Calea catre Hristos

Ellen G. White

Calea c tre Hristos „Învaţă-mă, Doamne, calea Ta şi povăţuieşte-mă pe cărarea cea dreaptă.”

Ps. 27,11

Iubirea lui Dumnezeu faţă de om

Traducere: Dumitru Popa şi Valentin Rusu

1

Chişinău • 2011

Calea către Hristos

CZU 27-14/-31 W 63

Steps to Christ Ellen G. White Redactare: Valentin Rusu Corectură: Lori Gheorghiţă Tehnoredactare: Ovidiu Floria Coperta: A. Smirnova Responsabil de ediţie: Gheorghe Zamostean ©1892, F. H. Revell Co.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii White, Ellen G. Calea către Hristos / Ellen G. White. – Ch.: S. n., 2011 (Î.S. F.E.-P. „Tipografia Centrală”). – 98 p.

Tit. orig.: Steps to Christ. – 15000 ex.

ISBN 978-9975-78-958-5 2

27-14/-31

ISBN 978-9975-78-958-5

CUPRINS Prefaţă.........................................................................5 Iubirea lui Dumnezeu faţă de om................................7 Păcătosul are nevoie de Hristos................................13 Pocăinţa.....................................................................18 Mărturisirea păcatelor...............................................29 Consacrarea...............................................................33 Credinţa şi acceptarea...............................................38 Dovada adevăratei ucenicii.......................................43 Viaţa şi faptele noastre..............................................57 Cunoaşterea de Dumnezeu........................................63 Înaltul privilegiu al rugăciunii..................................69 Ce să facem cu îndoiala........................................... 79 Bucuria în Domnul....................................................86

Iubirea lui Dumnezeu faţă de om

Creşterea în Hristos...................................................50

3

Calea cﾄフre Hristos

4

Puţine cărţi reuşesc să ajungă la o răspândire recunoscută de milioane de cititori sau să exercite o influenţă atât de mare pentru încurajarea oamenilor, aşa cum a reuşit cartea Calea către Hristos.

Acest mic volum a fost tipărit în nenumărate ediţii, în peste şapte­ zeci de limbi, inspirând sute şi sute de bărbaţi şi femei din întreaga lume, chiar şi dintre cei care locuiesc în zonele cele mai îndepărtate ale pământului. De la apariţia primei ediţii, în 1892, cei care au publicat această carte au fost nevoiţi să adauge ediţie după ediţie pentru a răspunde cererii imediate şi insistente, venite din partea publicului cititor.

Autoarea acestei cărţi, Ellen G. White (1827-1915), a fost o vorbitoare şi o scriitoare religioasă, bine cunoscută în trei continente. Născută în apropiere de Portland, Mâine, ea şi-a petrecut tinereţea în statele Noii Anglii, apoi, călătoriile şi activităţile ei au condus-o în zonele aflate într-o rapidă expansiune, în partea de vest a Statelor Unite. În perioada anilor 1885-1887, s-a dedicat lucrării în statele principale ale Europei, unde a vorbit adesea în public, adresându-se unor audienţe numeroase, şi, de asemenea, a continuat să scrie. După aceea, a petrecut nouă ani activi în Australia şi Noua Zeelandă. Scrierile ei însumează patruzeci şi cinci de volume, mari şi mici, în domeniul teologiei, al educaţiei, al sănătăţii, al familiei si al creştinismului practic, multe dintre ele fiind răspândite în mai bine de un milion de exemplare tipărite.

Dintre toate acestea, Calea către Hristos este cea mai cunoscută şi mai citită carte.

Această ediţie reprezintă un efort în plus în ceea ce priveşte standardizarea paginaţiei pentru următoarele publicări în limba engleză, fără nicio modificare a textului, ci doar a formatului, a pronunţiei şi a folosirii majusculelor, actualizându-le în conformitate cu uzanţele limbii moderne. Acest mic tratat în domeniul devoţiu-

Iubirea lui Dumnezeu faţă de om Prefaţă

PREFA

5

Calea către Hristos

nii îşi va continua misiunea, dar acum într-o formă care va permite concordanţa cu Noul Index al scrierilor lui Ellen G. White.

