Ctitorul cu maini de aur

Ctitorul cu mâini de aur

Volum coordonat de Ciprian Voicilă

Editura Areopag, 2012

Cuprins: I. Nimic fără Dumnezeu­ interviu cu Părintele Macarie de la Schitul Muntioru II. Mărturii despre Părintele Macarie, culese de la oamenii care l­au cunoscut

I.Nimic fără Dumnezeu! ­ Interviu cu Părintele Macarie de la Schitul Muntioru1

Să începem interviul nostru cu copilăria dumneavoastră. Cum a fost?

Părintele Macarie: Copilăria noastră să știți că a fost grea. Am fost opt frați. Era în timpul sărăciei, după războiul care a fost. Dar toți am avut și avem frica de Dumnezeu. Și asta e cea mai mare bogăție a noastră: să avem frica de Dumnezeu. Și asta am avut­o încă din copilărie, urmând­o pe mama noastră care și ea a fost foarte credincioasă. Tatăl ei a fost rănit în război. A fost 1 Interviul cu Părintele Macarie Beșliu a fost realizat de Ciprian Voicilă pe data de 13 noiembrie 2012.

prizonier. Tatăl meu, tot așa, a fost prizonier la nemți, luat când cu războiul. Pe părinți îi chema Ion și Steluța. Erau muncitori. Și am dus o copilărie foarte grea pe timpul ăla. De primăvara și până toamna, până aproape de lăsata secului, nu luam nimica că era sărăcie. Nu numai pentru noi. Pentru toți era copilăria grea, care erau țărani și de la țară. Dar l­am iubit pe Dumnezeu și Dumnezeu ne­a iubit și El pe noi. Apoi ne­am mărit. Am plecat în armată. Dar, cum v­am zis, l­am iubit pe Dumnezeu și îl iubesc și la ora actuală și îl voi iubi cât voi fi.

La vârsta de 14 ani de zile am intrat să­l slujesc pe Dumnezeu în Biserica Ortodoxă română. Chiar am împlinit 50 ani de slujire. Aveam 39 de ani când m­ am călugărit dar până atunci am fost slujitor ca dascăl în comună. În Bisoca, acolo am fost. Și am slujit cu mai mulți preoți, în trei, patru, cinci rânduri. Și apoi după revoluție, nefiind căsătorit am zis că e bine să îmbrăcăm haina monahală. Și Dumnezeu m­a ajutat. Că nimic nu se poate fără Dumnezeu.

Am plecat din sat și am venit la Poiana Mărului, unde fiind mănăstirea desființată, dormeau vacile și oile în slonul (pridvorul) bisericii. Nu era gard, nu era nimic. O îngrijeau cei din comuna Jitia dar prea puțin. Preot nu era. Slujea preotul de la Jitia. Atunci s­a hotărât episcopia Buzăului să trimită un preot acolo.

Pe 8 martie 1990 imediat am deschis Mănăstirea Poiana Mărului și atunci a venit preasfințitul Gherasim­ Dumnezeu să­l odihnească în rai! El a venit și m­a adus acolo.El m­a călugărit, el m­a preoțit și mi­a zis: mulțumesc lui Dumnezeu că ai avut mână de aur de ai deschis Mănăstirea Poiana Mărului, ai primit cheile Mănăstirii Poiana Mărului. Și apăi de atunci am lucrat, am băgat lumină, am reparat pavilionul, am făcut paraclisul Sfântul Ilie, am făcut o vilă arhierească, casa mănăstirii. Am îngrădit pământul. Am făcut lac de pește, grajdul, tot ce era necesar pentru mănăstire.

Am primit 2 patriarhi în Mănăstirea Poiana Mărului, pe Preafericitul Teoctist, Dumnezeu să­l odihnească, și pe Patriarhul Antiohiei, Ignatie al 4­lea. M­a anunțat că vine patriarhul la Poiana Mărului. Aveam emoție că eram 4 inși acolo, era foarte greu să aranjez tot, să îi primești. Bine, era și fratele meu, care e primar în Bisoca de 22 de ani, din 1990. Ce a zis preasfințitul? Unde mânăncă?

La Poiana Mărului erau mulți, vreo 20, 30, că au venit ăia cu mitropoliții și episcopii lor, ăștia ai noștri cu mitropoliții și episcopii noștri. Au fost mulți. A zis, servim masa la primar. Dar acolo a fost foarte frumos. Patriarhul a fost foarte mulțumit la masă acolo și a zis că peste 500 de ani mai intră 2 patriarhi într­o casă de mirean și într­o mănăstire. Așa ne­a spus nouă acolo. S­au simțit foarte bine și au plecat.

Dar în timpul acesta era un sat, satul meu natal, Sările. Și avem acolo și mal de sare, cea mai vestită sare din județ. În biserică ploua, biserica fiind din nuiele, cum era pe timpuri pe­atunci. Am renovat­o cu binecuvântarea preasfințitului Epifanie. Și acolo am cumpărat­o, am aranjat­o, am pictat­o, am făcut resfințirea, tot, tot, tot că era văruită pe dinăuntru, cum era pe timpurile cu sărăcia. Și apoi după ce am aranjat­o, am terminat­o, am lucrat și la Poiana Mărului și am făcut Paraclisul Sfântul Ilie că era foarte frig în biserică. Era foarte frig că era biserică mare, sobele nu mai erau bune și am stat un an, doi, trei, de am tremurat acolo.

Apoi am mai făcut un paraclis, tot cu binecuvântarea preasfințitului. N­a durat mult că a lucrat Dumnezeu și când lucrează Dumnezeu poți să fii și de unul singur, dar să fie binecuvântat de la Dumnezeu. N­a durat mult, niciun an de zile, l­am sfințit, i­am făcut sobă și acolo slujeam bine, chiar foarte bine. Era foarte cald, foarte bine. Și apoi lumea mă mai poftea, că era înmormântare, că era pomană, că … orice necaz avea venea la părintele la Poiana Mărului. Eram foarte iubit de lume că erau 30 de ani în care slujisem și știam și când s­a născut omul, că dacă botezam cu părintele de atunci! Eu am fost în zona Bisoca. Acolo am trăit și acolo am și moștenire de la părinții mei, tot în Bisoca.

La Poiana Mărului aveam 3 căprioare care veneau iarna la noi după mâncare și vara stăteau tot acolo, prin grădină. Că se adăposteau în sfânta mănăstire, aproape de grajd. Câinele îl aveam legat, îl certam și nu se mai dădea la ele. Trei căprioare și un țap care veneau acolo. Dar după ce am plecat de acolo nu a mai venit nimic. Decât ursul și le­a rupt oile pe­acolo. Și porcii sălbatici. Dar caprele nu mai sunt. Lume multă le­a văzut și le numeau caprele lui Macarie. Erau aproape domestice, nici câinii din sat nu le mai făceau nimic.

Eu m­am dus la o înmormântare la Dealu Sării. M­au poftit oamenii acolo. Ei lucraseră la noi, la Poiana Mărului. Îi murise unuia soacră­sa. Și de la Dealu Sării la Jitia erau 7 kilometri. Și m­am dus cu moarta 7 kilometri. Dar ne­a plouat de la Poiana Mărului și până la Dealu Sării, 4 kilometri, și de la Dealu Sării 7 kilometri și ne­a plouat, ne­a făcut fleașcă, fleașcă dar trebuia să ducem mortul acolo. Că nu era preot. Și m­am dus și le­am zis, bă, nu sunteți buni de nimic dacă voi nu faceți o biserică în satul ăsta. Sunt o sută și ceva de case. Hai să facem. Hai, părinte, dar mata dă­ne pământ. Apoi eu m­am dus, am cumpărat pământul o juma de pogon, am avertizat pe preasfințitul Epifanie că vrem să facem biserică și a fost de acord, a venit, a sfințit locul. A fost foarte, foarte amabil să facă acolo că știa și el suferința oamenilor. Și am făcut­o, am sfințit­o și pe aia, am dat­o în primire la preotul de acolo, preot de acolo care mi­a vorbit așa, foarte urât: de acuma nu mai ai, mă, ce căuta pe­aici. Mă, zic, și așa nu mai viu dar faptul că am făcut­o el putea să… Dar răutatea! Bine, oamenii s­au supărat. Lasă, mă, zic, așa îi poate mintea. Dar Dumnezeu când te vestește El, să faci. Fă.

Am venit aici să văd Muntioru. Când am fost aici cu Părintele Valerie, la noi era iarnă și aici era zăpadă, intra în pantofi și am zis că nu, că nu mai fac una aici, că sunt destul trei biserici, câte erau în timpul ăla. Și am fugit și ăsta, Părintele Valerie, m­a trântit jos, în zăpadă, și zice, nu, fă mănăstire!

Binecuvintează pământul!( Părintele Macarie râde) Nu. Și eu n­am binecuvântat, am fugit. Și noaptea am auzit un ciocăn. Când m­am deșteptat, nu bine așa, pe tot muntele acesta era Mântuitorul îmbrăcat în niște veșminte roșii și muntele era tot pictat. Și a zis vocea aceea din spate: fă mănăstire pe Muntioru! Că tu ești temelia. Și era lume cât vedeai cu ochii și­n partea aia și în partea cealaltă, partea stângă, erau 3 oameni mari cât un bloc, răi, care nu voiau să­mi dea voie să o fac. M­am deșteptat, am plecat, am venit, am dat pământ, m­am dus la episcopie, am făcut actele, am dat pământul și am pornit la lucru.

Când am venit aici era încă tot zăpadă că era munte. Și­am pornit, și­a

durat nici 2 ani și a fost aranjată, pictată , tot. Încă chiar preasfințitul zicea: mă, cine crezi că e pe muntele ăla, 2, 3, 4 babe și 5 uncheși. Și am un cumnat, părintele Milea, zice: va fi lume câtă frunză și iarbă. Ce zici, măi Macarie? Da, așa este. Și a început a râde, toți consilierii râdeau. Și zic, preasfințite, eu plec pe munte chiar din seara asta, cu doamna preoteasă­ o soră a mea, e preoteasă și ea conducea mașina. Dar nu intrase mașină până aicea. Zice, bă, eu te duc cu vesela. Dar n­aveam veselă, nu era nimic. Și am plecat cu vesela aicea , m­a adus cu vesela aicea. Zice, măi, te rog nu pleca cu doamna preoteasă. Le­am gătit masă acolo la Poiana Mărului. Pleacă mâine la ora 5, mă, zise preasfințitul.

Ca să aranjez târnoseala, să aranjez tot că venea episcopul. Să fiu pregătit. Să chem poporul de aicea. Că știam, când am văzut în visul acela că era lume cât se vea cu ochii, îmbrăcați în alb, cu lumânările aprinse zic, mă, e ceva. Și atunci zic, eu plec, dar nu vă deranjează mașina când plec? Nu, tu pleci la treaba ta.

Dacă preasfințitul mi­a dat binecuvântarea am plecat.

La sfințire, când să sosim aici, când să intrăm în pădure vedem deja cârduri, cârduri, cârduri, cârduri de oameni, oameni, oameni, lume, femei, copii, claxonau… Și era întuneric. Când am sosit sus, se ferea în lături lumea, claxonau... Părintele, părintele. Când am sosit aici biserica era deja arhiplină și în curte. Și a început a veni lume din toate părțile: Nereju, Vintileasca, Jitia, Bisoca, Covasna. Din toate părțile. Și după aceea a venit preasfințitul și zice, bă, eu la opt jumate vin să mă primești. Am ieșit, zic, mă, e deja opt jumate, lumea deja pusese hainele pe jos (să treacă preasfințitul peste ele). Nu mai vine, nu mai vine. Erau niște polițai, le zic, măi, voi ce faceți aici. Duceți­vă și întrebați de ce nu vine preasfințitul. Și zice, s­a blocat drumul și nu se mai poate. Așa era de lume și de mașini. S­a dus poliția, a venit preasfințitul, era nouă și ceva. Măi, măi, măi, ce să fac, ce să fac? Că de la poartă au pus haine întinse, așa e obiceiul, să treacă peste ele arhiereul.Treceți peste ele. Și a venit lume și au fost peste 200 de mașini numai aici din toate părțile, din toate colțurile. Era poiana, nu se vedea de lume. Și după ce s­a sfințit biserica a mulțumit preasfințitul la tot poporul, la toată lumea și s­a terminat cu bine, am pus masă, dar nu am putut la toată lumea că era lume multă. Am dat ce­am putut. Și apoi de acolea zic, preasfințite e foarte ger, să facem un paraclis. Gata, mă. Dar în timpul ăsta în care am pornit eu lucrarea la biserică a venit un porumbel alb ca zăpada, timp de 7 zile. Se cobora, venea, dădea roată pe colo. Și apoi de acolea nu l­am mai văzut. Când am început paraclisul, la 2 ani de zile, iar a apărut porumbelul, dar nu a stat deloc. În 3 luni și jumate s­a făcut paraclisul, s­a speriat și preasfințitul că cum așa de repede? Puterea lui Dumnezeu. Pe munte toate s­au schimbat, așa dintr­odată s­au schimbat numaidecât. Ștefan cel Mare a lăsat scris, am văzut și eu: faceți mănăstire pe Muntioru, va fi cea mai vestită mănăstire din țară.

Dar nu s­a ținut cont, au trecut anii. Că el a venit până aicea la Vrâncioaia, pe muntele ăsta a fost. Voia să facă mănăstire, să lase și aicea un punct. Un punct pe muntele ăsta, că i­a plăcut. S­a făcut mănăstirea Muntioru și i s­a împlinit dorința.

Apoi după ce am terminat pe acestea de pe munte ce zic niște credincioși

din Șindrila, dar ei fiind mulți pe stil vechi, dar 5, 6 familii pe nou? Mă, să facem o bisericuță acolo. Cu binecuvântarea preasfințitului. Au pornit niște oameni.

Preotul de acolo nu i­a ajutat. Atunci mie mi­a dat ascultarea: tu faci biserica.

