

ză prin multe calităţi, nu însă şi prin aceea de a ţine o ordine strictă a scrierilor şi a datelor lor de existenţă”.

Prin sintagma „scriitori arădeni”, autorii au înţeles a-i cuprinde pe toţi cei care s-au născut, au învăţat sau au activat în oraşul, respectiv, judeţul Arad. De la simpli debutanţi până la nume consacrate, cartea indexează pe toţi scriitorii români, maghiari, germani, slovaci, etc., care ilustrează cultura română din această parte a ţării, strânge pe toţi cei care servesc spiritualitatea românească. Această lucrare este un tot unitar, informativ din care nu lipsesc marii scriitori: ŞtefanAug. Doinaş, Octavian Goga, Ioan Slavici, Lucian Blaga. Volumul mare de material informativ, arhivistic şi bibliografic îşi are sorgintea în documentarea ştiinţifică a lucrării şi în caracterul de cercetare fundamentală. La o analiză mai amănunţită se poate observa că obiectivul acestei investigaţii este acela de a furniza informaţii utile despre cei care au avut un impact cultural asupra arădenilor şi de a nu-i lăsa să se înece în „negura uitării”.

ALINA MARIA DULĂU

DIN CĂRŢILE ASTRIŞTILOR ORĂŞTIENI

I

leana-Lucia Floran s-a născut la Orăştie, în 29 iunie 1960. Este căsătorită şi are un fiu. A absolvit Facultatea de Jurnalism, Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul U.S.H. Bucureşti şi masterul de „Management şi comunicare în afaceri” la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul S.N.S.P.A. Bucureşti.

Are o bogată activitate literară, colaborând la mai multe ziare şi reviste. A obţinut câteva premii literare şi are mai multe referinţe critice în importante publicaţii din ţară, semnate de: Mariana Pândaru, Silviu Guga, Petre Rău, Ioan Barb, Livia Fumurescu, Maria Toma-Damşa, Emil Druncea, Miron Simedrea, Aurel Ursu, Ionuţ Caragea, Petre Flueraşu etc.

Activitatea editorială:  Spirala gândului – poezii, Ed.„Emma”, Orăştie, 2012  Amurgul speranţei, roman – Ed.„Emma” Orăştie, 2011  Cerul adâncurilor, poezii, Ed.„Emma” Orăştie,

2009

 Cuvânt despre cuvinte, articole şi recenzii, Ed.„Emma” Orăştie, 2009  Pustiul din suflet, povestiri, Ed.„Emma” Orăştie, 2009  Paşi, poezii şi povestiri, Ed.„Emma” Orăştie, 2007  Surâsul timpului, Ed.„Emma” Orăştie, 2006.

Volume colective:  Prietenia cuvintelor: antologia cenaclului literar online Noduri şi Semne/ ASPRA – volum colectiv poezie şi proză, Ed.InfoRapArt, Galaţi, 2011  Visul – poezii – volum colectiv, coautor şi coordonator de lucrare, Ed.„Emma” Orăştie, 2011  Florilegiu – proză – volum colectiv, coautor şi coordonator de lucrare, Ed.„Emma” Orăştie, 2010  Florilegiu – poezii – volum colectiv, coautor şi coordonator de lucrare, Ed.„Emma” Orăştie, 2010.

76 Este membră în comitetul Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, Sibiu, 1861, Despărţământul ASTRA „Aurel Vlaicu” Orăştie. În martie 2012, a văzut lumina tiparului o altă carte coordonată de Ileana-Lucia Floran, sub titlul: „Un secol de poezie în oraşul Paliei – antologie, 1911-2011”. Prefaţa acestei antologii a fost semnată de doamna Maria TomaDamşa, care, tot în primul trimestru al anului 2012 a publicat volumul „«Frumosul rănit de sabia realului» (eseuri, cronici literare, interviuri)”, în care îi dedică scriitoarei orăştiene Ileana-Lucia Floran subcapitolul VIII.6 şi Asociaţiunii ASTRA, la aniversarea celor 150 de ani, capitolul IX. Antologia fiind o carte document, importantă nu numai pentru Orăştie, ci şi pentru literatura română, reproducem prefaţa semnată de Maria TomaDamşa: „Dacă artele – în general – dau adevărata măsură a spiritualităţii unui popor, poezia, vorbeşte, în cel mai înalt grad, despre frumuseţea şi evoluţia limbii, despre talent, puterile sufletului, adâncimea concepţiei de viaţă, despre calitatea viziunii asupra lumii.

Poezia populară este izvor imaculat şi model unic şi neegalat pentru poezia cultă, prin siguranţa expresiei metaforice, prin vigoarea şi concentrarea acesteia în esenţe, prin aparenta simplitate.

Lirica românească parcurge drumul de la poezia populară şi Dosoftei la Eminescu, Blaga, Barbu, Arghezi, până la cei mai tineri poeţi de azi, fiind expresia unei sensibilităţi particulare şi unice.

O antologie lirică dezvăluie nu numai drumurile evoluţiei individuale, nu numai capacitatea de sincronizare cu restul lumii, dar şi particularizarea şi asimilarea influenţelor, a curentelor şi stilurilor din cultura universală.

Este lăudabilă iniţiativa poetei Ileana-Lucia Floran de a concepe antologia Un secol de poezie în oraşul Paliei. Antologia închide într-un corolar, în ordine alfabetică, destine poetice foarte variate, unele cultivând „dulcele stil clasic”, altele cochetând cu versul modern, dar toate pendulând între mit, istorie şi contemporaneitate, cu toate păcatele acesteia.

Se află printre cei antologaţi şi nume mari ale culturii noastre, precum Sebastian Bornemisa, Dominic Stanca, Ion Dodu Bălan, Ioan Moţa, care – dincolo de ipostaza de poeţi – au lăsat necesara „dâră de lumină” pe frontispiciul spiritualităţii româneşti.

Ion Dodu Bălan – profesor universitar, critic şi istoric literar, publicist – s-a implicat plenar în viaţa cetăţii şi în afara ţării ca lector de Limba, literatura şi civilizaţia românească la Universitatea din Toulouse – Franţa.

Domnia sa îşi manifestă latura sensibilă a spiritului şi pe tărâmul poeziei. În Ars poetica îşi conturează crezul artistic: poezia se scrie „cu sângele şi lacrima” poetului „bolnav de doruri”, cântând „imensa durere a lumii

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012 deznădăjduite”, „visurile omenirii”, recunoscându-şi „strămoşii în doine şi balade”, pentru a fi (poezia n.n.) „modernă şi umană”. Visul fetelor din câmp adună în inimi „durutul cântec al dorului”, „nostalgia călătoare”, „gesturi sobre/ de străvechi ritualuri”, „osia vremii”, „aripa visului-vis”, iar „Pe firele de in/ mâinile lor cântă ca pe o harpă...”

Arbori pentru veşnicii este un imn închinat pâinii, apoi, libertăţii, României din diverse perspective: „pasăre a cerului”, „nume ţesute din flori la război”, „Poporul român”, „fagurii limbii române”, „aripile de aur ale cuvintelor daco-latine”, „silabele limbii române”, pentru a concluziona: „noi ne-am apărat şi înaripat cuvintele/ Să ne-mplinim visele, speranţele...”

Impresionantă este poezia Ritual, dedicată cui? dacă nu mamei. Mamei care, în timp ce Dumnezeu „aprindea stelele”, „aprindea şi ea lampa cu gaz”... „tacticos,/ cu o pozdare de cânepă uscată”. „Aprindea feştila/ Şi-i cerea lui Dumnezeu milă..., lumină din lumină/ şi sănătate pentru o vecină beteagă”, „regla intensitatea luminii... după necesităţi”, spunând copiilor că „pânza vieţii se ţese/ cu toate iţele”. Mama îşi lumina „viaţa-i tot mai întunecoasă/ şi amară/ seară de seară”. În paralel, noi „ardem gazul în fiecare zi/ în lampa Timpului.../ dând zălog nimicului...”

Câteva poezii sunt dominate de o cumplită melancolie (Tristeţea lui Ulise, Ce trişti sunt prunii sub zăpadă, Biet Ion Fărădeţară), culminând cu Făt-Frumos în aer (Aurel Vlaicu). „Durerii noastre milenare/ El i-a făcut aripi şi roţi”, „a început să zboare,/ Visând acea Unire mare”. „Căderea-i”, însă, „ne-a fost o înălţare,/ Cea mai sublimă dintre toate,/ Ridicându-ne în zări, peste moarte”.

Dominic Stanca dedică Itinerar dacic (Îndemn, Apa Grădiştei, Regele dac, Sarmisegetusa) Soranei, soţia lui. Spicuim expresii poetice caracterizante pentru tema abordată: „păduri nevoite la poarta pământului”, „raiul de piatră”, „regele dac trădat şi învins”, „nescrise... pietre” privite „cu ochii cuvintelor”, „inimă mai aspră de munte”, „pământul avar se ascunde”.

Hunedoarei îi dedică mai multe poezii, detaşânduse Castelul care străjuieşte oraşul „însingurat”, „pe strânca lui arsă”, „neguratice scuturi/ apărându-i memoria”, cu „ochii lui covârşiţi de fantasme”, „blazoanele porţii”.

Strada care urcă la cer (1975-1976) este o carte lirică dedicată rudelor „şi tuturor celor din Strada Dealului”. Poetul îi venerează, pentru că „sensul de fiece zi/ îşi pierde rigida însemnătate” şi „vorbim despre oameni ca [...] despre cărţi”. „Strada [...] urcă, urcă şi întâmpină cerul”, precum „nişte case”, „nişte pietre”. În viziunea poetului, strada e „un pod de cristal”. În „ora amurgului”, răcoroasă şi calmă”, „strada, spăsită, coboară domol”, deschizându-se, apoi, „o fereastră [...] spre cer/ să cânte «Avant de mourir» o vioară”... În „tot mai mult leneşă seară”, „plouă cu fluturi”, iar strada, „soră cu cerul” este

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012 admirată de „un ochi azuriu”, sporindu-i misterul, fiindcă „e cea mai frumoasă stradă din lume”.

