Ciprian Voicilă -Povestiri mici și mijlocii by Ciprian Voicila

COSMIN MANOLACHE CĂLIN TORSAN SORIN STOICA CIPRIAN VOICILĂ

Povestiri mici şi mijlocii

O CARTE MIŞTO Patru prieteni, patru autori cu vîrste cuprinse între 25 şi 33 de ani, au pornit să exploreze de la firul ierbii lumea măruntă, derizorie, grotescă, mizerabilă, simpatică şi sublimă în care trăiesc şi în care trăim cu toţii. Au pus astfel la cale un volum colectiv, botezat Povestiri mici şi mijlocii, convinşi probabil că, la fel ca şi în cazul economiei naţionale, şansele de redresare ale prozei noastre nu vor veni din partea mamuţilor ficţionali, ci dinspre sectorul IMM-urilor narative. A ieşit ceva atît de mişto încît, citind, simţi nevoia să intri în concurenţă (loială) cu ei şi să scrii şi tu despre chestii de genul ăsta; să te joci înregistrînd mărunţişurile "banale", dar atît de expresive, din jur; să vezi cum "funcţionează"semenii tăi obişnuiţi sau... neobişnuiţi şi să-ţi aduci aminte cum ai învăţat de la ei toate cele. Întîmplarea face că, fără să fi avut habar de proiectul acesta, am intrat şi eu acum vreo doi ani într-o întreprindere oarecum asemănătoare şi tot "în patru", avînd ca miză revizitarea, prin intermediul istoriei personale, a copilăriei şi adolescenţei din comunismul tîrziu. O antropologie cotidiană a existenţei cotidiene şi a propriei biografii (minus partea legată de impactul comunismului ideologic ) fac şi tinerii autori ai acestei cărţi, pe numele lor de buletin Cosmin Manolache, Călin Torsan, Sorin Stoica şi Ciprian Voicilă. Încă un motiv să mă declar solidar cu ei şi să cred, tot mai mult, în realitatea unei generaţii - inclusiv literare - a "decreţeilor". De fapt, în cazul de faţă avem de-a face cu o componentă specială a ei: rockerii hard& heavy pe care-i întîlneşti, uneori, în Fire Club, Hard Rock Cafe sau Club A. Era să scriu "rockeri supăraţi", dar de fapt băieţii nu sînt deloc nişte duri, ci nişte timizi disimulaţi, cu o ironie moromeţiană prin care-şi cenzurează adesea introvertirile, complexele, sentimentalismele şi retractilitatea . Urmăriţi "caterinca" bonomă, uneori cinică, cruzimea candid-impudică pe care o afişează, complet lipsiţi de complexe, scriind despre alţii şi comparaţi-o apoi cu discreţia cu care scriu despre sine, experimentînd "pe viu". De unde vin cei patru muschetari? În orice caz, nu dinspre filologie, diferenţa faţă de generaţiile imediat anterioare de scriitori fiind, în această privinţă, semnificativă. Ei nu mai coboară, nevrozaţi livresc, din bibliotecă în stradă, ci vin "din stradă" către literatură, nu mai citesc viaţa "ca-n cărţi" ci fac literatură "ca-n viaţă", textuînd existenţa pe unde -o prind... Ca să fiu mai exact: tinerii lupi de teren vin dinspre Muzeul Ţăranului Român (şcoala antropologică Irina Nicolau şi Şerban Anghelescu) unde lucrează toţi patru, dinspre proza scurtă a generaţiei '80 cu istoriile-i cotidiene "în transmisie directă" (Nedelciu, Sorin Preda) unde a ucenicit al patrulea, dinspre "şcoala" de reportaj a Dilemei şi a lui Radu Cosaşu, dinspre facultăţi de jurnalism, sociologie şi ştiinţele comunicării. Au

experienţe de viaţă relativ comune, au copilărit "cu cheia la gît" prin cartierele de blocuri sau la ţară, ca "ţărani hard&heavy" (asta, ca să mă autocitez...), au fost fraierii şi ciudaţii liceului, i-au citit în transă pe Eliade şi Cioran după 1990 şi au vrut să se călugărească (dar le-a trecut), s-au rocărit şi sau dedat apoi la underground şi la metodele istoriei orale... Mi-ar trebui mult spaţiu să vorbesc de proiectele lor în acest sens, dar nu vreau să mă lungesc. Absolut criminale, de un irezistibil umor trăznit (dar cu tîlc), sînt prezentările pe care cei patru prieteni şi le fac unii altora în debutul capitolelor de "autor", ca nu ştiu ce vedete din nu ştiu ce emisiuni tv, sau ca pe albumele hip-hop mai "deştepte". Între altele, autorii îşi expun scrupulos şi îşi comentează jucat, pe coloane, date personale cum ar fi dimensiunile labei piciorului, diametrul antebraţului, înălţimea şi greutatea... Ca buni antropologi ai cotidianului şi "mentalişti" pentru care "totul e semnificativ" dacă ştii să priveşti, iar "ceea ce e natural nu e ruşinos", PMM-iştii nu se jenează să valorifice nici o "materie", nici chiar pe cele mai respingătoare şi mai urît mirositoare; avem aici "antropologia" (autobiografică) a fecalelor, a flatulenţelor, a gunoaielor, a "mamelitului" şcolar, a primelor informaţii "ca-ntre băieţei" despre sex, a măsurării rituale a sexelor (tot ca-ntre băieţei), a zvonurilor sexuale colportate de puştanii neiniţiaţi erotic, a jocurilor copilăreşti ("Frunza", "Ţară, ţară vrem ostaş", ş.a.m.d.), a mizeriilor conjugale, a celor mai mărunte şi mai scîrboase gesturi, a transportului în comun, a beţivilor şi a muzicii lăutăreşti, a fotbalului şi microbismului. Cu o naturaleţe şi o prospeţime tinerească de invidiat, bine "dezinfectată" ironic, dublată de o candoare ataşantă, ei nu cad în capcanele vulgarităţii. Minimalism antropologic? Să zicem. Dar, înainte de orice, dorinţa unor oameni "tineri şi neliniştiţi" de a înţelege cine sînt şi pe ce lume trăiesc. Jucate, haioase, prozele decupaje de real semnificativ sînt voit fără pretenţii, fără fiţe, fasoane şi simboluri -, ceea ce nu exclude însă un rafinament al simplităţii. Eficienţa lor e maxim Sorin Stoica, mezinul trupei şi singurul prozator "profesionist" dintre cei patru, are deja la activ două volume de proză Povestiri cu înjurături şi romanul Dincolo de frontiere, ambele apărute la Editura Paralela 45), volume care, după părerea mea şi-a altora, îl plasează fără drept de apel în pole position-ul prozei tinere "alternative". Cu toate acestea, el reuşeşte performanţa de a se întrece pe sine în povestirile sale IMM-iste. Frunza este o impresionantă expediţie autobiografică în căutarea "celei mai vechi amintiri". O proză explorează universul scatologic al oamenilor de la ţară, Text de tot căcatul, defecaţia fiind definită drept "cel mai intim moment, cînd poţi să meditezi la toate cele", o alta Ceva frumos, excepţională relatează cu umor negru experienţa personală a autorului internat la

oncologie pentru operarea unei tumori de piele (un mini- Pavilionul canceroşilor în manieră Sorin Stoica!); în contrapartidă, Uma Thurman prezintă "povestea" iubirii ideale pentru enigmatica, dar infidela actriţă de film (care mi-amintit pe undeva "amorul" poetic al unul mai vîrstnic amic devenit prozator - nu spui cine - pentru Nathalie Wood); apare în cadru şi "maestrul povestirii", Nae Stabiliment, personaj prezent şi în celelalte volume ale autorului. O povestire monografiază sarmaua şi ciorba de burtă, alta - "antropologia" bancurilor, alta disecă, haios, un vis, alta înregistrează comentariile bunicii de 88 de ani despre serialul Tînăr şi neliniştit... Deşi declară solemn că nu se încumetă încă să spună "eu", preferîndu-l pe mai discretul "io", Sorin Stoica - un prozator "cu voce groasă" - atacă frontal autobiograficul (sau, mai precis, autoficţiunea, în termenii lui Serge Doubrovsky) cu forţa şi ingeniozitatea unui scriitor redutabil, dincolo de orice "textualism social", dar nu dincoace de el. Nu e deloc exclus ca profeţia lui Călin Torsan ( potrivit căruia peste ani candidaţii la examenul de literatură română vor fi întrebaţi "Ce v-a dat?" şi vor răspunde "Ne-a dat greu: Sorin Stoica") să se împlinească… Şi ceilalţi trei companioni întrec aşteptările. Sînt - aşa zicînd - surprize deosebit de plăcute. Uneori, ei "textuează" în diferite game experienţe şi senzaţii - căci toţi au temperament experimental, inventivitate şi vervă cît cuprinde - făcîndu-şi mîna de prozatori. Şi ceea ce iese nu e deloc rău! Alteori îşi pun la bătaie experienţa de antropologi, decupînd istorii orale sau făcînd savuroase "studii de caz" pe "oameni de lîngă noi". Cosmin Manolache propune un tip de prozã dezinvoltã, argoticã fãrã a fi vulgarã, cu apetit experimental, un bun control al registrelor şi o dimensiune simbolicã neostentativ insinuatã, proza indicã un autor matur, de la care ne putem astepta şi la alte surprize (plãcute). Textele sale exploreazã lumi boeme şi sordide, cu pseudo-yoghini, “figuranţi“ şi “ciudaţi“. Clitorisonierie aminteşte, pe undeva, de romanul tînãrului ieşean Florin Lãzãrescu, Cele mai noi veşti despre ursul Panda. Lumea acestor proze e “decupatã“ de un interiorizat retractil, un non-aderent care se amuzã sã înregistreze vulgaritatea “haioasã“ din jur. Călin Torsan e mai cool, mai răul , sictirit şi înclinat spre surprinderea - cu umor conţinut - a grotescului şi sordidului gesturilor cotidiene. Arhivarul, povestirea cea mai lungă (o autobiografie mascată) este o deloc plictisitoare proză a plictiselii, stereotipia stupidă a existenţei şi masacrul insectelor din final venind, parcă, direct din Daniil Harms; o altă proză, modulară, colecţionează stupidităţile "memorabile" ale unei căsnicii ratate; Prima noapte de dragoste spune, cu un cinism

"inocent", povestea unui adolescent onanist care , dînd crezare unor zvonuri banale, încearcă să se dezvirgineze singur tăindu-şi "aţa" cu o lamă de bărbierit, spirt şi fenolftaleină... Ciprian Voicilă e mai sentimental şi mai "meditativ". Personajul său este un solitar tentat de experienţe bahice şi mistice, care caută "sensul existenţei" dincolo de orice retete refugiindu-se în alcool şi într-o iubire ciudată, neevitnd melodrama cenzurată (auto)ironic. Contribuţia sa la partea de istorii orale este o relatare naivă a unei fetiţe care a înghiţit un ac... Pe bune, aşa poftă şi bucurie de a scrie ca la băieţii ăştia eu unul nu-mi prea aduc aminte să fi văzut. Mai e nevoie s-o spun? Merită să investiţi în PMM-urile celor patru...

Paul Cernat

COSMIN MANOLACHE Eu despre mine Cred că de aproape trei ani de zile mă tot lovesc de afişele astea. Acum sînt mai bătute de vînt, de ploi, de soare, le-a mai trecut cerneala de tipar, dar scrisul tot se vede cît se poate de clar: Unde-ţi vei petrece veşnicia ? De cele mai multe ori trec pe lîngă ele precum autobuzele, nesimţitor, indiferent. Sînt însă zile cînd o iau personal. Am senzaţia că în stîlpii cu pricina stau ochi de supraveghere neabătută, că fiecare mişcare a mea este calculată, pusă la catastif. Uneori aleg să schimb drumurile. Îmi refac traseele, numai să pot scăpa de zilele alea mult prea simţitoare. Cu alte cuvinte, devin alt om. Alteori îmi inventez pasiuni, de pildă colecţionarea afişelor cu cîini pierduţi, cu persoane rătăcite. Şi chestia cu alt om devine un fel de profesie în sine. Ceea ce m-a schimbat nu sînt propriu-zis afişe, mai degrabă anunţuri. E totuşi o metodă eficientă. Prin urmare, afişele cu veşnicia sînt catalogate drept neinteresante şi astfel îmi restabilesc echilibrul psihic. Dar nu întotdeauna poate fi aşa. Sînt şi zile, mi-e imposibil altfel, cînd nici un tertip nu ţine. Atunci m-apucă groaza. Ar trebui să inventez o istorie cu un individ care a născocit cuvîntul ăsta, veşnicie, apoi tot eu să demontez povestea. Îmi place să inventez, dar cred că în definitiv metoda e ieftină. E josnic planul. Şi laş, cel mai laş mod de a refuza. Pe afiş apar şi nişte date de contact, n-ar fi chiar aşa de greu să aflu că, poate, cei care le-au pus sînt nişte indivizi scofîlciţi şi, mai ales, dezamăgitori. Şi că am picat într-o capcană. Ar fi dureros. Mă-ntreb chiar de ce nu am făcut-o. Conştiinţa înşelării, a propriei greşeli aduce beneficii. Sînt destule cazuri. Dar poate că povestea ţine de aproape trei ani doar pentru că-mi place să mă simt ameninţat. Am citit pe undeva că central-est-europenii au în comun tocmai sentimentul ăsta, al unei ameninţări continue. Mă gîndesc că dacă în zona asta ne include cineva şi pe noi, românii, este doar pentru psihicul nostru fragil. Se prea poate să fie aşa. Într-un asemenea caz s-ar putea afirma că sîntem nişte frustraţi. Traumele istoriei cîntăresc greu, şi naiba ştie ce-o mai fi de capul nostru. Oricum, nu ne putem transforma dintr-o dată în occidentali sau în extrem orientali. Noi sîntem mijlocii. Nici ponei, nici armăsari. În zilele cînd dau peste cîte-un afiş cu veşnicia trebuie să fac ceva compensator pentru a-mi reveni. Nu se poate altfel, mă zgîrmă-n fund şi nu stau locului. Poate că aşa-mi plătesc viaţa de apoi, sau pe cea de-aici, printr-un credit inventat.

Pînă la urmă o poveste, două, trei, tot o să scriu. Fie ce-oi fi. Pentru moment vă dau o listă cu numele mele, cele adoptate pînă acum. Ai zice că le găseşti mai degrabă în America. Cine ar face observaţia asta n-ar fi prea departe de adevăr, pentru că, recunosc, mă cam dau în vînt după literatura americană. Pînă una alta, iată-mă şi-n alte prezentări, deopotrivă bărbaţi şi femei, hetero, homo şi metro-sexuali, şi în general pasionat de religii : Samuel Thornton, Archie Stringer, Antwan Doyle Lutz, Santayana Watadu, Marla Jacobsen, Angela Freeman, Lakisha Christiansen, Porfirio Lord, Hunter Chappell, Jefferey Duarte, Travis Walker, Femi Banta, Adam Contreras, Loretta Maloney, Jeanette Whaley, Deidre Akins, Mariele Fenton, Brian Hargrove, Willis Fisher, Les Huff, Claire Simpson, Tamera Drake,

Simone Summers, Muriel Rivers, Albin Sawin, Dorothy Ohara,

Nolan Martin, Erika

Edmonds, Brandy Bland, Antonia Salas, Etta Barrett, Luther Dawkins, Tom Braidwood, Guadalupe Crews, Darrel Knowlton, Carlton Tobin, Stefanie Austin, Tyson Cortez, Noreen Perdue, Gnaeus Mcdaniel, Luke Crain, Eugene Hanson, Bradly Myles, Osvaldo Glenn, Lloyd Gilbert, Wilma Browne, Omar Tracy, Russell Staton, Rebecca Clark, Kristie Rubin, Clarice Correa, Pauliina Wetzel, Claudio Mayo, Antoinette Cramer, Lillian Jackson, Minerva Moser, Mable North, Dion Valentin, Ernesto Pina, Carole Crowley, Russ Wilder, Tibby Fyock, Olin Espinoza, Josef Stanford, Tracey Conn, Patty Richmond, Regina Nieves, Lizzie Schultz, Tod Sloan, Norma Maynard, Rosalinda Laird, Vicki Grady, Marylou Ramirez, Weston Dewitt, Kory Orozco, Ari Sciortino, Sydney Murphy, Damian Devine, Justin Ware, Gwendolyn Santiago, Reynaldo Nance, Deirdre Darby, Stefan Deal, Reba Pierce, Selma Landry, Estella Fink, Robert Downs, Renee Driscoll, Zachariah Michael, Ekwueme Gatts, Andrea Koehler, Rosalie Flowers, Tamara Brock, Raquel Wilkes, Hans Lopez, Olin Schultz, Freida Ohara, Sofia Mobley, Natalie Morris, Helena Yates, Corrine Barr, Margarita Goldstein, Alexis Connelly, Meliora Galdamez, Will Mcelroy, Jon Schmidt, Ora Newman, Jowita Petite, Daryl Mcelroy, Lynn Redgrave, Cory Henderson, Alec Carver, Alejandro Myles, Alexandria Horner, Chance Dubois, Dino Downing, Wibeke Bellino, Claudia Edmonds, Krista Taylor, Cara Giles, Lynne Hicks, Sandra Lott, Mara Arroyo, Alberto Ivey, Dirk Blackman, Delmar Knobby, Heather Gipson, Sharlene Spears, Seiyou Chin, Faydra Lenna, Rollon Yacar, Berry Vinson, Foster Connors, Bettie Christopher, Aimee Castillo, Lavonne Saenz, Bruno Thomson, Antonette Dixon, Florine Belcher, Thurman Sutton, Leslie Dove, Liz Hobson, Robert Reagan, Burton Hawkins, Ginger Reid, Kristie Walter, Ermelinda Weatherby, Stacie Greenwood, Sondra Brewster, Quentin Taylor, Fletcher Cannon, Dorthy Mclean, Kathrine Tilley, Arturo Reilly, Ricky Dudley, Krishna Hunter, Burl Burch, Morris Thacker, Lakisha Holman, Jannie Ambrose, Donovan Fraser, Diogo Buchner, Arnold Kincaid, Tomas Mckinney, Dina Stahl, Jessica Begay, Bronislava Alaimo, Christoper Negron, Tom Nikkins, Morton Cortes, Root Zacharias, Dustin Moser, Regina Krause, Janna Dickinson, Hilary Lindsey, Christie Yates, Nestor Bingham, Ethan Blair, Georgina Toney, Anne Wiley, Odis Cole, Courtney Carney, Rigoberto Bentley, Orville Dougherty, Sallie Bradley, Allegra Burtie, Daryl Lapierre, Bongani Wimbley, Britteny Aluin, Dolly Loera, Penny Hastings, Lilian Ibarra, Paolo Kelemen, Ladonna Schaffer, Bernard Mack, Betty Rivers, Troy Brennan, Dixie Mcbride, Dorthy Carson, Clyde Mayes, Finbarr Mangum, Cecelia Randall, Jodi Henley, Orlando Boggs, Teodoro Graham….

Călin despre Cosmin Manolache Cosmin este pentru mine scriitorul român a cărui operă o cunosc cel mai bine. Nam citit nimănui altcuiva atîtea pagini cîte i-am citit lui. Poemele şi prozele sale îmi împînzesc literalmente apartamentul. Cînd caut cu fervoare un obiect de care am neapărată nevoie, mă împiedic de metaforele şi epitetele lui Cosmin. În fiecare zi de lucru, fix la ora 12, atunci cînd îmi despachetez sandvişurile pregătite de nevastă-mea, am ocazia ca printre pete uleioase şi seminţe de ardei să mă pot bucura molfăind de alte două, trei figuri de stil. Fiică-mea îi lansează de pe balcon prozele scurte şi colorează cu creioane ceruite pe spatele foilor cu poezia lui religioasă. Uneori, în criză de hîrtie igienică, îl cobor pe Cosmin de pe soclul pe care i l-am rezervat în Cişmigiu, numai pentru a-l reînălţa, de această dată, în locul discobolului din Ştefan cel Mare. Şi asta pentru că el este stelist, iar eu un cîine roşu.

Sorin despre Cosmin Cosmin e pur şi simplu un om bun. Nu l-am auzit înjurând pe cineva şi pun pariu pe ce vreţi voi că nici nu va face asta vreodată. Nu l-am văzut enervându-se. Uite, scriu asta şi mă minunez. Şi-a dorit să se facă fotbalist şi acum încă mai visează la o centrare meseriaşă şi un gol în ultimul minut. La cât e de bun, n-ar fi faultat niciodată pe nimeni şi nici un antrenor nu l-ar fi băgat în echipă. Aşa că “Prosinecki” a făcut o alegere corectă apucându-se de proză. A fost în Poliţia de frontieră la Gura Portiţei. Nici acolo n-ar fi arestat pe nimeni şi, fără îndoială, ţara ar fi fost în pericol. Important la Cosmin e că are ce povesti. Şi de-aia mi-e ciudă pe el, că, în loc să povestească, pur şi simplu, încearcă să scornească simboale alambicate. De fapt, nu e bun, ci enervant. Mai ţine şi cu Steaua după toate astea.

Ciprian despre Cosmin Ne ştim de cîţiva ani buni, timp în care am asistat de nenumărate ori la accesele sale de perversitate. Ziua în care ne luăm salariul oferă un cadru propice pentru o asemenea artă, pe care Manolo o joacă perfect.

O dată văzuţi cu banul în buzunar, pornim pe străzile Bucureştiului, gata să luăm cu asalt standurile cu cărţi, cantinele studenţeşti sau birturile mai ieftinuţe. Manolo, vizibil voios, calcă asfaltul ameţindu-mă cu planurile lui de cursă lungă. Îl suport tot drumul, pînă la primul local, unde hotărîm să mîncăm ceva. După care simt că începe să mă enerveze. Eu comand două feluri, el, evident, comandă trei plus desert. Şi maioneză pe care şi-o întinde te miri unde. Apoi mămăliga, brînza şi smîntîna amestecate cu un ou ochi. Mă uit în ochii lui - e greu, pentru că poartă ochelari fumurii, şi înţeleg că nu mănîncă pentru a-şi potoli foamea strînsă de-a lungul a două săptămîni, ci pentru că îi place să mestece cu atenţie fiecare îmbucătură, să pătrundă în paradisul din farfurie, de unde îmi este foarte greu să-l mai întorc. Conversaţia lui nu este cu nimic mai prejos: nu este rezumativă, exclamativă, nu are valenţele unei cronici scrise în fugă pe genunchi, după ce ţi-ai băut cafeluţa. El creează atmosferă. Volute întregi de expresii spuse pe un ton calm, aşezat, te cuprind din toate părţile şi în scurt timp te simţi ca într-o saună. Te trece transpiraţia, vrei să scapi, îţi spui că te aşteaptă cineva acasă… Ferească Dumnezeu să te uiţi o fracţiune de secundă în altă parte! Se face borş, se înroşeşte, dar nu zice nimic. Este mult prea fin ca să o facă. Anticariatele unde se vînd cărţi cu zece mii bucata tremură din toate rafturile cînd simt că se apropie Manolo. Ore întregi ar sta şi ar răsfoi într-o uitare de sine vecină cu veşnicia autori austrieci, coreeni, islandezi apăruţi la editura “Globus”. Dimineaţa, cînd coboară, îşi admiră cutele feţei în oglinda liftulului. În week-end iese cu prietenii ca să joace fotbal şi joacă în asemenea hal încît lunea îmi arată în locul gleznei o butelie. Manolo scrie proze pe care le împarte prietenilor. În trei ani s-au strîns cîteva kilograme bune de fabulaţii pe care amicii săi le descoperă în propriile case cînd fac curăţenie de sărbători.

Îngerul Bilbao Cred că acum e momentul să-ţi spun cum a fost cu plecarea mea la Bucureşti. Habar nu ai cît am aşteptat ziua cînd să nu fie niciunul dintre voi prin preajmă. Nu mi-ar fi plăcut să vă ascundeţi lacrimile prin buzunarele şorţului sau al salopetei. Eeee, lacrimi ; zic şi eu... Vreau să spun că îmi băgasem în rucsac un înger din lemn de tei găsit de Mitu în clopotniţa bisericii. Îl ştii foarte bine. O săptămînă a stat bietul de el pe stiva de scîndură pe care la vremea aia vieţuiau şaptişpe pui de găină într-o fostă ladă de pistoale mitralieră tip Kalashnikov. Alături, într-o cutie de carton, mai erau pisica şi unicul ei făt supravieţuitor al sfîrşitului de iarnă. O sumă de vietăţi hrănite de voi zi de zi ca nişte animale de la zoo. Stăteau alături de un înger de tei, năclăit de vopseaua argintată. După ce fusese desprins de pe dricul ce ruginea în curtea bisericii, zăcuse cufundat în propria-i tăcere, alungat de nesăbuita dizgraţie a enoriaşilor. Şi nimeni nu-l băga în seamă. Ca la zoo. Acolo cuştile sînt spectaculoase. Spaţiile create. Lagărul. Spune-mi şi mie ce e un înger, dacă ştii ? Şi dacă ştire cineva în casa noastră... Mă-ndoiesc. Şi eu mă întrebasem cînd mi-l dăduse Mitu de Adormirea Maicii Domnului. Nu găsise alt mod să-mi plătească pentru repararea ceasului elveţian din clopotniţă. Acolo îl găsisel. Abandonat într-un sac de rafie, nedemn de atenţia muncitorilor care lucraseră la consolidare. L-am luat cu mine şi-mi zisesem că vă voi lua prin surprindere, mai ales pe tine. Tu observai totul mai repede decît ceilalţi, parcă erai securistul casei. Deşi e din lemn de esenţă moale , adică destul de uşor, îngerul nu mai putea zbura. Firesc. Era îmbîcsit cu totul de cîteva straturi de bronz aluminiu cu care se vopsesc uşile sobelor de teracotă. Evident metaforic, îngerul meu putea părea o uşă a iadului, un înger pompier. Şi, dintr-o dată, amîndoi în tren. Pînă în Bucureşti stătuse pe grătarul de aluminiu, în compartimentul cu locurile de la 21 la 29. Barele grătarului trebuie să-i fi lăsat ceva urme pe omoplaţi, pe aripi, la încheieturi. A stat cuminte, n-a fîlfîit o clipă, altfel călătorii ar fi intrat în panică şi poate m-ar fi luat drept nebun. Apoi am trecut pe la muzeu c-o treabă minoră, doar v-am spus că mă angajasem, deşi nu vă venea să credeţi, şi l-am lăsat în birou. În rucsac îşi găsise o poziţie lejeră, în sfîrşit se odihnea. Îi lăsasem deschisă gura rucsacului, să respire, apoi, mai pe seară, intrînd într-o librărie am auzit un alt fîlfîit. Am hotărît rapid să intru într-un second-hand de unde i-am luat o husă pentru aripi, preţul era destul de bun. Şi mi-am continuat drumul spre Drumul Taberei. Cînd auzeam de Drumul Taberei îmi închipuiam un drum al aurului, un drum spre far-west. O direcţie în care puteam lăsa înşirate amintirile din armată, cu răsăritul sălbatic al Deltei cu tot, unde era ochit

permanent de privirile unor oameni ciudaţi şi beţi de dimineaţă pînă seara. Dar să revin. În troleu îngerului îi ieşise o aripă din rucsac şi un ţigan, probabil schizofren sau poate un miştocar de mare clasă, îngăimase, Uitaţi, fraţilor, un înger ! Cei din jur zîmbeau complice, unul chiar îmi şoptise că ar fi mai bine să nu-l bag în seamă, vorba aia, nebunul cartierului merită doar o minimă atenţie, altfel devine plictisitor. Aşa face de cîte ori vede un bibelou ! cică, dar apoi, scos din minţi de insistenţa ţiganului, îi trase o-njurătură şi-l şutui : Gata, futu-ţi îngeru’ mă-tii, zbori de-aici ! Un bibelou în zbor, auzi la el. Nici ei nu păreau să creadă. Îngerul meu se arătase unui tîmpit, unui nebun poate. Unui Vasile. Sau Sandu. Sau Fănică. Era dovada că n-o luasem razna, că poate era vorba de o revelaţie, Doamne-Dumnezeule, şi m-au trecut fiorii. Cu îngerul prin Drumul Taberei, ce chestie. Se potrivea de minune cu Los Angeles, capitala Californiei, şi asociaţia asta şi mă îndemna să-l răsfoiesc pe Thomas Wolfe. Era o vreme cînd cutreieram anticariatele, clasicul început de ucenicie, în căutarea unui maestru. La drept vorbind, mă încadram în tipul neghiobului care priveşte în bronzul îngerului din lemn de tei sau în orice altceva după o noimă ascunsă. Priveam spre voi, fireşte. Priveşte, înger, către casă, îmi ziceam. Aşa cu scrisoarea asta. Dar dragostea pentru oraşul ăsta imens, pentru Bucureşti, rămînea nestăvilită. Nimic nu-i de-mpărţit, la o adică. După două zile de absenţă, sechestrîndu-mă în mansarda mea în aşteptarea unei iluminări, Bucureştiul reuşise să mă stoarcă de nostalgiile după iadul lui colorat, răsunător, iar îngerul din lemn de tei mă tot striga. T-oc-m-a-i-p-e-m-i-n-e... În tot cazul, găsisem de cuviinţă să-l las acolo, în Drumul Taberei, unei tipe, posesoarea unei jumătăţi de evreitate, din ce auzisem cu jumate de urche de la o jumătate de gură. Roxi picta icoane şi într-o zi îmi dăduse de înţeles că duce lipsă de-un model de înger. I l-am cedat, deşi chiar şi eu îmi dădeam seama că nu-i va fi de cine ştie ce folos. Să vezi mai departe ! Acum o săptămînă mă întîlnesc cu ea şi-mi spune, Salut Jack ! - ce muncă de lămurire am dus cu ea ca s-o conving să-mi spună aşa -, şi a venit rîndul salutului meu, Bună Roxi ! şi toate celelalte mărunţişuri de-nceput, de regăsire, după care îmi zice, Ştii ceva, o să-ţi dau îngeru-ăla înapoi. Nu ştiu, nu pot să pictez deloc după el. O fi din cauza bronzului,habar n-am ! Dar să ştii că-i luceşte faţa într-un hal fără de hal… parcă e un drac, Doamne iartă-mă, nu ştiu…, şi-atunci, mirat, am îmbiat-o, Bine, băi Roxi, de unde naiba ştii tu cum arată un drac ? Bine că nu la măsurat din aripă-n aripă. Mi-a dovedit că e o bună evaluatoare a ierarhiilor cereşti. Bunul simţ cred că e valabil şi pentru înaripaţi. Îţi închipui că pe trotuar e destul de haios să discuţi aşa ceva, e foarte probabil că te va auzi careva. Ne întîlnisem şi-ntr-o zonă cam ciudată, în Piaţa Matache, unde

cel mai adesea dracii au chip de oameni. Doar îi văzusem de-atîtea ori. Unul vindea cărţi la un colţ de stradă, vizavi de cinematograful Feroviar, clădirea care căzuse în paragină de cînd cu Contrarevoluţia din ‘89. Tipul în mod sigur fusese torturat. Jumătate de nas îi dispăruse cine ştie pe unde, dar făptuitorul avusese grijă să pună ceva la loc. O completare făcută parcă în ciudă. Aşa ceva păţeau numai trădătorii, delatorii. Mai ştiam din vedere destul de bine codoaşele şi boschetarii care se refugiau din căldura zilei în piaţa agricolă. Treceau cu toţii aproape lipiţi de clădirile căzute în ruină, pe sub firma Feroviar suspendată în rugină, luînd-o apoi prin faţa casei în care, în urmă cu o sută douăzeci de ani, Eminescu şi Veronica se iubiseră o vreme – habar nu ai cît de igienic poate înregistra o plăcuţă comemorativă coabitarea a două personaje importante din istoria literaturii. Printre zidurile dărăpănate încă mai supravieţuiesc covrigării, vitrine cu rochii de nuntă, ateliere de reparat ceasuri şi instrumente muzicale sau cele de confecţionat chei de orice fel. O zonă plină de borfaşi, un şir de magazine înţesate cu antichităţi şi chiar o maternitate în care Nelu-Veneţianu pictase o capelă cît o cabină de portar. În atmosfera asta ne găsisem să vorbim despre îngerul din lemn de tei şi i-am zis, Bine, mă Roxi, o să-l iau! După cîteva zile l-am decazarmat din Drumul Taberei pentru a-l aduce la mansarda de lîngă Cişmigiu. L-am depus pe bibliotecă. Precum o coroană de flori. Pe drum însă trebuia să se-ntîmple ceva extrem de important. Cînd ai un înger în spinare nu se poate să nu te aştepţi la lucruri neobişnuite. Şi, naiba să-l ia, trebuia să mă întîlnesc cu Alin Dicu, prietenul lui Samuel. Tot învîrtindu-se în jurul vorbei ca vai de capul lui, cum obişnuia de vreo cîţiva ani, a reuşit în cele din urmă să dea de mine. Boul dracului! După ce intrase în grupul ăla de urinoterapişti, o luase la vale rău de tot. N-am nimic cu practicanţii de orice fel, numai că rîvna aia de prost gust m-a intrigat pentru început, apoi mi-a provocat greaţă. Bineînţeles că-l ştii pe Alin. Nu-ţi va fi greu să ţi-l închipui în orice ipostază vei pofti. Ştii doar că a fost în aceeaşi clasă cu mine. Tot ciclul primar, cînd începea sau cînd se termina anul şcolar, Alin ieşea în faţa careului şi ne recita aceeaşi poezie, cu un gîndăcel pe care un puşti îl strivea în palmă, după care conştiinţa îşi făcea treaba la modul cel mai poetic pentru vîrsta noastră. Prezenţa lui Alin în faţa tuturor elevilor cobora din aburul celei mai pure docilităţi. Foarte triste versurile-alea. Ne provoca lacrimi cu o cruzime tipică vîrstei. Nouă nu ştiu cum ne zgîndărea resursele emotive ţinute la păstrare pentru momente rare. În schimb, părinţii erau executaţi la modul dramatic în care un adult trebuie pus la punct. Pentru asta Alin merita tot respectul. Taţii şi mamele sufereau vizibil, iar Alin domnea peste toţi cu un zîmbet de fiară. Frumoasă stropşeală comisese pe hîrtie Elena Farago. Ea era criminalul moral, din cîte mi-am dat

seama, dacă nu mă-nşel. Şi se alesese cu un complice pe măsură. Atunci, în clasa a cincea, am refuzat să-l mai lăsăm pe Alin să iasă în faţă. E-adevărat că fetelor le stîrnea suspine de le tremurau insignele de pionier pe piepturile încă netratate cu pubertate. Culmea era că Alin, făcînd an după an memorialul acelei crime, părea să se fi maturizat înaintea noastră. Aşa credeam, prostiţi de masca pe care mica dramă a insectei i-o impunea. Uneori mă gîndeam că moartea gîndăcelului era neînţeleasă de nimeni. Nici chiar de profesorii care îl instigau pe Alin la ceea ce pînă la urmă realizasem că-i o comicărie. Am crezut o vreme că timpul vindecă rănile. Şi iată-l la douăzeci şi ceva de ani fericit. Poate că aflase calea pe care destinul i-o rezervase numai lui, printr-o strategie bine pusă la punct, ca unui animal pe cale de dispariţie. Acum îngroşa rîndurile urinoterapiştilor, după ce renunţase la facultatea de psihologie. El, oricum l-aş fi privit, se declarase fericit. Ce-am putut să-mi dau seama era că se înfunda de la o zi la alta într-o schizofrenie blîndă, lentă, cu aparenţa liniştitoare a lipsei vreunui pericol social. Pentru început. Stăteam de vorbă cu el de dragul gîndăcelului învechit în memoria mea şi cred că şi a lui. De cîte ori l-am întîlnit în ultima vreme nu i-am aminit de gînganie. N-aveam ce face, pentru că o întîlnire cu Alin este întotdeauna o binecuvîntare, şi chiar nu merită să strici o binecuvîntare pentru te miri ce fleacuri. Alături de el mă simţeam privit de însuşi DoamneDoamne. Urmărit, scanat, aveam ocazia să particip la un plan divin, şi încercam să mă conving că Alin este un personaj cheie în iţele dumnezeirii. Că vechiul meu prieten făcea pîrtie spre un Rai posibil trăgîndu-mă după el. Trebuia doar să nu-i dai apă la moară. Alin îşi rostogolea tîmpeniile cînd te aşteptai mai puţin. În fond, este normal să existe pe lume şi unul din-ăsta. Cînd hotăram locul unde să ies cu Andreea sau Cristina ori mai ştiu eu cine, mă pomeneam cu vocea lui Alin care îmi livra adevărul punîndu-i în coadă un nevinovat semn de întrebare: Ai probleme cu mălaiul ?, apoi, pentru a se face înţeles de Cristina sau Andreea sau sau sau, mă rog – gagicile începeau să-l privească din ce în ce mai altfel – aceeaşi gură îşi slobozea cohorta de sinonime ca pe nişte perle desprinse din şiragul rupt, …caşcavalul… biştarii… mangoţii… marafeţii… lovelele… banii, băi, omule, ce, bre, n-ai nişte bani acolo ?, şi trebuia să-i respiri aerul de dicţionar de şmenar, dar nu, Alin nu te părăseşte niciodată. Nu se căra, precum un efect special. Rămînea pe capul meu pînă cînd Andreea, Cristina sau sau sau sau se jenau şi amînam întîlnirea. Cam aşa se-ntîmpla cînd dădeam nas în nas cu Alin. Tocmai pentru că n-aveai nevoie de el, îşi făcea apariţia din zeama uitării, peştişor din aurul cel mai aur. Şi te rezolva, nici o problemă. De data asta era o relicvă care susura vorbe cu înţelesuri vagi. Ce ne mai cînţi, băi Jack ? Bă, te-am văzut la televizor, eram într-un bar, la Cluj, cînd te-am văzut, trebuia să spun şi eu ceva, Hai,

mă… Dar parcă aveam părul mai mare, nu eram tuns, nu-i aşa ? Alin intra în joc fără ştiinţă şi făcea totul harcea-parcea, Da, mă, spuneai tot felul de tîmpenii despre religie şi fotbal, v-aţi tîmpit cu toţii de-atîta religie… lăsaţi-o mai moale, băi…acum cîteva luni, hai că ţin eu minte…, ţăcănitul ţinea minte ceva şi trebuia să-l deturnez. Cine naiba crezi că accepta s-o dau de pe una pe alta la Tv, băi deşteptăciune, ce, eram diliu ?, deşi tipul avea perfectă dreptate. Hai, mă, că nu mă păcăleşti tu pe mine. Am mai vorbit eu cu unul. Tu erai, ce naiba, ne miram amîndoi cum te-au găsit ăia chiar pe tine, să fiu al naibii dacă-mi dau seama, că spuneai numai prostii. Poate crezi că sunt dilit la cap, să ştii că aşa vorbeşte lumea despre mine, şi mai zice că scriu un roman, dar să ştii că e adevărat… dar ştii ceva, îl pierd mereu, nici nu ştiu cum se-ntîmplă, dar se pierde şi am zis că mai bine n-o să-l mai scriu, o să-l păstrez aici…, îşi ciocănea căpăţîna şi zîmbea. Încheiam, Bine, mă Aline, dar eu zic să nu te laşi, scrie şi tu cîte-un capitol pe unde-apuci şi închiriezi o căsuţă poştală, îl laşi acolo, pe bucăţi…, şi o luam de la capăt. Taci, să nu te-audă careva, aşa am făcut cu trei capitole, să mor eu, am trei capitole pe care le pitesc undeva, la mare siguranţă, dar umblă ăştia după mine să mă facă bucăţi… dacă iese un roman bun? Nu i-am distrus ? Spune şi tu, n-am dreptate ? Vor să-mi ia maul, ai naibii de panaramele dracului ce sunt ! Ce puteai să faci, suportai privirile trecătorilor, scoteai din buzunar cele mai mici bancnote, să-şi ia omul un săpun, un aparat de ras, şi, dacă te simţea ceva mai slab de întîlnire, reuşea chiar să facă rost şi de-un loc de dormit pentru noaptea aia. Mi s-a întîmplat cînd am dat de el în faţa blocului în care stăteam, săptămîna trecută. I-am zis, Hai că te ţin o noapte. Puţea ca un drac din-ăla de Piaţa Matache. L-am băgat în baie, s-a despăduchiat şi l-am surprins frecîndu-şi-o feroce, aproape lătrînd şi zgîlţîindu-şi bazinul în ritm latino. Mi se făcuse-o scîrbă peste doza zilnică. Am prizat forţat scena, în vreme ce gîndăcelul lui Alin îmi agita şi el memoria. Doar pentru rîsetele din copilărie am reuşit să trec peste bobiţele albe pe care mintea bolnavă a lui Alin le proiectase din vintre pe pereţii de unt ai băii. Am închis uşa, mam lungit în pat şi-am aşteptat să apară o dată. Şi eventual să-şi ceară scuze. Pedeapsa era locul pe care i-l rezervasem pe duşumea. Salteaua cu care avea să se-mprietenească era cam terci făcută, şi de teamă ca nu cumva în boala lui să creadă că sunt cumva vreun poponar mai slab de înger, ca aceia pe care-i întîlnise în călătoriile prin ţară, încercam să respir detaşat şi să-mi spun că nu se va întîmpla nici o nenorocire-n noaptea aia. Din cînd în cînd, mă şi vedeam posedat cu sălbăticie şi spume la gură de imnograful gîndăcelului. Era o imagine îngrozitoare. Pe lîngă faptul că-i cam fila nu o lampă, ci întreg tabloul electric, Alinuş continua să dea din fleancă din ce în ce mai insuportabil. Se

şi vedea instalat în mansarda mea pentru un viitor nedeterminat. Ca să vezi. Fii cu capul pe pămînt şi cu picioarele pe umeri ! O spunea calm, repeta exersîndu-şi respiraţia, şi trebuia cumva să-i prinzi şpilul. Se-ntîmpla să-ţi facă un semn din ochi, am dedus că se închipuia şi-un pic savant prin experienţele lui diverse. M-am gîndit şi că semnalele-astea puteau însemna că mă primise în cartierul nebuniei lui. Îmi amintea cumva de unul din titlurile lui Henry Miller. Cam asta era Alin, Un Coney Island al minţii, şi mă speriam la gîndul că risc s-o iau razna în compania lui. Nu ştiu ce trebuia să se-ntîmple în cartierul lui de bătea cîmpii aşa cum numai un drac gol ar fi fost în stare. Se rabata într-o asana, şi-şi repetă formula, capul pe pămînt, picioarele pe umeri. La naiba ! Alin n-avea cum să se integreze prin mantrele noii lui religii. Dimpotrivă. Cartierul minţii lui avea nevoie de el. Şi dintr-o dată devenea o materie contorsionată, plastilina în mîinile unui copil ţăcănit. Eu mai aruncam cîte-o privire în bibliotecă, numai să nu-l simt aproape cînd îi trosneau încheieturile. În ochi mi se umezeau numele cîtorva autori celebri, un rus, un argentinian, un austriac şi cam atît, pentru că între ceafa şi călcîiele lui Alin se înfiripa deja o dragoste străină de cuvintele acelea grele, fidelitate, gelozie, adulter. Ultimele urme ale unei loţiuni ieftine coborau de pe ceafă şi i se aşterneau pe glezne, fruntea i se lipea de pămînt executînd o prosternare perfectă, dar slăbindu-i controlul asupra muşchiuleţilor anali. Dacă scena s-ar fi petrecut în armată, ar fi atras comanda fermă a unui locotenent, gaze ! De minute bune tîmpitul de Alin îmi împuţiea camera, pentru o clipă i se tăiase şi lui ritmul respiraţiei şi din gură scăpărară cîteva scuze ! Cam tîrziu, prietene, îmi venea să-i zic, dar m-a oprit respectul pentru implicarea mistică, atît cît exista. În acel moment Alin era o chestie agnostică. Poate că ai lui îl transformaseră în copilărie într-un experiment numit Gîndăcelul. Cînd am crezut că-i stătuse respiraţia, sparse tăcerea şi aproape că mă făcu să rîd. Gîfîind, spuse, mamă, ce m-am concentrat ! Nu era o demonstraţie propriu-zisă, nu era nici un antrenament. Era o chestie reală. Aproape că făcusem pe mine de teamă. Să vezi că lălîul dă colţul aici, în camera mea, şi-o să ne zombificăm împreună, toţi ăştia de pe palierul cu mansarde. Trebuia să mă trezesc şi mi-am instalat în suflet şi-n simţiri o sfîntă caterincă pentru că trebuia să-i spun ceva legat de poziţia în care tot întîrzia şi chiar i-am zis-o, Ce naiba faci, bă Aline, eşti flautist ? La poziţia asta ar fi visat orice labagiu, iar urmarea trebuia să fie simplă. Auto-muie am botezat complexul de gimnastică etalat cu sîrg de Alin, văzusem aşa ceva pe-o casetă video în anul întîi de şcoală militară. Subit l-am declarat cel mai antipatic cunoscut, devansînd un alt prieten scrîntit la bilă, un coleg de-al lui Clanada, unul pe care toată lumea-l ştia de Comicu’. Avea performanţa de aşi fi speriat vecinii de bloc pentru că, după ce tăiase un iepure pentru friptură, îşi mînjise hainele cu

sînge, băgase sub cămaşă o pîine, la subsuori îşi înfipsese un cuţit şi începuse să strige după ajutor, iar ei, vecinii, săriseră alertaţi, Chemaţi, dom’le, o salvare că moare omu’ ăsta ! Gospodinele se rostogoleau pe palier şi dădeau telefoane, care are curaju’ să-i scoată cuţitu’ din piept ?, sau, şi ce tînăr e, săracu’!, dar curaj n-avea nici unul. Ce naiba ne facem ? De ce ne coim atîta ? Întrebările curgeau ca la Vrei să fii miliardar. După ce şi-a luat doza de rîs în sine, Comicu’ şi-a scos de la sub braţ pîinea tăvălită în sîngele de iepure şi-a strigat la ei, Hai, gata cu spectacolul, la culcare !, după care a extras cuţitul din pîine, a dat jos cămaşa, şi-a sărit ca un arc împingîndu-şi vecinii pe hol. Multă vreme, Comicu’ fusese pe primul loc în topul chestiilor demente, dar acum mă cam săturasem de el, voiam şi altceva. Am încercat să trag şi eu obloanele, jaful de ceas pe care-l aveam arăta aceeaşi şi aceeaşi oră, şi, ca să n-o mai lungesc, trebuie să-ţi spun că, din fericire, nu s-a întîmplat nimic. Asta şi pentru că în noaptea aia nu am dormit deloc. Mă gîndeam aiurea, că mai bine aş fi luat îngerul în altă zi, sau să fi insistat să rămîn noaptea aia la Roxi, poate că nu m-aş fi întîlnit cu ţăcănitul de Alin şi tot aşa… Abia spre dimineaţă am aţipit un pic. Cînd am deschis ochii, era destul de tîrziu. Domnul Ţăcăneală tot întîrzia în baie. Îmi ziceam, să vezi că ăsta şi-o pune din nou lipită de burtă, perversul naibii !, ăsta îmi spurcă baia !, şi, hotărît ca un poliţist american, pun mîna pe clanţă, deschid şi îl văd. Spectacolul era maladiv. Alin era gol, fără semnele vreunei erecţii, şi cu stînga ţinea îngerul lipit de umăr, ca pe un vechi prieten. Erau cu faţa la oglindă şi tîmpitul îmi bărbierea fiinţa aceea din lemn de tei. Era o strălucire bolnăvicioasă în cămăruţa cu duş şi chiuvetă. Obrajii îngerului erau încărcaţi de spumă de ras. Alb pe argintiu. Combinaţia asta trebuie să fie un kitschul kitschului şi, într-o viziune la fel de nebună ca a lui Alin, mi s-a părut că îngerul meu s-a transformat în Moş Crăciun, o făcătură străină ca şi mînuitorul aparatului de ras. Abia am deschis gura, Ce dracu faci aici, bă labagiu împuţit? Alin aproape a-ngăimat, Îi trag o săpuneală ca lumea şi lui ! Am vorbit cu el cînd m-am trezit şi-a zis să-l bărbieresc.Îl cheamă Bilbao! Nu-mi ardea deloc de rîs, chiar îmi venea să-l dau pe scări în cracii goi, m-aş fi luptat cu el corp la corp pentru aşa-zisul Bilbao, chiar dacă în acele sforţări aş fi vomitat totul din mine. Cu scîrbă am şuierat printre dinţi, Afară, bestie ordinară ! Ăsta-i un înger, tîmpitule, ieşi afară !, i-am pus hainele-n braţe după ce i lam smuls pe Bilbao din mîini, şi-am zis, Doamne miluieşte ! Îmi rămăsese pe creier numele îngerului meu, care, într-adevăr, avea nevoie de aşa ceva. Un nume. Deşi mai înainte mă gîndisem să-i spun Antonio, fără să ştiu de ce, m-am gîndit că Bilbao avea ceva suficient de nelalocul lui cît să

i se potrivească unui înger. Şi părea o anagramă aproximativă la bibelou, aşa cum îl crezuse scrîntitul din troleu cînd îl dusesem la Roxi. Sincer, mă şi mir cînd văd cu cîte chestii legate de sex ţi-am umplut scrisoarea asta. Întîmplarea face că am dat de un creion cam bont şi-am scris ca un apucat despre frumuseţea asta ciudată a zonei în care stau, despre frumuseţea aerului, despre ciorile care nu-ţi mai contenesc croncănitul, despre liniile de înaltă tensiune şi cele telefonice, despre acest parc Cişmigiu în care totul este posibil. A doua zi l-am chemat pe părintele Dură, un fervent cititor al lui Mark Twain, să-mi sfinţească baia. A dat cu tămîie, a citit nişte rugăciuni şi a ţinut să-mi citească un pasaj dintr-un volum de memorii şi corespondenţă al ilustrului american. Într-o scrisoare către William Dean Howells, Twain zice: Mîine intenţionez să dictez un capitol care-i va expune pe moştenitorii şi pe reprezentanţii mei pericolului de a fi arşi de vii, dacă se vor încumeta să-l tipărească înainte de anul 2006, ceea ce socot că nu vor face. Vor mai fi o sumedenie de capitole de acest gen, dacă voi apuca să trăiesc încă trei sau patru ani. Ediţia din anul 2006 va stîrni senzaţie cînd va apărea. Eu voi plana în văzduh, împreună cu alţi prieteni decedaţi, şi voi observa scena. Eşti invitat şi tu... Ce spuneţi ? mă-ntrebă părintele. Nu-i tare să fii scriitor ? Să lucrezi cu cuvintele. Vă daţi seama, mai avem un pic pînă-n 2006. Da’ ce mi se pare mai tare e că Mark Twain e printre noi, adică deasupra noastră. Zboară, înţelegeţi ? Zboară ! Scăpasem de-un nebun şi dădusem de altul. Înainte de plecare, părintele s-a cerut la toaletă unde a rămas cu ochii pironiţi pe etajera de deasupra chiuvetei, spunînd, Ce veioză ciudată. De la distanţă ai zice că seamănă, Doamne iartă-mă!… cu un înger.

Un drum spre Aurica Degetele îmi intrarã în pãr ca o maşinã de tuns. Miroseam greu şi nu reuşeam să mă recunosc deloc. Curînd s-ar putea sã mor, gîndeam, dar pînã atunci nimic nu-i sigur. Îmi înfipsei bãrbia în piept. Peria de covoare era pe-aproape, chiar aveam nevoie de ea şi gãsii chiar şi un cuţit numai bun pentru rãzuit pielea. Bãnuiam cã afarã trebuie să fie un frig îngrozitor. Era iarnă şi eram fericit cã vremea rea nu avea nici un ecou în baia asta, care, deşi murdarã, îmi dãdea o linişte venită de undeva din trecut. De dincolo de pereţi mi se pãrea cã aud o melodie bizară, de film noir. Mă închipuiam sleit de lichidul amniotic şi orice zgomot strãbãtea pereţii albaştri ca o variantă deformată a mişcãrilor pe care doctorii ginecologi se pregãteau sã le execute. Weibel - sarcinã cu hidroaminos, Huffman - prolabãri ale cordonului ombilical, Wilson sarcinã extrauterinã abdominalã, Huffman - prezentaţia podalicã incompletã, apoi procedeul Bracht, procedeul Ţovianov, inelul lui Bandl, anestezia localã pentru perineografie post partum şi strigãtul mut pe care mi-l imaginam ca-ntr-un film cu Charlie Chaplin. Un strigãt la care nu aşteptam nici un rãspuns. Ţipãtul meu survola sala de naşteri furînd imaginile care adunau feţele congestionate. Doctorul şi moaşa gigantică pe aceeaşi scenă, aproape zilnică. Sub privirile moaşei, abdomenul mamei mele se topea într-o relaxare care echilibra plãcerea şi durerea sub apãsarea miresmelor facerii. Toate, miozinele, actinele, fosfocreatina, acidul adenorin trifosforic, pînã cînd moleculele suprasolicitate de travaliu apucau sã respire uşurate. Asta dacã ar fi sã dau crezare teoriilor lui Manta şi Csapo. Probabil că dupã Csapo, Barnes, Kumar şi Goodno, blocul miomatrial înceta sã-mi mai fie martor, aşa cum se obişnuise în primele mele luni de viaţã. Primele mele silabe încã pluteau fixînd siluetele celor doi în cuadratura unduitoare a fumului de Kent. Doctorul îşi reluã ţigara, apoi un lichid gelatinos şi galben îi scãpã dintre buze şi rãmase proiectat pe mozaic. Cînd îşi reveni din beţia sfîrşitã cãtre dimineaţã, fu nevoit s-o pãlmuiascã pe gigantica asistentã care aţipise în picioare, lîngã dulãpiorul cu faşã, vatã şi spirt. Apoi şi-a intrat în pîine primul meu somn, între cortexul flasc, uşor modelabil, ca plastilina, şi cãlcîiele-mi încă purpurii. Poate cã între oasele fragile ale craniului materia cenuşie fusese cofratã în formele personajelor ce însoţiserã lecturile maică-mii. Şi-apoi acasã. Acasã tata îşi exersa migala, rãbdare plus puterea ochilor, rînduind noile serii de timbre cu care în acea dimineatã îşi sporise colecţia. O marţi, un miez însorit al zilei care-l fãcea şi mai fericit, cucerit şi pãtruns de vocile Gigliolei Cinquetti şi a lui Don Backy, într-un nesfîrşit « HEI MISTER

TAMBURINO » care, cred, pe Bob Dylan îl amuzase pus de Mogol în italianã, iar mai tîrziu de Lucia Altieri fredonînd « MA CHE NONO! ». Tata! Tata! Io sono, tocmai ai un băiat, un partener adică, lasã-le-n mã-sa de timbre, vino sãmi simţi vibraţiile, ritmul paşilor care mă aduc acasă... Mai bine vezi cum naiba îl cheamã pe doctorul ãsta care-mi scrie numele în certificat. Eu nu i-am reţinut numele, dar nici nu prea mă interesează ... Mă interesează doar că birocraţia pîndeşte fiecare pizdă. Şi că alungă cu răceală, ba nu, cu greaţă, mirosurile-alea. Bate-l, tati, dă-i un pumn, ăsta mi-a schimonosit faţa cu Kent-ul lui. Apoi, şovãind, dar lovindu-mi ochiul, nările şi creierul : miozinele, actinele, fosfocreatina, acidul adenorin trifosforic, mirosul de plastilinã şi fumul Kent-ului vibrarã în mintea mea pentru ultima oară. Pentru ultima oară ? Eeee, ce-i bancu-ăsta de prost gust ?

Cînd eram mic făcusem o adevărată obsesie pentru cãrţile de obstetricã şi ginecologie ale maică-mii. Dupã ce mi se plimbarã prin minte aceiaşi Weibel-Huffman-Wilson-Bracht-ŢovianovBandl, ca o mantrã nesfîrşitã şi nesuferită, apucai peria. Îmi frecam pielea printre icnete scurte şi, în contrapondere, fredonam o melodie. Era bine. Am luat cuţitul tocit, poate la fel de bãtrîn ca şi mizeria ce-şi aştepta exterminatorul, şi-am început rãzuitul. Din neatenţie îmi smulsei cîteva fire de pãr de pe piept. Eram încã tînãr, tînăr şi-un pui de birocrat, ca fiu al unui contabil. Apoi zona intercostalã, umerii, zona lombarã, fesele, picioarele, şi tot aşa. Ceva scîrţîi şi-mi întorsei capul în direcţia uşii. Cine oare îmi putea strica liniştea în care mă afundasem ? Un controlor băut care mi-ar fi plăcut să semene cu doctorul pe care-l visasem. Doar ca să-l pot înjura bine. - Biletele sau abonamentele la control ! Legãnãrile garniturii de tren devenirã mai domoale, ecartamentul uşor înclinat, în curbe scurte, se stabiliza, traseul se îndrepta, iar şinele păreau să aibă de-acum aceeaşi înãlţime de la sol. Mersul trenului deveni lin, tocmai bine pentru ca o oprire bruscã sã-i strice echilibrul fragil în care se afla. Un individ sãri în întuneric şi de la cîteva uşi lanternele luminarã cîmpul în fazã lungã, apoi somaţiile coborîrã şi ele, împinse în noapte de cei trei jandarmi comandaţi de un plutonier. - Ar fi trebuit sã punã o staţie şi-aici. De cînd fac traseul ãsta cu acceleratul sau rapidul, aproape de fiecare datã aici se trage semnalul de alarmã. O sã vedeţi şi mai încolo... La fel...

Deschisei ochii. Auzisem observaţia vecinului din compartiment ca o rîgîială de broască şi mă indispuse. N-aveam nevoie de comentarii. A cui plictiseală voia el să alunge ? În smucitura inerţiei, oprirea bruscã mă trezise. La pãrinţi veneam o datã la o lunã jumate şi totuşi o oprire ca asta nu mă putea enerva mai mult decît cel care vorbise înainte. Eram debil de confuzii şi zdruncinături. Ce să faci în aşa condiţii ? Pînă acasă nu mai aveam decît o jumătate de oră şi un aţipel. Taman cum scrie la carte şi la Casa Sufletului. Mi-ar fi prins bine. Nu voiam decît să am un drum liniştit. Dar ce cãutam acasã de data asta ? Închisei ochii la loc, încercînd sã reiau visul în care-mi repetam naşterea a nu ştiu cîta oarã. În compartiment discuţiile se aprinseserã şi mai dormi dacã poţi ! Stãteam în poziţie de mist, cu ochii închişi. Vecinul şi-ar fi dorit sã intru şi eu în discuţie cu o opinie. Îl priveam printre gene. Îi vedem în flăcări bîrfind ca nişte satane domesticite de navetă. Mai precis : flăcări amestecate c-o ceaţă englezească. De ce-şi fac oamenii de cap ? De ce fac breşe în timpul celorlalţi? - Vã spun eu cã mai încolo o sã ne oprim din nou. Mama lor de ţãrãnoi! Ba mama ta de strigoi, navetist jegos ! Aşteptarea durã zece minute. Jandarmii urcarã la locomotivã pentru a fi martori la încheierea procesului verbal, apoi descinserã la vagonul în care mînerul roşu al semnalului de alarmã atîrna ca un ceva pîngărit. Din trei smucituri trenul o luã iarãşi din loc. Ochii îşi traserã jaluzelele fine. O ceaţã instantanee, de surprindere psihică, mai reală decît sensul englezesc al termenului. Şi din nou huruitul anestezic al trenului. Sub pleoape, irişii bezmetici captînd informaţii alandala, anihilate însã de schimbãrile bruşte, intervenite în programul încãrcat al zilei scurse. Veşnicia s-a născut la sat, la asta m-am tot gîndit pornindu-mă la drum. zapasem transpirat, fără ţintă. Fiecare program era o cortină pentru cel dinainte. Decorurile diferite, sacadate, sugerau un spectacol de-a dreptul pierdut de sub control. Şi uite bătrînica reapărînd, imperturbabilă. Am privit-o mai bine, mi se părea că îi seamănă frapant cu Aurica din coasta dealului, împărţindu-şi camera în plictis şi oboseală cu legionarul ei senil. Şi deodată mi-am amintit de sora lui, căsătorită cu un neamţ încă dinaintea celui de-al doilea război. Se stabiliseră în Republica Federală Germania. Fosta. Atît se mai ştia de ea. Poate de-asta nu mai scotea bătrînul nici o vorbă. Poate din altă cauză. M-am gîndit deseori la el. Elisabeta se numea soră-sa, ca sfînta Elisabeta care, rămînînd grea la o vîrstă înaintată, atrage muţenia soţului ei, Zaharia, pentru credinţa lui cam şubredă în promisiunea făcută de Dumnezeu. Ştiam că, într-un sfîrşit, Elisabeta îl naşte pe Sf. Ioan Botezătorul şi lui Zaharia (îmi place atît de mult cum se scrie Zacharias) îi revine vocea. Două minuni. În fine. La televizor,

bătrîna povestea aşa cum povestesc toţi, profesionişti şi invitaţi excepţionali, de parcă şi ea-l apucase pe Dumnezeu de-un picior : Ieu am vinit la emisiunea mniavoastră cu un lămn, l-am găsit păn curti cîn cătam lămni păntru foc, iera atuncia mai cam spră iarnă, aşa, iarna tricută, ş-am loa mai multi, am loat fro mînă, aşa, un braţ, cum să zîc ieu, şie iera aşa, pîn colţu curţii, c-acolo-şa ţiu ieu lămnili, ş-am tras răpidi un cazapuf1 potricaliu2 pi mini, mi-ntrasă-n mini un frig ca-n Sîmbiria3, că fusăsăm pînă la amiezătoare4, da’ iera un aer aşa oxogenat5, ş-m-am dus cu iele la tăietor, la o buturugă mai mică, ş-am pus mîna pă topor, iera cam friguţ, îmi cam îngheţasi mîinili, la noi cam aşa ieste, ie mai frig, la noi vine iarna mai răpidi, satu nostru-i mai spră munti, cum să vă zic ieu, nu ştiu, da vă daţ mniavoastră sama, ş-am dat cu toporu, am spart toate lămnişoarli-alia, le-am pus într-o tîrnă, dacă ştîţ mniavoastră ce-i aşeia, cam aşa, cam un fiel dă coş dă nuiăli dă răchitî şieva mai uscatî să zîc şî ieu, că mai aviam unele crăpati, că cu o zi nainti mai crăpasă omu mieu, da-n zîua în care am spart ieu lămnişoarli-alia omu mieu iera plăcat la oraş s-tîrguiascî şieva la obor, tăiasăm doi purceluş, dusăsîm şieva ş-la un cărnar6 pi cari-l ştîm ş-noi, nu mai aviam ce-s le dăm dă mîncari ş-nu stăteam nici noi chiar aşa la mila lu Mniezău, doar nu le dădeam lămni dă mîncari, că nu mai aviam cu ce sfaşim focu, ş-am dus tîrna cu lămni-n odaia unde stăm şî iarna, ş-vara, c-aşa ne-am obişnuit noi, copiii sunt iei la oraş, îs mari de-acuma, ştîţ, ş-nouă acu nu ne mai trebie odăi mai multe, ş-am aprins focu, am dat drumu la radiou, ş-am lăsat pă meci, iera ietapă, că oricum omu mieu trebia svină şî iel de la obor, cari mai trebia să treacă ş-pi la comperaţie7cu altî triabî, şî iel ţine cu Rapidu, ştîţ, şî juca la radiou chiar Rapidu cu Gloria Bistriţa, ş-pă iel îl interăsiază cînd joacă Rapidu cu Gloria Bistriţa, păntru că-i unu la noi în sat cari mai merji pă la Bucurăşti, şî iel are interăs tot cu Rapidu, cu pariuri, şî ista dă care zîsei vorba mai nainti cu omu mieu, că-i aceaiaş ş-aceiaş echipă, ca să zîc aşa, şî zîşi handrălău8 ista mai tînăru da’ cam molătău9, pă care Moreno îl cheamă, că vorbeşti lumia pîn capitală, da ieu nu ştiu dacă ie chiar aşa, că Rapidu ş-cu Gloria Bistriţa are iele

Cazapuf – pufoaică, haină groasă ( Andrieşeni – Iaşi) Potricaliu – portocaliu ( Sabasa – Piatra Neamţ ) 3 Sîmbiria – Siberia ( Laura – Rădăuţi ) 4 Amiezătoare – locul unde se odihnesc vitele la amiază ( Ceahlău, Călugăreni, Fărcaşa, Hangu, Izvorul Alb, Poiana Grinţieşului – Piatra Neamţ) 5 Oxogenat – oxigenat ( Epureni – Iaşi ) 6 Cărnar – casap, măcelar, cel care vinde carne ( Vînătorii Neamţului – Tîrgu Neamţ ) 7 Comperaţie – cooperaţie, cooperativă, magazin sătesc ( Panaci – Vatra Dornei ) 8 Handrălău – flăcău care se ţine după fete ( Drăguşeni – Fălticeni ) 2

şieva interăsi, tovărăşii cu unii ca iel, aceleaş interăsi adică, nu mă prişiep ieu ca să spun cum trebie, da omu mieu şti-i iel mai ghini ş-cu Moreno mai alies, că pun interăsuri pî meşiurli lor, da treaba lor, Mniezău ştîie mai ghini şie-i rău şî şie nu-i rău, ieu doar şie mai apliec urechia cîn sparg iei seminţili şî biau bierea la poartă, sub tei, ş-pot ca să zîc acuma că-i mai ştiu şî ieu pă unii fotbalişti dă la Rapid, dă pă la radiou, că am tot ascultat la meşiurli lor cum vorbăşti dăspri iei, dă Dolha, dă Rădnic, dă Copos, ş-îl ştîu ş-p-ăla, cum naiba îi spune, ie la iei un beljian, pă Gofroa, lam vzut la veşina noastrî la tilivizor, cîn a vru omu mieu s-vadă meşiu cu Dinamo, mai anu tricut, că noi n-aviem tilivizor, ştîţ, ş-noi nu prea vidiem ce s-mai pitrieşi pîn lumia largî, doar şie nie mai spuni Moreno cîn vine dă pă la Bucurăşti, şî iera, adică ie, că n-o muri săracu, ie Gofroa, beljianu ista, un bărbat, adică frumos, vrau s-zîc, ca omu mieu la tinereţa luia, ş-mai băgam un lămn pi foc, că d-aia le spărsăsăm, mai băgam aşa, din cîn în cîn, ş-meşiu curjia cu scoru alb, adică dă zăro la zăro, aşa s-zîşi la radiou, nimic la nimic, aşa zîc ieu, şî-l aştăptam ieu aşa pă omu mieu, ş-pîntr-un timp oarecari numai şie-m dau sama că mi s-a făcut un rău dă foami, c-am zîs că trebie s-cobor dăgrabă la bucătări-i, că mai spărsăsăm ş-lămnişoarli-alia, ş-cam îngheţasăm, ş-cu foamea la un loc, făşiam ieu o bengă de mi-ierea că nu-mi mai văd omu întragă, pă urmă am coborîtără ieu la bucătărie, că, ştîţ, noi avem curtea niţăluş mai în pantă ş-trebie s-coborîm, că bucătăriia are iea intrară săparată ş-am băgat în gur o buca dă brînz, pă urmă una di slanî, ş-la urma urmii o buca di pitî, ca s-miargă bieutura mai binie, că la noi s-mîncă şî s-biea ca oaminii, ş-apoia am vinit iarăş în odaia noastrî dă zî ş-dă noapti, ş-omu mieu încî nu vinise, da întră timpu ista Rapidu băgasă un gol la Bistriţa, iera golu lu unu mai negru la faţî, că nu-i ştiu ieu toati numili la toţ fotbalîştii lora, ş-nu mai iera scoru atît dă alb ca mai nainti un pic, iera adică unu la zăro, ş-omu mieu pierdusă golu lu Rapid, ş-am luat un ciot di crion ş-o buca di hîrti-i, ş-am scris minutu, cam atît po să vă zîc păntru golu aşiela, ş-am mai băgat înc-un lămn pă foc, ş-parcă să-ncălzîsă un picu-n odai, apoia am zîs că mi s-făcusă mie o foami păntru că a dat Rapidu gol, că fusăsă cu noroc ghiorăiala mia dăn burtî, şam mai coborît o dată la bucătări-i, ş-am mai băgat în gurî cît-o buca dîn fiecar, ş-brînz, şî slanî, şpitî, ş-bieutură, că tară-i bună la meşiuri d-istea, numa că n-aviam dă spart seminţ dîn alia dă floarea soa, că nu crăşti pă la noi, ş-n-am zăbovită ieu mult pă la bucătări-i, doară ş-am pus năşti fansule10 la scăzut, am zîs cî fac aldat burugheli11, ş-aşe că mă ş-întorc ’n-odaii, ş-pîn şie s-mai ţîp12 9

Molătău – moale, nătîng ( Sabasa – Piatra Neamţ ) Fansule – fasole ( Moiseiu – Vişeu) 11 Burughele – cocoloşi din făină de grîu care se pun în borşul de verdeţuri ( Voineşti – Iaşi) 12 A ţîpa – a arunca ( Transilvania ) 10

ieu un pic în foc unu dîn lămnişoarili-alia, numa şie dă gol şî Gofroa al mieu, ş-atîta dă tari m-am vesălită pă momientu-ăla c-am zîs că-n răprîza a dooa o s-mai cobor la bucătări-i dă fro doo ori, ca o năsîmţîtî di barhaii13, c-avia Rapidu năvoi dă mai multă golavărajuri, aşa zîsăsă crainicu dă la radiou, Dobre, ăla cu gura dă vină hoţii ş-pleacă mai răpidie dăcît or vinit, şî cîn s-mai bag un lămn p-foc, că mai apucasăm unu-n mînă, văd că pă muchie ară, nu ca un nod, da aşa, ca o scobiturî, ca o boală dă copaşi pîn-năuntru lora, şî iera ca o formă dă cruşi, dă mai zîsăsă lumia cu tilivizor că aflasără iei la ştirile pă care le văzusă neşte cazuri asămănătoari un pic, tot cu cruşi, aşa, în lămnili pă care lă dăspicasi lumia respăctivî, ş-am înlămnit pă loc, ca lămnu-aşiela dîn mîna mia, ş-nu mai auziam nişi pă Dobrea, şiela cu gura luia zdrîngănitoară, cari dădusî aşa ia ca un zvon di bucluşalî14pi tierienu lor di joacî, ş-nişi pă spăctatorî car-s-auzea dă pă stadion, şî stătiam ieu aşa ş-mă uitam ca proasta la lămnu-aşiela ş-nu-mi vinia dăloc s-cred că şî ieu-s un caz dăn aşielea dă li dau pă la tilivizor, ş-uiti c-am ajuns ş-aişia făr-s-vriau ieu, dă mă vedi ş-lumia dîn satu mieu, care cred că ie mîndră cu minie-n fălu iei, ş-uită că păntră timp vinie ş-omu mieu ş-mă-ntrabă cît ieste scoru, da mie nu mai m-iera mie mintea la meşiu lora, că nu mai scrîsăsăm pă bucata aia dă hîrti-i nişi minutu lu Gofroa aşiela, şî s-făcusă pă năsîmţîtă fro patru la unu tot păntru Rapid, mai dădusă tot Gofroa gol, ie un fotbalist tari plodicios15, şî omu mieu iera tare bucuros şî scoasă o badoacă, adîcă o stîclă dă bieutură loată dă la oraş, da ca s-vidieţi, ca on făcut, mie nu mai miierea deloc să mai pui bieutură în gură, parcă-mi luasă Mniezău tot graiu mieu, iară Dobrea dă la radiou parcă iera o moară ş-mai pornită parcă spră oraşul dăn Bistriţa, că-ntră timp Rapidu mai băgasă un gol, ş-Moreno strîga la poartă, la omu mieu, să-l chieme la iel, la tilivizoru lui, că mai ierea vro douăj dă minuti dîn jocu lora, ş-omu mieu trăjia dă minie s-mă duc şî ieu, da ieu am zîs că-s cam obosîtă, şî iel s-o dus, ş-a loa cu iel şî foflaşca16cu şieva jinars, că ş-o turnat dăn badoacă, pă care o pune la colecţi-i că-i dăn stîclă mai diosăbitî, ar fi vrut iel o ieşniţî17, da-l trăjia aţa la meşiu luia, iară ieu am rămas, că-s mulţămitî dă Gofroa ş-gata, barbat-miu ie tară povestelnic18 di fielu luia ş-numa poftî di fleorcăialî19 n-aviam, ş-mai stau s-mai pui neşte lămni p-foc, să nu sstîngă, ş-am zîs că-i minunia lu bunu Mniezău de mi-a scos cruşia aia-n faţî, o fo minuni cu 13

Barhaie – femeie grasă ( Drăguşeni – Fălticeni ) Bucluşală – bucluc, ceartă ( Moiseiu – Vişeu) 15 Plodicios – productiv ( Coverca – Vatra Dornei ) 16 Foflaşcă – bidon militar, din germ - Feldflasche ( Ostra – Gura Humorului) 17 Ieşniţă – mîncare preparată din ouă, unt şi slănină ( Straja – Rădăuţi ) 18 Povestelnic – vorbăreţ ( Morăreni – Topliţa ) 19 Fleorcăială – vorbărie multă, bîrfă ( Drăguşeni – Fălticeni ) 14

adiresî20anumi, că dîn lăminşoru-aşiela nu m-o dus capu s-văd frodat fro cruşi, că dacă nu ierea aşa cre că mă ş-cam îmbătam, Doamne iartă pacatli mieli, că Rapidu bătusă pîn la ormă cu fro şinşi la doi, ş-aşa zîc, cam aşa fusăsă întîmplara cu lămnu mieu, că di-asta am vinit ieu încoaşi, cas-mî vadî toatî ţara, tot poporu’, cum mă scăpă pă mini bunu Mniezău dă la bieutură, că d-atunşia n-am mai pus strop di strop în gură. Moderatoarea n-a mai rezistat, sesizînd nevoia de pauză a bătrînei şi i-a întrerupt isteria pe tema Sfintei Cruci. Publicitate. Într-un fel anume, delirul bătrînei mă stîrnise, dar am hotărît să mut pe un program cu muzică. Am stat pe MTV pînă aproape de ora trenului. Faţa babei se amestecă bizar cu Madonna, Bjork, Tori Amos, Kylie Minogue, şi, în ciuda toropelii, continuu să mă agit cu ele printre gînduri. Recunosc, accept că-mi doresc o destrăbălare de zile mari. Poate pentru că spre dimineaţă voi da ochii cu Aurica. Pentru ultima oară, asta e sigur. De pe catafalc nu te mai întoarce nici dracu.