Gata, dacă mi­a dat preasfințitul ascultarea… Asta era a șasea biserică pe care am făcut­o. A dat binecuvântarea, am făcut­o. Cu hramul Sfântului Constantin și a mamei sale, Elena. Ne­am dus 3 luni și jumătate. Era iarba încă mare. Intra apa în papuci că la noi aicea cade roua dimineața. Mă duceam cu mâncare la oameni, veneam, mă duceam, veneam, mă duceam, veneam. Cei de pe calendarul vechi ne dușmăneau că aveau și ei biserică acolo. Iauzi, s­a băgat Macarie și acolo! Nu eram văzut, ci eram hulit, uite, bă, vine ăsta, călugăr, și face și aicea. Și aicea ne­a durut foarte tare. A chemat, s­a sfințit și nu ne­a primit la sfințire. Nu ne­a dat voie să venim. A zis că am făcut­o cu vrăji. Și le­am spus, m­ am necăjit și le­am spus dacă eu am făcut­o cu vrăji, dacă eu l­am păcălit și pe diavolul de fac cu el biserici înseamnă că mare putere am! Că ăla le strica! A venit lumea că a văzut că nu sunt. Părintele Macarie, Părintele Valerie unde sunt? Toți oamenii au plecat de acolo. A rămas singur. Și au venit la Poiana Mărului. M­am trezit, era pe la 11 așa, cu biserica de la Mănăstirea Poiana Mărului arhiplină. Părinte, de ce nu ați venit la sfințire? Și le­am spus că nu ne­au primit. Sigur că s­a supărat poporul și credincioșii care au fost. Dar s­a făcut, s­a sfințit și este biserică în satul Șindrila.

După aceea ce ne­am gândit? Mama mea a avut pământul, le­a dat pământul de la împroprietărire, pe care l­a avut de la părinți, și acolo, într­o poiană, spre Dealul Sării m­am gândit să facem o mănăstire în cinstea Adormirii Maicii Domnului. Bine, că aveam și cu Nașterea Maicii Domnului. Și acuma eu cu ce să o fac? Mă bătea gândul: am biserică cu hramul Sfântului Ilie, cu nașterea Mântuitorului, am cu Sfinții Petru și Pavel, am cu Sfinții Arhangheli, cu Schimbarea la Față am, ce să fac? Și am auzit un glas : Întru adormire lumea nu am părăsit. Și ăsta e troparul Maicii Domnului. Și atunci zic, o facem în cinstea Adormirii Maicii Domnului. După care am fost la preasfințitul. Era foarte bucuros și deschis. A zis întîi, bă, nu prea mai am pe cine duce acolo. Dar dacă te­ai hotărât, eu te binecuvintez. Și m­am dus, am pornit. Era proprietatea mea, în comuna Jitia. A fost proprietatea mea, a mamei. Mama s­a bucurat când a auzit că fac mănăstire acolo: Să­ți ajute Maica Domnului! Zic, dar nu ai pretenții. Să­ți ajute Maica Domnului, îți dau cu toată inima și faci acolo. Și am pornit și nu a durat niciun an și e pictată, aranjată, numai să stăm și să auzim Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în ea. Clopotniță, chilii toate sunt aranjate, lumină, apă, tot avem. Dar mai așteptăm să fie sfințită. Sfințirea unei biserici e mai grea decât lucrarea la o biserică.

Spuneți­ne cum v­a venit gândul să vă călugăriți?

Părintele Macarie: Fusesem la sâmbăta morților la Bisoca cu coliva că mă duceam cu coliva. Mama zice, mamă, ia tu coliva să nu mai merg eu 7 km cu coliva. 7 km sunt de la Bisoca până la biserică. Și atunci după ce am venit pe

seară acasă am spus, bre, mamă, mie nu­mi place cum cădește părintele. De ce? De ce nu cădește mai așa, mai așa (părintele face niște gesturi lente)? Am luat un ștergar, Cipri, și uite făceam așa. Uite așa, bre, mamă, de ce nu face așa? Și în timpul ăla s­a aprins becul cu o lumină mare de s­a făcut toată casa albă și iasomia din bătătură era albă ca zăpada. Alb, alb, era totul alb. Mama a fugit de­aicea și s­a dus într­o cameră de­acolo, aoleo, luăm foc, luăm foc! Nu, stai liniștită. Mi­a fost și mie frică. Și atunci mama a zis: ce­o fi Maica Domnului, ce­o fi Maica Domnului? Și apoi peste o săptămână a venit Părintele Milea: mergi pentru călugărie. Nu meerg! Venisem la biserică ud, aveam niște papuci, făcea fleoșc, fleoșc apa în ei. Hai, mergi, te­așteaptă preasfințitul Gherasim la poartă. M­am dus la episcopie. Și mergând la episcopie preasfințitul Gherasim mă aștepta. Dar nu știam ce se întâmplă. Gata, dezbracă­l de haine, m­a dezbrăcat... Și când să mă apropii de Mănăstirea Ciolanu aș fi vrut să mă lase să fug. Eu știu unde m­oi duce, cine știe ce o să se întâmple? Îmi făceam așa, gânduri de astea. Preasfințitul Gherasim zice, ce, ți­e rău? Nu mi­e rău. N­am spus ce am. Și în timpul ăsta s­au deschis porțile mănăstirii și au început să tragă clopotele, îmi era drag. Când am auzit clopotele mi­am revenit, mi­am dat seama unde sunt. Și a venit preasfințitul cu un călugăr. Eram și onorabil! Starețul de acolo mi­a dat pantofii lui, altul mi­a dat haina. Preasfințitul era nașul meu, el m­a îmbrăcat, el m­a călugărit, m­a preoțit. Dumnezeu să­l ierte. Era un episcop extraordinar! Și după ce m­a călugărit n­am știut ce se întâmplă, ce îmi face. M­a deszbrăcat, m­a lăsat într­o cămașă... Și m­a culcat cu fața în jos. Când m­a culcat cu fața în jos eu n­am știut. Pentru votul sărăciei... Doamne! Preasfințitul zicea, zi da. Spuneam și eu da, dar nu știam ce se întâmplă. M­a îmbrăcat, mi­a dat Evanghelie, mi­a dat o cruce acolo. Și toți călugării bătrâni și preasfințitul au sărutat crucea și Evanghelia. Și au zis că trei zile să stau pe scaun să nu mă mișc. Eram obosit, eram obosit. Mai adormeam, mai oboseam. Stăteam pe scaun. Vineri m­a făcut diacon și sâmbătă m­a făcut preot. Și trei săptămâni m­a ținut acolo. Cu Părintele Milea, fiindu­mi și cumnat, și preasfințitul Gherasim. El stătea, Dumnezeu să­l ierte, acolo în genunchi în fața crucii. Și a zis, ce faci, îl mai ții pe Părintele Macarie? Se apropia Paștele, mai erau 3 săptămâni, trebuia să facă Învierea la Poiana Mărului. Și preasfințitul zice, dă­i drumul că știe rânduiala mai bine ca orice preot. Știam toată rânduiala. Am mers înainte, cu Dumnezeu înainte. Și așa a trecut viața, a fost o istorie mare viața mea.Ți­am zis, nu știu de ce mă iubește Dumnezeu că eu sunt păcătos. Nu știu ce am făcut bine pe pământ. Eu n­am făcut nimica. Numai rele.

Am citi în revista Formula As despre întâlnirea sfinției voastre cu Părintele Cleopa, care a știut că sunteți Părintele Macarie, starețul de la Poiana Mărului, fără să vă fi văzut vreodată.

Părintele Macarie: Am primit de la Părintele Cleopa scrisoare o dată, de două ori și m­am gândit că de ce îmi trimite atâtea scrisori, nici nu mă cunoaște,

nimica. Și atunci imediat m­am hotărât cu Părintele Valerie: mă, m­am hotărât să mergem la el. Păi, cum te­ai hotărât dintr­o dată. M­am hotărât să mergem la el.

Era dimineața, pe 5 sau 6 februarie 1998. Haide, ne­am hotărât și am vorbit cu un băiat din Dealu Sării și cu tatăl lui, Dumitru Zamfiroiu. Mă, vreau să mă duc până la Cleopa că mi­a trimis scrisoare specială, să vie Părintele Macarie. Și m­ am dus. Nu­l cunoșteam. Totuși eram așa emoționat: mă, la ce să mă cheme Părintele Ceopa? Când m­am dus acolo era un călugăraș roșu care băga lumea, scotea, băga lumea. Ucenicul. Mai e cineva? Iese părintele de acolo. Da. De unde sunteți? De la Mănăstirea Poiana Mărului. El se duce și­i spune. Cine mai e? Părintele Macarie de la Poiana Mărului. Ăăă, nu mai mănânc – era ora mesei­, să vină. Când m­am dus acolo stătea pe scaun, tremura așa, am dat să­i sărut mâna. Nu, nu. Eu v­o sărut. Era smerenia lui. Și dacă am văzut așa i­am sărutat mâna că era mai bătrân ca mine. Ia loc. Nu, zic, eu stau aci în genunchi și sfinția ta stai pe scaun. Stau aci în genunchi ca să ne vedem bine. Și m­am așezat în genunchi și în fața lui, așa. Te­am chemat mai demult la mine să văd pe cine a adus Cuviosul Vasile la Poiana Mărului și Dumnezeu a știut ce a adus.

Imediat am spus eu: da, a dus, dar suntem puțini, numai trei inși. A, e bine, zice, e o candelă aprinsă. Și a fost mănăstire de călugări și știe Dumnezeu ce a ales.

De aia te­am chemat că eu nu mai am mult și plec. Vei fi prigonit, vei trece prin multe dar ai poporul cu tine. Dar e poporul cu mata. Și așa a fost.

Deci părintele Cleopa nu vă văzuse niciodată, dar când v­ați apropiat de el a știut cu duhul că sunteți Părintele Macarie.

Părintele Macarie: Da. Ce personalități duhovnicești ați mai cunoscut de­a lungul vieții?

Părintele Macarie: L­am cunoscut pe Părintele Paulin Lecca și m­am dus la Mănăstirea Rogoz să mă mărturisesc la el că am auzit că e un duhovnic foarte bun. Când m­am dus acolo m­a întrebat: de unde sunteți? Maica m­a recomandat imediat: Părintele Macarie de la Poiana Mărului. Ooo! M­a întâmpinat cu bucurie, m­a îmbrățișat și apoi mi­a zis: Părinte, am o dorință la dumneata că nu mai am mult de trăit. Vreau să mă mărturisesc. Păi, tocmai de aia am venit eu: să mă mărturisesc. Mata ești om mai puternic, eu sunt om păcătos de la Poiana Mărului. Nu, nu pleca de aici până nu mă mărturisesc. Și l­ am mărturisit apoi am vrut să mă mărturisesc și eu. Nu, nu a vrut să mă mărturisească și a zis: părinte, se apropie moartea și la mine și, într­adevăr, nu au durat cinci, șase luni și a murit. Și pe părintele Arsenie Papacioc l­am cunoscut. A venit la Poiana Mărului.

Atâta de bucuros a fost că am slujit! Era un părinte micuț, numai olecuțică așa, dar foarte isteț și foarte viu. Era ca argintul viu și mai puternic! Și mi­a zis: Părinte Macarie, mulțumesc lui Dumnezeu că am slujit. Nu se știe dacă o să mai avem vreo ocazie. Și a fost și cu stareța Simfora. Ne­a invitat la el la Techirghiol. Nu m­

am putut duce. Am trimis ucenicul că e foarte plimbăreț. Eu n­am putut pleca, dar i­am cunoscut pe acești duhovnici.

Cum era Părintele Paulin Lecca? Era un suflet cald, că mie așa mi se pare că era după câte am citit în romanul său autobiografic, De la moarte la viață?

Părintele Macarie: Era un călugăr adevărat, un trăitor. Suferea pentru ce se întâmplă în lume și în biserica noastră. Suferea. Chiar spunea că e cutremurat de ce se întâmplă în biserică. Era foarte deschis, foarte simplu. Cu toate că era foarte pregătit, devenea de la cel mai învățat la cel mai simplu. Dar îi iubea mai mult pe cei simpli. Îi iubea mai mult pe simpli. Eu i­am spus viața mea. Mi­a zis un cuvânt. Zice, Părinte Macarie, degeaba e știință dacă nu mai e credință.

Părinte, mi­ați povestit la prima noastră întâlnire cum cărați kilometri întregi mâncare pentru muncitorii care au ridicat cele 7 biserici pe care le­ați ctitorit.

Părintele Macarie: Paisprezece kilometri mergeam de la Poiana Mărului până la Muntioru. Aduceam cu spatele mâncare, ranița o aveam în spate și două plase în mână. La Muntioru duceam mâncare. Nu vorbesc de Șindrila și Dealu Sării că erau mai aproape, nu le­am mai pus la socoteală pe alea. Aici (la Muntioru) era mai departe. (Părintele îmi arată o fotografie în care sfinția sa apare lângă un măgar încărcat cu desagi, fotografie pe care am reprodus­o pe copertă) Uite­l, cu el am cărat, să îl pui pe carte. Cu măgarul de acolo. Asta era viața călugărilor de la Poiana Mărului. Viața călugărilor de la Poiana Mărului: n­ aveam jeep­uri, n­aveam Audi. (Îmi arată măgarul din fotografie) Uite, Audi­ul meu. Nu poate un patriarh sau un episcop să meargă la ora actuală pe jos că îl jefuiește, dar nu trebuie nici prea mare lux. Nu mai e ce a fost: simplitatea, modestia. Trai bun. Și unde vede că mai e oleacă de smerenie o atacă și pe aia să nu mai atragă lumea. Să fie la fel, să nu mai fie deosebire. Lumea să fie la mâna lor, să nu mai arate ce au spus sfinții și să arate exemplul Mântuitorului.

Că poporul nostru creștin ortodox încă vede. Că ei ne­au adus aici pe Muntioru cu gândul că murim, ne pierdem. Dar ei nu­și dau seama că elicopterele aterizează acolea.

Cum a fost când ați rămas izolați aici, la schitul Muntioru, când a nins? Am citit pe internet câteva articole despre asta.

Părintele Macarie: S­a făcut izolare în toată țara. Și zona noastră, Vrancea, a fost afectată chiar zdravăn. A venit cineva cu ajutoare, cu schiuri din alea de prin Hunedoara, salvamontiști, și când au sosit aicea au zis: ce e aici, cu 6 persoane? V­am adus ajutoare, părinte. Și deja bătea vântul, zăpada era de 3 metri, dar pe noi nu ne­a afectat cu nimic. De aici și până la paraclis nu era zăpadă. O spulberase. Și noi ne duceam ca pe sub tunel, pac! A dat Dumnezeu.