Cântec din frunză este scrisă în stil popular, poetul valorificând inversiunea („lasă-mi-te”), interogaţii, antiteze, metafore. Pastelurile despre toamnă transmit un mesaj de profundă tristeţe chiar şi la nivelul structurilor poetice: „frunzele betege”, „vântul [...] supărat de moarte”, „amare scâncete”, „feţe palide”, „umbre vechi”, „veşted fum”.

Sebastian Bornemisa a scris „versuri plăpânde” încă de la 18 ani, versuri în care şi-a pus „tot visul tinereţii”, după propria-i afirmaţie. El s-a implicat plenar în acţiunea Unirii, în aceea de schimbare în bine a vieţii zbuciumate a ardelenilor, fiind în două legislaturi deputat în parlament, ministru subsecretar de stat în Guvernul Goga-Cuza, primar al Clujului, preşedinte al Sindicatului Presei Româneşti din Ardeal şi Banat. În domeniul poeziei s-a impus atât în ipostaze de culegător de folclor (Cele mai frumoase poezii populare), cât şi în aceea de poet autentic. Pastelul Amurg de toamnă, folosind un ton elegiac, asociază căderea frunzei „troienind parcul”, cu meditaţia gravă asupra efemerităţii omului pe pământ şi a iubirii.

Cântec cu surdină se vrea un blestem asupra iluziilor iubirii, sfărâmând „pe-o clipă de durere/ Altarul sfânt al dragostei curate”: a „blăstămat amarnic”, a „blăstămat cu ură”, „minuta” când a cunoscut-o pe „făptura [...] cuceritoare, sfântă”, pentru ca, apoi, după ce a plâns în „trista [...] chilie”, să realizeze că o iubeşte şi îi este mai dragă.

Firul nostalgiei uneşte şi alte producţii lirice, precum Copila mea, să fugi de mine, Durere, Scrisoare, Reverie, convertit în metafore şi simboluri: „nenorocu-n lume”, „ecou trudit de luptă”, „moare frunza [...], doinind a jale”, „negre gânduri”, „duioşie”, „să geamă vântul/ Cântarea dragostei din urmă”, „jalea [...] amară”, „nopţile pustii şi triste”, „inima [...] pustie”, „furat de gânduri”, „străzile pustii”.

Ioan Moţa, preotul cu vocaţie, jurnalistul împătimit, patriotul, analistul şi traducătorul Protocoalelor înţelepţilor Sionului, „stâlp neclintit al neamului său” a cochetat şi cu muzele, versificând poveşti precum Croitorul şi cei trei feciori, Doi copii, Dina mărgărelelor.

Dintre poeţii orăştieni se remarcă Romulus Lal, Florin Drăghiciu, Ileana-Lucia Floran, Nicolae Cătăniciu, Valeriu Todea, George Văidean, Petru Romoşan, Cornel Simoi şi mai tinerii Rodica Şinca, Nicoleta Vonica, Gabriel Bota, Elena-Daniela Rujoiu-Sgondea. Între anii 1970-1980, unele poezii erau puse pe note de profesorul Ioan Popa, realizându-se un armonios sincronism. Astfel, a compus melodii pentru poeziile lui Valeriu Bora (Imnul municipiului Orăştie, Pacea lumii, Noi, corul de la Orăştie), ale lui Ion Valeriu Todea (Mândra mea din Orăştie) şi ale lui Banu Rădulescu (Visarea noastră). Sensibilitatea celor trei poeţi se converteşte în versuri de o largă respiraţie lirică, precum Spre munţi, Eu am păzit pământul de Valeriu Bora sau Adiere, Leagănul românilor, Amintiri şi Epitaf de Ion Valeriu Todea.

77 Poezie religioasă scrie Adriana Tomoni (Închinare, Domnul), concepută în formă adresată: „versul meu doar Ţie Ţi-l închin”, „Doamne”, „Tu”, „primeşte-ne”.

Romulus Lal se remarcă prin Vânătoare în deşert – poezie care dă şi titlul volumului – valorificând motivul „Fata Morgana”. Sub pragul uşii – o cheie şi-o scrisoare – dedicată mamei – foloseşte evocarea: „Te-am aşteptat...”, „ne rugam”, „am fi-aşteptat [...] colindători”, poetul valorificând vocea de altădată a mamei („aş fi dorit”, „te las”, „ţi-am primenit şi aşternut şi patul”), fapt ce amplifică emoţia. Alte poezii meditează grav pe tema existenţei (Mă-mpresoară liniştea, Zodie) sau valorifică motive literare precum drumul (Călătorul) sau zborul (Zbor spre stele).

Ileana-Lucia Floran vibrează discret pe o varietate de teme şi motive lirice, precum puterea vindicativă a credinţei şi a naturii, trecerea ireversibilă a timpului, iubire, iluzii, seisme istorice, pendulând între versificaţia clasică şi cea modernă. Spicuim, din poeziile antologate, câteva structuri reuşite, menite să-l emoţioneze pe cititor şi să-l incite la meditaţie: „ascuns ungher de toamnă”, „pală de zefir”, „fulg de viaţă”, „bruma unui nor”, „pete străine [...] trândăvesc pe-eliptice orbite”, „umărul clopotului vechi”, „lemnul destinului”, „genele dorului”.

Implicat în activitatea culturală a urbei, Florin Drăghiciu este şi un talentat poet, care struneşte cu succes cuvintele, metamorfozându-le în frumoase poezii, precum arta poetică. Poezia surâsului nerostit („lumină ascunsă a întunericului”, „ecoul unei picături încernite”, „simbol al orizontului”, „lumină-ncremenită”) sau poezii dedicate iubirii (Tulbureşte-mă, Cu barca noastră), toate concepute într-o formă adresată şi străbătute de o undă de umor sănătos, tonic, generat de metafore şi antinomii adecvate.

Nicolae Cătăniciu îi elogiază pe strămoşi (Dacii), îi pune în rândul eroilor pe „păcurari” (Ciobanii), deplânge soarta noastră de eterni condamnaţi (Ţară săracă), închină o Doină pentru necazurile mamei. Poezia sa respiră un aer tonic, optimist.

Cornel Simoi, considerând că „Temelia noului este o bună cunoaştere a vechiului”, un mare om de cultură, scrie poezie intelectualistă, cu caracter filosofic, precum Schimbarea zeilor, Piatra de hotar, dar cu iz religios (Psalm), deşi domină sentimentul iubirii.

Dintre poeţii mai tineri se remarcă Elena-Daniela Rujoiu-Sgondea care scrie reuşite poezii bilingve, precum şi Nicoleta Vonica, poeta care, vibrând puternic şi original pe teme cunoscute, cultivă cu succes versul alb, fără a încerca o „încifrare” fără cheie şi reuşeşte să convingă îmbinând un lexic accesibil cu neologismul, dar fără a fi „ineccesibilă”, ceea ce este o notă bună.

Antologia de faţă prilejuieşte consumatorului de poezie o paletă largă de viziuni, într-un receptacol de teme şi motive general-umane.”

PROF. AUREL URSU preşedintele Despărţământului ASTRA „Aurel Vlaicu” Orăştie

78

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

IN MEMORIAM – ARCADIE HINESCU – 70 (Editura Aeternitas, Alba Iulia, 2012)

A

r fi împlinit la mijlocul acestei primăveri 70 de ani şi ar fi fost omagiat aniversar de către Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, al cărei vrednic slujitor a fost. Parcele nemiloase – cum ziceau vechii greci – au hotărât altfel; dar prin grija colegilor şi a prietenilor de la Universitatea bălgrădeană şi, bineînţeles, cu colaborare discretă, dar considerabilă, a familiei apare această carte omagială: in memoriam, in honorem şi pro memoria.

1. Este o carte in memoriam. Prima secţiune, după un Curriculum vitae cuprinde un „profil omagial”, în cadrul căruia citim nouă evocări ale unor colegi, prieteni şi colaboratori din învăţământul liceal şi universitar, prin care se conturează liniile unui portret. Este un portret de grup, realizat după procedeul care în literatură se numeşte tehnica perspectivelor sau a privirilor convergente, pentru că fiecare evocare adaugă o linie la portretul spiritual al unui intelectual remarcabil, a cărui pasiune predominantă a fost studiul şi cercetarea ştiinţifică: unii vorbesc despre dirigintele şi dascălul apropiat de elevi, înţelegător şi prietenos, alţii despre curajul de a aduce la lecţiile de dirigenţie din liceu profesori din generaţia interbelică a Blajului, proscrisă încă, în anii comunismului, să le vorbească elevilor despre trecutul glorios al unui oraş, inoculându-le mândria că sunt şi ei şcolari la legendarele „fântâni ale darurilor”, cum au fost supranumite şcolile blăjene; alţii vorbesc despre colegul îndatoritor şi profesorul universitar care prin prestigiul său a contribuit la acreditarea universităţii; alţii despre ajutorul dat colegilor tineri la început de carieră universitară sprijinindu-i şi îndemnându-i să publice sau oferindu-le colaborarea, mulţi dintre ei, recunoscând în Arcadie Hinescu nu numai un magistru ci şi un mentor; alţii vorbesc despre inginerul „atipic” în sensul depăşirii cercului strâmt al specializării şi dorinţei de informare în variate domenii, nu o informare de diletant ci una specializată pentru că a urmat doi ani de studii la filologia clujeană, în condiţiile grele când avea catedră la liceul industrial din Blaj, că, deşi inginer de industrializarea lemnului, a studiat şi ştiinţele economice, finalizându-le cu un strălucit doctorat, concretizat într-o teză apreciată Analiza valorii în industria lemnului. La prezentarea cărţii în sala Senatului Universităţii „1 Decembrie1918” şi apoi la Biblioteca Municipală „Şcoala Ardeleană” din Blaj, aceste evocări din „profilul omagial”, au fost completate cu alte linii de portret ce aminteau de preţuirea Blajului şi a dascălilor săi, îndeosebi a geografului savant Ştefan Manciulea, pe care-l considera împreună cu soţia sa, Ana, „părintele nostru spiritual” şi căruia îi dedică la centenar micul dicţionar Oamenii de ieri şi de azi ai Blajului, Editura Eventus, 1994, o lucrare utilă, care continuând lucrarea lui N.Comşa şi Teodor Seiceanu, Dascălii Blajului, lărgeşte cadrele informaţiei, prezentând şi personalităţi din afara învăţământului blăjean.