Titlul cărţii enunţă chiar misiunea acesteia. Ea îndrumă cititorul spre lisus Hristos, ca fiind singurul capabil să împlinească nevoile sufletului. Paşii celui care se simte nesigur şi cuprins de îndoială sunt conduşi pe cărarea păcii. Cel care caută neprihănirea şi desă­ vârşirea caracterului este îndrumat pas cu pas pe calea vieţuirii creş­tine, spre acea experienţă prin care poate cunoaşte plinătatea bine­cuvântării aflate în deplina predare de sine. Cartea dezvăluie se­cretul biruinţei şi descoperă într-o manieră simplă harul mântuitor şi puterea susţinătoare a Marelui Prieten al întregii omeniri. În Vechiul Testament, lacov, când a fost împovărat de teama că păcatul lui îl despărţise de Dumnezeu, s-a aşezat să se odihnească „şi a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la cer”. În felul acesta, celui ce rătăcea, i s-a dezvăluit legătura care există între pământ şi cer, iar Acela care stătea deasupra scării mis­terioase i-a adresat cuvinte de speranţă şi mângâiere. Fie ca viziunea cerească să se repete pentru mulţi dintre cei care vor citi această frumoasă expunere a căii spre viaţă. Aceasta este dorinţa sinceră a editorilor şi a administratorilor publicaţiilor lui Ellen G. White.

6

CAPITOLUL l

IUBIREA LUI DUMNEZEU DE OM FA

Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine, şi Tu le dai hrana la vreme. Îţi deschizi mâna şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă.

(Psalmi 145,15.16) Dumnezeu l-a făcut pe om pe deplin sfânt şi fericit; iar pământul cel frumos, aşa cum a ieşit din mâna Creatorului, nu purta niciun semn de decădere sau umbră de blestem. Ceea ce a adus nenorocirea şi moartea a fost încălcarea Legii lui Dumnezeu – legea iubirii.

Totuşi dragostea lui Dumnezeu este descoperită chiar şi în mijlocul suferinţei, care constituie rezultatul păcatului. Este scris că Dumnezeu a blestemat pământul din cauza omului (Geneza 3,17).

Spinii şi pălămida – dificultăţile şi încercările care transformă viaţa lui într-o viaţă plină de trudă şi grijă – au fost rânduite spre binele său, ca o parte a disciplinei necesare în planul lui Dumnezeu

Iubirea lui Dumnezeu faţă de om

Natura şi revelaţia mărturisesc deopotrivă despre dragostea lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este izvorul vieţii, al înţelepciunii şi al bucuriei. Priviţi lucrurile minunate şi frumoase din natură.

Gândiţi-vă la minunata lor adaptare, nu numai la nevoile şi la fericirea omului, ci şi la ale tuturor vieţuitoarelor. Lumina soarelui şi ploaia care înveselesc şi reîmprospătează pământul, dealurile, mările şi câmpiile, toate ne vorbesc despre iubirea Creatorului.

Dumnezeu este Acela care împlineşte nevoile zilnice ale tuturor făpturilor Sale. În cuvinte frumoase, psalmistul spune:

7

Calea către Hristos

8

pentru salvarea lui din ruina şi degradarea aduse de păcat. Deşi căzută, lumea nu este întru totul necaz şi nenorocire. Natura însăşi transmite solii de speranţă şi mângâiere. Scaieţii sunt plini de flori, iar spinii sunt acoperiţi cu trandafiri. „Dumnezeu este iubire” scrie pe fiecare boboc de floare ce stă să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă care răsare. Păsărelele încântă­ toare, făcând să răsune aerul cu trilurile lor înveselitoare; florile, atât de delicat colorate în desăvârşirea lor, înmiresmând aerul; copacii înalţi ai pădurii, cu bogatul lor frunziş de un verde viu – toate mărturisesc despre grija părintească şi duioasă a Dumnezeului nostru şi despre dorinţa Sa de a-i face pe copiii Lui fericiţi.

Cuvântul lui Dumnezeu descoperă caracterul Său. El Însuşi a făcut cunoscute iubirea şi mila Sa infinită. Când Moise s-a rugat: „Arată-mi slava Ta”, Domnul a răspuns: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea” (Exod 33,18.19). Aceasta este slava Sa. Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise „şi a strigat: «Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul»” (Exod 34,6.7). El este „milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate”, pentru că „Îi place îndurarea” (Iona 4,2; Mica 7,18).