Nimic fără Dumnezeu. Nihil sine Deo. Nu ne trebuie ajutoare, le­am zis, că avem. Noi avem. Și aveam 4 vaci, pe care le mulgeam. Eu aveam un butoi de 300 de litri de varză, murături. Vă e foame? Da. Uite, vă dau carne. Dacă vrei îți dau și varză. Le­am dat acolo, au mâncat, am fiert țuică. Erau foarte obosiți, merseseră numai pe schiuri la deal.

Am tot ce ne trebuie. Nu primesc. Duceți­le la bătrăni, care au nevoi, sunt bolnavi, la copii. Noi avem tot ce ne trebuie. Lemne am, le tai de toamna, le aranjez, tot, tot.

Dumnezeu a lăsat 4 anotimpuri. Primăvara, vara, toamna și iarna.

Primăvara să punem, vara să muncim, toamna să culegem și iarna să mâncăm. Încă, domnilor, noi nu suntem tâmpi. Noi muncim primăvara, vara, toamna culegem și avem tot până când o veni iară iarna. Și atunci ei au rămas așa. Nu le primiți? Nu. Părinte, înapoi nu le mai luăm. Nu le luați, le lăsați în biserică și în biserică duminica viitoare le dau la credincioși. Și așa au făcut. Au spus primarului și credincioșilor: nu vă mai duceți, că ăia au tot ce le trebuie, Părintele Macarie și călugării sunt foarte gospodari.

Pe dumneavoastră vă cercetează foarte multă lume. Care sunt cele mai curente probleme de viață ale oamenilor?

Părintele Macarie: Despărțirea de familie. Copii bolnavi, soțul sau soția bolnavă. Un sfat vor. Simțind ei o binecuvântare au venit la mine care bolnav, care vrea copii. Și au trecut 4, 5, 10, 15 ani și nu au avut copii și au fost la orice medic și mi­a zis, părinte, a spus medicul că nu avem copii, că eu am așa, sunt bolnavă. Nu te mai lua după doctori că ai să ai copii. Ai să ai. Părinte, nu am, părinte. Chiar doamna a zis. Du­te acasă, îi zic, că ai să faci două fete. Ca să­mi aducă, mai târziu, fetele, uite­le. (Părintele îmi arată într­o fotografie 2 fetițe gemene care au la capătul patului, între ele, atârnată pe carpeta de pe perete o fotografie cu Părintele Macarie). Ca să­mi aducă fetele: părinte, uite fetele. Două fete. Și le­a adus să le văd. Gemene, două gemene. Și chiar acuma vine duminică un domn, lucrează la primăria din Focșani. Și mi­a zis, părinte, am fost la medic și mi­a spus că sunt terminat. Sunt pe moarte.

Avea probleme cu inima. Dar ce ai? S­au înfundat canalele. Și era și foarte galben la față. Se muiase așa de tot. Nu te mai lua după doctori, băi, că tu nu mori. Du­te acasă. Faci ce îți spui eu? Da. Dar să faci. Eugen îl chema. A dat să­ mi mulțumească. Nu­mi mulțumi mie, mulțumește­i lui Dumnezeu. Eu sunt păcătos. Zic, te duci acasă și faci ceaiuri de urzică și de rădăcina urzicii și bei și seara și dimineața, dar fără să fie îndulcit. Și apăi să vezi ce băiat te faci. S­a dus femeia lui pe de­a rândul, era doctoriță, a găsit rădăcină de urzică și a luat.

Părinte, am luat. Și după ce am luat vreo lună de zile, cum mi­ai spus mata, m­ am dus la doctor la București și m­a chemat la control. Măi, dar ce tratament faci că ai scăzut de la o mie șase sute bătăi,nu știu cum a zis, la șaizeci, mă! Ce tratament faci? Și i­a spus, am fost la un preot așa și mi­a dat să beau ceai de rădăcină de urzică dimineața și seara. Și doctorul a spus, ăla e mai bun ca noi!

La inimă folosește mult că schimbă sângele, îl subțiază. Și mintea se luminează. Și atunci a venit el să­mi mulțumească. Nu­mi mulțumi mie dar mai continui. Da, continui. Continui mereu ca dacă nu continui mereu te­a terminat. Dându­i un sfat așa (bine, că Dumnezeu lucrează) se simte ceva.

Au venit 4 medici de la București, soțul și soția medici amândoi, socrii medici amândoi. Și au venit la mine. De unde sunteți? De la București. La ce ați venit? S­au recomandat, am venit la dumneavoastră că suntem medici. Păi, voi veniți la mine? Ea, fata, a spus, da, dar dumneavoastră sunteți doctor sufletesc. Și zice, părinte, sunt bolnavă și am un băiat, Bogdănel. Ce ai, măi, Mihaela? Am o moleșeală așa și am fost la toți doctorii și colegii și soțul și soacra și socrul și nu îmi spun, spun că nu am nimic. Măi, Mihaela, dacă îți spun ce ai te sperii? Nu, părinte. Era foarte curajoasă. Ai cancer. S­a făcut albă. Ei, ziceai că nu ți­e frică, vezi! Te­am încercat. Am zis asta ca s­o întăresc. Te­am încercat dar vezi că ți­e frică? Da, părinte dacă mi­ați spus dintr­odată? Păi, dar cum să­ți spui, ușor, după ureche? Ți­am spus ce ai. Nu ai nimica, fato, ai o lenevie în corp. Mai faci tratament, nu fă efort. Nu te mai gândi că ai ceva, nu ai nimica. I­am oprit pe bărbatu­su și pe soacră­sa și le­am spus că are cancer în sânge și nu o mai duce mai mult de o lună. Și la o lună mi­a dat telefon că a murit. Așa de rapid ce a fost.

Toate problemele acestea ce cauze au? Întotdeauna e omul de vină? Sau părinții lui? Sau e doar o încercare de la Dumnezeu?

Părintele Macarie: Sunt și greșelile noastre și păcatele noastre. Trebuie să ne controlăm pe noi. Abuzăm. Nu ne controlăm. Abuzăm și ni se pare că e ceva, dar mai târziu: ne, țac, puterile! Trebuie să fim atenți la păcate și la viața noastră, cum ne­o petrecem. Nu numai în cărnuri, nu numai în dăsfătări. Să ne formăm să avem patru anotimpuri: să avem și post, să avem și rugăciune. Și atunci toate treburile vor merge bine.

Pe ce trebuie să punem accent: pe post, pe rugăciune sau pe milostenie? Cum ar trebui să viețuiască un creștin?

Părintele Macarie: Să iubim mai mult pe aproapele. Să iubim mai mult. Și postul întotdeauna. Post și rugăciune, rugăciune... Dar să îl iubim pe aproapele nostru.

Să­l iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul și din toată puterea noastră și pe aproapele ca pe noi înșine. Să iubim că degeaba avem credință și nu avem iubire. Asta este cea mai mare și cea dintâi. Să fie lucrătoare credința.

Trecem pe lângă aproapele nostru și își face milă de el alții, de alt neam, de altă credință. Te uimește când tu ca credincios treci pe lângă el, nu îl ajuți, treci pe lângă durerea lui. Și vin din alte țări alte confesiuni și îl ajută și noi nu putem. Să iubim mai mult pe aproapele nostru. Pe Dumnezeu și apoi pe aproapele nostru.

Vă împărtășesc o altă problemă. Am observat chiar la familiile ortodoxe că între

soț și soție, după perioada de iubire reciprocă, apar copiii, datoriile de tot felul și odată cu ele neînțelegerile. Se răcește iubirea dintre cei doi și la un moment dat unul înceracă să­l domine pe celălalt. Fie bărbatul pe femeie spunându­i, da, dar bărbatul este capul femeii, fie chiar femeia ajunge să­și domine bărbatul și să­și asume un rol masculin, de conducător, în familie, vrea ea să dicteze totul. Cum trebuie gestionate aceste relații?

Părintele Macarie: Vina este mai mult a bărbatului. I­a dat liber prea mult, să fie slobodă. Nu­i dai voie prea mult ca să comande. Numai să asculte, cu comanda mai puțin. Comandă bărbatul. Numai dacă bărbatul nu e în stare să comande­ fie e bărbatul bețiv, hoț, și așa mai departe­ atunci poate femeia să comande ea și să conducă ea. Dar femeia totdeauna să se supuie bărbatului.

Așa a lăsat Dumnezeu ca bărbatul să aibă bucuria că e bărbat și femeia să se plece bărbatului. Ea este încă din coasta lui luată și atunci ea să se plece și să respecte bărbatul. Și bărbatul să respecte femeia.

Dar copiii cum trebuie educați? Există o modă acum, sub influența diverșilor psihologi, care militează pentru eliminarea oricărei pedepse în relația părinte­ copil.

Părintele Macarie: Copilul trebuie să știe de tata și de mama. Să fie educat că dacă nu respectă pe tata și pe mama, cum e lăsat de la Dumnezeu, atunci suferi pe urmă. Trebuie să știe de frică. Noi, când eram copii, ne mai pișcau și tata și mama, ne mai băteau. Mai plângeam noi dar la o adică mulțumeam.

Mulțumeam pentru că altfel greșeam sau ne duceam într­o prăpastie. Am plecat chiar o dată, de două ori de acasă și n­am spus. Și ei ne­au căutat și sigur că ne­ au pișcat. Am plecat, am venit noaptea și atunci ne­au bătut. Și după ce ne­au pișcat noi ne­am supărat, ne­am băgat sub plapumă dar am mulțumit că era noapte, puteau să fie câini, puteau să fie lupi, putea să te învinuiască cineva că ai spart, furat de undeva. N­a durat mult și s­au furat de la cineva de acolo din comună niște oi. Cine? Puteau să zică, uite, mă, ăla. Rămâneai hoț toată viața?

Noi eram copii, nu puteam fura dar mărindu­te putea să cadă vina pe tine. Și atunci copilul să știe de frica tatălui și a mamei. Adică tata îți spune asta, atâta faci. Femeia să îi spună bărbatului unde se duce, mă duc să cumpăr ceva, și bărbatul să îi spună femeii unde se duce. Și atunci e o familie binecuvântată de Dumnezeu.

Cât de des trebuie împărtășiți copiii?

Părintele Macarie: Pe copilul mai mare poți să­l împărtășești cam la 40 de zile. Acum văd că a ieșit un model de îl împărtășește în fiecare zi sau săptămână. Nu­l mai simte pe Hristos. Și nici noi. Doar dacă sunt copii mici, copii până la 7 ani, sau dacă ferească Dumnezeu are vreo boală, dacă are probleme,

dar în fiecare zi nu... Nu e bine (să te împărtășești des) pentru că nu mai simți Trupul lui Hristos cum l­ai simțit la 40 de zile. Devine la copil sau la altcineva împărtășanie obligatorie. Să simți Trupul și Sângele lui Hristos.

Deci să te împărtășești conștient.

Părintele Macarie: Atât! Să fii treaz. Să nu o faci obligat. Acum, copiii aducându­i părinții, o fac obligat. Îi zici, mamă, uite, postești 2, 3 zile sau o săptămână, te duce tata și te împărtășește. Simte altceva. Dar în fiecare zi nu mai simte.

Acum vorbim de copii mari, de peste 7 ani.

Da, de 7 ani.

Dar cei mici?

Părintele Macarie: Tot rar și la cei mici. Că o scuipă jos... Nu imediat împărtășit!

Doar, ferească Dumnezeu, în caz de vreo boală. La o lună de zile sau la două împărtășit, la 40 de zile împărtășit, dar nu în fiecare zi.

Dacă ar fi să le lăsați un testament duhovnicesc ucenicilor ce le­ați cere?

Părintele Macarie: Să îngrijească de ce am făcut. Sunt bisericile făcute aici și la Dealu Sării. Să le îngrijească. Să nu mai facă nimic. Rugăciune, post și să le îngrijească. Atât. Și să fie mănăstire de călugări în veci. Să rămână mănăstire de călugări în simplitate.

Cineva mi­a spus că el crede că sfinția voastră ați moștenit de la Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului darurile pe care le aveți ca răsplată pentru că ați reînviat Mănăstirea Poiana Mărului. Ce credeți despre asta? E ceva adevăr?

Părintele Macarie: Da, e adevăr. Că acolo am făcut niște sobe. Până în canonizare am făcut niște sobe, am băgat apă și am avut un țigan, îl chema Culiță. Și dormea acolo, îi făceam mâncare, trimis de fratele meu, primarul de la Bisoca. Și eu întotdeauna pe la unsprezece, doisprezece noaptea mă duceam pe la el. Stătea până la doisprezece noaptea, unu, ca să termine că venea canonizarea. Turna gresie pe jos și el ieșea afară să fumeze câte o țigară dar se ferea de mine. Și când m­am dus înapoi m­a întrebat: ce faci, parinte. Mă, zic, culcă­te și tu că e aproape unu. Dar mata de ce nu te culci? Bă, zic, eu nu mă culc că am mai dat o roată să văd aici prin mănăstire. S­a dus la fratele meu, la primar, și i­a zis, nu mai dorm la Poiana Mărului. De ce? Zice, nu ți­a dat mâncare? Nu, mi­a dat mâncare. Am ieșit pe la ora unsprezece jumate, douășpe noaptea să fumez o țigară și Părintele Macarie trecea spre cimitir cu o persoană îmbrăcată în alb. Și am stins țigara și am stat și am ascultat. Și mergeau spre

cimitir. Și el a venit de la cimitir la mine și l­am întrebat cine a fost. Da, a fost cineva dar nu știu cine. Nu știu cine a fost, dar a fost cineva și atunci el m­a văzut și i­a spus primarului. Da. Dumnezeu.