S-a vorbit în asemenea intervenţii, şi sunt binevenite completări ale cărţii, despre îndrumătorul competent al unor lu-

crări metodico-ştiinţifice de gradul I la maiştri din licee de industria lemnului sau ale unor disertaţii de masterat în management, domeniu în care, în ultimii ani, ajunsese un specialist recunoscut.

2. Este o carte in honorem pentru că aşa cum se obişnuieşte în cărţile alcătuite la date aniversare, „in magistri honorem” secţiunea cea mai bogată este consacrată studiilor ştiinţifice publicate şi semnate de universitari, nume cunoscute în domeniul ştiinţelor economice şi al managementului, nu numai de la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia ci şi de la Universitatea „BabeşBolyai” din Cluj-Napoca, de la Academia de Studii Economice din Bucureşti, de la Universitatea Valahia din Târgovişte, de la Universitatea de Vest din Arad, – demonstrând că numele lui Arcadie Hinescu era cunoscut şi preţuit în comunitatea academică românească. Şi cum să nu fie cunoscut când după această secţiune – urmează o impresionantă listă de lucrări, însumând numai în domeniul management, marketing, economic, 60 de lucrări, de autor sau în colaborare, lista de publicaţii, continuând cu enumerarea scrierilor „în alte domenii”, apoi studii, comunicări şi articole ştiinţifice (selectiv), lucrări prezentate la conferinţe, sesiuni de comunicări şi simpozioane, proiecte de cercetare-dezvoltare. (să notez în paranteză mulţimea de articole din presa judeţeană, al căror număr nu-l mai ştia, cred, nici Arcadie Hinescu) – aşadar activitate ştiinţifică şi publicistică impresionantă care i-au adus şi meritate recunoaşteri oficiale: 1. Ordinul Muncii – clasa a III-a, 1983; 2. Ordinul „Meritul pentru învăţământ” în Gradul de Comandor – 2004; Premiul pe 2008 pentru lucrarea Managementul proiectelor, Editura Napoca Star, 2007, considerată cea mai bună lucrare pentru literatura de specialitate economică din domeniul Management, acordat de AFER – Asociaţia Facultăţilor de Economie din România; cărţile lui s-au bucurat de referinţe şi recenzii elogioase, în presa de specialitate sau în volume, din care voi cita un fragment caracterizant:„ Se spune că Sfântul Ioan de Kenti din Polonia spre Roma, a fost oprit pe drum, de nişte hoţi care i-au luat tot ce au avut asupra lui şi apoi l-au întrebat dacă a mai rămas ceva. El a răspuns că nu mai posedă nimic valoros, dar mergând câţiva paşi îşi aminteşte de cele câteva monede ascunse în căptuşeala hainei; nevrând să ascundă adevărul, Sfântul îi cheamă pe hoţi şi le oferi monedele. Aceştia au fost aşa de impresionaţi de naivitatea şi sinceritatea Sfântului, încât i-au înapoiat tot ce i-au luat.

Un om asemenea profesorului Arcadie Hinescu are oricând o avere asupra lui, o avere pe care nimeni nu i-o poate răpi.

Această avere este remarcabila sa pregătire profesională şi intelectuală, profunda sa încredere în tineretul studios de care se ocupă, încredere în puterea ştiinţelor de civilizare şi luminare a neamului românesc.” (v. Angela Groza, Elena Ionescu, Rozalia Gulea, Şcolile Blajului – izvor de haruri, Editura Buna Vestire, Blaj,2004, p.213)

79

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012 Cu notabile consideraţii despre învăţământ este interviul acordat lui Nicu Neag, şi traiectoria unui destin – schiţată de poetul Ion Mărgineanu sub forma unui „portret în absenţă”; dar această absenţă este îndepărtată prin secvenţele de „viaţă în imagini”, un album biografic, ale cărui file, răsfoite cu emoţie ne prezintă pe copilul dintr-un sat de la izvoarele Siretului, din dulcea Bucovină eminesciană, refugiat cu părinţii în Ţara Făgăraşului, la Şercaia, pe elevul eminent de la vestitul liceu „Radu Negru” din Făgăraş, pe studentul de la Braşov, şi în fine pe inginerul, profesorul, directorul de Combinat de Prelucrarea Lemnului din Blaj, încărcat de grele responsabilităţi, şi pe profesorul universitar din anii din urmă. Şi nu pot uita o pagină din aceste ilustraţii, în care ni se spune că la revederea semicentenară a absolvenţilor Liceului făgărăşean, Arcadie Hinescu a recitat versurile filozofului Vasile Conta, despre nemiloasa trecere

a timpului şi despre inexorabilul şi obştescul sfârşit al omului: „Simţim timpul cum se scurge, / Cum torentu-i pe Pământ./ Tot răstoarnă şi distruge./ Timpul curge,/ Viaţa fuge,/ Şi cu-această suspinare,/ Ne târăşte în mormânt;/ O, nimic, cât eşti de mare!” Versuri triste, care capătă acum dureroase accente premonitorii. Şi închidem acest album fotografic prin care această carte (având coordonatori pe Vasile Burja, Nicolae Luduşan, Andreea Muntean) dobândeşte şi caracteristicile unui volum „pro memoria”, căci el ne va aminti mereu de un prieten şi un coleg preţuit şi murmurăm îndureraţi versurile poetului: „Un alt prieten nea murit…/ Măritule, Slăvitule, Tu poţi/ Ca să mi-i iei în parte?/ Şi eu să-i plâng pe toţi”.

ION BUZAŞI

DUMITRU MĂLIN, IUBIRI DIN ULTIMA ADOLESCENŢĂ

S

emnalăm, cu bucurie, apariţia la Editura Emma Books din Sebeş a volumului de poezie Iubiri din ultima adolescenţă, aparţinând cunoscutului poet albaiulian, Dumitru Mălin. Prin intermediul celor 77 de creaţii lirice, autorul îşi relevă, cu sinceritate nedisimulată, matricea sufletească, îndemnând cititorul la cunoaştere prin iubire şi la meditaţie filozofică asupra tainelor existenţiale. Grafica volumului a fost realizată de renumitul artist plastic Romi Adam, iar lucrarea a apărut cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Alba.

Titlul este sugestiv şi anticipează problematica generală a volumului – cunoaşterea prin Eros, dar face trimitere, în egală măsură, şi la o anume conştiinţă a ireversabilităţii timpului, care generează sentimentul târziului. Astfel, în majoritatea creaţiilor lirice din acest volum se simte o senzaţie discretă de „întomnare”, de căutare a unui echilibru în raportul eului rostitor cu universul, poetul fiind parcă prizonierul unei solitudini profunde, în care-şi toarce liniştit tristeţea: „Toamna – o căruţă de cărat melancolii”, „Mureau stelele”, „Livezi de dragoste”, „Speranţa moare ultima”, „Acum de unde”.

Impresionantă este poezia „Iubiri din ultima adolescenţă”, care dă şi titlul volumului, deoarece printr-o succesiune de reprezentări artistice şi imagini metaforice realizează planul ideatic al întregii cărţi: „Sărmană zvăpăială prin cuvinte/ Doar tu mi-ai mai rămas şi-un dor zălud/ După fiinţa mea de dinainte/ Când mai aveam în piept şi nord şi sud// Aveam şi est şi vest în orice parte/ Tot drumuri de mătase şi bumbac/Şi-acum încarc speranţe neîmpăcate/ Într-o căruţă de catâr sărac...”

Cultul iubirii se înscrie la poetul Dumitru Mălin în forme ludice pentru a sugera uneori un gest tandru „Învinse-n fruct cad florile de măr, alteori o apariţie surprinzătoare „Doar eu din vara-înfrântă cumpăr vise” sau un anumit moment din viaţă „Război şi pace”. Poetul matur scrie ver-

suri reflexive, ce mustesc de tainele şi splendorile vârstei adolescentine pe care eul liric o retrăieşte cu emoţie sinceră şi dureroasă, după cum el însuşi mărturiseşte: „De 22 de ani aceeaşi toamnă/ Ne-mbată lung cu vinurile-i dulci/ Şi dintr-un vis în altul ne răstoarnă/ Tot la lumina dragostei de-atunci”.

Iubirea este un principiu universal care acţionează nu numai la scara umanului, ci, prin fenomenul de antropomorfizare, şi în cel vegetal. În acest sens trebuie înţeleasă personificarea unor elemente ale naturii prin care se realizează o reînnoire spiritual a eului liric pentru a descoperi esenţele lumii în texte precum: „Măr cu gust de şoaptă sângerândă”, „Poveste cu trei nori şi-un greier mic”, „Fără pijama şi domnul nuc”, „Domnii Trandafiri”. Pietrele, apa, norii, spicele, iarba nu sunt numai martorii unei iubiri senine în anotimpul autumnal, ci devin simboluri ce vor păstra esenţa acestei pasiuni când ea se va stinge.