Adiresă – adresă ( Drăguşeni – Fălticeni ) 24

La hipodrom În Ploieşti ajunsesem cu un microbuz, sufocaţi de căldură, cu ziua zdrobită de cu o zi înainte, cînd Vivi mă-ntrebase: - Cred că nu-ţi dă prin cap să nu vii, nu ? L-am asigurat, da, o să vin, deşi cu o zi înainte hotărîsem să nu mai merg la nici o nuntă pînă nu mă voi însura. L-am privit ca pe o victimă care are nevoie de consolare. Chiar el ne scrisese în invitaţia colectivă că, trecînd de partea căsătoriţilor, s-ar putea să primească o legitimaţie de cretin / bombalău / idiot / tăntălău. Scrisoarea mă amuzase teribil, aşa cum se întîmpla şi cînd ne întîlneam. Vivi este înalt, solid, genul de om care nu poate fi decît plictisit de fizicul pe care-l posedă cu indiferenţă, lucru care nu ştiu cît îl doare. Am zis că vin, evident. În timpul slujbei Vivi a întors capul de cel puţin douăzeci de ori să se asigure de prezenţă. Ăla a venit ? Dar ăla... Sau aia... Ceremonialul religios epuizîndu-se în mirosurile de tămîie şi parfumuri sofisticate, ne-am încoţopenit, unii în maşini personale, restul în taxiuri. În cursă relaxată spre hipodrom. Rămăsesem trăsnit cînd am auzit unde face nunta. Un hipodrom este o alegere avangardistă ? Poate. Vivi este un scriitor resemnat, fără a mai crede în literatură. Mi-am amintit ca la comandă că în urmă cu doi ani văzusem pe stadionul Steaua, în pauza meciului cu Dinamo, o mireasă furată, purtată cu frenezie pe braţele celor din în galerie şi coborîtă apoi pe gazon. Îi spulberasem pe cîini cu 4 la 1. Dintr-o dată nu mi s-a mai părut chiar aşa ciudat. Cînd am auzit că tatăl lui Vivi fusese jocheu, am avut senzaţia că merg la ţară, la bunici, atît mi se părea de normal. Da, trebuia să fie un eveniment normal, deci am încercat să nu mă mai gîndesc la ce avea să se întîmple. Dintre invitaţi nu cunoşteam multă lume, ceea ce m-a făcut să nu-mi prea bat capul cu discuţii lipsite de pasiune. Tinerii ieşiseră din restaurantul aflat la baza tribunei ajunsă în paragină şi se răspîndiseră de-a lungul pistei. Paharele de gin şi şampanie se plimbau încet, ştergînd goana cailor pe care mi-o închipuiam vuind pe pista goală. Doar muzica, veche de douăzeci de ani, spărgea din cînd în cînd conversaţiile poliglote, datorate bursei lui Vivi, în Elveţia. Erau destul pasionaţi de muzica anilor 80. L-am cooptat imaginar pe Pip şi-am reluat discuţia întreruptă cu o săptămînă în urmă de un convoi de halate albe care invadase curtea muzeului. Pip zice, proaspăt ca întotdeauna, Am o întrebare pentru voi, că eu doar cu voi stau de vorbă, lasă-i pe labagii ăştia bolnavi de colectivism, nu vezi că nici coerenţi nu sunt… laba e o treabă individuală, dar ei vor colectivism, să

trăiască pe cîrca noastră, că ei nu pot avea idei. Ei doar execută, să ştii asta de la mine ! Auzi, ia spune, de ce labagii-ăştilalţi, de la MTV, VH1, căca-m-aş în posturile lor de rahat, de ce bagă doar 50’s, 60’s, 80’s, 90’s, 00’s, şi de anii 70 nu spune nici unu’ nimic ? Se dă pe ei cu pipi şi cu caca, am înţeles asta foarte repede, că nici nu e greu, dar nu-şi dau seama că fac din anii 70 îngrăşămînt natural ! Hai, acu’ să vă văd, că sînteţi intelectuali, ce pula mea ! Apoi o cortină cu aer de despărţire temporară a crescut iarăşi distanţa dintre noi. Doar sunete vagi, din căştile veşnic nedezlipite, am reuşit să desluşesc, King Crimson – King Crimson at the court of Crimson King, unul din albumele lui preferate. Şi revenirea nuntaşilor de pe gazonul distrus de nepăsare. Am băut şampanie şi voiam să mai beau, în vreme ce încercam să schimb cîteva păreri cu un prieten, masterand la arhitectură. Şampania a făcut ca dintr-o dată drumurile spre bar să mi se înmulţească. Cei cîţiva prieteni mi-au atras atenţia să înţeleg din şampanie concentraţia, calitatea, dar mi s-au părut excesiv de căcănari. Pot să-nţeleg căcănăria, dar să faci caz de ea mi se pare că abia atunci merită să te îmbeţi. Să închizi prăvălia. Adică să te închizi înăuntru. Bineînţeles că asta era doar treaba mea şi lor nu le-a rămas decît încercarea de a trage o concluzie, deşi ştiam că părerea lor era şi avea să rămînă una şi bună. La întoarcerea de pe pistă aflasem că ceea ce ştim despre cununia civilă va fi demontat de un eveniment perfect adaptat la decorul în care eram instalaţi. Evident că trebuia să existe şi o cununie civilă, da, doar că avea să se petreacă după un cu totul alt tipic. Un îngrijitor de cai, angajat al hipodromului, bun prieten cu tatăl lui Vivi, urma să aducă în faţa unui podium special amenajat doi cai. Un armăsar pentru mireasă, o iapă pentru mire. Glumeţ socrul mare. Momentul fusese rezervat pentru miezul nopţii şi, se-nţelege, toţi aşteptam să se întunece. Se-ntunecase mai repede, pe la 21.00, şi mă simţeam copleşit de compania şampaniei. Slavă Domnului, am reuşit să-l convoc din nou pe Pip şi preţ de vreo jumate de oră am dezbătut aspecte zilnice din viaţa muzeului nostru. După obicei, cum ne prinde în interval, ne ia tare, Bă, ştiţi ceva ? Eu cred în clipe ! Aşa dezbatem timpul programului de lucru. Pe lîngă noi trec din nou grăbite halatele albe care duc cu mare grijă obiecte de patrimoniu, vechi, cu vîrsta prăfuită. Zice, Uite ce harnici sînt ăştia,-n pula mea! La muncă, intelectualilor, bateţi-vă capul, nu vă mai holbaţi la albiturile-astea! Decidem că ar fi bine s-o pornim sistematic. Zic, Nu-nţeleg, ce naiba ai cu hărnicia? În general, halatele albe protejează, sînt un scut imbatabil. Nici o vorbă, nici o schijă, nici o săgeată nu le pot străpunge, cu atît mai mult cu cît obiectele pe care ai le transportă sînt puternic impregnate de aerul trecutului care nu mai poate fi stăpînit, deşi senzaţia este contrară. Oricum am lua-o, halatele albe

sînt semnele hărniciei. Ele pun Trecutul în rafturi, îl desprăfoşează, aruncă asupra lui substanţele care-i vor asigura supravieţuirea. Aşa cum fac cei doi tineri cu alaiul ăsta teribilist. Îşi vor asigura viitorul. Ne uităm la ei, respirăm prin agitaţia lor, ca prin filele unei cărţi prăfuită deja. Sîntem de acord, sorbim şampanie cu nemiluita, şi nu ştim cum ar putea fi continuată discuţia. Nu ştiu dacă-i perfect să fii de acord. Pip zice, Bă, ştii ceva, eu toată viaţa am visat să fiu muncitor necalificat ! Să le ardă buza ăstora care vor să-şi dea importanţă. Ce, se pune careva cu un muncitor necalificat ? Nu se pune, că nu-i de nasul lor, înţelegi? Dacă se caţără prea sus, nu te mai poate observa, te pierde din vedere. Ăăă, ce zici? Aşa e cu iubirea. Se caţără una pe inima ta şi pa, nu te mai vede. Dar stai aşa, că unii nu-s proşti pînă la capăt. Băieţilor le era teamă că nu mai poţi să le dai nici o juma’ de săru-mîna, înţelegi? Şi te trag şi pe tine după ei, să te ţină sub control. Aşa s-au desfiinţat o grămadă de posturi de muncitori necalificaţi. Te caloifică, apoi te trag la răspundere, ce de... Pe vremea lu’ Ceaşcă umblau după mine, mă fugăreau... Da’ eu am rămas liber! Mă plimbam cîte-o zi întreagă cu tramvaiu’, mă uitam la oameni, la case, la străzi. Ştii, e o chestie şi asta, să te plimbi liber într-o închisoare. Ai priceput ? Ţi se curăţă ochiul... sau nu... eventual cu Pink Floyd în urechi... Dar nu despre asta este vorba. Şi revenim la problema timpului, la vîrste, apoi decidem că este necesară o unitate de măsură a intensităţii. Vorbim despre clipa în care. În care se întîmplă felurite lucruri. Naşteri, morţi, botezuri. Care e valoarea unei clipe, ăăă, în pula mea de intelectuali ce sînteţi? O secundă, cinşpe minute, un an? O clipă e cît! Hai, să vă văd pe unde scoateţi cămaşa! După ce halatele albe au trecut, reluăm povestea: o clipă are valoarea unor timpi mai mari sau mai mici; cît ai clipi din ochi, cît ai vedea cu ochii; timpul este expus vederii; Din autobuzul care se tot chinuie pe unghiul dealului curgerea înceată a zilei nu doar se simte, se vede chiar; o lume de văzut, care are un sfîrşit; FIN ; orbii, sfinţii zăvorîţi, morţii au o cu totul altă lume; în afară de Jim; Jim Joyce are o lucarnă, ticluită de nevastă-sa, ca să vadă bietul mort ce se mai întîmplă pe-afară după moartea lui; pentru că pe-afară se mai întîmplă cîte ceva, măcar pentru el; şi viaţa merge înainte, în felul ei neobosit; ‘nainte, în pula mea de intelectuali! continuă pompierul ; şi halatele albe trec, iar şi iar, înainte, înapoi, nestingherite, pure, mînate de graba liniştită a punerii lucrurilor la punct ; posedate de hărnicia lor de necurmat ; cu încă un obiect care va fi expus în minunatul nostru Muzeu al Veşniciei. Mă scutur cît mai pot, deşi sînt pulă de beat, şi Pip dispare subit. Muzica şi dansul i-au zăpăcit pe toţi, aproape că au uitat de cununia trăznită pregătită de socrul mare. La un moment dat, în vîrtejul picioarelor furate cu totul de-un dans prea ritmat pentru echilibrul meu, l-am văzut pe tatăl miresei apropiindu-se de Vivi. Eram lîngă ei.

- Au furat-o pe Andreea, hai încoace ! Vivi s-a uitat la el ca printr-un telescop, iar astrul de socru-su nu părea să înţeleagă răspunsul lui Vivi. - N-auzi, mă ? Au furat-o pe Andreea. Hai la negociere ! Abia a treia oară Vivi i-a dat atenţie şi a-ncercat s-o dreagă în felul lui, atît cît mai putea fi de convingător. - Acum ţi-ai găsit şi tu să-mi spui ? S-aştepte şi ea un pic, să se termine dansul ăsta. M-am amuzat, ştiind bine că picioarele alunecau pe-un potpuriu care ţinea spre douăzeci de minute. Apoi am lăsat-o baltă. Am lăsat ameţeala să se-aşterne ca o plapumă uşoară, din puf de lebădă. Îmi era clar. Vivi se însurase probabil din plictiseală, aşa că am ieşit iar spre pista de curse să mă dezmeticesc. Deşi se înnoptase, am reuşit să desluşesc cam la şaptezeci de metri, cred, un cal care părea să se antreneze, apoi, dinspre grajduri, am auzit cîteva nechezaturi. Potpuriul continua să curgă la fel de normal ca şi cursa calului scăpat din grajd. Un pic mai în spatele grajdului un turn. Am crezut că era un turn de control. Poate chiar asta era. În stare mea nimic nu putea foarte sigur. Se surpa încet, cărămidă cu cărămidă. Probabil că nu era un turn de control, ci un turn oarecare din curtea oţelăriei vecine cu hipodromul. Nimeni nu auzise vreun zgomot. Mi-am luat un scaun din plastic şi-am continuat să sorb din paharul cu şampanie care nu se mai termina, privind spre jocul de cărămizi al construcţiei. Gîndeam că, după trei luni de absenţă, dimineaţa aveam să ajung în sfîrşit acasă, să-i revăd pe-ai mei. Însă. În cursa inutilă a calului prin întunericul care trăgea după sine o linişte firească, am observat o agitaţie. În spatele calului cîteva persoane se tot chinuiau să ţină ritmul, probabil pentru al prinde. M-am pornit în direcţia lor şi am străbătut ovalul de iarbă încins de inelele pistei. Calul alb, abia strunit de trei bărbaţi vînoşi, tot încerca să se zbată. Îi era greu să scape din strînsoarea la care asista şi mireasa. Ce căuta mireasa aici ? Fusese oare furată ? Unul dintre cei trei încerca s-o convingă de inexistenţa pericolului în cazul în care ar fi încălecat calul alb. Armăsarul. Şi ea, mireasa. Măcar să se obişnuiască un pic pentru ceremonia de la miezul nopţii, o rugau. O repetiţie, deci. Care se suprapunea cu obişnuitul furt al miresei, nu-i aşa ? Complicate vieţi îşi fac oamenii. Unii sînt într-o cursă dementă după excepţional. În condiţiile date, problema este alta: cît de excepţionali trebuie să fie spectatorii ? Spectatorii, ăsta-i răspunsul pe care i l-am smuls lui Pip într-

o apariţie sumară, trebuie să parieze. Ca pe o cursă de şoareci. În fond, nu sînt deosebiri. Poate doar de pretenţii. Spinarea calului, ca o pretenţie fulgurantă şi rituală, o depăşea în înălţime pe fata îmbrăcată în alb. Hai, suie-te, mireasă ! Sus, pe şa ! O piele lucioasă, proaspăt periată, fără mirosul de sărătură pe care-l au caii atunci cînd apucă să dea cîteva ture. Muşchii îi zvîcneau de nerăbdare, iar privirea îi era agitată. I se puseră ochelarii pentru a nu-l speria, dar poate că totată agitaţia era stîrnită de prezenţa miresei. Mai puteau să se gîndească şi la posibilitatea asta? Oamenii voiau să ducă la capăt spectacolul. Haideţi, măi oameni buni, fugiţi cu ea din povestea asta ! Poate e o prostie, dar la asta m-am gîndit. Resipraţia îi emana o nerăbdare explicabilă. Animalul ar fi alergat poate pînă spre dimineaţă, cine ştie de cînd era închis. Cei trei îngrijitori tot îndemnau mireasa, Haideţi, urcaţi, că nu vă face nimic ! Iar ea ezita. Îl privea cu teamă. Au rămas aşa, invitînd-o la nesfîrşit. Îmi venea să trag fermoarul, să rămîn doar eu cu noaptea aia, altfel minunată. Şi cu sticla de şampanie. Cuprins de resemnare am pornit înapoi, reluîndu-mi discuţia cu masterandul la arhitectură şi ratînd cununia pe cai. Unii mi-au spus că mă găsiseră spre dimineaţă, dormind în iarbă. De fapt, nu ştiu cui să-i dau crezare, pentru că am auzit încă vreo trei variante. Cert e că-mi fusese de ajuns întîlnirea aceea dintre calul alb şi mireasă, cu rochia ei la fel de albă.

Lipsa Pătura mea este gri şi are optzeci şi trei de romburi tot gri. Unele au şi dungi, cu nuanţe diferite. În fiecare dimineaţă, timp de două săptămâni de cînd m-am mutat, pătura a rămas perfect întinsă. O oarecare rigoare nu strică, iar pentru un fost militar e aproape indispensabilă. M-am mutat pentru a douăzecea oară în ultimii cinci ani. La fiecare mutare se-ntîmplă să fac o descoperire. De data asta a venit rîndul romburilor gri ale întinsei mele pături. Nu ştiu cum nu le-am băgat în seamă pînă acum. Cu un amestec de curiozitate, bătrâneţe şi plictiseală, doamna Bodescu mă priveşte cum întorceam cheia în broască. O privesc şi eu destul de tâmp, apoi fac podeaua să scârţâie. Mă mişc tinereşte, grăbindu-i îmbătrânirea vecinei cu întoarcerile mele noaptea târziu. Cartofii prăjiţi, al căror miros se rostogoleşte până la parter ca un câine de vînătoare, sînt mîncarea ei de bază. Uneori îmi pare că adoră prăjeală tocmai pentru a mă alunga de pe palierul comun. De fiecare dată îmi vine sănjur de mama focului. Sînt însă fericit că pătura mea gri rămânea tot timpul întinsă, sub fereastră. Sfioasă, mă aştepta în fiecare seară. Asta mă scuteşte de orice alte înjurături. Seara sau mai degrabă noaptea târziu, o regăsesc aerisită şi sînt mulţumit. Nu lipseşte nici un romb, optzeci şi trei sînt în fiecare seară, şi continuu să fiu lipsit de foarte mari griji. De ieri lucrurile s-au schimbat. Din plictiseală, am început să le număr. S-a întâmplat s-o fac de cinci ori. Erau optzeci şi unu. Am dat patul la o parte, dar nu erau nici acolo. Verdict crimă: trebuie să fie pentru că de ieri nu mai stau singur în camera mea. Sigur asta e. De fpat, nici pătura nu mai rămâne întinsă perfect, cu romburile aliniate, aşteptându-mă liniştite în ordinea lor netulburată. Şi de ieri parcă nici doamna Bodescu a început să gătească varză călită. De ieri, fratele meu a venit în Bucureşti şi totul s-a schimbat. În seara asta mi-a spus: - N-o să mă crezi… le-am zis alor noştri că m-am angajat asistent manager… ştii cum sunt ei… şi le-am trântit telefonul de trei ori… să ştii că nu sunt un om rău, îmi trece repede, dar prea vor multe de la început… dacă m-ajută Dumnezeu să fac ce mi-am propus ies din căcat… să ştii că de mâine pot să-ţi dau şi banii ăia înapoi… N-am vrut să-i aduc aminte de pătură. Încercam să mă calmez, fir-ar ea a naibii de pătură. De ce să mă cert cu frate-miu pentru nişte romburi idioate ? Şi gri, pe deasupra. Deşi cele două care lipseau la socoteală mă cam panicau, lucru inexplicabil. L-am întrebat: - Ai fost la vreun interviu ?

- Îhî ! - Şi ? - Ce pula mea ! Asta e ! O să joc într-un film porno. N-am mai întrebat nimic. Nu am altceva de făcut decât să aştept filmările şi să-mi pot lăsa pătura gri să mă aştepte nestingherită, sub ferestra deschisă, sperând că se va găsi cineva care să arunce pe geam, înapoi, romburile gri.

Mai aproape de Crăciun Astă noapte am revoluţionat zborul. Din nou. Ultima oară introdusesem câteva elemente de patinaj artistic, lucru nemaifăcut pînă acum atât de păsările călătoare cât şi de cele ce-şi petrec iernile în aceeaşi Republica Românica. Nu ştiu cât bine vor aduce mai ales în viaţa acestora din urmă. Sper însă că se vor distra ceva mai mult. De astă noapte, zborul cu aripi sau cu mâini adevărate va putea fi considerat şi sport. Sunt încredinţat de acest lucru. O spun atât de sigur pe mine pentru că elementele împrumutate din înot vor ului toţi amatorii de zbor. Să pluteşti bras sau fluture, la ce înălţime doreşti, va fi dorinţa multora, fapt pentru care mă voi gândi serios la înfiinţarea unei şcoli de zbor cu mâini şi aripi. Inovaţia s-a petrecut pe un loc pe care nu l-aş mai putea recunoaşte. Nimic nu este de mirare, pentru că aşa se petrec minunile. Nu trebuie să ai dovezi, nu trebuie să dai presei prilejul de a scormoni în măruntaiele minunii. Mai ştiu doar că era vorba de un câmp şi se auzea o muzică. Era cântată de un negru, o muzică din satul lui, aflat prin apropiere, din cât mi-am dat seama. Probabil că negrul se rătăcise, pentru că era orb. Stătea liniştit pe marginea unei şine de cale ferată şi din când în când îşi aranja cămaşa de mătase albastră cu un guler extrem de înalt şi pe gât. Era descheiat la prohab. Probabil că avea simţurile descleiate, şi pentru a nu-l jigni nu i-am făcut nici o observaţie. Oricum nu se vedeau decât colţurile aceleiaşi cămăşi albastru-lucioase. După ce l-am salutat i-am remarcat sacoul în carouri, de o culoare cu totul şi cu totul neutră, şi am încercat să i-l descriu, crezând că-i voi face o bucurie. Drept mulţumire el mi-a mai servit o cântare aşa, ca-n satul lui. I-am spus că-l voi numi Kramer, dar el a protestat spunând că nu vrea să aibă a face cu evreii, pentru că e unul în satul lui care i-a pus piedici când a încercat să se afirme. Industria muzicală te face de cap, mi-a zis. Atunci am ales cinci nume pe care le-am notat cu a, b, c, d, şi e. Evident, trebuia să aleagă unul dintre ele. Numele câştigător a fost Sherman, apoi m-am simţit obligat să i le spun şi pe celelalte pentru a afla ce a pierdut, adică Herbert, Campbell, Perez şi McCoy. A fost mulţumit şi mi-a spus Naşule. Am fost mulţumit şi apoi l-am întrebat cine-i tipul de lângă el. Atunci tipul despre care tocmai era vorba îmi răspunse că e tot el, adică Sherman, numai că e o variantă mult cosmetizată de industria muzicală. Pentru a mă convinge l-am pus să cânte ceva şi într-adevăr, constatarea era că Sherman cunoscuse între timp şi alte genuri muzicale, dintre care s-a făcut remarcat un saxofon care-i tot întrerupea vocea. Şi i-am zis să mai lase naibii saxofonul ăla ca

să poată să mai zică ceva şi din voce. Şi aşa a făcut. Apoi a trecut la tobe, chiar acolo, lângă şina de cale ferată. Mă uitam la Sherman Întîiul şi nu-i venea nici lui să creadă câte învăţase de când îi dăduse peste nas evreului din satul lui. L-am întrebat, oare dacă ţi-ai fi ales un alt nume, McCoy să zicem, ai fi cântat altfel ? Iar el mi-a spus că probabil lângă el ar fi fost doi tipi la fel şi posibilităţile ar fi fost altele pentru că ar fi pus deja de-o trupă. Atunci l-am rugat să mă introducă şi pe mine la maestrul lor voodoo, şi mi-a răspuns în felul următor: în voodoo nu sunt maeştri pentru că ar deveni şi asta o chestie comercială, ca şi muzica lui, şi probabil că ar ajunge până în Asia şi că ar fi păcat să se distrugă nişte culturi atât de vechi. Răspunsul lui Sherman m-a mulţumit şi am fost convins că nu trebuia să-l mai ispitesc şi cu celelalte nume. Atunci el mi-a spus, uite, pentru tine voi deschide ochii pentru un minut să pot vedea şi eu minunea de zbor despre care mi-ai vorbit, şi am fost cuprins de-o încântare veritabilă, încât am început să mă înalţ chiar împotriva voinţei mele, iar figurile acrobatice erau cu mult mai numeroase. Am privit de sus şi am văzut că tot ce se petrecea sub mine era într-o zi de Crăciun, o căldură incredibilă, macii şuierau printre dinţi cântecul lui Sherman şi mi-am zis că ceva asemănător avea să se mai întâmple poate doar anul următor.

Clitorisoneria Cînd vei auzi spunându-se, loja noastră produce îngeri in vitro, să ştii că numai Alin putea face poezie la modul cel mai sublim şi genetic posibil. Nebunia lui garantează succese pe toate planurile şi o întâlnire cu el este atingerea lui Moşu’, aşa îi spune el lui Dumnezeu. M-am întâlnit cu el în faţa Teatrului Naţional de unde fusese dat afară. N-avusese noroc să vadă ultima piesă din anul ăsta. Se juca la sala Amfiteatru, acolo locul e mai strâmt şi este foarte posibil ca mirosurile lui Alin să te atace cu mult mai repede decât ţi-ai dori să se întâmple. I-am dat o bătrînă, deşi mie nu-mi place deloc expresia, una sută mii lei, a zis apoi surprins, şi n-am mai scăpat de el. Încă avea clar în minte principiul prestaţiei şi al contraprestaţiei, aşa încât m-am trezit cu Alin insistând să accept ceva din partea lui pentru bătrâna care-i ardea degetele. N-a fost nevoie să aleg ce-aş fi vrut să primesc din partea lui. M-am pomenit asaltat de versuri villoneze în care se-nghesuiau actorii, regii bufoni, măscăricii, cerşetorii şi deţinuţii fără speranţă în puterea recuperatorie a societăţii. Toţi se scurgeau din gura lui Alin, o spumă a propriei lui boli. Alesese poezia, fapt ce-mi displăcu. Aş fi fost tentat să-i cer să-mi povestească ce făcuse în ultimele luni, când auzisem, ba că neamurile fac de gardă la capul lui pentru a nu mai evada din oraşul nostru mic, pentru asta fiind nevoie de îmbuibarea cu pastile şi seruri uleioase, ba că a tras pe dreapta. Alin era bine mersi în viaţă şi alesese o formă artistică pe care plusa, probabil ca de fiecare dată când se întâlnea cu o veche cunoştinţă. Şi iată-mă la datorie. A recunoscut repede că în ultima vreme s-a împrietenit cu teatrul şi că din mîna lui chiar a ieşit o piesă. Nu l-am întărîtat, l-am lăsat să-şi epuizeze povestea cu teatrul până când miam dat seama că suntem în căutarea unei posibile bodegi pe care o aşteptam să ne iasă în cale. Eu nu făceam altceva decât să fiu atent la traseu, să n-o luăm aiurea, în schimb Alin îşi reluă partitura şi continuă să-şi supureze nevrozele aranjate minuţios în rafturile rimelor medievale. Singura formă cei putea struni principalele idei despre artă. Pornind uşor, am făcut o scurtă oprire la un boutique de unde a ieşit cu două conserve de peşte în sos tomat şi un pachet de ţigări, apoi uraganul verbal s-a iscat pe neaşteptate. A început aşa: Un sârb. Dat dracului şi ăsta. Şmecher. Şi-n Lăptărie şi-n Cişmigiu ne-am întâlnit. Dracu-a crezut că-i ziarist. Mason şi ăsta, da cine-a mai auzit de-o lojă sârbească ? Dracu, îţi spun eu. Ăştia-i fut în cur pe toţi. Pentru americani folosesc şi alifie, de-aia-mi plac sârbii, ştiu să facă diferenţele. Sârbii sunt păroşi, au muşchi şi nervi. Zeliko purta şi el un cuţit spintecător de tauri, aşa e-n loja noastră. Ca să fiu înţeles corect, noi nu suntem o lojă războinică. Loja noastră este una

chiar simpatică, în primul rând. Noi scriem poezii şi câteodată unul dintre noi se duce la un telefon public şi-şi zbiară acolo raportul sau creierii. El e sigur că Moşu’ l-a auzit. Noi suntem 13 la număr, da asta n-are importanţă, putem fi şi 12 + 1, dacă vrei să te gândeşti la ghinion. Pe mine oricum nu prea mă interesează chestia asta. Loja noastră este deasupra ghinionului. Îţi spun eu, cu blestemul pe care-l duc în spate bat toate accidentele neuronale. Gândeşte-te că suntem organizaţi destul de bine, pentru că nimeni nu dă doi bani pe noi. Un frate de-al nostru a murit zilele trecute. În termenii noştri, un văr sau frate vitreg. Altă lojă. Ăsta era avocat, un superpoliţist. Scotish, dat în mă-sa. Nu ne-am încurcat prea mult cu el, e-adevărat, dar era băiat de treabă. Ne-a arătat toate organigramele posibile pentru o lojă rezonabilă. Oricum, pînă la urmă am organizat-o tot după legea noastră, pentru că noi avem o lojă balcanică. Asta-i forţa. Noi suntem cu toţii nebuni, chiar dacă nu mă crezi, şi suntem imprevizibili. Uite eu chiar acum pot să-ţi dau una-n cap, dar văd că eşti plin de Allah, ai ochii plini de lumină şi loja noastră apreciază pozitiv lumina. Şi dacă te întrebi de ce naiba purtăm cuţitele la noi, o să-ţi spun. Noi n-avem secrete. Mâncarea noastră frecventă este peştele la conservă, şi ca să ajungem la el trebuie să defacem conserva, m-ai înţeles? Alin a propus apoi un tur de forţă pe pista celor 17 silabe clasice, obligatorii, ale haiku-ului, o cursă pentru care m-am trezit brusc echipat cu un pix cu pastă verde, o hârtie pe dosul căreia era inscripţionat textul unei invitaţii la concertul de Crăciun ţinut de Richard Clayderman, şi în sfârşit, cu un deget, degetul lui Alin Dicu împungându-mi fruntea ca semn al startului. Era evident că ocazia nu putea fi refuzată. Am patinat pe hârtia mea privind tot timpul alături, la prestaţia amicului, în numele căruia destinul strecurase forma populară a termenului de dicţionar CLITORIS. Nu-l întrebasem niciodată dacă-i dăduse prin cap sau nu să-şi semneze formele de artă simplu şi ceva mai şocant. A. LINDICU. Privindu-i mişcările, am reuşit să-mi storc tricoul de transpiraţie pe turnantă şi pentru moment m-am declarat mulţumit cu prima formulă încropită, care suna cam aşa: alună în sos tomat / scrumul nins / a învolburat berea. Nebunul scrumase în farfurioara mea cu alune, apoi, după ce-i făcusem observaţie, a pescuit una şi i-a dat drumul în conserva în care mai rămăsese sos de-un deget. Am tras un gât de Carlsberg şi-am tremurat din toate oasele de scârbă. Între timp am tot tras cu ochiul la hârtia deasupra căreia Alin se-ncovriga precum un cadavru proaspăt introdus în cuptorul crematoriului. Gagiul scosese la iveală forma abreviată a lipselor sale esenţiale pentru concursul în care ne angajasem: de inspiraţie, de personalitate şi de coerenţă.

Evident că situaţia de faţă nu-l obliga să stea în Strana-Răului, nicidecum. Era doar expresia adecvată a propriei sale poziţionări. Aşa cum repeta întruna, purta cu sine loja în care, în permanenţă, nebunia îi punea la punct un ezoterism inexpugnabil şi abstract. Haiku-ului meu mi-a răspuns rânjindu-şi barba: jumătate eu, jumătate tu / hai

/ simte-te ca Mine ! Asta a fost arta

extrasă din loja lui mult prea înfometată pentru ora la care ne aflam. Cei aflaţi în jurul nostru ne priveau ca pe două filme cu totul diferite. Aşa şi eram, doi indivizi alăturaţi într-un colaj care oricând se putea strecura într-un album de artă postmodernă. Nu putea fi vorba de toleranţă din partea barmanului. Dimpotrivă, stimula din plin prezenţa noastră acolo, acceptându-i lui Alin, fără să fie nevoie de vreo intervenţie poetică, cele două conserve de peşte ce-şi mânară mirosul strident de tomată printre straturile de fum. Nimerisem în plină petrecere organizată de o firmă privată, iar tinerii care căutau să se destindă acum, la sfîrşitul anului, păreau atît de amuzaţi de aerul de homeless în care era înveşmîntat Alin, încât mi-au cerut să le îngădui zece minute din întîlnirea mea cu fostul coleg de generală. Am acceptat fără condiţii. Când a revenit, a reînceput: Dung şi We, uită-te bine la ei ! El şi ea. Sunt două formaţiuni onomastice care dezbat destinele a doi ursuleţi panda, singurii pe care-i ştiu. Ei îşi zic unul altuia şoricelule. Cînd vorbesc la telefonul mobil se-ntâmplă la fel, ce faci şoricelule ? Pentru mine sunt tot ursuleţi panda. Ce zici de asta, urs bătrân cu fular alb de trei sute ? Mie-mi plac ursuleţii de mor instant, uită-te la ei cum se giugiulesc, uită-te la ochelarii ei, Dung ! Mi-aduce aminte după nume de fotbalistul ăla brazilian, Dunga, ce tehnic era ! Ea are 26 de ani şi uite ce bine sărută. Parcă a luat lecţii. We are 40 şi se lasă purtat de val şi experienţă. Faraonu’ Farouk are boală pe We. Cică i-a prins în wc trăgânduşi-o, adică We lu’ Dung, pe la spate. Poţi să-ţi închipui ? Eu eram aici, în bar, că am vrut şi eu să mă piş, deci ştiu care-i adevărul, şi uite că-ţi zic şi ţie. Nu ştiu de ce-mi sunt dragi ursuleţii ăştia. Şio trag pe unde pot şi ei. Aşa sunt de îndrăgostiţi de crapă toată lumea-n baru-ăsta. Da’ păcat că ursuleţii panda, în general, s-au născut în China. Mă rog, acolo au primit ei repartiţie, ca să fiu precis şi ca să te-ntreb înc-o dată dacă ai vreo gară cu reîncarnarea. Ai ? Am văzut animalele-astea într-un film, filmu’ era la Discovery, tv-ul cu Discovery cu tot era în vitrina unui magazin şi afară era un rahat care se uita la filmu’ cu ursuleţii panda. Rahatul ăla, dacă mă-nţelegi, eram chiar eu, care mă uitam ca prostu’, îngheţat, la ei, la viaţa lor care e ca şi viaţa mea, de rahat de China, de zici că începând de mâine îi înscrii obligat în Liga-Urşilor-CuBlănuri-De-Tot-Felul. Dacă nu ştii, îţi spun eu acum. Chinezilor le-a tras-o cineva la găoază până

le-au sărit ochii-n părţi. Iartă-mi obscenitatea, dar sunt seri când mă simt şi eu mai viril decît în alte seri, că ăştia, dacă vrei să mă crezi, spun cam aşa, noi adorăm la nesfârşit ursuleţii panda, da’ să ştii că afacerea e pe pielea lor cum stau pe mine tatuajele cu Melania, şi-mi vine să zic, şi zic, ce mama lor de ursuleţi şi de chinezi, ăştia nu-s oameni şi nici ursuleţi, iar seara aia, când eram un rahat îngheţat pe bordură, a fost pentru mine cea mai tristă seară din anul ăsta. Nu ştiu dacă te impresionez, dar în compensaţie pot să-ţi povestesc ceva despre un dalmaţian. Vreau să spun că a fost odată, într-o zi din mijlocul saptămânii, un dalmaţian cu care am dormit trei nopţi la rând. Au fost cele mai frumoase şi mai odihnitoare nopţi din anul ăsta, au fost o minune, urs bătrân ce eşti. Dormeam la parterul unui bloc de lângă Sala Palatului, până când într-o sâmbătă seara l-a smuls din braţele mele un vânător de recompense, un poponar căcăcios care a câştigat din afacerea asta 3 sute de parai. Îţi spun eu că ăsta aduna toate anunţurile cu pierderi de câini, pisici, hamsteri, papagali vorbitori şi ce naiba mai pierde românu’ fără ocupaţie, iar tâmpitu’ parcă era venit direct de pe Cartoon Network, nici nu-ţi povestesc cum arăta, că mă lungesc aici pe gratis, da’ ascultă la mine, când am văzut anunţul cu Tess, că de fapt era dalmaţiancă, să fiu precis până la capăt, îţi spun că am lăcrimat. Au fost lacrimile cele mai lacrimi de pe anul ăsta, şi să ştii că nu mi-am dilit mansarda, urs bătrân ce eşti. Mai dă-ţi fularu-ăla jos că arăţi ca un poponar în anusu’ Parisului, nu te uita aşa la mine că n-am luat-o razna ! Eu stau cuminte în loja mea şi dacă vrei mă pot supune oricărui test, dacă vrea sexul tău, uite, pune-mi o întrebare. Suntem în mileniul 3, zic eu, adică întreb. Suntem. Aici am răspuns bine. Am trăit în două milenii, am trăit, încă un răspuns corect. Suntem tineri, suntem, uite că şi-aici sunt bun. Deci înseamnă că suntem şi un pic nemuritori, dar nu te obligă nimeni să crezi ce-ţi spun, că pot să te mint oricând, cum vreau eu. Crede-mă, ai mei nici nu vor să mai audă de mine. Au sărit cu seringile în capul meu, başca doctorii din recuzita familiei. Habar n-ai ce-nseamnă să ai creierii futuţi cu maximum de mijloace posibile. Dar cu toate astea, îţi spun eu că suntem nemuritori, asta pot să ţi-o confirm în direct. Pune un pic degetul pe degetul meu şi-o să simţi energia afirmaţiei, hai, pune-l ! Nu te rîde, urs bătrîn ! Bagă bine la cap, am prins două mii de ani, ca să zic aşa, că şi Iisus cu doi de i a prins la fel şi pe chestia asta îţi spun eu acum că suntem tari, mai tari şi mai tineri, mai tineri decât tinerii de lîngă noi, care nu mai ştiu şi nu mai cred în Revoluţia de-acum 14 ani, şi nici în Lovitura de Stat tot de-acum 14 ani, care-a-nceput cam în aceeaşi zi, da’-ţi spun eu o fază, atunci i-a căzut lu’ unu’ o găleată în cap, ăla a murit, găleata o scăpase o babă,-n pula mea, una numai os de juca pititea cu

noaptea, asta era la etaju’ doi, şi de-atunci ala cu găleata-n cap a rămas, da’ şi erou al Revoluţiei şi al patriei, fut-o-n cur de patrie slăbănoagă şi perversă. Ştii ce-i patria, îţi pun eu o-ntrebare, că şi mie mi-a pus-o unu’. Ai ? Îţi spun eu. E o perversă cu rujul expirat, mânjit pe tot corpul ei piele şi os, uită-te la mine ! Pe mine scrie Melania de şapte ori, cifră mistică, dă-te-n silex de-aici, nu te mai râde, da’ nu că vreau eu să mă dau erou pe numele Melaniei. Eu am oricum viaţa belită de-acum zece ani. Nu mai trăiesc cu Melania decât miercurea, când mă duc la ea la cimitir şi-mi pierd iar minţile, o dată pe săptămână, cred că e rezonabil. Am mai evoluat un pic, zic eu. De-aci încolo zic eu că începe libertatea. De zece ani pot să-ţi spun că am intrat pe spiritual, pe bune. Văd că nu prea mă asculţi decât tu, sulă de urs ce eşti ! Restul, restul ce fac ? Fac ce face tot poporu’. Poporu’ e restul de două sute de lei, un popor de ursuleţi panda care şi-o trag în wc după ce şi-au amorţit minţile cu peppermint, aşa că, urs bătrân ce eşti, eşti fericit că nu eşti ca ei. Îţi zic eu, dar nu trebuie să mă crezi mereu. Câteodată mai calc şi eu în rahatul cu hormoni de balenă şi-mi aduc aminte de Melania şi intru şi eu în wc şi-mi fut starea de blegeală de nu mai ştiu ce mi se mai întâmplă acolo…

Fragmente dintr-o întîlnire cu McCoy Afară era ger. Străzile erau alunecoase ca dracu’. Am păşit uşor, pe vârfuri. Spatele îmi era căptuşit cu o geantă în care maică-mea aşezase cu mare grijă cârnaţi, brânză, cozonaci şi murături. Eram îmbrăcat decent în proporţie de 90%. Veneau sărbătorile şi hainele trebuie să aibă o anumită sobrietate. O stare oarecum glacială, cu care aşteptam următoarele zile, fusese anunţată şi de cifrele pe care maică-mea mi le comunicase după ce mi-a luat tensiunea: 9 cu 4. Cam mică, e drept. Traducerea era extrem de uşoară: emoţii. Emoţii pe care trebuia să le dinamitez cu procentul de 10% ce trebuia să revină unei stări anormale. Elementul potrivit fusese găsit la repezeală, când îmi făceam bagajul. Cine m-ar fi putut vedea făcând autostopul în faţa restaurantului Căţeaua leşinată ar fi zis că se mai trezise încă un tâmpit să părăsească oraşul de doi lei. Problemă cu totul şi cu totul ok, nimeni nu poate ţine în loc pe nimeni până când dă ortul. Nici măcar garda. Adevărul despre tâmpitul care eram atestă faptul că în această după-amiază purtam pe cap o căciuliţă extrem de peruană. Ce e veritabil e veritabil, nimeni nu se poate pune contra. Probabil am tot fost admirat cu podoaba pe cap, pentru că am aşteptat o jumătate de oră şi mi s-a şi făcut un pic rău până am trecut la un regim termic mai convenabil şi pe roţi. Nu ştiu dacă era specialist în căciuliţe peruane, nu ştiu nici dacă deschisese vreodată o carte de estetică, însă de la primul schimb de vorbe cu şoferul înţelesesem că ceea ce purtam pe cap fără a avea emoţii putea face obiectul unui curs despre culoare. Am simţit că dotarea cu podoaba colorată pregătea ceea ce avea să urmeze. Am acceptat repede ideea de manechin perfect în care eram băgat de la gât în sus. Primul care a înţeles situaţia în care mă aflam a fost un ţigan de un ciocolatiu veritabil la fel ca şi căciuliţa mea. Era un diagnostic la prima vedere. El avea altă părere şi abia după ce l-am auzit mi-am dat seama de poziţia lui: - Ia uite-l şi pă incaşu’ ăsta ! He, he, he ! Atunci m-am întors. Mă simţeam obligat. Mai mult, responsabilizat. Şi-n al treilea rînd jignit. Problema este că eu gândesc în ordinea în care trebuie să acţionez. I-am spus: - Auzi, noapte fără stele, când văd negru în faţa ochilor îmi spun că a venit vreme să-ncep şi boxul. Tu ce părere ai ? Nu vezi că vântu’ joacă tenis cu tine, slăbătură afumată ! Compilasem o abordare din cărţile de aventuri care se citesc pînă pe la 12 ani. Atunci negrul şi-a dat seama în primul rând că auzea. Apoi că ce auzea îi era adresat. Şi în sfârşit, obligat să răspundă, mă-ntrebă:

- Dacă mai ştiu să traduc din incaşă, aş zice că tocmai ai comis o jignire… Şi dacă m-ai jignit, tocmai mă-ntreb dacă nu cumva e timpul să afli cum moare un incaş… Dacă n-ai citit nimic pe subiectu-ăsta… În mod sigur un ţigan nu putea vorbi aşa. Am încercat să parez situaţia cu un răspuns curajos: - Tocmai am văzut unul pe-o stradă alăturată, miros de peşte-n sos tomat ce eşti. Strămoşii peruanilor sunt aztecii. Află că ăştia ştiu prea bine ce-i ăla cur de negru, aşa că poţi să te cari naibii de-aci dacă vrei să prinzi Revelionu’, nu mai freca duda în faţa mea ! Pentru a respira şi a nu mă lovi, negrul şi-a descheiat nasturii gecii de piele neagră, veritabilă, şi a lăsat să se dezvăluie o cămaşă albastră, strălucitoare, cu gâtul înalt. Era atît de bine îngrijită încât părea cămaşa lui Hristos pregătită de cea mai harnică parohie. Negrul nu părea să ştie cântece religioase, apoi fireşte că nu m-am mai putut abţine şi i-am zis: - Stai un pic, cred că te cunosc ! - Cred că e prea târziu, nemţălău corcit în Suedia. Acum te deghizezi sub căciuliţe colorate şi te fâţâi după curu’ meu ! după care scoase un pistol din buzunarul de la piept. Am intervenit, determinat de jignirea adusă fesului la care ţineam mult în ultima vreme: - Să ştii că nici maică-mii nu i-a plăcut minunea asta colorată şi tot am lăsat-o cu buza umflată de Revelion ! Şi nu ştiu cum pot fi pe urmele tale cu un rucsac plin de cârnaţi şi cozonaci. La naiba, tu n-ai auzit de sărbători ? Negrul se mai înmuie un pic, dar reveni: - Dă să muşc dintr-unul ! Nu mai cred în vorbele spălăciţilor nici să-mi dai cu var în ochi ! - Sherman ! Tu eşti Sherman ! Acum mi-am dat seama. - Pe naiba Sherman ! Azi mă numesc McCoy ! Dacă vrei să schimbi o vorbă cu Sherman îţi propun să ne-ntâlnim pe 30 decembrie. Bineînţeles, dacă scoţi naibii cârnatu-ăla ! În timp ce dădeam repede să ridic fermoarul rucsacului l-am întrebat: - Ce treabă ai tu cu Ziua Republicii ? apoi l-am auzit pe McCoy: - Miroase-a babic, fir-aş al naibii ! Dumnezeule, pentru nebunia asta de cârnat am venit în România. Nicăieri nu mai poţi găsi cârnaţi autentici ! - McCoy, vorbeşti de parcă vii dintr-un neam de canibali ! Niciodată nu te-am întrebat din ce ţară eşti. - Nici n-aveai cum. Boule, e prima oară când stăm de vorbă. Încă nu ţi-ai dat seama ? - Ai dreptate, pe Sherman îl ştiu mult mai bine. Ai dreptate. Scuză-mă !

- Hai, scoate mai repede minunea aia ! Te mişti ca un cur de raţă. - Aşteaptă un pic ! Poate nu ştiai că maică-mea-i maniacă. Îmi leagă pungile de-ţi trebuie o sabie ninja să scoţi un cârnat. - Aici era bun Zeliko, are ăla un cuţit. - Cum, îl ştii pe Zeliko ? - Nici pe dracu’ nu-l ştiu mai bine decât pe Zeliko. Ia dă-ncoace cârnatu-o dată ! Apucă o bucată şi-şi dădu ochii peste cap. Intuiţia era profesiunea mea. Dintr-o dată am simţit că mă ia ameţeala. Era Sherman toată ziua, cu ochii lui albiţi de orbire. După ce ce termină de mestecat îşi introduse pistolul în gură şi trase. Un jet îi împroşcă gâtlejul şi în jur se împrăştie o mireasmă. Tâmpitul din faţa mea se numea într-adevăr McCoy şi purta un pistol cu zeamă de varză acră. N-aş fi crezut la ce poate duce criza de apă în timpul îngheţurilor. I-am zis: - McCoy, te pomeneşti că şi tu eşti mason, ca Zeliko. Acum două seri m-am întâlnit cu Alin Dicu. Sigur îl ştii dacă-l cunoşti pe Zeliko. - McLee Toris, vrei să spui ! - Ce-ai zis ? - O simplă schimbare de nume cu o literă. S-a terminat cu Alin. Acum este Mălin, dar în raporturile internaţionale se recomandă McLee Toris. Sunt expert în cabbala. În principiu, zic eu, dar alţii spun că semantic, Alin nu s-a îndepărtat de origine. I-am potenţat cifra personalităţii, atâta tot… - Genial ! Şi eu m-am tot gândit cum să mă joc cu numele lui. Auzi... MĂ CLITORIS ! Genial... genial şi genital, adică, da’ tot mai bine era dacă-i zicea cu BĂ ! Scuză-mă McCoy... chestia cu canibalismul, ştii... Văd că am de-a face totuşi cu o civilizaţie, scuză-mă ! - Ştiam ce-aveai de gând, stai liniştit. Perez e expert în Spiritual & Neconcenţionale. Mai bine marcă aici un cârnat şi lasă vrăjeala ! - Sunt cârnaţi de Pleşcoi, de unde-i tatăl maică-mii ! - Să mori tu ! - Vezi că tataie a murit la 96 de ani. Ce pot să-ţi spun e că semăn al naibii de mult cu el. - Cam rară chestie în ţara asta de curve şi bulangii. Noroc cu unii ca voi. De ce naiba nu te cari în Germania, ai ? - Ce dracu’ să fac acolo ? Mai ia un cârnat !

- Furi şi pe urmă îţi scrii memoriile ! Jurnalul unui spărgător nedescoperit. Cred că în Franţa ar avea mare succes. Şi eu fac acelaşi lucru aici, stai liniştit ! - Pe-asta chiar c-ai nimerit-o ! Auzi, am impresia că începem să ne dăm la glume. - Pe naiba, vorbeşti de parcă n-ai şti cu cine ai de a face. Ai uitat cam repede că am cinci nume. Dacă vrei să te simţi mai în largul tău, să ştii că unul dintre noi este al naibii de glumeţ. Chiar în momentul ăsta Perez îmi transmite că eşti scriitor şi că vei face un film. Ha-ha-ha ! Ţi-am apărut într-un vis, ce naiba. Eram cu Sherman şi culegeam maci pe marginea unei şine de cale ferată. Ha-ha-ha ! Adu-ţi aminte ! Nu-i adevărat ? - Ahaaa… deci asta făceaţi. Credeam că Sherman a pornit la cules de cântece tradiţionale şi n-avea cu cine să se deplaseze... - Pe naiba ! Mă vezi pe mine premergător pentru orbi, ce dracu’ ! Să moară Bibi de trei ori, dacă Sherman nu cântă altceva decât lălăiala voastră din gât. Beeei, la Sherman totu-i scos din stomac. Şi când e treaz şi cînd e beat. E genial ! - Băi Coy, ca să zic aşa, acum tot ai dat-o pe faţă. Nu ştiu dacă asta ai vrut sau dacă aşa ţi-a ieşit … Măcar spune-mi dacă-mi iese căcatu-ăla de film ? McCoy mesteca în continuare de-mi veni să-i las rucsacul definitiv, numai să-mi văd puşi în rime viitorii 10 ani. Eram aproape lucid. Nu ştiu prea bine ce-nseamnă asta, iar cînd era cât pe-aci să am un răspuns, McCoy zise: - Perez transmite din nou. E vorba de ultima ta dorinţă. - Ce naiba, McCoy, încă nu vreau să mor, doar ţi-am zis mai devreme. - Boule, e vorba de chestia cu viitorii 10 ani. Pot s-o-ndeplinesc pe jumătate. De rime se va ocupa McLee Toris. - Cum naiba poţi tu să comunici cu Perez şi cu Sherman ? Doar nu eşti drac ! - Eşti lamentabil şi abstract în acelaşi timp. Lucrez cu devieri de conştiinţă, dacă ştirea asta te mai linişteşte un pic. Ai înţeles ? Hai că-i deajuns ! Şi mai lasă naibii conceptele ! Trebuia să-ţi dai seama până acum că mai rău te-ncurcă ! Dă-le-n mă-sa şi acţionează ! - McCoy, pot să-ţi dau o veste proastă ? Mă tem că nu prea pot să le las. - Parcă eşti copil. Trage-le o-njurătură scurtă ! Ce naiba, maturizează-te şi tu o dată, nu mai sta aşa constipat ! Hai, bagă o înjurătură ! Acum ! - Îmi garantezi că scap de concepte ? - Sigur. Campbell se va ocupa de tine. Mâine îţi va înmîna un certificat de garanţie…

Atunci am izbucnit: - În pizda pizdelor pizdii mă-sii ! Încât am auzit vocea resemnată a lui McCoy: - Cred că eşti blestemat. Avem un set de dificultăţi de scos din calcule, dacă mă-nţelegi, deşi nu prea cred că eşti în stare cu fesul ăla pe cap. - Dar ce naiba voiai să spun ? Dacă nici asta nu-i înjurătură… - Bineînţeles că nu puteai crea ceva mai livresc. Pot să te anunţ că tocmai ai comis un mise en abyme perfect, şi pe deasupra arborescent. E un lucru rar într-o posibilă istorie a înjurăturii. - Şi… e de rău ? - Ţi-am zis… pe scurt… eşti blestemat, atâta tot. E o chestie delicată, dar rezolvabilă. Cred că vom fi angajaţi toţi pentru rezolvarea cazului. - Adică şi Herbert ? - Da, şi Herbert. Ia dă-mi numărul tău de telefon ! - 0740466317 ! - Fii atent, Campbell te va contacta mâine între 10.15 şi 10.37. Ţine-ţi telefonul la piept. Vezi să nu te şochezi. Te va apela cu melodia Forza Lazio. - E perfect. Eu ţin cu Steaua. Chestia cu Lazio e la fix. - Mă rog, nu vreau să vă supăr, dar un tip mai kitsch decât Campbell n-am văzut. Tu şi căciuliţa ta sunteţi pe locul doi. - La ce naiba te referi ? La roşu şi la albastru ? - La ce-aveţi în capăţână şi la culorile de la Steaua, bineînţeles. Acum tocmai afli că din culorile voastre s-a născut kitsch-ul şi ar trebui să te-nroşeşti un pic. Te rog, nu-mi mai pune întrebări şi marcă aici un cârnat ! - McCoy, ai o mare baftă cu sărbătorile-astea, poţi să iei tot rucsacul ! - Hai… te-am pupat ! Vezi că dacă-l uiţi pe Cambell, el nu te uită. Şi nu mai scapi de el un an. Dacă poţi să memorezi cu fesu-ăla… - Hai… salut, miros de varză acră !

Un film de pe HBO Sunt lucruri care trebuie să se-ntâmple şi lucruri care nu trebuie să se-ntâmple. Sunt oameni cu experienţă şi oameni fără experienţă. Sunt oameni care vor să înveţe şi oameni care nu vor să înveţe. Sunt oameni cărora în general li se întâmplă lucruri. Prefer s-o iau de la coadă la cap: oamenii aceştia, pe care i-am pomenit la urmă, se împart în categoriile enunţate un pic mai înainte. Am o mare aplecare spre cei care nu vor să înveţe. Despre ei pot spune că nu vor să-şi însuşească învăţămintele celor întîmplate. Sunt oameni care pedalează în gol, oameni cu o experienţă mare şi totuşi egală cu zero. Concluzia este că lucrurile care n-ar trebui să li se întâmple pe viitor le vor umple viaţa în continuare. Este primul pas pe care-l poate face un filosof de doi lei. Şi bineînţeles că McCoy avea dreptate. Sunt prea abstract pentru a fi un om obişnuit şi prea jalnic pentru a fi un filosof. Fără rucsacul în care cârnaţii de Pleşcoi încă visau la o întâlnire cu stomacul meu, m-am urnit spre un bistro. Aveam o foame de lup. Mă simţeam ca un lup şi-n minte îmi veni un proverb latinesc. Meteahnă. Am intrat şi am aşteptat să fiu băgat în seamă, eveniment ce nu întârzie să se întâmple. În scurt timp o perdea de aburi se interpuse între mine şi un meci de fotbal. M-am liniştit imediat. Manchester conducea cu 3 la 1, deci nici chip de surprize. M-am lăsat îmblânzit de mirosul cald al unei ciorbe de burtă. Lenea mă curpindea cu fiecare lingură scursă în instalaţia neglijată vreo două zile. Aproape mă luă ameţeala de fericire. Uitasem de McCoy şi de conştiinţele lui improbabile. Eram din nou prada unor jocuri abstracte în care mă băgasem graţie stomacului ce-ncepea să-şi revină: ▪ care era relaţia dintre romburile gri şi industria filmelor porno de care frate-miu se pregătea să se lase devorat precum o ciorbă de burtă ? ▪ care era legătura dintre ciorba de burtă şi frate-miu ? ▪ care era legătura dintre stomacul meu şi industria filmelor porno ? Un lucru era clar, McCoy mă zăpăcise de cap şi-am hotărât s-o las mai moale cu întrebările. După ce mi-am ascuţit simţurile cât de cât, am devenit conştient că de fapt ascultam pălăvrăgeala iscată la masa din spate unde cinau trei familii. Probabil că erau cu masa pe terminate, mi-am zis, ascultând-o pe una dintre soţii cum încerca să se ridice deasupra celorlalte două: - Cine vrea să moară în chinuri groaznice să mai bea două păhărele de whiskey !

Pentru ceilalţi, amuzamentul era o prelungire firească a Elvirei, cea cu chinurile, soţia parfumată cu snobism şi fardată cu istericale. Celelalte două o contraziceau rar şi timid. Tăcerea lor avea să fie întreruptă de Silvia care nu mai suportă figurile ieftine şi vru să intervină, bănuiesc că-şi pregătise şi-o replică, dar poate că se gândise la un impact puternic, pentru că luă sticla şi şi-o izbi de căpăţâna proaspăt coafată. Gest sinucigaş, zic eu, şi chiar aşa a reacţionat şi Elvira: - Doamne, Silvia, nu ştiam că ai apucături de sinucigaş ! Probabil că foarte puţini se mai aşteptau ca Silvia să-şi completeze mişcarea surprinzătoare cu o aserţiune explicativă. Un happening perfect, care nu avusese parte de un anunţ prealabil, de un titlu. Am evitat să trag o-njurătură, şi ca un bou am început să intru într-un alt joc abstract, urmărit în mod sigur de balaurul cu cinci capete: Sherman-McCoy-Campbell-Perez-Herbert. În special pentru McCoy, în conştiinţa-mi încă nedeviată, am zis: să-l urmărim pe soţul Elvirei ! - Dragă, cred că ai exagerat de data asta ! - De ce dragule, eu am fost naturală, ca de obicei. Întotdeauna spun ce simt. Dacă Silvia s-a lăcomit, chiar că n-am ce să-i fac. O sticlă, jumătate plină, nu poţi să ţi-o vîri în creieri dintr-o dată, doar nu-i bărbat ! Asta-i lipsă de experienţă, concluzionă Elvira şi-l sărută pe Grigore pe lobul urechii. Stai liniştit, nu eu sunt de vină. Grigore se fâstâci şi nu reuşi să-şi şteargă transpiraţia ce-i trăda gîndurile: Elvira îl făcuse de baftă încă o dată. Îmi mutasem poziţia şi, printre sorbiturile din ciorba de burtă, încercam să-mi desăvârşesc scenariul cu care mă jucam în timp ce filmul era jucat cu o naturaleţe de invidiat: să-l urmărim acum pe soţul Silviei ! - Silvia ! Silvia ! o strigă Nicu în timp ce-o pălmuia. După ce-şi dădu seama că violenţa în familie poate fi aspru pedepsită, se adresă barmanului: - Ceva… pentru sânge… domnu’ barman… sânge ! Nicu mi s-a părut un tip eficient, în primul rând pentru că a ştiut la cine să apeleze. Păcat însă că barmanul întârzia nepermis, iar un incident în serviciul său îi putea strica imaginea excelentă pe care clienţii i-o făcuseră de când se angajase aici. Poate că avea traume din timpul grădiniţei, cine poate şti secretele unui barman ? Cine provoacă are mare curaj, de treaba asta mi-am dat seama de-atâtea ori din eşecurile pe care le înregistram în jurnal, cu toate că încă reuşeam să nu ţin cont de ele. Se prea poate ca cel ce provoacă să aibă sînge rece, să se stăpânească până la sfârşit. Ei bine, în toată povestea asta rolul lui

Frankenstein sau Jack The Ripper era jucat tot de Elvira. Era ceva la fel de clar ca preţul ciorbei din care încă-mi mai rămăsese de sorbit. Elvira se hotărî să preia comanda situaţiei pentru simplul fapt că Nicu dovedise lipsa de bărbăţie, ineficienţa şi patetismul, şi pentru că avea s-o ţină în continuare aşa, în ciuda apelului disperat făcut tipului de la bar. Elvira ignoră de pe tocurile ei apreciabile răbdarea celorlalţi, rămaşi jumătate năuci în aşteptarea barmanului ce trebuia să apară dotat cu un prosop curat şi uşor umezit. Elvira se îndreptă spre cutia frigorifică. Scoase rapid sticlele, apoi rafturile, şi-i spuse lui Nicu: - Doar nu vrei să i se scurgă tot sângele până vine fricosu-ăla cu un porsop ! Ajută-mă-aici ! şi-o apucă pe Silvia de subsuori. Mişcările indicau o deplasare spre neaşteptata cutie frigorifică, tocmai golită. Paralizia îi cuprinsese şi pe ceilalţi clienţi din bistro. Nu dură decît 4 minute. Incredibil. Nicu acceptase fără nici o rezervă să-şi vadă nevasta în locul sticlelor de Coca-Cola. Era clar că soluţia dementă a Elvirei părea că-l întăreşte. - Am văzut faza asta într-un film de pe HBO ! spuse Elvira pe un ton liniştitor. Nicu dădu din cap şi am avut senzaţia că păţise cam ceea ce li se întîmplase multor soldaţi americani întorşi din Vietnam. Brusc, Nicu devenise o legumă ambalată în costum de sărbători. Un timp lipsit orice fel de coordonate pentru Nicu, un timp absolut normal pentru Elvira, un timp bine ritmat pentru mine, care vedeam totul ca pe un film. Timp în care Grigore îşi dădu seama că cineva trebuia să sesizeze anormalitatea situaţiei. Nimeni nu intervenea într-un mod hotărîtor pentru oprirea acţiunilor hotărîte ale Elvirei. O rezolvare rezonabilă fusese prinsă din zbor de soţul Elvirei, Grigore, şi ceea ce găseşte de cuviinţă să facă acest bărbat, soţul unei femei-bărbat, este să treacă înapoia barului şi să descopere ceea ce căuta: un telefon. După trei încercări la Informaţii, află numărul filialei HBO în România şi-l formă. Am auzit ceva aproximativ: - Un film cu un congelator… eu nu prea mă uit la HBO, nevastă-mea stă cu ochii lipiţi tot timpul… cred că e vorba de un film de acţiune sau un SF… cineva mort sau grav rănit care este băgat în congelator sau frigider sau într-o vitrină frigorifică… aş întreba-o pe nevastă-mea, dar ea se ocupă de chestie… chestia cu rănitul băgat la aer rece… are o gaură-n cap… Silvia, e femeie… o sticlă dură… aveţi un film cu faza asta… o fi adevărat… mă tem că Elvira a intrat în rahat de data asta !

Habar n-am ce-a auzit Grigore la telefon, dar bănuiesc că în maxim o jumătate de oră avea să se transforme şi el într-o legumă ambalată. Două lucruri erau clare: Elvira intrase adânc într-un mare rahat, după ultimele cuvinte rezonabile iţite din gura lui Grigore, iar Silvia intrase forţat, dar pe bune, în congelatorul tip Coca-Cola. Şi mai era clar un lucru, al treilea: că locul meu nu era acolo, aşa că am fost primul care a luat o atitudine. M-ar ridicat şi-am ieşit, iar afară am tras o-njurătură zdravănă pe care am uitat-o imediat. Oricum, McCoy, Perez sau Campbell aveau să-mi confirme dacă reuşisem să fac vreun progres.