II. Mărturii despre Părintele Macarie, culese de la oamenii care l­au cunoscut

Părintele Macarie­ un vlăstar și un arbore al Ortodoxiei noastre românești Părintele Macarie este un vlăstar și un arbore al Ortodoxiei noastre românești. Și o pildă vie pentru lumea noastră atât de biruită de valurile ateismului și ale îndoielilor. Credința noastră a fost mereu la răscruce de drumuri și a apărat Apusul catolic, căzut astăzi în mâinile fărădelegilor. (Justin Pârvu)

Părintele Macarie­ o persoană ca un izvor care curge lin și din care te adăpi și nu te mai saturi Părintele Macarie, starețul Mănăstirii Sfântul Ioan Rusul din Giurgiu: L­am cunoscut pe Părintele Macarie acum vreo 10 ani. Mai întâi din auzite, după care prin intermediul unor creștini am aflat unul de celălalt. Și dumnealui mi­a transmis de fiecare dată că mă așteaptă pe acolo și în cele din urmă am ajuns la un hram, de Sfântul Ilie. Sigur că întâlnirea a fost specială, așa. Părintele Macarie e o persoană specială și l­am simțit, nu știu, cu totul special. În sensul că e foarte direct, foarte sincer și tranșant. Te privește, te scanează și imediat îți spune ce are de spus, te caracterizează imediat și îți spune exact ce trebuie să­ți spună.

Deși poate să vorbească orice cu tine, dar la sfârșit îți dă un mesaj foarte subtil, așa, la fileu, pac! pac! Și am simțit un sentiment reciproc, ceva care ne­a atras pe amândoi.

Mi­a rămas foarte drag și am tot ținut legătura prin intermediul creștinilor, ba chiar și la telefon ne­am auzit de mai multe ori. Chiar i­am cerut sfaturi de multe

ori. Mi s­a întâmplat ca și dânsul să mă sune să îmi ceară sfatul în anumite situații, lucru care, ce să spun, pe mine m­a onorat că totuși părintele e un om cu multă experiență duhovnicească și foarte îmbunătățit. Am simțit că ne sprijinim în rugăciune reciproc. Și lucrul acesta mă bucură. Contează foarte mult să știi că cineva se roagă pentru tine.

Un trăitor al rugăciunii. Se vede lucrul acesta: seninătatea lui, simplitatea de a prezenta lucrurile. Nu e o persoană complicată dar e ca un izvor care curge lin și din care te adăpi și nu te mai saturi. Cam așa e Părintele Macarie. Am mai fost odată acum vreo doi ani cu toată obștea. A fost și Părintele Valerie pe la noi și imediat după aceea am trecut pe acolo și am stat de vorbă cu părintele, am urcat sus la Muntioru, am urcat destul de greu dar am urcat. E un peisaj foarte frumos, îmi amintesc, și mă bucur că e în Vrancea, eu vrâncean fiind. Și am stat de vorbă, ne­a primit foarte, foarte frumos așa, ospitalier așa și la sfârșit zic, părinte, spuneți­ne un cuvânt de folos pentru că până atunci am tot vorbit lucruri duhovnicești dar și administrative, noi fiind la început, despre cum se organizează o mănăstire, o obște. Și dânsul era tot la început acolo la Muntioru, când ne­am dus. Și la sfârșit am zis, părinte, dați­ne un cuvânt de folos. Și s­a uitat așa la fiecare și în cinci minute l­a scanat pe fiecare din obște și i­a spus exact așa cum este el. Eu, fiind duhovnicul lor, știam foarte bine că spune adevărul și lucruri despre care eu nu vorbisem cu părintele. Nu­i spusesem, vedeți că părintele ăla are cutare, are problemele astea. Deci un om care dacă n­ ar fi un trăitor al rugăciunii și un plăcut al lui Dumnezeu, nu ar putea să știe lucrurile acestea sau nu i s­ar descoperi lucrurile acestea. Sigur că în rugăciunile mele Părintele Macarie este în capul listei. Eu am mulți la pomelnic dar Părintele Macarie, după episcopul locului, este primul. Părintele are foarte multă experiență duhovnicească și trăire. A stat acolo prin munții Buzăului unde au sihăstrit foarte mulți sfinți. Și începuturile mele monahale au fost tot prin munții aceia, la Mănăstirea Vărzărești, care are o legătură cu Dălhăuțiul și Poiana Mărului unde a fost așa un lanț de sfinți care au viețuit acolo și au creat o vatră monahală foarte puternică la vremea respectivă. Care la rândul lor au dat naștere altor sfinți. S­au format alți sfinți în preajma lor. Am simțit și eu bucuria asta a Sfintei Teodora de la Sihla, de pildă, a cărei prezență se simte acolo, la Vărzărești, mănăstirea unde a fost călugărită. Și a contat foarte mult pentru formarea mea în viața monahală. Eu am plecat de foarte mic la mănăstire. La 15 ani am intrat în viața monahală și am stat la Vărzărești un an și vreo lună după care, fiind foarte aproape de casă, nu mă simțeam foarte liniștit, vizitându­mă familia, prietenii, cunoscuții. Și atunci am simțit nevoia să evadez. Și am plecat la Mănăstirea Cheia unde am stat foarte mulți ani și unde am fost călugărit. După care am uitat de zona mea natală. M­am rupt foarte tare de zona aceea. După care am revenit. Am revenit prin Părintele Macarie și sigur că prin Părintele Macarie am simțit nevoia să vizitez mănăstirile din ținutul Vrancei și al Buzăului, locuri pe care nu le cunoșteam, nu le vizitasem.

Am văzut în Părintele Macarie un jertfitor și un mărturisitor în viață ­ Povestiți­mi, vă rog, cum l­ați cunoscut pe părintele Macarie.

Părintele Valerie de la Schitul Muntioru: Eram și eu un tânăr în căutarea idealului vieții, sau mai bine zis, în căutarea iubirii celei mari. Și nu știam ce să fac, nu reușeam să mă decid să mă căsătoresc sau să urmez viața monahală. Și atunci, printr­o rânduială a lui Dumnezeu, de la Catedrala Sfântul Sava din Buzău s­a organizat o excursie în Moldova. Era în 20 iunie 1992. Am purces la drum spre nordul Moldovei. Eram fascinați de Mănăstirea Sihăstria, de Părintele Cleopa, de ieroschimonahul Paisie Olaru. Am ajuns acolo. Am fost cazați la mănăstire. Am stat de vorbă cu Părintele Cleopa 4 ore, grupul nostru din Buzău, l­am întrebat și noi câteva lucruri și printr­o iluminare, așa, de la Dumnezeu, eu le­am spus celorlalți că eu vreau să mai rămân câteva zile la Sihăstria. Să văd și eu viața monahală de acolo. Am simțit eu lucrul acesta. Am stat câteva zile acolo, am mai fost și la Mănăstirea Secu, la câteva mănăstiri și m­am întors la Buzău. Ca după aceea Părintele Milea să îmi dea o veste mare, frumoasă. Zice, uite, eu mă duc în comuna Bisoca la o mănăstire de vis, paradisiacă, Mănăstirea Poiana Mărului, suna așa de frumos!

Unde Cuviosul Vasile a revigorat viața monahală și a fost duhovnicul marelui stareț Paisie Velicikovski.

Am plecat în ajunul postului Sfintei Marii, pe 31 iulie, cu o Dacie atât de modestă a Părintelui Milea. Mai eram cu fratele meu și cu încă 2 tineri și cu un duhovnic de la Mănăstirea Rătești. Și am ajuns exact la Bisoca, un colț de rai. Și Alexandru Vlahuță a descris așa de frumos pitoreasca zonă de acolo. Ne­am îndreptat către Poiana Mărului și am avut un simțământ deosebit atunci, intrând pe poarta mănăstirii. Era exact ce­mi doream eu: simplitatea aceea ca la ea acasă. Și am găsit și un om pe măsură: simplu și la vorbă și la port, Părintele Macarie. N­auzisem de el, dar mi­a spus Părintele Milea că este cumnat cu dânsul. Și ne­am apropiat sfios, eram tinerei atunci. Părintele ne­a primit cu drag acolo, ne­a ospătat după inima dânsului. Și ce să spun? A fost o legătură directă, ca de la tată la fiu. Imediat ne­am deschis către părintele și am decis să rămânem acolo la Poiana Mărului. E singura mănăstire în care mi­am dorit să viețuiesc. Cu toate că înainte fusesem la alte mănăstiri, dar aici a fost locul exact unde îmi doream să rămân atât de mult. Sigur, a fost și lucrarea lui Dumnezeu. Și după aceea au fost atâtea încercări și ispite până să ajung să fiu cu adevărat ucenic al Părintelui Macarie. La început a fost un pic mai aspru cu noi, ne­a trecut printr­o sită și a fost foarte bine așa că cine a putut să reziste a rezistat, cine nu a plecat. E foarte mult de spus. E un roman întreg ceea ce am petrecut cu părintele acolo, la Poiana Mărului. Foarte multe lucruri bune, frumoase și încercări și ispite. Și slavă lui Dumnezeu că mi­a deschis calea aceasta spre lumină. Cum mi­a spus părintele la început, zice, uite ai venit aici, să știi că e un drum deschis și o cale plină de lumină. Dacă încerci și lupți poți să mergi pe această cale atât de luminoasă.

­ Mă gândesc că se poate face o legătură între evlavia pe care o aveți la Sfinții mărturisitori din temnițele comuniste și faptul că Părintele Macarie, starețul dumneavoastră, este și el un părinte mărturisitor, prigonit.

Părintele Valerie: La început atunci nu cunoșteam prea mult despre jertfa atât de mare a martirilor din temnițele comuniste dar, de fapt, am văzut în Părintele Macarie un jertfitor și un mărturisitor în viață, la care faptele vorbeau atât de mult! Cuvintele vorbeau mai puțin dar faptele erau atât de reale și atât de profunde încât într­adevăr, da, mai târziu am făcut legătura când m­am apropiat mai mult de sfințenia și de jertfa și de martirajul acestor sfinți mari mărturisitori. Într­adevăr, am lângă mine un om care mărturisește cu viața lui credința în Dumnezeu și dragostea față de biserica lui cea sfântă și biruitoare. Dumnezeu se uită foarte mult la inima omului și a găsit de cuviință să îi dăruiască Părintelui Macarie și darul de a fi ctitor și iubitor de casa lui Dumnezeu, până la jertfă, și puterea de a construi biserici vii, în sufletele oamenilor și de a­i călăuzi mai ales în aceste vremuri atât de tulburi și atât de încercate, de a­i călăuzi pe oameni către lumina lui Hristos. Și a făcut­o atât de bine încât, iată, așa cum spunea cineva când a venit pe aicea, că și pietrele vorbesc și pădurea parcă mărturisește despre taina aceasta a jertfei. Că nu este ușor să călăuzești sufletele oamenilor. Cred că este cel mai greu lucru din viața unui preot și din viața oricărui om, să călăuzești un suflet către Hristos și către Împărăția lui Dumnezeu.

Părintele Macarie, omul lui Dumnezeu Fratele Costel: În primul rând pot să vă spun că la Poiana Mărului am ajuns prin 1997. Și când am ajuns la Poiana Mărului, l­am întâlnit pe părintele și i­am cerut câteva cuvinte de folos. Ceea ce mi­a spus părintele, de la inimă mi­a spus, la inimă s­a dus, Mi­a zis că o să ajung la mănăstire. Mi­a zis că și aici pe munte se va face o mănăstre mare, va avea un rol foarte important, va fi mănăstire a mântuirii și multă lume se va folosi de ce va fi aici. Mă întrebam în gând dacă voi ajunge și eu acolo. Dar nu i­am spus părintelui gândul pe care l­am avut atunci.

Bine, țineam o legătură foarte strânsă și cu Petru Vodă, mă duceam foarte des și pe la Părintele Justin și când aveam concediu mă duceam prin țară pe la diferite mănăstiri. Și am auzit că părintele are hramul la paraclis Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Și parcă m­a îndemnat cineva să vin aici pe munte și să mai vorbesc cu părintele, exact în chilia în care șade dânsul acum. Și am venit aici, am vorbit cu părintele și într­un final mi­a zis, mă, tu aici ai chemarea, aici vei fi. Și atunci în inima mea s­a aprins ceva pentru acest munte, o râvnă. Și atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu binecuvântarea părintelui, am ajuns aici. Sunt de 9, 10 ani frate aici. Odată ce ajungi în mănăstire ești deja ca și călugăr. Nu contează, guști din cazan, mănânci din mâncarea mănăstirii. Probabil că va veni și timpul pentru

călugărie. Trebuie să fii călugăr în interiorul tău, să te faci tu călugăr și de acolea vine și călugăria.

Dumnezeu lucrează, să știți. Dumnezeu lucrează prin oameni. Și unde se face voia lui Dumnezeu, acolo vin și oamenii. Și se spune că cel care va fi prigonit, acela este omul lui Dumnezeu. Și oamenii vin că sunt atrași de acest munte minunat și de harul Părintelui Macarie, pe care Dumnezeu I l­a dat. Și eu am trăt foarte multe întâmplări minunate aici. Înainte de a fi izgoniți de la Poiana Mărului părintele a primit semn de la Dumnezeu. Semn pe care ni l­a arătat tuturor( Un alt ucenic al Părintelui Macarie mi­a relatat că părintele le­a spus cu un an înainte de alungarea lor de la Poiana Mărului că în curând “va veni tăvălugul”, ceea ce din păcate s­a și întâmplat).

Aici e taina părintelui: dă iubire la toată lumea Rodica: Nu auzisem de Părintele Macarie. Mergeam la Darvari la biserică.

Venise Părintele Ștefan Nuțescu de la schitul Lacu, cu o icoană micuță a Maicii Domnului tăiată pe față. Am văzut icoana și pe urmă mă obseda. Nu cred că era un vis, era o obsesie: icoana tăiată pe față, icoana tăiată pe față. Și la un moment dat Preasfințitul Ambrozie stătea pe băncuța din curtea mănăstirii. E un episcop simplu, plin de bunătate și smerenie. Stătea pe băncuță și vorbea cu oamenii. Așa făcea el seara, după vecernie, la Darvari. Eu mergeam în fiecare zi acolo. Și a venit părintele Macarie, era duhovnicul meu drag, și cu Ambrozie și am întrebat unde este o icoană tăiată pe față. Toți părinții cu care m­a binecuvântat Domnul au fost Macarie (de la Pasărea,de la Darvari, de la Poiană).

Numai Macarie au fost în viața mea.