Am remarcat la nivelul compoziţional intenţia eul liric de a pune în lumină câteva pagini autobiografice pline de simţire, ce au impresionat prin jocul sprinţar al versului, discursul poetic simplu şi varietatea imaginarului artistic – „Tot înspre chipul dragostei”, „Adolescent pentru a câta oară”, „ Cântec de-amintire ninsă”, „O altă întâmplare cu femei”, „Adolescent pe viaţă”. În concluzie, cel de-al unsprezecelea volum al poetului Dumitru Mălin este, literalmente, plasat sub zodia melancoliei, oscilând între emoţia pură a simţurilor şi sentimentul amar al cunoaşterii perisabilităţii fiinţei în raport cu universul. Recomandăm acest volum tuturor iubitorilor de poezie şi îi dorim autorului să rămână adolescent pe viaţă, aşa cum însuşi se proclamă: „În cartea asta însă am ieşit/ C-o ultimă adolescenţă-n faţă/ Aşa zic azi, căci mâine-s pregătit/ Să mă declar adolescent pe viaţă.”

CLAUDIA OANCEA-RAICA

80

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

IOAN MORAR, „DIN ZBORUL MINŢII PENTRU STATORNICIA INIMII” Editura ASTRA-DEJ

A

şa a considerat potrivit preotul Ioan Morar a-şi intitula cartea ce, sunt convins, i-a redat bucuria reîntâlinirii cu anii copilăriei, cu bucuriile dar şi frământările ei, cu răspunsurile naive sau cu tainele nedesluşite de mintea tânără, care însăi aduceau, prin misterul lor, o apropiere tot mai intensă de divinitate.

Mişcătoare aducere aminte a ceea ce a vrut să înţeleagă şi să simtă încă din casa părintească şi până în studenţie şi apoi preoţie. Zborurile minţii în cer, urcând „din dealul Fânăcioarei... şi coborând în Poderei”, apoi privitul spre lună „printre turlele catedralei din Sibiu” l-au făcut să înţeleagă multe, mai ales faptul că inima şi mintea, pentru a avea folos pentru sine şi semeni, trebuie să conlucreze şi nicidecum să se despartă în acţiune.

Amintirile despre primele versuri, nescrise ci doar rostite, despre prima compoziţie, „a unei ploi calde de vară” şi mai apoi zborurile pe acorduri muzicale îi trezesc sentimente şi-l fac să exprime, spre „chindia vieţii”: „Nobilele zboruri ale minţii, atunci când ajută inima să-şi găsească ritmul firesc nu sunt altceva decât plutiri ale sufletului prin împărăţia jinduită de acesta”. Câtă profunzime!

Prima dată când mi-a picat această broşură în mână, răsfoind-o şi citind motto-urile din începutul fiecărui capitol, mi-am amintit, cu plăcere, de anii studenţiei, când citind Jurnalul fericirii a lui Steindhardt, acesta-şi explica cele nouă ceruri ale Apostolului Pavel: primele trei sunt ale Dumnezeului Creatorul, de la cerul al patrulea până la al şaptelea sălăşluieşte Dreptul Judecător, Legiuitorul Vechiului Testament, al dreptăţii aspre iar în ultimele trei, de la al şaptelea cer la al noulea, sălăşluieşte Dumnezeu cel blând şi bun, al copilăriei, al pruncilor zburdalnici, Hristos Mângâietorul.

Preludiul se vrea o definire, în sens personal, al celor două componente ce-l apropie pe om de Dumnezeu: Natura- creaţia lui Dumnezeu pentru om dar şi mijloc de revelare a Acestuia şi Arta- efortul omului de a re-crea natura primordială, adamică, fără greşeală, cât mai perfectă. În templul naturii, sunt

primele cele trei ceruri ale lui Steindhardt, luăm contact cu natura creată pentru fericirea noastră, cu rolul său balsamic şi tonifiant, oferind refugiul dorit din această învolburată mare a zilelor noastre; Prin imperiul artei, sunt cerurile patru, cinci, şase, „artistul făcând parte din rândul trimişilor lui Dumnezeu”, având menirea unui apostol ce face cunoscut tuturor „tainele şi voia celui de sus”, încercând să refacă natura primordială, fără de greşeală, „în care nu lipseşte nimic şi nimic nu prisoşeşte” (Leonardo da Vinci); iar Epilogul, cu întâlnirea dintre Creator şi om, reprezintă cele mai înalte locuri în care poate ajunge sufletul, cerurile cele mai de sus unde totul este de neimaginat pentru un pământean, unde sufletul dialoghează şi interacţionează cu Dumnezeu, unde natura şi arta sunt depăşite de puterea dragostei nemărginite.

Urmează apoi două capitole cu nestemate gânduri şi sensibile remarci, numite: Florile şi Miniaturi de suflet pentru Eminescu, cărora nu vrem să le depreciem valoarea comentându-le, ci le lăsam spre descoperirea cititorului.

Partea a doua e rezervată unor încercări de versificaţie pe care autorul, în smerenia ardeleană, nu le consideră poezii ci lasă acest fapt la simţămintele cititorului, recunoscând însă că va fi măgulit dacă se va ajunge la astfel de aprecieri.

Vă invit nu la lectură, ci a contempla cu broşura în faţă la cele spuse aici, dar şi la cele simţite şi trăite din copilărie prin maturitate până la senectute.

Nu pot încheia fără a vă împărtăşi bucuria de a-l fi cunoscut pe autor, P.C.Pr. Ioan Morar, la o întâlnire a Astrei Dejene şi care m-a impulsionat la aceste gânduri.

DAN DULĂU

81

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

SPIRALELE VREMURILOR ARISTOCRATICE Acorduri subiective de lectură pe claviatura timpului în trilogia „Blestemul” de Ovidiu Vasilescu*

T

rilogia „Destinul” a lui Ovidiu Vasilescu care îngemănează volumele „Jocul destinului”, „Paradisul nefericiţilor” şi „Cybill”, reprezintă o cronică de familie care surprinde, pe parcursul a trei generaţii, ascensiunea şi declinul familiei Tunner, o apreciată familie din Hagenau, deţinătoare a unui consorţiu de porţelan şi obiecte casnice numit „Tunner & Tunner”. Echilibrului financiar al respectatei familii din „frumosul şi umbrosul Hagenau” se adaugă şi prestaţia aristoctarică, deţinătoare a unor trăsături morale desăvârşite, o înaltă ţinută de caracter, distincţii care se vor transmite din generaţie în generaţie.

Scriitorul este preocupat de psihologia personajelor, de intimitatea legăturilor dintre oameni, de modul cum destinul modelează viaţa acestora, cum sufletele zbuciumate de valurile vieţii înclină, nebănuit şi sub mirajul incertitudinii – deliciu al soartei – între măreţie şi decădere, o arcuire sacră între viaţă şi moarte, o dramă a mai multor generaţii care stă sub semnul blestemului. Acesta este destăinuit încă de la început. Întemeietorul acestei nobile familii a fost Johanne Tunner, care, spune legenda, şi-a ucis comandantul, iar acest fapt va supune trei generaţii la rând prin forţa blestemului: acela că toţi membrii familiei vor muri de o moarte violentă. Fiul generalului, Wilhem Tunner, renumit judecător al tribunalului din Hagenau, şi-a găsit sfârşitul căzând pe scările tribunalului, Ludwig, fiul său, este ucis în trăsură de către doi tâlhari, pe când se întorcea acasă de la fabrică, alt membru al familiei va suferi de un atac de cord, altul de alienare, soţia acestuia se sinucide. Fiecare se stinge înaintea vârstei de 70 de ani, împlinind cumplitul blestem.

Primul volum, „Jocul destinului”, urmăreşte, pe fondul dezvoltării fabricii de porţelanuri, ascensiunea investiţiei în era capitalismului, marea dragoste dintre Gerhardt şi Helga, care sfârşeşte, ca toate relaţiile din roman, în căsătorie, simbolizând pecetea moralităţii şi decenţei, care conferă familiei stabilitate: „Acesta-i semnul familiei noastre: statornicia.”

Dragostea este liantul suprem, marele dar al omului care înnobilează: „Dragostea este sentimentul cel mai înalt la care poate aspira omul, cea mai evoluată creaţie univer-

sală. Un sentiment care dă naştere altor sentimente nobile, cum ar fi iertarea, îngăduinţa, toleranţa şi nu în ultimă instanţă, compasiunea, care va crea o solidaritate umană, mai puternică decât orice forţă care ar încerca să o despartă. Da, numai iubindu-se, omenirea a reuşit să execute acel marş triumfal prin care a trecut de la grotele reci şi neprietenoase la clădirile ridicate după ultimele noutăţi arhitecturale. Dragostea, asemeni unei muzici bune, ascultată în singurătate, are potenţa să ne ridice în sublim, să ne emoţioneze şi să ne ducă până la lacrima bucuriei.”

Romanul are frumoase pasaje moralizatoare, care educă şi formează, de aceea putem spune, într-un anumit cadru, că el se încadrează în ceea ce numim Bildungsroman: „Viaţa-i o taină foarte adâncă pe care, dezlegând-o, nu faci decât să-i descoperi adâncimile”. Se simte un anumit suspans, care are menirea de a contribui la dinamizarea categoriilor spaţio-temporale, pentru a induce un aer de miraculos, de a contribui la crearea atmosferei, toate condimentate de un fior gingaş al relaţiei dintre bărbat şi femeie, legaţi prin inocenţa iubirii: „Tu eşti pasărea frumuseţii, care zboară rotund peste inima mea neobosită.” Această declaraţie de dragoste m-a dus cu gândul la un poem magistral al marelui poet Rabindranath Tagore: „inima mea, pasăre din sălbăticie, şi-a găsit cerul în ochii tăi.” Intensitatea trăirilor şi frumuseţea iubirii fizice sunt redate în carte prin subtile rânduri în care dorinţa iese din cuvânt şi se umflă ca marea în dulce furtună; exprimarea erotică însă este ţinută în braţele decenţei: „sânul acela fierbinte ca un bulgăre de magmă vulcanică abia eruptă, tremura mărunt în palma lui neprefăcută...[...], sânul ei rămas liber, în bătaia roşie a Lunii, părea un superb ciorchine de struguri, umezit de rouă.”