La Matilda Afară se pornise o ploaie ciudată, ca dintr-un butoi cu murături, spart, iar în minte îmi veni să număr câte mătuşi în viaţă mai am. Repede mi-am dat seama că totul este ok. Încă nu murise nici una. Mi-am apoi amintit că această seară de marţi trebuia să moară. Moartea unei marţi. Mi-a părut rău pentru ziua căreia pînă acum poate că nimeni nu-i cântase prohodul. Cum nu ţinusem postul Crăciunului, am zis că n-ar fi rău dacă aş intra într-o biserică să aprind o lumânare măcar pentru cea mai ghinionistă zi din cele şapte ale săptămânii. Întâmplător, m-am născut într-o marţi, fapt care explică slăbiciunea mea pentru ziua asta. M-am înduioşat şi am ţinut-o întins spre cea mai apropiată biserică. Era închis. Habar n-aveam cât era ceasul, poate că era destul de târziu. Am umblat din biserică în biserică, şi nici una nu era deschisă, până când cineva a belit ochii la mine şi mi s-a făcut frig. A trebuit să realizez într-un sfârşit că eram leoarcă. Am analizat situaţia şi am reuşit s-o fac într-un timp record. Din întâmplare sau poate că frigul era de vină, am introdus mâna într-unul dintre buzunare. Aşa am scos la lumină cheia demisolului unde locuisem cu un an înainte. Actualii chiriaşi, nişte prieteni, mi-o lăsaseră pentru cazuri de extremă urgenţă. Niciodată n-am ştiut ce înseamnă un caz de extremă urgenţă, dar niciodată nu e tîrziu să înveţi, chiar şi dacă n-are cine să te-nveţe. Nu erau nici o sută de metri până la demisol, aşa că m-am pornit într-acolo. Am intrat. Uneori sunt un om de încredere şi atunci accept să privesc oglinda aşezată pe pardoseală. O oglindă lungă, nu mai înaltă de o jumătate de metru. Privesc tot ce este în spatele meu pentru a mă vedea aşezat într-o lume care nu e deloc a mea. Această lume era acum demisolul Matildei. Reiau chestia cu încrederea, dar altfel. Cînd sunt de încredere se pare că trebuie să mă întâlnesc cu Matilda, iar dacă nu e în Bucureşti tot trebuie să vină vorba de ea. Ei bine, cînd mă întâlnesc cu ea îmi aminteşte că o cheie a demisolului este la mine şi-mi spune că nu e nici o grabă să i-o dau, aşa că o mai pot ţine. Semnul acesta de încredere este uimitor. Evident, niciodată n-am avut nevoie de acea cheie, numai că e bine să ştii că cineva se încrede în tine. Matilda are un iubit. Nici nu ştiu cum de nu i-am dat cheia până acum. Parcă ar fi vorba de un gaj, aşa îmi închipui. Ori poate că poeziile ei tocmai de cavoul ăsta are nevoie, iar atunci când va simţi că locuieşte într-un salon de masaj sau în vitrina unui magazin de modă îmi va cere cheia şi o va preda proprietarului la pachet cu mulţumirile de rigoare. Poate că ar zice:

- M-am simţit bine aici ! Un loc cu multă inspiraţie… Matilda scrie poezie. Când m-am mutat de-acolo i-am spus: - Vezi că dimineaţa o să culegi nişte senzaţii supermorbide ! Nu ştiu dacă-ţi sunt de folos. Pe mine m-au terminat. Zici că am terminat de scris Cartea tibetană a morţilor. Chiar aşa. În cele trei luni cât locuisem acolo am tot crezut că mă trezesc într-un cavou. Şiacum iată-mă din nou sub pământ, la adăpost de ploaia nemiloasă, stoarsă dintr-o murătură cerească. Apoi mi-a fost milă de mine. Când m-am mai dezmeticit un pic eram întins pe o saltea. Matilda era plecată în provincie. Părinţii ei o aşteptau, în cel mai bun caz nerăbdători, şi mi-am dat seama în primul rând că nu aveam nici un motiv să cred că nu ar fi fost nerăbdători, iar în al doilea rând că trebuia să mă gândesc naibii la altceva. Chiar dacă Matilda ar fi intrat şi m-ar fi găsit tolănit pe salteaua ei cred că aş fi rămas acelaşi tip de încredere. Gândul ăsta m-a mai uşurat. Iniţial, oglinzile fuseseră montate în picioare pe peretele de vest, însă acum erau sprijinite una în lungul celeilalte, pe peretele sudic, jos. M-am întins şi am privit jumătate satisfăcut. Eram eu. Pe de altă parte, câteva lucruri ce nu prea-mi conveneau. Barba îmi era crescută, hainele ude îmi aduceau aminte de blănile ude ale cîinilor, ceea ce-mi provocă un proces subit de scofâlcire a nărilor. Privirea mi-a zburat apoi spre vârfurile tocite ale pantofilor Matildei. Nişte botine roşii mă ameninţau de lîngă boxa la care Laurenţiu îşi conecta chitara electrică la care cântă un rock alternativ, din ce am auzit şi eu la nişte prieteni comuni. Matildei nici prin gînd nu i-ar fi trecut că aveam să intru vreodată în fostul meu demisol, nu ştiu de ce am crezut asta până acum. De fapt, habar nu aveam ce credea Matilda cu adevărat despre mine. Nu ştia că între mintea mea întunecată şi detaliile de orice fel se stabilise o relaţie cu totul specială. În orice casă m-aş fi aflat, puteam să cotrobăi ore-n şir fără să las urme. De aceea nici nu am ezitat când am intrat. Ştiam că într-o zi aveam s-o fac şi pe-asta. Poate că destinul doamnei Silvia Coca-Cola mă deprimase, poate că era din cauza acestei zile de marţi, ori poate că numai ploaia acră era de vină. M-am întins în continuare ca un motan boieresc şi-am continuat să privesc în oglindă precum o vită nescoasă la păscut. Uneori, cum se întâmplă şi acum, îmi place să mă compar cu animalele. E mai comod. De data asta mi-era şi teamă şi foame şi-aveam nevoie de o-ncurajare. Era o stare periculoasă şi pentru o clipă am crezut că doar poezia mă mai poate scoate un pic la lumină. Multă vreme am crezut în texte de felul ăsta. Prostii ! În ultimii ani, poezia se lăsase pătrunsă de unde de şoc precum sexul, patetismul necontrolat ori deprimarea pur intelectuală. Toate cerşeau de la viaţă

un dram de normalitate. În schimb, răspunsul ei se cuibărea în câteva rânduri, nici alea scrise până la capăt. Rândurile acestea erau mormântul multor tinereţi, mi-am zis satisfăcut: asta era poezia. Însemna, dintr-o dată, că nici cu acest mare cuvânt nu era o mare sfârâială. La încă un control sumar, comis prin auto-sondarea a Ceea-ce-credeam-că-sunt, mi-am dat seama că eram nehotărât. Să-mi tulbur psihicul şi să arborez o stare de leşin metafizic, figură des întâlnită pe străzi, ori să ies cât mai repede din vizuina unde Matilda nu reuşise să aducă mai multă lumină, ceea ce într-un fel însemna tot o ieşire în stradă, la propriu ? Din două una. Până să mă hotărăsc, o cheie s-a învârtit în broască de patru ori jumate şi primul gest pe care l-am făcut a fost să trag spre mine sticla de vin desfăcută. N-ar fi dat bine dacă aş fi arătat că mi-am întins boarfele ca la mine acasă. Era Laurenţiu care păşi zâmbitor. Îmi zise: - Ce ploaie nenorocită, în pula mea ! Bine că eşti aici. Sunt un pic deprimat. N-am cu cine să stau până cînd voi pleca la gară. Am un tren la 9 jumate, în pula mea. Începutul era bun şi trebuia continuat. Da, era rândul meu să deschid gura şi mi-era teamă că va trebui să nu-i dau prea mari speranţe. Să i-o zic, să nu i-o zic ? - Aş putea să ies chiar acum dacă te deranjez. Vestea proastă este că nici eu nu sunt mai vesel. Laurenţiu se dezbrăcă şi zâmbi spre mine. Nu părea atât de deprimat pe cât credea că este. - Este al tău vinu-ăla, în pula mea ? - Cred că da. Adu-ţi şi tu o cană. L-am început acum cinci minute, dar mi-e să nu mă fac naibii mangă. Bine că ai apărut şi tu. Nu-l auzisem niciodată cum cântă, dar din momentul ăla m-aş fi dat pe mâna lui. Asta am simţit. Eram doar simple cunoştinţe. Poate că din momentul în care vinul avea să-şi ia adio de la priveliştea pe care cavoul te forţa s-o tolerezi, şi mai ales la modul cum Laurenţiu îşi expunea sexul din cinci în cinci cuvinte, cred că puteam deveni prieteni. Părea un om deschis la suflet şi la prohab. Apucă o casetă şi-o introduse într-un aparat multifuncţional. Un scârţâit de chitară dădu un început alternativ al imnului naţional. Nu mai auzisem aşa ceva. - Asta-i ultima mea piesă. Să-mi spui dacă-ţi place. Mă duc să-mi iau şi eu un pahar, în pula mea. Griful bătea la fund orice variantă de cor patriotic. Eram sătul de patriotism. Aproape tot ce era mişto se întâmpla şi trebuia să se întâmple în demisoluri ori la mansarde. Imnul lui Laurenţiu nu

avea deloc voce, dar avea coaie. Nu ştiu dacă era un protest, ori un canon al tăcerii. Când a revenit de la bucătărie cu un pahar de inox l-am întrebat dacă avea nevoie de text: - Căcat ! N-am o voce cum trebuie. Am nevoie de ceva ţăcănit, cineva care să şi improvizeze, în pula mea. Cineva. Deodată m-am simţit pălit în cap, habar n-aveam cine se juca în mintea mea, dar am crezut că e vorba de inspiraţie. I-am reperat numele în mai puţin de un minut şi i-am zis: - Ştiu un tip. Nu te speria că e homeless. Scrie poezii, da’ nişte poezii... de-ţi sparge muia. Eal naibii de spontan. Are în cap o lojă masonică şi pute un pic... n-o să-ţi vină să crezi. Aveam geanta la mine şi-am început să scotocesc ca un apucat. Laurenţiu probabil că aştepta să scot un iepuraş transexual, nu ştiu dacă se putea gândi la ceva mai trăsnit. Am dat repede de poza lui Alin Dicu şi i-am întins-o hotărât: - A trecut prin tantra yoga, şi-a tocit bine rotiţele, dar scrie o poezie… Mori. Îţi spun eu că ăsta are nevoie de unul ca tine şi nu-şi dă seama de ce are nevoie. - A mai cîntat, în pula mea ? - Pe naiba ! Cântă la cunoscuţi aceeaşi melodie, că are nevoie de bani, că scrie o piesă de teatru… Ar fi genial dacă aş da peste vreo poezie de-a lui pe-aici… Am continuat raidul prin buzunarele genţii. Nebunul de Alin scria pe ce apuca, în special pe invitaţii la fel de fel de concerte. Printre facturile de la curentul electric am reuşit să dau de o invitaţie la o petrecere de St. Patrick’s Day. Era de anul trecut. Lângă scrisul puchinos al lui Alin era scrisul meu care-i copiase creaţia. - Asta-i coincidenţă, ca-n filmele proaste. Am găsit o chestie făcută de Ziua Irlandei… Îl luaseră ăia la bătaie că voia să-i treacă pe toţi celticii din Lăptărie la Ramayana. Nebunu’ a parodiat imnul Marii Britanii, dacă poţi să-ţi închipui, da’ tot l-au ţinut în şuturi. Ăsta e Alin. Laurenţiu mi-a luat hârtia din mînă şi a-nceput să scaneze creaţia. Zâmbea. Era un lucru bun. Poezia avea un titlu uşor religios, uşor statistic şi nu în ultimul rând pirotehnic, dar nu asta era important: I love ♥ Iisus 100%. Zise: - Băi, sună mişto, chiar mişto… Apoi lăsă hârtia pe saltea şi îşi luă chitara. Din câteva mişcări se conectă la boxă şi la tot ce trebuia să-l mai ajute. Avea un sampler construit chiar de el, cu care putea participa la Concursul obiectelor inutile. Zise:

- Stai să vezi cam ce poa’ să iasă. Fii atent, o să schimb un cuvânt, atât. Suntem în România, în pula mea ! La refren. Bag king în loc de queen. - Bagă ce vrei tu ! Păcat că n-am avut la mine o cameră video. Putea ieşi ceva colosal. Parcă eram într-un stomac de crocodil. Pe Laurenţiu îl priveam în cele două oglinzi aşezate la perete. Geamurile păreau de plastic şi începură să vibreze ca la cutremur. Toamna fusese bogată în recoltă. Atmosfera de burtă de crocodil se transformă şi ea într-una de borcan cu murături. Încet, intram în istoria muzicii pe spinarea lui Alin. Nici prin gând nu-mi trecuse. Lui Laurenţiu nu i-a trebuit mult pentru a ameliora ritmurile variantei lui de imn şi cea a imnului generat de mintea masonului yoghin. Era 30 decembrie, seara, Ziua sau Seara Republicii. Într-un demisol avangardist, Laurenţiu reuşea în sfârşit o parodie convenabilă. L-am ascultat şi am sorbit din sticlă de parcă ţineam în braţe puţul ultimelor plăceri. Parusia încă nu venise. Eram complet apolitizat de textul lui Alin care suna cam aşa:

God save the queen & virgin / God save the t-shirt & bluejeans ♥ în noaptea de-nviere părul unei fecioare am aprins ♥ God save the queen & virgin / God save the t-shirt & bluejeans ♥ şi-afară mirosea a erezie ♥ şi-a peppermint ♥ God save the queen & virgin / God save the t-shirt & bluejeans ♥ lumină s-a făcut apoi din nou din var nestins ♥ God save the queen & virgin / God save the t-shirt & bluejeans ♥ un păr de foc dansa ♥ apoi ♥ God save the queen & virgin / God save the t-shirt & bluejeans ♥ pătruns de foc a fost şi parcul însă nicicum învins ♥ God save the queen & virgin / God save the t-shirt & bluejeans ♥ oraşul ♥ ♥ poliţiştii şi pompierii au văzut şi ei minunea ce-a încins şoselele ♥ ♥ aşa a pornit marşul ♥ God save the queen & virgin / God save the t-shirt & bluejeans ♥ apoi şi gps-ul părea să fi înnebunit ♥ God save the queen & virgin / God save the t-shirt & bluejeans ♥ un satelit a explodat tot urmărindu-mi cursa scrâşnind şi mirosind ♥

♥ cu siguranţă era căderea sistemului bancar ♥ God save the queen & virgin / God save the t-shirt & bluejeans ♥ pe la cinci dimineaţa am adormit iar fericit ♥ God save the queen & virgin / God save the t-shirt & bluejeans ♥ mirosul de fecioară atinsă-n palmoliv ca o minune-a luminat ♥ God save the queen & virgin / God save the t-shirt & bluejeans ♥ iar pe la şase fără zece o nouă dimineaţă a-nviat ♥ God save the queen & virgin / God save the t-shirt & bluejeans ♥ şi blugii şi tricou-mi miroseau a cozonac atins ♥ God save the queen & virgin / God save the t-shirt & bluejeans ♥ însă aveam o lene sfântă ♥ aşa că m-am întins ♥ Ceea ce am făcut şi noi în continuare.

Prima fotografie A fost cel mai trist concurs. Tu ştii cum e de regulă, doar ţi-am povestit de fiecare dată. Cel mai neplăcut mi se pare faptul că trebuie să meargă şi ai mei. Pînă la urmă n-avem ce face. În primul rînd, pentru că la Bucureşti trebuie să stăm la un văr de-al nostru. Nu pot să mă duc singură. Eu, una, nici nu-l ştiu prea bine şi e şi mai mare decît mine. Ca şi anul trecut, şi la concursul ăsta am participat tot la patru probe. Pentru antrenorul nostru sunt piesa de bază, doar ştii. Mă pune peste tot. Pe tabloul concursului, numele meu apare cel mai des. Îţi dai seama că trebuie să stau excelent cu psihicul. E tare greu. Ştii bine că eşti singura persoană cu care am povestit despre fiecare concurs, pe îndelete. Tu măcar mă-nţelegi. Uneori chiar mă gîndesc dacă oare nu era mai bine ca în loc de înot să fac atletism. Parcă prea mi se dezvoltă musculatura. Nu sunt ca celelalte fete. Ştii bine că mai toate colegele de clasă sunt subţirele. Săptămîna trecută mă luase cu durere de cap. Mă gîndeam că la anul o să ies din juniorat. Aş putea să am şi eu un prieten. Dar aşa. Încă vreo patru ani de-acum încolo tot aşa o să fie. Din patru probe n-am luat nici un loc întîi. Îţi dai seama cum s-a simţit antrenorul. I-am dat toate planurile peste cap. Putea să bage pe altcineva în locul meu. Măcar la două din cele patru probe. Aşa, l-am compromis. Îţi dai seama cum s-au simţit şi colegele. Mă simt… Nici nu ştiu cum să-ţi spun. Apoi tata, frate-miu. El luase un loc unu la bras, cu o oră înainte să intru eu în concurs. Întotdeauna se face comparaţie între noi doi. Şi mai era şi o ocazie excelentă. Veniseră destui reporteri de la ziarele sportive, nu cum sunt primăvara, toamna. Pe timpul verii avem ceva mai multe şanse, ştii, fotbalul intră în pauză. Şi mai ales că era vorba de campionat naţional, chiar dacă suntem doar juniori, îţi închipui... Le-am zis că nu m-am simţit bine şi gata. Parcă erau bătuţi în cap, nu voiau să înţeleagă nici în ruptul capului. Nu ştiu dacă aşa sunt toţi bărbaţii, habar n-am. Şi antrenorul, şi tata. Parcă n-am mai văzut aşa ceva. Nu mi-am închipuit. Doar ştii cum sunt greţurile. N-aveam nici un chef de înot, n-aveam chef de nimic. Mă simţeam ca un rinocer, lovită de lene. Parcă din duşmănie aş fi vrut să le compromit toate celelalte probe. Să chem în apă spectatorii care şi-aşa nu prea umpleau tribuna. Erau numai rude ale concurenţilor. Nu ştiu, dar m-a dat şi tata la un sport… Durerile parcă mă loveau din luminile becurilor de la tabela pe care erau înscrişi timpii. Poate ţi se pare şi ţie ciudat, dar asta am simţit atunci, cînd am luat locul trei. La bras eram favorita favoritelor. Am urlat de două ori pe parcurs. Ştiam că proba e ratată. Nici nu ştii cîtă ură aveam în mine.

Tîmpiţii. Orice-aş fi făcut, tot nu şi-ar fi dat seama. Noroc cu unul dintre reporterii veniţi la campionat. Azi dimineaţă am luat şi eu ziarele sportive. Nu mă aşteptam chiar la prima pagină. De fapt, nu mă aşteptam la nimic. Dar o să las ziarul pe masuţa telefonului. O s-o fac special. Sunt curioasă ce-o să zică tata cînd o vedea fotografia. Cascheta mea albastră şi palmele acoperindu-mi tristeţea. Ştii, mă gîndesc că reporterul nu a vrut decît o fotografie cu marea învinsă. Şi totuşi, cred că e imposibil să nu fi văzut firicelul ăla de sînge care se lungea pe culoarul şapte. Pe urmele valurilor ce dădeau să se prefacă în luciu şi limpezime.

Începutul lumii Revistele sexy şi porno luate cu douãzeci şi cinci de lei de la Cornel, colegul meu de bancã, le pitisem în pod cu mare grijă. Dar chiar şi sub cartonul de smoalã fuseseră gãsite. Tata n-a îndrãznit sã-mi spunã ceva. Dacã mi-ar fi dat de înţeles că a aflat de aducerea în casã a unor asemenea porcãrii, mă tem că în mintea lui puteam fi în stare de chestii şi mai nasoale. El n-a mîrîit nimic, iar eu am tăcut mîlc şi am suferit cînd în camera mea, cînd în podul sărăcit… Sunt mai aproape dinţii decît părinţii. Vorbele de duh mi-au plăcut dintotdeauna. Nu ştiu ce naiba mă făcuse să cred că posterul Estelle era mai fabulos decît Estelle cea adevărată, o blondă care trebuia să se fi născut evident în nordul Europei. Pentru mine ea nu putea avea decît un singur echivalent, unul cinematografic, dar de mîna a doua. Brigitte Nielsen, pe care o găsisem imprimată în colecţia de surprize cu artişti, provenite de la gumele de mestecat. Dar fiind lipsit în scurt timp de Estelle, aveam senzaţia că încet-încet orbesc în întunericul podului, încercînd să construiesc din ea ceva vizibil. Uite cum şi sexul te apropie într-un fel de misticism. Dar există şi o compensaţie. Pînă la urmă am rămas cu numele ei care nu s-a pierdut - un fişier sentimental ataşat altei iubiri nemuritoare, echipa de fotbal Steaua, care trãsese în mintea mea de copil şi pe sora ei micã, Steaua Mizil, pentru ale cãrei meciuri continuam să vizitez podul în fiecare sîmbătă. Decupam caietele de limba românã şi matematicã în mii de confetti pregătite sã albeascã verdele gazonului. Golurile înscrise în porţile unor adversari ca Metalul Plopeni sau Unirea Dinamo Focşani erau asemănătoare golurilor de umbre de pe trupul lui Estelle. O nebunie. La început a fost podul, aceastã înãlţime a casei mele pe care la orele de desen o împopoţonam cu o barză, dar nu ştiu de ce. Vreau să spun că de cînd mă ştiu, pentru mine o fată cucerită trebuie să fie o fată pe care s-o îndopi cu spaime. Nu ştiu cînd şi cum mi-a intrat în cap chestia asta. Îmi şpreiam mîna cu propolis şi fetele se speriau, pentru că pata aceea ascundea o rană, o suferinţă. Apoi a trebuit să torturez o broască ţestoasă pentru a-mi întări faima de tip nemilos. Prima adevărată experienţă din cele crude sa petrecut cînd eram în clasa a patra. Pe blonda aceea o puteam observa foarte bine din camera de la etaj. Se juca în curtea ei cu paletele de badminton. A doua zi aveam să aflu că o cheamă Andreea. Despre Andreea pot spune o poveste minunatã fãrã a mă încurca în bazaconii. Ca s-o atac cumva, trebuia să trec drept o mică obrăznicătură. Abia mă mutasem pe acea stradă. Dintr-o dată m-am trezit plãnuind cum aveam să ne topim împreună în sfera verzuie a cireşului din curte. Din cînd în cînd, trecãtorii ar fi auzit bubuituri

înfundate. Ar fi fost loviturile pumnului meu distrugãtor aplicate unui piept firav, tot al meu. Apoi cîteva strãnuturi după care numele noastre, al meu şi al Andreei. Şoptite. Ca-n Tarzan. Prin frunziş, ceilalţi ar fi putut vedea palpitînd patru pupile mici. Eu şi ea. Andreea era urmãtoarea dragoste. Nu-i de mirare că fãcuse din Estelle un episod terminat firesc cu un VA URMA atît de limpede. Pe Andreea o vãzusem din camera de la stradã. Eu şi sora mea priveam spre curtea ei unde mînuia paletuţele de badminton ca Virginia Ruzici. Cred că voyeurii au boala-n sînge şi că îi poţi recunoaşte după ochii mari cu care decupează ceea ce văd. Poţi supraveghea două zile la rînd un frigider şi vei pune mîna pe puştiul în care perversiunea se-ncuibează pentru a rodi o boală ce va revoluţiona viaţa familiei. Despre Andreea credeam cã-i o fetiţã ce nu se va lăsa cunoscutã prea uşor. Nu mai ştiu cum s-a întîmplat. Probabil banal, în dreptul primei cãsuţe a şotronului lipit pe asfalt de picioruşele altor copii. Se întîmpla cînd Universitatea Craiova elimina pe Kaiserslautern prin golul lui Negrilã. O dupã-amiazã în care ajunsesem la cãminul pentru preşcolari, fugind tehnic la fel ca Geolgãu, de unde trebuia să-l iau în primire pe frate-miu, Sebastian. În acea zi, ca un elefant muribund scutit de suferinţă, arţarul bãtrîn din faţa casei fusese doborît. Fusese primul loc sortit unei stãpîniri de tip Tarzan. Îmi amintesc, de fapt cred, că pe Andreea în aceea zi am cunoscut-o. Apoi nu ştiu ce s-a întîmplat în mintea noastră. Casa pãrea a se dãrîma pe şotronul proaspăt fixat pe trotuar. Arţarul uriaş lăsase un gol imens pe stradă, iar din suferinţa noastră casa pãrea a se înãlţa şi mai mult. Cred că pentru un copil durerea poate lua şi chipul unui arţar. Ceea ce-mi rămînea de făcut era să-mi prelungesc joaca în altă parte, în garã, printre trenurile de marfã ce staţionau zile în şir. Mergeam printre vagoane şi din smulgerea sigiliilor făceam un carusel al adrenalinei. Unii dintre noi fãceau chiar şi colecţii. Cotrobãiam prin vagoanele descuiate, îndesate cu maculatura strînsã probabil de mii de pionieri. Într-o astfel de dupã-amiazã, zvonul cã în garã un om fusese tãiat de tren se rãspîndise repede. Ca de fiecare dată, gara era înţesatã de lume, iar ţigãncile, mai mult de zece, povesteau variantele accidentului în spatele coşurilor cu seminţe şi gume Turbo. Vorbele abia le ieşeau de sub şiroaiele de transpiraţie. Nici noi nu puteam lipsi de la eveniment şi prezenţa noastrã a împestriţat îmbulzeala mai repede chiar decît zvonul ce ne-adusese în garã. Andreea era cu mine şi cu Flavius. Amîndoi ne visam împreunã cu ea în cel puţin zece situaţii erotice care în mintea noastră erau întreţinute cu figura legendară a lui Estelle. Cercetam cu de-amãnuntul petele de sînge şi ciosvîrtele înşirate de-a lungul şinelor. Pentru noi, bãieţii, un accident de tren era cea mai tare provocare de pînă atunci şi ceea ce ar fi fãcut orice bãiat am fãcut şi

noi. Fãrã sã ne vadã Andreea, am luat fiecare cîte un deget. Gãsisem trei chiar sub peronul de dale înãlţat la douãzeci de centimetri deasupra cocsului presãrat printre pietre. O dupã-amiazã întreagã am ţinut în buzunare degetele-acelea fãrã sã ne mai amintim de ele. Aşa-i cînd eşti copil, cred eu, pentru că nici acum nu sunt mai atent. Nu-mi pot închipui cum am uitat de ele. Apoi a venit rîndul jocului nostru preferat dintre atîtea cîte ne umpleau dupã-amiezele. Pititea. În seara aceea, cînd se fãcea Flavius, eu şi Andreea ne-am ascuns împreunã, aşa a fost să fie. Dintr-o dată mi-am dat seama că cel mai proaspăt dintre visele mele era pe cale a se împlini. O declaraţie de dragoste ar fi însemnat împietrire şi zãu cã nu aş fi dorit ca în faţa unei fete sã rãmîn o simplã bucatã de carne înroşită. Boscheţii, tufele de merişor, aproape cã îmi zgîriau faţa. Am bãgat mîna în buzunar şi l-am scos. Îl ţineam într-una din mîini, iar mîinile, închise-n pumni, la spate. - Alege ! Stînga sau dreapta ? Chiar n-am avut ce-i face. De fapt, aşa am simţit că trebuia să se-ntîmple. Se lãsase întunericul şi spaima trebuia să fie mare. Ghicise mîna în care ţineam degetul celui tãiat de tren, aşa i-am zis, crezînd cã pînã la urmã îşi va da seama cã de fapt voiam doar sã-i spun cã era frumoasã şi cã mã-ndrãgostisem. Ea nu şi nu. Cică sunt un tîmpit de-o speriasem într-un hal fără de hal. Bineînţeles cã avea şi ea dreptatea ei. De fapt, nici nu ghicise mîna. Cînd spusese : - Dreapta !, eu mutasem rapid degetul dintr-o mînă-n alta şi i-l arătasem aşa, cu sîngele uscat. Nu a vrut să-mi mai vorbească. Surprinzător, nici în faţa părinţilor nu scosese vreun cuvînt. Dar oricum am fi mierlit-o amîndoi. În privinţa iubirii ce i-o purtam ajunsesem la covrigi, aşa că miam dat seama destul de repede că trebuia să-mi găsesc pe stradă o altă blondă. De cele cîteva insuccese de pînă atunci mi se acrise ca-n faţa unui borcan de murături ajuns bine-n miezul verii. Am zis adio şi n-am cuvinte pentru că nu mai speram la vreo Andree, vorba aia, nu se-alege nici un cîştig din pagubă, o ştiam destul de bine încă de atunci. Acum m-apucă rîsul încercînd să-mi amitesc vîrsta aceea, mai ales că salvarea inimii mele era legată de înălţime. Era clar, pierzania mea avea ce-avea cu blondele. Ca şi în cazul Estellei, am încercat totuşi să găsesc soluţia potrivită. Cum l-am auzit pe tata, aşa mi-am zis şi eu, că iese brici, şi am chemat-o pe sorã-mea. Aici era buba pentru mine. Eu nu eram ăla care să insiste prea mult, aşa că acum era momentul potrivit s-o rup cu tradiţia mea de pămpălău. După faza cu degetul muiat în sînge cîteva zile am crezut că în pielea mea trebuia recunoscut viitorul armăsar al străzii. Acum era momentul. Altă dată n-aş mai fi prins o ocazie mai bună, aşa că obiectivul de atins era soră-mea, prietena bună a Andreei. Cu soră-mea mă-nţelegeam bine, iar cînd ai mei au permis unei familii de

aceeaşi confesiune, dar din capătul ţării, s-o înfieze, am simţit că pierd un aliat de nădejde. Şi că atunci cînd voi auzi numele oraşului Oradea voi simţi numai goluri în stomac. Aşa cum se întîmplase şi după ce s-au dispensat de Sebastian. Nu ştiu cum de m-au ţinut tocmai pe mine. I-am zis: - Auzi, te rog eu mult, du-te la Andreea şi spune-i cã, dacã o să se-mpace cu mine, peste un an o sã facem în cireşul din curte un culcuş din scîndurã ca-n Tarzan. Dar să mai crească, am adăugat. Soră-mea îi era bună prietenă şi nu ştiu dacă nu cumva s-a dus mai mult pentru Andreea decît pentru mine. Poate se gîndise cã dacã Andreea se va sui în cireşul amenajat, s-ar fi putut volatiliza şi ea, dar se înşela. Oricum, ea punea botu’ repede. Şi mai ştia cã i-aş fi dat cîteva pe cocoaşã de nu sar fi văzut, dacã ar fi pãtruns în templul de frunze pe care-l tot proiectam. Dar poate că săraca de ea nu gîndea aşa. Habar nu am. Îmi adulmecam vînatul şi refuzam să mai gîndesc. Era al naibii de greu să adorm bănuielile Andreei. În capul meu toate erau alandala cînd sorã-mea mi-a adus rãspunsul. Albă, neagră, chestia era în principiu să accepte, apoi fericirea putea deveni ceva palpabil. - Se-mpacã ! a zis soră-mea. O auzeam din lãuntrul roşeţii în faţa căreia capitulasem. Şi îmi imaginam serile colorate de cireşele atîrnătoare. Erau nişte cercei multiplicaţi, un cireş ca o vitrină înţesată de bijuterii. Numele a ceea ce se întîmpla în mintea mea era beatitudine. Rãspunsul nesperat mi-a luat maul şi deja mi se depãna filmul viitorului în care, împreunã cu Andreea, refãceam filmul cu Tarzan pe care în acea vreme îl vedeam la Telefilmoteca de ghiozdan. Ca să revin, ziua aia fost una minunatã şi ţine-te, frate ! Obsesia înãlţimii îmi salvase durerea provocatã de degetul ăla pe care în cele din urmã îl aruncasem în rigola de la colţul strãzii. Ne-am împãcat. Deşi crescuse un pic, cireşul a fost secãtuit nu dupã mult timp de o boalã a cireşilor atît de importanţi pentru unii copii. Tata l-a tãiat, iar eu mă uitam de la balcon. Era hotãrît, ştia ce face. Trebuie să fi fost om păţit în multe de-avea curajul s-o facă. Tot el doborîse şi arţarul de la stradă şi aveam impresia că tata este unul dintre patriarhii Vechiului Testament, o mîndrie pînă la urmă, dar chestia asta oricum mă înfricoşa. Dupã vreo douã zile de buimăceală, mi-am adus aminte ce-i fusese rezervat cireşului defunct. Locul acela, care o vreme fusese umbrit de frunzele în care ar fi trebuit sã mã afund cu Andreea, primise o putere fantasticã. Lăsase o gaură în poteca betonată, o gaură în care se concentrase toată iubirea mea pentru Andreea, scursã apoi în cenuşa zilelor obişnuite.

După ce se terminase faza cu cireşul, Andreea îşi găsise un iubit din clasa ei, un blond. Apoi aceiaşi, eu şi Flavius, cei mai buni prieteni, sortiţi sã se îndrãgosteascã de aceeaşi fatã. De data asta, în filmul nostru aveam o nouă eroină. Cristina. Mă rog, Cristina a fost şi ea doar un episod. De fapt ştiam asta de la bun început. În primul rînd, pentru că nu sunt un expert în începuturi. Poate şi de-asta sfîrşiturile sunt dezastre patentate. În oraş s-a găsit un şmecher care să pună laba pe ea. Era într-o joi. Eu, bineînţeles, cu Flavius. Fiecare dintre noi o văzuse. Era adevărat. Cristina fusese plimbată prin centru o după-amiază întreagă. Asfaltul era încă ud. Ăsta da început de idilă, după ce două zile plouase în continuu. Pe mine şi pe Flavius ploaia ne prinsese în pădurice, la cazemate. Dar acum încercam să ne împotrivim părinţilor. Spuneau, cu o încăpăţînare tipică părinţilor, că afară e încă prea rece. Rahat. După ce realizezi că blondele nu sunt de faţa tău, îţi cam vine să te cari pe stadion. Am trecut prin spărtura din zid ca Omul invizibil, amîndoi crezînd că din acel moment ne vom topi şi nimeni nu ne va mai putea repera. Tot stadionul era o baltă, tribunele mîncate de rugină aveau aerul unei înălţimi, însă nu era decît o iluzie. Parcă era sfîrşitul lumii. Nu prea ştiam cum o să fie şi primele mişcări au fost să ne dăm pantalonii jos şi să ne punem fundurile pe treptele de tablă. Eram singuri singurei, n-a trebuit să ne mai uităm unul la altul. N-aveam nevoie de încuviinţarea celuilat. Şi ne-am apucat sculele. Simţeam că e la fel de disperat ca şi mine. Am tot frecat cu hărnicie, iar plăcerea aceea scurtă nu voia să vină deloc. Într-un fel m-am bucurat. O puteam duce aşa pînă la epuizare. Prima ţîşnitură a fost a lui Flavius. Închisese ochii şi i-am văzut părul de pe mîini zburlindu-se. N-am putut să-i citesc nimic pe faţă. Cred că îi era frig şi îi părea şi rău. Eu încă mai munceam, împărţit între ce făceam şi ce vedeam că se întîmplă cu Flavius. Fir-ar a naibii de concentrare ! El se rezemase de treptele de sus şi se uita spre tabela de marcaj, căreia îi lipseau destule beculeţe, aşa cum şi noi duceam o mare lipsă. L-am auzit spunînd : - Bă, am un gol în stomac… fir-ar a naibii de labă ! Nu i-am răspuns. Mi se făcuse deja greaţă, cu toate că încercam tot ce era posibilul ca să mă concentrez. Am continuat mai mult din reflex, deşi era prima dată cînd ni se-ntîmpla. Flavius nici nu se mai uita la mine. M-am simţit mai în intimitate, apoi am aflat şi eu cum liftuleţul plăcerii urcă spre buric, iar biluţele albe, fremătătoare de viaţă, au făcut un salt spre un viitor de cel mult două zile. Pluteau pe apa care acoperise gazonul şi mi s-au părut nişte insuliţe. Am rămas şi eu aşa, cu pantalonii scurşi în lungul picioarelor, deasupra tenişilor jilavi. Privirea mi s-a întunecat repede. Mia venit apoi în minte începutul Bibliei. Poate că aşa a fost şi la început. Adică multă dezolare.

Doamne fereşte ! Ce tîmpit sunt ! Dumnezeu a făcut lumea din iubire, pe cînd eu numai ce-mi începusem o carieră de lepădat. Am mai stat aşa vreo juma’ de oră, după care ne-am tras nădragii şi ne-am văzut fiecare de drumul spre casă, pe mine aşteptîndu-mă compunerea neterminată despre păsări şi rufe întinse la uscat.

Cea mai frumoasă minciună Mărturisesc, aproape fără chip de îndoială, că sunt foarte influenţat de aproape tot ceea ce văd. Aşa am ratat iubirea Sabinei. Autocarul aluneca pe Valea Oltului, poate mai repede decît apa. Aveam senzaţia că ceea ce percep este realitatea pură. Privindu-i urechea, mi-am zis că nu aş putea sta lîngă ea. Aveam fiecare dintr-o dată cu douăzeci de ani mai mult şi ştiam că totul fusese o corvoadă. Apoi şoferul a mai redus viteza. La fel mi s-a întîmplat şi cu mutările. Şi mă mai gîndesc la culorile cartierelor prin care m-am perindat. Cîţiva ani petrecuţi într-o mare vîjîială doar de dragul de a vedea cît mai mult. Ochiul meu este bolnav. Uneori mă-ntreb ce aş putea face dacă n-aş mai putea privi. De aceea m-am obişnuit să-mi pun ochelarii care-mi interzic orice fărîmă de lumină. Stau chiar şi patru ore aşa. Mi s-a spus că am ochi frumoşi şi am crezut orice silabă, dar înăuntrul acestor cuvinte stă chircită o mare neputinţă. La început am pus ochelarii fumurii, apoi am încercat lentile speciale, întunecate, mai întunecate. Vederea îmi era pusă la încercare la ficare două, trei săptămîni. Pe străzi nu mai căutam persoane. Eram un duh al oraşului care aluneca fără ţintă de-a lungul firmelor cu lumini din ce în ce mai slabe. Mi-am închipuit lucrurile de-a valma. Ordinea se preschimbase cu totul. O vreme am crezut în ceea ce simţeam. Am sperat că voi deveni orbul de care ea, Liana, se-ndrăgostise ultima oară, la mii de kilometri de oraşul pe care acum îl străbat în întuneric. Mai întrevăd pete mari şi ştiu că-n stînga se face piaţa cu scuar albastru, apoi urmează parcul, staţia de tramvai şi Academia de Arte. Nu mă înşel pentru că nu aş putea s-o fac. Pentru petrecere fusesem anunţat cu o săptămînă în urmă. Aflasem că se pregăteşte ceva cu totul special. Aveau să chefuiască în special indivizi cu handicapuri. Citisem într-o nuvelă americană despre petrecerile unora, prin anii cincizeci, la care nu erau acceptaţi în discuţii decît cei care se puteau descurca în cel puţin patru limbi. Era o regulă ca de confrerie pentru că nu îşi doreau să aibă de a face cu Casa Albă şi îşi făceau un vis din emigrarea în Europa. Am acceptat, închipuindu-mi că cei cîţiva, habar n-am cîţi, normali care ne vor însoţi nu ne vor privi ca pe nişte exponate. N-am folosit tramvaiul, nici taxiul. Am mers pe jos, fiind sigur că nu pot greşi adresa. Petele mi-au jucat în stînga şi-n dreapta cu-aceeaşi vioiciune, fără a face diferenţă între noapte şi zi. Mi-am zis că întîrzierea este scuzabilă pentru un orb. Oricine ar trebui să înţeleagă, mai ales că din mersul pe jos mi-am construit o manie indestructibilă. Este atît de provocator să simţi mirosul fiecărei pete

de întuneric, mai mult sau mai puţin intens. Am ţinut-o aşa cîteva ore, aproape uitînd de petrecere. Era prima dată cînd mi se întîmpla să simt obiectele, cartierele datorită mirosurilor. Nu mă mai dezmeticeam. Am vrut să lepăd ochelarii dar m-am temut. Cu ce-aş fi rămas oare dacă aş fi făcut-o ? Fiecare stradă, fiecare casă, fiecare bloc şi fiecare bancă aveau acelaşi miros care mă năucea. Ştiu prea bine că mintea mea trece adesea limita, altfel n-aş fi ajuns aici. N-am lepădat ochelarii, doar îmi făcusem un legămînt şi-aveam de gînd să-l ţin. Trebuia să se fi construit între timp o fabrică de cosmetice, am tot gîndit înaintînd, şi la un colţ de stradă am auzit discuţia unei florărese. Am întrebat-o de fabrica de cosmetice, fiind sigur de existenţa ei în cartierul acela. Au rîs, apoi mi-am văzut iarăşi de drum. Am continuat să merg aşa şi totul parcă patina în gol. Acelaşi lucru, apoi am refăcut traseul mental. Şi cît am urît patetismul spre care duc toate vorbele nespuse. Îmi era clar că ajunsesem în cartierul ei, era blocul ei, aceeaşi scară pe care o ştiam prea bine şi spre care înaintasem probabil în fiecare zi de cînd îmi furasem privirea. Parcă sunt zece ani de-atunci şi dezmorţeala abia acum îşi retrage ultimele gheare. Mirosul parfumului pe care ea îl folosea acum doi ani plutea peste întreg oraşul, peste magazinele non-stop şi gările adormite, peste petreceri şi stadioane, iar eu continuam să alunec întins, fără ţintă, fără urmă, cu nasul care creştea, creştea, creştea, minţindu-mă, minţindu-mă, minţindu-mă.

Mega Image Cînd am intrat pe Calea Călăraşilor am privit întîi şinele tramvaiului, eram puţin încurcat, apoi am ridicat privirea spre Hala Traian, ştiam că un ministru al culturii voia să transforme clădirea într-un muzeu de artă contemporană, un lucru frumos, nepotrivit însă pentru zona înţesată de ţigani, poate că pentru un muzeu spaţiul nu era suficient, m-am îndreptat spre clădire privind-o insistent, încercînd să nu mă abat spre dreapta, spre una din străduţele unde cred că Flori încă mai locuieşte, am trecut de patiserie şi priveam Hala frontal, dar mi-a venit în minte şi Sabina, un an de zile venisem la ea, aici, unde aş fi putut locui dacă m-aş fi hotărît s-o iau de nevastă, nu ştiu dar cred că legătura s-a tăiat şi pentru că lucra într-o unitate militară, oricum eram atît de încurcat în propriile-mi gînduri, apoi mi-am zis că ar trebui să traversez, nu înainte însă de a bea o bere, şi după ce am băut berea am traversat, Hala se transformase, înăuntru fusese instalat un punct al lanţului de magazine Mega Image, a doua zi trebuia merg spre vestul ţării, la o mănăstire instalată într-o fostă colonie militară, cum trebuie să mă lovesc eu numai de chestii cazone nu ştiu, trebuia să mă aprovizionez pentru drum şi am urcat treptele, cînd veneam la Sabina magazinul nu exista, aşadar o idee excelentă, clădirea cred că este înregistrată în patrimoniul arhitectural, pe vreo listă sau catalog, părerea mea, are ceva nemţesc, mă rog, să-mi predau bagajul la intrare şi să caut ceva ieftin, rafturile sunt abundente, prea mulţi bani nu am, totul este să mă descurc într-un fel, salată de icre, ceva brînză dulce, nişte hamsii, măsline, zahăr, ah, şi cafea, cafeaua s-a terminat ieri, ce zăpăcită sunt, Dumnezeule, cînd oare o să-mi revin, m-au terminat ăştia cu serviciul lor, auzi, să arzi legitimaţii, mi se pare o chestie absurdă, nu ştiu ce să cred, am înţeles, trebuie s-o facă cei de la personal, ok, dar de ce gagicile şi nu bărbaţii, să ne intre nouă fumul în nas, lui Jack precis i-ar fi plăcut chestia asta, poate ar fi bine să-i dau un telefon, nu ştiu, numai să nu creadă iar că vreau să mă bag în viaţa lui, of, ce fel de icre or mai fi şi astea, conservă în sos de muştar, băi frate, ăştia au înebunit, sos de muştar, chiar aşa, ce-o mai fi făcînd Jack, nici nu ştiu cum ar trebui să-l iau, are şi ăsta nişte toane, şi miştourile de la telefon, de ce m-oi fi inhibînd nu ştiu, băi frate, doar n-are trei picioare, ce-ar fi dac-aş face în seara asta un meniu aşa cum mîncam împreună, mă rog, şi astea au aditivi, nu ştiu ce să mai facă şi ăştia, tot felul de gusturi tîmpite, dar noi parcă suntem şi mai tîmpiţi de le tot cumpărăm, ah, să nu uit de kaizer, kaizer, asta e, de mult n-am mai mîncat nişte kaizer, dar la sfîrşit, dacă mi-or ajunge banii, poate că cei de la mănăstire au şi ei un frigider, nici nu ştiu ce să le duc şi lor,

chiar, ce-or mînca acolo, poate că le aduc credincioşii din zonă, nu mi-am închipuit că o mănăstire se poate instala într-o fostă colonie militară, e peste aşteptări, probabil că slujesc liturghia la popotă, ori într-o fostă sală de spectacol sau cinematograf, ar trebui să-mi iau şi aparatul de fotografiat, e ceva fantastic, mă gîndesc că trebuie să fie ca-ntr-un film, să te duci la un film de groază şi să dai peste un western, poate că aşa mi se va-ntîmpla şi mie, ce fel de mănăstire o fi şi asta, sau un film erotic, incredibil, poţi să te gîndeşti la orice fel de ciudăţenie şi apoi te pomeneşti că de fapt există unele peste ce-ţi poţi închipui, de-asta nici nu e bine să judeci omul, cine ştie ce e în inima lui şi nu se vede, iar tu îl înjuri în gînd de-l trec toate apele, mă şi văd instalat în biserică şi învăluit de tot felul de mirosuri de la fosta popotă, cine ştie peste ce-oi da pe-acolo, mirosuri, asta mă înnebuneşte, să-mi miroasă a borşuri, ciorbe, mîncăruri de fasole, tocăniţe, preparate din peşte, ce de pliante au mai scos şi ăştia, numai să te facă să cumperi, mai rămîne să te-nveţe cum trebuie să faci pîine, noroc că am învăţat de la mama, iar acum toată strădania ei de a mă pregăti pentru o căsătorie reuşită s-a transformat într-o aşteptare fără sfîrşit, nu tu prieten, hai măi Sabina, nu se lipeşte nici unul de tine, ce Dumnezeu, asta chiar că-i culmea, ai mai făcut şi facultatea de psihologie, ce Dumnezeu v-or fi învăţat ăia acolo nu ştiu, ar trebui să te descurci cu oamenii, şi ştiu că ce-mi zice mama e perfect adevărat, dar nu mai pot, asta este, nu mai am forţa să aştept, nu mai am răbdare cu oamenii, cînd a fost sfîrîiala cu Jack, cît a ţinut a ţinut, a fost o vreme bună, dar scurtă, parcă era cornut şi ăsta, le tot ţinea pe-ale lui, n-a fost potriveală, a dispărut şi ca măgaru-n ceaţă, apoi Răzvan care a fost de-a dreptul lamentabil, după care marea aşteptare, nu ştiu cum mi s-a pus pata pe legitimaţia numărul 04573, tipul pare interesant, dar legitimaţia i-a fost eliberată acum zece ani, s-o fi schimbat omul între timp, dacă mi-o vede Amalia pe birou o să spună că sunt obsedată, dar poate chiar sunt, ce-ar fi dacă aş încerca să-l caut, Tudor Andreescu, o fi căsătorit, sau o fi murit, Dumnezeule, la ce-mi stă mintea, parcă m-am ţăcănit, asta-mi trebuie, să umblu după cai morţi, ce mi-o fi trebuit să mă angajez la o unitate militară, dacă tata nu ar fi fost militar poate că ajungeam într-o firmă, cine ştie, ori profesoară ceva, sau bucătăreasă, nu poţi să ştii ce-ţi rezervă viitorul, aşa este şi cînd găteşti, te trezeşti dimineaţa şi-ţi zici că după ce vii de la serviciu treci pe la piaţă să iei de mîncare, n-ar strica aia, ailaltă, ce-ar fi să iau şi nişte prăjituri pentru desert, dar îţi aminteşti că ştii să faci o cremă de zahăr ars de te lingi pe degete, ah, de mult n-am mai mîncat o cremă, asta chiar că e o provocare, ar trebui să iau lapte, dar ce, fac ăştia la mănăstire aşa ceva, nu cred, e-o tîmpenie, o fi un loc ciudat totuşi, nici chiar aşa, ce

ciudat ar fi s-o-ntîlnesc pe-aici pe Flori, asta chiar că ar fi o chestie tare de tot, cred că m-aş emoţiona serios, hm, deja îmi bate inima, nu ştiu, ar fi mai bine să-mi iau gîndul, ştiu bine că atunci cînd îmi pun ceva în cap se-ntîmplă, de fapt de-asta am şi trecut pe-aici, pentru Flori, nu ştiu de ce mi-a venit s-o văd, ar fi trebuit să mă uit pe strada ei dacă tot am ajuns în zona asta, poate chiar stătea pe bordură, nu poţi să ştii, de cînd Liana a plecat în Portugalia parcă am luat-o razna, întîi cu ochelarii, iar acum, ce-oi fi căutînd eu pe-aici, cred că sunt voyeur, sau nostalgic, nu-mi dau seama ce se-ntîmplă cu mine, bine c-o să ajung pe la mănăstirea asta, poate mă voi linişti un pic, ce chestie, să-mi vină în minte crema de zahăr ars, mă mir că nu m-am gîndit la alte minuni, salată boeuf, vreo plăcintă cu varză, ton, tsatsiki, chestii complicate, nu ştiu de ce nu m-am putut apropia de astea, pînă la urmă nu-i o nenorocire, nici mama nu se laudă cu cine ştie ce specialităţi, dar n-ar strica să-ncerc şi eu la un moment dat, poate invit pe cineva, la fel am făcut şi acum doi ani cînd l-am cunoscut pe Jack, băi frate, uite smochine, mamă, la ce preţ le-au băgat, ăştia-s inconştienţi nene, cînd ieşeam cu Jack treceam pe lîngă smochinul vizavi de ambasada aia nordică, nici acum nu ştiu dacă e ambasadă sau reşedinţa ambasadorului, nebun şi Jack, jumulea smochinul în fiecare seară, înainte de bere, la fel şi la întoarcere, ce idee trăsnită am avut cu salata de smochine şi bere, chiar aşa, ar trebui să-l sun, pînă la urmă nu contează dacă mă ia tare, de fapt nici nu m-am întrebat dacă nu cumva mă ia aşa pentru că nu ştie altfel, ia gata, miajunge ce am luat, oricum nu mănînc decît eu, să mai iau oare şi ouă, mai am trei în frigider, pepene iau de-afară, poate nişte ardei, roşii şi pătrunjel, altceva nu prea văd ce pot să cultive în mănăstire, la cum ar trebui să arate, cu clădiri părăsite, nici nu cred că prea au ei chef de muncă acolo, dacă sunt ditamai clădirile, goale, cu pereţii jupuiţi, cum am auzit, cred şi eu că nu prea ai chef de muncă, măcar de rugăciune să se ţină, de fapt pentru asta s-au şi dus, dacă o fi vreo hardughie mare ca Hala asta, ce biserică ar merge acolo, mai ales în hangarul pentru avioane, ar putea să facă una mai futuristă decît ce au construit catolicii în ultima vreme, ar fi o treabă, acum văd ce structură are Hala, nenicule, cum au pus aerul condiţionat, ce chestie deşteaptă, nici nu-mi închipuiam că cineva s-a gîndit să refacă zona asta, bravo Flori, uite ce-am descoperit, de fapt Liana e de vină, ce-o fi făcînd în Portugalia, îmi face poftă de fadouri, de un vin de Porto, ce naiba merge aşa greu coada asta, ce fier au băgat ăştia în structură, nituri zdravene, nu jucărie, parcă ar fi gară, numai oglinzile-astea nu prea merg, sunt din altă parte, n-au nici o treabă cu fierul care-i peste tot, şi toate culorile care se reflectă, să urci cozile deasupra caselor

de plată, pe oglinzile înclinate, asta nu-o idee grozavă, aoleu, aia pare să fie Sabina, prin ce era să trec, puteam da nas în nas cu ea printre rafturi, asta-mi trebuia acum, bine naibii c-am belit ochii pe sus, poate chiar m-a fi văzut, deşi cu ochelarii-ăştia sunt mai greu de recunoscut, să nu m-aştepte, mai bine să-mi ţin ochii pe sus, icre, kaizer, brînză, tot de-astea mănîncă, acum doi ani tot p-astea le-avea în frigider, aceeaşi coafură, nu s-a schimbat deloc, şi-aceleaşi urechi, asta n-am putut sănghit orice ar fi fost, gata, bine că pleacă, aşa, du-te,du-te, aşa - Da, imediat! Doar kaizerul, pasta de dinţi şi iaurtul ! Celelalte sunt ale doamnei ! - O sută douăzeci şi şase de mii ! Luaţi şi bonul ! - Mulţumesc ! ......................................................................................... - Bună ! - Bună ! Flori, nu-i aşa ? - Da ! - Ce faci… Ce mai faci ? -… - Stai pe-aici, în zonă, nu ? - Da. - Şi… ai scăpat de ăia ? - Da. - Şi ? Acum e bine, nu ? - Da… Da, e bine. - Îhî… Ce să zic… Îmi pare bine că ne-am văzut. Vezi şi tu ce faci… Poate ne mai vedem. - Da, mă duc să cumpăr şi eu… - Bine. Pa ! - Pa !

Acoperişul Vreau să zic doar un lucru. Poate că n-am păţit-o mai rău decît altele, pentru că n-am de unde să ştiu cît au păţit-o altele, dar să fiu a naibii dacă pot să uit alea patru luni din viaţa mea. Asta chiar că nu pot. Îţi zic eu cum a fost, nu te lua după vorbele lu alde frate-miu şi aia bătrîna. După ce am scăpat am fost la un film, aici, la Mall, că e aproape de noi. Am zis că nu e adevărat. Cînd eram acolo, în Matache, îţi zic, parcă eu eram un film şi clienţii care veneau la noi erau spectatorii. Zău aşa. Eu n-am fost la multe filme, nu ştiu cum e după ce vezi filme toată viaţa. Eu asta am simţit. Eu cred că nu poţi să faci nimic pentru actorii care joacă. Nu poţi să schimbi nimic din film şi cîteodată poate că îţi pare rău. Mie mi-a părut rău şi de-asta zic. Nici nu ştii că din cîţi veneau după pizdă, majoritatea mă alegeau tot pe mine. Iar eu nu sunt cine ştie ce, numai dacă te uiţi la dintele-ăsta spart îţi dai seama. Sunt mică de înălţime, slabă ca o căţea, doar vezi bine, şi nici sîni nu am cine ştie ce. Ce naiba să vreau mai mult la cinşpe ani ? Asta sunt. La început mi-a fost scîrbă de viaţa de-acolo, dar te obişnuieşti. Pînă atunci mai făcusem şi sex şi dragoste. În Matache am învăţat de la clienţi că poţi să faci şi una şi alta, pentru că este diferit. Mulţi m-au simpatizat. Unii ziceau pentru că eşti ţigancă. Eu n-am nimic cu ura de rasă, spunea cîte unul, dar parcă-i şi vedeam în stradă cum ne înjură. Ce, parcă toţi ţiganii sunt la fel. Pe mine nu tot ţigani ca şi mine m-au furat şi m-a pus la produs ? Dar unii parcă erau mai sinceri. Atunci mă gîndeam şi eu că nu facem sex. Ziceam că facem dragoste. Să ştii o chestie ! Dacă îţi iei o faţă de nemîncată, cu buza umflată, dacă n-ai chef de vorbă, clientul se duce la patroană şi-i spune, da, gagica asta aşa şi pe dincolo, adică nu corespunzi. Nu cred că vrei să ştii ce-nseamnă asta. Poţi să-ţi iei adio de la mîncare vreo două zile. Îţi spun, că aşa am păţit-o şi eu la început. De cîteva ori. Ailaltă cu care stăteam în pod trebuia să mănînce în altă parte şi nu avea voie să-mi aducă nici măcar pîine sau ţigări. Era nasol de tot. Eu aşa am făcut. Am zis mai mereu că de fapt fac dragoste. Omul simte ceva deosebit dacă eşti mai apropiată. Îi faci un masaj, stai de vorbă cu el şi îl faci să se simtă altfel decît acasă, că deaia vin acolo. Ei zic că vin doar să dea din fund, dar dacă le faci o surpriză unii se poate să se îndrăgostească de tine. Eu am avut parte de trei din-ăştia. Unul îmi aducea de mîncare tot timpul. Dacă eram ocupată cu altul, el mă aştepta să termin. E o treabă să ştii că ţine la tine într-un fel. Al doilea făcea o chestie pe care niciunul dintre clienţii mei nu a făcut-o. După ce făceam sex oral mă săruta pe gură de parcă eram nevastă-sa. Eu pot să zic acum că avea curaj din-ăla de pervers sexual,

că la mulţi le e frică, sunt complexaţi. Vezi, şi aici e o chestie. Nu trebuie să-i laşi aşa, să fie complexaţi. Mă rog, dar despre tipul ăsta cred că era îndrăgostit de mine. Nu ştiu. Eu zic asta pentru că mă cam îndrăgostisem şi eu. Nici nu poţi să-ţi închipui cum a fost. Poţi să te îndrăgosteşti de fiecare client. Mai vedeam cîte unul frumos, tînăr cît să zici că-i bun de însurat şi mă gîndeam ce caută ăsta aici, că dacă l-ai fi văzut pe stradă erau o grămadă de gagici care întorceau capul după el. N-am putut să înţeleg. Îi întrebam, pentru că majoritatea stătau la poveşti, dar nici ei nu-şi explicau. Unii erau din-ăştia care umblau din pizdă-n pizdă, dar erau şi băieţi aşa, mai complexaţi, chiar dacă arătau ei bine. Unii sunt ciudaţi, mai ales că nici ei nu prea-şi dau seama. De-asta ţi l-am arătat. Ai văzut şi tu că e bărbat bine. Aşa era şi la pat şi simţeam că face dragoste, nu sex. Nu era pervers din-ăla spurcat. A fost cel mai mişto din cîţi clienţi am avut şi n-am avut parte de el decît o dată, dar a fost norocul nostru pentru că patroana a adormit. Era cam unu’ noaptea, o perioadă cînd pică bine clienţi. El mai fusese la una, mi-a zis. Mi-a şi povestit cum arăta, una din-asta ca din reviste, de pe Griviţei. Acolo parcă sunt alte condiţii şi tipa lucra singură, se întreţinea singură şi plătea chirie la gazda ei. Poate că dădea şi la gazdă, că aia agăţa clienţii pe stradă. Pe urmă, după ce a mai băut o bere, a venit iar în zonă. L-a agăţat unul Daniel care aducea clienţi şi la noi şi ne cerea şi nouă de-o bere. Cu mine mai era în pod o fată din Sibiu care avea o faţă aşa de supărată încît nu-ţi venea să-i faci nimic. Eu eram mai în umbră. Eram destul de obosită după o zi de muncă şi nu mai aveam nici un chef. Cînd l-am văzut am fost sigură că o să mă ia pe mine. Nu mă-ntreba de ce că nu ştiu să-ţi spun. Am stat cu el pînă pe la şase dimineaţa. El nu plătise decît două ore. Normal era să vină patroana cînd se termina timpul şi să ne oprească, dar ea n-a venit şi am stat şi noi aşa, în aşteptare. Ar fi trebuit să-i mai cer eu ceva bani, dacă voia să mai stea, dar cu el a fost altfel. A fost aceeaşi poveste, eu i-am spus cum am ajuns acolo, cum m-au răpit în Cişmigiu, cum mi-au pus o cîrpă în gură şi m-au urcat în maşină. Poate ţi-a mai povestit şi mama cum a fost. În pod era o mizerie de mirosea totul, iar el era aşa de finuţ că nici nu ştiai de ce a rămas atîta. Poţi să rămîi şi dacă eşti nehalit şi n-ai mai văzut pizdă de o juma de an, că am mai întîlnit şi din-ăştia. M-a întrebat de ce era scris în pod, pe şarpantă, hai rapid, pentru că el ţinea cu Dinamo. Era ceva în privirea lui, cît vedeam de la lumina de noapte. Era o ferestruică în pod şi mai intra lumină, dar foarte puţin. Odată venise unul cu un steag vişiniu, un rapidist, şi m-a pus să scriu hai rapid în timp ce făceam sex. Ţi-am zis că întîlneşti tot felul de perverşi. Dar Mihai s-a purtat de

parcă eram iubita lui. Nu m-a sărutat pe gură, nu ştiu de ce, dar am vorbit şi am făcut dragoste şi m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să am un bărbat ca el. Pe urmă ne-am făcut masaj unul la altul. Pe mine mă lua cu fiori. Se mai întîmplase de nu ştiu cîte ori să-mi pun speranţe într-unul dintre clienţi. Le ziceam să meargă acasă la mine şi să le spună unde sunt, dar degeaba. Aşa zic toţi, doar ca să-i satisfaci cum vor ei. Şi stai şi aştepţi. E ca dracu. O faci dacă mai speri că o să scapi. Zici că e ultima oară şi n-o să se mai întîmple. Înainte să plece i-am zis că ies pe acoperiş şi merg pe jgheab pînă dau colţul şi nu mă mai văd ceilalţi şi-o să sar de pe acoperiş. Puteam să ies şi în picioarele goale, nu mă mai interesau pantofii, şi l-am condus. Pe urmă mi-am dat seama că puteam să ies şi eu cu el, că toată lumea dormea, dar mi-a fost frică. M-a aşteptat pe celălalt trotuar, lîngă farmacie, să-mi facă semn pe unde s-o iau, dar mi-a tot făcut cu mîna, adică să nu sar şi a plecat. Poate că mai erau băieţi pe-aproape şi nu se putea, dar atunci am crezut că i-ar m-am păcălit. Pe urmă, într-o zi, adică după vreo două săptămîni, a venit maşina poliţiei cu mama şi cu frate-miu şi m-au luat. A ieşit scandal mare. Am ajuns acasă şi am luat o bătaie, nici nu vrei să ştii cît m-a durut şi cît am plîns. O vreme nu mi-au mai dat voie să merg în centru. Mătuşi-mea Stela mia zis că a venit unul, că aşa şi pe dincolo şi le-a spus unde sunt, şi m-am gîndit că el trebuie să fie. Pe urmă m-am întîlnit cu el pe Nerva Traian. Mergea de unul singur spre Unirii, iar noi veneam spre Hală, eram vreo şapte, numai fete şi femei. Eu eram mai la urmă şi l-am văzut. Mi-am dat seama din prima, cînd era mai la depărtare, că-mi fusese client, pe urmă am fost sigură că era el, se uita la mine insistent şi mi-a zis: - Ce faci Flori ? Eu nu mai ştiam ce să zic. Eram emoţionată, nu ştiu cum să-ţi spun. Aşa a fost şi acum, cînd am intrat la Mega Image. - Stai pe-aici, în zonă, nu ? - Da. - Şi… ai scăpat de ăia ? Îţi dai seama că m-a ţinut minte ? De-aia am strigat după tine. Acum l-ai văzut şi tu cum arată, dar nu pot să fac nimic. Poate că şi el stă pe-aici prin zonă. Atunci i-am promis că dacă mă scapă o să ne mai întîlnim să mai facem dragoste, dar el nu a zis nimic, nu mi-a propus nimic. La început m-am gîndit că poate nu el a venit la mama, dar atunci cînd ne-am întîlnit toate cu el, mama l-a recunoscut. M-a întrebat dacă sunt bine şi i-am spus că da, iar el a zis că îi pare bine că ne-am văzut şi:

- Vezi şi tu ce faci… Poate ne mai vedem. - Da… i-am zis, pe urmă ne-am luat la revedere: - Bine. Pa !Pa ! am zis şi eu şi el a plecat, pe urmă te-am strigat, iar acum l-ai văzut şi tu cum arată. Nu ştiu. Ce naiba să mai zici ? Trebuia să mă duc după el ? Puteam să vorbim naibii altceva, nu ştiu. Au trecut doi ani de-atunci. Cred că s-a însurat. Nu ştiu ce să zic. Da’ acum, că l-am văzut iar, o să mă gîndesc ca proasta că o să ne întîlnim din nou… Poate peste vreo doi ani… în viaţa asta de căcat. Şi-acum parcă-l văd cum făcea cu mîna. Să nu cobor. Fă, îţi zic, şi-acum îl văd în faţa farmaciei cum pleacă. Parcă a fost un vis, fă.