Am stat cu părintele Macarie de la Darvari și cu Ambrozie, i­am întrebat de icoana asta, mi­au zis că este una la Dălhăuți. După veo două zile mi­au arătat și poze. Dar pe urmă începusem să visez. Nu era nicăieri intrarea. Eu vedeam o intrare așa mare, cu copaci. În perioada aceea tocmai îmi pierdusem afacerea, eram încolțită de securiști și de Spp­iști care mă amenințau, procese, deci eram în cel mai cumplit moment al vieții mele. Practic pierdusem totul. Și încolțită de ăștia, cam așa eram. Era în februarie 2002. Concepția mea despre viață era durere.

De Prohodul Maicii Domnului, înainte cu o săptămână, am primit de la un prieten o mașină și cu rezervorul plin. Și mi­a adus­o în parcare și i­am zis soțului, hai să mergem acolo unde e icoana tăiată pe față. Ne­am dus acolo pe un drum ocolit, am făcut vreo șapte ore, am urcat pe un drum, începuse să plouă, ne­am certat ca chiorii tot drumul. Că unde mergi tu, făcea soțul meu, după un popă atâta drum? Hai înapoi la Darvari că prinzi prohodul. Nu, trebuie să ajung acolo, trebuie să ajung acolo, trebuie să ajung acolo. Nu știu ce mă atragea. Nu știam cine e părintele Macarie, deci părintele iese din scenă la început. Habar nu aveam cine era. Era o icoană și un drum, nu știu, era o obsesie. Da, era la Poiana Mărului, că am recunoscut obsesia mea cu drumul acela. Dar fără să știu, în ziua în care noi am plecat la drum a apărut articolul în

Formula As. Eu nu am știut asta. L­am văzut după două zile, el era deja acolo.

Articolul era despre Poiana Mărului, despre Părintele Macarie. Sau a doua zi a apărut? Fără ca eu să știu, dar în aceeași perioadă. Și am intrat acolo la Mănăstirea Poiana Mărului­ dragostea mea, așa am numit­o de când am văzut­o. Și era prohodul în mijlocul bisericii, părintele Macarie făcea prohodul. Am rămas într­un colț acolo. Soțul meu nu a vrut să intre în biserică. Ți­am zis, drumul a fost cumplit până acolo. Și a rămas în biserică, s­a terminat slujba, lumea se ducea la miruit, eu nu mai puteam să mă mișc, parcă înțepenisem. Și a venit părintele Macarie și mi­a zis, ce faci aicea?

Pleacă. Vreau să spovedesc. Vreau să vorbesc cu dumneavoastră. Fugi, mă, de­ aicea că sunt obosit și bătrân. Pleacă de aicea. Și am rămas în biserică. Și a venit și m­a luat de mână și m­a dat afară că trebuia să spovedească. Și ne­am rugat de un frate să ne lase să dormim acolo, în curtea mănăstirii, în mașină.

Soțul meu zice, hai acasă, nu putem dormi în mașină. Ba da, trebuie să vorbim cu părintele. Fratele acela s­a îndurat și ne­a cazat într­o chilie vai de mama ei.

Dar era atât de multă pace acolo!

A doua zi dimineața, la cinci, m­am dus la ușa chiliei părintelui în speranța că o să vorbim. Între timp au mai venit oameni. Toată lumea intra la părinte numai eu nu intram. Și­am mâncat toată zmeura de acolo. Căci lângă chilia părintelui era o tufă de zmeură. La un moment dat l­am rugat să mă primească. Și mi­a zis să plec acasă că nu vrea. A trecut o săptămână. Soțul meu zice, hai la popa ăla al nostru departe (vedeți deja era popa ăla al nostru). Tot ce spun eu s­a întâmplat aproape un an de zile. Aproape duminică de duminică mergeam acolo și părintele Macarie nu ne băga în seamă. Toată lumea intra la el, cu toată lumea vorbea, pe noi nu ne băga în seamă. Dar eu continuam să merg, parcă eram halucinată. Mergeam patru ore dus, patru ore întors ca să nu mă bage nimeni în seamă. Nu știu de ce mergeam.

A trecut timpul. Între timp, soțul meu s­a apropiat de frați. De oricine, dar nu de părintele. A, la vreo câteva luni l­am cunoscut pe părintele Valerie. Mă chinuiam să deschid ușa de la biserica veche, smuceam de ea. Biserica veche avea o încuietoare veche de o sută de ani sau de câți ani era făcută. Nu puteam să o deschid. Foarte greu se deschidea. Și a venit părintele cântând pe alee Ușa milostivirii deshide­ne­o, nouă, Născătoare de Dumnezeu. Și ușa s­a deschis pur și simplu. N­am înțeles mare lucru din ce s­a întâmplat atunci. Pe urmă am înțeles. A trecut timpul, răceala era aceeași. Mergeam și cu copilul nostru acolo. Și la un moment dat, tot la hramul Adormirii Maicii Domnului­ totul era legat de Maica Domnului­ și părintele mi­a spus, dacă mai vreți să vă primesc aici vreodată trebuie să vă cununați religios. Noi eram cununați la sfat de 29 de ani dar nu eram la biserică. Nu i­a spus nimeni că nu suntem cununați. Dacă nu ne băga în seamă, cine să­i spună? Avea niște priviri spre noi! Eram negri de supărare, eram după o durere. Ajungeam acasă și eram hărțuiți și chinuiți. Viața noastră era un iad. Copilul nostru era clasa a douăsprezecea, trebuia să dea la facultate, nu avea bani, nu avea nimic. Un iad. E altă carte povestea asta. I­am spus că și eu mă spovedesc și duhovnicul meu îmi spune și nu avem bani, nu

avem biserică, nu avem nași nu avem nimic, nu se poate. A, v­o dau pe soră­ mea nașă, pe Milea naș că e cumnatul meu și duminică vă cununați și duminică vă dau dar de nuntă.

Nu știu ce s­a întâmplat. Cert e că noi am ajuns joi acasă, ne­am dus să ne cununăm cu hainele în portbagajul mașinii, ca să ne schimbăm la MacDonalds. A sunat părintele Milea, pe care îl văzusem la Poiana Mărului și ne­a zis să venim la liturghie. Am plecat cu copilul nostru, na, copil mare, intrase la finanțe­ bănci al treilea pe listă, fără meditații, înconjurat de securitate, SRI și cu body­guard­ul la școală, că era amenințat tot timpul. Dar era mâna părintelui. Părintele nu ne băga în seamă, dar ne ținea ca în puf. Dar aveam nevoie să mă întorc la părintele Macarie ca să pot să rezist, să respir în toată durerea asta. Și asta e cea mai mare minune pe care a făcut­o Dumnezeu cu mine prin părintele Macarie, că nu am ajuns într­un spital de nebuni, nu m­am dat cu capul de pereți, n­am disperat. Râdea și spunea mereu, vezi, le­ai pierdut pe toate dar le­ai câștigat pe ale Domnului. Eu m­am dus acolo și aveam gândul că dacă se roagă părintele pot să­mi recuperez niște bani. Banii nu mi i­am recuperat nici acum, o să­i recuperez. Dar am câștigat o dragoste imensă. Că mulți îmi spun, de ce te duci, mă, la ăla că se roagă de ani de zile pentru tine și banii nu ți i­ai scos.

Acum cinci luni mi­am pierdut și casa dar nu contează. Dragostea părintelui e mai mult decât orice cont din bancă. Și aici devine povestea interesantă. Și ne­ am dus și ne­am cununat. A fost o nuntă cum nu știu câți o să aibă parte. Cu patru preoți și doar noi. Nu am avut invitați că... M­am dus cu nașa, cu sora părintelui și mi­au făcut lumânările de nuntă în piață. Eu am crezut că o să mâncăm la Mac, sincer, dar am mâncat la nașa acasă care a făcut o masă pe cinste. Și de­acuma începe povestea, de fapt, o taină. Și partea care este minune. Și părintele a făcut zeci de minuni, dar ca a mea nu a fost niciuna. Și am să ți­o spun. S­a terminat cununia și am plecat cum a spus părintele la el după nuntă.

Eram cu geantă frigorifică, cu tortul și făcusem noaptea sărmăluțe. Și ne­am dus la părintele și ne­a îmbrățișat pe amândoi și a zis, de acum sunteți copiii mei. Era alt părinte. De acum sunteți copiii mei. Ne­a dat bani, cadou de nuntă și de atunci a început iubirea pe față. Soțul meu nu se spovedise până atunci. Duhovnicul lui e părintele Valerie. Că nu ne­a dat voie să ne cununăm fără să fim spovediți. El mă ducea pe mine dar nu intra în biserică. Dar părintele nu ne­a zis niciodată: țineți post, intrați în biserică. Nu, el a fost exemplu. Știi, când eram mică voiam să fiu ca manechinele, știi, ca aia de la televizor, cu picioare lungi, cu rochiță nu știu de care. Din 2002 am vrut să fiu așa, un pic cum e părintele Macarie. Cred că la maturitate vrem să avem bunătatea lor. Și eram ca o maimuță, imitam, cam așa eram. Și de atunci am devenit copiii lui. Spunea la toată lumea: ei sunt copiii mei de la București, așa ne recomanda. Deci sătea de vorbă cu noi, nu pot să spun cum era. Îmi aduc aminte că înainte de asta făcusem un tort. Am stat și mi­am stors creierii cum să fac cel mai bun tort din lume și l­am făcut în rugăciune și I l­ am dus și l­am întrebat a doua zi dacă i­a plăcut tortul. Și mi­a spus, nu știu, întreabă purcica că ea l­a mâncat.

După cununie s­a schimbat totul. S­a schimbat viața noastră. Stăteam acolo câte două zile. Îmi spunea că m­am făcut cucoană de Bisoca că mi­a dat apartament. Apartamentul era o chilie insalubră în care se plimbau șoriceii iarna, cu un pat vai de mama lui, dar era cel mai mare dar pe care l­am primit în viața mea. Eu, în mândria mea mă gândeam, Doamne, cu ce am greșit, de ce am ajuns aici? Părintele m­a învățat să mă rog. Părintele Valerie avea o vorbă: la Poiană te rogi fără să te rogi. Nu, părintele Macarie m­a învățat să mă rog și mi­a spus, o să te pun acum să faci cel mai dureros lucru: să vezi unde ai greșit, să te lupți să­ți vezi păcatul adică să trec prin moarte că abia atunci vine renașterea. Și o să vezi că ai orgolii foarte multe, că ai mândrie foarte multă, că nu ești așa cum vrei tu să fii. Trebuie să te lupți tu și cu gândurile tale să vezi adevărul din tine.

Să vezi că ce trăiești acum sunt consecințele faptelor tale. Să nu mai zici, de ce, Doamne? O să vezi de ce. Acum știu, am greșit și toate sunt din mândrie, s­au întâmplat și din lăcomie și din alte dorințe, inversasem scara de valori.

Inversasem ordinea lucrurilor. Dar părintele m­a lăsat să descopăr singură asta cu blândețe și cu foarte multă dragoste. Și pentru dragostea lui veneau căprioarele și fătau acolo. Și noaptea le ajuta la biserica mică. Veneau veverițele. Fiind acolo, na, în munte veneau șoriceii și le spunea, fugiți că acum slujesc. Și șoriceii fugeau din altar. Era o prispă, îi ziceam noi casa lui Vlahuță, și acolo le aduna special nuci la veverițe, le făcea provizii să aibă. Le punea pâine la căprioare. Totul în taină. Eu, ca o nemernică, îl pândeam. Ieșeam noaptea și îl pândeam pur și simplu. De multe ori mă prindea, mă certa, îmi spunea să fug. Îl pândeam. Nu mă duceam să vorbesc acolo. Aici apare un paradox, vezi, nu mă duceam să­i spun ce să fac, cum să fac. Eu nu vorbeam. Aveam nevoie să îl văd pur și simplu. Și ei au trăit acolo lucruri... La 1 al fiecărei luni cobora părintele Valerie de pe munte și eu am prins un 1 ianuarie, am stat de revelion practic, și părintelui Valerie a trebuit să îi dăm cu bățul în el ca să­i spargem gheața ca să putem să­l dezbrăcăm. Pentru că el a coborât muntele cu zăpadă până la gât, l­a prins ploaia și a înghețat. Deci ei au trăit niște vremuri îngrozitoare acolo, cu frig și cu zăpezi cumplite, pe care nu le spuneau la nimeni. Am dat cu bățul în el, i­am spart dulama, a intrat în biserică și a slujit. Ei nu s­au plâns niciodată, luau totul așa cum vine. Și nu exista sunt obosit, n­am timp. El, dacă venea cineva și era negru la suflet, el spunea așa, că și cu un criminal și cu cel mai mare răufăcător trebuie să ai încrede pentru că dacă îi dai încredere el o să vrea să­ți arate noblețea sufletului lui. Celui mai mare ticălos să îi dai încredere.

Vezi, că în iubirea sa părintele Macarie e ca soarele. Soarele dă tuturor căldură. Dacă nu îți pui pălărie poți să te arzi. Așa și părintele Macarie, a dat la toți iubire, nu numai mie. Mulți m­au invidiat: ești protejata părintelui Macarie. Nu, iubirea pe care mi­a dat­o mie a dat­o la toți. Dar ei s­au ars, n­au știut ce să facă cu ea, i­a copleșit. Era atât de puternică, îi copleșea. Ca soarele. Au făcut insolație de la ea și au fugit, nu au mai venit. La toți ăia de la episcopie le­a dat aceeași iubire pe care mi­o dădea și mie. Dar ei s­au îndobitocit de atâta iubire, nu au putut să rabde, sunt oameni care au inima închisă ca piatra de râu, știi,

trece apa, trece apa ea nu se mai deschide. Aici e taina părintelui: dă iubire la toată lumea. Mulți se supără, dispar sau îi copleșește iubirea și rămân acolo.