Viaţa familiei începe într-un ritm aristocratic, dovedit prin comportament şi limbaj, prin eleganţa caracterului.

Personajele au ocupaţii nobile: muzica, filosofia, literatura, artele în general. Timpul cerne majestuos, ca într-un salon nobiliar un ceas măsoară trecerea într-un acord al eleganţei.

Ritmul aristocratic creează o atmosferă aparte: mişcările sunt tacticoase, graba nu îşi află rostul, e importantă repauzarea, masa, îmbăierea, plimbările, timpul petrecut cu tine

82 însuţi; aşadar persoane distinse, cu un comportament nobil, mereu îngrijite, în comportare şi limbaj, având o atitudine sobră, moderată. Se observă o relaţie elegantă şi cu semenii, cu localnicii, cu lucrătorii din fabrică, cu servitorii.

Chiar şi în vâltoarea pasiunilor se regăseşte un uşor frâu de cumsecădenie care struneşte întru păstrarea unui echilibru care denotă calităţi şi trăsături de caracter ale familiei aristocrate, nobleţe cultivată în timp. Se discută profund. Divinitatea este omniprezentă, ea modelează şi verticalizează: raportul se schimbă în cazul celei de-a doua generaţii, când risipitorul familiei, Wolfgang, duce o viaţă uşuratică şi pătează însemnele nobile ale familiei Tunner.

Al doilea volum, „Paradisul nefericiţilor” mută acţiunea în Budapesta, oraşul imperiului, unde tinerii căsătoriţi, Sabrinne Debelle şi Wolfgang Tunner se stabilesc. Părinţii Sabrinnei nu privesc cu ochi buni depărtarea de casă, dar plecarea este iminentă datorită opoziţiei manifestate de Tunneri, care doreau o noră germană, nu una franceză.

Frumoasa capitală este doar martoră a spectacolului unui caracter superficial, al lui Woflgang, care îşi înşeală nevasta şi duce o viaţă de huzur. Este „fiul risipitor”, care însă nu se întoarce acasă decât după decesul părinţilor, când afacerea familiei este falimentată, întregul fost consorţiu este în ruine. De fapt, aceasta este urmarea atitudinii nefireşti a descendentului familiei, Wolfgang. Când se urmăreşte doar folosul, iar viaţa nu are o acoperire în aurul caracterului şi al moralităţii, totul cade în ruină, cum s-a întâmplat şi în cazul familiei Tunner. Consorţiul, cândva prosper, a decăzut, fiind preluat de o firmă mai puternică.

Cartea urmăreşte atmosfera din viaţa oraşului imperial, Budapesta, dezvoltarea spectaculoasă a acestuia, coloritul unei lumi pestriţe, refugiate aici în urma conflictelor armate franco-germane, datorită cărora şi tânăra familie Tunner alege să se mute în capitala ungară. Budapesta devine aşadar „paradisul nefericiţilor”, spaţiul escapadelor amoroase ale lui Wolfgang, iar frumoasa şi cultivata Sabrinne rămâne în izolare, crescându-şi copiii, ea este o mamă care se sacrifică pentru binele acestora. Acţiunea romanului aduce în atenţie şi familia surorii Sabrinnei, care, tot datorită pânzelor ascunse ale destinului, căsătorindu-se fără acordul şi binecuvântarea părinţilor fetei, ajunge să se stabilească în Budapesta, dar, în acest caz, printr-o răsturnare fericită a destinului, ginerele, Pierre, nedorit datorită carierei militare căreia i s-a destinat, este acceptat în familie, în urma reprofilării sale ca arhitect peisagist. De remarcat acest detaliu, deoarece, prin bunăvoinţa cumnatului său, Sabrinnei i se amenjează o grădină japoneză, o oază de verdeaţă, un spaţiu care doreşte să compenseze dezamăgirea conjugală. Autorul pune faţă în faţă, pe lângă aspectele de amenajare peisagistică urbană, meditaţia de pe aleile grădinii, cu forma de exces a confortului şi viitoarea problemă psihologică pe care o joacă stressul.

O altă problemă majoră de care se preocupă autorul este timpul, care modelează omul, îl însoţeşte din leagăn până la catafalc. Îl poartă de la poarta pasiunii şi până pe crestele disperării: „Timpul îşi împlineşte datoria, mai ales când, ca un hoţ subtil, fură pe nesimţite frumuseţea noastră.”

Volumul al treilea este diferit de celelalte două. „Cybill” este ultimul descendent al familiei, fiica Marlennei, urmaşă a celei de a treia generaţii a Tunnerilor.

Acţiunea din ultimul volum este relatată prin personajul David Brown care urmăreşte două planuri, anume suferin-

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012 ţele tânărului pilot american, captiv în Vietnam şi acţiunea petrecută în România perioadei comuniste, când David o curtează pe frumoasa Cybill, care face trecerea spre a patra generaţie. Întâlnirea celor doi are loc în valurile Mediteranei, la Nice. O dragoste la prima vedere se definitivează cu o căsătorie în România, dar întregul parcurs este plin de întorsături ciudate la care sunt supuşi tinerii de către aberaţiile din sistemul comunist; în acest caz, pentru a se putea căsători, tinerii trebuie să obţină aprobarea Consiliului de Miniştri. Ei întocmesc, împreună cu un avocat, un dosar stufos şi aşteaptă decizia autorităţilor de la Bucureşti.

Este o atmosferă kafkiană, un proces al absurdului tot acest timp al aşteptării. Aş face o conotaţie cu lumea Marelui Granit din cartea Guliver în ţara minciunilor scrisă de Ion Eremia. David Brown vine la Sighişoara, unde locuieşte ultima generaţie a Tunnerilor: „o familie care a cunoscut deopotrivă măreţia şi prăbuşirile cele mai vertiginoase, [...] un destin tragic i-a urmărit cu perseverenţă, până s-au stins. [...] Ultima lor reflecţie sunt eu, povesteşte Marlenne, şi cumva, prin mine, ar fi Cybill.”

Acţiunea este dinamizată prin introducerea, alături de suspans şi legătura acestuia cu blestemul familiei, a unor elemente ale fantasticului; Cybill, pe lângă frumuseţe şi inteligenţă, are şi daruri paranormale, premoniţia este evidenţiată, la fel puterea visului, comunicarea telepatică.

Marlenne îi destăinuie lui David aceste calităţi ale fiicei sale: „Pentru început am să-ţi spun că ea are nişte aptitudini particulare, nişte însuşiri naturale, chiar nişte premoniţii le-aş numi; nu de puţine ori ne-a anunţat şi pe noi despre evenimente pe care nu le bănuiam, dar care s-au întâmplat aşa cum ni le-a relatat ea. În sfârşit, există o adevărată imagistică, o magie plină de simboluri, mai ales în visele ei care, până la urmă, într-un fel, prevesteau ceea ce ni se va întâmpla. Să crezi, aşadar, tot ce-ţi va povesti ea din visele ei. Am ferma convingere că sunt oameni care, atunci când dorm, trăiesc în viitor. Cybill este unul dintre ei. Prin ea mam convins că omul posedă un arsenal de idei viitoare, cum ar fi anticipări ale unor evenimente ce ar urma să vină, adică un şir de premoniţii. Este un mecanism în care sunt stocate informaţii revelatorii prin care se profilează, chiar cu precizie, viitorul nostru dar pe care le poate selecta, dintr-un univers necunoscut, doar pe timpul somnului.” În urma unei asemenea previziuni, Cybill anunţă ziua în care oficialităţile vor aproba cununia. În cele din urmă, căsătoria are loc, primesc şi paşaportul şi tinerii reuşesc să emigreze în America. Asocierea elementului fantastic cu Sighişoara este vizibilă. Atmosfera misterioasă a legendarului oraş medieval se îngemănează cu absurdul situaţiilor sistemului dictatorial: „În România, alături de nişte oameni mai degrabă ciudaţi, mă simţeam tot mai departe de liniştea şi pacea pe care le avusesem la New York. Nu puteam să nu simt acel sentiment al claustrării, al neputinţei de a fi tu însuţi. Oamenii, cum spuneam, păreau nişte ciudăţenii care parcă nici nu auziseră despre libertate. Nişte umiliţi, care acceptau punerea la zid, fără nicio reacţie.” Sunt cuvintele lui David Brown: „Pe planeta România [...] omu-i făcut mai ales ca să sufere, să se umilească şi să moară de tânăr, aşa încât lutul din care El îşi va croi sfinţii, să fie frumos ca un ram de cais. Pe Planeta România, nesiguranţa – în general – era un sentiment naţional. Uneori, datorită omniprezenţei sentimentului acela ajungeai să te simţi ca fiind singur în casa ta, dar că din umbră, dintr-un ungher, cineva te priveşte, îţi urmăreşte activitatea şi că era doar o

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012 chestiune de timp până te-ar fi atacat fizic.” Pasajele sunt de un dramatism acut. Induc un parfum de prezenţă. Uneori ţi-e teamă să vorbeşti chiar şi despre fantezie.

Citesc închis ca într-o geodă cartea Domnului Ovidiu Vasilescu şi simt, uneori, când personajele se apropie de România, cristalele cavernei mă împung în străfundul conştiinţei. Timpul interior, subiectiv, este darnic, dilatat, cu aripi care se deschid spre înăuntru trăind în zborul răvăşit al pasiunii ca frunzele purtate de un vârtej în pastel autumnal, tranzlaţii temporale, periegheze paradisiace; timpul exterior, fizic este abolit. Curgerea este oprită. O lume interioară ţi se deschide, lumina lecturii se curbează în tine, un curcubeu feeric, iar această subducţie spre tine însuţi, în profunzimea „până la care nicio inteligenţă nu poate pătrunde” (Lao Tse), trăieşti momente de tihnă, ca în acel salabo eliadesc.