Vă mulţumesc cu anticipaţie De câte ori citesc revista dumneavoastră mă minunez. În lume se-ntîmplă multe. Pînă la urmă mi-am luat inima-n dinţi şi zic eu că, dacă îmi voi spune povestea, cred că mulţi din cei care vor citi vor înţelege cîte ceva. Numele meu este Alexandra Baicu, am 35 de ani şi locuiesc în Bucureşti, oraşul în care mulţi şi-ar dori să locuiască. Unii chiar visează să ajungă aici şi fac sacrificii enorme. Mie mi-a pus Dumnezeu mîna-n cap, aşa am crezut odată. Sunt căsătorită cu Radu de 8 ani, dar ne ştim dinaintea Revoluţiei, cînd era imposibil să obţii un buletin de Bucureşti. Căsnicia noastră, trebuie să vă spun, este cel mai mare şoc al vieţii noastre. Nu că Radu ar fi leşinat la slujba de cununie, ori că eu aş fi născut trei gemeni. Nu chestii din astea. Nici că, după ’89, Bucureşti devenind un oraş deschis, neam putut stabili aici fără mari probleme. Sau poate de-asta... Aventura noastră este de neimaginat. Ca să fiu cinstită din capul locului, imediat după căsătorie am crezut că viaţa va începe să ne dăruiască tot felul de bucurii care să ne facă să trecem peste problemele inevitabile ce apar în fiecare căsnicie. Între noi nu au fost cine ştie ce probleme. Noi ne-am iubit şi ne iubim grozav de mult şi acum. Ceea ce a început să ne creeze situaţii delicate a venit dintr-o direcţie necunoscută. Aşa mi-am zis la început. Dar despre ce este vorba ... Noi nu suntem din Bucureşti, doar locuim aici. Eu sunt profesoară de istorie, iar soţul meu este tot profesor, dar de fizică. El este foarte pasionat de şah şi, este adevărat, uneori m-a cam bîntuit ispita de a crede că lui i-ar plăcea şahul mai mult decît persoana mea. Este al naibii de greu cînd începi să dai atenţie la tot felul de gînduri, dar asta este, sunt femeie şi nu o să mă schimb acum, la bătrîneţe. Ca să ajung mai repede la problemă ar trebui să vă spun că la scurt timp după căsătorie a început nebunia, adică seria nesfîrşită de mutări dintr-un colţ într-altul al Bucureştiului. Prima oară am stat în Giuleşti. Ne-am bucurat tare mult că aveam un parc în apropiere. Aşa da, poţi să-ţi mai scoţi copiii la aer, soţul îşi ia în mînă o bere, îşi găseşte un partener de şah şi viaţa devine din agreabilă, de-a dreptul minunată. Patru luni am stat în acest cartier. A trebuit să ne mutăm din cauza neînţelegerilor care au început să se ivească între noi şi cîţiva vecini. Eu nu aveam nici un motiv de scandal, doar sunt femeie serioasă şi, ca să fiu sinceră, la statutul meu de profesoară de istorie ar fi fost de-a dreptul jenant să mă apuc să scormonesc porcăriile pe care aceşti vecini le-au născocit. La două-trei zile auzeam:

- Doamna profesoară, am primit sesizare la administraţie că murdăria din scara blocului se face din cauza copiilor care vin la meditaţii la dumneavoastră. Încercaţi şi dumneavoastră să le spuneţi să fie mai atenţi. Am încercat să mă conformez regulilor pe care administraţia le-a impus. Este firesc aşa, deci am luat-o ca atare pentru că mă consider o persoană care trebuie să ţină seama de ce se întîmplă în jur. Problema este că după această primă înştiinţare au apărut altele, generate de te miri ce mărunţişuri. Că era instalaţia termică, că Radu nu se implica în problemele faţă de care toţi locatarii manifestau un oarecare interes, cert este că la urechile mele ajungeau fel de fel de plîngeri. Radu, deşi este profesor de fizică, nu este un om calculat, are capul în nori şi chiar ăsta este farmecul lui. Vecinii de scară au considerat că eu aş fi mai responsabilă şi că pe mine ar trebui să mă ia în seamă atunci când este vorba de problemele comune. M-am trezit asaltată de un noian de griji. Aş putea să fac istoria blocului pe trei luni de zile. Partea amuzantă, la început, a fost că, fiind o femeie răbdătoare, am ascultat pe fiecare. Apoi, am obosit - era un adevărat tir la uşa apartamentului nostru. Aşa că într-o zi am făcut consiliu de familie şi am hotărît să ne mutăm. Şi ne-am mutat în Berceni. Diferenţele nu sunt prea mari. Numai cînd erau meciuri între Steaua, Dinamo şi Rapid îţi dădeai seama că sunt suporteri diferiţi de la cartier la cartier. Şi eventual vreo piaţă sau vreun cimitir. De la bun început ne-am propus să avem o relaţie deschisă cu cei care se ocupau de administrarea blocului. Mergeam de fapt tot eu şi mă interesam ba de una, ba de alta, ca să mă fac cunoscută. E adevărat că dacă începi tare s-ar putea să fii luat drept prea băgăcios, prea insistent, însă eu nu am avut nici o reţinere. Aici am locuit şase luni. Am constatat de-a dreptul surprinşi că în urma amabilităţii cu care am încercat să-i învăluim pe noii noştri vecini răspunsul nu a fost unul diferit de reacţiile vecinilor din Giuleşti. Păreau aceiaşi oameni, aceleaşi feţe, aceleaşi vorbe: - Doamna profesoară, elevii dumneavoastră… Măi, să fie, mi-am spus în sinea mea, trebuie să existe o problemă. Ştiţi cum se spune, atunci cînd trei oameni îţi spun că eşti beat, atunci te duci şi te culci. Am tratat reacţia lor ca pe o întîmplare, o coincidenţă, şi am încercat să-mi dau seama dacă într-adevăr elevii erau o problemă. Nici gînd, dar parcă în mintea vecinilor se instalase o fixaţie. Nu ne suportau,pur şi simplu. Cît despre Radu, el rămînea acelaşi neobosit şahist - pe cît de preocupat de pasiunea lui, pe-atît de

aerian. Evident că n-au întîrziat să apară şi probleme tehnice. S-a inundat nu ştiu cine, că din cauza dumneavoastră, că trebuie să reparaţi ţeava, şi tot aşa vecinii se ţineau de capul nostru. La vremea respectivă nu ne făceam probleme din cauza mutărilor care deveniseră dese. Eram tineri şi ţineam la tăvăleală, cum se spune, aşa că ne adaptam repede acolo unde ne mutam. Şi a trebuit s-o facem, cum v-am spus, la numai şase luni de cînd sosiserăm în noul cartier. De-aici am sărit în zona Tei, aproape de circ. Era iarăşi o zonă care ne avantaja pentru că era parcul cu pomii aceia în care fuseseră sculptate în lemn tot felul de figurine ciudăţele. Este minunat acolo. Aproape de circ s-a petrecut şi experienţa noastră, pentru că de data asta situaţia avea să ia o turnură neaşteptată. Aveam deja un copil şi ne era destul de greu să ne descurcăm cu banii,aşa că am continuat cu meditaţiile, dar partea negativă venea la rîndul ei dintr-o cauză pe care o bănuisem. Este vorba de copilul nostru. Pregătirile cu elevii se răriseră, ce-i drept, dar cîte mai aveam, încercam să trag de ele pentru a mai scoate un ban. A fost o perioadă nefericită, pentru că elevii mei erau pur şi simplu stresaţi de plînsul lui George, băieţelul nostru. Dar am rezistat cu toţii. Drept răsplată pentru răbdarea asta, s-a amplificat conflictul cu vecinii. Ai fi zis că cineva ne băga beţe-n roate. Te gîndeşti la început că poate nu ştii cum să întreţii relaţiile sociale, că nu ştii să te faci plăcut, mintea te duce la fel de fel de presupuneri. Poate că cineva anume îţi vrea răul, poate că te-a blestemat cineva, pentru că acum găseşti în ziare o mulţime de anunţuri cu vrăjitoare care-şi oferă serviciile. Aşa am început să mă gîndesc la o mulţime de variante care pun înainte doar răul. De mutat ne-am mutat apoi în Drumul Taberei. Toţi cei veniţi din provincie ştiu că acolo este linişte. Eram cu blocul chiar lîngă parcul Moghioroş, piaţa era aproape, şi dacă Radu ar fi fost microbist mai aveam un avantaj, stadionul Steaua. Aici a dat de un grup de şahişti pasionaţi. Eu am rărit-o cu meditaţiile pentru a înlătura orice sursă de scandal. Avantajul nostru era aici faptul că apartamentul ne fusese procurat de nişte prieteni. Proprietarii erau rude cu prietenii noştri, plecau în străinătate pentru un an de zile şi voiau să lase casa pe mîna cuiva de încredere. Când spui ceva despre o familie de profesori te gîndeşti în primul rând la seriozitate, deci la capitolul acesta am plecat cu un avantaj. Aveam o chirie nu foarte mare, puteam să abandonez pentru o vreme meditaţiile, aşa că ne-am liniştit. Urma o perioadă calmă. - Sanda, gata, aici o să stăm un an de zile şi o să fie ok ! Hai că de data asta ne aşezăm şi noi, gata cu hoinăreala, zicea Radu în noua casă. Dragostea noastră a rămas aproape intactă. Când aud tot felul de poveşti care încep cu « la început era atât de bine, atît de frumos, numai că m-am înşelat amarnic », nu-mi vine să cred, în

primul rînd pentru că eu nu am avut parte de aşa ceva. Poate şi pentru că eu sunt de felul meu mai răbdătoare şi îl cunosc pe Radu destul de bine. El cu lumea lui, a şahului, este cuminte, nu face rău nimănui. E adevărat că oricine ar sta lîngă un om ca Radu îşi poate ieşi din pepeni la un moment dat. Din cînd în cînd mai răbufneam şi eu: - Hai, mă Radu, mai lasă şi tu pionii ăia, uite că ăsta micu n-are cu cine să stea ! Îl mai scoteam din lumea lui, dar mai presus de toate era dragostea noastră, a unuia pentru celălalt. Eu am început să mă uit la meciuri la televizor şi încetul cu încetul Radu a început să se cuibărească în fotoliu, să se uite la acest sport căruia îi găsea pe neaşteptate asemănări cu şahul. Am fost atît de fericită gîndindu-mă că s-ar putea duce şi pe stadion şi în felul ăsta ar lăsa-o mai moale cu însingurările lui şahiste. Poate că la mijloc a fost şi noul grup de prieteni. Nu ştiu. Şi a început perioada cu Steaua. Ca să scurtez povestea trebuie să vă spun că n-am apucat să stăm un an, aşa cum stabilisem de la bun început. De data asta Radu era vinovat. El obişnuia să joace şah cu prietenii între blocuri, spaţiu unde îşi aveau locul de joacă şi copiii de la scările învecinate. Ceea ce la început mi se păruse o chestie bună pentru Radu, mă refer la asemănarea dintre fotbal şi şah, iată că lua o întorsătură de neînchipuit. Puştii jucau fotbal între blocuri şi Radu a început să-i urmărească foarte interesat, apoi s-a oferit să-i antreneze şi să joace cu alte echipe de la alte blocuri. Fotbalul pe care-l jucau acei băieţi era de fapt un fel de şah. Reuşise, aproape incredibil, să-i facă să vină la noi, să-i înveţe fizică şi matematică. Numai că atunci când vezi la copilul tău schimbări atît de mari începi să-i pui întrebări şi aşa s-a întîmplat şi cu părinţii băieţilor. Ba chiar mai mult. Dacă la început se minunaseră de prezenţa familiei noastre în blocul acela, de data asta erau împotrivire oricărei discuţii între soţul meu şi puştii pe care-i antrena. Nu voiau să mai audă de Radu. În cartier începuse să-i umble vorbe, i se spunea Şahistul sau Ţicnitul. Alţii credeau că Radu face yoga şi că este un pericol social. Vrîndnevrînd, trebuia să ne mutăm şi fără prea multe zbateri am reuşit să găsim ceva în Titan. Vă pot spune că ajunsesem să cunosc capitala stradă cu stradă. Aici m-am temut, ca şi în Drumul Taberei. Nu mai era stadionul Steaua, nu mai era nici Giuleştiul. Era parcul cu lac cu tot. La o lună de la mutare a început să iasă în cartier şi să se intereseze de posibili pasionaţi de şah. De necrezut, dar chestia cu fotbalul nu ţinuse şi aici, ori poate că nici nu a încercat îndeajuns. Poate că era vorba de Rapid, nu ştiam prea bine la ce să mă gîndesc mai întîi. Nu ştiam nici dacă e bine să-l încurajez ca atunci cînd stăteam în Drumul Taberei. L-am lăsat să-şi vadă efectiv de ale lui.

Zilele s-au scurs, dar tot aşa au intervenit şi celelalte mutări şi cum vă spuneam, fără să exagerez, aproape că am ajuns să cunosc Bucureştiul mai bine decât Focşanii, oraşul unde m-am născut. Problemele care apăreau ţineau de relaţiile nostre cu vecinii, nimic mai mult şi, de fiecare dată, pentru stingerea conflictelor trebuia evident să ne mutăm în altă parte. Cred că am stat aproape în toate cartierele Bucureştiului. Într-o zi, la policlinică, stând de vorbă cu o femeie care aştepta să intre la cabinet, aflu de o întîmplare diferită, e-adevărat, dar care, când s-a lămurit, scosese la iveală nişte lucruri incredibile. Femeia aceea ajunsese la o vrăjitoare şi asta îi arătase care este problema. Atunci m-am hotărît să fac şi eu la fel. Legătura am făcut-o prin femeia cu care stătusem de vorbă la policlinică şi ce credeţi că-mi spune vrăjitoarea ? La început m-a luat pe ocolite, m-a întrebat cîte ceva despre Radu, ca la un moment dat să-mi spună că Radu aduce toate necazurile. Eu am rămas trăznită. Cum aşa ? Eu să nu fi văzut nimic deosebit în comportamentul lui ? Cum era posibil ? Încercam să găsesc un răspuns care să mă liniştească şi mi l-a dat vrăjitoarea asta. - Vezi că bărbatu’ matale, coniţă, se ţine de jocuri… Păi uite, vezi, după cum merge jocu’ aşa merge şi casa voastră… Merge la poker cumva, ştiţi ceva despre jocuri din-astea ? Habar n-aveam dacă Radu se ocupă şi cu jocuri de noroc. I-am spus că este vorba de şah, nicidecum despre vreun joc de noroc. Vrăjitoarea părea neîncrezătoare şi m-a rugat să-i dau detalii, cum m-am mutat, de unde plecam şi unde ne găseam noua locuinţă… A zis apoi că este prima oară cînd întîlneşte aşa ceva, dar că o va scoate la capăt. M-a mai pus să-i scotocesc prin locurile unde-şi pune el cărţile despre şah şi să mai vin la ea peste două săptămîni. Mi-a cam fost teamă după întîlnirea asta, mai ales că îmi dădeam seama cît de cît la ce se ajunsese. Iubirea noastră invidiată de atîţia prieteni era pusă în pericol şi uitaţi la cine trebuia să apelez. Oricum, am făcut-o în disperare de cauză, asta este clar. Şi am început să scotocesc prin casă. Pretextul era curăţenia. Într-o zi, pînă să se împlinească termenul acela de două săptămîni pe care mi-l dăduse vrăjitoarea, tot cotrobăind prin casă dau de o hartă a Bucureştiului împărţită în 64 de pătrăţele, cîte are o tablă de şah. Atunci mi s-a dus mintea aiurea, am simţit că mi se face rău. Erau însemnate multe din locurile pe unde trecusem, fie că am stat trei, şase ori opt luni. Seara l-am aşteptat ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Masa era pusă, atmosfera era specială de parcă se sărbătorea ceva. Radu era oarecum surprins şi l-am lăsat mască atunci cînd i-am spus:

- Radu, trebuie să ne găsim un alt apartament. Trebuie să ne mutăm în altă parte. Nu-mi place deloc aici. Uite, m-am gîndit să mergem din nou în Titan. Ca şi cum ne-am lua căsnicia de la început. Radu era buimac. Nu pricepea nimic din ce se întîmpla. De fiecare dată el hotărîse unde trebuia să ne mutăm, el aranja totul. Răspunsul lui a fost destul de slab, ca şi cum ar fi vrut să dea înapoi: - Sanda dragă, de ce ţi-a venit tocmai acum chestia asta, trebuie să mai stăm oleacă, abia neam mutat, nici nu am avut timp să ne obişnuim cu vecinii. E-adevărat că de fiecare dată ne-am mutat din cauza vecinilor, dar acum totul e bine. Simţeam că trebuie să atac şi mi-am susţinut punctul de vedere. Observam cu cîtă încrîncenare se împotrivea. I-am zis că în noul cartier n-am de gînd să stau, dar el nu şi nu. Niciunul dintre prietenii noştri nu agrease ideea lui Radu de a ne muta în Ferentari. Până la urmă eu zisesem da, dar acum treaba era prea serioasă. I-am spus că e în joc căsnicia noastră şi să se gîndească bine. A doua zi n-a spus nimic, a treia la fel, a patra l-am luat iarăşi la rost. Nu i-am spus nimic de vrăjitoare pentru a nu ajunge la scandal. I-am spus însă de harta aceea şi ce bănuiam eu. - Bine, măi Radule, tu joci şah cu viaţa noastră ? Atunci a rămas perplex. A început să se bîlbîie şi a simţit că-i fuge pămîntul de sub picioare. Nu a recunoscut nimic, m-a făcut nebună, mi-a zis că delirez, după care şi-a luat tabla de şah şi a plecat să se liniştească în parc, pe o bancă, aşteptînd vreun pensionar rătăcit şi fără treabă. De atunci, nu l-am mai văzut. L-am aşteptat un timp, l-am căutat prin toate zonele verzi ale Capitalei, am fost chiar şi la emisiunea Din dragoste de la Antena 1. Degeaba – Radu a plecat, lăsîndu-mi toate cărţile lui cu gambituri şi deschideri şahiste. Dragă redacţie, iată de ce vă scriu. Dacă vreun cititor al revistei dumneavoastră îl vede pe Radu să mă contacteze telefonic. E îmbrăcat într-o cămaşă pepit, pantaloni de velur şi are o cicatrice pe

obrazul

stîng.

Vă

mulţumesc

anticipaţie

CĂLIN TORSAN

Eu despre mine dimensiunile degetelor de la mînă :

perimetrul craniului = 57 bust = 84

mic = 7

inelar = 8,5

talie = 78

mijlociu = 9

şold = 92

arătător = 8,5

mare = 6,5 dimensiunile degetelor de la picior :

lungimea femurului = 40

mic = 4

lungimea tălpii = 25

inelar = 5

mijlociu = 5,5

lungimea antebraţului = 28

arătător = 6

lungimea braţului = 23

mare=6

Toate valorile de mai sus reprezintă centimetri. Rezultatele sunt categoric relative, măsurătorile fiind făcute cînd cu un metru de croitor, cînd cu o riglă pentru uz didactic; cînd acasă, cînd la serviciu. Studiul dezvoltă perspective nebănuite şi lansează uimitoare semne de întrebare. Spre exemplu: de ce măsura pantofilor mei este exprimată în comerţ cu valoarea 44, cînd lungimea tălpii mele este de fapt de 25 cm ? Sau, cum poţi descrie degetele picioarelor avînd în vedere absurdul apelativelor inelar şi arătător? Ca urmare a dimensiunilor mele, 84 - 78 - 92, nu sunt un model bun. De urmat. Sigur, curiozitatea cititoarelor se poate îndrepta şi către dimensiunile penisului meu. Mai ales că stimatele cititoare reuşesc să exacerbeze curiozitatea firească, de cititor – aplecată mai mult către autobiograficul scriitorului decât către rândurile acestuia –, cu acea doză indiscutabilă de indiscreţie feminină. Boooon... Deci, oricât am tras de ea – de pulă –, oricât mi-am belit-o în răspăr, către cotor, niciodată nu am putut să scot mai mult de şaişpe centrimetri jumate. Bineînţeles, sculată. Mult, puţin? N-am ştiut niciodată.

Altceva? Păi, într-o mînă ţin fluierul în care suflu de un deceniu cu ochii holbaţi, ca aceia ai Domnişoarei Pogany, iar în cealaltă creionul cu care am înţepat oameni şi două premii literare. În Siliştea-Gumeşti, cînd mi s-a oferit premiul Marin Preda, am tremurat ca nu cumva organizatorii să mă chestioneze asupra operei prozatorului. În afară de un nume, Bisisica – şi acela de oaie – nu cunoşteam mare lucru. Aveam 31 de ani. Acum mă pregătesc să fac 37. Mă pregătesc.

Cosmin despre Călin Ne-am cunoscut pe un pervaz, înaintea prînzului. Perdeaua era înţepenită,iar noi trebuia să facem ceva pentru a aduce mai multă lumină în sala de expoziţie. Am încercat să tragem perdeaua, eu spre stînga, el spre dreapta. Cînd eşti fiul unui profesor universitar de matematică cifrele încep săţi umple viaţa fără să le mai poţi controla. Asta aveam să înţeleg din ceea ce-mi povestea. Fiecare literă, fiecare cifră, fiecare plăcuţă de înmatriculare, ordinea în care te bărbiereşti, tot ce ţine de ordine şi numărătoare te poate subjuga. Am tot tras de perdea intrînd fiecare în viaţa celuilalt, încercînd să ne luminăm puţin cîte puţin, pînă cînd, trăgînd de perdea în disperare, m-am trezit întrebat: - Auzi, tu cu ce echipă ţii ? Mi-am mărturisit rapid ataşamentul faţă de Steaua şi la fel de rapid a intervenit: - Incredibil ! Îţi dai seama ? Eşti stelist şi tragi spre stînga, iar eu trag spre dreapta şi sunt dinamovist. Incredibil. Asta sigur înseamnă ceva. Am epuizat semnificaţiile lui S şi D şi tot n-am reuşit să facem nimic cu perdeaua, dar întîlnirile noastre s-au înmulţit, iar cu timpul am avut tot mai des senzaţia că orice gest, orice semn ascunde ceva, ca şi cum am putea înfiinţa o confrerie, o sectă, o organizaţie. Un lucru sigur tot am reuşit să facem: pelerinajele pe stadioane unde strigam numele unor Dostoievski, Steiner, Freud spre amuzamentul spectatorilor. Apoi între noi s-a cuibărit şi literatura. Sorin despre Călin Călin e un Harms neaoş. Rău, muşcător. Când se uită la tine parcă-ţi bagă o lampă în ochi. Mi-e şi frică de el. Scrie cu cuţitul între dinţi. Scrie pentru că se plictiseşte. Şi, de fapt, orice lucru bun pleacă de aici, din plictiseală.

Scrie şi descrie pentru a le arăta oamenilor cât sunt de ridicoli. De fapt, descrierea e o formă de cruzime. Insişti, uitaţi-vă la voi, penibililor. Fiecare gram din voi, o mostră de absurd. Un soi de cinism euforic la Călin ăsta. Şi gata, nu pot scrie despre Călin, v-am spus că mi-e frică de el. Să nu afle cumva de rândurile astea că am feştelit-o. Ciprian despre Călin Pe Torsan nu-l pot iubi. Nu pot iubi pe unul care scrie aşa cum vorbeşte, care-şi umple prozele cu beţivi şi nemulţumiţi, care nu ucide gîndacii de bucătărie. Mie îmi plac bărbaţii echilibraţi, fără crize de misticism, cu educaţie sexuală făcută în familie şi cu o carieră universitară… El e arhivar şi cîntă la fluier. Nu-i suport fluieratul a pagubă... Viaţa e frumoasă. Nu trebuie

s-o

fluierăm.

Arhivarul Ce poate face arhivarul unui muzeu, aşezat la masa lui lungă, după ce şi-a terminat bruma de treabă, cu gîndul că, astfel, ora de final a programului de muncă va sosi ceva mai repede ? Poate să citească ceva… Dar asta a făcut-o mai devreme, atunci cînd foşnetul foilor de ziar aflate într-o permanentă mişcare era singurul sunet ce se putea auzi în turnul muzeului. Ar putea să zacă pur şi simlu pe scaunul larg şi să se gîndească. La nimic concret, să lase mintea să-i zburde. Asta şi face, dar nevoia de neexplicat a oamenilor de a-şi concretiza într-un fel sau altul gîndurile, îi aşterne în faţă cîteva coli şi îi aşează în palmă creionul ascuţit. Va scrie… Însă pentru ce ? Pentru cine şi de ce ? Dacă pînă acuma gîndurile îi dezvăluiseră coerent frînturi din ceea ce viaţa încearcă să ne ascundă tocmai ca să o acceptăm fără revoltă, aceste întrebări privitoare la ceea ce îşi propusese să scrie l-au blocat în faţa colii ce îl aştepta curioasă şi neliniştită, ca o mireasă aşteptîndu-şi mirele în patul din noaptea nunţii. “Fără îndoială, un subiect nu are cum să mai apară. Va fi ceva ca un eseu…” spuse arhivarul. Simpla lectură a ziarului, pe care o terminase nu demult, îi oferise subiecte reale prea aprige pentru ca mintea lui să mai încerce să creeze situaţii noi. Ar fi fost inutil. ”A omorît-o, apoi s-a spînzurat deasupra cadavrului ei.” “Lavinius şi-a ucis prietena care nu l-a lăsat să se sinucidă.” Mă gîndesc la modul serios dacă numele acestui om merită sau nu să fie pomenit pe această pagină. Acest impuls mă face să nu adaug numele lui de familie. Dacă prin zeci de megafoane am putea răcni în Piaţa Universităţii: “ROXANAAAA ! Vino, te roooog, lîngă mine !”, şi dacă respectivele femei şi fete ar

consimţi să ne respecte rugămintea, Piaţa s-ar umple în scurt timp de o mare de oameni. Care dintre ei, însă, este adevărata Roxana ?

*** De ce beau oamenii ? De ce fumează ? De ce bărbaţilor le place să meargă la femei ? De ce femeilor le place nespus de mult în braţele bărbaţilor, dar niciodată nu vor recunoaşte acest lucru ? Prin cele trei ferestre mari, de modă veche, cu arcade, privesc aproape absent cerul mohorît al Bucureştiului. Pare că printr-o ciudată întîmplare, din mine au mai rămas vii numai ochii şi creierul. Corpul îmi stă lăbărţat în fotoliul cu braţe mari din lemn şi nu îmi mai oferă nici o senzaţie. Cele trei ferestre reprezintă categoric un triptic plastic. M-am gîndit mereu la asta. Nu cunoşteam sensul cuvîntului triptic aşa cum funcţionează el în pictură. Pînă cînd cineva m-a lămurit despre ce este vorba. Am trăit mereu cu complexul ăsta de inferioritate. De fapt, nici măcar complex nu pot să-i spun. Pentru că mi se cam rupe de treaba asta. Complexul ăsta că nu mă pricep, dar deloc!, la tot ceea ce ţine de vizual. Sunt un orbete ignorant. Pictură, film, fotografie, tot atâtea motive pentru a mă simţi jenat. Jenant… Am căutat explicaţii. Mai ales că în copilărie încercam apropierea către astfel de tărâmuri. Răsfoiam cu poftă, cu poftă trupească, Istoria Artei a nu ştiu cărui francez – ai mei aveau toate volumele –, numai pentru a vedea pulpe, sâni, hălci de carne. Şi care carne este mai gustoasă în lume decât aceea de femeie? Nici una. V-o spune un vegetarian care urăşte vegetarienii. Ce este mai dulce decât sărutul mult prelungit între gările Genunchi şi Şold, decât sfârcul întărit, decât gustul marelui nimic – ce-i drept mai degrabă acid, înţepător, revoltat –, al îmbătătorului orificiu prin care ţâşnim în lume. Pe lângă iniţierea asta deopotrivă enciclopedică, deopotrivă erotică, am trăit ani – tot în copilărie – în care m-am crezut cu desăvârşire, cu nebunie, Leonardo da Vinci.

Nu un al doilea Leonardo! Ci chiar el. Marele umanist. Scriam de la dreapta la stânga într-un jurnal în care pomeneam numai banalităţi din viaţa mea de şcolar, crezând că refac traseul cine ştie cărui Codex Atlanticus. Mă întreb care putea fi autoritatea religioasă de care îmi feream cele câteva cuvinte fragile? Şi sterpe. Şi pentru că tot am ajuns la cuvânt, din nou la cuvânt, după părerea mea există pentru fiecare dintre noi cuvinte pe care le investim, motivat logic sau dimpotrivă, cu o anumită încărcătură, bineînţeles de natură subiectivă. Deţin la rîndul meu mai multe cuvinte de acest gen. Ele stau în mine şi ori de cîte ori le aud îmi aduc aminte de un om sau de un loc. “Nouakchot” este unul dintre ele. Îl ortografiez acum la întîmplare, cum îmi vine, doar-doar voi continua firul acesta atît de subţire al celor ce le-am scris în ultimele două zile. Este primul moment în care arhivarul a conştientizat că ceea ce începuse să scrie luni şi continuase să o facă marţi, nu avea nici un motiv, dar absolut nici unul, să nu se prelungească şi în ziua următoare. Pînă în anul 2000 mai rămăseseră de aşteptat doar patru zile.

*** Tripticul de care aminteam ceva mai devreme este astăzi mai bizar ca niciodată. Ninsoarea a dezechilibrat tabloul din dreapta, cel cu acoperişul. O meduză imensă pare că mă priveşte acum dinspre acea direcţie. Când mă gândesc că iarna asta nu a fost nici măcar strop – dacă pot să spun aşa – de zăpadă, chiar că mi se pare ciudat. Fără să mă bălăcăresc în teorii privind fenomenul de seră şi nepăsarea omului faţă de mediul înconjurător. Lăsăm astea pe seama Romicăi Jurcă şi a meteorologilor ei. Dar mi se pare ciudat. Ciudat şi confortabil. Pentru că oricât l-aş iubi pe moşcrăciun, oricât aş fi de sensibil în preajma naşterii lui Iisus, prefer să nu umblu cu ciorapii fleaşcă trei luni de zile pe an. Sau chiar mai multe. Prin nămeţii stridenţi ai capitalei, prin papalaşca aia

căcănie care umple denivelările trotuarelor. Este neplăcut să ajungi acasă după ore întregi de troienit, cu deştele zbârcite, ca nişte gognele murate, cu dureri în oase, în rinichi, cu senzaţia aia de frig care nu te mai părăseşte, ca o femeie prea posesivă. Ecoul sălii care aprobă birourile veşnic goale ale cercetătorilor îmi aduce în urechi un haos sonor generat de vocile puţinilor prezenţi. Broasca… Mă gîndesc la o broască. Ascultînd vocea lui m-am gîndit imediat la un brotac. Un brotac crăcănat şi verde. Sunt plictisit şi lipsit de inspiraţie… Port în băşica udului nostalgia lichidelor pe care le-am turnat în mine încă de dimineaţă. Culmea este că şi astăzi, la şapte ani distanţă – cât un parastas – faţă de momentul în care scriam aceste lucruri, beau o bere matinală. Este ora 11 şi 13 minute. Am gâlgâit-o acum un sfert de oră atunci când i-am văzut venind, de la fereastra biroului, pe Filip Florian, scriitorul şi pe Mirela Florian, nevasta lui. Sau soţia. Mi-a fost târşală să fiu văzut cu berea în nas. Aşa că am vârât-o în gât. Pe toată. După care am molfăit ciungă. Ahhh, ce pişare mă taieee! Şi drumul pînă la budă este unul atât de lung… Lung şi anost. Ca şi acela pe care îl parcurge un text, de la născocire până la publicare.

*** Algoritm pentru abordarea toaletei de către arhivar, atunci cînd acesta se află în turnul muzeului: 1. se închide lacătul arhivei ; 2. se străbate coridorul lung, cel cu birourile cercetătorilor; în acest timp se zîmbeşte condescendent, deci tîmp, celor de faţă sau, după caz, se salută în mod absurd a cincea oară, în aceeaşi dimineaţă, o persoană pe faţa căreia se bănuieşte că zîmbetul

gratuit nu are forţa de a se coagula într-un salut ; se închide grijuliu uşa care împlineşte coridorul de la punctul 2 ; 3. se ajunge la lift ; a) dacă liftul se află la etaj, se foloseşte pînă la nivelul superior ; b) dacă liftul nu se află la etaj, se urcă pe scări pînă la aceeaşi destinaţie de la punctul a) ; 4. se urcă ultimele trei trepte ale spectaculoasei scări-tunel de la etajul trei, scară care se sfîrşeşte chiar în uşa closetului. Suspansul se declanşează abia de-acum înainte. Din nou, excepţia reuşeşte să coloreze viaţa. De cele mai multe ori uşa wc-ului înainte pomenit se află larg deschisă. Însă uneori, şi acum vorbim despre cazurile excepţionale, o găsim închisă şi numai scremetele sau foşnetele de hîrtie igienică ne fac să bănuim că în spatele ei cineva îşi acceptă cu umilinţă simpla condiţie de om. În acest caz, pentru arhivarul greu încercat singurul algoritm posibil de urmat este următorul: Algoritm apelabil doar în condiţii excepţionale, de la centrale digitale: 1. se coboară scara-tunel în cea mai mare viteză posibilă; 2. a) dacă liftul se află pe palier, arhivarul este salvat ; b) dacă liftul nu este pe palier, Dumnezeu va hotărî dacă arhivarul coboară cele patru etaje cu sau fără vreun sens ; 3. se străbate în pas alergător imensul hol de la subsol; orice persoană întîlnită în acest perimetru va fi salutată din fugă, cu capul peste umăr; în nici un caz nu se angajează discuţii, cu absolut nimeni, mai ales în cazul unor deficienţe stomacale. 4. se abordează closetul.

***

De mult doream să scriu cîteva rînduri despre muştele care mor cu grămada în arhivă. Invariabil, zborul lor se termină pentru totdeauna – pentru totdeauna ! – pe pervazul celor trei ferestre. Iată situaţia la zi a acestui sinistru cimitir de muşte: “Subsemnatul Kranke, arhivar al Muzeului, am constatat azi, 4 ianuarie 2000, decesul mai multor insecte aflate cîndva în raza arhivei pe care o dirijez. Astfel, defalcat pe pervazul fiecărei ferestre în parte, bilanţul trupurilor părăsite de acel ceva pe care îl numim viaţă este următorul: pervazul stîng: 6 muşte decedate şi cu certitudine am putut constata numai întrun singur caz cauza ce a condus către moarte; astfel, una dintre muşte zace înfofolită într-o pînză de păianjen. Pe acelaşi pervaz am mai găsit corpul categoric neînsufleţit al unui păianjen minuscul, altul decît ucigaşul sus-pomenit. pe pervazul din mijloc : Aici, situaţia se prezintă mult mai grav. Real dezechilibru ecologic ale cărui cauze le vom analiza în timp. Deocamdată rămînem martori muţi ale efectelor sale: 16 muşte decedate, dintre care trei sunt muşte de oţet; adiacent se pot observa leşurile a doi gîndăcei şi cel al unui ţînţar. Pervazul din marmură albă, exact ca şi cea folosită la monumentele funerare, ne prezintă ochilor un spectacol sumbru. Îl acceptăm şi vi-l descriem. Scena vedetă se găseşte undeva înspre colţul din dreapta sus al pervazului, unde între trei muşte chircite se găseşte un picioruş ce probabil a aparţinut cîndva uneia dintre ele. pervazul din dreapta : Hiroşima! 27 de muşte mortificate, dintre care o treime sunt musculiţe de oţet. În rest, un gîndăcel şi un mic păianjen decedat chiar în propria plasă. Un picior zdravăn de muscă echilibrează întregul tablou. El este incomparabil ca mărime cu cel de pe pervazul mijlociu. Am constatat toate acestea marţi, 4 ianuarie 2000, aproape de orele 16.00.”

arhivar Kranke

Cina I linguriţa linsă Mîna atentă ducînd spre gură miezul înmuiat în sos Floarea brodată pe faţa de masă Scaunul scîrţîind Umbra ei fîţîindu-se obositor în mintea mea Dulapul lat în umeri Ochiul înseninat al lămpii Totul întîmplîndu-se lent Într-o pîine neagră Zborul muştei iritînd privirea Tabloul încenuşit de vreme Uşa slobodă Haina atîrnînd în cui ca un spînzurat Covorul tocit Îmbîcsit Două lumînări abia pîlpîind în sfeşnic Sufletul Miros dulceag de mîncăruri grase Vinul negru încălzind mădularele Negru Vinul negru O balerină cît un dop de plută mişcîndu-se în plasa păianjenului Coborînd pe podea Căutînd agitată pe lîngă lada de gunoi Pisica mătăsoasă revenind în concret Ascuţind ghearele şi simţurile Un pluton de soldaţi din plumb mărşăluind în jurul unui picior de masă Goarne scuipînd chemări înălţătoare Fereastra trîntindu-se cu capul de pereţi O eşarfă roşie şerpuind pe mîini vineţii Ochii rostogolindu-se Două zaruri Corolele florilor deschise ca nişte ţipăte vătuite Coşarul şi noaptea alene La braţ O pasăre pocnindu-se de tavan Vînători împuşcîndu-şi ogarii Leşul greu prăvălindu-se pe covor Mîinile crispate căutînd să-l ridice Liniştea regăsită pe spate Braţul lăsat peste pleoape Amintirile ieşind la păscut Pe obraz palma caldă a mamei Ca o felie de pîine Paşi scîrţîind pietrişul parcurilor Moşnegi cu părul roşu privind mama tatăl copiii Pe galbenul ierbii săltînd buclucaş mingi colorate Căluţi din lemn biciuiţi cu nuiele Rîsete şi lamentări în braţele slăbite ale bunicilor Dimineţi reci cu ghiozdanul în spate Coroniţa premiantului înnobilînd lipsa de întrebări Toamnă Iarnă Toamnă Iarnă Iarnă În ochii ei căutîndu-se ca în cartea de telefoane În fiinţa ei ca un vin îndoit cu apă Zahăr dispărînd cu totul în ceaiul fierbinte În rest versuri patetice cu palme buze regăsiri Moşnegi cu plete verzi privindu-le îmbrăţişarea Un carusel plin rotindu-se obosit în albumul de familie Pendula tuşind ora întreagă Mîinile crispate căutînd să-l ridice Frigul atîrnînd la gîtul său ca o cravată Linişte ca într-un măr copt Un gîndac urmîndu-şi destinul pe pereţi Musca plutind în supa sleită Lumînările zbîrcite Degete

de bătrîn Găoacea nopţii spărgîndu-se şi eliberînd zorile Acestea zburînd şi lipindu-se de ferestre Apoi de ochii lui deschişi Foarfeci ascuţite pentru somnul puhav

Cina II Ferăstrăul a pornit doar la a doua mişcare. Mîinile vînjoase îl îndreaptă către stîrvul rece, al porcului agăţat în cîrlig. Secţionează vertical carcasa. Apoi, fiecare jumătate este la rîndul ei împărţită în două. Igor îşi şterge faţa asudată. Apoi, apucă din nou coasa. Spicele de grîu cad nehotărîte. Cînd spre dreapta, cînd spre stînga. O muscă dă tîrcoale trupului ars de soare. Camioneta veche opreşte în faţa morii. Doi flăcăi cumsecade încarcă sacii, biciuiţi de privirile albe ale morarului. Un nor de praf rămîne în urma ei. Doamna Hellena ezită în faţa vitrinei frigorifice. Apoi, de parcă şi-ar fi ales soţul, se hotărăşte asupra unor cotlete împănate. Mîna grăsuţă a vînzătoarei se conformează. Culege înmănuşată bucăţile de carne, de parcă ar culege muşeţel. Într-o căldură insuportabilă, opt mîini – serviciul de seară – frămîntă coca. Pare că burta imensă a unei gravide este masată de cei patru bărbaţi. Apoi, cuptorul, ca o flacără iscată din iad. Este opt fără un sfert. Jürgen, băiatul doamnei Hellena, coboară înspre brutărie. Trînteşte pe tejghea banii potriviţi de maică-sa. Primeşte în schimb două pîini fierbinţi. Vecinii de la etajul superior salivează. Fumul îmbălsămat pătrunde prin ferestrele lor. Porc… Degetul domnului Heinrich presează butonul soneriei. Acum, toată familia se află la masă. Se aud doar gunoierii din ultimul schimb. Şi un ţînţar flămînd.

Un mic aspect Afară plouă. Plouă din nou, după cîteva săptămîni de secetă. Adică de sus, din cer, cad picături de apă. Peste noi, oamenii, şi peste tot ceea ce am înălţat în acest oraş: peste clădiri, peste automobile, peste aeroport şi gară. Plouă. Unii dintre cei care sunt nevoiţi să meargă prin ploaie poartă umbrele. Alţii, nu. Mulţi dintre cei care sunt nevoiţi să meargă prin ploaie şi care poartă umbrele le uită pe acestea în cele mai diverse locuri: în clădiri, în autobuze, în aeroport, în gară. Puţini dintre ei reuşesc să le regăsească. Watibat Timur este unul dintre aceştia. Are patruzeci şi trei de ani şi practică meseria de medic stomatolog. Are o soţie blondă şi un copil firav, Juka. Copilul firav are o minge roşie cu care marţi a spart un geam de la casa vecinilor. Plouă… Şi geamgiul stă căţărat pe pervazul ferestrei, ud leoarcă. În viaţa lui a înlocuit sute de geamuri sparte: clădirilor, maşinilor, la aeroport şi la gară.

Experimentul Cînd m-am apropiat de lampă, s-a împrăştiat peste tabloul cu care îmi decorasem camera în urmă cu doi ani. Frecventam pe atunci un cerc vicios de artişti plastici, iar unul dintre ei, generos, îmi dăruise această lucrare ce reprezenta un dragon albastru. Mau distrat la acea vreme, mă mai amuză şi acum, flăcările scoase pe nări de către respectivul dragon. Apoi am stins lumina şi, ca prin farmec, a dispărut, contopindu-se cu întunericul din care a doua zi avea să îşi tragă încă o dată seva. Dimineaţa am plecat către locul de muncă, uzinele Parempourt. Era stropşită de asfalt ca o foaie neagră de tăiţei sub guvernămîntul făcăleţului, amintire a căldurii şi întunericului în care îmi făcusem somnul de opt ore. Cînd şi când, soarele intra în nori, iar atunci dispărea şi ea în mod ciudat, de parcă ar fi ţâşnit înspre ceruri. Iată-mă ajuns în dreptul porţii, simplu bob de piper în cîrnatul ăsta de oameni dornici să muncească. Portarul mă salută dibuindu-mi chipul în puzderia de trupuri. În urmă cu un an, întîlnindu-l absolut întîmplător într-un bar, l-am ajutat cu nişte bani. Mia înapoiat suma exact la data la care ne înţeleseserăm şi de-atunci mi-a rămas oarecum recunoscător. Acum sunt în lift. Mă poartă către cel de-al treilea etaj al Institutului pentru Cercetări Adiacente, un serviciu special menit a extinde aria de activitate a uzinei. În clipa în care scriu aceste rînduri, cele ce le veţi citi mai departe sunt considerate “ultra-secret de stat”, iar dezvăluirea lor, fie şi parţială, se pedepseşte cu 25 de ani de închisoare şi pierderea oricăror drepturi civile pentru zece ani de la eliberare. De aceea, voi introduce aceste foi într-un plic cu sigiliu pe care îl voi depune în seiful meu de la Banca de Stat. Voi include în testament o clauză privitoare la acest plic, de exemplu să fie deschis de către o rudă exact după un an de la data decesului meu. Însă la data asta mă voi mai gîndi…

Vă găsiţi acum în ceea ce noi, angajaţii de aici, numim “Inima”, în fond Laboratorul Principal pentru Experimente Declanşate. Luaţi loc pe cele cîteva fotolii roşii şi asistaţi la ceea ce vi se oferă ochilor. Veţi avea cu certitudine senzaţia că vă aflaţi într-un ospiciu. Un bărbat cînd gol, cînd îmbrăcat, face brusc o cursă de vreo patru paşi între două linii groase, albastre, vopsite pe podea. Imediat cum se opreşte, cîţiva oameni îmbrăcaţi în salopete argintii şi cu un soi de cască pe creştet se reped către calculatoare, ori către ceasurile indicatoare fixate în pereţi. Printre aceştia m-aţi putea recunoaşte şi pe mine, însă casca despre care vorbeam îmi ascunde cu desăvîrşire chipul. Apoi, bărbatul este rugat să îşi reia scurtul traseu şi să se îmbrace ori dezbrace, după caz. Ridicaţi, vă rog, privirile spre tavan ! Aşa… Această cuvă reprezintă practic totul, ea este invenţia pe care acum ne chinuim să o omologăm, adică să obţinem o constanţă în timp a valorilor pe care le măsurăm aici, în faţa dumneavoastră. Asta pentru ca aparatul să poată fi într-adevăr folosit. Altfel, el este bun de pus în muzeu şi prezentat ca un nou exerciţiu intelectual al omenirii. Pentru că v-am pomenit de cuva din tavan, ceva asemănător unei guri de aerisire pentru sobe, observaţi, vă rog, cum cele două linii vopsite pe podea şi delimitînd în fapt traiectul bărbatului sunt trasate astfel încît atunci cînd voluntarul nostru merge, să se găsească mereu sub raza de deschidere a cuvei. Vă voi expune acum ideea dintru care s-a închegat acest experiment, pentru că întotdeauna se porneşte dintr-un punct fictiv, imaginar. Culmea este că întotdeauna ideile rodesc în material, se concretizează ! Acesta este un lucru foarte interesant pentru întreaga noastră existenţă. Rămînem întotdeauna muţi în faţa acestei graţii a ideaticului, a spiritualului, ba chiar ajungem - în mod stupid – să ne plecăm în faţa semenilor care au anumite deschideri înspre aceste planuri. Asta pentru că noi sperăm şi chiar credem că ei plutesc cumva deasupra acestei lumi prea bine definite. Însă şi ideile lor, precum şi

ale noastre, sfîrşesc - sau nu sfîrşesc, mă rog -, ajung într-o fază de evoluţie în care se emblematizează, se definesc şi pot fi admirate cu ochii şi măsurate. În jurul acestor idei am improvizat într-o lucrare pe care am scris-o cu ocazia unui simpozion. Fusesem invitat să ţin un discurs de o jumătate de oră, iar la acea dată eram foarte prins în astfel de chestiuni. Aşa că mi-a fost oarecum simplu să intru în acest capitol mereu deschis, cel al materializării conceptelor. Voi face acum un pas important pentru dezvoltarea impresiilor asupra experimentului pe care o să vi-l descriu: vă voi vorbi cîteva clipe despre pasiunea şi preocuparea mea din ultimii ani. Este vorba despre umbră. Aş zice că, într-un chip firesc, din pricina gîndurilor mele referitoare la idei şi la plăsmuirea lor mi s-a trezit atenţia către acest fapt uimitor care este umbra. Ce este umbra, vă întreb ? Daţi-mi o definiţie a ei… Nu întîmplător am început aceste pagini cu puţină literatură. Mă refer strict la pasajele care mă surprind în dormitor înainte de culcare şi la cele ce descriu drumul spre locul de muncă. În aceste rînduri există un fir roşu, nu altul decît umbra mea. Ea este cea care se împrăştie pe pereţi sau pe asfalt, dispărînd apoi de două ori într-un mod cu totul surprinzător. Umbra reprezintă categoric ceva, fără a fi însă nimica. Tocmai asta m-a incitat la ea, lipsa consistenţei. Vă pomeneam la un moment dat despre cîţiva pictori în jurul cărora am gravitat o perioadă din viaţă. Albert, unul dintre ei, avea o ciudat de asemănătoare preocupare pentru umbră. Ţelul său, aparent rizbil, era de a prezenta umbra într-o galerie de artă. Ştiu că doi ani de zile a gîndit cu profunzime diverse modalităţi de a o expune, care de care mai originale, pe care ar merita poate să vi le prezint, însă nu aici şi acum. La altceva doream să ajung… Albert era mai mult decît un admirator al lui Malevici, îi studiase evoluţia artistică din surse cărora nu multora le stau la îndemînă. Suprematismul, ruperea aceasta de materialitate - bineînţeles, doar aparentă în pictură, însă sugerată excelent de către Malevici - a avut forţa să mă captiveze o dată ce am

aflat despre el. Mi se părea la acea vreme că prin umbră găsisem în mod cert o surpinzătoare deschidere pentru aceste idei. În 1971, un fizician din Stockholm se hotărăşte să îmi scrie. Fusese prezent în sala ultimului Congres de ştiinţe la care îmi prezentasem ideile din ce în ce mai aprofundate despre umbră. Ce îmi scria el ? Nu voi putea să vă introduc în teoriile alambicate ale fizicii moderne, dar prin cîteva fraze simple vă voi face să înţelegeţi ceea ce a dorit el să-mi transmită. V-aş solicita să vă închipuiţi că lumina, naturală sau artificială, este constituită din grăunţe mici, foarte strălucitoare şi energice. În ştiinţă, acestea se numesc fotoni şi au o caracteristică principală care ţine de fapt de incapacitatea noastră de a ni-i explica: nu pot fi definiţi în stare de repaus. Imaginaţi-vă acum un corp aflat în bătaia unei ploi cu astfel de grăunţe. El opreşte, de fapt respinge printr-o reflexie parţială, o bună parte dintre aceste grăunţe; spaţiul în care ar fi trebuit să ajungă lumina este sărăcit în acest fel de fotoni şi astfel se naşte umbra. Concluzia ce rezultă din această primă interpretare – se numeşte interpretarea corpusculară a luminii – şi asupra căreia domnul Sven mi-a atras atenţia este: “În acest caz, calitatea umbrei nu depinde de natura corpului de impact.” Asta vrea să spună că umbra mea şi cea a unui dulap sunt constituite din acelaşi aluat, fără să intrăm în discuţii privitoare la acest aluat. Mai mult, domnul Sven a îndrăznit să generalizeze această observaţie, spunînd că: “(…) de asemenea, sunt ferm convins că în cadrul viziunii corpusculare calitatea umbrei nu depinde nici măcar de faptul că lumina este sau nu este naturală.” Vă daţi seama că această nouă judecată apropie pînă la identificare felul umbrei cauzată de soare de cel al umbrei cauzată, să zicem, de un bec. Abia ceea ce urmează constituie partea de teorie prin care suedezul m-a hotărît definitiv, iar prin mine pe mai marii uzinelor Parempourt, să continuu în a-mi realiza invenţia pe care o intuisem de cîtăva vreme.

În mod special v-am prezentat cîte ceva din prima parte a studiului său, pentru a vă familiariza cu acest tip de raţionamente nu foarte accesibile. Deci, ce-mi transmitea domnul Sven atît de important ? Pentru a putea înţelege această parte a teoriei sale - şi, prin asta, vă veţi apropia foarte mult de ceea ce reprezintă inovaţia mea, experimentul acela bizar la care aţi asistat şi caracterul lor ultra-secret - ţin să vă precizez că pe lîngă interpretarea corpusculară a luminii mai funcţionează una ondulatorie. Această viziune renunţă la modelul grăunţelor hiperenergetice în favoarea unuia asemănător valurilor mării. Indiferent dacă este naturală sau artificială, lumina este privită ca o vibraţie energetică. În acest caz, umbra este rezultatul interferenţei ondulatorii dintre două cîmpuri aflate în vibraţie: unul este lumina, iar celălalt, bineînţeles, obstacolul. Vom rămîne la termenul obstacol pentru ca fenomenele să fie cît mai figurativ descrise şi în consecinţă mai uşor de receptat. Suntem conştienţi totuşi de caracterul prea corpuscular, dacă-mi permiteţi, al acestui cuvînt. “În acest caz, umbra capătă o constituţie absolut particulară, funcţie de natura celor două cîmpuri energetice care interferează.” Înainte de a vă tălmăci sensul extraordinar de îndrăzneţ al acestei concluzii doresc să lămuresc două lucruri: 1. concluzia domnului Sven este rodul unor calcule matematice extrem de complexe, pe care le pot interpreta doar cercetători foarte bine instruiţi. Aceste calcule îi însoţesc şi întăresc lucrarea la fiecare pas. De asemenea, poate chiar mai importante decît aceste pîrghii matematice sunt ipotezele fizice de mare fineţe pe care domnia sa lea făcut - şi apoi susţinut prin calcule - la fiecare răspîntie a lucrării, acolo unde totul putea să o ia foarte uşor către un drum închis. Cu aceasta am vrut să vă elimin o eventuală temere asupra faptului că aveţi de-a face cu simple speculaţii filosofice. Caracterul filosofic al întregii lucrări este evident, însă el este vădit de cel profund ştiinţific al acesteia.

2. a doua chestiune de lămurit este una asupra căreia şi domnul Sven a ţinut să mi se explice. Vă las cuvintele lui, care sunt foarte sugestive pentru scopul nostru: “Faptul că am utilizat formula calitatea umbrei este numai o carenţă personală în a acorda un fenomen fizic complex pe care eu îl înţeleg, cu un fapt care să-l sugereze şi să-l facă de înţeles. Este mai degrabă o chestiune de traducător decît una de incompatibilitate între două limbaje, şi mă refer aici la cel ştiinţific şi la limba vorbită. Am ţinut să vă fac şi această precizare, pentru că de la începutul şi pînă la sfîrşitul lucrării termenul calitate mi s-a părut prea material şi, totuşi, de neînlocuit.” După aceste două lămuriri, zic eu, necesare, voi reveni la concluzia profesorului suedez pe care promisesem să v-o tălmăcesc. El spunea: “În acest caz ( nota mea: de interpretare ondulatorie a luminii ), umbra capătă o consistenţă absolut particulară, funcţie de natura celor două cîmpuri energetice care interferează.” Care sunt cele două cîmpuri energetice care intră în contact, în relaţie mai bine spus ? Unul se referă la lumină şi deci nu mai reprezintă o necunoscută. Parametrii care îl definesc ca vibraţie pot fi bine precizaţi indiferent dacă este vorba de Soare, ori de vreo altă sursă de lumină care, oricare ar fi ea ( bec, neon, flacără etc. ), poate fi bine descrisă cu ajutorul mărimilor ce o caracterizează ( puterea becului sau a neonului, energia calorică a flăcării ş.a.m.d. ). Putem deci să aducem în ecuaţie calitatea umbrei faţă de parametrii care descriu cîmpul obstacol. Asta se traduce astfel: eu am o umbră care îmi este proprie, este numai a mea şi poate fi recunoscută de un aparat de măsură inteligent. Rolul acestui aparat de măsură este jucat în laboratorul principal, “Inima”, de către cuva ancorată în tavan. Conectat la calculatoare ultrasofisticate, dotat cu senzori de neînchipuit, acest veritabil aspirator de parametri descriptivi încearcă să formeze o bancă de umbre pentru un lot de 100 de oameni. Asta pentru a se urmări dacă nu cumva intervenţia unor cîmpuri de altă natură ( electric, spre exemplu ) ar putea produce formarea de umbre identice pentru două obstacole diferite ( în cazul nostru, pentru oameni diferiţi ).

Acestea sunt lucrurile pe care am ţinut să vi le spun. Mai adaug, ca o confirmare a acestei munci laborioase, atît a mea cît şi a colegilor de la institut şi a domnului Sven, că o aplicaţie a acestui aparat aproape pus la punct ( şi iarăşi adevărul că ideile sfîrşesc în concret ) este rezolvarea unor dosare criminalistice rămase deschise după ani şi ani de zile. Lipsa amprentelor şi a oricărui alt indiciu de natură materială vor putea fi suplinite de o aspirare, cu ajutorul cuvei, a locului în care s-a comis crima. Apoi, suspecţii, rînd pe rînd, vor trece sub cuvă pentru a li se determina calitatea umbrei. Identificarea va constitui o treabă de numai cîteva secunde. Vă daţi seama că o dată ce a respirat miezul cercetărilor din laborator, Ministerul de Interne, cel al Armatei şi Departamentul pentru Securitate s-au arătat extrem de interesate de subiect, ba chiar dornice întru perfecţionarea şi extinderea experimentului. De aici, şi nu de altundeva, rezidă acest caracter de “ultra-secret” pe care l-a căpătat. Aceasta mă face ca o dată terminate aceste fraze de încheiere să introduc foile în plicul ce îl am pe masă şi să aştept, de undeva din lumea cealaltă, momentul în care presa va dezvălui aceste lucruri. M-am hotărît să scriu aceste rânduri în momentul în care am conştientizat, ca direct implicat în evenimente, câtă puzderie de lucruri sunt ţinute ascunse marelui public, în fond nouă, cetăţenilor. Aceasta se realizează de către o mînă de oameni şi numai în propriul lor interes. Experimentele mascate sunt atuurile pe care le posedă această nouă inchiziţie dornică de a ne ţine pe noi, ceilalţi, în veşnica îndoială a întunericului neştiinţei. Hugh Morley, cercetător

*** Poştaşul nu ajunse încă la berăria din colţ unde dorea să se răcorească cu bacşişul obţinut, atunci cînd bărbatul grizonat citise deja scrisoarea din plicul pe care tocmai îl mototolea.

Degetul lui formă imediat un număr de telefon, asta numai după ce ochii găsiseră acest număr în voluminoasa carte de telefoane. Nu răspunse nimeni. Privi ceasul din perete: era prea tîrziu, aşa că redacţia era cu siguranţă închisă. Avea să încerce în dimineaţa următoare. Peste încă o zi, prima pagină a lui “Grenwick Post” era dominată de 12 litere: EXPERIMENTUL !

Iniţierea O uşă maro, banală, cu furnir. Pe plăcuţa metalică, gravat simplu: Radu Barzoi, ap. 6. Soneria. Dinlăuntrul apartamentului răzbate cu greu tîrşîiala unor paşi. Cine-i acolo ? În legătură cu sfîrşitul lumii, doamnă ! Cine-i ? În legătură cu sfîrşitul lumii, stimată doamnă ! Sunt de la o asociaţie creştină, “Porumbelul”. Care Dumi ?! Nu cunosc nici un Dumi ! Vă rog, nu mai sunaţi ! Tînărul se îndepărtează de uşa maro resimţind în adîncul sufletului, în ciuda credinţei cu care se autosugestionează, o adîncă lehamite faţă de femeia surdă. Cu paşi exacţi, de 38 cm lungime, se apropie acum de uşa ultimului apartament de la acest etaj. Pe plăcuţă stă scris: “Vorvorea Mihaela”, iar puţin mai jos: “Cîine de rasă ocrotit”. Soneria declanşează o cavalcadă de lătrături înspăimîntătoare, însă tînărul, deşi cacarisit de frică, rezistă întru Domnul zicîndu-şi: “Dacă de o javră mi-e teamă - aşa găseşte el de cuviinţă să vorbească despre creaţiile lui Dumnezeu ! – atunci ce o să mă fac, oare, în Ultima Zi ?” Trebuie să vă lămuresc în cîteva vorbe despre ceea ce are în cap băiatul cu veston negru. De fapt, despre ceea ce i s-a turnat peste creierii lui şi aşa destul de modeşti, de către luminatul Poroneff, un bulgăroi aciuat prin Bucureşti, pare-se ajuns la înţelegerea deplină a lucrurilor în urma unei puternice lovituri la cap. Într-una din zilele anului 1962, Kosta Poroneff, proaspăt ieşit din penitenciar, se plimba cu mîinile în buzunare pe străzile din Veliko Tîrnovo, gîndind la cum ar putea face rost de cîteva parale. Se înserase. Bulgaria arăta costeliv, ca o curvă ponosită. Cotise spre bulevardul Iosip Broz Tito cînd, materializîndu-şi la rîndul său ideile despre cum şi-ar putea umple buzunarele, un alt terchea-berchea, viitor puşcăriaş, îl izbi cu sete

pe Kosta drept în moalele capului. Cu un drug de fier. Îl buzunări şi, negăsind nici un ban, îl lăsă pe trotuar în plata Domnului. Ce o fi trăit Poroneff în cele trei zile de comă profundă, nu ştim. La fel, nu putem nici măcar bănui ce imagini i s-au derulat prin minţile zgîlţîite de mîna tîlharului. Singurul lucru cert rămîne buletinul medical semnat şi parafat de către doctorul Baharov, act care a constituit şi biletul de internare a lui Kosta – în regim de urgenţă ! – în ospiciul de pe colinele muntelui Vitoşa: “În urma unui puternic traumatism cranian pacientul a intrat în comă profundă. A ieşit din comă după trei zile manifestînd însă grave tulburări de personalitate, asociate cu sindrom mistic. Pacientul se crede ctitorul unui nou cult creştin – şi singurul veritabil în opinia sa –, ce poartă denumirea generică de “Porumbelul”. Propovăduieşte non-stop adevăruri despre sfîrşitul lumii şi bazaconii ( scuzaţi-mi limbajul mai puţin deontologic ) despre salvarea umanităţii. Atragem atenţia că pacientul a stat doi ani şi trei luni în penitenciar unde, mai mult decît sigur, şi-a agravat probleme psihice latente. Rog internarea de urgenţă a pacientului Kosta Poroneff în ospiciul Slava.” Bulgarul a trecut cuminte peste cei doi ani de balamuc, timp în care a reuşit săşi facă o groază de adepţi. “Porumbelul”, noul cuib al Domnului, număra acum cincizeci şi şase de suflete: Olya şi Peter Brazenov, cei doi fraţi care se credeau ştiuleţi de porumb, împreună cu Elena, mama lor, cea care îi vizita o dată pe lună; Ghenadi Stoianov, fost aviator, supravieţuitor miraculos al unei aterizări nereuşite, dar rămas de atunci, din 38 septembrie 1403 – după cum susţine el – cu grave probleme de intelect… Ar mai fi şi gunoierii în trei schimburi ce asigurau salubrizarea sanatoriului, toţi porumbei sensibilizaţi de promisiunile cu vădită tentă materialistă făcute de Kosta: “Vom trăi mai bine: şi sufleteşte, şi material, pentru că, porumbeii mei, banii tot de la Dumnezeu sunt lăsaţi, aşa că cine îi face voia, răsplătit va fi de Acesta şi cu sănătate şi cu bani, ca să nu ajungă un sărăntoc lipsit de ale gurii, un om care nu are nici măcar puterea de a înălţa o rugăciune.”

100

Aşa că după cei doi ani de ospiciu, frumos aşternuţi – ca plapuma peste prunc – peste ceilalţi doi de penitenciar, de-acum luminatul Poroneff se stabileşte în Sofia, oraş în care tîmpeşte la cap încă vrreo cinci mii de oameni. “Porumbelul” capătă de la oficialităţi un sediu luxos, asta pentru a nu risca să fie acuzate de discriminare religioasă. Mai mult, Cuibul lui Dumnezeu primeşte în custodie două automobile, prin amabilitatea unei secte neoprotestante din Germania, “Lăncierii Sfîntului Gheorghe”. Afacerea este pe roate, speranţa de a supravieţui Apocalipsei adunînd alţi şi alţi oameni în faţa formularului de adeziune necondiţionată la tezele spirituale ale Primului Porumbel, luminatul Poroneff. Cetăţenii vin, se înscriu în “Porumbelul” – şi asta vădeşte nu altceva decît pofta lor teribilă de spiritual – apoi, cumpărîndu-şi ziarul, se îndreaptă spre case unde, cu ochii pironiţi în televizor, parcă ar vrea să verifice veridicitatea ştirilor din gazetă. În rest, nu trebuie decît să îşi plătească o cotizaţie modică – de două ori pe lună – care creşte, ce-i drept, o dată cu creşterea dolarului, “dar ce nu creşte pe lumea asta ?”, cum ar spune mentorul lor, “toate se nasc, apoi cresc şi mor. Dar lucrurile nu se opresc aici, porumbeii mei, pentru că şi ea, moartea, cea de care vă temeţi atît de mult este tot un fel de creştere, o creştere pe verticală, o înălţare a sufletului către Domnul Dumnezeu. Sămînţa îşi leapădă coaja pentru a da viaţă tulpinei. Apoi, omul care a semănat va culege fructul dulce, sudoarea muncii lui se transformă în nectarul iertării, nectarul pocăinţei lui. Aşa că, pocăiţi-vă şi plătiţi-vă cotizaţia, căci ce spune Iisus ? Dă Cezarului ce-i al Cezarului! Cotizaţia voastră e smerenia voastră, iar smerenia voastră este salvarea noastră, a voastră şi a noastră, a tuturor acelora care mai cred în Domnul.” Acestea sunt vorbele – ticluit alese, ce-i drept – cu care Poroneff a reuşit să îmbrobodească lumea din jurul său. De cîtva timp pot fi văzuţi prin Bucureşti, între Romană şi Universitate, adepţii din România ai învăţăturilor Primului Porumbel. Sunt tineri palizi, cu vestoane negre, îndîrjiţi practicanţi ai malahiei. Coşurile de pe faţă şi teama de ceilalţi i-au aruncat în

101

braţele religiei. Au ales din religie ceea ce i-a dus pe ei capul să aleagă, aşa că iată-i împărţind în stînga şi în dreapta cartea în care Kosta Poroneff şi-a expus viziunea sa despre viaţă: “Sfîntul Găinaţ”, căci, citîndu-l: “Orice faptă a omului nu este altceva decît un găinaţ. Este prea mică pentru a-l atinge pe Domnul, şi totuşi, de la Dumnezeu fiind lăsată, ea poate îngrăşa, poate fertiliza cîmpul sterp al lucrurilor bune pe care le facem. Fapta omului este un găinaţ, însă un găinaţ sfînt, de porumbel. Aşa că, fiţi porumbei, porumbeii mei !” Am lăsat în urmă un cîine de rasă lătrînd la auzul unei sonerii. “Porumbelul” Cristian face prozelitism într-un bloc de pe strada Polonă. Fără prea mare succes. Pesemne că stăpînul a reuşit să îşi potolească fiara, căci se mai aud numai cîteva mîrîituri orchestrate, la unison, cu zgomotul lanţului de la uşă. Ce doriţi ? spune femeia în capot roz, şi, văzîndu-i părul ud, se poate uşor bănui că tocmai a ieşit de la duş. Cristian înghite în sec, cuvînt după cuvînt. S-a roşit la faţă, iar coşurile sale par acum faruri aprinse pe ţărmul neputinţelor lui. Fără să mai creadă nici el în cele ce le îndrugă, se prezintă: Sunt de la o asociaţie creştină, “Porumbelul”. Aş vrea să vorbim despre sfîrşitul lumii, dacă nu vă deranjez. Mihaela are patruzeci şi doi de ani, experienţă de o sută cincizeci şi trei şi corp de douăzeci şi şase. Îl miroase de la o poştă pe porumbel, cu găinaţul lui cu tot. La muncă intră abia peste trei ore. Lucrează la frizeria din colţul străzii, aşa că timp de distracţie ar fi berechet. Păi, dacă vrei să vorbim, haidem înăuntru!, spune Mihaela trecînd cu ostentaţie mîna osoasă prin părul proaspăt spălat. Nu, nu, mulţumesc!, se repede tînărul. Putem sta de vorbă şi în tocul uşii, n-aş vrea să deranjez ! Nu-i, dragă, nici un deranj, ţi-am mai spus. Hai, lasă farafastîcurile astea şi intră o dată în casă !

102

Bine, mulţumesc. Mă descalţ ? Da, te rog, sunt maniacă după curăţenie. De la frizerie mi se trage, nu suport ideea că aş putea aduce în casă chiar şi un singur fir de păr de-al clienţilor. Înţelegi, mi se întoarce stomacul pe dos. Aici lucrez, în colţul străzii. Dacă vrei vreodată, te aranjez cu cea mai mare plăcere, spune Mihaela şi-i trece mîna greblă prin păr. N-ai un păr urît. Hai, intră în sufragerie, fă-te comod. Taci, Carla! Aşa face cînd simte oameni străini, da’-i trece repede. Scuză-mă puţin, mă duc s-o încui în cealaltă cameră. În acest timp, Cristian începe să intuiască pericolul. În drum spre potaie femeia a lăsat în urma-i, cu generozitate de cometă, un parfum greu de viorele.

103

Prima noapte de dragoste Robul unei educaţii alese şi al unui climat social sănătos, Cornel Păcură trece pragul camerei de baie cu destoinicia tînărului care se doreşte bărbat. În mîna dreaptă ascunde un aparat de ras. Bic. Adolescentul este un ocean de iubire neîmpărtăşită. Un singur lucru îl face să se manifeste, din cînd în cînd, pieziş: este ciorba de fasole verde, făcută din păstăi aţoase. De mic îi provoacă o repulsie inconfundabilă. A vărsat oceane de lacrimi în faţa sutelor de farfurii pe care a trebuit să le înghită la viaţa lui. Şi acum o mai roagă pe maică-sa să nu facă o astfel de ciorbă ori, dacă tot o face, măcar să cumpere o fasole dintr-aceea verde, ca aia din conservele chinezeşti. Fără pic de aţă… Cornel sau Luşu, cum îi spune mai toată lumea, a învăţat mereu foarte bine. Nu se poate spune despre el că ar fi iubit şcoala, ba din contră, în toate serile de dinaintea unui nou an şcolar a plîns la poalele dealului ce se cerea iarăşi urcat: lucrări, teze, ascultatul la tablă. Dar, a strîns din dinţii lui mărunţi şi cariaţi, a strîns şi din buci şi cu coatele pe masă şi degetele adînc înfipte în urechi a dat întotdeauna tot ce a fost mai bun din el. Inclusiv sperma, dar asta mai tîrziu, în anii de liceu, slobozind-o peste foi pline cu formule, peste cîrpe de şters praful şi chiar în interiorul unei mape cu comentarii literare, însă numai atît cît să-şi asigure liniştea necesară studiului. În ultimii ani, negura unei întrebări la care nu avea cum să găsească răspunsul sa aşternut peste fruntea tînărului. Nimeni nu putea intui ceea ce îl frămînta. Nici chiar mamă-sa, înarmată cu întregul ei instinct ancestral. Iar asta, din două motive: unul este acela că Luşu era un introvertit, unul care nu vorbea niciodată despre ceea ce îl apăsa, iar al doilea, poate cu mult mai puternic, este acela că dilema care îl măcina atît de adînc pe lunganul cu tuleie roşcate era una falsă. Ea nu exista! Ce altceva s-ar putea spune despre veşnicul mit al aţei pulii?! După cum auzise odată în curtea liceului, “atunci cînd fuţi pentru prima oară ţi se rupe aţa pulii“. Semn că, de-atunci, te poţi numi bărbat. “Dar care, pizda mă-sii, o fi

104

aţa pulii ?“, se întreba în aceeaşi seară Luşu, şezînd pe closet şi examinîndu-şi cu atenţie mădularul belit. Hotărî cartezian că este timpul unei investigaţii pur ştiinţifice, aşa că îşi puse ordine în idei şi făcu o primă listă a inventarului necesar: lupa folosită atunci cînd clasa timbrele, un micrometru învechit care zăcea în cămară, lîngă cutia cu cremă de ghete, şi agenda medicală din farmacia casei, veche de douăzeci de ani. Cu semn de întrebare figura pe listă şi flaconul cu fenolftaleină şterpelit din laboratorul de chimie. Ca un elev eminent ce era începu călătoria spre Indii cu o documentare teoretică. Aşa că, într-o joi dimineaţa, fiind singur acasă, descinse între paginile 107 şi 108 ale agendei medicale, unde adăsta, conform tuturor convenţiilor etice şi gramaticale, cuvîntul PENIS. Se asigură încă o dată că are în mîini o agendă medicală, căci expozeul despre bulbii cavernoşi îl plasase în zona horticulturii. Află un cuvînt nou: prepuţ. Şi-l notă în carneţelul dedicat investigaţiei, pentru că i se păru demn de importanţă. Se gîndea că ar putea fi denumirea ştiinţifică a aţei, deşi prepuţ nu suna deloc elevat. Cu aceasta încheie studiul pe ziua respectivă, iar pentru că se apropia ora cînd mamă-sa se întorcea de la piaţă, răsfoi în grabă şi paginile despre mamele, vagin şi vulvă, atît cît să frigă o labă. Cu aceeaşi ocazie nu ezită să-şi mai cerceteze o dată capul pulii, despre care aflase din agendă că se numeşte gland. Ca întotdeauna, privirile i se agăţau de un fel de zgîrci sau pliu, plasat pe burta crăpceanului şi care părea că împiedică mereu o belire mai profundă a prepuţului. Lucrurile începeau să se lege. Cu aţă albă… Partea de laborator a cercetării s-a încheiat cu o ejaculare nefirească, datorată probabil timpului lung de surescitare a organului sexual. Pe rînd, acesta a fost prins în menghina micrometrului – sculat şi flasc. A fost studiat cu lupa şi privit printr-un binoclu roz, de jucărie, de “aproape“ şi de la “distanţă“. În sfîrşit, cu intenţia clară de a stabili natura ciudatului cîrcel, valuri de fenolftaleină au curs peste gland, fiind la un pas de a-i obtura pe veci activitatea sexuală. După două săptămîni de efort intelectual şi chinuri ţinînd de latura masochismului, Cornel notează în carneţel: “Într-adevăr, există o aţă a pulii! Ea face

105

legătura între uretră şi cel de-al doilea corp cavernos. Din cauza ei am impresia că nu îmi pot beli sula atît cît s-ar lăsa, cu adevărat, belită. Tot ei cred că i se datorează concavitatea pulii mele, pe care mereu o surprind privindu-mi degetele de la picioare. Cu siguranţă, aţa pulii se întăreşte odată cu trecerea timpului. Din această cauză ea trebuie suprimată la vîrste fragede. Sunt convins că o femeie poate recunoaşte virginitatea unui bărbat, privindu-i pentru o secundă sexul. De aceea, aţa pulii trebuie eliminată… Şi o voi elimina !“ Ceea ce a urmat, după cîteva zile de încurajări şi detaşare budistă, putea foarte bine să se încheie la Urgenţă şi, încă, pe primele pagini ale ziarelor: Cornel a încercat să-şi taie aţa cu aparatul de ras al lui ta-su. Era o chestiune ca de la bărbat la bărbat… A încercat să lucreze cît mai curat, dezinfectînd atît capul pulii, pe care spirtul a lăsat ulceraţii serioase, cît şi lama aparatului de ras. Şi-a aplicat un garou exagerat, confecţionat ad-hoc dintr-un elastic de păr al Cameliei, sora sa. Pula a agonizat ca un peşte pe uscat, pentru ca în finalul nereuşit al operaţiei să scoată – a cîta oară ?! – acea limbă albă şi cleioasă, precum o şopîrlă întrerupînd zborul întîrziat al unei muşte.