Sunt oameni care vin de mulți ani, ca mine, cu aceeași dragoste, cu aceleași necazuri, cu aceleași neîmpliniri, cu aceleași probleme și griji pe care le are toată lumea. Adică nu te duci la Părintele Macarie, se roagă și mâine ai vilă și piscină și ești Făt Frumos din lacrimă. Nu există așa ceva. Dar face acolo o lucrare. Mi­a schimbat viața, viața mea, a familiei mele. El spunea să nu mă ridic de la rugăciune pentru copilul meu. Să îi mulțumesc Maicii Domnului pentru tot ce a făcut pentru copilul meu. Copilul meu acum este însurat, este bine, are tot ce îi trebuie. Că mă duceam la el și­i spuneam, uite, m­am rugat și nu m­a ajutat Dumnezeu. Mai aveam și eu momentele mele de deznădejde. N­are nimica, știi cum să zici? Să zici așa: “n­are nimic că nu m­ai ajutat, Doamne, că o să mă ajuți când vrei tu”. Că m­ai ajutat atât de mult până acuma! Niciodată nu mă lăsa să cad. Mă ținea pur și simplu, nu mă lăsa. Am făcut boacăne, l­am supărat rău, am fost pedepsită, nu mă lăsa să mă duc acolo luni de zile. Am greșit, mă pedepsea. Nu știu, era dragostea. Dragostea era ca soarele, știi?

Am scris în ziar ceva când a plecat. Părintele Macarie și Poiana sunt unul și același, nu se pot despărți. Părintele Macarie a spus că el vrea să­i slujească Domnului și el poate să­i slujească și pe malul lacului și în peșteră și la Muntioru, oriunde. Să nu mai plângem noi după Poiană că nu trebuie să plângem. Nu este așa. Pașii lui, urmele lui, mirosul lui, totul a rămas acolo. Nu putem să mai mergem acolo. Adică n­avem cum să nu facem asocierea pentru că tot ce e acolo are parcă amprenta din duhul lui. Respectă trecutul mănăstirii. Respectă măicuțele care au viețuit acolo. Multe au fost aduse, prohodite și înmormântate în cimitirul bisericii mici. La toate le­a făcut parastase. Îmi aduc aminte că în perioada în care aveam mașină mergeam la Mănăstirea Viforâta. Era o măicuță cam sclerozată săraca, o băbuță de 100 de ani. Dar era feblețea părintelui. Părintele îi trimtea bani și pachete. Eu 7 ani am dus pachete până a murit maica aia. Sau unei alte maici i­am făcut priveghere noaptea. Ele sunt înmormântate acolo. Părintele un an de zile le­a dat de pomană și case și paturi la săraci. A copt cu mâinile lui colaci. Pentru că el are o vorbă: cel mai important lucru pe lume este iubirea. Și eu îl certam, de exemplu, pentru că el face de mâncare la toată obștea. Obștea după ce termină de mâncat se ridică de la masă, fac rugăciunea, și părintele spală vasele după toți. Și eu îl certam: de ce faceți așa? Lasă, să­i odihnesc. Nu există! Ca în obște, na, sunt copiii lui dar unul mânâncă pilaf, celălalt mânâncă cartofi. Stă și face cartofi că ăla nu mănâncă pilaf. Ăsta e părintele. Se jertfește pentru toată lumea. Stă nemâncat până la 5, 6. Și, uite, să îți dau un exemplu de jertfă. După ce ne­am cununat, normal, la câteva luni de zile am primit dezlegare la împărtășit. Și eram bucuroasă și l­am sunat și i­am zis, părinte mă împărtășesc. Când? Mâine. A, nu mă nănaco, mă, nu se ia așa împărtășania, că nu e ciorbă. Și m­am dus acolo, 2 zile cu post aspru. A doua zi era tot o sărbătoare a Maicii Domnului, Nașterea. Și m­am dus acolo și m­a împărtășit. Două zile am stat sub supravegherea lui. Era praznic împărătesc, m­am dus să mănânc ce aveau ei acolo, brânzică, lapte

toată obștea mânca brânzică. Părintele mânca pâine cu roșii. Și m­am repezit în brânză. Ce faci? Mănânc brânză. Păi, cum să mănânci brânză, că te­ai împărtășit. E praznic, scrie în calendar. Nu, noi doi mâncăm roșii cu pâine. Eu pentru că te­am împărtășit pe tine, tu pentru că ai primit împărtășania. Ăsta era părintele. Și nu făcea numai cu mine așa. Sunt foarte sigură. Făcea cu toți, dar ți­ am zis că mulți nu au primit iubirea. Era inima lor închisă. Cred că în inima mea, de fapt, a dat cu ciocanul și a spart piatra. Că și a mea era tot de piatră. Eram o ticăloasă. Și cred că în anul ăla, când nu ne băga în seamă, cred că el cioplea la inimă de fapt. Și a deschis­o atât de tare încât a încăput toată iubirea lui acolo. N­am văzut­o ca pe o probă, cred că tot din mândrie și din orgoliu m­am dus. Mă, dar ce am eu? Chiar nu vrea, chiar nu vrea? Tot mândria a fost, să știi, nu cred că altceva. Era harul părintelui care lucra, dar cred că era și mândria. Dar ce are cu mine? Erau toate babele, toate țigăncile cu 7 copii, ieșeau cu brațele pline, că de acolo lumea pleacă cu mălai, cu ulei, cu făină,cu tot ce vor ei, că așa e părintele.

Tot timpul spune să ai înțelegere față de neputința omenească.

Pe urmă relația s­a “încălzit”. A făcut biserica de la Bisocuța . Atunci am crezut că mor. La biserica de la Bisocuța doar știam cât s­a chinuit. Și doar știam cum mergeam 7 km întregi pe jos să ducă mâncare la muncitori, și doar știam cum a vândut văcuța că nu a avut bani de clopot. Și el nu cere niciodată la nimeni nimic. N­ai să­l auzi . El toate și le­a făcut din banii lui, din pomeni. A făcut biserica din Bisocuța și eram mândră tare că era sfințirea. Tot o văzusem cum s­ a clădit, cum s­a chinuit. Mândru tare ești când vezi, chiar dacă era numai meritul părintelui. Și m­am îmbrăcat frumos, am plecat la ora 4 dimneața din București și am comandat un coș de flori de la Iris de n­a văzut lumea. Am cerut bani la toate prietenele mele. Am avut și prieteni până în 2002, dar aveam ce meritam, de fapt. Pe urmă mi­a trimis Dumnezeu prieteni. Toți prietenii mei de acum sunt un dar de la Dumnezeu. Și am cerut la toți și am făcut cel mai frumos coș de flori.

Când m­am dus acolo: șoc! Nu era părintele Macarie, el, care o făcuse! Și m­am dus repede acolo disperată. Nu se dăduse binecuvântarea de liturghie. Lume multă, multă. Toate muierile din zona aia, din munții ăia, că se trecea prin altar.

Lume multă, cred că erau 500 de oameni. Și eu disperată am ajuns cu noaptea în cap. Abia veniseră ierarhii de la Buzău. M­am dus cu coșul. Unde este părintele Macarie? Nu a vrut să vină. Dar el a făcut biserica, unde e? Să mă bată popii pe acolo că de ce întreb de el? Au vrut să­mi ia coșul de flori că să dau florile părintelui. Zic, Doamne, dar am dat la Iris o groază de bani, cum să­i dau ăstuia florile mele? Am stat ce am stat, a dat binecuvântare. Deci nu mi­a venit să cred. Lumea deja se agita în jurul meu. Eu, îmbrăcată cu cele mai frumoase haine din șifonier, îl voiam pe Părintele Macarie să îl văd slujind. Și lumea deja începuse: nu­i părintele, nu­i părintele. În momentul în care a anunțat cineva că nu vine părintele dealul de la Bicosuța până la Poiană a fost plin de oameni care mergeau în cârd. Am invadat biserica la Poiana Mărului. Au rămas peoții la Bisocuța cu cine a rămas, cu două babe. Și ne­am dus acolo și părintele nu ne­a spus adevărul. Mie mi­a fost foarte rău în ziua aia, mă durea capul îngrozitor,

probabil îi agitasem și pe popii ăia. Nu era bine ce am făcut, știu. Și părintele nu ne­a spus adevărul. A spus că cine vrei să slujească aici? Dar nu era adevărat, că părintele Valerie coborâse special de pe munte să slujească. Dar nu a vrut să ne spună adevărul, pe urmă am aflat noi dar am aflat tot de la preoții ăia care îl bârfeau că Macarie e așa, e așa, că e nu știu cum. Și el cu fratele lui, primar de Bisoca, au făcut cu mâinile lor biserica aia. Dar nici primarul, fratele lui, nu a fost invitat. Mulți au spus că sunt o cloacă în familie cu părintele Milea și cu primarul dar nici 100 de oameni nu fac ce face părintele Milea și cu aurolacii lui și cu părintele. A făcut 7 biserici fără banii virați în conturi sau banii dați pentru biserici.

Crede­mă, am fost de față și am stat acolo cu zilele. Nu a cerut la nimeni niciodată niciun leu. Și­a vândut văcuța, au muncit cu toții.

Să îți spun cea mai frumoasă proorocire. Nu știu dacă ți­o va îngădui să o vezi. Că cea mai frumoasă proorocire se vede cu ochiul liber. Părintele face întotdeauna în postul Paștelui parastase, le spune el. Și face 70 de colive, pomenește viii și morțiii și noi ducem câte un pic de zahăr și ce trebuie să pună în colivă. Să avem fiecare acolo o colivă și la sfârșit se face pananghia, ridicăm pananghia. Dar el cu mâinile lui trebuie să facă alea 70 de colive. Cu un an înainte să fie mutat la Muntioru a primit semn de la Domnul. Ne­a anunțat pe toți că umează tăvălugul, dar noi nu l­am crezut și atunci îi era teamă că o să încurce lumea. Și se gândea, ce fac eu cu colivele?. Era pe 30 ianuarie, de Sfinții Trei Ierarhi. Eram acolo și părintele deja nu mai voia să facă colive. Veneau babele, părinte, am adus pentru colivă. Nu mai fac, nu mai fac. Părea foarte hotărât și plecau oamenii plângând că noi avem mare încredere în rugăciunile alea. Plecau oamenii plângând. Și părintele s­a pus la rugăciune și a zis, Doamne, Doamne, eu nu vreau să mâhnesc pe nimeni. Sunt prea bătrân, nu mai pot să fac. E frig, e ger. Dacă mă mută de aici, eu ce fac cu colivele, le fac pe drum, unde le fac? Ce fac cu oamenii? Eu îmi țin făgăduința. Că până la Înălțare le face. 70 de colive, le începe în ianuarie. Le face lunea, miercurea și vinerea, sâmbăta ridică pananghia. Și a anunțat pe toată lumea că nu mai face. Și noaptea s­a rugat la Maica Domnului, și­a cerut iertare că face asta, că îl doare foarte tare să mâhnească pe oricine: și cățelul și purcelul și omul și episcopul și ministrul. Nu­i place să mâhnească. Și s­a rugat foarte tare să­l ierte și să­i dea un semn dacă greșește. Eu eram acolo. A doua zi dimineață ne­am trezit cu toții și pe mâna dreaptă scria: AUR. Era ca un norișor alb. Scrie și acum. L­am frecat cu Tix, l­am frecat cu Axion, l­am frecat cu tot. Numai cu șmirghel nu l­am dat pe bietul părinte, i­am făcut rană pe mână. Ăla a fost semnul că are mâini de aur, să le facă. În 2006 s­a întâmplat. Și a zis că nu știe ce s­a întâmplat, că el s­a rugat la Dumnezeu să îl ierte și că dacă greșește să îi dea un semn. Și pe urmă a anunțat pe toată lumea că face colivele și parastasele. Am rămas și de Paști acolo. Cea mai mare proorocie vis­a­vis de el a fost.

Sus pe Muntioru nu prea erau flori. De când a venit părintele sunt flori.

Părintele Macarie a fost mutat pe munte și părintele Valerie a rămas cântăreț în strană la Poiana Mărului. Părintele Dionisie, care a venit, slujea și părintele Valerie era în strană. Părintele Valerie s­a îmbolnăvit foarte rău atunci. A fost dus

de urgență în spital, în Buzău și a rămas fratele Constantin și cu fratele Niculae, atâta, doar ei doi erau la Poiană. Era de Sfântul Ilie. Părintele Macarie era pe munte. Nu s­a ținut liturghie că nu a fost preot. Noi ne­am dus întâi la Poiană că acolo era sufletul nostru. Am făcut cu toții paraclisul Sfântului Ilie. Dar toată lumea s­a rugat. Și i­a cerut Domnului să îi dea putere să rabde că îi era greu așa, că nu mai e paraclisul lui. Și semnul a fost că toată poiana de la Muntioru s­ a umplut de bujori galbeni. Tot, tot, tot. Sunt și fotografii. Chiar o să le pun pe internet să vadă toată lumea minunea. Acolo nu erau bujorii ăia galbeni, pur și simplu au apărut. Au început din nou să vină animalele sălbatice, căprioarele lui, până și vulpea. Toate animalele care erau la Poiană au venit sus pe munte.

Mărturie sunt cocoșii pe care îi mănâncă vulpea și așa mai departe. Vin iarăși căprioarele. La Poiana toată lumea a văzut căprioarele. Erau blânde, veneau la părintele care le dădea pâine din mână. Părintele nu vrea să spună multe lucruri.

Dar ele fătau acolo și părintele le îngrijea. Toți au venit după părintele. El a fugit de lume și lumea a venit după el, cam asta s­a întâmplat.

Să­ți spun și altă proorocire foarte haioasă și foarte dureroasă în același timp. Obștea acolo este foarte închegată. Ei sunt frați de mănăstire. Este foarte riscant să îi facă călugări, probabil sunt călugăriți în taină, zic ceilalți preoți, e riscant pentru că intră sub legea ascultării și pot fi zvârliți de acolo. Și îi împrăștie și în momentul în care îi împrăștie pe călugări știm toți ce se întâmplă. Pentru că a făcut asta și de aia părintelui i­a fost teamă să­i călugărească.

Era un frate, Ion, un romantic, un sensibil. Scria poezii. Am poeziile lui.