Cartea bună este o poartă de evadare, posibilă pe calea celor trei extazuri: arta, iubirea şi moartea1. Toate trei se regăsesc în această carte. Lectura ei înseamnă o profundă decorticare fizică în favoarea înnobilării spirituale, a umplerii cu frumosul divin. Şi prin acest miracol rotitor, unde în lipsa legii gravitaţiei, totul zboară în încântare, timpul este dezaripat, închis şi dens, o stea în profundă senectute, o pitică albă care îşi face trecerea spre oceanul luminii captive – ciudată denumire a găurii negre care, de fapt, nu e neagră.

Am încercat, cititorule, să te scot din robia cojii spre a te dărui miezului cărţii. De vei fi în stare să mă urmezi în acest iureş, vei fi mereu singularul descoperitor al unui tărâm, după ce vei fi dat vamă, al nectarului zeiesc. Dacă vei bea, te vei îmbăta de beatitudine. Prinde această carte în mâini (nu o poţi citi zorit, atenţie, trebuie savurate momentele), rogu-te, treci de copertă, de cerneală (dacă eşti în stare), de rândurile ordonate, de litere şi cuvinte. Citeşte mai departe. Scoarţa e tare. Nuca de cocos e dură, dar în interior te aşteaptă lăpticul dulce. Nu orbecăi prin labirinticele odăi, descrise cu eleganţă, treci în sufletul personajelor şi, ca lângă un orologiu de pe peretele unei camere aristocartice, ascultă bătăile inimilor, mersul timpului interior: „Măsoară intensitatea cu care ai trăit, lasă timpul!” Ia aminte la saltul panterei, descoperă jocul: „În ideea tragicului intră libertatea ca element, iar înlăuntrul acesteia jocul. [...] Marea capacitate a fanteziei omului ca prizonier în orice sens nu constă în cercetarea cauzelor ultime, ci în aceea că fantezia dărâmă, dă la o parte unul din cei patru pereţi ai oricărei închisori, pentru ca în felul acesta să se deschidă în spate Scena, Scena din spatele cortinei.”2 [...] În naraţiuneaparabolă Cuşca3: leopardul închis peste noapte cu capra nu se atinge de această pradă lipsită de apărare-pur şi simplu fiindcă îngustimea cuştii nu-i lasă loc pentru saltul cu care era obişnuit în libertate, saltul prin care „viaţa şi moartea” se-mbină într-un arc, arc al ascensiunii şi declinului zilei şi nopţii, al somnului şi veghii, propus drept metaforă a imaginaţiei sau fanteziei, adică al elementului inepuizabil din om, opus oricărei constrângeri şi stări de nonlibertate.” Nu te precipita în iluzoriu, simplifică şi bucură-te de ospăţul împărătesc care ni se oferă clipă de clipă, pentru că Dom-

83 nul, aşa cum scrie Steinhardt, dă ca un boier, clătinat şi îndesat, răsplătind înzecit, însutit, înmiit4 ca un „autentic aristocrat”5.

Trilogia „Destinul” a Domnului Ovidiu Vasilescu este un roman-fluviu, o carte amplă în care curge istoria familiei Tunner pe mai bine de un secol; de la o lume a decenţei până la una a absurdului, de la bogăţie până la ruinare. Ceea ce rămâne peste timp este devenirea continuă, iar ceea ce aparţine altoiului bun, nu se pierde. Sabrinne Debelle face distincţia între a fi nobil printr-un titlu moştenit sau a fi nobil prin ceea ce reprezinţi prin caracterul tău: „Oamenii sunt nobili prin firea lor, ori nu sunt deloc! Nicio înnobilare nu schimbă cu nimic caracterul celui înnobilat.”

Cadrul natural şi istoric se bucură de o frumoasă coloratură. Acţiunea se petrece în regiunile de etern conflict franco-german, Alsacia şi Lorena; în Paris, în Budapesta şi în ultimul volum în Sighişoara şi Mediaş din România. Autorul aminteşte marile evenimente istorice, care oferă contur romanului de familie. Acţiunea are ca nucleu central un oraş din Germania, Hagenau, care se doreşte a fi un spaţiu idilic, cu însemnătate şi personalizat, din care eroii romanului se desprind încet-încet, se depărtează, iau în piept viaţa şi ajung până în spaţiul românesc, descris în culori sumbre, cenuşii, în care autorul se regăseşte, prin experienţele proprii din perioada dictaturii comuniste, iar prin personajul David Brown, americanul care vine în România, pare să fie o suprapunere cu evenimente reale din viaţa autorului.

Acest mutatio în diferite colţuri ale continentului deschide o viziune largă asupra Europei în opoziţie clară cu o Românie închisă, plină încă de prejudecăţi. Eroii îşi urmează destinul, purtând sau nu stigmatul blestemului. Viaţa este urmărită în toate fluctuaţiile ei, de la fericire la deznădejde.

Dar continuitatea este liantul familiei, iar căsătoria cea care conferă statornicie.

Autorul a scris pagini de proză magistrale, îmbinând cu succes tehnicile romanului modern cu structura clasică a cronicilor de familie, având ca model cunoscutele opere ale scriitorilor Balzac, John Galsworth, Thomas Mann; de amintit sunt însă şi cele din literatura română scrise de Duiliu Zamfirescu („Romanul Comăneştenilor”), Hortensia Papadat-Bengescu (ciclul „Hallipilor”), Ionel Teodoreanu („La Medeleni”).

Trilogia „Blestemul” oferă cititorilor o cronică de familie bine structurată, cu pagini pilduitoare, alese gânduri despre devotament şi dragoste, convieţuire şi toleranţă. Aş încheia cu două reflecţii ale unui personaj din roman, Cornelius Wots, profesor de filosofie: „Timpul pe care nu-l trăieşti lângă cei dragi, nu există.” Şi tot acest om „plin de compasiune, amabil şi generos” spune: „Ăsta-i omul, un mister, de care se miră şi el însuşi!”

LÖRINCZI FRANCISC-MIHAI

1

Charles Morgan, Sparkenbroke, Editura Univers, Bucureşti, 1989 2 Rudolf Kassner, Zeul şi Himera, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, pag. 384 3 Ibidem, pp.14-15

4 http://www.nistea.com/steinhardt-radu.htm, accesat la data de 10 ianuarie 2012 5 Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, ClujNapoca, 1994, pag. 192

84

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

ÎN CAVOUL CU BRODERIE ROŞIE*

N

u1 după dimensiunea pendulului este cântărită clipa, ci puterea jertfelnică de a te dezlipi de povara acestei măsuri şi de a făptui nemăsurat, fără gândul la rest şi bacşiş, face timpul să conteze la ceasul cel din urmă.

Orologiul îşi varsă secundele din visterie şi pe valurile oceanului fiecare om purtat de o plută, în chirie divină, în marele periplu unduieşte după adevăr şi jinduieşte după libertate, după mântuire. Dar ţinuta fiecăruia este diferită. Ovidiu Vasilescu a trebuit să coboare în lumea tenebrelor ca să urce apoi „spre zarişte de stele”2. A trebuit să colinde minele cele nesfârşite ale beciurilor comuniste.

Cartea „Strigoii roşii” urmăreşte coborârea în infern, ororiile regimului totalitar care a supus fiinţa umană la tortură, fizică şi psihică, morală; pentru a dăltui „omul nou” l-au supus la chinuri inimaginabile sluţind darul domnesc. Dar autorul dovedeşte că, indiferent de vremuri, călăul niciodată nu iese victorios, decât în aparenţă.

Naraţiunea este densă, curgătoare, induce senzaţia de prezenţă – un fior rece se preumblă pe şira spinării şi în spatele tău uşa celului se izbeşte brusc cu un sunet metalic afund. Încercarea de ruinare a omului de către călăi este sortită eşecului. Calvarul durerii se arcuieşte în om, dar el reuşeşte să îl translateze, fiindcă trebuie să reziste, să fie martor pentru viitorime. Întregul act jertfelnic este o mărturie a forţei de caracter, a ţinutei aristocratice adevărate.

Naraţiunea este fragmentată de cugetările scriitorului, privind diferite perioade şi momente ale detenţiei sau a situaţiei politice. Aceste fragmente – respiraţii abisale- sunt scrise cu italice şi sunt reflecţii profunde asupra diferitelor momente ale coşmarului unei naţiuni: „Partidul Comunist, marele criminal, care ordona prin Ministerul de Interne, toate aceste atrocităţi, nu a fost tras la răspundere nici azi, pentru acele crime împotriva umanităţii.” De câtă luciditate şi tărie morală e nevoie pentru a su1

Marginalii la cartea Strigoii roşii, Memorii din Infernul roşu (memorii din absurd) de Ovidiu Vasilescu (Procesul comunismului, Costelaţia fantomelor roşii), Editura Ortoepia, Deva, 2011 2 Dante Alighieri, Divina Comedie, Infernul, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, pag. 401

pravieţui, „numai în mişcare reuşeai să gândeşti dincolo de perimetrul acela absurd. Acel du-te-vino, în spaţii chiar foarte restrânse, te scotea din perimetrul concentraţionar, din lumea aceea bolnavă şi fantastică, sub care se năruiau zilnic oameni şi conştiinţe, care altădată păreau de nezdruncinat.” Omul, scris cu O mare, nobil, stă faţă în faţă cu omul, scris cu o mic, degradat; ochi în ochi hăituit şi hăituitor. Ceea ce nu s-a schimbat nici astăzi, doar că manipularea nu se mai face prin teroare, prin teamă, ci prin confort, prin supraaglomerare cu produse, mai ales alimentare (opusul înfometării, cealaltă extremă, la fel de eficace), prin mass-media, o nouă uniformizare prin îndobitocire- sistemul educaţional a fost subminat, s-a trecut la mârlănizarea naţiunii.

Autorul se destăinuie, învelit însă în modestie. Şi acum tot cu nobleţe (în aparenta libertate de azi).