106

Articolul de milioane Primul lucru pe care l-am făcut a fost să cumpăr ziarul. Ziarul de anunţuri. Treaba asta mă menţinea încă în anonimatul de care aveam nevoie ca să pot duce lucrurile la bun sfârşit. Scopul meu era să scriu acest articol. Şi doream să fie unul deosebit, pe care să-l citeşti uitând de cafeaua din ceaşcă. Ideea mă bântuise de mult timp. În urmă cu un an, muzeul la care lucrez intenţiona să editeze o carte despre anii post-revoluţionari. Şi mă gândeam atunci că fenomenul ăsta, al damelor de companie – o prostituţie pe cât de interzisă, pe atât de afişată – este unul specific societăţii româneşti a anilor pe care îi trăim. Dar, lipsa de curaj şi un soi de comoditate socială mi-au blocat demersul. Aşa că pentru început am făcut cel mai simplu lucru. Am cumpărat, din banii mei, Anunţul de la A la Z. Fix zece mii de lei. Şi, de la acelaşi chioşc, o cartelă telefonică de o sută de mii de lei. Valoarea articolului meu începea să crească, de la gest la gest, deşi nu pusesem pe hârtie nici măcar o virguliţă. Apoi, mi-am luat o bere, aminteri nu aveam coraj. Aşa păţeam şi în timpul şcolii. Mi se mai întâmpla, ca oricărui băiat sănătos, să mă îndrăgostesc. Câteodată. O îndrăgosteală din aia neîmpărtăşită. Adică eu muream după câte una, dar ea habar n-avea de treaba asta. De fapt, nici măcar eu nu aveam interesul să o atenţionez asupra acestui fapt minor. Mă mulţumeam cu puţin. Cu faptul că eram îndrăgostit. Şi tot pe vremea aia se mai întâmpla că mi se năzărea să o sun, din când în când, pe aleasa mea. De fapt doar încercam să îi telefonez, pentru că frica aia, care punea stăpânire pe mine imediat cum răsfoiam agenda cu numerele, îmi oprea cuvintele în gât. Atunci mă apucam să număr. Până la zece. Şi îmi spuneam că, da, atunci când termin cu număratul, cu siguranţă am să o sun. Dar nu reuşeam să o fac. Astfel că, de fiecare dată, graniţele numărătorii menite a-mi reîmprospăta sentimentele pentru iubită tindeau către infinit.

107

Am urcat în casă şi am început să analizez anunţurile din ziar. În paralel, gâlgâiam din bere. Şi asta îmi dădea idei. Un noian de brunete şi roşcate, toate blonde, se ofereau nonşalant pentru orice fel de încercare erotică, de mă întrebam dacă anunţurile astea au şi ceva adevărat în ele. Majoritatea fetelor, pe la vreo douăzeci de ani. Descrise succint în anunţ. De obicei, prin dimensiunile corporale. În câteva anunţuri, calităţi umane de netăgăduit: una se prezenta ca fiind drăguţă, alta docilă; mai apăreau şi câteva doamne distinse, altele serioase iar astea, la rândul lor, pretindeau seriozitate. Alte anunţuri jonglau cu performanţele erotice ale protagonistelor. Fac tot, sexpertă în pro-fund – uite unde se cuibăresc copyrighterii de care are România atâta nevoie! –, te urc pe culmile plăcerii. Am hotărât de comun acord cu mine însumi că nu am cum să sun o astfel de demoazelă. Pe ăstea nu ai cum să le vrăjeşti, aşa cum intenţionam eu să o fac. Pentru că eu doream să îmi scriu articolul, dar, în acelaşi timp, încercam să mă ţin departe de serviciile fetelor. Sunt un bărbat însurat, cu copil. Lucrul ăsta nu însemna şi că nu aveam de gând să plătesc celor cu care m-aş fi întâlnit. Dar nu aveam cum să le spun ştiţi, eu vreau să scriu ceva într-o revistă despre ceea ce faceţi voi, despre cum aţi ajuns în punctul ăsta şi despre cum vă gestionaţi afacerea. Nici una nu ar fi stat cu mine la taclale. Şi totuşi nu înţeleg de unde atâta tăcere în jurul unui lucru despre care ştiu toţi românii. Până şi în România Liberă, ziar serios, poţi găsi câteva anunţuri de genul ăsta. Oamenii de acolo le-au mai puricat, le-au mai bibilit, dar tot nu au putut scăpa de ele. Interesant este că nu le găseşti la rubrica de matrimoniale, cum poate că ar fi fost firesc, ci la una ocult denumită Întâlniri pe fir. Aşa că mi-am îndreptat atenţia către anunţuri care să şchioapete prin ceva. Nu ştiu, să fie o grasă, să zicem, sau una mai purie. Mă gândeam că respectivele doamne ar fi mai ieftine. Mai... abordabile. Până la urmă, nu puteam cheltui o avere pentru articolul meu. Eram dispus să investesc maximum un milion. De lei vechi.

108

Deci... M-am oprit la o micuţă şi onestă balenuţă, de vreun metru şaizeci, şi tot de vreo şaizeci de kile. Care se prezenta ca măritată. Amănuntul ăsta mă putea scuti pe mine de alte amănunte. Şi la o venerabilă doamnă de 45 de ani. Pe asta am sunat-o prima. Mi-era şi mai comod, pentru că dânsa îşi lăsase la ziar un număr de fix. Deşi berea îmi făcuse un oarecare curaj nu m-am putut abţine să număr de vreo trei ori, până la cincizeci, ca să o sun. - Alo? - Bună jiua... Vocea trăda o minciunică strecurată în anunţ. Doamna avea 45 de ani aşa cum eu aveam pizdă. Cuvintele i se îmbălmăjau, i se încurcau între ele, ca la un om beat. - Am numărul dumneavoastră dintr-un ziar de anunţuri şi m-am gândit să vă sun ca să aflu mai multe amănunte despre anunţul pe care l-aţi dat. - Ce vârştă aveţi?, şi cuvintele îi scăpau, din nou, şfichiuite din gura, probabil, ştirbă. - Eu? Treizeci şi cinci. S-a lăsat o pauză care se dorea, cumva, dojenitoare. Zic: E vreo problemă cu asta? Nu-mi răspunde, în schimb o aud hîrjâind, încă o dată: - Păi, dumneata vrei sex. Cuvîntul sex a ieşit din gura ei, ridicol şi ilar, aşa cum o băşină părăseşte un cur puturos pentru a-şi face loc în lume. Zic: Şi e ceva rău în asta? Chiar de asta am şi sunat, ca să aflu amănuntele în care oferiţi aceste servicii. Adică, partea financiară… Cu asta am dat-o gata. Când a auzit de bani, duamna s-a dat pe brazdă. Ce şi-o fi zis, că a găsit încă un fraier?! - Păi, eu nu fac decât sex oral, cu ejaculare pe sânii mei şi sex normal, protejat, cu prezervativ adus de tine. 300.000 de lei şi un pachet cu Kent.

109

Domne, femeia asta nasoală – puteam să pun pariu că e varză, din toate punctele de vedere – pusese de-o afacere, aşa cum pui de-o ciorbă. Auzi, cu ejaculare pe sânii ei! Păi, pe ai cui pizda mă-sii de sâni o fi vrut ea să ejaculeze clientul? O altă chestie ciudată – şi asta ascunde durităţi de care numai o femeie, aşa concrete cum sunt ele, poate face dovada – este treaba cu prezervativul. Păi, ăla ar trebui să fie nelipsit din casa ei! Face parte din recuzita muncii pe care o prestează. Cum să îl poată pretinde de la client? Cuvintele care cu adevărat mi-au dat de gândit în privinţa sănătăţii mintale a doamnei în cauză au fost cele prin care şi-a prezentat cota: 300.000 de lei, bani cu care cred că nici la colţ de stradă nu mai pupi o muie şi – epocal! – pachetul de Kent, descins din negura altor vremuri, în care sticla de whisky – în fond, nu altceva decât o ţuică, o ţuică de import – şi imaculatul pachet de ţigări constituiau o veritabilă iarbă a fiarelor. Menită a deschide orice fel de uşi. Mi-am dat întâlnire cu doamna. Faptul că locuia într-un cartier mărginaş mi-a născut fiori pe şiră. Mă gândeam să nu o fur pe-acolo. Aşa că, pentru siguranţă, i-am lăsat adresa lui Cosmin, rugându-l ca la intervale de o oră, să-mi dea şi câte un apel pe telefonul mobil. N-am luat la mine mai mulţi bani decât îmi trebuiau: 300.000 pentru madame, vreo o sută şi ceva de mii pentru pachetul de Kent şi ceva mărunţiş pentru două, trei beri şi pentru cartela de metrou. Valoarea articolului meu continua să crească, odată cu cheltuielile pe care le presupunea. M-am îmbrăcat modest pentru a nu atrage atenţia. Mă simţeam ca un detectiv din filme. Am ajuns – şi nu uşor – la adresa cu pricina. Un peisaj selenar, dominat de sunete industriale şi de priviri aruncate chiorâş. M-am căcat pe mine şi mi-am zis dă-l în pizda mă-sii de articol. Şi-aşa nu mă aleg cu nimica, pentru ce o fac? Am publicat cărţi, mi-am satisfăcut orgoliul ăsta, ce mai îmi trebuie? Da, ştii, e treaba aia, că simţi că poţi face ceva mai bine decât o pot face ceilalţi, şi atunci te afunzi. Şi m-am afundat. Am dat mai întâi câteva târcoale blocului cu patru etaje. Ca un cotoi în călduri. Încercam să îmi iau toate măsurile de precauţie. Părea un bloc de oameni normali, ca şi

110

acelea prin care avusesem ocazia să locuiesc. Absenţa interfonului nu mi s-a părut o lipsă de civilizaţie, ci un apanaj al poziţiei sociale ocupate de locatari. Oameni fără parale, care nu se mai complică cu lucruri inutile. Păi, de la ei cine să fure? Am intrat în scara blocului şi am studiat câteva minute, cu meticulozitate de botanist, lista de întreţineri. Ceva restanţieri, dar nu foarte mulţi. La numărul apartamentului care mi se indicase locuia, într-adevăr, doar o singură persoană. Dacă-i poponar? Mă fut ăştia-n cur, fac ce vor cu mine pe aici, de nu află nimeni. Totuşi, gândul că mă va suna Cosmin m-a mai liniştit. Am urcat. Trebuia să ajung la etajul doi. M-am strecurat pe lângă pereţi ca o stafie. La unu mi-a ieşit în cale o femeie cu un lighean verde. Doamne, iartă-mă, doar n-o fi asta?! M-a privit absentă şi am salutat-o la fel de absent. Am ajuns la etajul doi. Am privit cu repezeală toate uşile ca să dibuiesc orice brumă de anormalitate. Mă grăbeam, pentru că intuiam că ochii mneaei mă descoseau prin vizor. Am sunat la sonerie, gest aproape inutil, căci frumuseţea întruchipată mă aştepta deja în tocul uşii: o gospodină de aproape 50 de ani, îmbrăcată exact ca o gospodină de 50 de ani. Din ceea ce mai puteam observa prin crăpătura uşii mi-am dat seama că apartamentul era unul îngrijit, dar îngrijit cu lentoarea aceea, specifică unei femei ciupită de vârstă. - Sărut mâna, eu sunt Valentin. Mă prezentasem cu alt nume, tocmai pentru a mă proteja cât mai mult. Orice ţine de sex trebuie bine protejat. - Aurelia... Hai, intră. Şi-am intrat. Am intrat cu seninătatea aia cu care intră bolnavul la chirurg sau condamnatul la moarte în sala injecţiei letale, gândind cumva că, ce poate să se întâmple prea mult? M-a străfulgerat amintirea unui pasaj al lui Sartre, acela prin care spunea că pe Pământ nu ţi se pot întâmpla decât lucruri omeneşti, deci întotdeauna suportabile. Am bălmăjit ceva despre pantofi şi am fost rugat să mă descalţ. Apoi am fost poftit în sufragerie. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să îi întind plicul cu bani.

111

Dacă cumva mai avusese vreodată măcar un client – dar mă îndoiesc serios în privinţa acestui aspect – sunt sigur că ăla nu i-a adus banii în plic. I-a numărat şi i-a ascuns în bibliotecă. Într-o carte. După care m-a invitat să mă aşez. Pe un scaun maro. Ea s-a aşezat pe canapea, probabil câmpul de luptă, teatrul viselor din această casă mohorâtă. - Şi Kentul? Uitasem de ţigări, aşa că m-am scotocit repede prin buzunare şi i-am oferit pachetul. Şi-a aprins imediat o ţigaretă, semn că era şi ea bântuită de nelinişte. Am stat cuminţi vreo două minute privind fumul albăstriu care i se înălţa din gură. O gură ştirbă. După care am spart liniştea, întrebând-o dacă o deranjează faptul că mi-am cumpărat trei beri pe care aş vrea să le beau. Fiindcă nu s-a arătat surprinsă de acest amănunt, am desfăcut prima cutie. Şi pentru că nimeni nu se grăbea – ea pentru că în mod clar nu avusese vreodată vreun client, iar eu, pentru că încercam să obţin cât mai multe amănunte despre lumea în care se băgase prin publicarea anunţului – am început să taifasuim. Mi-a spus, părinteşte, că nu-i bine să beau, deşi ea îşi aprinsese deja a treia ţigară. Că ce fac eu, cu ce mă ocup? N-am stat pe gânduri şi, cu un calm pe care numai situaţiile limită pot să ţi-l dea, am întrebat-o de ce face asta. - Adică? - De ce te prostituezi? Mă aşteptam ca întrebarea asta să pice ca un trăznet, dar nu a fost aşa. Duamna era sedat de calmă şi se exprima liniar, monoton, ca siajul unui vapor plictisit. - Pentru că am o problemă cu glanda, de câţiva ani. Un dejechilibru hormonal – şi, iarăşi, vocea i-a plătit tribut danturii false. Soţului meu îi plăcea mai mult să îmi dea limbi, decât să îşi facă treaba. Şi-şi dădea drumul foarte repede, aşa că eu nu m-am putut descărca mult timp. Doctorul mi-a recomandat să îl înşel, să-mi găsesc pe unul, dar eu nu am vrut asta cât timp a trăit. Anul trecut a murit, iar după câteva luni m-am

112

gândit să dau anunţul. Cu asta mai câştig şi eu nişte bani, că, uite, numai întreţinerea îmi vine vreo două milioane. Şi numai din pensie nu mă descurc. Îi priveam ochii duşi, undeva departe, hainele ponosite, machiajul de mântuială, amănunt care încerca să îi acorde credit de profesionistă. Mi-am desfăcut a doua bere neştiind dacă să cred sau nu cele pe care mi le turuia cu vocea egală. - Ce-aţi lucrat, dacă nu vă supăraţi? - Eee, am avut serviciu bun... Eram la cadre. Şi secretar de partid la un centru de îndrumare artistică. Opa, ia uite de unde fixaţia cu Kentul! Madame Aurelia rămăsese încremenită în sintaxa acelor ani de tinereţe. Ani în care, după cum tocmai începuse să îmi povestească, fusese frumoasă şi respectată. Făcuse câţiva ani de dansuri populare. Acolo a cunoscut-o şi bărbatu-său. - Vrei să-ţi arăt nişte poze, de atunci, să vezi ce frumoasă eram? Aşa m-am trezit cu ea lipită de mine, aşezată pe un alt scaun maro şi răsfoind un album de fotografie, chinezesc. În timpul în care am băut şi a treia bere – şi mă cam ameţisem – i-am cunoscut pe rând soţul, căţeluşa Nory şi mai multe rubedenii, i-am admirat rochia de mireasă şi gambele întărite de la dansuri, am oftat odată cu ea privind câteva instantanee de vacanţă, criticând, în acelaşi timp, actualul regim politic, care nu mai permite oamenilor simpli, ca noi doi, să se bucure de binefacerile mării şi de prospeţimea aerului de munte. Se exprima ca o adevărată activistă de partid. Nu-i era străin nici unul dintre clişeele limbajului de lemn. Şi comunista asta ajunsese o târfă! O târfă lipsită de vocaţie, o târfă fără clienţi. A intuit exact momentul în care să-mi pună mâna pe şliţ: eu terminasem ultima bere, ea închisese clasorul. Era momentul ăla tensionat pe care îl dibuise, m-am gândit, din telenovele. - Hai, tu nu te duci să te speli puţin? Am lăsat-o cu gura căscată ca pentru un sex oral atunci când i-am spus că nu, că mie îmi place să mă întâlnesc cu femeile doar pentru a sta de vorbă cu ele şi a le

113

înţelege mai bine felul de a gândi. Nicidecum nu am de gând să... Şi, oricum, nu de la prima întâlnire. Şi-a dat jos capotul lustruit de vechime doar pentru a mă face să mă răzgândesc. - Este că am sânii frumoşi? I-am privit o clipă mogâldeţele triste, ca doi pui de cloşcă atinşi de gripă aviară, după care m-am ridicat, pregătindu-mă de plecare. - Acuma, te pomeneşti că îmi iei şi tu banii înapoi, ca ăla care a fost săptămâna trecută şi a zis că nu-i place de mine… M-a surprins, la rândul ei, cu faptul că mai fusese frecventată, am salutat-o frumos, liniştind-o astfel în privinţa banilor. Articolul meu fusese scris. Am mai băut o bere, într-o crâşmă obscură de pe lângă blocul Aureliei, calculând valoarea totală a articolului meu: aproape un milion de lei.

114

În parc Doi, trei copii izbeau inconştienţi o minge. Aceasta sălta colorată între rîsetele lor acute. Un domn vertical împinge fără efort un cărucior. Dintre scutece, bătrîneţea lui soarbe ceai cu tetina. Mă apropii de micuţ. Îl apăs uşor pe nas. Deşi îi zîmbesc, el pune buza ca să plîngă. Pe sticla cu ceai, dibuiesc o inscripţie: INTERPLASTIK PRAGA. Lacul pare un cavaler în armură, stînd cu burta la soare. Cîteva lebede îl pigmentează patetic. Un căpşor frumos cu păr împletit se îndoapă cu vată de zahăr. Mă aşez într-un tîrziu pe o bancă. Verde şi uşor lipicioasă. Unul dintre laţii care o alcătuiesc îmi provoacă în mod neplăcut şira spinării. Închid ochii pentru a-i goni pe toţi. Stau aşa şi încerc să mă conştientizez. Îmi apar în gînd ca o fantomă neagră. Peste ea stă ca pe umeraş maldărul de carne şi oase. Cel prin care sunt recunoscut de cei care mă ştiu. N-am mai fost de mult timp într-un parc. Chiar nu ştiu de când… Rândurile scrise mai sus mă surprind într-o perioadă în care credeam că natura poate să mângâie. Că are valenţe curative. Compensatorii. Ca oricare alt gest artistic. Până la urmă, creaţie a lui Dumnezeu, natura este o exprimare estetică. Echilibrată. Simbolică. N-am mai fost de multă vreme într-un parc, pentru că nu reuşesc să mai suport oamenii. Iar în parc dai de ei mai abitir decât în alte locuri. Care cum nu are nimic de făcut, ţup!, o zbugheşte în parc. Şi aici, îmboldit de verdeaţa care îl înconjoară, de liniştea de cimitir, de ciripitul de împerechere al păsărilor, omul dă măsura întreagă a idioţiei lui. Devine patetic. Romantic. Fragil. Poet. Ăla singur, care nu şi-a găsit jumătatea, bărbat sau femeie, o fredonează lent pe alei cu privirile pierdute şi cu o disponibilitate pe care i-o trădează gesturile. Domn’e, el e trist… Şi noi toţi ceilalţi trebuie să înţelegem clar lucrul ăsta. Să-i dibuim drama de doi lei. Să i-o împărtăşim. Mai sensibili ca Rilke, mai enigmatici decât lăbărelile lui Coelho, oamenii ăştia rătăciţi păşesc hieratic cu feţele albe şi ochii înfundaţi în găvane, şi numai un futai sănătos i-ar mai putea aduna printre noi. I-ar întoarce, aşa cum

115

sufletele muribunzilor sunt întoarse de către rudele prea posesive exact atunci când au ajuns în vârful Marelui Tobogan. Perechile sunt şi mai scandaloase. Dacă omul singur este exponentul singurei logici existenţiale, aşa că apăsarea lui poate fi circumstanţială, scuzabilă şi împărtăşită, cuplurile prezintă un spectacol grandios al prostiei. Al refuzului de a accepta evidenţa lucrurilor. Clădite dialectic, dihotomic, cuplurile ajung să îşi anuleze chiar această dimensiune, a conflictelor care le generează. Sunt paradoxale, ca întreaga poveste dintre bărbat şi femeie. Mai mult, cuplurile sunt indecente. Şi nu trebuie să te găseşti neapărat într-un parc ca să-ţi dai seama de asta. În cea mai dulce intimitate a sa un cuplu se manifestă deplorabil. Ca un colţ de preş care încearcă să ascundă praful leneşei gospodine. Dialogurile sterpe dintre iubit şi iubită forţează decenţa limbajului. Sunt dominate de obsesiva prezenţă a diminutivului – nu altceva decât act de posesie, lentilă de binoclu încercând să apropie obiectele, să le îmblânzească tocmai pentru a crea decorul idilic – şi de lipsa de nuanţă a imperativului zămislitor de viitoruri edulcorante fără de care cuplul nu îşi poate legitima existenţa. Cei doi trăiesc mai mult într-un viitor pe care şi-l compun nefiresc, zi după zi, cu o încredere de nemuritori. Niciodată în prezent. Poate doar atunci când împart aşternutul. Brusc, în ziua în care acest viitor nu va mai fi ofertant se vor înţărca în trecutul bântuit de fantomele nostalgiei. De ceaţa melancoliei. De ascuţimea reproşului. Rareori mi se întâmplă să mai calc printr-un parc. Atunci când îmi plimb fiica. Anii vor trece şi într-un scurt timp se va plimba şi ea pe alei, ca noi toţi, când singură, când trâmbiţându-şi iubirea. Printre copaci înfloriţi şi tonete cu vată de zahăr. Ochii mei deja învăţaţi cu lumea mai pot dibui prin parcuri doar frunzele galbene care cad din înalt. Până la urmă doar nişte frunze.

116

Strada Banului O dimineaţă rece şi întunecată. Exact aşa cum îmi place. Încă mai suport astfel de dimineţi. De toamnă. În câţiva ani bănuiesc că le voi cădea victimă. Ori am să mă vindec de toată această sensibilitate parcă nefirească pentru un bărbat. Am plecat de acasă pe jos. Am evitat astfel ambuteiajele infernale şi călătorii înghesuiţi în tramvai. De la o vreme suport cu greu orice apropiere umană. Nici să mănânc nu mai pot să o fac decât singur. Au fost ani în care mi-am dorit apropierea oamenilor. Apoi chiar am trăit înconjurat de ei şi aveam impresia că îi iubesc. Că, la rândul lor, împărtăşeau acelaşi sentiment în ceea ce mă priveşte. Acum am ajuns să-mi accept singurătatea. De aceea, fiecare pas pe care îl fac mi se pare plin de gravitate. Am plecat de acasă pe jos. Făcând paşi. Nimic nu mă grăbea. Sunt prea hârşâit pentru a mai fi grăbit. M-am felicitat pentru ultimul gest făcut înainte de a ieşi pe uşă: acela de a-mi lua hanoracul albastru. Din cuier. Era o dimineaţă rece. Şi întunecată, exact aşa cum îmi place. Mi-am salutat nevasta, împlinind o datorie civică. Aşa cum dai bineţe unei femei de serviciu. Am plecat. Am ajuns pe o stradă îngustă. Trotuarele erau pline de frunze. Şi de pene. Vântul scuturase copacii. Frunze şi pene. Cu mâna dreaptă vârâtă în buzunarul pantalonilor mă jucam cu singurii marafeţi pe care îi aveam la mine: o fisă de 5 bani. Am ridicat privirea şi am citit de pe plăcuţa albastră, din tablă, fără interes, ca şi cum aş fi citit Libertatea, numele străzii pe care o străbăteam. Până la destinaţia propusă am avut destul timp să mă gândesc – a câta oară? – la coincidenţele care ne provoacă viaţa. Şi am văzut mai multe femei frumoase. Adică bune de pulă.

117

Aşteptându-l pe Cosmin Ieri am fost cu Cosmin la sediul revistei Secolul XXI. Avea el o treabă pe-acolo şi eu pâş, pâş să îl însoţesc. Un tip la vreo 50 de ani, cu un trandafir ofilit în mână, aştepta în faţa unei uşi galbene, coşcovite, însoţit de o tânără cumva ofilită, dar nici chiar coşcovită. M-am băgat şi eu în seamă cu ea. Puţin de tot. De gust. Am întrebat-o dacă încearcă să se angajeze la una dintre redacţiile burduşite în clădirea cu bulină roşie. Trandafirul ăla, cu poleială pe tulpină şi autoritatea pentagenarului acolo m-au dus cu gândul. - Nu, am venit să prezint nişte poezii de-ale mele doamnei Nu-ştiu-cum. - Bravo, i-am spus. Îţi ţin pumnii. Peste vreun sfert de oră a apărut doamna. Una la vreo şaizeci de ani, hărtănită de angoase, sătulă de versurile cu care se ocupase, probabil, o viaţă întreagă. Ce mai, o autoritate în domeniu. Şi aia tânără tremura în faţa ei, ca în faţa unei puli sculate. M-a lovit sila. Şi mi-a fost clar că pe lumea asta trebuie să faci doar cum te duce pe tine capul. Imediat a apărut şi Manolescu. Şi m-a întărit în această convingere. Pentagenarul a spus: - Uite-l pe domnul Manoleeeescuuuuu... Iar gagica a înghiţit în sec.

118

Rânjind cu ochii pe fereastră În şcoala generală am avut o profă de română. Poliomelitică. Şi în poliomelita asta a ei care o deformase peste măsură, ce ne învăţa femeia? Să ne începem fiecare zi cu un lucru frumos. Am luat-o cuvânt cu cuvânt. Eram la fel de matinal ca şi acuma şi, în timp ce mama încă mai dormea, să fi fost şase sau şase jumate dimineaţa – tata era deja plecat la muncă, lăsând în urma-i doar colonie ieftină –, eu mă proţăpeam în faţa celor două sau trei fotocopii după Grigorescu pe care le aveam agăţate de pereţi drept tablouri. Încercând să mă bucur. După un timp am părăsit făcăturile astea şi mă lipeam cu nasul încă mic de răceala geamului din camera mea. Dimineaţă după dimineaţă. Şi n-am mai putut părăsi frumuseţea şi tristeţile pe care ţi le poate dezvălui o aruncătură de ochi pe fereastră. Nici până în ziua de astăzi.

119

Accidentul Costeluş viră brusc la stînga. Toţi, dar mai ales tante Tanţa, începură să urle care cum îi ţinea gura. Autocarul, căci despre un autocar este vorba, se rostogoli în prima viroagă. Pradă manevrei greşite. Şi drama nu se ascunde aici. În accidentul ăsta stupid. Imprevizibil. Ci în sonoritatea numelui de familie al şoferului. Care i-a mutilat întreaga viaţă. I-a complexat pe rând nevasta, copiii şi a provocat cavalcade de chicoteli în rândul celor care îl aflau.

120

Nu asta am vrut să spun Îmi amintesc un lucru din copilăria mea: elev fiind, în şcoala generală, aveam o dată pe săptămînă – timp de două ore – cursuri de “atelier”. Ce făceam aici ? Fiecare băiat aşezat la bancul său de lucru îndrepta, tăia şi pilea sîrme din care elevi mai mari făceau gardurile acelea infecte ce împrejmuiau şcoala. Nu asta am dorit să spun… Îmi amintesc acea zi înnorată cînd din plictiseală, absolut automat am început să pocnesc cu ciocanul în bancul de lucru, fără a atinge însă sîrma pe care trebuia să o îndrept. Într-un minut, maistrul Balada, “nea Balada”, a intrat în atelier şi a întrebat cu o hotărîre ce necesita răspuns: “Cine a lovit cu ciocanul în banc ?” Mirat am fost şi atunci, mirat sunt şi astăzi – de pe alte poziţii, ce-i drept – cum de maistrul şi-a dat seama de un gest de care îl despărţeau o uşă şi un perete. Recunoscîndu-mi fapta, am scăpat de “castanele” care îmi ameninţau capul fragil. Nu asta am vrut să spun…

121

Mike prânzind la familia Dupont În 1957 împlinisem douăzeci şi cinci de ani. Făcusem pînă atunci tot ce poate face un om anormal: fumasem şi băusem (ca să încep cu activităţi mai liniştite), pierdusem grămezi de bani la cărţi, mă umplusem de boli venerice printre cearceafurile jilave din strada Columb, îmi tăiasem de patru ori venele, înghiţisem tot ceea ce îi dă prin cap unuia care vrea să se sinucidă – ace, cu şi fără gămălie, agrafe de birou, pioneze, otravă de gîndaci, sodă caustică, şampon anti-mătreaţă, broscuţe vii, dar mai ales supele înfiorătoare ale mătuşii Villy. Pripăşit prin Boston în urmă cu cinci ani de zile, încercam zadarnic să îmi făuresc un ţel în viaţă, spre disperarea aproape mistică a părinţilor mei. Aveam, totuşi, un pat şi o masă caldă, iar astea le datoram iubitei mele mătuşi, văduvă de ofiţer, o fiinţă bogată şi complet ţicnită. Oricum, era îndeajuns pentru mine, atît cît să mă pot scula în fiecare dimineaţă liniştit şi curios de ceea ce mi-ar fi putut rezerva ziua abia începută. Pusesem ochii pe Agostina, fiica unui fermier destoinic, şi asta ar fi putut reprezenta şansa unui viitor cert. Însă, cum două chei diferite nu se potrivesc pentru a descuia aceeaşi uşă, fătuca era bogată, dar slută şi proastă de cădea în gropi. Închipuiţivă un ţipar lung de aproape doi metri, cocoşat ca o cămilă însetată, încălţat cu ghete roşii din scai şi legat cu o eşarfă indiană reprezentînd elefanţi şi maimuţe, acoperiţi acest angrenaj cu o rochie croită din cel mai oribil material sintetic şi o veţi avea în faţa ochilor, reprodusă fidel, pe cea a cărei mînă încercam să o cuceresc de aproape două luni. Două luni de zile sună exagerat. În fond, domnul Dupont, tatăl Agostinei, cenzura întîlnirile noastre la una singură pe săptămînă. Joia. În fiecare după-amiază de joi (şi nu ştiu cum se făcea, dar întotdeauna ploua înfiorător !) puteam fi văzuţi plimbîndu-ne liniştiţi, eu şi Agostina, prin noroiul şi bălţile lătăreţe din parcul central. De fapt, nici nu avea cine să ne vadă. Pe o aşa vreme, oamenii normali la cap se ascundeau în case. Însă pentru mine lucrurile stăteau altfel, trebuia morţiş să-mi făuresc

122

un drum în viaţă, măcar pentru a tempera patetismul scrisorilor pe care le primeam de acasă. Iar acest drum depindea în bună măsură de întîlnirile sterpe pe care le aveam cu Agostina. Rareori mi-a fost dat să cunosc, pînă a o cunoaşte pe ea, un om care să tacă atît de mult şi care, la prima deschidere a gurii, să verse oceane întregi de prostie. Subiectul principal al discuţiilor noastre, cu care mi-am tocit o bună parte din nervi, îl reprezentau insectele şi viaţa lor trepidantă. După numai trei întîlniri aflasem lucruri despre care, altfel, dacă aş fi fost interesat să le cunosc, ar fi trebuit să colind biblioteci întregi şi să răsfoiesc zeci de atlasuri. Ştiam de-acum cît de mult poate mînca o muscă, cîţi pui naşte femela-cărăbuş, cum funcţionează mecanismul prin care omida poate vedea şi în cîte feluri copulează moliile. De fapt, acest ultim subiect a fost singurul pe care l-am abordat ca de la bărbat la femeie. În rest, tonul discuţiilor noastre şi felul în care rosteam cuvintele îmi aduceau aminte de dialogurile pe care le purtam în copilărie cu un anume Picky, atunci cînd încercam să obţin de la el, numai prin puterea convingerii, o revistă cu femei dezbrăcate în schimbul a trei sîmburi de măsline pe care îi vopsisem în roşu şi îi prezentam drept ouă de extraterestru. Oricum, eforturile mele nu s-au dovedit pînă la urmă zadarnice: după aproape zece întîlniri istovitoare, Agostina m-a anunţat ceremonios că tatăl ei doreşte să mă cunoască mai bine, motiv pentru care eram invitat la masă în următoarea duminică. Am plecat acasă mai întremat, bineînţeles tot cu ciorapii uzi (plouase al dracului de tare şi în joia aceea !), unde am ascultat cu mărinimie lecţia de morală şi religie pe care mătuşămea mi-o oferea gratis de fiecare dată la cină. În afară de faptul că avea un neg imens, pe care de fiecare dată îl confundam cu una dintre muştele din istorioarele Agostinei, despre mătuşa Villy nu se putea spune nimic alteceva. Era început de iunie. În aer se simţea deja mirosul acela înţepător de animal biciuit de soare venit de la caii de pe plantaţii. Din Boston pînă în Frederick am făcut aproape o jumătate de oră cu autobuzul, laolaltă cu toţi sezonierii mustăcioşi despre care ştiam doar din ziare. Oricum, dungile pantalonilor mei ajunseseră neîntinate la

123

destinaţie. La fel şi trandafirii roşii, trei la număr, care mă costaseră o avere: trei dolari şi jumătate, adică berea pe o săptămînă. Cînd am împins poarta de la intrarea domeniului, maţele îmi chiorăiau atît de tare, încît mi-a fost teamă ca nu cumva domnul Dupont, pe care îl zărisem la oarecare distanţă, să nu le fi auzit. Părea foarte agitat, iar hainele negre în care se încotoşmănase îl făceau să pară şi mai aspru decît era în mod normal. Ca să alung aceşti nori plumburii de pe cerul sosirii mele am început să-mi agit mîinile, aşa cum de-a lungul istoriei toţi coloniştii au făcut-o către băştinaşi în semn de prietenie, strigînd în acelaşi timp: “Hei, domnule Dupont, am sosit !” Iar cînd fermierul s-a uitat către mine: “Sunt eu, Mike ! Teribilă căldură !” Hurducăit de povară, Dupont s-a îndreptat către mine în fugă bălăbănindu-şi atît de ciudat picioarele la fiecare pas pe care îl făcea, încît aveam impresia că în curînd îl voi vedea întins pe jos, printre bălegar şi mărăcini. “Tinere !”, mi-a spus el gîfîind. “Tinere, o nenorocire…” L-am privit ca pe un coteţ de găini, absent, pentru că nu pricepeam ce nenorocire mai mare mi se putea întîmpla mie decît aceea că fusesem nevoit să ajung pînă în acest punct, de a cere mîna nefericitei sale fiice, iar asta numai pentru a putea trăi şi eu normal, aşa cum milioanele de oameni normali se hotărăsc să trăiască, cu un acoperiş deasupra capului şi un ban care să-mi umfle buzunarele. În chip de răspuns, dar şi pentru a-l mai lăsa să îşi tragă sufletul, i-am spus încă o dată, conjunctural: “Teribilă zi !” “Teribilă şi nenorocită, tinere ! Fiica mea, oh…” Şi în timp ce a spus cele ce urmează lacrimile şi-au găsit vad printre ridurile obrajilor săi copţi: “Fiica mea a murit ! De dimineaţă… “

124

S-a prăbuşit apoi, întocmai solului de la Marathon. Pînă să fac vreun gest, ţeasta lui a făcut pămîntul însetat să sune. Pe scurt, domnul Dupont s-a constituit brusc în cea de-a doua victimă a acelei sfîşietor de calde zi. Am încercat să-l ridic de jos, mai mult de complezenţă, căci nu ştiu cum l-aş fi putut ajuta, nu mă pricepeam, auzind cum, înainte de a-şi da ultima suflare bolborosea ceva despre Iisus. Apoi a murit de-a binelea. Era clar, ratasem prînzul acesta în care îmi pusesem atîta nădejde. Am înaintat pe aleea cu pietriş pînă am ajuns în faţa casei propriu-zise. În liniştea lumînărilor doamna Dupont îşi plîngea fiica moartă. Sicriul era lung, lung şi strîmt întocmai trupului Agostinei, aşa că nu m-am putut abţine să nu îl compar cu un hot-dog imens. Gîndul că femeia îndoliată plînge lîngă un cîrnat enorm înconjurat de lumînări m-a făcut să izbucnesc în rîs, iar apoi să gîlgîi cu gura pînă la urechi minute în şir. Doamna m-a blestemat, m-a scuipat, iar în cele din urmă, căutînd să-şi recîştige dreptul la pioşenia priveghiului şi-a strigat soţul şi a luat din perete carabina. “William !“ William ! Scoate-l afară pe nemernic, sau îl omor cu mîna mea !” Nu pot spune că privirea ei de atunci, de mamă rănită, nu m-a impresionat. Ba mai mult, pot jura că m-a făcut să mă tem pentru viaţa mea. Însă, faptul că trebuia întrun fel să o anunţ despre dispariţia soţului mi-a provocat, prin absurdul său, un nou acces de rîs. Ea slobozi primul glonţ, însă se dovedi o ţintaşă execrabilă, motiv pentru care pînă în ziua de azi îi păstrez neîntinată memoria. Ţinîndu-mă cu mîinile de burtă de-atîta rîs şi fugind disperat din faţa puştii încercam să-i explic femeii că domnul zace mort pe alee: “Doamnă, nu mai trageţi… Domnul, domnul Dupont…” Urmă un nou acces de rîs, deasupra căruia numai răcnetele animalice ale fermierei se mai puteau auzi: “Jigodie ! Piei, Satană infamă ! Jigodie !” “Domnul Dupont e mort !” am apucat să mai zic, în timp ce îi indicam victima cu indexul drept. În fuga mea din faţa armei încărcate o atrăsesem pe doamna Dupont

125

înspre locul unde, îmbrăcat în costum negru, cu mărăcini în gură şi cu genunchiul drept stropşind o balegă de cal, soţul ei dormea de aproape o oră somnul cel de veci. Evidenţa scenei o potoli instantaneu pe femeie. Se aplecă uşor pe genunchi şi îi îndepărtă fermierului mărăcinele care îi cotropise gura întredeschisă. Bîigui apoi cuvinte ciudate, dintre care nu am putut înţelege decît două nume personale: Iisus şi William. Nu mai avea nimic cu mine, ba chiar mi s-a părut că nu mă mai vede. S-a ridicat demnă de lîngă soţul căzut, după care, ca o veritabilă amazoană, a pornit-o calm pe alee cu puşca în mînă. La jumătatea distanţei dintre copilă şi soţ s-a oprit. Bufnitura glonţului rămas pe ţeavă a fost ultimul obstacol al acelei zile. Femeia s-a prăvălit ca o mănuşă aruncată destinului. Am privit leşul ei preţ de cîteva minute, pînă cînd foamea mi-a bătut din nou în porţi. Am intrat în casă, am privit peste umăr chipul îngălbenit al Agostinei, după care am căutat frigiderul. L-am găsit. M-am aşezat calm la masa din sufragerie, mi-am turnat un aperitiv, după care am îndesat în stomac fel şi fel de mezeluri. După ce m-am săturat, m-am aşezat în fotoliul în care, probabil, pînă aseară îşi făcea siesta domnul Dupont şi mi-am servit o havană. Era mult prea mult ca să mă fi apucat să îmi prepar o cafea, aşa că m-am mulţumit cu un pahar cu vin roşu. Nu am apucat să trag mai mult de trei fumuri din trabuc că o muscă sîcîitoare sfîrşi înecată în paharul cu vin. Privind-o, mi-am amintit brusc de mătuşa Villy şi, apoi, de faptul că era deja o oră prea tîrzie pentru a-mi mai prelungi şederea în rusticul Frederick. Autobuzul m-a aşternut în Boston, nu la mare distanţă de casa în care locuiam. Scrisorile patetice cu parfum de casă părintească au continuat să curgă mult timp de atunci înainte.

126

Sifonarul Nebunul s-a trezit într-o dimineaţă oarecare aşa cum se trezise în sute de alte dimineţi. Avea ochii umflaţi şi duşi departe. Pijamaua lui arăta ca toate pijamalele bărbăteşti: în dungi. A întins o mînă osoasă către sticluţa cu parfum care dormea şi ea pe noptieră. A scos cu greutate dopul filetat şi aroma s-a înălţat în aerul odăii apoi, dintr-o singură mişcare, a dat pe gît tot conţinutul gălbui. Sigur, acest fapt nu este menit să vă mire: atîţia soldaţi îşi beau zilnic apa de colonie şi nimeni nu atrage atenţia asupra acestui lucru. Însă, în camera lui Stansilaw Bodu evenimentele s-au derulat întocmai, iar eu, un modest scriitor de periferie, m-am încăpăţînat să le prezint aşa cum s-au petrecut. Cîţiva paşi nesiguri l-au purtat pe domnul Bodu pînă în încăperea băii. Aceeaşi mînă osoasă a apucat sticla de after-shave şi a destupat cu mult mai multă uşurinţă flaconul din plastic negru. Lichidul a curs pe gîtul neras al bărbatului în cîteva clipe. Ce respiraţie trebuie să fi avut atunci ciudatul domn Bodu! Un întreg magazin de cosmetice se înălţa din răsuflarea lui îngreunată. Prezentate din acest unghi lucrurile par a fi clare în neclaritatea lor: un om bizar, posibil alcoolic, poate dement, se trezeşte hotărît să toarne într-însul toată apa de colonie pe care o găseşte prin casă. Uităm însă, chiar dacă este vorba despre un alcoolic ori despre vreun bolnav psihic, că Stanislaw Bodu este mai presus de toate un om, un simplu om. Ca toţi ceilalţi. Un om cu dinţi în gură, atîţia cîţi mai poţi avea la cincizeci şi patru de ani. Unul dintre ei, caninul care l-a supărat întotdeauna, îl sâcăie încontinuu de ieri după-amiază. Domnul Stanislaw Bodu a copilărit într-un sat. Bunicii i-au rămas întipăriţi pentru totdeauna în suflet şi au reprezentat pentru el doi oameni cu mult mai importanţi decît părinţii. Şi aproape la fel de dragi. Ce îi spunea bunica era sfînt. La fel ar fi fost şi vorbele bunicului, putem fi siguri de asta, însă o ciudată boală îl muţise încă de mic. Apropo, cine v-a spus că Stanislaw Bodu nu este mut ? Nimeni… Acest om de cincizeci şi patru de ani, trăind într-un bloc construit acum treizeci şi şapte de ani, nu vorbeşte de

127

mai bine de douăzeci de ani. Dacă am aduna aceste date - şi nu ştiu de ce oamenii sunt întotdeauna tentaţi să adune numerele, parcă pentru a le strînge pe toate din rătăcirea lor sub acelaşi acoperiş ! – ne-ar da 54 + 37 + 20 = 111. Un număr, spun eu, interesant, căci aici este vorba exact despre un om, o casă şi o boală. Lucrurile sunt precizate limpede şi întărite de această sumă rezultată. 111 reprezintă şi numărul de la Salvare, unde domnul Bodu ar fi sunat pe la zece, unsprezece noaptea, dar asta numai dacă ar fi putut vorbi. De aşa durere ar fi fost gata să apeleze la stomatologul de serviciu. 111 este şi autobuzul în care, sesizînd o uşoară jenă la caninul rebel, domnul Stanislaw Bodu a bănuit că acasă îl vor aştepta clipe grele. Nu a luat nici măcar o aspirină, pentru că tot de la bunica lui învăţase că acestea nu sunt bune. Disperarea acumulată în orele de nesomn l-a împins către gestul conştientizat de a înghiţi toată tăria pe care o avea prin casă. Stanislaw R. Bodu, aşa cum stă scris în cartea de identitate – în fapt o foaie îngălbenită într-unul din buzunarele vestonului său maro – este un om fără principii. Pur şi simplu nu şi-a făurit vreunul, deci nu are cum să respecte ceva încă necreat. Ca orişicare om fără principii este şi el antrenat într-o grupare de oameni strict strînşi sub blazonul Principiului: este sectant. În urmă cu patru ani de zile un tînăr roşcovan ciocănise timid la uşa apartamentului său. Era ziua în care lăptăreasa trebuia să sosească şi ea în jurul aceleiaşi ore. Fără să întrebe cine este de partea cealaltă a uşii, fără să privească pe vizor, domnul Bodu deschide triumfător uşa acestui băiat roşcovan cu cărţi colorate. Din acest moment gura băiatului nu se mai opreşte. Buzele lui se caută şi se despart încontinuu, ca două păsări în ritualul împerecherii. Mîinile lui rozalii, acoperite cu un ciudat puf galben, manevrează cu corectitudine maldărul de cărţi şi pliante. În mai toate Iisus apare ca un star de film, cu ochii albaştri şi de o frumuseţe adaptată actualităţii. Cărţile părăsesc pentru o clipă mîinile pistruiate ale roşcovanului pentru a poposi în cele osoase ale domnului Stanislaw Bodu. Apoi fac calea întoarsă. Băiatul turuie întruna, aşteptînd imposibila replică a mutului. Într-un tîrziu, fratele Simeon – aşa s-a prezentat – scoate un formular tipărit.

128

“Ce părere aveţi despre acest lucru ?” Atunci, domnul Bodu face un semn cu palma dreaptă, adică tînărul să-l aştepte puţin. Vine imediat însoţit de o foaie de hîrtie şi de un creion. “Sunt mut!”, scrie mîna cu oase mari pe hîrtia pînă atunci complet albă. “Aş fi totuşi interesat de ceea ce îmi propuneţi…”, continuă scrisul puţin dezlînat al domnului Bodu. Aşa a aderat, într-o după-amiază însorită de noiembrie, la Casa de Rugăciuni şi Iubire “Fiii Potcovarului Mrun”, mult mai cunoscută în popor sub numele de “Potcoava”. Faptul că ideologul mişcării, Isaac Mrun, un potcovar azer trăit şi sfîrşit în secolul 19, ajunsese mut de atîtea păcate – aşa scria în pliantele roşcovanului – şi revenise nu oricum, ci ca un orator desăvîrşit, o dată cu reîntoarcerea lui către Dumnezeu, a fost lucrul ce a contat poate cel mai mult în discutabila alegere a domnului Bodu. Oricum, de a doua zi, 16 noiembrie, o mică potcoavă din argint, cumpărată destul de avantajos de la roşcovan avea să ia locul cruciuliţei atîrnate de gîtul domnului Stanislaw Bodu. Pe una din feţele ei stă ştanţat numele Mîntuitorului, iar pe cealaltă salutul potcovarilor, ce aparţinea lui Mrun: “Vorbesc despre El!”. Din aceeaşi zi, “a doua zi de naştere” – cum avea să scrie pe un bilet unui prieten care îi făcuse odată o vizită –, domnul Bodu a renunţat la berea zilnică şi a aruncat în closet conţinutul unei sticle de vodcă din care mai sorbea în cursul serii. A renunţat la fumat şi la carne. Doar pe 1 aprilie – zi în care vocea revenise în gîtlejul azerului Mrun şi care astfel era considerată zi de graţie la casa de rugăciuni – domnul Bodu înghiţea alături de fraţii lui de credinţă un pahar de cidru şi cîteva felii de salam făcut din carne de cal, animal sfînt pentru potcovari. După ce am înţeles de ce bietul om, avînd un ditamai abcesul la caninul bolnav, nu a anunţat Salvarea, deşi durerile pe care le îndura erau imense, după ce am aflat în urma căror motive nu a înghiţit nici măcar o umilă aspirină pentru a se mai calma, aflăm

129

acum şi împrejurările care l-au făcut să bea parfumuri şi nu un alcool de consumaţie: domnul Stanislaw Bodu trăia de cinci ani o viaţă nouă. Iată că acela care la început ni se arăta cu certitudine a fi nebunul ce într-un acces toarnă pe gît tot ceea ce găseşte sub formă lichidă prin casă, ni se dezvăluie în finalul povestirii a fi un om absolut obişnuit, cu ciudăţeniile lui, rob al efectelor şi cauzelor care i-au condus viaţa pînă la a-l face eroul principal al unei proze scurte. Mai mult, comportamentul său aberant de la începutul nuvelei se dovedeşte a fi complet logic odată cu dezvăluirea, pas cu pas, a axiomelor care l-au hotărît. Stanislaw Bodu a trăit nouăzeci şi trei de ani, murind în micuţa casă ce adăpostea de atîta timp şi sifonăria cu care îşi cîştigase pîinea de-a lungul vieţii. De pe patul de moarte, vocea lui a răsunat din nou după atîta amar de vreme, întărindu-i în credinţă pe cîţiva potcovari mai sceptici care se aflau împreună cu ceilalţi fraţi în camera muribundului, şi dezamăgind preotul adus la insistenţele familiei şi care voia să-i smulgă mărturisirea de credinţă: “Sifon !”

130

Mingea roşie Din acel moment, cel al demisiei mele, am mai trăit vreo doi ani de zile. M-am sinucis dimineaţa, asta pentru a nu mai fi nevoit să trăiesc încă o zi plină. Banii nu reuşiseră să-mi alunge disperarea. Moştenirea mă ajutase să călătoresc mult, în tot felul de ţări bizare la care visasem ani de-a rîndul, dar şi acolo aveam să cunosc oameni loviţi de aceleaşi probleme ca în oricare alt loc al lumii. La aproape un an înainte de moartea mea m-am apucat să scriu. Încercam astfel să mă salvez, iar prin aceasta şi pe toţi aceia care credeau că nu pot trăi fără mine. Am făcut acest lucru pînă cînd, treptat, mi-am dat seama că nu îmi pot ataşa propriei vieţi rezolvările găsite la problemele personajelor mele şi, mai grav, că tot ce problematizam în cele scrise de mine constituia acelaşi fond al problematicii pe care îl dibuisem şi apoi, de la carte la carte, îl tot regăsisem în absolut toate paginile pe care le citisem la viaţa mea. Cu raţiunea rece şi exactă, dar într-o deplorabilă stare sufletească, am putut înţelege că scriitorii diferă între ei doar pentru că metaforele sau comparaţiile lor diferă. Fondul operelor lor este însă mereu şi mereu acelaşi, bicicletă fără lanţ înaintînd pe uliţa nemuririi. Am murit senin, parcă adormind, plin cu medicamentele înghiţite, amintindu-mi nu pentru ultima oară, de cît amar de ori clipisem în viaţă numai pentru a-mi feri ochii miopi să nu se usuce. Pe scara care duce către sala “Triumf”, una dintre sălile muzeului în care am lucrat, se găseşte astăzi, printre portretele înrămate ale celor cîteva personalităţi române şi poza mea, o poză modestă şi oarecum hazlie, căci mă redă în vîrstă de paisprezece ani, familia negăsind prin casă, la momentul potrivit, o altă fotografie. Sub braţul stîng ţin o minge roşie.

131

Basm21 Într-o piaţă înconjurată de case mărunte se află un soclu părăsit de statuie. Poate că meşterii au abandonat la un moment dat turnarea bronzului, poate că sculptorul şi-a cenzurat în ultima clipă gestul artistic, ori poate că municipalitatea nu a dispus de fondurile necesare întru a definitiva monumentul. Într-o piaţă vlăguită de soare, casele s-au chircit în jurul soclului gol aşa cum şamanii se adună împrejurul focului. Înconjuraţi de pereţi, acoperiţi de ţiglele încinse, oamenii se ascund de arşiţă şi privesc pe ferestre. Fiecare înalţă cu îngîndurare pe soclul clădit din ciment o altă statuie. Unul o aşterne pe maică-sa, uşor, aşa cum aşezi pruncul printre aşternuturi. Apoi rămîne pironit şi o priveşte. Altul se priponeşte pe el însuşi acolo, sus, pe soclu. I se tulbură ochii şi gîndeşte cum va fi privit de acum înainte. O fetiţă îşi aşază pisica, un alt copil, mingea. O minge mare şi roşie, de-ai zice că soarele a coborît ca să se asfinţească acolo, jos, peste soclu. Un geamgiu traversează piaţa venind dinspre tavernă. În linişte, paşii lui aduc cu ei toată forfota din jurul meselor. Pe fiecare masă se găsesc sticla şi paharul. În jurul lor, bărbaţii se adună ca şi copiii în preajma poveştilor. Geamgiul se opreşte din cînd în cînd. Sprijină rama groasă pe pămînt şi îşi şterge fruntea năduşită. Mai merge cît mai merge şi iarăşi se opreşte. Sprijină rama pe soclu. 21 Chiar în momentul în care m-am apucat să revăd acest text ca să-l primenesc pentru prezenta ediţie, atunci când ochii au dibuit titlul şi creierul a compilat informaţia vizuală sub forma conceptului basm, o altă cale a cunoaşterii, auzul, mi-a fost stârnită sub semnul aparentei coincidenţe de fapte. Şi totul va fi frumos ca-ntr-un basm, a fost versul care s-a scurs din gura fostului solist al lui Phoenix, prin căblărarie şi timp, în boxele calculatorului la care scriu. Şi cred că asta este adevărata frumuseţe a unui basm. A unei poveşti. Atunci când ele se nasc în faţa ochilor tăi, ca o ploaie pripită de vară, amestecând amintiri şi certitudini, culori şi sunete, atunci când te cuprind cu braţe posesive de femeie, ca plasa lipicioasă a păianjenului, făcându-te să nu mai ştii cărei realităţi aparţii. Şi nici măcar dacă există o singură realitate. De multe ori viaţa este mai frumoasă decât o poveste. Şi tot de atâtea ori basmele sunt mai plictisitoare decât o zi de muncă de opt ore. E dimineaţă.

132

Se aşază cît să pufăie o ţigară, timp în care îşi verifică pentru ultima oară lucrarea: deschide ferestrele ramei şi priveşte atent îmbinările. Fumînd. Aşezate pe soclu, gesturile lui înfloresc înainte de vreme. Ascunşii din case îl privesc îndoielnic. Pare că geamgiul are nevoie de mult mai mult aer decît îi poate dărui cineva. Numai aşa îşi pot explica gestul de a deschide o fereastră aflată în aer liber. Unul după altul, fără fir de grabă, ochii caselor mărunte se cască larg, ca nişte guri înaintea somnului. E dimineaţă.

133

Seară de sfârşit de vară Pe o masă veche de stejar, foarte crăpată, se întîmplau următoarele evenimente: un măr stricat zăcea lîngă o farfurioară din lut, o ulcea plină cu lapte îşi aştepta băutorul. Totul împresurat de o linişte bizară, una pe care rar ne este dat să o trăim. Elementul dinamic, singurul element dinamic din această odaie este reprezentat de o muscă. Aş fi spus banală muscă, însă numai gîndindu-mă că în acel corp mic, negru, bate o inimă, mi-a fost îndeajuns pentru a elimina atributul respectiv. O muscă este extrem de complexă… Orice formă de existenţă este un ocean de sinapse scăldînd ţărmul nisipos al aparentei simplităţi. Acum, cititorul ar fi probabil tentat să-şi concentreze atenţia şi aşa diminuată de propriile-i schisme ontologice asupra elementului mobil al decorului sugerat: musca. Însă eu voi fixa vîrful creionului exact pe abajurul lămpii cu cordon extensibil, cea care vădeşte întregul tablou descris. Asta pentru că este seară. Mărul zace şi aşteaptă. Pe el îl îngrozeşte ceea ce îl aşteaptă, viermele, şi are conştiinţa clară că nu va scăpa de acest viitor. Nu are curajul de a spera măcar că poate modifica ceva din jurul său. Oala cu lapte aşteaptă şi ea. În cu totul alt fel… Ea se aşteaptă la o gură însetată, iar indiferenţa ei este din plin justificată. Noi zicem: oala a fost golită. Întreb: cum adică a fost golită ? Cu sau fără lapte, îşi duce imperturbabil zilele ei. Stă pe propriile picioare şi vibrează la orice şoaptă. Faptul că a găzduit pumnul de lapte este doar o dovadă de bunăvoinţă şi generozitate. Pentru că laptele, în constituţia lui debilă, reclamă în fiecare moment un adăpost. Viermele va sosi cu siguranţă. Buzele însetate vor sosi în mod probabil şi ele… Viermele va purta la unul dintre picioare un ceas electronic cu sonerie. Gura flămîndă

134

va putea întîrzia: dulce sau acrit, laptele este la fel de bun. Mai ales băut dintr-o ulcea smălţuită. Uitînd să-mi ridic creionul de pe abajurul lămpii am făcut, fără voie, un lucru bun: mă aflu acum în centrul atenţiei. Este noapte, odaia asta este ciudată, aşa că totul pare regizat atunci cînd uşa neunsă scîrţîie lung la deschiderea ei. Musca este prima care simte curentul de aer rece venit din antreu. Plictisită în a repeta la rîndul său destinul înecării în lapte, fără prea mare pasiune pentru fructele putregăite, părăseşte în zbor hotărît încăperea de-acum lipsită de orice element mobil, împietrită. Legea compensaţiei lărgeşte instantaneu uşa făcînd loc omului, care cu mîna agitată goneşte o dată în plus musca sîcîitoare. Se închide uşa. Omul se îndreaptă direct spre masă. Se aşează pe un scaun tapiţat cu verde. Întinde mîna dreaptă către ulciorul cu lapte. Priveşte înlăuntrul lui, apoi bea cu poftă două înghiţituri sănătoase. Lasă ulciorul doar cît să îşi şteargă mustăţile. În timp ce mai înghite din lichidul răcoros priveşte prin mărul chinuit de aşteptare. Laptele a fost transferat aproape în întregime în stomacul omului. Au mai rămas urme albe pe pereţii şi pe fundul ulcelei, regrete tardive pentru o muscă prea grăbită.

135

Pulsul vieţii de familie Primele linguri Poftă bună ! Şi ţie, la fel… Foarte bună ciorba, cu ce ai acrit-o ? Cu borş. Ai luat borş ? Următoarele linguri Morcovii sunt puţin cam tari, nu ? N-au cum, am fiert aproape o oră la ea. Aşa sunt ăştia acum, morcovii noi. Ah, am uitat să-ţi dau smîntînă şi ardeiul iute. Vrei ? Nu, acuma nu. Păi, îţi mai pun două polonice, să mănînci şi cu smîntînă. Nu, nu, că mă umflu prea tare pe urmă. Vreau să beau şi o bere după aia. Chiar, poţi să o scoţi din congelator, că după aia e chiar prea rece. Îmi crapă dinţii. După ultimele linguri Mie poţi să-mi pui tot aici. Nu mai murdări altă farfurie. Mamă, ce bine arată. Ce dracu’ e asta ? Ostropel. Şi ăştia, aşa mai negri, ce naiba sunt ? Dovlecei. Au apărut acuma ? O, de vreo lună ! Da’ acuma sunt ei mai buni. Şi s-au şi ieftinit.

136

După primele înghiţituri de bere M-am întîlnit azi cu Rodica. Care Rodica ? Aia roşcată, care-a fost colegă de liceu cu mine. Pedichiuristă… A, da… S-a mutat acolo, unde întoarce două sute nouăzeci şi doiu’, că are o cameră în plus. Trăieşte cu unu’ care are firmă. Cică îi mobilează ăsta tot, tot, tot numai cu lucruri italieneşti, ca-n Neckermann. Mai vrei ? Nu, mulţumesc pentru masă. Să-ţi fie de bine. Haide să te pup o dată. Ţuchi… După pupic şi după fîsîitul capacului celei de-a doua beri Las’ că le spăl eu. Nu, stai liniştit şi bea-ţi berea, că nu sunt multe. O dată le fac şi după aia mergem la televizor. E vreun meci ? Nu. Aşa, îţi ziceam de Rodi că… Rodică ?! Nu, dragă, Rodi K! Spuneam eu de Rodi, CĂ… Aaa… Că, ce ? Că o să-şi vîndă toată, toată aparatura. Dacă-i ia ăla totu’ de-afară ?! Mă gîndeam să luăm noi frigideru’. Eu l-am şi văzut, arată foarte bine. Practic, ea nici nu prea l-a folosit efectiv, că ea nu-şi gătea cît a stat singură. Mînca ceva în oraş cînd ieşea de la serviciu. Chiar, să mai ieşim şi noi dracului pe la o pizza… Îhî… Ei, ce zici ?

137

După prima rîgîială Pardon… De la bere. După butonarea din telecomandă a primelor şase canale TV şi după ultima înghiţitură din a doua bere Spune, scumpi, vrei să mergem împreună să vedem frigiderul lui Rodi? Putem merge într-o zi, da… Văd că tu eşti deja hotărîtă, mai are rost să vin şi eu să-l văd?! Cantitatea de bere din trupul bărbatului, sporită de-acum cu încă o sticlă, a treia, abia începută, problema spinoasă a frigiderului, succesiunea nefirească a altor şi altor canale de televiziune izvorîte din telecomandă dar şi o excitare uşoară a penisului, îl aruncă pe acesta în groapa cu fiare a două dialoguri simultane: unul cu Ţuchi, femeia lui, şi celălalt cu el însuşi. Dialog urlat cu voce interioară. Pentru uşurarea lecturii voi scrie dialogurile mentale între paranteze rotunde. Ele apar şi pe fondul scăderii certe a acuităţii auditive a bărbatului faţă de ceea ce izvorăşte din gura soţiei. Uneori, aceste dialoguri se pot lega sau crampona de unul sau cel mult două cuvinte ale femeii, nicidecum de întregul conţinut al celor spuse de ea. Păi, tocmai, că nici eu nu sunt prea hotărîtă… Mă gîndeam doar că-l dă ieftin, şi că rabla asta a noastră, nu vezi, că ba îngheaţă, ba nu îngheaţă. Bine, o să vin să-l vedem. ( Mai bine i-aş vedea altceva lu’ Rodi, a ştiut patronu’ la ce se bagă, futu-l în cur să-l fut! ). Da? Cînd? Că-i şi dau telefon acum! A zis că nu pleacă pe nicăieri. Nu ştiu… Miercuri. Sau joi! Da, joi e mai bine, miercuri mi-am amintit că trebuie să mă-ntîlnesc cu nea Sandu.

138

După apelul telefonic, timp în care el a vizionat trei anunţuri obscene, în fapt reclame TV la telefoanele erotice. Putem zice, deci: după apelul telefonic şi cîteva reclame pentru apeluri telefonice de o altă natură Aşa a rămas. Mergem joi, pe la şase jumate. Iubi… După cîteva priviri galeşe şi primul pupic, nu altceva decît plata fierbinte pentru rezolvarea chestiunii răcitorului de alimente Stai să fac un duş scurt. După duş, printre tot felul de săruturi şi mîngîieri Ţuchi mea! A mea…( Mamă, ce mi s-a sculat! De nu mi-aş da drumul prea repede…) Căluţul meu, tu eşti căluţul meu! Nu? Îhî.. Ce frumoasă eşti goală! ( Ce s-a îngrăşat, bă, băga-mi-aş pula să-mi bag! ) E bine aşa, dragule? Daaa… ( Ah, vezi cu unghiile alea! ). Hai, bagă-mi-o acum, că s-a udat destul. ( Iar se fereşte să mi-o sugă… ) După cincisprezece, douăzeci de secunde Nu ştiu ce dracu’… De la bere sau de la dovleceii ăia negri. Nu ştiu. Nu-i nimic, scumpi. A fost foarte bine. Te iubesc. Eu m-am simţit excelent. ( A fost bine, o pulă! ) Şi eu. După al doilea duş, dar înainte de al doilea număr Parcă nu mai am chef, dragule. Hai, mai bine, să ne uităm puţin la televizor. Poate după aia…

139

După aproape trei luni, în timpul primelor linguri Poftă bună! Şi ţie, la fel… Foarte bună ciorba, cu ce ai acrit-o? Cu oţet. De mere? Nu, oţet alimentar. Următoarele linguri Morcovii sunt puţin cam dulci, nu? Aşa sunt ăştia acum, morcovi tîrzii. Ah, am uitat să cumpăr smîntînă. Cobor acum să iau o cutie. Nu, acuma nu. Dă-o-ncolo de smîntînă. Adu mai bine sticla cu vin din cămară. Bei şi tu o juma’ de pahar cu mine? După ultimele linguri Mie poţi să-mi pui tot aici. Nu mai murdări altă farfurie. Mamă, da’ ce bine arată! Ce dracu’ e asta? Ostropel. Şi ăştia, aşa, mai negri, ce naiba sunt? Dovlecei. De unde, de la Fourmi? Nu, mi i-a adus Geta la birou, astăzi. Ea are un congelator nou, ştii, unul încăpător. Foarte bun… Uite, îţi pui vara tot ce vrei, şi iarna nu mai ai probleme. A propòs, pe cel vechi vrea să îl vîndă. Ce zici, îl luăm noi?

140

Spicuiri din jurnalul lui Tom Nikins În parcul obosit mai sunt doar două bănci. Una păstrează încă o brumă de culoare. Verde. Pe jos, numai frunze fleşcăite. Apa a curs cu ostentaţie din ceruri în ultimele zile. În acest decor începe povestirea mea despre zilele unui om: şezînd elegant şi efeminat, cu un picior peste celălalt, reuşesc să îl văd acum destul de bine. M-am apropiat multişor, încît cred că i-aş putea număra nasturii de la veston. Cîlţii aceia negri… Nu, uitaţi-vă unde vă arăt eu, cu degetul ! Puţin mai la stînga. Aşa… De fapt, cîlţii ăştia negri care curg pe braţele arbustului, ca o cascadă în plină noapte, sunt părul meu. N-aţi fi crezut, nu ? Da, este părul meu ! Ce puteam face ? Trebuia să îmi urmăresc subiectul cît mai atent şi de la cît mai mică distanţă. Am profitat de explozia verde ce înconjoară parcul cu conştiinţă de brăcinar şi, iată-mă, acum sunt ascuns în boschetul către care tocmai aruncă un muc de ţigară. Marţi Început de ziuă sub povara depresiei. M-a mirat cît de mult am putut mototoli cearceaful pe timpul nopţii. În lumina dimineţii el părea o ciornă scoasă din coşul de gunoi. Îmi privesc picioarele. Sunt încălţat cu sandale. Fără ciorapi. Merg constant, de mai mult de o jumătate de oră. Cînd şi cînd, fac mişcări bruşte pentru a ocoli cîte o furnică rătăcită ca şi mine pe asfaltul încins. Suplă şi senzuală, clădirea spitalului l-a înghiţit la opt fără un sfert. Aspirat de uşa modernă pe care scria PULL, a reapărut abia după patru ore. L-am aşteptat pînă la limita oricărei răbdări. Singur Dumnezeu dă dovadă de o şi mai mare răbdare în ceea ce ne priveşte pe fiecare dintre noi. Am băut în acest timp opt beri. Ochii mi se lipiseră de geamul barului aşteptînd să se ivească forma dorită.