Dumnezeu a legat inima noastră de El prin nenumărate dovezi manifestate în cer şi pe pământ. El a căutat să ni Se descopere prin lucrurile din natură şi prin cele mai profunde şi mai duioase legături omeneşti, pe care le poate cunoaşte inima noastră. Totuşi toate acestea nu oglindesc decât imperfect iubirea lui Dumnezeu. În ciuda existenţei tuturor acestor dovezi evidente, vrăjmaşul oricărui bine a orbit mintea oamenilor, aşa încât ei privesc cu teamă spre Dumnezeu, gândind despre El că este sever şi neiertător. Satana i-a determinat pe oameni să-L considere pe Dumnezeu o fiinţă al cărei atribut principal este dreptatea rigidă şi inflexibilă, asemenea unui judecător aspru şi intransigent, asemenea unui creditor exigent şi neînduplecat. El L-a descris pe Creator ca pe o fiinţă care pândeşte cu suspiciune, ca să observe greşelile şi păcatele oamenilor, pentru a putea aduce asupra lor judecăţile Cerului. Domnul Iisus a

Iubirea lui Dumnezeu faţă de om

venit să trăiască printre oameni, tocmai ca să îndepărteze această umbră întunecată şi să-i descopere lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu.

Fiul lui Dumnezeu a venit din cer pentru a-L descoperi pe Tatăl. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; şi singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1,18). „Nimeni nu cunoaşte pe deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Matei 11,27). Când unul dintre ucenici I-a adresat rugămintea: „Doamne... arată-ne pe Tatăl”, Domnul Iisus i-a răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: «Arată-ne pe Tatăl?»” (Ioan 14,8.9).

Domnul Iisus a descris scopul misiunii Sale aici, pe pământ, spunând: „Dumnezeu M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor de război căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi” (Luca 4,18). Aceasta a fost lucrarea Sa. El mergea din loc în loc, făcând bine şi vindecându-i pe toţi cei care erau oprimaţi de Satana. Erau sate întregi, în care nu se mai auzea niciun suspin de durere din cauza bolii, pentru că Domnul Hristos trecuse prin ele şi vindecase toate suferinţele locuitorilor lor. Lucrarea Lui a dovedit că avea o misiune divină.

Fiecare faptă a vieţii Sale dezvăluia dragostea, mila şi compasiunea; inima Lui se deschidea cu o simpatie duioasă pentru fiii oamenilor. El a preluat natura umană, ca să poată veni în contact cu lipsurile şi nevoile omului. Cei mai săraci şi cei mai umili oameni nu se temeau să se apropie de El. Chiar şi copiii mici se simţeau atraşi de Iisus. Ei aveau o plăcere deosebită să se urce pe genunchii Lui şi să privească la chipul Lui liniştit, care radia de iubire.

Domnul Iisus nu S-a abţinut să rostească adevărul, dar întotdeauna l-a exprimat cu iubire. În relaţiile Sale cu oamenii, El a dovedit cel mai mare tact şi o atenţie înţelegătoare şi plină de bunătate. El nu a fost niciodată nepoliticos, nu a rostit niciodată un cuvânt aspru, fără a fi necesar, şi nu a pricinuit niciodată o durere nefolositoare unui suflet sensibil. Domnul Hristos nu a condamnat slăbiciunea omenească. El declara adevărul, dar îl declara întot-

9

Calea către Hristos

10

deauna cu dragoste. El denunţa ipocrizia, necredinţa şi nedreptatea; dar când rostea mustrările tăioase, în glasul Lui se simţeau lacrimi. Domnul a plâns pentru Ierusalim, cetatea pe care o iubea, dar care a refuzat să-L primească tocmai pe El, care era Calea, Adevărul şi Viaţa. Oamenii L-au respins tocmai pe El, care era Mântuitorul, dar Domnul i-a tratat cu o delicateţe plină de compătimire. El a trăit o viaţă de renunţare la sine, îngrijindu-Se cu atenţie de nevoile altora. În ochii Lui, fiecare suflet era preţios.

Deşi Se comporta întotdeauna cu o demnitate divină, El Se umilea, tratându-l cu respect şi atenţie pe fiecare membru al familiei lui Dumnezeu. Domnul Hristos a văzut în toţi oamenii suflete căzute în capcana păcatului, iar misiunea Lui era aceea de a le salva.

Acesta este caracterul Domnului Hristos, aşa cum a fost descoperit în viaţa Lui. Acesta este caracterul lui Dumnezeu. Căci torentele milei divine, manifestate în Iisus Hristos, se revarsă asupra fiilor oamenilor, din inima Tatălui. Iisus, Mântuitorul cel milostiv şi duios, era Dumnezeu „arătat în trup” (l Timotei 3,16).