Vorbind despre lotul de la Piteşti, rămâne doar în umbra cuvintelor. Despre acestea au dreptul moral de a scrie doar cei care au trecut prin acea cruntă experienţă de dezumanizare: „Tragica existenţă a tuturor celor care au trecut pe acolo, prin „reeducarea” de la Piteşti, victime şi călăi de circumstanţă, trebuie mărturisită numai de ei; martori din afară nu pot descrie trăirile lor. Se cuvine doar să ne rugăm pentru ei toţi! A scrie despre acea mare dramă fără să fi luat parte la ea, mi se pare a nu fi ceamai fericită idee. Au fost totuşi câţiva „pretenţioşi” scriitori cărora nu s-a putut să le scape ocazia. [...] Experiment unic în sistemul concentrţionar comunist, dramatismul lui atinge abisuri dincolo de orice imaginaţie, când prieten pe prieten şi frate pe frate, se schingiuiau, se mutilau, când tineri şi adolescenţi mureau zdrobiţi de călăii Ministerului de Interne, deţinuţi şi ei, dar care se închinaseră pactului cu diavolul roşu, nu a mişcat totuşi nicio conştiinţă occidentală.”

Lumea s-a reîntors la primitivism, iar dimensiunea ei cea mai evidentă era bestialitatea.3 Merită călăul iertarea? Cum poate fi reabilitat omul-bestie? Cine îşi asumă crimele abominabile ale comunismului? Câteva întrebări puse pe talgere...

Experienţa personală a scriitorului din peni3 Cornel Nistea, Ritualul Bestiei, Amintiri din şezlongul albastru, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2008, pag. 73

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

tenciarele securităţii, în condiţii inumane, sub teroare şi frică, în chinuri perpetue, supus unor maniaci în ale torturii, artişti ai Mamonei, răzbate ca un ecou dintre rândurile cărţii şi stă mărturie perioadei când libertatea era apanajul exclusiv al unor scursuri ale societăţii. Detaliile oferite despre sistemul concentraţional vorbesc despre ticăloşia omuluianimal, mânat de subinstinct. Iar aceşti călăi care maltratau oameni ajungeau acasă, iar seara îşi sărutau soţia şi copii, poate cu aceeaaşi dezinvoltură: „Adevăraţii vinovaţi, tovarăşii angajaţi ai Ministerului de Interne, monştri lombrozieni, mergeau seara acasă. Cu aceleaşi mâini murdare de sânge, îşi mângâiau nevestele şi progeniturile. Ei erau statul, legea, marea crimă naţională însemna împlinirea datoriei de către acefali faţă de partidul unic!” Ce cumplită întunecare a minţii! Dar care a funcţionat zeci de ani (prin consimţământul străinătăţii) cu precizia unui ceas elveţian.

Timpul are cu totul alte coordonate în izolare.

Parcă stă pe loc sau curge nebănuit. Doar câte un petec de cer mai amintea de realitatea unei curgeri cronologice a unui timp fizic: „ În noaptea aceea Cerul era, atât de albastru şi atât de jos, încât aveam nebunia să cred că eram la cules de stele.”

Autorul cântăreşte fiecare cuvânt – este reflectarea în conştiinţă- retrăirea ca povară în libertatea cuvântului, dar care nu aduce schimbări de fond: „Dictatorii, aceşti mutilaţi sufleteşte, aceşti căpcăuni născuţi printr-o eroare genetică, urăsc prin natura lor promiscuă atât ideea de libertate, dar mai ales, îi urăsc pe cei care cred nelimitat în frumuseţea şi nobleţea libertăţii. Malformaţi din naştere, comuniştii, acea şleahtă de troglodiţi, – priviţi-le continuatorii aflaţi prin Parlamentul României şi-mi veţi da dreptate- ne urau şi ne-au trimis la moarte, tocmai pentru spiritul nostru liber şi novator.”

Citiţi şi vă cutremuraţi! Nu vi se pare real?

Imposibil de imaginat? Pentru unii, da. Astăzi e cald.

Noi avem încălzire centrală, internet, libertatea de a vorbi (dacă ai ce spune!), confortul este imperativul fiecăruia. Oare teroarea acelor clipe va rămâne ascunsă în subterane? Ne îndreptăm, cum scrie autorul, „către caverne”? Le uităm cu comoditate? Cine suntem (ce semn de punctuaţie să pun, ce se cuvine: punct, întrebare, exclamare?)

Supus la privaţiuni, autorul îşi petrece o parte din tinereţe între pereţii celulei. Urletul exprimării este fin, pentru un auz delicat. Reflecţiile de mare nobleţe ale scriitorului vin să coloreze o lume a suferinţei şi să ofere o deschidere largă asupra libertăţii şi a omului christianic, dar care trebuie să lupte per-

85

manent pentru a depăşi omenescul şi a supune răul: „Omul este o minune zidită din dragoste şi nelimitată dăruire; o capodoperă a Celui căruia i ne închinăm şi prin care ne smerim ca florile sub roua dimineţii! Dar tot Omul este şi exemplul urâtului, al desfătării sale prin incest şi crimă fratricidă, călăul propriei sale imagini. Cu cine se înrudeşte el oare din rândul bestiilor necuvântătoare!?!”

Mulţumesc că am avut prilejul şi onoarea de a citi acest manuscris al sufletului, mărturie a recluziunii din infernul concentraţional. Ca la o cină de taină, fiecare rând citit este o intimă împărtăşire din fântâna frumuseţii omului. Mi-a stors lacrimi- atmosferă greu de imaginat de un netrăitor al momentelor nefireşti –lacrimi au mustit din teascul interior, care dăruiesc, ca un izbuc, energii debordante, în reverenţă. Nu comentez textul, nu critic. Nu sunt în măsură. Trăiesc doar subiectiv foşnetul dramei unui suflet care se plimbă prin frunzişul autumnal şi ne învaţă despre înverzite primăveri din spatele unei nevăzute scene. Ascult acest urlet primar, pur, ca atunci „când a murit prietenul meu Enghidu” ; ca pe o limbă de clopot care se bate de trupul meu pentru a-mi dărui sunetul durerii. Durerea este megafonul lui Dumnezeu pentru a trezi o lume surda.1 Un reper vital în efortul de supravieţuire – devenit icoana mamei proiectată ca o hologramă pe peretele celulei –imaginea măicuţei care ţine în viaţă, ca o mater sancta, păstrează sufletul în nobleţe, în timp ce trupul este supus la degradare de o ideologie strâmbă, dar având subartişti cu minţi bolnave, care operează cu instrumente cu tăiş de perfecţiunea unui diamant, pentru a clădi „omul nou”, cu un talent malefic subinstinctual. În acest proces de exterminare, care frânge omul ca pe o trestie, personajele subumane nu sunt totuşi definitiv pierdute, ca în operele dostoievskiene, căci, scrie autorul: „Ne mâna ceva mult mai puternic decât o simplă ambiţie; ceva mai stăruitor şi mai grav decât acceptul nostru tacit de a ne căli prin tortură şi ură, de a ne lăsa demolaţi ca nişte structuri învechite, ca apoi, prin voită supunere, să ne lăsăm reconstruiţi de inamic ajutându-l chiar cu propria noastră conştiinţă!? Să fi fost animaţi de gândul magnific că numai aşa vom reuşi să salvăm sufletele călăilor noştri!?”

LÖRINCZI FRANCISC-MIHAI

1 http://www.covasnamedia.ro/beta/?p=13357, accesat la data de 4 februarie 2011

86

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

ION MĂRGINEANU, MOARTEA SE BUCURĂ DE IMUNITATE

C

ontrar obiceiului titlurile au fost puse dedesubtul textelor pentru a nu influenţa „degustarea” lor, spune poetul înainte de a ne invita în lectură – o lectură a dialogului cu sine, cu cititorul, cu ostenitoarele gânduri ce frământă spiritul de vecii: „Moartea mea zace în aer liber/ o scumpeşte uneori lacrima, o/ înfulecă fluturii şi norocul/ searbăd din trifoi./ Moartea înalţilor închisă-i în/ criptă, n-o mai aeriseşte nimeni/ cu frica în sân îşi petrece vremea [...] Tăcerea-i pisică neagră ce/ vorbeşte în somn cu toţi paraziţii./ Seminţele morţii îţi împart acelaşi cântar...”(Înmuguresc hoţii de cripte).

Cuvintele ce se repetă pe parcursul volumului – rai, iad, viaţă, moarte, părinţi, sat, cântar, rugăciune... – imprimă un sens al cunoaşterii pe care poetul îl urmează pentru tălmăcirea propriei identităţi: „Din tălmăcire-n tălmăcire/ Adevăru-mpins ca un excroc -/ Şi scos din cartea de citire -/ bate-n Rugăciuni pasul pe loc./ Revine îngerul să-l scape/ citind în el ca-ntr-o psaltire [...] Moarte, viaţă stau alături/ Închise brazde să ne mire -/ Părinţii cad, dai să-i despături/ Şi-s doar o dungă de iubire/ Pe-o pagină de greleomături/ Stins adevăr într-o nuntire” (Răspunsul nu-i piatră de moară). Ascendenţa spre lumina sacră a mântuirii îşi reprimă, însă, sensul extatic, ca urmare a limitării transcendente – balanţă între Dumnezeu şi om – limitare ce augmentează sentimentul de pustiu existenţial (Mircea Popa): „Jucărie cu două feţe:/ viaţa şi moartea,/ îngerul păzitor în locul/ lui Dumnezeu că nu vrea/ să se murdărească pe mâini,/ ne dă cu viaţa peste faţă,/ o sparge cu pietre precum o nucă/ pune creierul să citească adânc/ în măruntaiele ei [...] îi culege fructele, visele, speranţa/ şi le aruncă meniu brazdelor, adică morţii, cea care ajută/ îngerului să urce la cer curat/ ca lacrima [...]şi-aşa rămânem pe veci/ aşteptând la rând să ne strige/ Dumnezeu pe nume”(Rozariu Înţepenit).