Mare evlavie avea la Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului. Nouă ne era drag așa. El în fiecare dimineață aduna ghiocei sau ce flori erau și le punea la Maica Domnului. Deschidea primul biserica. Nu prea vorbea. Sculpta cruci și făcea lumânări. Nu prea vorbea, era mai tăcut așa, dar nouă ne era drag. Cei de la episcopie l­au luat și a zis că vrea să­l facă preot la Ciolanu. Părintele Macarie nu a fost de acord, dar nu poți să te opui, să treci peste episcop. Și i­a spus atunci, mă, nu îl lua, nu îl lua de la mine, lasă­l să se mai maturizeze. Eram la Poiană și el făcea lumânări. Dar n­a putut să facă lumânări pentru că trebuia să culeagă mere că era sezonul de cules mere. Eu eram în bucătărie. Era părintele Macarie, părintele Valerie și fratele Crin și la un moment dat a trecut Ion cu fânul, da, era perioada fânului, nu a merelor și a trecut cu sacul cu fân. Și i­a zis, părinte, nu mai fac lumânări, nu am timp că sunt la coasă. Și părintele a zis, Crin, du­te tu tată și fă lumânări. Dar de ce, că e treaba lui Ion? Mă, Ion acum o să plece în Spania la căpșuni, cine o să facă lumânările? Noi am râs că ce glumă face părintele. Ion a ajuns în Spania la căpșuni, după ani de zile. Călugărul a ajuns în Spania. Pentru că l­a luat de acolo, i­a promis că îl face preot, l­a dus la Ciolanu, de la Ciolanu l­a mutat într­o altă mănăstire, s­a tulburat la cap, s­a lăsat de călugărie, s­a ales praful de viața lui. Atunci cum să­i mai faci pe ceilalți călugări? Dar noi știm sigur de la mama lui, care a venit plângând la Poiană, că a ajuns în Spania la căpșuni. Cine ar fi crezut așa ceva? Adică proorocești ceva, că se desparte, că face un copil, dar călugărul e al lui, e copilul lui. Așa spunea, e copilul lui. Și el trăia durerile astea. Noi am luat­o toți de glumă. Dar el nu ne­a

spus că așa o să fie! Știi, noi bârfim că așa e natura noastră. Se mai ducea cineva la părintele și îi spunea: părinte, nu mai vin aicea că fratele nu știu care se uită urât la mine sau nu mă bagă în seamă sau nu știu ce. Părintele avea o vorbă: când iubesc pe cineva îl iubesc cu tot ce are. Îl iubești pe el, iubești și obștea cu cățelul și văcuța. N­aveai nicio șansă să bârfești pe nimeni. Și când a fost cu mutarea lui noi mai bârfeam pe mai­marii că ce nedreptate au făcut și altele, părintele ne certa mereu, spunea că Domnul și numai Domnul este judecătorul, iar noi trebuie să ne vedem de răutățile noastre, nu de răutățile altora. Ne învăța că trebuie să ne rugăm mereu pentru ei ca să nu ajungem ca ei și că nu putem obține o bucată de aur dintr­o căpiță de fân. Spunea că suntem critici cu ceilalți pentru că suntem dezamăgiți de noi și încercăm cumva să mascăm asta. Deci n­aveai nicio șansă.

A fost acuzat, asta ne­a durut cel mai tare, că el ne­a instigat la răscoală. Ori el ne spunea, mă, potoliți­vă cu nu vă mai primesc aicea. Mă, nu e bine ce faceți.

Mă, n­aveți voie cu un episcop să faceți așa ceva. Adică eu cu fetele ne­am dus, de exemplu, ne­am bătut cu preoții pentru că a venit unul Ionescu, consilier, purtător de cuvânt, sunt poze, mărturii multe, care și­a înfipt minile în hainele lui Violeta și i­a smuls aparatul. Deci ăștia erau consilierii. Consilierii ne înjurau, ne scuipau și noi stăteam acolo. Ne­am dus la episcopie îmbrăcate în bluze albe. E filmulet pe Prima. Am dat un interviu. În bluze albe și cu flori. Și ne­am rugat doar să ni­l lase pe părintele Macarie. Noi nu ne­am dus niciodată cu scandal aoclo. Ne­am dus să le spunem, lăsa­ți­ne părintele. N­am înțeles niciodată de ce l­a alungat. A zis că să înflorească Poiana Mărului. Ce să înflorească, acum pe bune? I­am promis că punem flori, că zugrăvim chiliile. Acum, după ce iese cartea asta, îmi doresc din nou să mergem la episcopie. Că s­a atins obiectivul, a înflorit Poiana Mărului. Ori, Poiana Mărului e moartă. Nu mai are nici văcuțe, nici căprioare, nici nimic, doar 2 maici care trag să moară. Deci practic asta s­a obținut: a murit Poiana Mărului. Nu zic, o fi Dionisie, or fi măicuțele, na, nu vorbim cu păcat acum. Poți să știi ce duh e acolo, de cazi pe spate? Dar biserica e goală. Noi eram sute. Acum sunt doi speriați. Să le ajute Cuviosul Vasile să­i lumineze și pe ei cum l­a luminat pe părintele noastru.

Este ca la doctor. Vezi cabinetul meu era cel mai tare din parcare. Lumea nu venea la numele cabinetului. Venea la doctori, care erau cei mai buni. Tu când intri într­un birou de avocatură nu te duci că este biroul pe Magheru. Tu te duci la avocatul X. Așa și aici, mergem la om, nu mergem la loc. Ce să caut la locul ăla? Și cățelul și pisicile le­a alungat. Nu mai e nimic. Nu mai e ceva­ul, nu mai e aerul. Nu mai e șarmul. Părintele e glumeț, are simțul umorului, face glume cu noi, nu e trist și mohorât. Îmi aduc aminte că am fost odată cu băiatul meu și băiatul meu i­a spus, părinte, de ce Cuviosul e atât de trist, atât de trist în icoană? Mă, nănacule, se roagă, nu e trist. Dar dumneavoastră sunteți vesel. E, vino în biserică să vezi cum sunt. În chilia lui e vesel dar când intră în biserică s­a terminat. Adică nu mai e el, e altcineva. Vezi, părintele nu are nevoie de nimic. Dar să vezi, la hramuri, femei de 80 de ani cu un scaun sau cu câte un covor în spate urcă cu ele 4 km.

Și le întrebi, unde vă duceți? La părinte. Ce faceți cu covorul? Îl dăm părintelui să aibă de toate. Femeile din zonă stau și tricotează pulovere, ciorapi. Adică părintele Valerie, când cânta în strană au venit babele și au zis, noi dăm foc la Poiană dacă pleci de aicea. Noi te­am ținut în seminar și în școală. Și­am făcut ciorapi și vestă. Unde stai și speli vasele și cânți? Deci babele l­au luat pe părintele Valerie cu forța. Nu poți să te pui cu femeile că sunt înrăite, e preotul lor. El nu spovedea că nu avea cum. Trebuia să spargă lemne că preotul cel nou era de București. Pe bune, taică­su contabil la Patriarhie. E crescut într­un mediu, nu poți să te duci preot de București unde e zăpada de trei metri. E greu.

Sunt lucruri care se potrivesc și care nu se potrivesc.

Să îți mai dau alt exemplu de bunătate. Un exemplu extraordinar de bunătate. Când apăreau în presă toate astea, la un moment dat a venit la el Valentin Muscă, un ziarist de prin zonă. A scris mizerabil despre el. Eu i­am dat un drept la replică atunci. Și m­am dus la părintele și i­am zis, știu că nu o să vă placă dar eu scriu asta la ziare, să știe toată lumea adevărul. Lasă, mă, să scrie ce vrea el că uite mâine îl pomenesc la proscomidie că are un necaz mare, îl paște, dar eu o să mă rog și o să fac priveghere pentru el, o să treacă prin necazul ăla. Nu m­a lăsat să public nimic, am aici articolul pe care l­am scris.

Atunci s­a supărat pe mine. Mi­a spus că atâția ani a tot încercat să schimbe ceva în mine și eu încă mai am răutăți. Să nu mai înfrunt pe nimeni cu nimic. Noi trebuie să răbdăm jignirile că ne sunt de folos. Lauda să n­o răbdăm că duce la mândrie. “Acolo unde nu este pace și iertare nu este Dumnezeu”, așa zicea părintele. Și îmi repeta la nesfârșit ori de câte ori îl supăram să mă rog așa: “Trimite­mi, Tu, Doamne, iubirea că eu nu o am”. Eu ani de zile am trădat iubirea și acum mă lupt cu disprețul pentru mine ori de câte ori îmi văd păcatul.

Nu se răspunde la rău, zicea părintele, niciodată cu rău, numai cu bine.

Muscă ăla nu știe ce a făcut părintele pentru el. Nici nu îi dă prin cap că l­a salvat prin postul și rugăciunea lui de la un necaz. Părintele nu o să spună niciodată ce a făcut pentru unul și pentru altul care l­au făcut zob. Pe el nu­l interesează. Nu­l interesează părerea oamenilor. Cam asta e. Pe soțul meu părintele l­a dus de mână și I l­a arătat pe Dumnezeu fără niciun cuvânt. Părintele nu spune cuvinte.

Dacă tu te duci acum și îi spui, părinte, vreau să îmi vorbiți de Dumnezeu nu știe. Știe să vorbească cu Dumnezeu. Nu e teolog. E altceva. E un călugăr simplu. Te duci și nu ai nevoie să vorbești cu el. Sunt mulți oameni care se duc din interes, la ghicit. Nu ține, nici nu vorbește cu ei. El și­ar dori foarte tare să se ducă acolo oamenii la slujbă și ăia care au un necaz să îi ceară un sfat. Părintele oricum îi vede pe toți în biserică și el se roagă pentru toți care sunt acolo. Părintele nu are nevoie de cuvinte. Te duci la el, el știe de ce te­ai dus. Cuvintele alea sunt o pierdere de timp, noi batem câmpii.

Am mai cunoscut aceeași iubire și la părintele Justin Pârvu. M­am dus acolo. Am ajuns foarte greu, cu microbuzul ăla de noapte, cu rata, cu autostopul, am făcut vreo 9 ore și ceva. Îmi era foarte frig și i­am dus o carte editată de părintele Milea în care erau pozate căprioare. Și eram cu Ofelia. M­am așezat la picioarele părintelui, am stat 10 minute în chilie, și părintele Justin în timpul ăsta

nu a făcut decât să mângăie căprioara și să spună, săraca, e slabă, I se văd coastele. Mângâia căprioara și spunea, uite, iarba e grasă aicea. Și dădea paginile revistei. Știi, eu m­am dus cu probleme, aveam listuță de întrebări. Eu cu listuța să îi pun înrebări. N­am mai putut să scot listuța din buzunar pentru că n­a mai fost timp, în alea 10 minute dădea paginile și numai de căprioară a vorbit. Înțelegi, eu eram aparent nimeni acolo. Tot răsfoia revista și am plecat. Am mai făcut nu știu câte ore la întors și am vorbit cu tata. Și m­a întrebat, cum a fost? A, era procesul meu în floare. Eram în proces, tot cu tribunale. Ce ți­a­ zis părintele? Mă, nu știu, că a mângâiat căprioara dintr­o revistă. Cică, dar tu te­ai dus 9 ore dus, 9 ore întors ca să stai cu un popă să mângâie o căprioară? Da. Crede­mă, am rezistat la toate necazurile care au urmat, aveam căprioara în minte, știi? Eu nu mă duc la mulți preoți. La singurul timp și singurii bani pe care îi am mă duc ca teleghidată la părintele Macarie. Știi, așa cum merge troleibuzul pe șine, așa mă duc eu. Parcă șinele sunt Muntioru. Nu zic că sunt și alte locuri și părintele Macarie e cel mai cel mai. Dar mie îmi ajunge părintele Macarie.

Părintele Macarie îmi dă tot ce am nevoie. La părintele Justin am mai fost și la Maica Paisia. Astea sunt exemple pe care ți le dau din care să înțelegi că deși nu vorbești cu ei te țin într­o stare foarte bună, sufletească, fără cuvinte sau atunci când este la pământ simți așa o bucurie în suflet care cu certitudine vine din rugăciunea lor pentru noi. Maica Paisia mi­a spus, în timp ce băteam câmpii cu problemele mele, că mă evacuează ăla din casă, că face, că drege, ea îmi spune, știi? Te iubesc. Deci o lună am adormit numai cu glasul ăla în urechi. Știi, te iubesc. Atât.

Violeta: Părintele Macarie nu este omul cuvintelor, el este omul trăirilor. În slujbă este luminos și îi simți rugăciunea. Când te întâlnești cu părintele, parcă vede prin tine, el știe încă dinainte de a fi tu în fața lui care sunt frământările tale iar dacă ai parte să­l întâlnești în momentele lui de bucurie, vei constata că te afli în fața unui suflet de copil, vesel, bucuros, zburdalnic. Da, l­am văzut culegând bucuros ghiocei, plante medicinale sau ghebe, emoționându­se ca un copil când ucenicii săi îi cântau de ziua lui de naștere, sau în mulțimea de oameni, împărțind banane și gogoși la hramuri. Nu am văzut pe nimeni să plece de la părinte fără ca acesta să­i dea un mic dar, alimente, fructe, flori sau bunătăți făcute chiar de el.

L­am văzut și în momente mai triste, în care el și­a pus într­o Dacia papuc ce avea mai de preț ­ adică obștea­ și și ­a lăsat cu durere în suflet o mare iubire­ adică Mănăstirea de la Poiana Mărului. Și asta, fără prea multe cuvinte…

Cum ți se schimbă viața după întâlnirea cu acest om atât de iubit de Hristos? Printr­o simplă binecuvântare, fără prea multe cuvinte.

Nu de puține ori s­a întâmplat ca oameni care fuseseră trecuți pe pomelnic și care nu aveau nicio legătură cu biserica (aș spune că erau chiar atei), sau cu părintele Macarie, să își dorească foarte tare să meargă la mănăstire, să­l întâlnească. Pe mulți dintre aceștia îi poți întâlni acum la slujbele de duminică sau la hramuri.

Puterea pe care care ți­o dă părintele Macarie nu se poate descrie în cuvinte. Lucrurile se schimbă în viața ta chiar… fără prea multe cuvinte.

Simți că harul pe care îl are părintele Macarie se revarsă și asupra vieții tale discret și lin. Apreciezi ceea ce înainte de a­l cunoaște pe părintele nici măcar prin cap nu îți trecea: că fără să­l ai Hristos în inima ta în fiecare clipă, nu poți face nimic folositor sufletului tău, că bucuriile mici ne fac viața mai frumoasă, că nu trebuie să ne pierdem sufletul de copil, că numai trăind în comuniune unii cu ceilalți suntem cu adevărat fericiți. Am simțit ajutorul părintelui Macarie de nenumărate ori în viața mea si nu pot uita, de pildă, cum doar cu binecuvântarea părintelui Macarie și pentru rugăciunile sfinției sale am ajuns cu bine de la Râmnicu Sărat în București, cu ambreiajul de la mașină distrus. Mașina parcă zbura!