141

Astăzi mă gîndeam cît de abstractă este noţiunea îngrădită de cuvîntul singurătate. Înconjuraţi de oameni ca de baloane colorate, cuvintele ni se destramă undeva în gît. Limba nu mai apucă să le azvîrle cu elasticitate pe gură, în lume. Fiecare dintre noi ar trebui să înveţe de la caracatiţă. Tentaculele noastre le putem întinde în mai multe feluri. Şi la diferite distanţe. Faptul că nu avem decît două mîini ne transformă în prizonierii unei singure îmbrăţişări. Ca şi coşciugul, două braţe întinse nu pot găzdui decît un singur om. Supa fierbinte a înecat musca. Sau musca s-a înecat în, sau cu, supă. Sau mama a înecat musca pentru că a gătit, cu răbdare, această minunată supă. Sau Dumnezeu a înecat musca de cînd a plămădit-o pe mama. Personal, nu cred în această variantă. Căutînd răspunsuri cu lingura printre legumele fierte, în mine s-a mai înşurubat un semn de întrebare: supa a fost gătită pentru familia mea sau pentru moartea acestei muşte ? Un foşnet abia perceptibil îmi sugerează de undeva, din zona urechii drepte, cauza existenţei supei: cele două scopuri asupra cărora reflectasem, dar şi încă multe, multe altele. Cu o naturaleţe de om dotat cu ficat sănătos am lepădat stîrvul uleios al insectei, am spălat lingura în mai multe ape şi am mîncat ceea ce mai rămăsese în farfurie: o supă sleită. O altă zi în care urmărirea m-a epuizat fizic. Mereu acelaşi sentiment de insatisfacţie. Nu apuc să îi zăresc faţa, să mă scald pentru o clipă în privirea lui. Aşadar căutarea trebuie să continue… Absurd şi necesar – între aceste două atribute mă împart, cu nădejdea de a redescoperi un om. Însă această nădejde se subţiază zi după zi, cusătura coaptă a unei cămăşi mult prea vechi. Proţăpit cu îndărătnicie la gura metroului, unde ştiam că apare zilnic, citeam ziarul. Proaspăt. Plumbul literelor mi-a înnegrit buricele degetelor. Într-un moment în care am fost sigur că nu sunt privit, mi-am mirosit curios palmele. Un bărbat înalt,

142

şugubăţ, cu pălărie şi veston negre, a străbătut zona. Părea un ciudat semn de circulaţie. Preţ de cîteva clipe am crezut că ar putea fi el. Am făcut un mic efort să îl ajung. La cîţiva paşi de el mi-am reluat mersul normal. Am încercat să-l depăşesc. Mai întîi prin dreapta, dar trecea în viteză un biciclist. Apoi, prin stînga. Am reuşit. În dreptul umărului său negru nările mele au simţit miros dulceag şi nobil de tutun bun. Foşnind ziarul a nerăbdare peste pulpă, i-am privit obrazul neras, apoi nasul ferm şi ochii. În afara faptului că m-au lamurit că nu este el, aceste amănunte nu au reuşit să-mi transmită nimic altceva. Nu am luat metroul… Am pornit spre casă pe jos. Ultimele două staţii le-am parcurs cu tramvaiul.

143

Tratat privitor la drumul către locul de muncă Am pe masă două teancuri formate din cartele de metrou. Unul subţire, conţinînd doar trei cartele, contabilizează drumuri făcute de către arhivar în luna ianuarie a anului 2000. Celălalt teanc reprezintă drumuri ale lunii februarie făcute de aceeaşi persoană. După un revelion în care fiecare a dat tot ce a putut da din el – revelionul care a întîmpinat anul 2000, an în care lumea s-ar fi putut sfîrşi măcar teoretic –, iată că minciuna a continuat să funcţioneze nestingherită de stratul gros de baloane şi confetti, ori de răcnetele şi rîsetele isterizate care păreau a o sufoca în noaptea albă dintre ani. Astfel, concediile aveau să ia sfîrşit, la fel şi emisiunile “Dacă doriţi să revedeţi…”, iar anul proaspăt început se banaliza cu fiecare zi trecută. În sfîrşit, oamenii muncii se reapucau să-şi tocească pe trotuarele asfaltate pantofii lor scîlciaţi, să se înghesuie şi să se înjure în mijloacele de transport în comun, să alerge cu disperare pe ultimii metri pînă la poarta întreprinderii. Arhivarul se regăsi şi el pe drumul îngheţat care îl purta către muzeu. Era 20 ianuarie şi lucrurile începuseră să se repete obositor, ca un carusel ce nu mai poate fi oprit. La orele 10.16 arhivarul cobora în metrou la staţia Unirii 2. Desigur, se îndrepta către muncă. Pe la 10.30 probabil că avea să ajungă la muzeu, proaspăt şi apt pentru cîteva ore de datorie faţă de stat. În mod cronologic aceasta este prima cartelă pe care am studiat-o. Pe lîngă faptul că ea ne mai indică şi ora la care arhivarul a coborît în aceeaşi staţie de metrou pentru a se îndrepta către acelaşi muzeu – dar în următoarea zi, cea de 21 ianuarie – şi anume ora 10.08, ea poartă un interesant stigmat. O ştampilă. O ştampilă cu următorul conţinut: “METROREX. Începînd de azi, 16.01.2000, preţ nou: 6.000 lei. METROREX.” Peste cîteva zile, mai exact pe 26 ianuarie, îl regăsim pe arhivar mult mai puţin hotărît să se îndrepte către muzeu. Astfel, coboară la metrou abia la ora 10.47, ceea ce

144

împinge primul gest de muncă undeva pe la orele 11.00. Este ziua în care, pe timpul copilăriei lui, era sărbătorit Nicloae Ceauşescu, fost dictator român. Celălalt drum cuantificat pe cartelă ne oferă detalii extrem de picante. În primul rînd, ora la care s-a făcut acest al doilea drum se află plasată la exact şapte ore de primul ! Este vorba de ora 17.47. Al doilea aspect este mult mai interesant decît primul, poate şi pentru faptul că el nu este doar rodul unei simple coincidenţe temporale. El ne vorbeşte despre spaţiu, şi mai exact despre staţia de metrou de unde a pornit acest al doilea drum al arhivarului. Piaţa Victoriei 1 ! Adică… Da ! Adică pe data de 26 ianuarie arhivarul a stat la serviciu aproape şapte ore, depăşindu-şi programul de lucru cu o oră şi patruzeci şi şapte de minute, program care ar fi trebuit să se încheie la ora 16.00. Probabil că s-a lucrat la o expoziţie… După alte cinci zile, în ultima zi a primei luni, cerbicia arhivarului este alimentată din nou de către cine ştie ce hotărîri de moment. Coboară la metrou ferm fără a mai întoarce faţa trecutului, ca un erou din filmele de propagandă. Este abia ora 10.05. Din nou datele despre ora celei de a doua călătorii sunt menite să amuţească cititorul. Ei bine, da, este din nou vorba despre exact şapte ore. Incredibil ! Ai zice că arhivarul stă cu ochii pe ceasul pe care oricum nu l-a avut niciodată la mînă iar cînd se apropie minutul cu pricina, minut care să împlinească exact cele şapte ore, zdup !, bagă cartela în aparat şi porneşte mai departe. Ceasul biologic, probabil… Dar de ce tocmai şapte ore ?! Locul din care a plecat către cine ştie unde la ora mai sus comentată, deci la 17.05, este staţia Eroilor. Februarie… Luna cadourilor. Ultima lună a iernii, dar nu şi prima a primăverii. Lună care are de această dată 29 de zile, anul 2000 fiind un an bisect. Am nu mai puţin de şase cartele cu drumuri făcute de arhivar pe parcursul acestei luni. Toate cu numai două călătorii, niciodată banii din buzunarul său nepermiţîndu-i să cumpere mai multe, şi nici neavînd un interes în acest sens.

145

Pe 1 februarie arhivarul se grăbeşte către muncă de parcă s-ar fi tîmpit ! Coboară la metrou la ora 10.07, oră aflată în topul sîrguinţei pe poziţia a doua, după acel 10.05 de cu o zi în urmă. “E ora 10.21 şi toate sunt bune !”, ar fi răcnit garda dintr-un vechi oraş medieval. Numai că acum ne aflăm în plin secol douăzeci – după unii douăzeci şi unu -, iar pe arhivar îl trec fiorii reci ai întîrzierii. Este 2 februarie şi o astfel de oră de plecare îl aşterne la muzeu abia pe la unsprezece fără ceva. 4 februarie 2000. O dată scrisă cu litere de aur în marea carte a atletismului românesc ! Nou record al voioşiei umane ! Arhivarul, căci el este campionul, trece… Ah, m-am grăbit. Scuze… Totuşi, ce frumos mi-ar fi ieşit pasajul ăsta ! Nu ştiu, poate din cauza faptului că ideile îmi vin unele peste altele mă grăbesc să mi le aştern cît de cît ordonat în creier, iar apoi să le fac să se scurgă încet prin mînă, pe foaia de hîrtie. Dar nici mîna, nici mintea nu se pot coordona unui asemenea ritm. Da, am greşit, citind eronat ora călătoriei din 4 februarie ca fiind 10.04, deci ea ar fi bătut cu un minut acel 10.05 care ne stă probabil tuturor înfipt în cap. Nu, nu… Este vorba de 21.04, destul de şters de pe suprafaţa albă a cartelei şi care porneşte tot din Unirii 2. Unde dracu’ aveam de gînd să mă duc ? Mă regăsesc abia pe 6 februarie, ca după o amnezie totală, lîngă cochetele colonade ale Pieţii Romane de unde iau metroul la ora 17.15. Încotro doresc totuşi să mă îndrept ?! S-ar putea să fie vorba de zilele sfîrşitului de săptămînă. Doar atunci forfotim aşa ilogic, într-o căutare veşnic browniană a fericirii de moment. Tare-aş vrea să am lîngă mine un calendar… Hopaaa ! Staţi puţin şi nu mînaţi, căci următoarea cartelă debutează sexual tot pe data de 6 februarie, tot la 17.15 şi tot din Piaţa Romană ! Concluzia ? Mai eram cu cineva… Dar cu cine ? Ziua următoare începe frust. La ora 10.10 arhivarul se îndreaptă spre muzeu: a) conştiincios ;

146

b) belaliu ; c) distrus ; d) uneori ; e) îl rog politicos să ridice hîrtia de pe jos. Oare cum ar fi să te îndrepţi politicos către locul de muncă ? Pe cartela din 10 februarie două ore grozave ! Plec din staţia Grozăveşti însoţit de cineva, şi ştiu că este Mufide, după un chef de care îmi aduc foarte bine aminte. Bună dimineaţa, Bucureşti ! Foarte interesantă se dovedeşte a fi următoarea cartelă, pentru că prima călătorie pe care a înlesnit-o în schimbul celor şase mii de lei s-a făcut pe data de 9 februarie – deci cu o zi înaintea chefului –, iar următoarea abia pe 12 februarie. Este vorba, desigur, despre una din acele cartele pe care le uităm prin buzunare şi pe care le descoperim cine ştie cînd, cu bucurie, dacă termenul de valabilitate nu a expirat, ori cu năduf, dacă lucrurile s-au petrecut exact invers. Orele de plecare sunt următoarele: - pentru 9 februarie: ora 20.58, din Unirii 2 ( unde, oare, m-oi tot plimba nopţile ? ) - pentru 12 februarie: ora 18.04 – Unirii 2 ( nu mai înţeleg nimic. Unirii 2 trebuie să te ducă numai la muzeu, băiete, înţelegi ? Numai la serviciu …) Închei acest tratat şi nu ştiu de ce mă gîndesc la “Tratatul despre pictură” al lui Leonardo, cu nostalgia pe care ne-o oferă imaginea unui om care pleacă. Din ce în ce mai departe, din ce în ce mai mic… Ni se strecoară atunci în inimă cinica nesiguranţă a reîntoarcerii. Deşi astăzi este 30 mai, iar eu mă aflu în arhivă, nu sunt sigur că arhivarul care cobora pe 14 februarie la metrou, la Universitate, se va mai întoarce vreodată printre noi. Era însoţit probabil de Otilia sau poate de George. Era ora 17.37. Cartela ar mai fi fost valabilă pînă la 31 / 03 / 00.

147

Ţin în mîini, ca pe un pachet de cărţi, teancul de cartele care mi-au înlesnit drumurile timp de două luni. Valorau împreună 54.000 lei. Astăzi ele fac 63.000 lei, sumă pe care, dacă aş alătura-o celor 3.000 lei împăturiţi în buletin, m-aş putea considera cu adevărat enorm de sublim.

148

SORIN STOICA Sorin despre Sorin Despre mine ar trebui să ştiţi aşa. M-am născut pe 27 iulie 1978 la ora 7, 20 seara. Pentru că aveam o voce foarte groasă, toată lumea îmi spunea Armstrong. Toată lumea bună, evident. Mai târziu am avut şi alte porecle pe care nu vi le mai spun pentru a nu vă da idei. Am fost un copil încă de foarte mic. Mi-am spart capul, am jucat fotbal până la epuizare şi m-am plimbat cu o bicicletă căreia îi cădea mereu lanţul. M-am dat. Aşa se zicea. Am copilărit în Băneşti, un sat din Prahova care nu e neapărat frumos, dar care e al meu. Deşi eu nu prea mai sunt al lui. Am făcut liceul la Câmpina şi nu m-am remarcat acolo prin nimic deosebit. Când nimeni nu se mai aştepta, după o criză de seriozitate, am intrat la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Acum când scriu, criza de seriozitate continuă, pentru că sunt încă masterand în antropologie. Am scris nenumărate compuneri şcolare de care s-au bucurat colegii mei. Am publicat şi în Vatra, Dilema, Formula As, Deci, dar mai ales am scris cu o inconştienţă veselă într-o tipăritură câmpineană numită Partener. Câmpina a fost o vreme terenul meu antropologic. Acum predau la facultatea pe care am absolvit-o, scriu şi în general mă simt destul de bine ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. În 2000 am publicat la Paralela 45 un volum de proză scurtă intitulat oarecum stupid Povestiri cu înjurături. Cerşeam bani pentru sponsorizare şi un cârnăţar m-a întrebat, cu ce e, bă, cartea ta, cu gagici ? Nu, bre, cu înjurături! Şi aşa i-a rămas numele. Peste doi ani am cerşit iar bani, de data asta pentru un roman, Dincolo de frontiere. Tot la Paralela 45 a apărut şi ăsta.

149

În 2003, în plină criză de seriozitate, am coordonat împreună cu Zoltan Rostas un volum de istorie orală care se numea Istorie la firul ierbii. După toatea astea, au scris despre mine destul de frumos următorii: Paul Cernat, Nicoleta Cliveţ, , Radu Cosaşu, Daniel Cristea Enache, Marius Chivu , Tudor Octavian, Dan C. Mihăilescu, Luminiţa Marcu, Iulia Popovici, Sorin Preda, Costi Rogozanu, Simona Sora şi alţii. În rest ar mai trebui să ştiţi că am 1,79 înălţime, am în cap încă vreo 3-4 cărţi şi trebuie să slăbesc vreo 10 kilograme.

Cosmin despre Sorin Ajunsesem. Cînd am coborît din autobuz orizontul era umplut de un gard ca de penitenciar. Apoi observasem şi clădirile cenuşii. Aici îl vizitasem şi pe unchi-miu cu o jumătate de an înainte de a se duce pe copcă. Deschizînd uşa salonului, am descoperit un Sorin în bermude frunzărindu-l pe Mark Twain şi aşteptînd să-nceapă tratamentul ce-avea să-i schimbe viaţa, pentru că ar fi urmat să-i cadă părul. Mi-am continuat vizita plimbîndu-ne prin curte, printre pijamalele ambulante şi sughiţurile de durere ale vizitatorilor sosiţi din provincie. Era o tristeţe de nedescris în spitalul ăla care mirosea a moarte. - Da, mă, să vezi. Toţi care-au venit la mine o dădeau pe plîns. Păi, de ce naiba mai veneau, nu ştiu. Unu’ mi-a spus zilele trecute că mai are un prieten bun care se operase acum o săptămînă. Voia să-mi întărească moralul, ca pe urmă să-mi spună că ăla a murit zilele trecute. Acum ce-ar trebui să înţeleg ? În loc să mă încurajeze… Apoi am povestit alte chestii mai mărunte, aşa cum e indicat în cazuri ca al lui. În drumul de întoarcere spre salon îmi zise: - Am început să mă cam obişnuiesc cu holurile-astea albastre, mă crezi ? Parcă sunt aici de-un an de zile. Dar înnebuneşti, nu altceva.

150

I-am zis că le ştiu foarte bine şi m-a privit uimit, apoi m-a-ntrebat de unde şi pînă unde ştiu eu cum e-n spitalul ăla. M-am văzut silit să-i povestesc moartea unchiului meu. - Bine, dar a fost acum cinci ani. Iartă-mă ! am completat. Chiar cînd am venit încoace mă gîndeam la asta, dar n-am vrut să ţi-o spun, iar el a început să rîdă. Nu m-am speriat. Am înţeles că în privinţa simţului umorului era sănătos tun. Călin despre Sorin Dacă Sorin Stoica ar trăi şaptezeci şi cinci de ani, lucrurile ar putea arăta întocmai celor pe care le voi prezenta în cele ce urmează. Voi aplica regula de trei simplă, nu înainte de a vă asmuţi atenţia asupra unui amănunt cantitativ : la vîrsta de 24 de ani, Sorin a scos deja 3 cărţi. Două romane şi o carte în calitate de coordonator al unui grup de studenţi. Aceasta este, şi nu cred că mă înşel, a patra lui carte. Deci : 24 ani ………………… 4 cărţi 75 ani ………………… X cărţi X = 75 x 4 cărţi, adică X= 12,5 cărţi, unde X = numărul cărţilor publicate de 24 Sorin pînă la vîrsta de şaptezeci şi cinci de ani. Cu alte cuvinte, Sorin va edita pînă atunci alte opt cărţi, iar cu o alta se va afla exact la jumătatea drumului. Cum lucrurile trebuie duse, într-un fel sau altul, la capătul lor, bănuiesc că Sorin va mai trăi măcar doi ani, atît cît să termine şi cea de-a treisprezecea carte. Apoi va muri, cuibărindu-se direct în dicţionare şi în manualele de literatură. Astfel, în fiecare miez de vară, va fi porcăit de către candidaţii la bacalaureat, care năduşiţi şi extenuaţi îşi vor anunţa părinţii , veşnic îngrijoraţi şi lipiţi de gardurile şcolii, atunci cînd vor ieşi de la examen: - Ne-a dat greu… Sorin Stoica !

151

Ciprian despre Sorin S.S. nu poate fi suspectat de nazism. Ar fi şi greu, avînd în vedere fiinţa lui lăbărţată, iubitoare de oralitate, atît de tolerantă cu cocalarul român.

152

Cum să retrăieşti un banc? Mai întîi bancul e bine să vi-l spun. Ca să vă fie clar despre ce vorbim. Deşi, trebuie că-l ştiţi. Bancul. Despre el e vorba. Doi beţivi. Ei sunt personajele. Unul se ridică de la masă, se-ndreaptă spre un poliţist şi-l întreabă dacă tramvaiul 21 mai trece pe-acolo. Mai trece, află. Hai, atunci să mai luăm una mică. Scena se repetă de încă 2-3 ori. Cînd, în sfîrşit, află că tramvaiul nu mai trece, beţivul îşi strigă amicul, hai, măi Mitică, hai că putem să traversăm. Tot aşa eram şi io de curînd într-o staţie şi un moş mai repezit şi aiurit vine la mine să mă-ntrebe dacă se vede ceva venind. Vreo maşină ceva. Ninge, fulgi mici, îngheţaţi care-ţi intră în ochi şi, într-adevăr, privirea nu bate prea departe. Întrebarea lui e, în afara oricărui dubiu, justificată. I-am spus omului că nu se vede nimic. Într-adevăr, nu se vedea. Sunt o fiinţă morală. Cum aş fi putut să-l mint? Nu se vede, a făcut el euforic. Şi-a trîntit nişte ochelari cu ramă de-aia neagră, groasă pe nas şi s-a repezit odată-n stradă că, într-o fracţiune de secundă, mi s-a perindat prin minte bancul pe care tocmai vi-l spusei. Un déjà-vu răscolitor ce să ne mai dăm pe după cireş. Sigur, autobuze nu treceau, dar maşini vîjîiau în prostie şi-am pesupus că într-o clipă mi-l va lua în bot pe moşulică al meu. Şi io eram autorul moral al accidentului. Io-i dădusem de înţeles că nu e nici un pericol dacă o ia aşa de-a dreptul peste bulevard ca şi cînd ar fi traversat sufrageria cu pliciul să sleiască vreo muscă impertinentă. Pînă la urmă vă daţi seama că n-a traversat. Doar s-a uitat aşa să vadă, mint sau nu? Probabil era obişnuit să fie luat peste picior, să primească o informaţie falsificată. E greu de povestit. Nu ştiu dacă aţi înţeles. Nici io n-am priceput prea limpede. Probabil, pînă la urmă, vinovată e mintea noastră care crede că toate poveştile astea sunt repetabile. Exemplul meu nu e singular. Vedem o poveste la cinematograf, după care încerăcm să ne încadrăm şi noi în acel script. Istoria se repetă, cam asta ne-ar fi teza.

153

Tot efortul nostru e să ne găsim locul într-un script preexistent şi să vedem lumea ca pe o poveste. Încercăm să ne convingem că lumea poate fi povestită, poate fi ordonată epic. Tot ce trăim noi a fost scris de altcineva mai demult şi nu ne rămîne decît să ne conformăm, să recunoaştem în semnele lumii povestea în care suntem protagonişti. Poate asta să fie explicaţia. Adică ăsta e textul destinat nouă. Mamă, ca-n filme, zicem cînd vedem ceva ce iese din cotidian. Ne bucurăm cînd ficţiunea capătă corporalitate. Ne bucurăm că ficţiunea nu există doar acolo pe hîrtie. Cărţile dau viaţă. Şi noi interpretăm absolut tot ce trăim prin intermediul poveştilor din cărţi. Sau a bancurilor ca să revenim la cazul concret.

154

Text de tot căcatul Avem două personaje. Unul dintre ei e vecinul celuilalt. Evident că şi reciproca e valabilă. Unuia dintre ei i s-a umplut haznaua. Cu căcat. Aşa zice. Stă lîngă hazna şi priveşte înăuntru. Scuipă gînditor. Din cînd în cînd. Înăuntru bulbuci maronii, verzui, hîrtie igienică macerată. Tocată. - La tine cît ţine, bă, un sul? - 3-4 zile! Căcăcioşi rău ăştia, nevastă-mea, fi-mea, soacră-mea - Ăhă, la mine ţine şi-o săptămînă ! spune celălalt de unde deducem că e un om econom. E gata să-i ofere celuilalt, pe teritoriul căruia se află, detalii despre o bună întrebuinţare a hîrtiei igienice, cîţi centimetri să rupi, de cîte ori s-o împătureşti. - Ce, bă, că fi-mea a mică se duce odată să se cace, trage odată de sul, vroooom (interjecţie cosmopolită), se duce dracului în jos. Se şterge la cur odată cu vreo cinci metri de hîrtie. - Fugi tare, mă! - Să mor aci ! I-am zis, tu, faţă de-o găină ai o circumvoluţiune-n plus! Nu te caci în mijlocu’ curţii ! Atîta ! Şi poate era mai bine dacă te căcai în mijlocu’ curţii, că nu să-nfunda canalizărili ! - Hă, hă ! Tare ! - Da, mă, şi cum îţi spuneam, cînd mă băgam în cadă, nu să mai scurgea apa, băltea acolea şa fir-ar a dreacu ! Da’ normal că cînd mi-am făcut haznaua ăla a lu’ Pîrloagă mi-a şi zis, nenică, tre’ să ţină şi ea 5-6 ani şi gata. Atîta e durata de viaţă la o hazna. Da’ io am avut noroc. De 12 ani o am. Cred că şi-a făcut apa drum printre pietre şi să scurge p-acolo. Noroc că nu s-a plîns nici un vecin pîn’ acuma că-i iese în beci căcatu’! - Siiiiigur ! Mare noroc ! Ia, bă,ce sculă ziceai că-mi arăţi ! De unde deducem logic că unul dintre cei doi se află aici pentru a vedea o sculă, o maşinărie pe care i-o va arăta celălalt. Să se dea mare.

155

Între timp mai aruncăm o privire înăuntrul haznalei. Căcat verde, un fel de mătasea broaştei cîrpit peste un fel de spuză căcănie. Bolovani înfipţi în pereţii haznalei. Pămînt maro. Bolovani maro. Lespezi. - A picat ieri o găină ! Plutea ca o lebădă, fut-o-n cur s-o fut io! Am tras-o cu minciogu’ ! - Ai, mă! În drum spre sculă, cei doi se opresc. Nu se grăbesc deloc. Poartă dialogul pe care tocmai l-aţi auzit. Acum proprietarul curţii şi al haznalei observă cum cîinele mănîncă rahat. - O fi ştiind el, mă, ce face ! Ca ăia ai lu’ Bivolaru ! Urinoterapie d-aia! - Dă-l dreacu ! Futu-ţi besericuţa mă-tii! Şi-am luat pastile de-alea Chappy şi tu faci pă mutrosu’? D-ăstea-ţi place ţie? Bine că ştiu ce să-ţi dau d-acuma ! - E bun dă politician, mă ! - Dă politician ? - Îhî ! - Da, mă, să ştii ! Fecalofagu’ dracu ! Hî, hî! Un copil vine să-l cheme acasă pe vecin. Am stabilit. Unul e vecin, altul proprietar. -Hai, tati, ai tăiat găina aia? Acum vedem că vecinul are la subraţ o găină pe care periodic o trage de cioc, o înăbuşă pînă asta cîrîie sufocată. O formă de manifestare a dragostei. A ieşit cu ea în drum. Poate trece cineva care să i-o taie. El nu taie găini. E milos. Aşadar, ieşit în stradă, l-a văzut pe vecin şi ăsta l-a chemat ca să-i arate scula în cauză. Acum e clar. Îi răspunde copilului cu un semn decis: -Venim inevitabil ! He, he, ai văzut lăutarii ăia, ardi-i-ar gazu’, cum îi arată la tembelizator ? - I-am ! Copilul insistă pe un ton plîngăcios:

156

- Hai, tati, că pute-aici-şa ! - Ce ? Îţi pute ? ‘Te-n cur dă copil crescut în eprubetă ! ‘Te-te la el dă scarandiv ! Pute, mă ? Păi a ce voiai să miroasă? Sigur că pute! Aşa e căcatu’! Acum urmează o dizertaţie a celui cu găina la subţioară: - Da’ vezi, ce chestie, că mie nu-mi pute-al meu ! Şi nici băşinile! Că, ce ne-am face ? N-am mai avea nici dreptul să ne căcăm în cazul ăsta! N-am mai putea, tu-ţi dai seama ? Da’ al altuia-ţi pute, că aşa a fost dat, că cînd te caci, ăla e un moment intim şi să te lase toţi în pace! Să nu tabere peste tine. Ăla e singuru’ moment cînd rămîi şi tu singur cu tine şi te gîndeşti la toate alea! - E bine să te caci! - Siiiigur! Nici nu se pune problema! În sfîrşit au ajuns la sculă. - Uite, mă, sculă adevărată! Ăla al lu’ Buric mi-a adus-o şi mie! Pompă puternică. Uite furtunu’ ! Uite, uite furtun ! - Da, bă, ce furtun ! - Şi mai are unu’ ! Iete-l colo ! Sulu’ ăla ! - Mai are unu’ ? - Păi, tu ce crezi ? Ăsta e dichisit tare, mă, Buric ăsta ! Chivernisit, ordonat ! Dacă voiam s-arunc căcatu’ în fundu’ grădinii, înnădeam şi împroşcam dă nu se putea ! N-aveam nici o treabă cu nimeni. - Nuuuu, n-aveai ! Că ştiii, ăla care şi-a rupt picioru’ acu’an, Pîrţan ! A aruncat căcatu’ în grădină în faţa casii. Că cică e îngrăşămînt, ceva nemaipomenit ! Dă’ el ţi-am zis, avea grădina-n faţa casii. Aici e buba, şi puţea de te trăznea, nene! Toată lumea îl blestema. Vreo două luni jumate, pînă s-a dus putoarea, îmi trăgeam respiraţia 100 de metri înainte de casa lu’ Pîrţan şi-o slobozeam 100 de metri dincolo dă ea. - Da, mă ? - Siiiiigur ! Da’ de unde are, mă, Buric furtunu’ ăsta ? - A lucrat la I.P.S.

157

- La ce ? - La I.P.S. ! - Aaaa, la I.P.S....Protecţia...ce dracu-i aia ? - I.P.S. ? - Da ! - Lasă că-ţi explic io ! Dă-i în mă-sa cu I.P.S.-ul lor ! Furtunu’ ăsta e d-ăla dat la casat. Da’ Buric, deştept, l-a folosit la pompa asta ! Ce părere ai ? - Deştept, mă ! - Deştept pîn’ la Dumnezeu ! Intervine puştiul. Îl cheamă iar acasă. Că fierbe apa să opărească mă-sa mare găina. Fierbe degeaba. Se enervează proprietarul de data asta. - Mă, ia uşuieşte-l p-ăsta mic d-aicea, că noi avem treabă ! Pune mîna şi fă altu’ ! Că ăsta e cam tolomac ! - Da, mă, o să fac, da’ deocamdată, sau e terenul nisipos, sau măgaru’ puturos ! Din două una! - Ce vorbeşti, mă ? - Pe cuvînt ! Da’ stai să-ţi spun io o treabă ! Ştii cum făceai mai bine ? - Urlă ! - Cînd ningea niţel.....s-aşternea zăpada, nu puţea nu ni’ic ! - Noooo ! Nu puteam, s-aştept ! Intra căcatul peste mine-n casă ! Tu nu ştii cum s-a-nfundat... Şi cînd se topea zăpada, să mă-njure pă mine lumea, nu ? Să topea zăpada şi căcatu’ abia aştepta să se dezgheţe! - Nu mai puţea, mă, pînă primăvara ! - Hai la furat că noaptea-i mare ! Cum să nu pută, măi papleacă ? Ce dreacu ! - Noi, cînd eram mici, aveam W.C-ul ăla-n curte. Şi cum dădea zăpada, ieşeam cu găleţile s-aruncăm căcatu pă holdă ! Nu puţea, nu nimica !

158

- Lasă, mă, atuncea era lumea mai proastă ! Şi cînd te naşti în putoarea aia nici nu-ţi mai dai seama că pute ! Acuma e lumea mai aerisită, mă ! Puţea, da’ nu mai ţii tu minte ! E lumea mai umblată acuma ! Cu găina aia ce dracu faci ? - Iete, căutam pă careva să mi-o sacrifice ! - Ă ? Io credeam că o ţii aşa după tine ! Dă c-o aranjez io !

159

Fesul negru “Boom-ul” acestui fes ar putea fi anul 1994. Cam atunci ţin minte că l-am văzut prima dată. Acum peste 80% din populaţia României îl poartă, aşa că o proză dedicată lui devine aproape obligatoriu. O datorie aproape, deşi deja facem un abuz. Nu e nici o nenorocire în sensul ăsta. Orice proză e un abuz. Orice cuvânt. Nici un scriitor nu a nemurit acest fes şi un scurt istoric al său e greu de făcut. Cu căciulile pe frunte stăm de veacuri ca un munte sunt nişte versuri care tocmai îmi vin în minte. Cum să comprimi veacuri în 3-4000 de semne? Să zicem că un strămoş ar fi căciula de astrahan, strămoş aristocratic, de familie bună, căciulă care acoperea doar o mică parte absolut nesemnificativă a creştetului. Sau căciula din blană de iepure pe care nu am înţeles-o niciodată. Complet nefuncţională. Cu clapetele lăsate rişti să te sufoci, cu ele înnodate în creştet îţi îngheaţă urechile. Căciula de blană sau pălăria înseamnă mai mult ornament, beteală, fandoseală. Fesul, cagula neagră în schimb are o funcţie utilitară şi atât. Obiectele îşi pierd haloul de semnificaţii. Se rezumă la o funcţie strict utilitară cum spuneam. Adică. De la stilul brâncovenesc la construcţiile de oţel şi sticlă. De la cercevele modelate cu arabescuri, dantelării la termopane. De la cana de porţelan la paharul de plastic. Plus pixul de 2500 de lei. Imperialismul pixului. Şi totuşi fesul e unul dintre puţinele puncte de stabilitate ale lumii noastre. Semn de recunoaştere al membrilor unui trib. Io când văd unul cu un fes ca al meu simt c-aş putea sta de vorbă cu el la nesfârşit. De parcă am purta aceeaşi uniformă. Sau poate fesul negru înseamnă uniformizare. Aşa că să nu se mai plângă Mircea Cărtărescu că, în anii ’50, tribunele erau înţesate de inşi clonaţi cu pantaloni de stofă gri şi cămaşă albă. Fiindcă e negru poate fi şi o extensie a părului. Perucă. Poate. Rămâne de discutat. Întrebarea e de unde succesul. Preţul nu ar fi indecent de mic. 50.000.

160

Turbanul, şapca, bereta, basca, gavroche-ul. Cam astea ne-au acoperit nouă capul de-a lungul vremii. Tichia, potcapul, etc. Fesul negru nu are complexe. Astrahanul e purtat cumva cu asumată autocompătimire. Mâna destinului. Utilizatorul ştie că nu e bun de nimic, dar îl poartă pentru că aşa se cade. Fesul nu mai e apanaj al unei categorii umane. Şi babele îl poartă pe sub basma. Pe sub batic. Le apără de ger. Sau în tren îl poartă. Le fereşte de curent. Se poartă la costum, la blugi, la trening. La orice. Muncitori şi academicieni îl acceptă. Cultura noastră e comprimată în acest fes. Canoea trobriandeză e prima trimitere bibliografică ce-mi vine în minte. “ Realitatea etnografică a canoei îi rămâne foarte străină aceluia care o studiază în afara cadrului său natural. O barcă trăieşte viaţa marinarilor săi, iar pentru un marinar, barca lui e mai mult decât o simplă bucată de lemn prelucrat. Pentru indigen, orice ambarcaţiune e aureolată de o legendă care ia naştere din tradiţii şi din aventuri personale. E un obiect de cult şi de admirat, un lucru viu care are propria individualitate.” zice Malinovski în “Argonauţii Pacificului Occidental”. Fesul - o casă portabilă. Miniaturizată. Un acoperiş intrat la apă. Umbrela e tot un fes dacă luăm fesul ca unitate de măsură a lumii în care trăim. De fapt, în cultura noastră e puţin ruşinos să porţi fes. Chestie copilărească. Bărbaţii adevăraţi au capul descoperit. N-au nimic de ascuns. Aşa abordează ei lumea. Fesul ca emblemă a epocii postsocialiste. Şi epoca lui de glorie încă n-a trecut. Hamleţii, perucile, costumul nemţesc au mai avut rolul ăsta. “Ceru-i ca oglinda” spun nişte versuri ale lui Şt. O. Iosif. Ei, şi dacă ar fi aşa, propunea odată Ion Mureşan, ar trebui să presupunem ce am vedea în acea oglindă. Fără acest efort de imaginaţie, ele n-ar avea nici un şpil. Şi înseamnă că acolo am vedea mişunând o mare de scăfârlii negre. Asta s-ar reflecta. Să nu te plouă-n gât se mai găseşte justificare pentru capul cuiva. De-aia ai şi căciula. Cum ar veni, orice acoperământ al capului nu e doar izmeneală, pură fandoseală. Cum ziceam. Ci şi deghizeu.

161

Până la urmă, cu fesul lucrurile stau aşa. Suntem obsedaţi de faptul că totul trebuie să aibă o explicaţie. Trăim ştiinţific. Poate prea. Proliferează cărţile de genul “ Cum să reuşeşti în viaţă / scapi de calviţie, celulită.” Aşa că am ajuns să credem că pentru orice vedem în jur trebuie să existe un text explicativ. Viaţa noastră are parte de prea mult text. Texte mutual contradictorii. Fesul s-ar putea să nu însemne nimic. Doar să existe pur şi simplu.

162

Tânăr şi neliniştit (a povestit bunica mea la vârsta de 88 de ani) Se numeşte aşa că toţi suferă de câte un necaz. Ori el se uită după alta, ori ea după altu’. În felul ăsta e “Tânăr şi neliniştit”. El, Victor, el e principalu’ a fost însurat cu una şi au un băiat şi-o fată ei amândoi. Da’ el s-a dăspărţit că s-a uitat după alta. Da’ s-a măritat şi ea cu altu’ şi pormă s-a despărţit şi de ăsta. E călăreală mare acolo. Pe fi-su’ lu’ Victor şi Nicky îl cheamă Nick. Şi pe fată-Victoria. Da, ca pă părinţi, iete, vezi, io nu m-am gândit la asta! Au numele părinţilor, cam aşa e! Io nu miam dat seama! Victor şi Nicky erau pricopsiţi şi copiii erau cam răsfăţaţi. Fata s-a măritat mai de mică, a stat ce-a stat şi l-a lăsat. Era mai tânără, n-avea minte bacseamă, da’ să facă prostii avea. L-a lăsat p-ăla şi-a luat altu’, băiat bun. Era scriitor, cu asta se ocupa, stătea toată ziua cu nasu-n carte şi ea vrea şi ea distrată, menajată. A stat mult timp plecată. A stat şi el ce-a stat, dar s-a luat una dă el. Cu câte a stat şi Victor şi Nicky! Da’ vorbea cu ele. Cu toate era bine. Acu’ vezi tu că nu l-am văzut de la-nceput. Acu’ Victor a mai luat după Nicky una. S-a despărţit şi de ea. A luat una oarbă, a făcut cu ea un copil. Copilul e bine. Victor jr. Se mai întâlneşte dă pe la toate, bacseamă are grijă de copil. D-aia mi-e drag că mai văz că e şi proşti pă lumea asta. Victor e afacerist. Ştiu io ce face toată ziua! Spune, zice de nişte afaceri! Are bani d-aia-l ia şi muierili. Acu l-a luat alta mult mai tânără decât el. Aia cu care are copii i-a zis ăsteia, să nu crezi că stă mult cu tine, când i se urăşte, gata, pleacă. Asta era logodită cu Jack..... Am hârtie cu ce se-ntâmplă. Mi-a dat-o fi-mea.. Nu e bine să aflu, dar dacă scrie acolo, ce să fac? Aştept s-o împuşte pe nevasta lu’ Nick, aşa am citit în ziar c-o să sentâmple!

163

Mai e şi nişte negri. O neagră e doctoriţă, s-a despărţit de bărba-su’ că umblă cu alta, n-a fost cinstit. Fetica asta bacseamă era bolnavă şi nu era conştientă când a venit ăla peste ea şi ea a zis că e bărba-su’ şi s-a culcat cu el. Mai e unu’ care a făcut puşcărie şi i-a luat gradu’ lui de avocat şi aia, Filip îl joacă cum vrea ea. Acu’ s-a dus la ea cu nişte de-astea de leagă hoţii, cu cătuşe, aşa! Că a falşificat sângele să zică de unu’ că e copilul lu’ Danny. Nu-nţelegi tu, doar la TV, io ştiu rostul, dar aşa e prea încurcătură mare. Avea o prietenă cu aia a făcut învârteala cum că să zică că e cu Dannny băiatu’. Ea e avocată. El e d-ăsta s-adune interviuri. S-a dus amândoi la New York şi nebuna aia de Filip s-a dus acolo şi i-a cerut 50.000 de dolari că nu mai avea bani cu ce trăi. Ăştia cu ce să se ocupe? Cu filmu’! Naiba ştie ce face ăia toată ziua că de 2-3 luni doar vorbele alea le zice. Aia face! Alea două nu ştiu dacă mai avea servici, nebuna aia de Filip la fel. Mă uit că să-mbracă şi mai frumos, da’ nu e ca la “Inimă sălbatică”, alea e dichisite tare, astea sunt cu haine mai populare, da’ dincolo e boierie mare. Ce spui? E film de-acu’ o sută de ani? A, adică e cu traiu’ de-atunci!

164

Uma Thurman Sincer să fiu, dragă Uma, uite că nu-mi mai amintesc exact când te-am văzut întâiaşi dată. Dar ce mai contează. Cert e că n-a fost dragoste la prima vedere. Toţi ziceau despre tine, cine, mă, slăbătura, scândur-aia? Nu te uiţi că din profil nici n-o vezi? Şi, cred că la început mă luam după ei. Da, Uma, recunosc acum că te priveam fără să te văd. Ei sunt nişte fraieri cinici. Ei nu cred în dragoste, Uma. Ei spun că dragostea au inventat-o evreii ca să nu plătească. Mă rog. Ziceau că Pamela Anderson...... aia femeie! C-are nişte ţâţoance să alăptezi un oraş întreg plus zonele limitrofe. Când plouă se poate adăposti sub ele toată grupa mică a unei grădiniţe şi-ar mai rămâne ceva loc şi pentru educatoare. Dar, nu, Uma, eu am încercat să menţin o oarecare discreţie în dragostea noastră. Nu am vorbit aşa în stânga şi-n dreapta. Asta ar fi stricat totul. A fost o dragoste mai ciudată, discretă. Tu ai fost amanta mea platonică. Tu, Uma, aveai ceva imponderabil. Parcă levitai. N-aveai greutate. Uneori, nici liftul nu se îndura să plece cu tine. Aş fi vrut să mergem amândoi în Norvegia la rudele tale de acolo. Am aflat că de la ei te-ai ales cu numele ăsta. Are ceva înspăimântător numele. Sună aşa, parcă a “bau”. Tu ai fi fost potrivită în Norvegia pe post de prinţesă nefericită şi alte chestii din astea. Să stai în vreun castel de pe buza unui lac. Te-am văzut în “Henry şi June” ţin minte şi n-am înţeles ce-oi fi găsit la Henry Miller. Sigur că el e un mare scriitor. Probabil oricare alta ar fi fost curioasă să vadă ce are Henry în cap. Aveai nişte apucături mai ciudate în filmul ăla. Dar ţie ţi-aş ierta orice. Şi în “Pulp fiction” te comportai destul de bizar. Doamne, ce emoţii am avut când ţi-a înfipt Travolta seringa aia cu adrenalină în inimă. Da, ar cam trebui să mai laşi prafurile. E o tâmpenie să te droghezi. Cică, de ce să nu încerci şi senzaţia asta, de ce să nu experimentezi? Păi, şi să te dai cu capul de pereţi e o senzaţie, dar n-am auzit pe nimeni să se dea-n vânt după aşa ceva.

165

Ţi-am spus deja că ţi-aş fi trecut orice cu vederea. La limită, aş fi acceptat şi să mă înşeli. Ştii şi tu că mai bine împarţi un tort cu alţii decât să mănânci un rahat de unul singur. Aş fi fost chiar egoist să te ţin numai pentru mine, Uma. Te-aş fi lăsat să mă înşeli din generozitate. Sau vanitate. Pe lângă tine toate sunt nişte ştifturi obosite. Uma. Scriu cuvântul ăsta şi parcă văd 40 de căţeluşi euforici care se dau de-a rostogolul prin praf. Unii îşi fac idoli din prezentatoare TV cu maniere de chelneriţe. De-alea cu o umilinţă prefăcută, maimuţărită. Parcă sunt dezinfectate, frecate cu dero. Nesărate, cam cum erau dezinfectaţi copiii care-l pupau pe Împuşcatu. Tu mi-ai plăcut, Uma, aşa fără pretenţii. Mă bucurai. Mă energizai. Tu erai altfel. Diferită erai. Răutăcioşii spuneau despre tine că ai buze subţiri. Că asta ar însemna că eşti a dracului, cu capsa pusă tot timpul. Da’ ăştia sunt în limbă după fâţe de-alea fără nimic în cap. Puştii naivi se îndrăgostesc de curva clasei. Tu parcă ai aşa un aer intelectualizat, Uma. Se vede că n-ai citit doar “Mersul trenurilor”.Dar, asta e, acum trebuie să ne despărţim. Tocmai am citit într-un ziar că eşti măritată cu Ethan Hawke.

166

Frunza În copilărie am trăit frumos. Ne strângeam toţi pe marginea şanţului şi stăteam de vorbă. Deşi comunicam mai mult cu trupul decât cu ajutorul cuvintelor, aşa merită spus. Că stăteam de vorbă. Făceam concurs de flegme. Verzi, spuzite. Cine scuipă mai frumos. C-o horcăială extrasă din gât. Le sleiam după care le admiram. Cănd aveam veo măsea infectată, cariată, vreun abces care sângera, flegma avea o nuanţă roşiatică, un sfârâiac de sânge vânăt. Vineţiu. Era o flegmă frumoasă. Când eram răcit, dădeam nişte flegme tari, superbe. Ghemuri scălciate, ca de plastilină. Flecmă îi spuneam de fapt. Din când în când, câte unul îşi scotea afară puţa lui mică şi se pişa pe vreun gard. Dacă gardul era de beton, jetul desena acolo diverse motive, arabescuri. Era o formă de artă. Şi, din când în când, treceau oameni pe drum şi nimeni nu se mira. Nu se revolta. Totul era în ordinea firească a lucrurilor. Era pentru că altfel nici n-ar fi putut să fie. Şi dacă era soare, stropitura aceea de pe gard imediat se usca. Dacă plouase înainte, jetul n-avea nici o contribuţie la udătura preexistentă. Nici nu se vedea. Nici nu exista. Mască. Pişat roşiatic, galben. Şi totul era aşa de frumos şi pur, mai ales că nici nu ştiam că Bogza deja spusese asta. Cum am scris-o, am zis că io am inventat-o. Nu-i aşa. Ţeavă avea o unghie încarnată. Crescuse în jur o carne galbenă urâtă ca la floricele, pop-corn cum ar veni, flori de mizilic. Aşa era unghia, ca atunci când înfloreşte pop-cornul. Dar mirosea interesant. A baltă. A grajd. Ne dădeam cu

167

presupusul a ce mirosea. Ţeavă nu mai putea să meargă, nu mai juca fotbal. Orice încălţa îl rodea. Trebuia să stea cu unghia încarnată la vedere, expusă. Aşa trebuia. Altfel nu i s-ar mai fi vindecat. Dar, de fapt, cuvântul “vindecat” el nu-l înţelegea. Asta ar fi însemnat că era bolnav. Nu era. Nu voia să accepte. Unghia era o manifestare cât se poate de naturală a corpului său. Că-l stânjenea sau nu, asta trebuie luat ca atare, înghiţit. N-avea de ales. Era vârsta cînd îţi creşteau flocii, apăreau tuleile, se schimba vocea. Şi el punea toate schimbările astea din organism pe acelaşi plan. Ţeavă nu necesita reparaţii. Se petreceau nişte schimbări în corpul lui şi el nu putea decât să asiste la ele, să se mire. Să le contemple. Chestie din familie. Bunică-su’ se trezise odată cu o egzemă pe un picior. Mare, urâtă. Îl zdrelea, îl chinuia, dar el n-o băga în seamă. După aia a frecat-o cu peria de sârmă, a dat-o cu nişte vaselină furată de la fabrică. Chiar s-a pişat pe ea. Bineînţeles că egzema s-a întins şi mai tare, a cucerit noi teritorii. Pe atunci nu exista băşină pur şi simplu. Ştiam să deosebim nuanţe, tipuri de băşini. În funcţie de ce-ai mâncat. Când furam vişine şi le mâncam, ieşeau nişte băşini stătute, acre. După ouă, nişte băşini acre. Pe burta goală, băşini iuţi, violente. Aşa duhneau. Nu “duhneau”. Erau alte cuvinte. “Duhneau” e un cuvânt care insinuează că am lua o poziţie critică faţă de băşină. Şi nu luam. Era ceva firesc. Să strănuţi. Cam tot aşa ceva. După aia, ne scoteam pula afară să o studiem. Nicu se operase în copilărie. Şi-o avea belită, zdrelită, o vânătă. Intrase cu coaiele-n gard, aşa se zicea şi ai lui au trebuit să-l opereze. A lui Bică era subţire, lungă, ca un pai. Ca să respectăm adevărul istoric, comparaţiile erau: guvid, caras.....De ce domeniul piscicol era în acelaşi registru semantic e greu de spus. Şi satul meu nici măcar n-avea ieşire la mare. Sau râmă se mai spunea pentru una subdezvoltată.

168

Şi strigam tot felul de porcării. Nu aveam secrete. Stăteau babele să ne asculte. Dezbăteam tot felul de chestii. Pentru a afla ce e cu fututul, faci un fel de colaj, un puzzle, cu ce afli de ici-colo. Pui cap la cap informaţii. Nimeni nu ştie la vârsta aia totul complet. Întregul proces. Fiecare e depozitarul unui aspect în ce priveşte fututul. Chestie care ţine de tradiţia difuză. Şi puse cap la cap, abia astea toate dau o imagine coerentă. Când imaginea coerentă devine şi corectă ai o foarte mare dezamăgire. Adică, asta e tot? Înveţi să apreciezi ţîţele. Când “mameleşti” afli că mamelitul ăsta trebuie să producă plăcere. Nici urmă de tandreţe. Le freci ţîţele la înghesuială când prinzi un moment. După care, neapărat te lauzi. I-ai pus mâna pe ţîţe. Poţi să spui că ai mamelit-o. Dar nu ştii de ce ai făcut-o. După aia, ţîţele devin sexy. “Devin”. Înveţi să le apreciezi. La doi-trei ani te îndrăgosteşti prima dată. Tot spirit de turmă. Vezi cum ceilalţi fac curte cuiva. Şi te conformezi şi faci şi tu. Io n-am fost aşa dezinvolt. Gogu zicea că, dacă nu pupi o fată acuma, n-o să pupi nici mai târziu. El o pupa pe Raluca. Tot violent. Erotismul şi violenţa au trunchi comun. Asta trebuie să demonstrez. O să vedeţi cum. “Futu-te-n gură” spui ca şi cum ai vrea să-l distrugi. Ameninţare, nu tandreţe. Ameninţare cu tandreţea. Vă fut pe toţi! Ca răzbunare. Fut şi la revedere. Adică, cotropesc teritoriul, violez toate femeile, apoi mă îndrept către un alt spaţiu. Ca vaca, oaia care avansează pe islaz cu locul de păşunat.

* * * Jucam “frunza”. Asta trebuie să vă povestesc neapărat. Nu mai ţin minte cum se desenează pe asfalt. E destul de complicat. Aşa că trebuie apelat la un specialist care nu a uitat tradiţia. Un copil. Sunt două case, două terenuri adverse care comunică prin tot felul de culoare şi trasee. Şi scopul jocului e să pui piciorul pe frunza din teritoriul inamic. Să fugi, să

169

ajungi acolo şi să strigi “frunza”. Neapărat să strigi “Frunza!”. Dacă nu ai strigat nu ai făcut nimic. Ca la pititea. Să scuipi. Eu aşa făceam. Scuipam la propriu. E un traseu pe care trebuie să-l urmezi, n-ai voie să ieşi în decor. O iei pe cărări diferite, încerci să evadezi, să pleci. Să strigi frunza, să marchezi. Iar pentru a-l împiedica pe oponent să pătrundă pe teritoriul lor, jucătorii pot recurge la aproape orice mijloace. Îmbrâncire, rupere, tragere de tricou. Mai puţin şuturi, pumni. Asta nu. Există o limită. Putea juca oricine, de la 0 la 14 ani. Având în vedere că la sate se mânăncă prost, se acceptă şi cei care au depăşit limita de vârstă, dar au un fizic mai rahitic. Nu există discriminări sexuale. Joacă şi fetele şi băieţii. De asta spun că există o funcţie libidinală a jocului. Îmbrâncirile, împunsăturile capătă o nuanţă tandră. Dragoste violentă. La înghesuială se petrec pipăieli, bulăneli. “I-am pus mâna pe ţâţe lu’ Carmen! I-au crescut să fiu al dracu! Ce bună s-a făcut!” De asta, de obicei îndrăgostiţii caută să se plaseze în echipe diferite pentru a avea ocazia să se pipăie. Au nevoie de un pretext. Zgârieturile sunt şi ele tot o formă a tandreţii. Totuşi, excesul de zel cu care uneori un jucător îşi împinge “gagica”( iubita virtuală se cheamă întotdeauna gagică) face ca multe relaţii să se rupă. “Gigi plus Raluca” scriam pe garduri şi nu ştiam că asta e o profeţie autoîmplinită. Sexualitatea infantilă. Ar trebui discutat despre ea. Poate ei doi nici nu se cunosc. Totuşi, odată textul scris, ceilalţi trebuie să i se conformeze. Şi Raluca va ajunge inevitabil gagica lui Gigi. Orice om caută un text în care să se încadreze. Adesea pentru că perechile se urmăresc cu ostentaţie se petrec disturbări în ale organizării jocului. Jocul nu prea contează de fapt. Pretext erotic.

170

Peste tot există o divă. Ţinută mai mult de frumuseţe. Ornament, beteală. Mai ia câte o palmă pe cur. E curtată astfel. I se ridică tricoul să se bucure toţi de privelişte. Mai puţin picii. Ei nu ştiu că ţîţele sunt frumoase. Jocul are cum spuneam o conotaţie sexuală. Şi asta nu trebuie uitată. Când fugi, scapi, te eliberezi şi strigi “Frunza” parcă ai fi futut. “Ţară, ţară, vrem ostaşi” e un joc asemănător. Tot violent. Maximum de eficacitate era când rupeai mâinile adversarului. Şi aici ai ocazia să te răzbuni pe unul antipatic , pe un rival în dragoste. Să dai cu el de pământ e permis. Chiar recomandabil. Nu-s de vină animozităţile. Astea-s regulile jocului.

* *

Stăteam pe şanţ, fluidele, gazele nu ne deranjau, făceau parte din peisaj. Peisaj olfactiv. Asta era. Unghii, coate, genunchi în care noroiul era o prezenţă firească. Nu constituia un disconfort. Transpiraţia era o mireasmă interesantă. Printre altele. Peisajul era atunci mult mai interesant, mai colorat. Nu exista mizerie. Doar un alt mod de a aşeza lucrurile, de a convieţui cu ele. “Puţi” îi ziceam unuia dacă venea parfumat, şpreiat sau măcar spălat corespunzător. Miros exotic, necunoscut, ameninţător. Ăla se ferea de corpul lui. Şi-l ascundea. Ziduri, asta construia, între noi şi el. Nu mai participa la lumea noastră. Nu-şi mai punea în comun mirosul. Venea cu un miros artificial, al altcuiva. Asta era deranjant, că nu era mirosul lui. Că făcea pe interesantul. Disimula, se desolidariza prin miros. Ne înfofolim, înţolim, ne acoperim până când nu mai percepem lumea. Devenim de neatins.

171

Să dai mâna cu cineva e un gest trist. Mimezi contactul. Rudiment al acelei comunicări totale despre care tocmai vorbirăm. Dai mâna, va să zică exist, sunt aici. Ca un orb care te pipăie să vadă, eşti sau nu. Ai barbă, burtă, prezinţi încredere. Şi eram extraordinar de cruzi pe atunci. Vaică mi-a dat cu un măr în ochi. Un măr domnesc sau creţesc. Ce ştiu sigur e că era galben. Am avut timp să-l văd o fracţiune cât am întors o privire peste umăr. Ne băteam cu mere, pietre cu tot ce găseam. Zăpadă, bulgări de gheaţă. Găbişală i-a spart căpăul lui Ichimosu. A luat un cataroi de jos şi a aruncat pur şi simplu. După spaima asta, am avut unele reţineri. Ne-a pus pe gânduri.

De fapt, textul asta ar trebui să fie. O carte cu mai multe intrări, mai multe începuturi. O căutare a primei mele amintiri. Despre asta e vorba. Ceva care să explice. Care să fie răspunzător pentru. Scriu ca şi cum aş picta. Încerc să acopăr un spaţiu cu cuvinte. Prima mea fugă de acasă ar mai trebui povestită. Am tot povestit-o unuia şi altuia, dar am evitat să scriu despre ea foarte mult timp pentru că nu ştiam de unde s-o apuc. Nu credeam că exprimă ceva. Exprimă. Mă supărasem pe ai mei. O supărare din aceea, totală, definitivă. Fără şansă de recurs. Aveam 4 ani. Sau nu aveam vârsta asta poetică. Am scris de foarte multe ori în felul acesta, am manierizat. Acum de fapt, doar povestesc povestirea. Şi nimic mai mult. În fond e şi asta o soluţie. Să-ţi faci o manieră din a-ţi povesti prima amintire. Să inventezi mereu alta. Precum un escroc sentimental care vrea să prelungească plăcerea

172

aceea la infinit. Să abuzeze de cititor. Să-l amăgească, să-l ducă cu zăhărelul. Să povesteşti până când nu mai recunoşti nimic din realitate. De fapt, exact de asta povesteşti. Ca să alterezi, ca să-ţi ştergi urmele. Mă supărasem pe ai mei deci şi am ieşit în stradă plângând, fără să ştiu care va fi următoarea haltă. Încotro fără să ştiu. Habar n-aveam. În asfaltul poros, pe limba aia maronie eram complet rătăcit. Dus cu pluta, lovit cu leuca. După gust. Era doar o formă de şantaj fuga asta aveam să-mi dau seama. Şi cu sinuciderea e la fel. Sinucigaş sincer nu există. Sinucigându-te te gândeşti întotdeauna la consecinţe. Să le arăţi lor cum le-ar fi viaţa fără tine. Că e bine că exişti. Că te au. O tipă îmi spunea că s-a gândit că dacă-şi taie venele o să se vadă urât. Inestetic. Despre asta voiam să vorbesc. Şi s-a tăiat la subţioară. Ca individul găsit spânzurat de mijloc. Ce faci, mă? Păi am încercat şi de gât, dar mă sufocam! Erau pomii înfloriţi atunci. O dimineaţă de primăvară, garduri verzi, aşa se vedeau atunci, ţambre, araci, ce-or fi fost. Câţiva oameni care se hlizeau la mine. Nu se duceau să-şi vadă de-ale lor. Vedeţi, povestesc ca şi cum toate astea ar avea rost. Pot să spun liniştit, ale lor. Care ale lor? Problema e dacă atunci toate astea aveau un rost. Şi nu pentru mine. Aşa, în general, dacă aveau. Sau mă iluzionez. Pentru că atunci de unde revolta mea de atunci? Sau era doar un răsfăţ. Ale lor. E ceva dat. Şi te supui cu plăcere pentru că aşa ar trebui să fie. Te confunzi cu un rol care ţi-a fost dat. Ţi s-a găsit şi ţie o întrebuinţare. Ţi-a fost acordată de un generos. A anticipat o cerere a ta. Am copilărit într-o răspântie. Casa copilăriei mele se afla într-o răspântie. De la casa mea o puteai apuca pe trei căi dacă voiai să ajungi undeva. Dacă voiai să fugi, trei variante erau. Eu am luat-o la dreapta. Până la Nae Mitriţă cunoşteam zona destul de

173

bine. Mergeam cu bunică-mea să doarmă la străbunicul meu. Să aibă grijă de el. Îi spunea “tăticu”. Şi ea deja avea 70 de ani împliniţi. Sigur că asta mi se părea puţin ciudat. Altfel cum? “Tăticu” părea putred. Carne galbenă. Fierea invadase toate ţesuturile. Poşta era acolo. Acum s-a mutat. Şi poşta o cunoşteam. Aveam puncte de reper. Dar când am ajuns la Nae Mitiriţă, mi-am dat seama că tot ceea ce urma era absolut nou, o lume care nu-mi mai spunea nimic. Case mari acoperite cu tablă ruginită de soare. Şi în casele acelea trebuie că stăteau oameni. Şi nu-mi putea garanta nimeni că oamenii aceia nu doreau să-mi facă vreun rău. Erau alţi copii acolo, alte ţaţe care trebuiau abordate cu totul altfel. Diferit. Întotdeauna am căutat ceva care să-mi amintească de casa mea. Ei bine, dincolo de casa lui Nae Mitiriţă nu mai găseam nimic familiar. Şi m-am întos spre ceva cunoscut. Spre casă. Unde mă aşteptau ai mei. Liniştiţi, calmi. Zâmbeau ca şi cum ar fi ştiut dintotdeauna că am să mă întorc. Nici nu-şi făcuseră probleme. Şi atunci eram atât de înciudat, atât de trădat de mine însumi că nu le-aş fi putut da lor satisfacţie. Nu puteam să accept că au avut dreptate. C-am să mă întorc. Şi-am început să plâng iar, aşa, forţat acum. Probabil îmi era destul de greu să produc atunci lacrimi. Era un efort să plâng. Am ajuns aproape de ai mei şi am virat brusc dreapta tocmai când ei erau gata să mă îmbrăţişeze, vezi, mă, că tot aici vii până la urmă? Şi consideram compasiunea asta umilitoare. Mai bine m-ar fi bătut, pentru că atunci ar fi acceptat că le-am pus autoritatea în pericol. Aşa, erau indecent de călare pe situaţie. Am luat-o deci pe calea de mijloc. Am fugit pe acolo. Nu ştiu cum, la ora aia, nu trecea pe drum nici o maşină care să-mi pună în pericol integritatea corporală. Care să mă ameninţe. Pur şi simplu nu trecea. Lada lui Ţei sau Dacia lui Găluşcă cumpărată cu

174

banii pe care-i adusese tac-su’ după ce lucrase în Algeria. Sau vreo căruţă. Absolut nimic. Totul era pregătit pentru ca io să mă desfăşor.

Io. E o probă să pronunţi “eu”. Prin “io” evit tocmai acest “eu”. Fug de el. Nu pot să mi-l asum. Nu încă. Atunci când înveţi să te semnezi capeţi prima dovadă a faptului că exişti. Capeţi o identitate scripturală. Semnătura trebuie să fie neapărat subliniată. Ca o dovadă a faptului că exişti. Că eşti o persoană importantă. Ăla eşti tu. Mâzgăleala aia te reprezintă. Funcţie de locotenenţă a semnăturii. Participi cu ea în lume. Înfruntare prin semnături. A mea e mai mişto. Un act birocratic convertit în ceva artistic. În ciorapi să ne mirosim, sau în semnături să ne bătem? Trebuie să-ţi fabrici o semnătură. Eşti obligat. Acum să mai facem un ocol. De ce scrie scriitorul? De unde nevoia asta a lui de a aşterne câteodată pur şi simplu nişte cuvinte pe hârtie? Chiar atunci când nu are nimic de spus. Nevoia de a-şi vedea cuvintele. A se vedea pe sine, a vedea ce-i trece prin cap. A vedea ceva familiar. O formă de a te supraveghea.

Şi nici pe calea de mijloc nu cunoşteam nimic. Plecasem decis să nu mai fac calea întoarsă. Şi uite că totuşi a trebuit să revin la ai mei. Care deja erau în replică atunci când m-am apropiat. Mi-au arătat ultima variantă, ultima cale de evadare. Calea din stânga casei mele. Spre Gurgu încolo.

175

-Vezi, bă, că pe aici n-ai luat-o! Şi, după asta, s-au dus la ale lor.

176

Ceva frumos Când ni l-au adus în cameră pe tipul acela, noi abia ne întorseserăm de la pansat. Ne aşezaserăm iar pe paturile noastre tari şi eu unul mă pregăteam să îndur confesiunile colegului de cameră, tovarăşu’ gradu’, un individ extrem de plictisitor şi nu ăsta era neapărat necazul, cât faptul că nu-şi dădea seama că ceea ce spunea el erau cuvinte de clătit gura, iar nu niscai revelaţii esenţiale. Doar platitudini scârboase. Gândeli. Pe tip îl adusese doamna Aduţa, asistenta şefă. Cu aerul ei de actriţă de mâna a şaptea, de vampă de gang, parcă se mişca permanent pe o scenă, convinsă că are un farmec dement. Nimeni nu-i rezistă. I-a spus să se dezbrace, să-şi tragă pijamaua pe el şi “Colega mea Nicoleta vă va da mai multe detalii” a mai adăugat doamna Aduţa ca o prezentatoare de show TV care-şi introduce asistentele. Apoi a dispărut mişcând graţios. Unduios putem spune. Şi s-a tras cortina. O autoritate specială, de matroană avea doamna Aduţa. Îl domină şi pe profesor cum îi zic ăştia doctorului, un bătrânel căruia îi cam tremură mâna, o fi savant, ce vrea el, dar cred că acasă, când nu-l vede nimeni, se uită la filme proaste şi la desene animate. O faţă de sclăpărici. Iar rezidentul, ce aş putea spune despre el? Există doctori cu nume interesante ca Şaptefraţi nume care trimit la o genealogie, sau Pesamosca, Setlacec, cu o rezonanţă aparte. Sau pur şi simplu, cu nume normale. Popeşti, Ioneşti. Când te cheamă Titirez, cum avea ăsta ghinionul, n-ai absolut nici o şansă să ajungi doctor mare. Tipul pe care ni-l aduseseră în cameră era solid, bine făcut, mai târziu am aflat că fusese luptător pe la Rapid, jucase şi fotbal, apoi în galeria Giuleştiului îl cunoscuse pe Tudorică trompetistu’. A repetat de câteva ori că l-a cunoscut ca şi cum vecinătatea asta l-ar legitima. A înşirat toate astea ca pe un CV oral. Un CV de spus. Apoi şi-a îmbrăcat pijamaua. Cică-l externează imediat. Intervenţia nu e aşa complicată . Avea la un ochi ceva ca o gâlmă lunguiaţă, ca un ou de vrabie lipit de pleoapă. Gâlma aia trebuiau să i-o extirpe ăştia şi după aia putea să plece. Să-şi vadă de ale lui.