Problematica rugăciunii şi a raportului om – divinitate evocă un eu liric tremurat între credinţă şi profan: „Şi Biblia – Compartimentul de/ lux al înţelepciunii – acvarium/ marilor răni – însăşi împodobirea/ şi despodobirea Rugăciunii./ Catedrală tot mai turistică,/ Îngerii se amuză, apostolii au/ concediu nelimitat. Până şi/ Rugăciunea are un simţ dezvoltat/ al

R

turismologiei.”

(Pustietatea-şi coace umbra). Adâncirea în lectura poeziilor lui Ion Mărgineanu presupune străbaterea unei cărări prin poezia religioasă, particulară fiind în acest univers liric lumina – accesoriu al înţelepciunii, care „înconjoară cuvântul, care/ înconjoară Biserica. La capătul ei/ Hristos a înviat. Moartea pe moarte lasă urme şi strigă [...] Pământul poate intra în cer – Cerul poate intră în pământ.” (La capătul Învierii). Imaginea Tatălui Ceresc ce-şi încheie miracolul „Tatăl îşi şterge sudoarea./ Este la prima Înviere şi ultima în/ Familie.” (Din adorare-n adorare) frapează prin identificarea (de ce nu?) cu poetul creator ce pune punct unei ars poetica: „Să-l creşti pe Dumnezeu în tine/ Cum aurul îşi creşte chipul!” (Biografii luminând).

A doua parte a volumului – Răzvrătiri în curtea metaforei – evocă revărsări ale imaginarului poetic în misterioasa lume a cuvintelor. Poetul iniţiază un joc secund al realităţii, prin intermediul căruia degustă extazul suprem al spargerii limitelor şi, desigur, al apropierii de Dumnezeu prin metaforă: „Beţi cel mai bun vin/ din podgoriile scrisului meu/ vă veţi dezobişnui de moarte/ Amestecaţi vinul cu sfânta/ Rugăciune şi beţi cu măsură.”(1). Liant între om şi Dumnezeu, cuvântul „va ajunge cerşetor,/ ieşit la răscruce să caute oameni,/ el, meniul preferat al lui Dumnezeu/ ce l-a creat să nu-l descoase nimeni [...]Orice imaginaţie estetică este un peşte mort/ Plutind”(36). Puternicia cuvântului e de netăgăduit: „Golite de adevărul lor primar/ cuvintele produc antimaterie/ ca fulgerele [...]MOARTEA SE BUCURĂ DE IMUNITATE” (37).

Cuvintele... Ele stau mărturie patimii poetului ce se tremură între tăgadă (misterul morţii amplifică graniţa omDumnezeu) şi credinţă: „Printre degete îmi scapă/ drumul Rugăciunii între/ suflet şi Dumnezeu/ Se întretaie cu moartea,/ Îi dă prioritate/ Fă, Doamne, cruce îndoielii/ Dau un cal pe-ntreg regatul!/ Rămâi meniu de lux cernelii/ Şi eu, căderii, renegatul” (45, 46).

MARIA MĂRGINEAN

AVATARII VALETULUI DE PICĂ - NICOLAE SUCIU

omanul Avatarii valetului de pică, semnat de profesorul Nicolae Suciu şi publicat, anul acesta, la „Editura Fundatiei Alfa” din Cluj Napoca, poate surprinde din mai multe puncte de vedere, un cititor neavizat, consumator de literatură „cuminte”, în spirit clasic sau tradiţional. Şi aceasta, deoarece Avatarii valetului de pică se dovedeşte a fi, nu doar un roman cu totul frapant prin modalităţile de narare foarte variate, lasând uneori impresia unui amalgam de instanţe narative în care naratorul îmbracă, pe rând sau aleatoriu, haina protagonistului (Gerard), a naratorului martor sau reflector (Nabu, doamna Cleo etc), a naratorului omniscient şi ubicuu, ci şi un roman complex, prin problematica abordată şi prin tipologiile umane zugravite de-a lungul celor 236 de pagini.

Este un roman în care metafora, alegoria, mitul sau simbolul coexistă, de multe ori, în acelşi pasaj cu fragmentele descriptive ale unui realităţi de o cruzime terifiantă, cum sunt de exemplu, paginile care surprind spaţiul oripilant al închisorilor comuniste, în care mărturisile încarceraţilor se obţin prin orice mijloace, inclusiv cele ale şantajului sexual.

Structurat în nouă capitole, precedate, respectiv, urmate de un prolog şi un epilog, romanul, în mare parte, aminteşte de specificul prozei postmoderniste, atât prin prezenţa autorefernţialităţii, cât şi prin elementul senzaţional al parcursului epic (dispariţia misterioasă a profesorului de filozofie, Gerard), surpins din mai multe perspective, finalul romanului fiind, el însuşi, deschis, în evoluţia fiecărui personaj, putându-se regăsi, până la urmă, un avatar al valetului de pică – al imperfecţiunii umane.

PROF. CARMEN SIMU

87

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

MĂRTURISIRE DE DRAGOSTE

A

m socotit că este în folosul copiilor şi în general al tinerilor să poată avea la un loc tot ceea ce credem că ar putea veni în sprijinul unei mai bune cunoaşteri şi înţelegeri a Noului Testament şi a tot ceea ce decurge din învăţăturile cuprinse în el. Am păstrat, în parte, vechile capitole din volumele precedente, dar am introdus şi altele noi. Am lărgit tematica cu un set de probleme cu un caracter documentar inspirate, cu precădere, din Noul Testament, din adevărurile de credinţă, din viaţa creştină cotidiană, din natură, încheiate cu sfaturi şi îndemnuri adresate tinerilor pentru o viaţă creştină, scopul principal al tuturor demersurilor noastre în calitate de catehetă. …Sunt toate petale de flori, în zeci de culori, strânse în pagini de carte, poate la sfârşit de drum; sunt buchete de flori, de trandafiri şi crizanteme, de ghiocei şi viorele, adunate la un loc, pentru Isus şi Maria, pentru toţi cei ce vor citi aceste poveşti de Viaţă şi Credinţă, pentru toţi cei dragi ai mei ce au fost şi sunt Izvorul lin al vieţii trăite împreună, de Dumnezeu bine cuvântată; pentru toţi aceia pe care Viaţa ne-a întâlnit în calea sa.

Dumnezeu să fie în veci lăudat!

A fost o dorinţă mare a sufletului nostru de a-L vesti pe Dumnezeu, de a îndemna să-L cunoaştem şi să-L urmăm pe Isus, chiar şi în condiţiile în care puterile noastre omeneşti erau, şi sunt, din ce în ce mai puţine, mai slabe. Am socotit că este o datorie a noastră, de soră franciscană şi catehet, să nu ne oprim.

Doresc să aduc mulţumiri lui Dumnezeu şi tuturor celor care au fost alături de noi în întreaga activitate spirituală desfăşurată în cadrul Bisericii şi în afara ei, organizaţiilor din care am făcut parte, în îndeplinirea muncii înălţătoare de Evanghelizare.

Nu găsesc cuvinte potrivite pentru a-mi exprima bucuria pe care mi-o producea şi mi-o produce încă „Vestirea Cuvintelor lui Dumnezeu. El, stăpânul Cerului şi al Pământului rămâne, pentru mine, Cel pe care aş dori să-L mulţumesc prin toată activitatea mea, şi aş mai vrea, ca ea, să însemne un mic pas spre El, spre Albastrul cerului senin.

AURELIA ŞTIRBAN ***

S

unt cuvintele pe care le-a rostit şi scris în zilele ce se apropiau de sfârşit, august-septembrie 2011, perfect conştientă până în ceasul din urmă, conştientă de tot ce avea să i se întâmple. Manifestând o atitudine de autentic creştin, îşi ia rămas bun de la viaţa pământeană, de la toţi ai casei şi de la prietenii din jurul său, deplin mulţumită şi încrezătoare că şi-a împlinit misiunea pe pământ şi că va putea merge liniştită, spre Cerul înstelat, cum îi plăcea să spună, să meargă în Casa şi Grădina Domnului plină de lumină şi flori.

A fost toată viaţa un suflet de copil îmbrăcată într-o haină croită şi lucrată după legile credinţei noastre străbune, pentru un corp plăpând dar puternic, foarte puternic, dovedit prin fiecare trăire a sa. A avut o viaţă fără compromisuri şi fără abateri de la ceea ce credea şi ştia că era şi drept şi bine, indiferent de împrejurări, bune sau rele, prin care a trecut. Şi-a construit propriul său drum de creştin autentic, pe care a mers neabătută în vremuri păgâne, în care a trăit un timp, ca şi în cele creştine, în care s-a născut. Înzestrată cu o memorie excepţională – nealterată până în ceasul din urmă – cu o dragoste nemărginită pentru cartea religioasă, pentru poezia şi proza bună (a noastră şi străină) pe care a început să le citească ca elevă, nu a încetat nici la cei peste 80 de ani ai săi să recite sau să povestească din lecturile sale din anii tinereţii şi să urmărească noile cărţi spirituale sau de literatură, să le aducă în propria sa bibliotecă. Mai mult, a continuat să scrie pentru ceea ce ar fi dorit să fie cel de al treilea volum din Meditaţiile dedicate copiilor şi ţinerilor. Vremea i-a fost însă vrăjmaşă. Deşi în sufletul ei era încă primăvară, mereu primăvară, şi chiar în lumea noastră pământeană iarna era încă departe, într-o zi cu o semnificaţie creştină deosebită, la 14 septembrie, sufletul său şi-a luat zborul spre viaţa eternă, iar trupul, cuprins de o nemiloasă gheaţă, tot eternă, era pregătit pentru a fi aşezat în Cimitirul din Deal spre veşnică amintire şi cinstire.

A murit aşa cum a şi trăit, o viaţă bogată în ani şi fapte într-o demnitate de creştin şi a plecat în aceeaşi deplină demnitate.

MARCEL ŞTIRBAN

88

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

AM PRIMIT LA REDACŢIE

Astra blăjeană, nr. 2 (63), iunie 2012

89