De mai bine de 10 de ani de când l­am cunoscut pe părintele Macarie, viața mea și a familiei mele este într­o continuă schimbare. Îi mulțumesc și îi sunt recunoscătoare Bunului Dumnezeu pentru că l­a adus în viața mea pe părintele Macarie!

Lumina din privirea părintelui Macarie e o candelă permanent aprinsă în inima mea Ofelia: Era o zi frumoasă și răcoroasă de vară, verile nu deveniseră atât de sufocante ca în ultimii trei ani.Totul se năruise în jur. Nu aveam familie, credeam că nu am noroc în dragoste. Zodiile nu erau favorabile: Saturn intra in zodia gemenilor si credeam că ceea ce se întâmplă va fi fost pe placul stelelor – o lecție de viață, de karma, cum spuneau toți cei mai învățați din jurul meu.

Consultasem deja vreo trei ghicitoare în cafea și în cărți și cum nici ele nu îmi dăduseră o soluție, nimic nu mă mai convingea că lucrurile pot lua o turnură favorabilă. Avusesem un iubit yoghin, făcusem spiritism, fusesem la vreo 3 astrologi și reikiști.

Eram pe val la slujbă în momentul în care șefii agenției au început să fie cercetați pentru niște nereguli financiare serioase. A urmat o serie de concedieri într­o zi de final de săptămână – “vinerea neagră”, ne plăcea să îi spunem. Eram o companie pe filon american, importam și fericirea și dezamăgirea cu aceleași aplauze. Fusese un an greu, muncisem 365 de zile a câte 14 ore pe zi, fără o zi liberă și pe un salariu care îmi ajungea să platesc doar chiria, țigările și taxiul.

Locuiam într­o mansardă insalubră cu 3 camere mici, atât de mici încât nu puteai să te întorci în jurul tău. Toate ușile se deschideau în hol, astfel încât, ca să poți intra dintr­o cameră într­alta, trebuia să deschizi și să închizi rând pe rând câte o ușă. Exista o singură chiuvetă pentru spălatul pe ochi, pe dinți, vase și orice alte lucruri de curățat. Dezvoltasem un sistem propriu de îmbăiat, într­o copaie de plastic. Procesul în sine dura atât de mult încât trebuia să mă trezesc cu două ore înainte să plec. Închideam radioul si toate luminile și puneam un fierbător mare în priză într­o oală de 10 litri de apă. După ce se fierbea o încropeam și mă spălam pe holul neîncălzit, a cărui lampa îți amintea de

adăposturile de război din anii 40. Era de tablă, plină de vopsea de diferite nuanțe. Singurul mijloc de a încălzi spatiul era un godin de 1 metru înălțime, a cărui fontă se încingea foarte tare în 3–4 ore și se răcea aproape instant în momentul în care închideai focul. Singurele lucruri pe care le puteam mânca erau măslinele, pâinea, piureul din fulgi de cartofi și margarina.

Noaptea de Anul Nou am petrecut­o cu o colegă de­a mea, pe care o consideram cea mai bună prietenă, bând pe nerăsuflate o sticlă de vodkă Absolut și aprinzând artificii pe balcon, în strigătele tuturor vecinilor la fel de amețiți ca și noi. Era modul nostru de a stinge frica viscerală de oameni, de ziua care venea, de singurătea care ne înconjura, de cei care ne arătau că nu facem parte din cercul lor ales. Prima zi din an a început cu o mahmureală și un telefon care mă anunța că la mansarda în care locuiam s­a spart o țeavă și a inundat toată casa. Instalația electrică nu mai funcționa, toți cei care locuiau în imobil am fost nevoiți să ne căutăm alte locuri în care să petrecem iarna.Prietena mea cea mai bună m­a găzduit două săptămâni după care, într­o seară, m­a anunțat oficial că a doua zi urma ca mătușa ei să se mute la București și trebuia să plec subit. Două zile am dormit la un fost iubit, care m­a terorizat că nu m­am măritat cu el, apoi timp de o săptămână am dormit pe unde apucam.

Două luni mai târziu agenția la care lucram s­a destrămat și deși muncisem foarte mult cu un salariu foarte mic, m­am trezit că nu am primit nicio ofertă din partea celor pe care îi servisem atâta timp. Am hotărât să o iau pe cont propriu. La început am crezut că îmi merge bine. Veneau lucrări, nu aveam timp să dorm, lucram tot cu niște prieteni, nu am avut nicio ezitare și nicio bănuială că aceștia nu ar putea fi corecți. Aveam încredere în propriile forțe. O perioadă lungă de timp s­au adunat facturi de telefon, de chirie, de utilități.

A venit momentul să îmi trag sufletul și să încerc să mă socotesc cu cei pe care îi consideram partenerii mei. Unul dintre ei nici nu a avut vreodată intenția de a mă plăti, am aflat ulterior. Celălalt și­a cumpărat o mașină din banii încasați pe proiectul derulat împreună.

M­am trezit într­o dimineață singură, fără serviciu, fără bani, cu datorii, fără familie, fără iubit, cu o mamă depresivă careia nu doream să îi devin povară, împărtășindu­i toate problemele mele, știind foarte clar că nu avea cum să le înțeleagă, nicidecum să mă ajute să le rezolv. Aveam foarte mult timp liber și nu găseam cu ce să îl umplu decât uitându­mă ore în șir la televizor sau întâlnindu­ mă cu alții ca mine la o bere la terasă. Azi așa, mâine așa, ajunsesem să beau o mică bere sau un șpriț de dimineața, de la prima oră. În afară de faptul ca miroseam un pic a băutură, nimic nu mi se părea nelalocul lui. Și viața mi se părea mai ușor de luat în piept.

Mai scăpam din când în când și la câte un dezmăț desfrânat prin care chipurile încercam să îmi mențin părerea despre mine, cum că aș fi o femeie la modă.

Un apel telefonic m­a trezit într­o dimineață cu o invitație la cafea. Fosta mea colegă de la momentul acela, Violeta, una dintre cele mai bune prietene de­ acum, mă invita la o cafea pentru a discuta un posibil proiect.

Ne­am întâlnit într­o sâmbătă, la ora 11:00, împreună cu o altă fostă colegă, ele la o cafea, eu la o bere. Ceva din ceea ce s­a întâmplat i­a dat de bănuit Violetei, care cred că mă știa o femeie serioasă.

Cert este că în câteva săptămâni, după încheierea proiectului, m­a invitat la o călătorie la mănăstire. Iubesc natura, culoarea verde și aerul curat și liniștea și sunetul pe care vântul iî scoate când mângâie frunzele unui copac. Am acceptat imediat cu mare bucurie.

Plecam la mănăstire diminețile devreme, conducea Stelu care râdea povestindu­le altora cum transporta el “sacii de cartofi”. Adormeam amândouă imediat ce ieșeam din București și mă trezeam în rai: la Poiana Mărului.

Nu îmi amintesc prea bine primele întâlniri, îmi amintesc doar faptul că în timpul slujbei mă lua un somn greu, odihnitor și că atunci când mă trezeam aveam inima ușoară și simțeam că m­am întors, în sfârșit, acasă. “Veniți la mine toți cei obosiți și eu vă voi odihni”. Era un sentiment nou pentru mine. O bucurie incomensurabilă care se sfârșea de îndată ce trebuia să plecăm.

Așa l­am cunoscut pe părintele Macarie – acasă, la Poiana Mărului, în poiana în care petreceam ore în șir cu Violeta, meditând asupra slujbei și a micilor probleme ale vieții cotidiene. În poiana în care eu spălam vase după sărbătoarea de hram și părintele Macarie cosea într­o liniște desăvârșită, sfâșiată doar de sunetul sec al tăișului de metal trecând peste firele crude de iarbă. În poiana în care la slujba pentru aghiasmă un vânt năpraznic îndepărta toți norii de ploaie și frigul, indiferent de anotimp. În poiana în care împreună cu Rodica ne­am povestit viețile pline de întâmplari mai mult nedorite și nevisate și neașteptate. Îmi amintesc, în schimb, delicatețea cu care ne oferea un oușor fiert sau mămăligă cu brânză și smântână în bucătărioara de la Poiana Mărului, sau o punguță cu mere sau colivă făcută doar de mâna dumnealui.

Reîntoarcerea mea nu a fost imediată, a trebuit un timp de răgaz pentru ca toate lucrurile să intre pe făgașul lor normal.

După primele excursii la Poiana Marului, am cunoscut acolo un călugăr care m­a întrebat cum mă cheamă și dacă locuiesc la București. Nu știam cine este și nici nu i­am reținut numele.

După două luni, într­o poieniță de la Breaza, fiind invitată la aniversarea unor buni prieteni, am decis să nu mai beau alcool niciodată. Spun am decis, pentru că așa credeam atunci, acum știu că numai Dumnezeu te poate ajuta să te oprești din această patimă. Petrecerea durase toată noaptea și toți ceilalți se trezeau târziu, fiind mahmuri. În poieniță era întinsă o canapea pe care m­am așezat și pe care, în liniștea dimineții de duminică, am citit cartea Veșnicia ascunsă într­o clipă, a părintelui Arsenie Papacioc. Am înteles în acel moment că pentru o clipă de neatenție te poți pierde pe veșnicie. Și am visat că îi vorbeam acelui călugăr tânăr din poiana minunată. Mai târziu i­am scris o scrisoare în care îi povesteam câteva din păcatele mele – credeam că este un sumar – și că aș dori

să

mă

spovedesc

la

el.

Scrisoarea a ajuns la dumnealui prin intermediul Rodicăi și împreună cu

ea, într­o iarnă cumplită, la minus 12 grade, am ajuns la o mănăstire departe în munte, în niște condiții în care nu mi­aș fi imaginat vreodată că aș putea să merg și l­am reîntâlnit pe părintele Macarie.

Această călătorie era mai lungă decât mă așteptam. Părintele Valerie m­a sfătuit să merg la părintele Macarie de la Darvari să ma spovedesc, pentru că aveam nevoie de această curățire, aflată la îndemână.

După doi – trei ani am început să mă pot apropia de părintele Macarie, să îi sărut mâna dreaptă cu smerenie și lumina din privirea dumnealui veghează de atunci asupra mea permanent. Stăteam tot timpul la coadă la chilia dumnealui și când îmi venea rândul nu îndrăzneam să îi vorbesc. Îmi spunea că “își face ciubuc” cu mine, că dacă nu mă las de fumat, am sa mor. Și cred că am învins toate aceste patimi pentru rugăciunile dumnealui către Maica Domnului. Într­un an, s­a întâmplat să mergem la mănăstire chiar de ziua mea, iar fetele mi­au făcut o surpriză. Mi­au cumpărat tort și mi­au cântat cu toții “La mulți ani!”. Căldura pe care am primit­o în sufletul meu nu se compara cu niciunul dintre sentimele pe care le­am cunoscut până acum. Nu am avut nicioadată o aniversare mai frumoasă. Niciodată nu am simțit mai multă iubire, o altfel de iubire,

decât

atunci. Într­un alt an, s­a întâmplat să mergem la mănăstire chiar de ziua dumnealui, era o iarnă grea și doar noi am ajuns, iar fericirea că am putut să ajungem doar noi și să îi facem o bucurie cât de mică nu se compara cu nimic.

Suntem în 2012. Nu mai beau de mult timp și sunt o femeie onorabilă de cel puțin 5 ani, nu mai fumez de 3 ani, mă rog în fiecare zi la Maica Domnului să mă facă o femeie bună și milostivă. Viața mea s­a schimbat total din momentul în care l­am cunoscut pe părintele Macarie de la Poiana Mărului.

Poate în nopțile de vecernie de dinaintea slujbelor de hram ținute la lumânare, când stând pe pridvorul casei de oaspeți aveai senzația că dacă întinzi mâna poți să culegi stelele din cer.

Poate în după­amiezile de toamnă, târziu, când ne odihneam sufletul în poiana cu mere crețești, acrișoare. Poate în zilele de hram, când părintele avea grijă de toți cei care stăteau la masă, și buni și răi, și săraci și bogați și când le împărțea banane împreună cu Violeta, gogoși sau cozonac. Poate la Liturghie, când se ruga împreună cu noi: “Sus să avem inimile!”.

Lumina din privirea părintelui Macarie e o candelă permanent aprinsă în inima mea și atunci când îmi este greu și atunci când sunt fericită. Este o prezență mai presus de o relație de înrudire, este însăși viața mea. Viața pe care mi­a redat­o, ajutându­mă să înlătur frica. Să mă rog. Să înfrâng toate patimile dincolo de puterea mea omenească de înțelegere. Să cer ajutor de la Maica Domnului. Să plâng. Să cer iertare. Să fiu. Sunt acum, pentru rugăciunile dumnealui, Ofelia – fiica lui Dumnezeu.

Este vocea care mă ajută să îmi citesc rugăciunea atunci când îmi este greu, atunci când peste zi mintea și inima mea sunt invadate de multele sunete demente, haotice ale acestei lumi.

Este glasul meu atunci când o nedreptate s­a întâmplat și a trebuit să strigăm la cer pentru dreptate și să luptăm pentru ea cu armele noastre.

Este bătaia grăbită a inimii mele atunci când alerg la Mănăstirea Lainici și mă rog la Icoana Maicii Domnului Grabnic­ Ascultătoare. Primul meu gând de rugacăune

se

duce

către

dumnealui.

Este rabdarea, iubirea, mângâierea, speranța, regăsirea, descoperirea ortodoxiei,

nerăbdarea

Învierii.

Este lumina care aprinde candela atunci când sunt pierdută, departe de casă. În fiecare noapte. În fiecare zi. În fiecare clipă. Nicăieri altundeva nu este pentru mine acasă decât acolo, departe, în inima dumnealui. Și îmi este foarte dor de­acasa. Hristos a înviat!

Părintele Macarie este un vlăstar și un arbore al Ortodoxiei noastre românești. Și o pildă vie pentru lumea noastră atât de biruită de valurile ateismului și ale îndoielilor. Credința noastră a fost mereu la răscruce de drumuri si a apărat Apusul catolic, căzut astazi în mâinile fărădelegilor (Justin Pârvu)