177

Eram în spital de vreo 10 zile şi nu vorbeam cu prea multă lume. În zilele în care nu mă vizita nimeni chiar nu schimbam o vorbă cu nimeni. Doar aceleaşi dialoguri convenţionale la pansat când o întrebam pe doamna Aduţa dacă e bine, dacă merge bine. Şi ea îmi răspundea întotdeauna că trebuie doar să mai am un pic de răbdărică. Aşa spunea. La oncologie aici gemea de femei care aveau deja gaşca lor, una dintre ele venise încă din februarie. Putem admite că avea vechime. Umbla întotdeauna în capot cum probabil se întâmpla şi în bucătăria ei de acasă, printre fierturi şi oale sub presiune. De fapt, doar eu şi tovarăşu’ gradu eram masculi. La etaj aici. Şi mai nou şi tipul ăsta care se lăuda că-l cunoscuse pe Tudorică trompetistu’. Şi îl alergase pe Caciureac de la Rapid pe calea ferată. După ce retrogradase echipa în B. Da, domnule, pe Caciureac. Pe cuvânt. Nu vorbeam cu prea mulţi pentru că una-două riscai să auzi tot felul de chestii cumplite. De dimineaţă o femeie îmi povestise cum îşi urinase ficaţii. Şi cum ficaţii aceia puţeau a hoit. Aşa că era mai bine să te menajezi. Să te cruţi. Să nu ştii. În afară de asta mă enervau la culme toţi bolnavii ăştia. Pe cuvântul meu, nu se fac bine decât oamenii care chiar doresc să se vindece. Aici, marea majoritate păreau să se fi împăcat cu statutul de bolnav. Legitimarea existenţei lor o făcea doar boala. Le dădea nişte repere, un anumit ritm. Boala era o scuză. Majoritatea cred că erau oameni care n-aveau la ce să se întoarcă. Aşa, spitalul le oferea o identitate. Se puteau văita. E foarte important să poţi să te vaiţi, să ai pe cineva care să-ţi sufle în cur. De fapt îmi era foarte greu să scriu, îmi propusesem să ţin un jurnal, unii chiar îmi recomandaseră păreau că mă invidiază pentru şansa asta de a bântui spitalul, de a face aici un teren. Să scrii în sala de mese, e o senzaţie. Îmi era greu să notez şi îmi e şi acum să scriu pentru că încercasem să mă detaşez, să orbesc să nu văd spre exemplu la reanimare femeia aceea cu sânul tăiat, cusut ca un sac de cartofi, nici peştera de pizdă a celeilalte. Sau cetăţeanul acela, pentru că altfel nu pot să-i spun care urla în patul de lângă mine, îi ameninţa pe doctori, m-aţi omorât nenorociţilor. Înainte de operaţie îmi povestise că pentru el să-i spargă faţa nevastei era un drept absolut firesc, aproape

178

constituţional. Avea concepţii de viaţă extrem de clare, aşa că nu putea admite nici ca doctorii să scormonească acum în el. El era proprietar asupra corpului său şi nimeni altcineva. Să te gândeşti la ceva frumos. Ăsta e remediul. Aşa mă sfătuiseră şi la anestezie. Când mi-au înfipt acul ăla în curul meu, mi-au zis să mă gândesc la ceva frumos. Mi-era absolut imposibil. Singurele gânduri care-mi treceau prin minte la ora aia erau că anestezicele pe care ei le băgau în mine sunt absolut ineficiente şi că n-am s-adorm în vecii vecilor. Că sunt imun la doftoricalele lor. După aia m-am trezit cu un asistent cu mutră de şmecher care mă întreba câte degete are la o mână. Mi-a băgat un furtun pe nas şi nu ştiu ce a mai făcut după aia. Nu mai vreau să ştiu. Uneori uit al dracului. Mi se pare că dimineaţa zilei în care mă aflu a fost cândva cu ani în urmă. Nu ştiu să vă explic mai bine de atât. De dimineaţa până seara parcă a trecut o săptămână. Mă enerva absolut totul în spital. Primăvara aceea mersesem de zeci de ori până în Tei cu 182-ul pe care scria mare “Institutul oncologic”. Dar habar n-aveam pe atunci la ce se referă cuvântul. Şi nici nu mă interesa. De fapt şi acum când am aflat ce boală am mi se fâlfâie. Oricum am învăţat o groază de cuvinte noi cum ar fi histopatologic, scintigrafie şi aşa mai departe. Un limbaj specializat, dar sincer să fiu puţin mă interesează ce mă aşteaptă de aici înainte, ce o să mi se întâmple. Am io o teorie cum că trebuie să te laşi în mâinile doctorului, profesorului cum îi zic ăştia. Şi tot o teorie a mea că orice pacient îşi urăşte doctorul. Să stai pe masa de operaţie şi să nu-ţi mai pese de nimic. Să te aşezi acolo detaşat ca şi cum te-ai aşeza pe budă. Să ştii că de acum nu mai depinde de tine. De-aia pacienţii îşi urăsc doctorii. Cine e idiotul ăsta care are dreptul să cotrobăie prin corpul meu? În fond mârlanul ăla care voia să se răfuiască cu asistentele avea enorm de multă

179

dreptate. Doctorul devine un ataş, o extensie a ta care judecă ce e bine să faci şi ce nu. Trebuie să-i predai hăţurile. Să-i dai corpul tău să se joace cu el. Să-l auzi cum spune despre tine, ăsta scrie, aia face. Scribălăul. Să-l auzi spunând asta ca şi cum scrisul ar fi un efect secundar al bolii. Unii îşi bat nevasta, alţii joacă tabinet. Fiecare cu stolul lui. Ceva frumos. Doar ciorile astea deprimante. Precis aruncau ăştia vreo halcă extirpată, vreun uger de muiere. Altfel de ce-ar fi bântuit, ce motiv întemeiat ar fi avut ele să se strângă acolo şi să orăcăie, să croncăne răguşit? Era încă dimineaţă şi toate muierile internate în spital făceau gimnastică pe hol. Cu sticlele conectate la trup. Cică aşa trebuie. O sticlă în care se varsă o porcărie de grăsime lichefiată, ca un fel de ceai gros, ca un ulei de maşină. Pe lângă ele defila o ţărancă extrem de satisfăcută că participă la marşul ăsta. Participă. Zilele trecute venise bărba-su’ la ea. Să vadă ce face. Cred că venise cu vreo căruţă din alea cu roţi de tractor. După cum arăta aşa s-ar fi zis. Şi când o văzuse fandosindu-se cu gimnastica ei, probabil îi spusese să pună mâna să dea pe-acasă şi după o oră-două de tras cu coasa poate să spună că a făcut mişcare de nota 10. Asta cu gimnastica nu era după el decât izmeneală. N-am suportat niciodată gimnastica. Să vezi atâta energie irosită. Aşa cum nu suport nici să văd vreun bec arzând într-o cameră în care nu mai e nimeni sau vreun robinet curgând. Nu suport... Şi nu sunt econom sau altceva. Ba dimpotrivă. Ceva frumos. Pentru prietenul lui Tudorică trompetistu’ cum s-ar fi tradus acest frumos? Continuam să-l întreb tot felul de chestii. Pe lîngă tovarăşu gradu mi se părea de o inventivitate uluitoare. Mare, solid, bâţâia din picior în aşteptarea operaţiei. Ca şi cum el ar fi avut treabă în cu totul altă parte, dar îl reţin inconştienţii ăştia. Avea o plasă de un leu. Sau care costase cândva un leu. In vremurile de glorie. Şi ale tipului şi ale plasei. Când lua Rapidul campionatul. Părea că trecuse cu noaptea-n cap pe la piaţă. Pun pariu că avea pe acolo un kil de roşii şi vreo legătură de mărar. Precum şi vreun

180

sifon pe care trebuia să-l umple după ce bifa operaţia... Parcă-şi plomba o măsea. Aşa dădea impresia. Operaţia era o chestie de rutină. Nu ţinea neapărat să-l taie doctorii, dar cică aşa e bine, aşa-l sfătuiseră ai lui de la “Geamuri multe” sau de la “Păduchele janghinos”. De fapt avea cea mai potrivită atitudine. Toţi se îngrijorau când mă vedeau, se bâlbâiau, se pierdeau, spuneau numai prostii. Boala trebuie futută fix în gură. L-am rugat să stea întins pe patul meu. A dat la o parte pătura aia rugoasă, scămoşată şi l-am invitat să se întindă. Aşa procedează oricine înainte de operaţie, aşa e bine, dracu ştie. Apoi am ieşit puţin pe hol unde babele din saloanele vecine dădeau din hartane ceva de speriat. Una mă enerva în mod deosebit, una care traversa holul bătând aerul de parcă dorea să-şi ia zborul. Călca doar pe plăcile albe de ciment. O superstiţie probabil. Mai mult ca sigur, iar nu echilibristică. Nici pe capacele de canalizare cică nu e bine să calci. Ceasu’ rău pisica treişpe. Am avut io un vecin, nea Pandele despre care se zicea că este credincios. Orice îi spuneai el credea. Credea că în noaptea de Sfântu Gheorghe joacă flăcări pe comori. Şi a stat odată de pândă să vadă flăcările alea şi chiar a văzut ceva. Acu nu pot să bag mâna în foc că nu era o poleială care sclipea în razele lunii. A săpat la locul cu pricina şi n-a plecat cu mâna goală, cu ceva tot s-a ales. Bineînţeles că n-a găsit o comoară, dar a dat peste o sobă de fontă lux a-ntâia. Deja îmi mai regăsisem umorul. Nu mă mai interesa unde sunt. Mă detaşasem. Spitalul îţi schimbă simţul umorului. Un umor cinic, crud. E altceva. Să te lauzi, ştiţi ce bine mă simt, ce periculos sunt acuma, pot chiar să merg singur la baie. În fond, pentru destul de mulţi, spitalul e o comunitate ca oricare alta. O comunitate cu ritmul, cu temperamentul ei. Sau mă rog, pentru mine spitalul nu va putea fi niciodată o comunitate şi aşa mi se pare şi normal pentru că e nefiresc să vrei să-ţi împărtăşeşti boala cu ceilalţi. Nimeni n-ar trebui să accepte că e bolnav. Alţii îşi fac din boală un titlu de glorie.

181

Singura şansă de a supravieţui e nesimţirea, umorul gros, scârbos aproape. Fiecare apariţie a bolii, fiecare semn pe care ţi-l dă-un exerciţiu de nesimţire. Să ignori, să nu-ţi pese. Să nu mai simţi nimic. Să nu mai pui la suflet. L-am văzut pe unul tăiat pe burtă pentru un by-pass şi senzaţia a fost că trebuie să-i deschei operaţia ca pe un fermoar pentru a putea vedea ce are el acolo, cum merge operaţia, în ce stadiu de vindecare e. Nu pot sta lungit în pat, în acea poziţie îţi vin tot felul de gânduri pe care nu ţi le doreşti. În picioare e cu totul altceva. Din hol calci pe un calorifer, te înalţi puţin, muşchii spatelui se contractă, rana doare puţin, ustură al dracului, drena înfiptă în spinare hârcâie şi dintr-un salt precis ajungi pe un acoperiş al Institutului oncologic unde muierile astea obişnuiesc să-şi bea cafeaua. A 4-a sau a 5-a apoi se vaită că nu pot dormi. Ce v-am spus, esenţialul e să poţi să te vaiţi. Că ciorile şi vrăbiuţele încă de la 6…….. clopoţeii dinga linga. Dacă i-ai luat omului dreptul de a se văicări l-ai nenorocit. “Dumneata nu cafea, nu ţigară!”. Pe cuvânt că nu doresc nimic. Doar ceva frumos. Cum ar fi scrisoarea de la Maria. Sorine, Mă enervează cumplit pelerinajul tău prin săli de operaţie. Mai ales că nu vei putea veni cu noi în deltă. Eu tot mai sper însă. Vorbeşte cu doctorul tău, tatăl lui Bogdan parcă, zi-i să te mai scutească de torturile astea medievale. Inchiziţia nu poate scoate nimic de la unul ca tine oricât s-ar strădui. Zi-le că buba ta e celestă, metaforică, deictică. Zi-le că ea nu se extirpă cu bisturiul lor steril. De fapt nici nu trebuia să te duci la doctor, poate îţi creşte vreo aripă şi proştii ţi-o taie. Hai cu noi în deltă şi facem noi ceva farmece s-o convingem să te părăsească. O să o hipnotizăm seara pe plajă cu toţii, o să o facem aşa de nefericită încât va trebui să plece până la urmă. O să te spălăm pe urmă cu primul val de după răsăritul soarelui, te ungem cu scuipat de albatroşi, o să te hrănim cu icre de sirenă şi o să te răstignim exact trei secunde pe două raze perpendiculare de soare şi gata, o să fii ca nou. Ce zici?

182

Maria Trebuia să fiu în Deltă, trebuia să merg apoi în Moldova, iar eu stăteam aici să ascult lamentaţiile lu’ tovarăşu gradu. Să-i ascult lamentaţiile şi s-o curtez pe doamna Aduţa. E o obligaţie a membrilor acestui stabiliment s-o curteze. Curte penibilă. Nu puteam să beau cafea. Astea probabil mă credeau vreun abstinent, mai ales că mă încârduisem cu tovarăşu gradu a cărui nevastă era înscrisă pe la pocăiţi, aranjase cu cineva din “lucrarea” lor să vină să-l ridice pe bărba-su’ să-l spele. Mă rog, aici n-ar fi nimic condamnabil, măcar se ajutau între ei. Ieri plecasem cu tovarăşu gradu să luăm ceva de-ale gurii. Tocmai la capătul lui 66. Făceam exact 4 minute din cameră până la capătul lui 66. Cronometrase el. Orice cronometra. Avea mania asta, să-şi socotească fiecare clipă a existenţei, s-o pună într-o ecuaţie. Să afle un ritm al existenţei sale. Să nu lase mişcările lui zilnice la voia întâmplării. Şi aşa, în pantaloni scurţi şi-n tricoul asudat în care dormisem, plecasem să mă plimb prin Colentina. M-am plimbat prin cartierul ăla care, la urma urmei, tot un spital nedeclarat era. Să văd oameni care aşteaptă autobuzul, oameni care mănâncă un ştrudel, se feresc de soare, caută umbra, oameni care îşi evită privirile, care sunt pur şi simplu. Am vrut să beau o bere, dar n-a mai intrat. Aveam în geantă, sub patul de spital, o sticlă de whisky pentru a îmbuna personalul medical de aici. Când m-am întors la tovarăşu gradu care mă aştepta impacientat, cică pe unde umblasem că pierdusem masa de seară, i-am zis de sticlă, hai să-i facem felul şi din nou asta i s-a părut ceva absurd, nebunesc. El care-şi aranja patul la milimetru când patrula doamna directoare pe culoar. Să nu vadă aia ceva neprincipial. El care toată viaţa fusese învăţat să asculte de un ordin nu se preta la aşa ceva. Deşi pun pariu că dacă doctorul sau măcar vreo asistentă de pe aici i-ar fi recomandat să se facă mangă, n-ar fi ezitat absolut deloc. Dacă-i ordin, cu plăcere.

183

Nu mi-au plăcut niciodată militarii. Nici ordinea. În patul meu e o vraişte că-ţi vine să-ţi iei câmpii. Acolo probabil stă acum tipul cu sifoanele. Văd în curte o asistentă şi mă bucur enorm că o văd. Ieri mă trezise cu termometrul. Să-mi pun termometrul. Mi l-a dat, apoi am tot aşteptat-o să vină, să mă descoasă, să mă vait. Să mai stea cu mine. Sunt foarte multe asistente mişto. Alese parcă să-ţi facă în ciudă. Era o asistentă cu carne suplă. Care vibra. O femeie frumoasă vibrează. Nu ştiam dacă a venit sau nu, m-a trezit şi eram buimăcit total, dar m-am bucurat că era acolo. Apoi am aşteptat-o degeaba s-o ţin de vorbă, să stea cu mine. În loc m-am trezit cu băbătie acră şi ofilită. Am discutat după asta cu tovarăşu gradu dacă e bine să râvneşti la femeia altuia, conversaţii teologice. Teologie de pat de spital. Cum să nu râvnesc, ce i-aş fi făcut ăleia, bravam, mai mult pentru că el mă scotea din sărite cu cumpătarea şi alte prostii. Aşa îi băgase probabil în cap nevastă-sa. Îl îndoctrinase. Discutam tot felul de prostii. Despre geniul versurilor. “Nu sunt prost şi nici deştept / Sunt ca orice om / Mi-a ieşit o bubă-n piept / Şi nu pot noaptea să dorm”. Îi explicasem că fiziologicul determină absolut totul. Trăiri psihice şi alte baliverne. Adică voia să spună autorul popular, nu mă preamăriţi, nu-mi ridicaţi ode şi alte alea pentru că am şi eu un corp. Adică fără fandoseli, versurile puneau o problemă esenţială. Corporalitatea. Aproape de patimile lui Iisus ca să revenim pe terenul unde tovarăşu gradu dă randament maxim. Natura lui duală. Foarte interesant cum se convertesc militarii la credinţă. Sau foarte normal. Îl înlocuiesc pe superior cu Iisus. Sau înainte, îl înlocuiesc pe Iisus cu un mitocan cu grad mai mare. Tovarăşu se certa cu toate asistentele. Nu-l credea nimeni că îi creşte temperatura. Mai avea un termometru adus de acasă pentru verificarea vigilenţei asistentelor. Le alegea slute pe alea cu care negocia. Nu era niciuna ca asistenta aceea care mă trezise.

184

Îşi punea termometrul când mergea la spălat. Înainte şi după ce se bărbierea, înainte şi după masă. Şi variaţiile îl îngrijorau. După mine ar fi trebuit să aibă permanent un termometru înfipt în cur şi să se verifice non stop. Să-l studieze. Pentru că nu-l credea nimeni simţea că trebuie să facă temperatură din obligaţie. Din ambiţie. Să dovedească asistentei că greşeşte. Că e cu adevărat bolnav. Cel mai bolnav. Ceilalţi nu-s decât nişte impostori. De-aia spun că doar dacă tu vrei să te faci sănătos te vei şi face. Ăsta chiar îşi dorea să aibă temperatură. Din spirit de contradicţie. Un profesor de-al meu îmi povestea înainte cu câteva zile să se prăpădească ce mare a fost Caragiale. Că el, profesorul, avea tot timpul temperatură, acasă când şi-o lua avea întotdeauna peste 38, dar cum ajungea la medic, de frică, de emoţii sau mai ştiu eu din ce cauză, temperatura scădea, ca în “D-ale carnavalului”. Exact ca acolo cum îi trecea ăluia măseaua când vedea cleştele. Şi profesorul meu era extrem de fericit pentru că în sfârşit în ziua aceea în care îmi povestea avusese temperatură şi la policlinică. Nu doar acasă. Deci nu se înşelase, chiar era bolnav. După asta s-a prăpădit. Tovarăşu gradu le-a înnebunit pe toate asistentele, le întreba şi pe ele, şi pe mine ce are, până i-am spus, nu ştiu domne ce ai că dacă ştiam te operam io. Pe cuvânt. Ceva frumos în toată curtea asta unde pute a cadavru, unde o jigodie linge o pisică uscată, un hoit de pisică. Ambalaje putrede şi iarbă vânătă, arsă. În liberate, când nu aveam ce face, mergeam să beau o bere cu cine ştie ce tipi şi tipe. La vârsta noastră ar fi trebuit să facem revoluţii, să răsturnăm lumea cu fundul în sus, dar noi stăteam la o masă şi-i aşteptam pe barbari. Aş merge şi acum să-i aştept pe barbari. Dacă-i spun lu’ tovarăşu gradu mă jupoaie. El se lăuda că toată viaţa n-a băut mai mult de un kil de ţuică. Şi ce? Se legitimează prin ce n-a făcut. N-a fost la femei, na lipsit noaptea de acasă. Dar nici n-a făcut nimic cu tot timpul ăsta irosit. De când e aici stă cu ochii în tavan şi nu mă lasă nici să citesc. Cum mă vede citind ceva începe să mă bârâie. Nu ascultă radioul. La ziare citeşte buletinul meteo. Utilitare. Nu poate descoperi

185

altceva. Aşa sunt militarii ăştia, să se ştie ei cu sarcina îndeplinită şi restul nici nu mai contează. O viaţă compusă din restricţii. Să nu te uiţi la TV, să nu bei, etc. Orice religie ar trebui după mine să se întemeieze pe nişte prescripţii, pe ce trebuie să faci, nu pe ce nu. Să-ţi dea ceva de făcut. Spre deosebire de tovarăşu gradu, bunică-mea bea o ceaşcă de ţuică înainte de fiecare masă. Şi e un personaj ceva mai simpatic. Înainte să mă interneze trecusem pe acasă. Bunică-mea nu ştia nimic de boala mea. Ai mei nu-i spuseseră. Socoteau că e mai bine aşa. Să nu ştie. Dar n-am idee cum a simţit totuşi ceva. Şi m-a luat prin grădină să-mi arate cum a pus ea roşiile, castraveţii. Ce muncise ea acolo. Era o grădină fără nici o buruiană că se mirau toţi vecinii. O grădină îngrijită ca o proză, fără bălării, fără cuvinte aruncate aiurea. Nici un anacolut printre brazde. Nici o ezitare. Nici o stângăcie. Îmi arăta dovleceii zdraveni trântiţi pe pământ de care era mândră, roşiile care stăteau să pârguiască, roşiile copilite, bibilite, cartofii de pe care extirpase toţi gândacii de Colorado. Făcea adesea asta când treceam pe la ţară, dar acum parcă voia altceva. Când a terminat prezentarea, s-a oprit şi-a pus aşa mâinile în şold şi a zis ceva de genul “ Vezi? Să tot trăieşti!”. Adică atât de frumoasă era grădina că îţi trezea pofta de viaţă. Trăieşti pentru că n-ai încotro, pentru că de-aia există viaţă. Nu ştiu exact dacă asta a fost replica sau doar aşa mi-o închipui. Pare luată dintr-un film destul de siropos, sau în orice caz nu îndeajuns de inteligent. Bunică-mea are obiceiul să se uite la telenovele şi alte drăcii. Nu mai ştiu. Ce-i cert e că după asta m-a privit aşa sigură, stăpână pe sine şi mi-a zis, lasă, mă, că o să găseşti tu un leac pentru boala ta. Aşa zic io că trebuie să găseşti. Pentru că aşa se cade, pentru că altfel nici nu se poate. N-ai încotro. Pe cuvânt. Citeam în spital “Zodia scafandrului” şi dârdâisem de fericire când înţelesesem teoria aceea a masculinităţii castrate.

186

Zice acolo că nu există activitate care să-i confere bărbatului demnitate. Când văd prin parcuri sau la piaţă femei care târâie câte un mascul caricatural de un hartan nu pot să mă gândesc la altceva. Când îi pun să cureţe cartofi, să spele varză pare că le dau o utilizare. Cum arată un astfel de specimen e bine de ştiut. Aşa ca tovarăşu gradu că tot îl am lîngă mine. Cu carnea fleşcăită, ceva intermediar între ţesut muscular şi adipos. Grăsime şi carne care se întrepătrund, cocoşat, ochi blegi şi transpiraţi. Uite că ochii pot foarte bine să fie transpiraţi. Şi specimenul se remarcă prin aceea că poate vegeta oricât fără să se gândească la nimic. Nu-i place nimic, are reacţii târzii. Nu poate sta în capul oaselor, ci se întinde şi se revarsă ca o focă în orice teritoriu ocupat, invadat de cărnuri. Chiar le cresc ţâţe, burtă ca la gravide bărbaţilor de acest tip. Nu li se acordă ocazia de a-şi dovedi respectul de sine. Nu li se acordă decât sarcini mărunte, infime, să schimbe o chiuvetă proastă cu una şi mai proastă furată de la slujbă. Sunt priviţi de femeie ca nişte mecanisme. Îi pui undeva şi funcţionează. Sau nu. Dar de cele mai multe ori n-au de ales. Pe cuvânt. Rămâne o problemă deschisă cum poate fi afirmată masculinitatea în condiţiile astea. Nedelciu credea că doar devenind curvar printr-o sexualitate ieşită de sub control. Care să compenseze. Sau ca paznicul ăla cu pistolul care se plimbă prin curte. Omul îmi face rău când îl văd cum îşi etalează arma. Atitudinea lui e tot un simptom al unei masculinităţi deficiente. Ăştia nu sunt bărbaţi, răzeşi. Cică au grijă să nu se strecoare ţigani care să se travestească în pacienţi, să-şi pună o pijama şi să ciordească din saloane. Cretinul ăsta ar putea măcar să împuşte ciorile, să-şi dovedească bărbăţia, dar cred că n-a tras un glonţ în viaţa lui. L-am întrebat, aveţi pistol, domne? Şi e încărcat. Merge? Piedica aia, dacă se descarcă piedica? Un dialog absurd care l-a flatat cu asupra de măsură.

187

De fapt lumea asta e condusă de femei. Lumii noastre nu-i rămân decât proiecte casnice, gospodăreşti. Nu schimbi tu nimic, doar întreţii. Aflare în treabă. Ţi se dă ceva de făcut. Era în jurul prânzului. Pe la două, două fără ceva, ne chema Sue Ellen la masă. Ca la cantina săracilor. Urla la vreun aparţinător mai nesimţit care voia să se hrănească din alocaţia de hrană a bolnavului, îi explica măgarului că nu se cade şi ne arunca în troacă ciorba aia indigestă. Mâncam ca să avem o activitate. Ca să avem un motiv să ne ridicăm din pat. Pe Sue Ellen o chema Elena, dar, acum câţiva ani, o văzuse doamna Aduţa cu o sticlă de lichior de la un pacient mai atent şi deşi era mult mai stafidită decât consoarta lui JR aşa îi rămăsese ponosul cum ar spune bunică-mea. Ar trebui să se ia de băut din obligaţie, pentru a se încadra în nume. Când m-am întors în cameră, tovarăşu gradu tocmai povestea despre năzdrăvanul lui de nepot. Puteam să ghicesc ce va spune în secunda imediat următoare. Aceeaşi topică, aceeaşi frazare. Năzdrăvan. Pentru un om cu cancer la prostată orice manifestare a vitalităţii pare ameninţătoare. Te tufleşti în aşa hal că orice bucurie pare o agresiune la adresa ta, orice fapt de viaţă epuizant. Te blegeşti în aşa hal încât orice gest ceva mai energic îl interpretezi drept o dovadă clară de violenţă. Ca pe o ameninţare la adresa ta care eşti amorţit. Ieşit din timp. Tipul, prietenul trompetistului nu se aşezase ceva mai comod. Văzuse teancul de cărţi de pe noptiera mea şi luase una aşa cu grijă să nu se pricopsească cu niscai boleşniţe. Neconvins că ar putea cineva să citească atâta şi, în fond, la ce i-ar folosi asta. Îmi aduc aminte că fratele unui cunoscut scriitor român e vatman şi se lăuda la fel că n-a citit nimic în viaţa lui. În fond, ce nevoie are. În faţă- tot bulevardul, acolo viaţă adevărată, nu în cărţi. Cât vezi cu ochii doar fapte de viaţă.

188

Dacă tovarăşu gradu m-ar lăsa aş vrea să scriu o poezie mică şi simpatică. O poezie micuţă şi drăguţă. De-aia scrii. Scrii cu gândul să schimbi ceva. Întotdeauna se întâmplă asta. Sau măcar scrii cu gândul că se va schimba. E o diferenţă între cele două. Una majoră chiar. Scrii pentru că te enervează ceva, scrii pentru a şoca, pentru a-i băga pe toţi în mă-sa. Scrii pentru că. Nu scrii pentru a. Şi asta nu e bine. Nu scrii cu scopul de a face ceva. Doar ca să te opui. Să împiedici un anumit proces. Scrii pentru că altceva nu ştii să faci. Şi tot speri ca din aglomerarea de voci, a ta să răzbată la suprafaţă. Scrii ca să te dai mare. Să ai succes la gagici. Sau scrii pentru că nu ai succes. Scrii pentru că trebuie să pui în formă o chestie care deocamdată nu-şi află sensul. Scrii pentru că ai neapărat ceva de spus. Eşti depozitar al unui mesaj. Sau doar îţi închipui că ai fi. Îţi doreşti. Scrii 6000 de semne ca şi cum ai face zilnic 30 de flotări. O ritmicitate exasperantă. Funcţie aproape igienică a scrisului. Scrii sperând că odată ai să izbuteşti să scrii bine. Să spui ce ai de spus. Scrii ca să nu mai fii singur. Sau singură. Scrii pentru că îţi doreşti să fii singur. Scrii ca să asasinezi lumea. Pentru că eşti complexat, sau pentru că eşti valoros. Ca să-ţi dovedeşti că nu e deloc adevărat că ai fi stors. Scrii deşi ţi-e frică de ce ai putea scorni. Pe tip l-a luat la operaţie şi am rămas cu tovarăşu gradu care îmi povesteşte din nou despre vara lui ’69 când erau inundaţiile acelea puternice şi el a plecat în satul nevestei s-o ceară în căsătorie. Pe atunci era educatoare acolo în sat şi încă nu o apucase

189

pe panta asta cu religia. Încă nu. Probabil copiii o iubeau, îi aduceau mere şi cadouri de 8 Martie. Şi atunci de la Braşov, era să facă calea întoarsă. Aşa i-a venit. Dacă se întorcea îmi dădeam eu seama că n-ar fi cunoscut-o niciodată? Ar fi lăsat-o acolo educatoare, şi nu i-ar mai fi reproşat socrii că putea Paula să ia şi pe cineva mai de soi. Era drum de 9 ore şi el l-a făcut în 24. Prin şpăngi, prin fum, prin ploaie, ştii cum ploua, cum luau apele totul. Mergea întocmai ca Ana lu’ Manole. Atunci a văzut o femeie care dădea din lopeţi din vârful patului. Şi un câine zbârlit care tremura pe un acoperiş de şopron. Asta adaug eu din imaginaţie. Tovarăşu gradu nu cred să fi văzut aşa ceva. Atunci Paula nu făcea atâtea pomeni, îmi spune. Mergea la biserică ca un om normal, după care nu ştie ce s-a întâmplat. I-a spus, mai astâmpără-te, e păcat să trăieşti ca un monah în societate. Să ţii toate posturile. Uite, îmi zice, când o veni la mine să te uiţi aşa mai cu fereală la genunchii ei, să vezi ce genunchi are. De la rugăciunile alea, că nu se astâmpără, domnule, şi acuma îi spun, nu mai veni în fiecare zi la mine, stai, odihneşte-te. Ştii că nici la nunta lu văru-su’ n-a vrut să vină. Că nu permite doctrina lor să se distreze. Şi ştii cum se strâng la biserică toţi în jurul ei. Ca un roi de albine. Tovarăşu gradu avea lecturi de anii ’50 însuşite corespunzător, de aici comparaţia. Mai nou zice, doamna Paula s-a pricopsit pe cap şi cu unul Iulian care pretinde că e student pe la teologie. Copil al străzii, l-am mai ajutat noi şi uite că a ajuns student. Ăla se ţine tot timpul după fusta ei, că i-am zis, tu Paula, nu-i mai da nas, că ăla cine ştie ce-şi închipuie. Tovarăşu gradu era gelos ca toţi militarii. Încercam să citesc, dar el începea iar. Avea un stil aparte de a relansa discuţia. Cică, tu ştii că din ’85 io nu i-am văzut nici sânii la nevastă-mea? Nu mă lasă. Nici s-o sărut nu pot. Doar aşa pe obraji, că nu e conform dogmei, ştii. Din ’85, m-am văzut cu restricţii, miercurea, vinerea, duminica, nu. În post, nu. După aia m-am îmbolnăvit. Făcea nişte ochi de obsedat. Şi nici nu ştiam cum să-i sugerez că viaţa lui sexuală chiar nu mă interesa. Făcea pe mironosiţa, pe corectul, economul, dar din când

190

în când trântea câte o poveste de o abjecţie veselă din tinereţile lui că nu ştiai cum să reacţionezi. Îmi povestea cum mergea el la restaurant şi era acolo o chelneriţă mişto prin patul căreia trecuseră toţi colegii lui. Şi dumneavoastră…. nimic? Nuuuuu! Şi asta avea o dambla, se culca cu toţi bateriştii din formaţiiile care cântau în local. Cu absolut toţi. Şi odată un prieten al său i-a spus că a venit un baterist nou care ei îi scăpase. O tachina. Şi cum arată, l-a întrebat în timp ce încerca să treacă în revistă prin minte pe toţi toboşarii care fuseseră angajaţi prin local. Dacă-ţi spun cum arată, te cruceşti! N-are mâini, n-are picioare. Asta nu se prindea. Şi atunci cu ce dracu bate? Cu pula, fă, cu pula! Începe iar cu nişte consideraţii tembele despre viaţă în general. Încerc să citesc, dar nu mă lasă. Şi-auzi ce zice Iulian ăsta, teologul, copilul străzii. Odată l-am luat deoparte şi am încercat să-i spun, mă, eşti băiat mare nu te mai ţine după fusta lu’ doamna Paula. Şi el s-a răstit la mine, ştii ceva, bre, io o iubesc pe doamna Paula. Şi doamna Paula o să se mărite cu mine, bagă la cap! Auzi! Că o să se mărite cu el. Şi i-am spus la Paula, nu-i mai da tu atenţie că ăsta e copil din familie destrămată, vai de capul lui. Habar n-am ce comentarii să fac, dar tovarăşu gradu continuă mimând detaşarea. Şi nu i-am zis, vezi, mă, că baiatu’ meu a făcut karate şi dacă-i spun dă cu tine de toţi pereţii. Păi, nu? Atâta-i trebuie să audă fi-miu’ şi-l nenoroceşte. Îl calcă în picioare. Între timp venise şi tipul acela de la operaţie. A stat puţin, şi-a tras răsuflarea, ca un om care isprăvise o trebşoară de toată mâna. Avea un pansament la ochi. Peste el şi-a tras nişte ochelari de soare, şi-a suflecat mânecile cămăşii şi-a încheiat nădragii la prohab cu un gest dintr-o bucată şi-a plecat până în Piaţa Progresul să umple sifoane. La capătul lui 102. Avea abonament. Aşa zicea.

191

Sarmaua Justificare Ar trebui să-mi aduc aminte prima mea întâmplare legată de sarma, dar voi începe cu altceva. Eu sunt inventatorul permutărilor. Eu le-am inventat. Pe cuvântul meu. În şcoala generală, jucam foarte mult tenis de masă. Patru inşi la o masă eram. Şi problema care se punea era cum să facem să ne întâlnim/ confruntăm fiecare cu fiecare. Cum să facem un campionat. Şi aşa am inventat un sistem care să ne combine imparţial. Vorba vine imparţial. În liceu am învăţat că, înaintea mea, unul mai deştept deja brevetase permutările astea. Atunci am regretat prima dată că m-am născut prea târziu. Aşadar. Ceea ce voi spune e posibil să mai existe pe undeva scris, dar eu n-am citit înainte să mă apuc de acest eseu. Sunt un ignorant. Ignoranţa e însăşi condiţia noastră într-o lume de specializări înguste. Dacă am citit, promit că voi cita. Ce am de gând să fac e să compar sarmaua cu o fiinţă. Iova spunea că trăirea e sinonimă înfăşurării. Fiecare experienţă trăită înfăşoară fiinţa cu un strat. La fel ca şi sarmaua. Fiecare strat înseamnă o experienţă în plus. Fiecare strat apropie fiinţa de ceea ce se cheamă civilizaţie. Ca şi foile de varză. Sarmaua e, cum ar veni, o mâncare mai educată, mai fandosită. Friptura de exemplu e mult mai spontană. În sânge când e, aproape avem de-a face cu un act de barbarie. O mâncare barbară. Analfabetă. Norbert Elias era de părere că toată civilizaţia europeană se bazează pe fuga faţă de corp, ascunderea corpului, în straturi de civilizaţie. Frica de corp. Civilizaţia vrea să te facă să uiţi după cum spunea Benjamin originea reală a produselor. Şi corpul e tot un produs până la urmă. Un artefact.

192

Civilizaţia camuflează. Trebuie să uiţi că a fost sacrificat un porc pentru ca tu să poţi mânca o sarma. Pare că acea carne de porc ar creşte undeva pe nişte crengi în Metro. Nu provine de la un animal, ci se fabrică prin sinteză. Şi ca să uiţi originea reală o înfăşori în foi de varză. O ascunzi. Parcă ţi-e ruşine că ai sacrificat un animal. Iniţiativa eufemistic spus idioată a UE care vrea ca porcul să nu sufere, să nu fie stresat poate fi interpretată tot din această perspectivă ca fiind vorba despre neînţelegerea materiei. În proza de azi există o adevărată obsesie a explorării corpului. Ceea ce nu mai ai devine interesant. Abia atunci poţi studia. Înveţi ce e vederea abia când orbeşti. Atunci înţelegi ce înseamnă să “vezi”. Devine obiect de muzeu corpul. Începe să pută a naftalină. Când ceva dispare, abia atunci poate fi tezaurizat. Când există, debordează de viaţă încă nu e abordabil. Nu e potrivitpentru un studiu. Nu şi-a epuizat toatesemnificaţiile. Studiind obţii doar un instantaneu, o fotografie mişcată. Baudrillard spune că până şi pornografia mai mult acoperă decât arată. Încă o dovadă că nu ne mai aparţine corpul nostru. A se vedea şi cazul vedetelor. Despre rege, care era şi el o vedetă divină, se spunea că are două corpuri. Fizic şi simbolic. La fel şi cu vedetele de azi.

Mititeii Micii sunt nişte sarmale în pielea goală. Sarmale nudiste. Despuiate. Mititeii se mănâncă la botul calului. În picioare, la 1 Mai, la iarbă şi zăpadă verde, în parcări, la cârciumile de pe marginea şoselei. Au o funcţie strict alimentară. O sarma e mult mai simbolică decât un mititel. O sarma e mai educată. O sarma nu se mănâncă aşa pur şi simplu. O sarma se consumă împreună cu alţi oameni. Cu alţi comeseni. O sarma se comunică.

193

Mâncare care presupune un ritual. Micii se consumă direct de pe acel carton grosolan de unică folosinţă. Sarmaua se mănâncă din farfurii de porţelan. Trebuie ţinut cont că e o mâncare mai fandosită. Şi aşa, totul devine explicabil. Micii sunt nişte rude sărace ale sarmalelor. Nişte sarmale mai de la ţară. Cu o extracţie puţin flatantă.

Sarmaua cu “s” mare Foarte interesant e că putem vorbi despre sarma la singural. La fel cum Kipling vorbeşte despre Lup, despre Tigru. E vorba despre animalul primordial. Tatăl animalelor. La noi, e vorba despre mâncarea primordială. Ideea de mâncare, de sarma. Esenţa. Complicitate pe bază de sarma De fapt, masa e cea mai avansată formă de alianţă între două sau mai multe persoane cu înclinaţii heterosexuale. Un mod de a fi împreună. La masă. După ce ai mâncat împreună cu cineva, îi devii complice. A se vedea tactica directorilor de şcoli care au inspecţie şi învită inspectorul la masă. După asta, inspectorul devine alt om. Ai mâncat cu el, ai devenit frate de cruce. Îi-l faci complice. Co-mesean. Ai participat împreună la ceva. La un proces.

Violatorii de sarmale Există persoane care au un mod original de a mânca sarmaua. O jupoaie, o desfac de varză. O violează aproape, o desfăşează. Mănâncă separat carnea tocată, apoi varza.. Raţa e un animal inteligent pentru că amestecă mâncărurile. Şi le înmoaie în apă. Persoanele care mănâncă separat, nu vor să murdărească carnea cu varză sunt inevitabil rudimentare.

194

Bunică-mea care are 88 de ani şi e un element de comparaţie extrem de util gândirii mele antropologice nu pune smântână în ciorbă ca să nu o murdărească. Nu mănâncă pâine cu unt şi salam, ci doar separat. Sau pâine cu unt, sau pâine cu salam. Am putea specula că e vorba de combinaţii incompatibile şi asta să cheme o semnificaţie extrem de subtilă, dar cred că explicaţia e mult mai simplă. În felul acesta, mănâncă mult mai multă pâine şi se umple maţul mai repede. Criteriul economiei. În satul meu, un al element al tradiţiei e pervertit şi bănuiesc că la bază se află tot un criterii şi calcule strict meschine, economice. Nu se colindă în seara de Ajun, ci cu o seară înainte, pe 23. De ce? Pentru că suntem încă în post şi poţi să le oferi colindătorilor o mâncare mai puţin costisitoare. O nouă tradiţie inventată: colindul de post. Sarmaua de cantină Aici, varza murată e destul de tare la pipăit. În caz că dinţilor nu le e străină funcţia tactilă. Ca o pelerină trainică din foaie de cort. Analogia cu halatul chelneriţei e evidentă. N-are funcţie estetică halatul. Doar protejează fiinţa. La fel varza. Nu mai e aliment, ci ambalaj. Sarmaua de la cantină nu e indicat s-o mănânci. Tocătura în general trebuie evitată. Dacă vrem să continuăm analogia sarma-fiinţă, rezultă că sarmaua de cantină e nefrecventabilă pentru că nu e bine să te încrezi în străini. În persoane străine. Să te fereşti de omul spân! Sarmaua de cantină are o genealogie incontrolabilă şI imprevizibilă. Sarmaua la masa de Crăciun Se serveşte undeva după aperitiv, după măsline şi înainte de friptură. Statut intermediar. Mâncare de trecere. Nu e protagonistă sarmaua. Interesant. Atunci cum de mai e mâncare naţională? Dacă nu e prinţesa mesei de Crăciun.

195

Şi, dacă ar fi să luăm după cantitatea consumată, mâncare naţională ar trebui declarat cartoful prăjit. Dacă ţinem cont de popularitate.

Sarmaua mumie Analogia cu mumia e mai mult decât evidentă. Facilă. Mumia era tot o fiinţă. Nu era un mort. Sarmaua de la pomană Întotdeauna mâncarea de la pomană e mai bună. Nu doar că e gratis, dar e altfel. E o variaţie. Prin pomană, românul descoperă alteritatea. Vede că sunt persoane care mănâncă mai sărat, mai pipărat, că nu suntem toţi din acelaşi aluat. Suntem diferiţi şi prin asta devenim şi mai interesanţi. Felul cum găteşte cineva spune ceva esenţial despre psihologia, despre sufletul acelei persoane. Gazda mea din cartierul Militari punea în sarmale un ardei usturat. Făcea nişte sarmale mai iuţi cum era şi temperamentul ei. Sarmale iuţi ca Gabi Szabo. Ardeiul cu funcţie cosmetică dacă zicem că o sarma evocă o fiinţă umană -”Sunt, bre, ardeii iuţi?” “-Iuţi? Inter-city, nu altceva!” . Aşa decurgea dialogul gazdei mele cu ţăranii din piaţă. Apropo de temperament. Vecinele mele făceau o mâncare leşioasă, grasă, stătută, nişte prăjituri siropoase, însiropate la maxim care îţi făceau greaţă. Ceva era bun dacă avea zahăr în exces. Probabil o reminiscenţă a interdicţiilor din copilărie răzbunată aici. Îşi aduc aminte cum scăpau în oalele din cămară. De unde ştiu io cum găteau? De la pomană, nu v-am spus!?

O idee Bun înseamnă exces. A se vedea şi expresia “cu lux de amănunte” care nu face deloc cinste poporului român. Asta înseamnă cu multe amănunte. Lux adică abundenţă,

196

exces, până la saturaţie, ostentaţie. Asta e definiţia involuntară pe care troglodiţii poporului român o dau luxului. Să mănânci până vomiţi. Să bei până verşi. Aşa se exprimă abundenţa. Asta e expresia prosperităţii. Apropo de abundenţă.

Revenind la vecine M-am întâlnit odată cu una din vecinele mele care era însărcinată. “Cum e copilul?” am încercat să o întreb. Cum e să ai o fiinţă umană în tine.”Ei, ălălalt pă care l-am avut să zvârcolea, nu stătea locului, ăsta e calm, parcă aş avea în burtă o băşină!” Cea mai bună expresie a ceea ce înseamnă vecinele mele. Să compari cu o nesimţire candidă o fiinţă umană cu o boare. Mâncarea lor păstra exact aceste caracteristici. Ei bine, pentru că aici trebuia să ajung, toate aceste trăsături de caracter rămân impalpabile, nu avem dovezi materiale care să corporalizeze aceste trăsături. Grafologii pretind că dau un răspuns, poate cei care caută o filozofie în limbaj să depisteze ceva, dar într-o lume cvasi-analfabetă, singura dovadă, probă rămâne mâncarea, felul în care găteşte cineva. Sunt nişte urme, nişte semne lăsate de acel om. Creaţiile sale, ctitoriile sale. Manifestările. Există un nivel observabil şi unul neobservabil al culturii. Sarmaua se încadrează la nivelul observabil. Şi, de aici plecând putem deduce nivelul neobservabil, normele, valorile acelor oameni. Există oameni care cumpără toate astea de la magazin. Oameni care nu se pricep să facă nimic. Ce facem cu ei? La Metro, sarmale în casolete. Tot farmecul se duce de râpă. Ei au o personalitate impusă. Norme interşanjabile fixate de alticneva. Indivizi incapabil să se manifestă culinar. Doar în calitate de consumatori. Şi asta poate fi o sărăcire a personalităţii lor. Chiar e.

197

Moda la sarmale Dacă acceptăm că foaia ce acoperă tocătura joacă rolul de vestimentaţie, atunci avem diferite colecţii de toamnă-iarnă la sarmale. În foaie de spanac, primăvara, în foaie de sfeclă. Colecţii diferite. Îmbrăcăminte mai subţire şi mai groasă. De la plovăr de lână la tricou.

Coafura sarmalei Sarmale prinse cu sfoară, cu scobitori, cu tot felul de beţe ascuţite. Aproape o coafură. Aproape arhitectură.

Simbolistica cifrei trei Cam trei sarmale mănâncă românii. Dar e posibil ca asta să nu însemne neapărat ceva. Să nu aibă trimiteri magice la basmele populare cu fiul mare mijlociu şi mezinul. Sau la bancurile cu un american, un rus şi-un român. Doar o potriveală. Totuşi, românii mănâncă trei sarmale indiferent de dimensiunea lor. Şi dacă sunt cât pumnul şi dacă sunt cât unghia. Dar nu e nimic grav aici.

O familie de sarmale Bucovinenii gătesc şi un tip de sarma mai special. Patru sarmale fiecare având o altă umplutură, toate acestea învelite într-o altă foaie mai mare. Un micro-univers. O familie. O lume în mic căreia trebuie să i se respecte diversitatea. Sarmale organizate, socializate. Un trib de sarmale. Când eram mic, maică-mea îmi tăia cubuleţe mici de pâine pe care punea unt. Şi acele cubuleţe se numeau “soldăţei”. Căpătau personalitate. Unul era sergent, altul colonel, alte cuburi, la grămadă-soldaţi proşti. Un regiment dintr-o felie de pâine. Adică lumea are o structură, o gramatică şi omul încearcă să o împrumute oricărei alte alcătuiri. Încearcă să umanizeze mediul.

198

Sarmaua ca sărbătoare Sarmaua e asociată ideii de sărbătoare, de bucurie. Nu se mănâncă decât la ocazii. Atunci când bărbatul îi ordonă nevestii, fă, ia toarnă tu o oală de sarmale, atunci putem spune că el vrea să reactualizeze solitar acel moment de euforie colectivă. În lipsa sărbătorii să simtă aceeaşi bucurie de atunci. Sigur că e vorba de un fel de sărbătoare cu înlocuitori. Un surogat. E o simulare a sărbătorii. Ca şi cum. Supliment cu ciorbă de burtă Acum, rămânând în acelaşi registru gastronomic, vom vorbi despre o rudă a sarmalei. Ciorba de burtă. Sarmaua e o mâncare socializantă, pe când ciorba de burtă o mâncare polemică. Ciorba asta nu se mănâncă oricum. Ciorba de burtă se mănâncă neapărat ostentativ. În semn de protest pentru scarandivi. Pentru snobilime. Pentru sclifosiţii cărora nu li se excită sucurile gastrice decât la homar şi alte prostii. Foarte mult timp am crezut că homarii sunt nişte peşti graşi. Că au mustăţi răsucite de grof. La asta mă ducea pe mine gândul cu sonoritatea lui numele ăsta. Iar fructele de mare, nişte buruieni, nişte răgălii care cresc pe fundul Pacificului. Tot aşa cred că au stat (şi poate chiar mai stau) lucrurile şi cu pomenita snobilime. Doar că indivizii care formează pătura asta nu mai recunosc. Când spui “cârciumă“, următorul cuvânt care îţi vine pe buze e “ciorbă de burtă“. Tot aşa cum, pentru microbişti, după Duckadam venea Iovan. După Stelea, Dan Petrescu. După Hiroshima, Nagasaky. După Stan, Bran. După Lolek, Bolek. Ajunge! Încă nu i s-au închinat ode ciorbei de burtă, sau eu nu am auzit de aşa ceva, dar merită pe deplin. E pe nedrept discriminată. (Parcă ar fi cineva discriminat pe drept!). Când e amintit specificul naţional în materie de gastronomie, lângă mămligă, sarmale, ciorba de burtă e şuntată. Lipsă la apel. De ce nene Anghelache? De ce?

199

Orice om întreg la cap, atunci când ajunge într-un oraş necunoscut caută neapărat o bombă, o “plimbă-tava” din aia unde se serveşte ciorbă de burtă. Mănânci ciorbă de burtă şi asta îţi dă un sentiment de siguranţă. Te împlineşte spiritual. E ceva familiar, universal. Chiar dacă în unele regiuni i se spune “şorbă di burtî.” Sau cu accent macaronar. “ciorba della burta”. La Praga mergi să bei o bere, iar la Milano să mânănci spaghete. În orice oraş din România ai merge, te înfrupţi din ciorba de burtă. La munte şi la mare în oricemprejurare. E un obiectiv turistic ce nu poate fi ignorat. O instituţie e ciorba de burtă. Oraşul Buhuşi e păstrat în memorie comprimat sub chipul bodegii în care, cu maţele ghiorăinde, ai găsit o ciorbă de burtă de nota zece. Toţi mahării se dau rotunzi că mănâncă tot felul de cascove şi mirodenii, dar, uitaţi-vă bine la ei, pun pariu că majoritatea ar face pe dracu-n patru pentru o ciorbă de burtă ca la mama-acasă. Şi doi-trei mititei tăvăliţi prin muştar. Ca la “Căţeaua leşinată“. Sau “Geamuri multe”. Există poveşti asociate ciorbei de burtă. Poveşti rituale. De Crăciun se cântă colinde şi se povesteşte naşterea lui Isus. De 1 Decembrie se povesteşte Unirea. Cu ocazia devorării unei porţii de ciorbă de burtă se istorisesc chestii de genul: “Când eram io tânăr, doar ţiganii o mâncau. O aruncau ăia de la abator pe gârlă şi ieşeau magraonii cu ea în cap.”. Acestea sunt mituri fondatoare ale comunităţii de “ciorbari”. Cotletul, ceafa, muşchiul, spune Sahlins, au o mai mare valoare socială în raport cu limba sau cu burta. Deşi nu sunt mai bune din punct de vedere nutritiv. Diferitele părţi ale corpului animalului sacrificat capătă prestigiu în funcţie de semnificaţiile pe care i le acordă oamenii. E vorba despre un totemism modern. De-asta, “ciorbarii” se simt puţin nonconformişti. Sfidează. Comunitatea lor s-a format prin reconsiderarea unei părţi a corpului ignorată. până la ei. În plus, un “ciorbar” autentic nu mănâncă burtă d-aia ţinută în vid, spălată cu detergent, imaculată. Ciorba de burtă veritabilă trebuie să păstreze o aromă

200

inconfundabilă de grajd. Ciorba de burtă e rezervată bărbaţilor adevăraţi, iar nu sclifosiţilor crescuţi în eprubetă. Ca să fie clar! Ciorba de burtă se opune convenţionalismului. E echivalentul neaoş al Mc. Donald’s. Echivalent mai bărbătesc, masculin. Cum spunea domnul Vintilă Mihăilescu mai demult într-un articol din “Dilema”, nici într-o parte nici în alta nu te simţi obligat să te “porţi frumos”. Ciorba de burtă înseamnă libertate, domnule. Iar sarmaua înseamnă solidaritate. Naţiunea română a fost clădită şi cu ajutorul sarmalei.

Gata! Şi, uite, că prima mea amintire legată de sarmale nu-mi mai vine în minte. Aş putea inventa una numai că nu vreau. Punct.

201

Întîmplare stranie cu Nae Stabiliment Nae Stabiliment avea un coleg de liceu pe care-l chema Ghindoc. Aşa-l chema pe el. Dar nu el ne interesează, ci tac’su’. Tac’su’ lu’ Ghindoc era ceferist. Unul din aceia înrăiţi de meseria lor. La Ghindoc ăl bătrîn, din patima cu care îşi povestea munca aveai impresia că vreo 5-6 facultăţi să fi făcut şi nu erai în stare să conduci o locomotivă cum trebuie. Ca Ghindoc adică. Parcă el o trăgea pe şine. Cu dinţii. Într-o după-amiază, Nae Stabiliment l-a vizitat pe colegul său Ghindoc. A trecut pe la el. Să vadă ce face Ghindoc ăl mic. De-aia. Ghindoc ăl bătrîn stătea în aşternut. În fund. Nu făcea patul cu zilele. De ce, dacă seara tot trebuia să te culci? De ce să te mai descalţi dacă dimineaţa tot trebuie să te legi la şireturi. Nu ? Ghindoc era înainte de toate un tip cu o logică impecabilă. Se uita la televizor ăsta bătrînu’. Era o emisiune “Divertisment internaţional”, “Pe meridianele muzicii”, sau o altă denumire din asta inexpresivă şi castrată. Înainte de ’89 se petrece acţiunea noastră, mult înainte şi trebuie să ştiţi că asta era cam singura ocazie în care în tubul catodic se mai strecura şi ceva muzică din afară. Ghindoc ăl bătrîn avea o privire blazată despre care am putea să convenim că se datora muncii sale epuizante de care nu înceta să facă tapaj. Dar, dacă e să fim sinceri, blazarea privirii, mîloşenia ei era provocată de cele 5-6 bădule consumate vreun ceas mai devreme la “Pufoaica ruptă“. O cîrciumă era “Pufoaica ruptă“, iar “Păduchele janghinos” alta. Ştiaţi dar tot v-am spus. Ghindoc stătea în pat şi cu colţul plăpumii izgonea muştele. Asta însemna că era ocupat. Avea pe el doar un maiou transpirat şi nişte pantaloni de pijama. Uniformă stilată de blochist. Cum l-a văzut pe Nae a holbat ochii şi a strigat după Ghindoc ăl mic să vină să aducă un vermut ceva şi trei pahare. Că au musafiri. Ghindoc junior şi Nae au încercat să pareze. Ştiţi, noi nu le-avem p-astea! Doar Cico, Brifcor..... Cicuri, pluralul lui Cico. Dar Ghindoc intrase deja în starea aceea de generozitate pe care doar euforia

202

alcoolică ţi-o oferă. Hai, că vă ştiu io pă voi! Le oferea şansa de a fi trataţi ca nişte egali. Sigur că era destul de puţin manierat, dar făcea din asta un stil. În timpul acesta, la televizor cînta Rita Pavone. Adică cum cînta la televizor? Vorba vine. Una mică, îndesată era Rita Pavone. Nae şi Ghindoc ăl mic beau cu fereală de parcă atunci descopereau gustul vermutului. Să nu se prindă ceferistu’. Capu’ familiei. Cine ştie cum i se mai încingea tărîţa? Poate voia să verifice doar dacă au abandonat răcoritoarele pentru spirtoase. Dacă mai abordaseră vermutul pînă atunci îl ardea pe el. Dar ăsta bătrîn se gheboşase în plapumă şi înjura pisat. Înjura scurt şi fonfăit. Mîrîit printre dinţi. Sîsîit de la carii. Era din nou ocupat. Eeeee. ‘R’ar a dracului! ‘Te-te, mă, la ea! Ghindoc ăl mic şi Nae l-au lăsat în pace un timp. După asta s-au prins că bătrînu’ avea ceva personal cu Rita Pavone. ‘Te-te , mă, la ea! Despre Rita Pavone era vorba. Ce-ai, bre, nu-ţi place cum cîntă? Ghindoc nu-l auzea. În aşa hal de ocupat era. Peste alt interval de timp însă a spart tăcerea. Cu vocea lui gîjîită. Păi, io o cunosc, p-asta, bă! Fugi, bre! Păi, băăăă, voi ştiţi cine-i asta? Asta-i Rita lu’ Babone! Hai, bre, că mai minte omu’ da’ mai bea şi apă! Să n-am p-a leichii Mariei! Iete la ea, mică şi-ndesată! Să face că nu mă mai cunoaşte. Rita lu’ Babone e! Dă mică avea voce! Ce-o mai plimbam io p-asta cu locomotiva! N-a fugit cu italianu’ ăla? Eee, aud! Acuma a uitat de unde a plecat, putoarea. Sigur, e posibil ca Rita lu’ Babone să fi existat şi ca Ghindoc senioru’ s-o fi plimbat cu locomotiva. E la fel de posibil să fi existat şi o asemănare fizică între ea şi Rita Pavone, dar mecanismele care în acea după amiază au declanşat orgoliul nemăsurat al lui Ghindoc ăl bătrîn vor rămîne un etern mister insondabil.

203

Vis aiurea Un vis revenea periodic. Nu pot spune dacă asta se întîmpla într-o zi anume, nici dacă apariţia lui corespundea unei anumite faze în care se afla luna sau vreunei conjuncţii astrale mai deocheate. Visul revenea cînd voia el, independent de cine ştie ce determinări exterioare. El mă visa. Atît era de puternic. Visul ăsta era diferit de altele. Acelea păreau proiectate pe un ecran. Vise vizionate. Ăsta despre care încerc să povestesc avea o altfel de consistenţă. Materialitate. Visam că sunt undeva într-o cameră înaltă sau în aer liber, într-o curte aş putea să spun. Pe o stradă uneori. În jur sunt oameni care se uită la mine. Se uită nu neapărat cu insistenţă, dar privirea lor are ceva întrebător. Îmi dădeam seama ce-ar putea să exprime privirile acelea abia atunci cînd observam că eu de fapt, zbor. Eu eram undeva deasupra, aproape că loveam tavanul cu creştetul. Pluteam la fel ca atunci cînd ai aripi. De parcă ar exista un “cînd” pentru asta. Sau poate o fi existat odată. Mîinile tăiau aerul, îl loveau şi asta reuşea să mă propulseze. Nu era nevoie să mă direcţionez, să dirijez zborul spre un loc anume. Visul ştia direcţia corectă. O energie nemaipomenită şi o uşurare. Asta puteam să simt. Să zbori e ca şi cum ţi-ai aminti ceva. Te înalţi ca şi cum ai fi făcut asta dintotdeauna. Descoperi secretul apoi te miri că totul a fost atît de simplu, indecent de simplu. Parcă ai călări aerul. Înaintezi cu spatele. Picioarele pedalează de parcă te-ai menţine la suprafaţă pe un lac sărat. Şi aerul prinde miros de sare. Cînd zbori nu trebuie să te îndrepţi undeva. E suficient şi atît. Simţi cum te sprijini de aer, cum el te conţine. Atingi pămîntul şi parcă el te frige şi te-ar ajuta să te înalţi şi mai mult. În vis vorbeam cu oamenii din jur, dar n-aş putea spune ce anume şi nici dacă toate acele cuvinte se potriveau, se pliau contextului.

204

Pentru că în afara visului n-am mai zburat niciodată, vă daţi seama că habar nam ce trebuie să spui într-un asemenea moment. Am încercat de foarte multe ori să dau de cap visului, să-l explic. Explicaţiile erau fanteziste toate, pînă cînd de curînd, mintea mea a realizat o conexiune. Visul revenea într-un moment extrem de precis. Cînd mîncam seara tîrziu. Noaptea. Cînd ajungeam acasă mai tîrziu şi, după o zi hămesită, băgam la ghiozdan la greu. Era aşadar, un vis cu burta plină. Aici era tot misterul. Brîncuşi spunea că absintul e cheia euforiei şi a expansivităţii franceze. E posibil, zic io, ca şi asiaticii să fie ceva mai crispaţi din cauza consumului abuziv de orez. Care adesea provoacă constipaţii. Era şi un banc pe tema asta. Aşa că tot misterul stătea în fiziologic. Totul trece prin stomac. De atunci nu mai am acel vis. Nici nu prea mai mănînc după ora şase. Sau 18 pentru intelectuali.

205

CIPRIAN VOICILĂ Eu despre mine M-am născut în provincie prin cezariană. Nu am beneficiat de laptele matern pentru că nu mi-a plăcut. Am crescut cu lapte praf. Viaţa m-a balansat de la sat la oraş, de la oraş la sat fără nici o milă. Prima carte citită a fost Coliba unchiului Tom. Mă suspectez că nici pînă acum nu am părăsit plantaţia aia de bumbac. Uneori viaţa mă face să cred că sunt negrul ei. În anul 1999 am cunoscut-o pe Irina Nicolau. Împreună cu ea şi cu Daniela Alexandrescu în 2000 am publicat Experimentul Zaica, o carte despre care am auzit că se citeşte la telefon. În 2003 am fost coautor la Arca lui Noe - de la neolitic la Coca Cola, ultima carte a Irinei. În prezent mă manifest la Muzeul Ţăranului Român. Din 2003 sunt student la Facultatea de Filosofie. Mi-am dorit asta din liceu, dar nu am reuşit pînă nu l-am întîlnit pe M. P., un colos capabil să-i înveţe filosofie şi pe papagali. Iubesc Bucureştiul chiar şi atunci cînd sunt trist. În general beau bere. De obicei cu Şerban Anghelescu, care mi-a transmis pasiunea pentru riturile de trecere. Cursurile lui de etnologie ar putea figura într-o istorie orală a literaturii noastre contemporane. Dedic această reeditare a textelor mele din Povestiri unui pitic: tovarăşul, camaradul meu ubicuu, Guguţă

Cosmin despre Ciprian Cînd trebuie să ţi se-ntâmple ceva se-ntâmplă. Asta este, n-ai ce-i face. Aşa se face că atunci cînd ne despărţim, după ce-i spun: - Pa ! Ne vedem mîine ! el o-ntoarce:

206

- Sper. Nu se ştie niciodată. A doua zi este acelaşi, deşi pare să i se fi-ntîmplat o grămadă de lucuri. Când îi spusesem că n-ar fi rău dacă ar da o tură prin piaţă pentru a descrie viaţa de tarabă, îşi luase geanta şi ne despărţiserăm în acelaşi stil: - Pa ! Ne vedem mîine!, iar el la fel: - Sper. Nu se ştie niciodată. A doua zi i-am ascultat textul care putea înmuia şi inima unui poliţist. Fusese la un pas de un accident de maşină, de pe Ministerul Industriei o cărămidă căzuse la mai puţin de un metru de el, iar nişte ţigănci i se tot ţinuseră pe urmă să-i limpezească viitorul. Nu ştiu de ce cînd mă despart de el parcă se pregăteşte să plece în America. M-am liniştit într-o seară cînd, fiind la o bere împreună cu el şi cu Călin, am început să ne anagramăm numele. Lui îi dibuisem o chestie senzaţională: Cai provinciali. Ne-am zis atunci că sigur n-o să aibă şansa de a pleca de lângă noi.

Călin despre Ciprian Nu voi vorbi aici despre putoarea livrescă a picioarelor sale. Nici despre naivitatea lui cerească, aceea care îl făcea să creadă că fotografia cu sânii goi din dreptul editorialului unei reviste porno de mâna a şaptea este chiar fotografia editorialistei. Nici despre faptul că eu îl aşteptam generos de partea unei uşi, cu patru cutii de bere în mână, încercînd din când în când clanţa, iar el îngenunchease în faţa icoanei din încăpere pentru ca Domnul să îl scape din mâinile răufăcătorului ce îşi imaginase că sunt. Nu vă voi pomeni despre faptul că încă mai crede că totuşi există şi femei mai altfel, măi Căline, nu crezi ? Mai altfel, adică aşa, ca noi, bărbaţii. Ei bine, nu există, Ciprinel dragă. Şi asta numai pentru faptul că aşa a fost construită lumea aceasta. Cu bărbaţi şi cu femei…

207

Nu vă voi sminti cu poveştile legate de familia lui, evident exagerate de către bărbosul negricios cu fizic sfărâmicios şi psihic nevricos. O adevărată saga… Nu, nu vă voi obosi cu astfel de amănunte. Şi asta pentru că toate textele lui vă vor povesti, pendelete, despre toate aceste lucruri.

Sorin despre Ciprian Ciprian a făcut liceul la Pătârlagele, dar nu asta e cea mai de seamă performanţă a sa. Ce contează e că a copilărit într-un sat la câţiva kilometri de al meu. Am aflat prea târziu. Dacă ne întâlneam atunci, la vârsta aia poetică, am fi vânat împreună lei. Azi îi împuşcăm. Salariul minim pe economie. Am fost amândoi ţărani hard & heavy cum a zis Paul Cernat. Nu l-am întrebat, dar pe atunci, eu am avut câteva încercări eşuate de a intra într-o formaţie de rock. Şi de-aia mă bucur pentru că azi împreună cu Călin, cu Cosmin şi cu Filo am pus de-o trupă cu un sound foarte mişto.

208

Despre prieteni, cărţi, femei şi alcool Nu ştiu alţii cum se descurcă cu chiria, dar eu mi-o plătesc în neuroni. Deschid un ochi. Dreptul: afară se luminează din ce în ce. Înseamnă că mai am puţin timp. Adorm. Tiii, e deja şapte. Mai am timp. Încerc să adorm la loc. Şapte şi un sfert. Îmi spun: mai stau în pat pînă la şapte şi jumătate. Când mă ridic e deja opt fără douăzeci şi cinci. Să vezi că iar am încălcat sfaturile din Cum să-ţi educi voinţa în care se spune că: dimineaţa trebuie să nu te trezeşti brusc, să nu sari ca zevzecul din pat, să te întinzi, zece minute de respiraţie totală, pui mîna pe o carte pe care ai lăsat-o înainte de a adormi, apoi te gândeşti la ce ai de făcut azi, te ridici şi faci gimnastică suedeză, e bună că o poţi face tot în pat, te gândeşti la ceva plăcut şi, în sfârşit, ieşi din casă drept în arena cu lei, semenii tăi, adică pleci unde ai treabă. Este opt fără un sfert. Mai am timp să-mi fac canonul. Opt şi zece. Ies în cea mai mare viteză pe uşă, dau în camera unde mă aşteaptă ca să mă mănînce Racu. Intru uşurel. Intuiţia îmi spune că nu a avut insomnie, în ciuda kilului de cafea băut şi a pachetului de Pall Mall fumat. Deci, nu va fi îngăduitor. “Domnule, cînd mama dracului o să înveţi să fii punctual? Ia termosul, vezi că e pe fotoliu. Fă ceai, nu ştiu de ce se răceşte tot timpul. Ia sticla de cafea. Ia castronul verde. Pune iaurt, puiul taie-l mărunt că bucăţile pe care mi le-ai lăsat sunt imposibil de mâncat. Domnule doctor- aşa-i place lui Racu să mă adresez -, dacă vreţi să vă luaţi dantura din castron. O, scuză-mă, sper să nu te simţi jignit. Fă focul la baie. Stai… Uite 50 de mii. Ia-mi un pachet de ţigări şi o sticlă de Pepsi. Să te interesezi azi cât costă un covor. Uite urina. Să te duci la Institutul Protopopescu şi să o laşi acolo pentru o urocultură şi un autovaccin. Ia loc. Scrie: dragă Marianne… Să-mi baţi scrisoarea şi sămi faci două copii. Ai dus fişa de observaţie de la Spitalul Halas? Farfuria cu mâncare să o pui într-o pungă pentru că intră gândaci în ea. Azi la ce oră vii? La şase?! Domnule… nu ştiu de ce nu putem să ne coordonăm. Caută nişte margarină în frigider şi unge cheia asta că a ruginit. Trebuie să intri în magazie şi să cauţi scheletul. Poate

209

găsim cui să-l vindem. Ai controlat cât gaz consumăm cu boilerul? Du-te şi notează-ţi. Îl lăsăm să ardă zece minute, după care calculăm. Urcă-te pe scaun şi notează-ţi câţi kilowaţi avem. Ai aflat cât costă impulsul? Am hotărît să ne punem telefon de cameră. Alo, domnu’ Filo, nu credeţi că este cazul să vă iviţi? Bă, tu nu ai nimic. Nu ai casă, nu ai bani. Bă, pentru a parveni, trebuie să faci eforturi. Poate că o să găseşti o femeie bogată. Şi să zicem că te însori. Ce-ai să faci, ai să umbli toată viaţa după curu’ ei? Da’ tu vrei să te însori? Cercetătorii nu se însoară. Să ştii că folcloru’ nu este o joacă. Dar ce e folcloru’? Tu ştii? Să-mi faci o listă cu toate cărţile pe care le-ai citit. Unde ţi-e caietul cu preţurile? Le-ai notat pe cele de ieri? Domnule Vârlan, aoleo, iartă-mă că ţi-am pocit numele. Filo, ai închis focul la baie sau cînd te vei întoarce, vom vorbi prin spiritism? Uite alifia asta chinezească. Freacă-mă la mijloc că iar m-am înţepenit.- tare, mai tare. Închipuie-ţi că te-am înjurat de mamă sau că ţi-am pocit numele. Aşa. Gata, nu trebuie să mori pe curu’ meu crezându-te la Termopile! Racu a fost doctor şi acum e bolnav. Suferă cu plămânii, cu inima, cu picioarele. Eu îl înţeleg, mai ales că Ririca, soţia lui, mi-a zis într-o zi într-un taxi: ştiu, Racu e un iad, dar e iadu’ nostru. Este ora nouă. În sfârşit, pot să fug de Racu. Mă întorc în camera mea galbenă. Îmi pun nişte cărţi în sacoşă- de multe ori cărţile stau lângă urina Racului. Îmi miros toate cămăşile pentru că nu ştiu pe care am purtat-o ultima oară. Când să ies pe uşă mi se declanşează fobiile: apa, focul, gazele. Ia-le pe toate la rând şi controlează-le! Şi nu numai o dată. O dată- dau să ies pe uşă-, de două ori, de trei ori, de patru ori. Zic, gata, răsuflu uşurat, încui uşa. Controlez şi uşa. E totul în regulă. Cobor câteva trepte. Cînd să zic, am scăpat, îmi vine un gînd: dar dacă nu ai controlat cum trebuie apa? Mă întorc din drum şi o iau de la capăt. Nu o dată. Uneori mă întorc de trei ori. Ca să nu mă gîndesc la altceva, cînd încerc uşa, îmi muşc limba. În stradă îmi compun o mină impasibilă. Nu reacţionez la zgomotele bruşte. Nu privesc trecătorii. Dar la trecătoare mă uit, deşi mi-am promis de mii de ori că nu mai fac. Rezist la prima trecătoare, poate şi la a doua, dar dup-aia… Sîni şi funduri. Funduri

210

în chiloţi tanga. Asta mi se întâmplă vara. Cum vine toamna, mă simt mântuit. Mă plimb prin parcuri şi privesc ciorile. Iarna e cel mai fericit anotimp.

* Cele mai frumoase zile sunt zilele de salariu. Un salariu ţine vreo trei zile, în care beau bere cu prietenii şi îmi cumpăr cărţi. Mai nou, m-am hotărât să citesc mistici contemporani şi obscuri sau mistici clasici. De exemplu, Osho, Poonja, Sri Aurobindo, Krishnamurti, Ramana Maharishi, Hehaka Sapa, Mama. Din acelaşi salariu îmi cumpăr în fiecare dimineaţă două ouă proaspete, pe care le beau crude, un iaurt “Danone de băut”, o bere ( băută pe stomacul gol) şi delicateţa zilelor de salariu: batonul “Snikers”.

211

Astăzi sunt trist M-a cuprins un dor nebun de Ririca şi m-am gândit să-i trimit o scrisoare. Irina, Am încercat de câteva ori să-ţi scriu, dar n-am putut. Între mintea mea şi mâna care aruncă cuvinte pe hârtia asta s-a căscat un gol perfect, o deznădejde plină. Am aşteptat în zadar, zile şi zile, să îţi aud, de după uşa galbenă a camerei mele, glasul întrebându-mă dacă mai exist. Şi uşa să se deschidă şi tu să apari cu mâncarea pregătită pentru mine şi să comentăm episoadele zilei şi să plănuim. Şi tu să-mi alungi înnegurarea cu ochii tăi luminoşi şi să-mi spui, lasă, mămicule, că se poate şi mai rău sau că ale omului sunt toate. Şi să mă rogi ceva, să-mi dai o pană din aripa ta, să mâncăm nori împreună, să-mi arunci hainele sumbre, să mă îmbraci în roşu, să mă înveţi să fiu blând cu oamenii, iar eu să le zâmbesc. Să stăm unul lângă altul şi să-mi arăţi cum zboară ideile prin aer şi să încercăm să prindem câteva sau tu să le iei şi să le vinzi în piaţa Matache. Să colindăm secondhandurile, iar eu să-ţi privesc pe furiş cruciuliţele pe care ţi le faci pe rochii sau inelele jucăuşe mângâind ţesături. Şi să-mi spui amore sau să mă întrebi, merge, Platon, merge? Să aşteptăm împreună să se mai nască o carte şi tu să-mi spui, ai răbdare, cărţile au destinul lor, ies când vor ele. Să-i aşteptăm pe barbari şi să ne întrebăm odată cu Kavafis: Şi acum ce ne vom face fără barbari? Oamenii aceştia erau totuşi o soluţie. Să-mi povesteşti de mătuşa ta, Pepo, sau să râzi pur şi simplu, hi, hi, hi! Iar eu să nu mai scriu nimic, să-mi şterg ochii şi să nu mă mai întreb, dacă ţi-o fi cald sau rece, foame sau sete, întuneric sau lumină acolo unde mi te-a ascuns Dumnezeu.

212

La mulţi ani! Când o să împlinesc eu 80 de ani cine o să vină la mine? La tine nu o să vină nimeni pentru că eşti un porc, pentru că nu eşti Profesor şi pentru că copiii tăi o să te ducă la Azilul de bătrâni Elena Doamna şi sper că nu ai pretenţii să venim noi, din centru până acolo. Aşadar am rămas noi doi, o fetiţă durdulie, trecută de prima tinereţe cu coada vopsită pe spate, şi un băieţel sfios şi pufos, ros de ambiţii şi blenoragii… Tu, Irina, să taci, eşti o vacă şi denaturezi totul! Iertaţi-o, domnule Profesor, că e slabă de minte, dar are sufletul mare şi vă iubeşte! Pupă-mă-n cur!!! Acum, Mumule, scrie te rog fraza CHEIE. Ai grijă ce faci, trebuie să fie un topos! Nu uita, te rog, să pui chestia aia cu ba se urcă pe soclu, ba se bagă sub el… Împotriva tuturor rânduielilor care hotărăsc albului să fie alb şi negrului să fie negru, pietrelor să nu înoate şi peştilor să nu cânte… staţi dumneavoastră, dragă domnule Profesor, întrupând într-o singură făptură mirabile potrivnice, lepădând cu o mână ce strângeţi cu alta, trickster chemat să tulbure cuminţenia structurilor, dând învăţătură că viaţa e vis, pe care îl tâlcuim precum ne place, şi aşa, şi aşa… La mulţi ani! * Când se apropie ziua mea de naştere ( care se întâmplă tot mai rar ) trebuie să primesc o felicitare cu brazi de Crăciun şi cu următorul conţinut: “Dragul nostru, o sărbătoare plină de realizări să-ţi fie viaţa, o rază caldă de soare să-ţi lumineze toate drumurile întortocheate ale vieţii şi să rămîi acelaşi băiat bun, onest, cu principii sănătoase, plin de recunoştinţă şi iubire faţă de toţi cei ce te iubesc. Îţi dorim din toată inima:La mulţi ani! Mama şi tata.” Asta nu anulează următoarea scrisoare.

213

“Dragul mamei, Azi, luni, de dimineaţă, am fost la poştă să iau plicul de la tine. L-am citit în staţie la autobuz şi am plâns tot drumul până la serviciu. Când am ajuns aici am primit o veste tare tristă pentru mine: tanti Maria, femeia care în fiecare dimineaţă îmi făcea cafeaua, care mă întreba de tine şi care vroia să-ţi dea 500.000 lei din pensia ei de 1.500.000 pentru a-ţi plăti taxa a murit. A murit şi nici nu m-a aşteptat să-mi iau rămas bun de la ea! Sînt distrusă sufleteşte! Îmi este sufletul fărîmiţat şi încerc să fiu puternică, să mi-l adun, să pun părticică lângă părticică şi să merg mai departe. Casa este goală, singurătatea mă doboară- viaţa este tare grea şi plină de neprevăzut! Încerc să-mi impun să rezist, dar de data asta este la fel de greu ca acum 15 ani cînd a plecat dintre noi tatăl tău biologic! Am fost la tribunal la P. Eu şi el. Ne-am privit şi plângeam amîndoi. Am plecat de acolo, am băut o cafea- ultima se pare- şi el s-a urcat în autobuzul care îl ducea la G.T. pentru că acum acolo locuieşte ( face naveta) şi eu mai aveam 90 de min. până venea trenul spre B. Acolo, la autogară, m-am apropiat de el, l-am mângâiat pe obraz, plângând, şi mi-a spus pa, pa, plângând. Apoi, când autobuzul a plecat, i-am făcut cu mâna şi aşa, privind spre mine cu durere, cu disperare, a plecat. Aşa, acolo, atunci mi-am îngropat căsnicia. Apoi, m-am dus la bar, am luat 50 de gr. de lichior, o cafea şi am stat până a venit trenul. Pe drum, de la tribunal spre autogară, mi-a spus că este bolnav, că îi pare rău, că am fost familia care i-a dăruit cele mai frumoase clipe, iar tu ai fost, eşti şi vei rămâne băiatul lui, pe care niciodată nu-l va avea. A mai spus să nu-l urăşti şi să nu-l uiţi, să-l cauţi, dacă vrei sau ai nevoie de el vreodată. Aşa este viaţa- tristă, hoaţă şi plină de neprevăzut. Îl visezi pentru că pe undeva gândurile voastre se întâlnesc, pentru că voi v-aţi iubit şi v-aţi respectat reciproc. A fost tatăl pe care şi l-ar fi dorit orice mamă pentru fiul ei- cinstit, înţelegător, loial şi respectuos. Nu-l desconsidera, te rog! Iubeşte-l în numele anilor petrecuţi alături,

214

consideră-l tot tatăl tău şi într-o zi, cînd te vei mai linişti, o să-l cauţi şi o să-i strângi mâna în semn de recunoştinţă, pentru că merită şi tu eşti un băiat recunoscător. Da, a plecat mai mult fugind, dar furia pe care o avem nu trebuie să acopere faptele bune pe care le-a făcut. Toţi greşim şi poate în toţi aceşti ani şi eu am greşit. Până aici a fost să fie. Destinul nu-l putem schimba. Cine ştie, poate că într-o zi vom auzi că a murit şi noi nici măcar nu-l vom putea petrece pe ultimul drum. M-am despărţit eu de el, nu tu. Tu rămâi pentru el acelaşi băiat bun. Roagă-te pentru el. Ştiu că suferă, că plînge, dar se pare că a vrut să-şi plângă durerea singur, să ne scutească. Nu ştie că vom suferi mai mult decât ajutîndu-l să treacă prin această perioadă. Dar nu am spus esenţialul: Te iubesc! Te-am iubit enorm întotdeauna, deşi îmi cer iertare acum pentru că te-am bătut mai rău cînd erai mic. Tu eşti tot ce mi-a dat Dumnezeu mai bun, mai frumos şi mai curat. Eşti copilul pe care nu l-aş schimba niciodată cu un altul. Vei avea o familie bună, copii frumoşi şi o carieră minunată. Iar eu voi trăi să-mi cresc nepoţii şi vom fi fericiţi unul lângă altul.

215

Străinul M-am gândit să scriu câte ceva despre prietenii mei. Primul este Străinul. Memoria Străinului era populată cu fantome blânde care, din când în când, se izbeau de zidul morţii. Era o fugă continuă în fiecare gest al acelui copil bătrân. Credinţa unei ţărănci în rânduiala lumii, riturile funerare care mint sufletul mortului pentru a-l instala în lumea cealaltă, iniţierea ca promisiune a transformării novicelui erau răspunsuri de o clipă cu care îşi mîngâia prietenii. Pentru el, cartea era o femeie ascunsă din care trebuie să te împărtăşeşti în singurătate. Dar femeia?, mă întrebi. Credea că femeia poate fi un volum ieftin pe care îl arunci după câteva pagini. Sau poate fi o lucrare clasică la care revii continuu pentru a-i decripta semnul. Sau poate fi Lighea. De la el am învăţat că tăiatul părului, ziua de luni a fiecărei săptămâni sau 1 ianuarie al noului an pot fi momente / motive de transformare interioară. Cândva mi-a mărturisit că eu îi par ireal datorită cărţilor despre care vorbesc tot timpul ( avea nostalgia omului natural, eliberat de civilizaţie şi cultură ). De ce vorbesc despre el la trecut? Nu, n-a trecut dincolo pentru că niciodată n-a fost pe de-a-ntregul aici. A fost singurul care m-a citit de prima dată. Eşti înclinat spre exces, mi-a spus. Poţi deveni un anahoret, un curvar, un beţiv sau un erudit. Nu ştia de fantoma căldicelului care mi-a bântuit adolescenţa. Nu ştia că mi-am jurat să nu recitesc niciodată “Demonii” lui Dostoievski de teamă să nu mă pierd în păienjenişul ţesut de Stavroghin sau nu cumva să aduc în realitate fantasmele unui roman de secol XIX. Într-o noapte de toamnă am citit “Tristan şi Isolda”, o carte veche pe care mi-a împrumutat-o Străinul. Cînd am deschis-o, din ea a căzut un petec de hârtie. I-am recunoscut scrisul. Atunci am înţeles că acel roman de dragoste era, de fapt, un plic în care erau aceste rînduri: Vom fi străvechi. Lingurile şi cuţitele noastre, ceaunul în care fierbeam mămăliga, vasul de flori, o brăţară de sticlă vor fi mărturii ale vieţii noastre cotidiene pe care oameni docţi şi inventivi o vor recompune mereu, se vor bate cu ea.

216

Vom avea o locuinţă imensă. Musafiri de peste mări şi ţări. Un sistem de alarmă îmi va păzi mie falanga, iar ţie călcâiul luminat în vitrină. Vom fi vecini cu Agamemnon. Agenda noastră de telefon- o listă de nume divine. Chitanţele noastre de apă- arhiva secretă a templului. Vom străluci sub soarele orb al istoriei. Limba în care tăceam amîndoi- misterioasă ca limba etruscă. Scrisorile noastre de dragoste- liturghii. Vom fi străvechi. Nu mai plânge.22

* Răsfoiesc ultimul meu jurnal. Note lapidare, scrise în fugă cu paste de diferite culori. Asta-i viaţa – pastă şi culori.

Această poezie în proză aparţine originalului, adică lui Şerban Anghelescu, faţă de care Străinul e doar o

217

Omul reţetelor Dacă un psiholog afectat ar vrea să mă caracterizeze cu orice preţ, m-ar defini, în două cuvinte: omul reţetelor. Din adolescenţă am căutat reţete: cum să citesc cincisprezece ore pe zi, cum să dorm fără să sforăi ( a se vedea lecţia lui Noica din Jurnalul de la Păltiniş), cum să mă însingurez în aşteptarea unei experienţe mistice ( M.Eliade- articolul Însingurare ), cum să-mi înving oboseala ( M. Eliade- Scrisori către un tînăr provincial I ), cum să-mi domolesc sughiţul ( am aflat asta din nu mai ştiu care dialog al lui Platon ), cum să bei fără să te îmbeţi, cum să bei ca să te îmbeţi, cum să-ţi trăieşti conştient visele ( vezi Carlos Castaneda), cum să-ţi interpretezi visele, cum să-ţi învingi frica, obsesiile, amintirile dureroase (Krishnamurti ), cum să-ţi creşti masa musculară în cel mai scurt timp ( revista Flex), cum să citeşti rapid o carte ş.a.m.d. Cum să trăiesc – asta nu mi-a spus nimeni.

copie.

218

Nea Sandu Întors acasă după o absenţă de trei săptămâni mă întâmpină o veste proastă: nea Sandu a paralizat şi e pe moarte. Ştiam că nea Sandu, pe numele său adevărat A. Alexandru, a făcut anul trecut o operaţie în urma căreia a rămas fără un plămîn. În tinereţe a fost şofer de tir. Banii îi ieşeau grupa mare în urma afacerilor curate şi nu prea pe care le manevra. Pachetul de Kent şi sticla de coniac din ăl mai bun nu i-au lipsit niciodată atâta vreme cît a avut o meserie. Avea o soţie, pe tanti Nuţa, şi doi copii- Nelu şi Angelica. Nelu a fost făcut la beţie şi a ieşit oligofren. Dintr-o greşeală a făcut puşcărie şi a rămas fără nici un Dumnezeu. Angelica a făcut o şcoală de coafeze şi termină anul acesta la liceul seral. Viaţa lor de familie a fost un veritabil iad. Nea Sandu venea zilnic beat acasă, îşi bătea nevasta şi copiii şi după aceea se culca. O parte din bani i-a investit în casă, iar cealaltă, cea mai mare, a cheltuit-o cu Troaşca, amanta cu care a trăit douăzeci de ani. Din călătoriile pe care le-a făcut prin ţară în interes de serviciu cumpăra tot ce găsea mai frumos şi mai de preţ. Cînd se îmbăta fărâma tot: televizor, vitrine, mochetă. Cînd se trezea din orgie o lua de la capăt cu cumpăratul şi iar se îmbăta şi tot aşa. Ei cînd aveau de toate, cînd nu mai aveau nimic. Îmi aduc aminte că, în copilărie, le-am făcut o vizită. Cei mari s-au ascuns într-o cameră, au mâncat, au râs şi-au vorbit de-ale lor. Copiii au fost trimişi într-o încăpere separată. Hai să ne jucăm, i-am zis verişoarei mele, Angelica. Ea a sărit în sus de bucurie, a pus mâna pe un scaun şi a strigat: hai să rupem scaunele! De ce? am întrebat îngrozit. Pentru că aşa se joacă mama şi tata, mi-a răspuns lăsândumă paf. Ieşit la pensie, Nea Sandu a rămas fără bani, dar cu două metehne: băutul şi fumatul. Pensia îi permitea să-şi cumpere zilnic o sticlă de vodcă Săniuţa şi câteva pachete de Carpaţi. Se trezea la ora 4 a.m. şi punea mâna pe ţigară. Făcând un calcul am constatat că în 24 de ore fuma o ţigară la fiecare15 minute.. Scandalurile din familie au continuat.

219

I se pot reproşa multe lui nea Sandu, dar în nici un caz că nu era primitor cu oaspeţii. Cînd aceştia veneau, punea pe masă tot ce avea. Nu se gîndea la ziua de mîine. Anul trecut am aflat că e bolnav de cancer. Plămânul drept i-a cedat şi a trebuit să-l scoată. I-a fost secţionată şi traheea. După operaţie nu a mai fost el însuşi. Prietenul lui de pahar, Beju - alt fumător înveterat - l-a momit cu o ţigară aducându-i argumentul suprem: şi-aşa mori, Sandule, acum şi cu o ţigară în plus sau în minus tot prieteni rămânem. Nea Sandu s-a apucat iar de ţigări, de această dată fumând pe ascuns. Într-o noapte a visat cum doi oameni săpau la cimitir o groapă. Trecând pe lângă ei i-a întrebat: pentru cine e groapa asta? I-au răspuns: pentru tine. Când s-a trezit, mâna şi piciorul de pe partea stângă îi erau moarte. Ieri i-am făcut o vizită. Soţia sa m-a întâmpinat mohorâtă şi plânsă. De trei zile nea Sandu trage să moară. În fiecare noapte cineva din familie veghează la capul lui. Am aflat cu plăcută surprindere că nea Sandu, care toată viaţa i-a înjurat pe popi, s-a spovedit şi s-a împărtăşit. Mă aşteptam să văd un om inconştient, în delir, horcăind. Când colo, ce să vezi, nea Sandu stă în mijlocul patului şi, altfel spus, îşi coordona propria înmormântare. Cere să i se aducă batistele şi prosoapele ce vor fi împărţite la cimitir, face cu nevastă-sa meniul pentru pomană. O pune pe maică-mea să caute într-un sertar de unde trebuie să scoată un cordon care se potriveşte la paltonul pe care mi l-a dat de pomană acum câteva luni. Îşi aminteşte de un păcat nespus la spovedanie. Îl scrie pe o bucată de hârtie şi trimite după preot. Când acesta vine, stă cu el o oră: altă mărturisire, alte discuţii. Intrăm în camera lui să ne luăm adio. Abia îmi stăpânesc lacrimile pentru că ştiu că nu o să-l mai văd. Plînge şi el din când în când. Ar vrea ca Dumnezeu să-l ia mai repede ca să nu se mai chinuie atât. Ne spune de ce l-a chemat iar pe preot: nevastă-sa l-a speriat că o să-l îngroape la cimitir între soacră-sa şi socru-său, iar ăştia or să-l înghiontească - când unul, când altul - pe vecie. La care el a replicat că îşi bagă ceva în mormântul socrilor lui. Dup’aia s-a gândit mai bine şi s-a spovedit de acest păcat, crezând că i-a ofensat pe

220

morţi şi de-aia se chinuie atât să moară şi nu poate. Din când în când îi vine gîndul să se sinucidă, să se dea de-a rostogolul prin pat, să-şi smulgă sonda, să se asfixieze, doar, doar o muri mai repede. În timp ce vorbesc cu el, două pisici ( pe care le-a crescut cu mult drag ) îi dau târcoale. Ţipă să le scoatem afară, nu cumva să moară şi să se transforme în strigoi din cauza lor. Îi zice lui cumnată-su, Tase, să le închidă într-un grajd pe toată perioada înmormântării. Şi să nu se vadă în oglindă când va fi mort că altfel o să se întoarcă din drum. Îi cere împrumut lui Tase patru sute de mii ca să le dea băieţilor de la Teologie care-i vor cânta la înmormântare. Cineva îl întreabă în glumă dacă are multe păcate. Răspunde, da, că maşina era mare, făcând aluzie la perioada în care a furat statul cât a putut. Neamurile îl încurajează că o să se facă bine, că ce, aşa arată un om care e pe moarte? El e lucid, vorbeşte, face glume. Trebuie să se-ncreadă în Dumnezeu. Replică: Dumnezeu nu mai poate să facă nimic pentru că nimic nu mai este bun în el. Ne imploră să venim luni de dimineaţă, când vor sosi doi preoţi ca să-i facă Sf. Maslu, şi să ne rugăm ca Domnul să-l ia mai repede. Discută cu nevastă-sa ce să pună pe masă. Să scoţi carne de porc de la borcan şi să le faci friptură. O ia pe cumnată-sa, cu care s-a certat toată viaţa pe pământul moştenit de la socrii săi: “Lucico, te rog să împarţi tu la biserică, cînd oi muri, ca lumea să primească pomana, nu să o arunce zicând că e de la unul care a murit de cancer. Să nu o laşi pe-asta- şi arată spre nevastă-sa- să-mi împartă!” Sunt ispitit să-i dau pe toţi afară, să-l iau pe nea Sandu de o parte, să mă aplec şi să-i suflu la ureche o rugăminte: du-te şi caută-mi tatăl! Spune-i că m-am făcut mare, că memoria mea l-a uitat, că inima îl regăseşte în fotografii învechite de vreme, că nu-l pot iubi pentru că nu mi-a dat răgazul să o fac, pentru că s-a grăbit să moară. Uneori, îl simt în sângele meu, şi câteodată mă priveşte din oglinda în care mă bărbieresc dimineaţa. Îmi iau adio de la nea Sandu şi mă pierd în bezna de afară, cu regret. Nici nu ştiu cine pe cine a părăsit.

221

Scrisoare: Dragi copii de mic-burghezi, Până la vârsta de cinci ani am ratat deja câteva cariere. Asta pentru că, spre deosebire de voi, nu am avut un intelectual în familie care să-mi descopere abilităţile existente într-o fază latentă. Am fost crescut de o telefonistă şi un cardiac, fost şef de regiment, fost şef de cadre, fost şef de protecţia muncii care în timpul liber picta peisaje şi panouri cu propagandă comunistă. Sâmbăta asculta Europa Liberă şi Vocea Americii. În primii ani m-au îndopat cu calciu efervescent şi cu untură de peşte. Peste douăzeci de ani, din cauza excesului de calciu efervescent patru măsele din gura mea erau scoase una cîte una. V-am minţit: mai păstrez spre efervescentă amintire una. Pentru că am fost botezat de preotul Mălai şi de dascălul Gândac, am decis să mă fac preot. Slujbele lui Mălai puteau fi auzite la Cooperativa agricolă din comuna în care mi-am petrecut primii ani. Nu oricând: când se băga raţia, uleiul şi zahărul. Sătenii se uitau prostiţi la băieţelul care stătea în genunchi, cu mâinile pe şorţul străbunicii ( v-aţi dat seama, şorţul era haina preoţească) şi se ruga: Doamne, dă Doamne să moară toate babele şi toţi moşii din comună ca să rămână zahărul şi uleiul la copii! Peste doi ani, datorită unui proces care a avut ca obiect doi metri de pământ, pentru a-mi salva bunicii care mă crescuseră cu atâta drag şi untură de peşte, am zis că voi fi avocat. După cum observaţi şi voi, cu ochii voştri încadraţi de gene lungi, încă de foarte mic m-am confruntat cu probleme sociale. N-am stat cu tăticu’ şi cu mămica la bloc, fără griji, fără pui, înconjurat de alţi copii. Am fost singur şi implicat. Singura mea prietenă stabilă a fost Lila, o perniţă pe care mia făcut-o Creţica, bunica mea. Lila este mică, verde cu dungi albe. Să rezumăm. Spre deosebire de voi, încă de mic am fost creştin practicant ( nu agnostic, precum ştim noi cine), am apărat cauza celor săraci şi… N-am învăţat limbi străine încă din burta mamei, fapt pentru care nici până în ziua de azi nu ştiu să ciripesc decât în cea maternă, n-am citit cărţile esenţiale ale copilăriei ( Cuore, Cartea Junglei, Oliver Twist ), am parcurs Micul Prinţ la douăzeci şi doi de ani, anul în care mi-am pierdut şi virginitatea într-o noapte de vară superb de ploioasă, şi ca şi actul sexual,

222

Micul Prinţ nu mi-a mai spus nimic, în vremea adolescenţei nebune n-am putut să fiu un rocker deplin pentru că în comuna Gura Teghii, unde m-au dus mama şi destinul, nu se găseau albume cu trupele la modă, astfel încât ascultam The Doors şi Sarmalele reci şi purtam plete slinoase acoperite iarna de fesul Reebok, plete cu care îmi iritam profesorii ( de la Liceul Teoretic Pătârlagele) şi pe biata mamă. Dintr-un lăcătuş mecanic cu trei fraţi de întreţinut şi dintr-o laborantă părăsită la şaisprezece ani de mama ei n-avea cum să iasă un intelectual. Tîrziu, pe la paisprezece ani, în urma unui film al lui Liiceanu despre Ţuţea şi Cioran mi-am vîndut colecţia romanelor lui Sven Hassel, cu lacrimi în ochi, şi mi-am luat Între Dumnezeu şi neamul meu. Au urmat apoi Silogismele amărăciunii- cumpărată cu o sută de lei furată de la tatăl meu cel vitreg şi un şir de cărţi -dobândite în urma unor posturi prelungi şi cu mult suc gastric secretat în gol- care nu s-a terminat nici până în ziua de azi. Dacă aţi vrea să aflaţi câte cărţi mi-au trecut pe sub ochi ar fi bine pentru o exactitate cât mai ştiinţifică să vă adresaţi stomacului meu. Ar mai fi de abordat două probleme: cultura muzicală clasică şi jena de a merge cu dumneavoastră pe aceeaşi parte a trotuarului. Iarăşi n-am avut noroc. Am crescut într-un mediu muzical întreţinut de idolii mamei mele: Angela Similea, Spătaru, Şeicaru, Irina Loghin şi… Cezărică, revelaţia cântăreţilor de muzică lăutărească din Buzău, un fost iubit al maică-mii. Aşa se explică faptul că la această vârstă inima îmi pulsează mai tare când aud ceva de Adrian Minune, Ştefan de la Bărbuleşti sau Sorinel Puştiu, în detrimentul extazelor sonore ale lui Bach, Haendel ( aşa se scrie?) şi alţii de teapa lor.

223

Cum l-am descoperit pe Dumnezeu Am început să-l simt pe Dumnezeu când am descoperit alcoolul. Zecile de beţii trase cu Şcâlcă, Baldâru’, Ciuli, Hagiu şi alţii ca ei m-au lăsat mai mult mort decât viu. Sticle draculine, săniuţe transparente m-au făcut să mă dau de-a dura de pe diferite dealuri, au stârnit compasiuni în cercul prietenilor echilibra(n)ţi, au frânt iubiri nefinalizate sexual şi mi-au umplut creierii cu bile de rulment. A doua zi îmi venea să-mi las capul pe pernă să-şi ţeasă tâmpeniile şi oboseala, să-mi iau zborul şi să nu-l mai revăd niciodată. Începuse să mă plictisească. Treaz fiind se îndrăgostea de fetiţe de doisprezece ani care nu-l băgau în seamă pentru că era complicat şi urât. De necaz şi din laşitate se întorcea în haita capetelor neînţelese şi reîncepea greva: refuza să mai bea apă. Turna în el alcoolul până la uitarea suicidă. Din păcate a doua zi revenea în aceeaşi realitate. Ceva-ul-cineva nu îl lăsa să treacă peste graniţă. Tot timpul era prins cu acte false. Ca să o treacă fraudulos era mult prea laş. Nu am stat ca Sfântul Serafim de Sarov o mie de nopţi pe o piatră ca să recapăt Harul lui Dumnezeu. În schimb, când mă întorceam rangă-crăci-muci-cui-blană din vreo discotecă mă puneam pe bătut mătănii. La fiecare metanie îmi pocneam capul de duşumea. Mă mir că maică-mea, care dormea alături, m-a suportat atâta timp. De vreo două ori m-a întrebat: fiule, de ce se aud buşituri pe la trei noaptea în cameră la tine? Ştiu că i-am dat de înţeles că am o relaţie mult mai profundă cu Dumnezeu decât ea şi tatăl meu vitreg. O relaţie în care dragostea mea se manifestă prin pocnetul creştetului de scândurile dispuse în formă de V. Mărturisesc după zece ani: am minţit-o. Nu era dragoste. Era frică: frică de întunericul cel mai din afară, frica de scrâşnitul dinţilor, frica de viermele neadormit. Da, mai ales viermele neadormit. Viermele care în zilele de după beţie nu mă lasă să dorm, se amestecă în palpitaţiile şi în răsuflarea mea de bodegă nemăturată, îmi ciuruie trupul ca pe o brânză şi deodată dispare. Lasă scena goală. În urmă se mai aude târâitul său deja familiar.

224

Pe scenă urcă neanunţate, în aceeaşi minunată a doua zi a judecăţii mele, un număr impresionant de starlete de film porno, de femei căzute de prin ziare- ohoho, şi ce cultură avem în domeniu, măi domnule cap! Ia să rememorăm: Oblio, Pisicuţe, Bordel, Sex Total, Occident, Salut, Melos, Ecran Magazin. Nu exista una măcar în care să nu văd o promisiune de plăcere micuţă, firavă, solitară şi cât de ruşinoasă ! Urmau zile de căinţă, Doamne iartă-mă că nu mai fac! şi iar viermele şi iar Doamne nu mai fac… Oricum, virginitatea mi se păstra intactă, doar nu mă puteam dezvirgina singur nici cu două degete, nici cu buretele de la baie, nici cu duşul… Zile şi zile de înălţări şi de căderi. Decapitări. Am început să mă rog cu disperare reală tot după o beţie, când capul ameninţa să mă facă de rîs. Eram în parcul de lîngă liceu şi beam ţuică îndulcită cu miere de la Dobre Ana Maria. Ce s-a întâmplat între timp? M-am plimbat de câteva ori pe Calea Victoriei după ce golisem cîteva beri singur şi capul a început să-mi boscorodească: “Uită-te la clădirea aia. Nu ţi se pare interesantă? Este din perioada interbelică. Are suficiente etaje. Ce zici, n-ar scrie frumos în ziare: tînăr boem, neînţeles, neînţelegător a hotărât să boemizeze?; ştirile de la Pro TV: cap găsit într-o baltă de citate. Se fac investigaţii pentru a se identifica autorul acestora, adică autorul moral al sinuciderii. Deocamdată este greu pentru că experţii nu mai înţeleg nimic. Se pare că era un cap foarte needucat. Nu avea sertăraşe cu discipline bine fixate în şcoală. Redăm un citat: “ca pecete pe sînul tău mă poartă, poartă-mă pe mîna ta ca pe-o brăţară, că iubirea ca moartea e de tare şi ca iadul de grozavă este gelozia” “… femeie, nulitate simpatică.” “Spune-mi, dacă te-aş prinde într-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin după aceea de teamă să nu-mi striveşti…” “… imperativul categoric, care îţi cere să tratezi omul totdeauna şi ca scop şi niciodată numai ca mijloc?” Şi din această vălmăşie mă salvează doar Dumnezeu, singurul alcool pe care, dacă îl înghit, nu mai am nevoie de un altul. Dacă aş putea, aş da gratis sticle cu

225

Dumnezeu, aş înlocui Festivalul Berii cu Festivalul lui Dumnezeu, în care fiecare ar putea să uite de sine oricând şi în orice loc.

226

Dipsi şi alte întâmplări Şi muri şi Racu’. Mi-a părut rău după el pentru că în felul lui m-a iubit. În drumul spre groapa lui Racu’ l-am cunoscut pe MP, un om care a îmbătrânit frumos. Mi-a descris câteva scene din viaţa de puşcărie. A fost deţinut politic vreo treisprezece ani. Băi Filo, zice, de ce vrei tu să fii student la Filosofie? Nu ştii că filosofia nu se învaţă din cărţi? Dacă nu-ţi trăieşti filosofia, îţi pierzi timpul cu ea. Înainte de a intra în puşcărie citisem şi eu despre ce înseamnă o situaţie limită, dar numai acolo am ajuns să o trăiesc. Urmează câteva istorii cu Petre Ţuţea. Mi-l imaginez pe nea Petrache, cum îi spune el, trezindu-se dimineaţa, luându-l de umeri pe un ţigan care curăţa tineta şi întrebându-l: “Bă ţigane, ia zi, bă, ce-i adevărul?” Povesteşte cum după eliberare erau împreună la o serată. La un moment dat o cucoană îl întreabă pe Ţuţea: “Domnule Ţuţea, cum un om atât de inteligent ca dumneavoastră poate să fie creştin?” Ţuţea se uită lung la ea şi-i zice: “Doamnă, nu avem timp destul ca să vă explic cum e cu evoluţionismul, aşa că vă răspund altfel. Eu sunt un om sărac. Abia fac rost de nişte bani ca să-mi cumpăr o pereche de pantofi. Dacă aş fi evoluţionist, mi-ar trebui o sumă dublă pentru că ar însemna să merg în patru labe”. De curând MP mi-a găsit o poreclă: Dipsi, de la boala mea, dipsomania.

227

Povestire chiromanţioasă Nu ştiu câţi oameni cred în puterea ghicitoarelor de a cunoaşte viitorul altora. Mama mea crede cu tărie. Aş putea să spun că această credinţă şi o ceaşcă de cafea au distrus viaţa unei fiinţe micuţe, care poartă treizeci şi doi şi jumătate la pantof. Pentru că îi plac istoriile din “Povestea mea”, am să-i rezum viaţa în stilul acestei reviste pentru coafeze. Mama provine dintr-o familie dezorganizată. Tatăl ei, după ce s-a căsătorit cu bunica mea a căzut în patima alcoolului. Zilnic venea acasă însoţit de cîte un lăutar cules de prin cîrciumă. Se aşezau la masă, iar bunică-mea trebuia să îi servească. Chefurile se ţineau lanţ, lăsându-se de cele mai multe ori cu bătăi. O bătaie celebră a fost într-o zi de Paşti, când bunică-miu a venit beat de la serviciu- pe atunci încă mai era poliţist- şi într-o criză de gelozie şi-a scos cizmele, a luat una în mână şi a început să-şi plesnească cu ea soţia până a umplut-o de sînge. Cucuiul făcut cu această ocazie a crescut şi a-n-ceput să supureze. Între timp, bunica mea a cunoscut la fabrica la care lucra un domn care avea şi el neplăceri în familie. Se căsătorise cu o tipă cu care nu făcuse nici un copil şi despre care a aflat într-o zi că îl înşela cu vecinul de vis-a-vis. După ce mama mea a împlinit optsprezece ani, maică-sa a decis că nu mai este de trăit cu individul care o ţinea tot într-un scandal, şi-a luat bagajele şi a plecat în oraşul natal al domnului pe care îl înşela nevasta. După terminarea şcolii generale, maică-mea a urmat şcoala de laborante. Nu avea bani să-şi cumpere haine sau pantofi, ca celelalte fete, şi aştepta scrisorile de la părinţi cum aşteaptă copilul darurile de Crăciun. Prin nu ştiu ce concurs de împrejurări, tatăl vitreg al mamei a cunoscut o ghicitoare care s-a oferit să-i dezvăluie tainele trecutului şi ale viitorului, ocazie cu care i-a ghicit şi maică-mii într-o ceaşcă de cafea. Bunicul meu vitreg s-a întors acasă cu informaţiile culese de la ghicitoare scrise pe o bucată de hîrtie. Astfel a aflat maică-mea

228

că o să cunoască un tânăr cu care se va logodi, dar care va muri înainte de căsătorie. Mai târziu va cunoaşte un altul cu care se va căsători şi cu care va avea un copil. Acesta va muri într-un accident de maşină. Peste alţi ani va mai cunoaşte un tip cu care va avea a doua căsnicie, dar nici acesta nu îi este ursitul. Se va despărţi, în final, de el. Anii care au urmat nu au dezminţit cu nimic previziunile acelei ghicitoare. Curios este că mama mea îşi aducea aminte de ele numai după ce evenimentele se întâmplau. Erau un fel de borne kilometrice care îi indicau distanţa pe care o mai avea de parcurs până la punctul terminus. Tânărul cu care se logodise a murit de inimă înainte de a se căsători cu el. Tatăl meu a murit într-un accident de maşină. Suferea de mania vitezei. Înainte de a muri maică-mea a avut un vis: se făcea că apartamentul nostru era tapetat tot în negru. Au urmat şapte ani de coşmar în care amândoi am avut de luptat cu un gol pe care îl lasă întotdeauna şi pretutindeni fiinţele dragi care ne mor. După alţi şapte ani, mama a cunoscut un domn tomnatic, delicat şi cult cu care ne-am înţeles foarte bine timp de şapte ani. A urmat a doua căsătorie a maică-mii, mutatul în satul natal al noului tată, patru ani de navetă - cca. patruzeci de kilometri dus-întors - la liceu, geruri năprasnice, falimentul barului pe care l-am avut, promiscuitate şi inevitabilele certuri cu mama şi sora vitregă a acestuia, care se temeau ca nu cumva maică-mea să facă un copil, viitor pretendent la averea lor. Mama susţine că, în urma farmecelor pe care cele două i le-au făcut, a pierdut două sarcini. După şapte ani, tatăl meu vitreg, soţ impecabil şi veritabil tată şi-a luat două săptămâni de concediu anunţând-o pe maică-mea că se duce să se recreeze la maică-sa, după care a urmat citaţia de divorţ. Intentase divorţ fără nici un motiv plauzibil, la toate întrebările răspunzând că nu ştie de ce o face, că i se pare că Dumnezeu i-a luat minţile. Toate încercările de a-l readuce- lacrimi, implorări, autoînvinuiri- au fost zadarnice. Între timp mama s-a dus la o cunoştinţă care ştia să dea bine în cărţi şi care i-a spus că soţul ei a divorţat în urma făcăturilor mamei sale, respectiv ale surorii vitrege. Şi i-a mai spus ceva: că nu acesta îi era ursitul. Ursitul ei va veni în curând. Urma descrierea: un domn la vreo cincizeci de ani, mic de statură, îmbrăcat în haina statului.

229

Mai are o fată. Inevitabilul nu a întârziat să se producă: într-o zi, în uşa chioşcului în care vindea maică-mea au apărut doi inşi cărunţi, dintre care unul arăta ca în cărţile ghicitoarei. Din discuţia care a urmat, mama şi-a dat seama că lucrurile se potriveau de minune. Individul avea o fată şi era în haina statului- inspector de pompieri. Pentru a nu lăsa destinul să lâncezească, mama şi-a făcut bagajele şi s-a mutat în casa ursituluisituată undeva prin împrejurimile capitalei. Mama era fericită că a plecat din oraşul de care o legau atâtea amintiri neplăcute, iar eu mă bucuram că o să ne vedem mai des. Nu am văzut mulţi inspectori în viaţa mea, dar cînd am întâlnit acest inspector de pompieri am simţit că

e ceva în neregulă. În primul rând, vorbea numai în

dezacorduri de tipul “ aici, la noi, e multe probleme de rezolvat”. În al doilea rând, se dezbrăca în chiloţi cînd mânca şi mânca două porţii din fiecare fel. Am tăcut chitic de frică să nu o deranjez pe maică-mea: doar era ursitul ei. Domnul inspector de pompieri locuia cu un alt domn cu care îşi împărţise şi casa şi care îi conducea maşina, inspectorul neavând carnet de conducere. De câţiva ani locuiau împreună împărţindu-şi drepturile şi obligaţiile. Inspectorul aducea bani în casă, iar şoferul se ocupa de acareturile necesare oricărei gospodării serioase. Cu alte cuvinte, şoferul îl băga în tot felul de datorii, astfel încât domnul inspector ajunsese să aibă 500.000 lei bani de buzunar. Asta pentru că mai avea un copil printr-un oraş al României căruia îi plătea pensie alimentară. După două săptămâni de locuit împreună, maică-mea a simţit o oarecare iritare venită din partea şoferului. Papucii nu erau la locul lor, cartofii din ciorbă erau tăiaţi prea mari ca să poată fi înghiţiţi de domnul inspector… Între cei doi apăruse un intrus care le perturba armonia vieţii reciproc împărtăşite. Maică-mea era prea cheltuitoare: voia să bea câte o ceaşcă de cafea zilnic, iar banii stăteau toţi la domnul şofer, singurul care ştia să îi distribuie cu chibzuinţă. Inspectorul avea, într-adevăr, o fată pe care o angajase pe post de secretară şi care pentru a mânca o îngheţată trebuia să îi ceară frumos şoferului suma necesară. La sfârşit de săptămână se întorcea în oraşul în care locuia mama ei, eliberându-se pentru

230

două zile de corvoada drumurilor pe la diverse firme obscure. În ziua în care a împlinit douăzeci şi patru de ani, maică-mea l-a convins pe şofer să îi serbăm aniversarea. Când a văzut tortul, nu ştia cum să-şi stăpânească plânsul: niciodată părinţii nu îi serbaseră ziua de naştere. Domnul şofer a fost mărinimos: i-a dat 500.000 lei ca să facă ce vrea ea cu ei. Iar ea s-a bucurat că o să aibă cu ce să-şi plătească plombele pe care şi le-a pus. Între timp, maică-mea a avut şi ea o serie de revelaţii. A aflat, de exemplu, că pentru satisfacerea nevoilor bărbăteşti ale domnului inspector prin acea casă se perindaseră femei de diferite vârste şi de diferite profesii ( inclusiv femei de serviciu). Nici una din cele care avuseseră intenţii mai serioase nu putuse să locuiască acolo mai mult de o lună. Într-o după amiază de vară, mama s-a ridicat din faţa televizorului la care se anunţa o emisiune interesantă şi s-a îndreptat spre camera unde se retrăseseră bărbaţii, ca să-i cheme şi pe ei. Când a deschis uşa, a văzut cum şoferul se aplecase deasupra domnului inspector şi îl săruta spumos. A urmat o discuţie în urma căreia la ora cinci dimineaţa mama şi-a luat bagajele, s-a urcat în tren şi s-a întors în oraşul ei natal. Tolerase totul, pentru ce ? Pentru o voce interioară care îi şoptea continuu că acela este ursitul ei.

231

Halatul alb Sunt un om obsedat de centru. M-am născut la şosea. Cînd aud de periferie mi se face rău. În liceu îmi imaginam cum o să descind în Bucureşti şi cum o să refac un drum pe care îl parcusesem de atâtea ori zgâindu-mă la pereţii vineţii ai camerei mele, însoţit de Eliade, Ţuţea sau Cioran. După câţiva ani buni de aşteptare am ajuns în Bucureşti. Nu am fost cazat în centrul oraşului. Am stat în Dristor la un frizer mult mai interesant decât idolii copilăriei mele. Dimineaţa, pe la şase, mă trezea Cici, papagalul gazdei, care printre altele era şi vorbitor. Vorbea cu aparatul radio până se trezeau casnicii. Şi eram treziţi de papagal în ordinea asta: eu, frizerul, soţia acestuia şi, în sfârşit, fata lor. Cred că în afară de fată nimeni nu îl iubea pe Cici. Ziua începea cu invitaţia frizerului de a mânca împreună. Micul dejun nu era compus, aşa cum eram eu învăţat, din pâine, gem sau miere şi ceai, ci din sărmăluţe proaspăt reîncălzite, pastramă, cartofi tăiaţi mărunt şi prăjiţi separat, la distanţă unul de altul, nu cumva să se atingă. În prima săptămînă stomacul meu provincial, influenţat de micul dejun comunist administrat cîţiva ani, a rezistat la solicitările frizerului. Printre lacrimi înghiţeam ba o sărmăluţă, ba un cartofior până am descoperit în frigiderul gazdelor o sticlă cu pălincă şi o alta cu vin. Le-am spus că trebuie să-mi fac niţel curaj în lupta cu dejunul. Beam din scurt o pălincă, îmi făceam un şpriţ şi nu-l mai luam în seamă pe frizer, care odată pornit, păpa câte două porţii din fiecare sortiment. După primele două obosea. Se lăsa la burtica goală, îmi spunea ceva printre dinţii lipsă, lanţul gros de aur îi strălucea pe grumaz şi aşa începea o nouă zi. Trei luni au trecut fără să pot distinge între o zi de lucru şi una liberă. Din fericire devenisem student. Plecam indiferent spre facultate, mulţumită palincii bunului frizer. Nu mai conta că făceam cursurile în Sala Polivalentă, nici că acestea erau ţinute de profesori care cu o mână îşi ţineau cursul proaspăt tipărit, iar cu cealaltă îşi împingeau proteza ca să nu simţim că timpul, totuşi, trece.

232

După trei luni de viaţă bucureşteană am avut două satisfacţii culturale: am citit Orbitorul şi am vizitat cimitirul Bellu. În Bellu am ajuns cu Ilaşcu, un prieten din liceu şi cu nişte fete. Cînd m-am văzut lângă mormîntul lui Eminescu m-a cuprins o criză existenţială şi mi-am zis că trebuie să-l părăsesc pe frizer. Un tânăr setos de sacrificii nu se poate rata din cauza unei porţii de sărmăluţe. M-am întors din cimitir cu câteva amintiri amestecate. Am înţeles de ce nu mi-a plăcut niciodată Coşbuc în clipa în care am văzut ce scria pe crucea lui: o luptă-i viaţa, deci te luptă. Spre ieşire am văzut la un mormânt statuia unui băieţel din perioada interbelică, tuns cu breton, care stătea sprijinit de un pupitru. Ce scria pe frontispiciu? Genialul Georgică mort la vârsta de cinci ani.

* Îmi este teamă că o să mor şi o să-mi simt mîinile, ochii, limba mîncate de viermi colcăitori, că broaştele mă vor ciupi de nas. Îmi este frică de o eternitate imobilă şi rece. Îmi este teamă că măseaua mea, cariată de vreo doi ani, va coace într-o noapte şi puroiul mi se va urca urgent la cap. Mi-e teamă de atac cerebral, de prostată, de cancer în gît. Am auzit că morţii îşi înghit limba. Eu, cînd va fi şi va fi, am să-mi înfig bine dinţii în ea, cu riscul de a mi-o lăsa pe jumătate în lumea aceasta. Unii spun că oamenii care mor asfixiaţi fac caca pe ei. Sînt de acord să fac caca oricînd şi oriunde, cu condiţia să mă pot spăla singur, la mine acasă. Nu agreez moartea violentă. Coană mare, dacă tot vii, te rog frumos să nu iei nici un mijloc de transport în comun- maşină, cărămidă căzută de la nu ştiu ce etaj sau meteorit.

* L-am părăsit pe frizer cu un singur regret: tundea bine. Am zbughit-o la Mircea, un alt prieten din liceu, un tip care îmi trata excesele mistice. Acesta locuia în Regie. Atât de tare mi-a plăcut locul încât în loc să stau o săptămână, aşa cum le-am promis (

233

lui Mircea şi lui Gino), am stat la ei un an. Mi se părea fascinant să văd ce fac studenţii care locuiau pe acelaşi palier. De exemplu, l-am văzut odată pe unul cum iese din camera lui cu un colac de veceu, cum intră la baie cu el, stă ce stă, după care face drumul în sens invers. Situaţia se repeta de câteva ori pe zi. Atmosfera din cameră era mult mai intelectuală decât cea de la frizer. Gino şi Mircea învăţau limbi străine. Încet, încet am ajuns în centrul capitalei. Nu mi-a luat mult ca să mă îndrăgostesc de bulevardul Elisabeta. Cînd sunt trist îmi place să mă plimb de nebun pe el, până uit de mine.

* Chelneriţele mă fascinează. De când am venit în Bucureşti am colindat un număr impresionant de localuri în care eleve de liceu, studente, femei purii îmbrăcate care mai de care mi-au servit băutura aruncându-mi priviri de toate soiurile. Pentru a fi chelner trebuie să ai o genă masochistă. Cel puţin aşa cred eu. Bună ziua-îţi aruncă un zâmbet. Cu ce vă servim?-îi lucesc ochii sau ţi se pare ţie? Poftiţi... Iar tu te uiţi furtiv dacă are verighetă pe deget sau nu. Şi apoi zecile de priviri pe care i le arunci. Iar ea se apleacă pentru a-ţi turna berea în pahar. Dacă are sîni mari, clienţii de la mese, paharele, gândurile sâcâitoare încremenesc. Într-un târziu comentariile prietenilor te readuc în istorie. Dacă obişnuieşti să bei singur, poţi deveni gelos pe clienţii fideli cu care chelneriţa comunică, într-un anumit sens, cu garda jos. La sfîrşit urmează plata, care niciodată nu acoperă diversitatea şi amploarea serviciilor pe care o chelneriţă ţi le poate oferi. Uneori te însoţeşte până acasă şi nu te părăseşte decât dacă e alungată de primul vis al nopţii. Într-o zi, maică-mea a venit de la o ghicitoare care i-a prezis că fi-su’ o să se însoare cu o şatenă îmbrăcată într-un halat alb, o fată de familie bună. Pentru că sunt o fiinţă influenţabilă, am crezut-o: de cinci ani îmi caut jumătatea îmbrăcată în alb. Am căutat-o mai întâi printre asistente. N-am găsit-o. Probabil că m-au citit că sunt o cotarlă

234

provincială, romantică şi beţivă pe deasupra, incapabilă să construiască un cămin cald pentru mamă şi copii. M-am resemnat şi am pornit-o mai întâi prin măcelării: cum vedeam o blondă sau o şatenă deveneam interesat de muşchiuleţul de porc, de peştele afumat, de toate chestiile alea cu care se îndoapă românii mai ales de sărbători. În hala din piaţa Matache m-am îndrăgostit de-a binelea: o ţigăncuşă văpsită mi-a făcut program: în fiecare dimineaţă, la ora nouă, treceam să-mi iau două sute de grame de parizer. Sâmbăta şi duminica nu lucra. Au fost cele mai triste week-end-uri din existenţa mea. Ce făceam eu sîmbăta şi duminica ? În primele săptămâni de la declanşarea îndrăgostirii îmi cumpăram berea preferată- Skol- şi ascultam o casetă cu nişte romanţe cântate de Ştefan Bănică senior. Asta se întâmpla când mă mutasem la Irina. Bănică îmi rupea inima, timp în care începeau să urle câinii vecinului de la etajul unu, semn că fie moare unul dintre noi, fie murim toţi. Sub podeaua mea vieţuiau patru afgani, un pechinez, un câine vagabond şi o pisică. Totul s-a sfârşit când mi-am văzut şatena cu un magraoan tatuat care într-o seară i-a zis: hai, fă, o mai arzi mult, p-aci? că ne-aşteaptă Suraj cu maşina !

* . După un an de stat în Regie m-am mutat cu Manolo într-o mansardă de pe Schitu Măgureanu. Stăteam la etajul nouă, înconjurat de cărţi, în cea mai mare parte scrise de autori sud-americani. Toamna deschideam geamul şi priveam miile de ciori care veneau dinspre Casa Poporului şi umpleau copacii din Cişmigiu. Mă bucura enorm gândul că ciorile îşi depuneau în mod ritualic găinaţul în capul « porumbeilor » ieşiţi săşi împărtăşească sentimentele pe aleile Cişmigiului. Perioada petrecută în mansardă a fost săracă în chelneriţe. Noaptea îmi făceam tot felul de strategii de abordare. Pot să spun că în această perioadă mi-am dezvoltat capacităţile oculte prin care am reuşit să trezesc iubirea unor inimi feminine. Manolo sforăia în pat. Eu, pe o saltea, mă relaxam prin metoda Schultz, apoi încercam să vizualizez chipul ultimei femei care îmi stîrnise

235

interesul. Îi vedeam faţa, ochii, eram împreună la o masă ( de ce apăreau toate la o masă şi nu-mi dădeam întâlnire cu ele « în parc », de exemplu, nu înţeleg). Eu îi zâmbeam, ea îmi zâmbea şi de multe ori adormeam înainte de a reuşi să-i induc propriile dorinţe : mă iubeşti, mă iubeşti, eşti interesată de mine, îţi plac. Oboseala pe care mi-o provoca Manolo în timpul zilei, plimbându-mă prin toate librăriile din centrul Bucureştiului, sau nenorocita de metodă Schultz mă aruncau într-un somn fără vise. A doua zi o luam de la capăt. Ceva se dereglase pentru că în loc să nu mă implic sentimental când « performam » acele pase m-am îndrăgostit de vreo cinci cuvioase de la o biserică din apropiere . Am reuşit să le fac şi pe ele să se îndrăgostească. Nu s-au înflăcărat după mine. S-au măritat toate cu nişte avocaţi sau medici şi m-au invitat să dansez la nunţile lor. Aşa se face că figurez pe cinci casete video dansând până la epuizare sau scurgând paharele invitaţilor neatenţi. Între timp am fost descoperit de băiatul gazdei. Într-o zi friguroasă. S-a uitat la mine, mi-a cerut buletinul şi mi-a zis : bă, ăsta nu e buletinu’ tău. De ce, nene ? Tu nu vezi că nu semeni cu ăsta din poză ? Da, dar în poză aveam paisprezece ani. Aveai pe dracu’ ! Cînd mă întorc diseară să nu te mai prind pe aici ! Pentru că nu semănam cu băiatul din poză am plecat. M-a luat Irina la ea acasă. Într-o zi a acoperit toţi pereţii unei foste bucătării cu pagini rupte dintr-o enciclopedie scrisă în gotică pe la 1800. Aveam camera mea în care puteam face ce vreau. Camera Sambo. În fiecare zi scriam cu o cariocă roşie sau neagră un citat din ultima carte citită. Eram înconjurat de fotografiile prietenilor mei şi de cuvinte. Pe peretele din faţa patului era un afiş cu Nené şi o poză de-a Irinei. Din spatele unor ochelari rotunzi, imenşi, având o hălăciugă de păr în cap a-la Gun Slash, mă privea Kranke. Cioran stătea pitit lângă soba cu gaz. Rilke îmi vorbea despre măreţia morţii, cocoţat deasupra patului. Un desen cu Silviu cântând la chitară şi o fotografie color cu Mumu completau colecţia mea de fotografii. Când şi când mai lipeam pe un perete biletele pe care mi le lăsa Ririca : « Durerea de gleznă m-a răpus. Dacă nu ne mai vedem, succes la examen » sau « Sper ca şedinţa să nu mai dureze şaisprezece ore ».

236

În această perioadă am descoperit hotelul Marna. Am intrat în el condus de Manolo. Ştiu că ne-a servit un chelner greţos. Manolo s-a apucat să citească « Pro Sportul », iar eu am ronţăit nişte cartofi prăjiţi. Când am văzut-o am simţit că ea este aleasa, zeiţa chelneriţelor. Un ten măsliniu, un zâmbet profesionist şi tandru în acelaşi timp, nişte mişcări fine dar ferme, un fund... Nu o pot descrie. Dacă nu aş fi credincios, m-aş lansa într-o descriere apofatică : Elena nu este aşa, nici aşa, nici aşa... Ca să mă înţelegi ar trebui să te duci, să comanzi o bere la halbă de optsprezece mii, să te postezi cât mai aproape de ea, să-i miroşi respiraţia, să îi admiri stilul condescendent, experienţa acumulată în timp, arta conversaţiei, generozitatea, sufletul ei încăpător, asemeni unei săli de aşteptare. Aşteptam ziua de salariu ca să îmi ofer un spectacol pe care ea îl juca numai pentru mine. M-am îmbătat de zeci de ori admirând-o. Ultima oară a venit la masa mea, m-a mângâiat pe ceafă şi mi-a zis : Du-te acasă, te rog. Am plecat fericit. Atât de fericit încît i-am plătit trei beri pe care nu le băusem. A doua zi, pe înserat, mi-a zâmbit la o intersecţie, agăţată de mâna unui mustăcios. Cred că era patronul. A fost cea mai intensă iubire din viaţa mea. Şi cea mai mare trădare. Am crezut că ea este şatena din cărţi, îmbrăcată în alb. Nu am deznădăjduit. Am trecut la capitolul frizeriţe. Am luat la rând frizeriile de pe Buzeşti. La prima m-a întâmpinat un câine maidanez proaspăt tuns, aşa că n-am îndrăznit să intru în ea. M-am dus la a doua, unde mi-a aranjat ţinuta capilară o doamnă de vreo şaizeci de ani. Cea care mă interesa pe mine era ocupată cu un boşorog bine îmbrăcat. Peste vreo lună am descoperit o practicantă care corespundea standardelor impuse de ghicitoare. Am renunţat la ideea de a mă însura cu o frizeriţă în momentul în care practicanta era să-mi taie o ureche. Am ieşit din frizerie trist, deprimat, câine fără stăpân. Am luat-o la talpă prin centru. Tresar când văd blonde sau şatene. Le suspectez că ascund sub haine un halat alb pregătit special pentru mine.

237

Îngerul Mă aflam pe atunci într-un sat de munte. Fără prieteni şi cu jucării puţine. Cu o seară înainte văzusem un film cu muşchetari. Se aveau ca fraţii, se luptau cu oameni răi, iubeau femei frumoase şi calde. Bunica mea era la fântână şi scotea apă. Am pus mâna pe cuţitul de bucătărie. Eram şi eu un muşchetar. Prieteni invizibili mă însoţeau în luptă. Împungeam aerul cu cuţitul. Omoram vrăjmaşi. Nu te mai juca cu cuţitu’ ăla că fuge îngerul de tine! mi-a strigat bunica. Cuvintele ei m-au dezarmat. Am început să plâng cu capul pe fântână. Când am privit în jos, o apă neagră reflecta albastrul cerului. Un cap de copil se iţea în unduirea ei. Dar îngerul nu era nicăieri.

238

Acul Toată lumea îmi spune că am ochii bunică-mii. Bunica a fost telefonistă, aşa că îi place foarte mult să povestească. Îmi aduc aminte că mi se aşeza la cap şi îmi povestea tot felul de aventuri doar, doar m-o scăpa de bolile copilăriei care nu-mi dădeau pace. Mai tîrziu am aflat că maică-mea, în copilăria ei, proceda la fel: îşi împletea suferinţele cu poveştile bunicii mele. Astăzi îmi va spune istoria acului. În clasa a doua - aveam şapte ani - şi trebuia să plecăm la şcoală . Acu’ era o zăpadă mare, mare aşa . Mămica s-a dus ca să mulgă vaca şi sora mea şi cu mine trebuia să ne -mbrăcăm . Şi atuncea eu ... Mă durea în gât. Am amigdalită. Ce să fac eu să nu mă duc la şcoală ? Nu mă duc că mă doare în gât . Mămica , deasupra patului nostru , avea un covoraş în care avea nişte ace cu o mărgică. Şi eu iau acu’ de-acolo şi-l bag în gât să văd ce e acolo, de ce mă doare . Şi l-am scăpat pe gât . Se ducea rece . Atunci îi spun, Mimi, am înghiţit un ac! Care ac? Acu’ care era deasupra patului. Iii, tăticule, Creţica a înghiţit un ac! De ce-mi zice Creţica? Nu-mi zicea Lucreţia, îmi zicea Creţica. Tăticu’, nu-i adevărat, l-a scăpat pe jos. Cum să înghită acu’? Imposibil! Daaa, se ducea aşa rece pe gât . Tăticu’ săracu’ a intrat la bănuială, a căutat pe jos ... Nu te doare, nu e-n gât? A venit mămica, a-nceput să plângă ...M-a-mbrăcat şi m-a dus la dispensar . Eu mă dădeam pe gheaţă, mă ţineam de tăticu’ şi mă dădeam pe gheaţă. Tăticu’ cu cine se-ntâlnea îl întreba unde merge. Şi a spus uite, mi-a înghiţit fata un ac. Nu-i adevărat, n-am auzit aşa ceva de când sunt eu! În sfârşit, ne-am dus la dispensar. Dispensaru’ zice ... Mi-a aprins ceva în gât da’ eu i-am spus, nu mă doare în gât pentru că nu simt nimica. Eu ştiu când se ducea acu’ pe gât în jos. Zice, păi mergeţi la Câmpina că aicea nu ştim noi ce să vă facem. Dacă l-a-nghiţit, îi face operaţie . Ne-am dus la policlinică. La policlinică ne-a trimes doctoru’ Dimitriu, care era şefu’ policlinicii- era şi chirurg. La Dimitriu a ieşit doctorul Dimitriu. Ce s-a întâmplat?

239

Ce e ? Uite, domnu’ doctor, a-nghiţit un ac fata mea. Nu se poate! De când sunt medic n-am auzit aşa ceva. Domnu’doctor, cum să fac? E adevărat, fetiţo? Da. E, să mergi la doctoru’ Stamatiade- ăsta era un doctor care avea raze şi era doctor de plămâni. A mers tăticu’ pe străzi cu mine, aşa, şi am găsit casa. Am intrat. Acolo era un preot în sala de aşteptare. Tăticu’îi povesteşte lu’ preot. Preotu’ zice, de când sunt n-am auzit aşa ceva, dar e imposibil! Apare doctoru’ şi-l invită pe preot. Preotul zice, nu, eu mai stau . Sunt foarte curios. Uite, fetiţa asta a înghiţit un ac. Cum aşa să-nghiţă un ac? Da, a-nghiţit un ac . Zice, hai! M-a băgat la raze. Acu’ se vedea mare. Nu mâncasem nimic, nu mă lăsase tăticu’ să beau nici o gură de apă. Mergea în jos, aşa, cu mărgeaua aia, intra aproape în gura stomacului. Şi a spus, aoleo, vino să-l vezi! Într-adevăr fata asta a nghiţit un ac. Păi ce să facem? Să-i dau un telefon lu’ doctoru’ Dimitriu să vedem ce zice. Doctoru’ Dimitriu a zis, să meargă la spital, să spună c-am trimes-o eu, să meargă şi să stea până dimineaţă cu o pungă de gheţă. Şi dimineaţă să meargă la raze şi să vedem dacă a intrat acu’ în stomac. Să vedem cum e că numai eu pot s-o operez. A venit tăticu’ săracu’... Seara a plecat târziu. Iarnă, frig , gheaţă, losese o pâine. A căzut aşa pe stradă, a pierdut pâinea, a venit acasă. Când a venit acasă era camera noastră plină de lume şi un pisoi cu care mă jucam eu, Ţache, mă căuta pă peste tot... Şi plângea, fata noastră moare! Şi dă dimineaţă, dă dimineaţă a venit la spital iar. Era un trenuleţ, Poiana Câmpina, un tren mic, aşa . Şi s-a dus la trenu’ ăla şi cu trenu’ăla a venit . M-a îmbrăcat şi m-a dus la raze. Deci de acuma ... acu’ intrase în intestin. Şi doctoru’ a spus, nu, nu se poate , trebuie să urmărim acu’. În fiecare dimineaţă veniţi cu fata . Dar să nu mănânce nimic , nimic. M-a dus la spital, a plecat plângând, a doua zi a venit iar, iar m-a dus la spital. Acu’ era în intestinile subţiri, mergea. Când era intestinile mai largi, simţeam aşa , parcă mă gâdila ceva. În sfârşit, după vreo patru zile îmi spune sora - era una, sora Nina, care-mi zicea Maimuţica pentru că-i plăcea de mine. Aveam un păr frumos, nişte coade mari aşa. Îmi spune, maimuţico, primeşte-o şi pe dânsa cu tine- că eram singură şi erau cîte doi, trei în patu’ ăla. Nu, da’ eu vreau să stau singură. Nu, da’ primeşte-o până-i fac în altă parte loc. Da’ îmi spune după ce-a plecat asistenta , îţi dau

240

să mănânci. Ce-mi dai? Îţi dau pere - era iarnă , eu copil… şi brânză. Cum a făcut, cum a dres mi-a dat pere sub pătură. Am băgat capu’ sub pătură, aşa, şi-am mâncat două pere. Am mâncat şi-un pic de brânză. Mi-era o sete! Toată lumea era cu ochii pă mine să nu beau apă de la chiuvetă. Să nu beau apă. Ce să fac eu? Tuma târziu, seara, aşa, mă duc în curte - era o pompă artizanală- am băut apă, am intrat, m-am culcat, am mâncat şi perele alealalte. Dimineaţa vine mămica să mă ducă. M-am dus la policlinică. Doctoru’ : Nu se vede acu’, doamnă, a mâncat! Mămica : N-a mâncat . Ba a mîncat . Nu se vede acu’ . A mâncat . Mămica : n-a mâncat ! Doctoru’ s-a răstit la mămica şi a spus , a mâncat! Acuma poa’ să şi moară până mâine că nu ştim unde e acu. Chiar dacă se-nfige undeva , nu se mai vede. Plângea mămica şi mă-ntreabă pe stradă , ai mâncat mamă ? Da . Ce ? Păi am mâncat patru pere . Aoleo, cine ţi le-a dat? E o crimă ! Şi brânză şi-am băut şi apă! Ăăă! A doua zi vine mămica, mămica a spus la soră, sora a spus la medic. Ce facem cu ea? Dacă începe să ţipe ? Unde se-nfige acu’? dacă noi nu-l vedem, nu ştim unde e? Zice, e mai problematic. Acu’, ca să vrea să iasă afară pe intestinu’ gros, trebuie să urce un cot în sus. Şi în jos a mers cu gămălia, dar cum să meargă în sus? Atuncea eu, de dimineaţă, i-am spus lu’ sora Mina că vreau să merg la toaletă. Păi de ce ? Aaa, tu ai mâncat! Că mi-a spus maică-ta. E, hai cu mine. Când m-am dus, mi-a dat o ploscă d’aia ... pac! ceva... Şi p’ ormă am ieşit. Acu’ nu se vedea, decât a ieşit mărgica. Şi p’ormă zice, pune mâna şi spală-l! Vezi dacă e ceva acolo. Am pus mâna, am spălat ... am găsit acu’! Şi-am intrat în salon, uite acu, uite acu’! Şi acu’ dă căldură şi dă umiditate era ruginit. Dacă ieşea mărgica şi nu ieşea acu’ era foarte periculos. Când a venit mămica... Puteţi s-o luaţi acasă c-a făcut acu’! Bucuria cea mai mare. Şi i-a spus lu’ mămica, să nu-i daţi să mănânce decât griş cu lapte. Şi m-a luat mămica acasă şi când m-a văzut... Venea lumea să mă vadă parcă fusesem moartă. Şi-

241

mi zicea lumea “ Tisteaua “ . De ce ? Că era aşa ceva care să-nfigea acele în ea , o pernă cu ace .

242

Pentru Sorin, cu dragoste şi fără abjecţie Am devenit un vînător de evenimente care te pot scoate din banalitatea cotidiană şi care te pot determina să te întrebi dacă nu cumva ăsta este sensul vieţii tale: să trăieşti pentru altfel de întîmplări. Nu mai tîrziu decît alaltăieri, 17 ianuarie 2007, veneam spre Muzeul Conservării Strămoşilor, instituţia în care îmi exercit meseria de referent. În staţia Crîngaşi se urcă un băieţel înfofolit într-o geacă albastră, cu un fes de aceeaşi culoare pe cap, un semn care ar fi trebuit să mă facă să înţeleg că între conţinutul fesului şi cerul de deasupra Podului Grant este o legătură, poate genetică.. De sub fes începe să se insinueze un text: nienea, dă-mi şi mie un ban că sînt bolnab! Narcis, pentru că aşa mi-a spus că îl cheamă, abia aşteaptă să se elibereze un scaun că şi sare pe el. Între două staţii a ocupat vreo patru scaune. Dacă nu ar avea un handicap intelectual sever ai spune că este normal. Dar dacă ar fi normal, probabil că nu ar mai fi amuzant şi ar muri de foame. Călătorii din tramvaiul 41 îi dau bani pentru că îi distrează. Narcis se uită la o blondă umflată şi optimistă şi o întreabă: da’, pe tine cum te cheamă, Blonda, nu? În faţa mea şade o domnişoară cu pretenţii, cu alură intelectuală, cu frunte înaltă, de sub care te privesc nişte ochi mongoloizi, severi. Se ascunde în spatele unei măşti ultraserioase, care crapă cînd Narcis se uită la ea şi zice în gura mare, ca să audă jumătate dintre călători: ia să vedem, fetiţa asta ne dă ceva? Cînd l-am întrebat cum îl cheamă şi mi-a răspuns: Narcis, a completat: şi am paisprezece ani; sînt băiat mare nu? Distracţia creşte în intensitate cînd Narcis le recompensează pe călătoarele trecute de şaizeci de ani, care s-au milostivit de el: multumesc tanti, să creşti mare! Cu tramvaiul 41 circula şi Sorin. De multe ori am făcut drumul împreună, iar barca despre care pomeneşte în Jurnalul lui, în care ne spune că a visat, chipurile, că vîsleam pe bulevardul 1 mai este, de fapt, imaginea eronată, batjocorită de inconştientul său personal, a tramvaiului 41.

243

Ultimul Sorin stătea în curtea lui de la Băneşti şi se uita cu atenţie la flori şi la copaci. Mă uit, la fel, la întîmplările astea, pe care le simt ca fiind doar ale mele, avutul meu personal cu adevărat inalienabil. Aş fi vrut să închei numai că o altă întîmplare, din aceeaşi categorie, vrea să fie şi ea consemnată. Veneam dinspre staţia tramvaiului 41, pe bulevardul 1 mai, spre Muzeul Conservării Strămoşilor. Văd un domn pe la vreo patruzeci de ani, a cărui geacă se asorta cu culoarea clădirii La Fourmi, în faţa căreia alesese să oprească trecătorii. Îmi ceru zece mii. Îi dau, din întîmplare, douăzeci de mii şi trec mai departe, pentru că aşa e omul, crede că dacă i-a dat o sumă infimă de bani unui amărît şi-a îndeplinit datoria de bun samarinean. Domnul mă strigă de pe urmă: staţi, staţi! Mama avea o superstiţie cu cifra douăzeci, luaţi zece mii înapoi!

244

Cuprins Prefaţă :O carte mişto

Cosmin Manolache Îngerul Bilbao Un drum spre Aurica Pe hipodrom Lipsa Mai aproape de Crăciun Clitorisonerie Fragmente dintr-o întîlnire cu McCoy Un film pe HBO La Matilda Prima fotografie Începutul lumii Cea mai frumoasă minciună Mega Image Acoperişul Vă mulţumesc cu anticipaţie

Călin Torsan

Arhivarul Cina I Cina II

245

Un mic aspect Experimentul Iniţierea Prima noapte de dragoste Articolul de milioane În parc Strada Banului Aşteptîndu-l pe Cosmin Rânjind cu ochii pe fereastră Accidentul Nu asta am vrut să spun Mike prânzind la familia Dupont Sifonarul Mingea roşie Basm Seară de sfârşit de vară Pulsul vieţii de familie Spicuiri din jurnalul lui Tom Nikins Tratat privitor la drumul către locul de muncă

Sorin Stoica Cum să retrăieşti un banc Text de tot căcatul Fesul negru Tânăr şi neliniştit Uma Thurman

246

Frunza Ceva frumos Sarmaua Întâmplare stranie cu Nae Stabiliment Vis aiurea

Ciprian Voicilă Despre prieteni cărţi, femei şi alcool Astăzi sunt trist La mulţi ani Strainul Omul reţetelor Nea Sandu Scrisoare: Dragi copii de mic-burghezi Cum l-am descoperit pe Dumnezeu Dipsi şi alte întâmplări Povestire chiromanţioasă Halatul alb Îngerul Acul Pentru Sorin, cu dragoste şi fără abjecţie

247

248