Domnul Hristos a trăit, a suferit şi a murit pentru răscumpărarea noastră. El a devenit un „Om al durerilor”, pentru ca noi să putem avea parte de bucuria veşnică. Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său preaiubit, plin de har şi de adevăr, să vină dintr-o lume de o slavă de nedescris într-o lume degradată şi contaminată de păcat, o lume întunecată de umbra morţii şi a blestemului. El I-a îngăduit să părăsească locaşul iubirii Sale şi adorarea din partea îngerilor, pentru a suferi ruşinea, insulta, umilinţa, ura şi moartea. „Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi, prin rănile Lui, suntem tămăduiţi” (Isaia 53,5).

Priviţi-L în pustie, în Ghetsemani, pe cruce! Fiul cel fără prihană al lui Dumnezeu a luat asupra Lui povara păcatului. El, care fusese una cu Dumnezeu, a simţit în sufletul Său teribila despăr­ţire pe care o produce păcatul între Dumnezeu şi om. Acest fapt a smuls de pe buzele Lui strigătul plin de durere: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27,46). Povara zdro­bitoare a păcatului, conştiinţa imensităţii lui îngrozitoare, a despăr­ţirii păcătosului de Dumnezeu au zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu.

Dar marele Lui sacrificiu nu a fost făcut pentru a genera în inima Tatălui iubirea faţă de cel păcătos, nici pentru a-I determina bună-

Iubirea lui Dumnezeu faţă de om

voinţa de a-l mântui. O, nu! „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu...” (Ioan 3,16). Tatăl ne iubeşte nu ca urmare a marii jertfe de ispăşire, ci El a adus această jertfă pentru că ne iubeşte; Domnul Hristos a fost mijlocul prin care Tatăl a putut să-Şi reverse iubirea nemărginită asupra unei lumi căzute în păcat. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5,19). Dumnezeu Tatăl a suferit împreună cu Fiul Său. În agonia din Ghetsemani, în moartea de pe crucea Golgotei, inima Iubirii Infinite a plătit preţul răscum­părării noastre.

Domnul Iisus spunea: „Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau” (Ioan 10,17). Ceea ce înseamnă: „Tatăl Meu vă iubeşte atât de mult, încât chiar şi pe Mine Mă iubeşte mai mult, pentru că Mi-am dat viaţa pentru mântuirea voastră.

Prin faptul că M-am făcut reprezentantul şi garantul vostru, jertfindu-Mi viaţa şi luând asupra Mea slăbiciunile şi păcatele voastre, Eu sunt iubit şi mai mult de Tatăl Meu; căci, prin sacrificiul Meu, Dumnezeu poate fi drept şi totuşi să-L îndreptăţească pe cel care crede în Hristos”.

Nimeni altul, în afară de Fiul lui Dumnezeu, nu putea înfăptui mântuirea noastră; deoarece numai El, care a fost în relaţia cea mai apropiată cu Tatăl, era în măsură să Îl descopere. Numai Iisus, care a cunoscut înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu, putea să o facă vizibilă. Nimic altceva şi nimic mai puţin decât sacrificiul infinit, adus de Domnul Hristos pentru omul căzut, nu putea să exprime iubirea lui Dumnezeu Tatăl faţă de omenirea pierdută. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” (Ioan 3,16). El L-a dat nu numai ca să trăiască în mijlocul oamenilor, ci şi ca să poarte păcatele lor şi să moară în locul lor. El L-a dăruit omenirii pierdute. Domnul Hristos trebuia să Se identifice cu preocupările şi nevoile omenirii. Deşi a fost şi este una cu Dumnezeu, relaţia pe care a împărtăşit-o Iisus cu fiii oamenilor nu va fi ruptă niciodată. Domnului Hristos „nu-I este ruşine să-i numească fraţi” (Evrei 2,11). El este Jertfa noastră, Apărătorul nostru, Fratele nostru, purtând chipul nostru omenesc înaintea tronului Tatălui, şi, ca Fiu al omului, va rămâne de-a

11

Calea către Hristos

12

lungul veşniciei una cu neamul omenesc, pe care l-a răscumpărat. El a făcut toate acestea pentru ca omul să poată fi salvat din ruina şi degradarea păcatului, pentru a putea reflecta iubirea lui Dumnezeu şi a se împărtăşi de bucuria sfinţirii.

Preţul plătit pentru răscumpărarea noastră, sacrificiul infinit pe care l-a făcut Tatăl nostru din cer, dându-L pe Fiul Său să moară pentru noi, ar trebui să ne inspire concepţii foarte înalte despre ceea ce putem deveni prin Hristos. Pe măsură ce privea înălţimea, adâncimea şi lăţimea iubirii lui Dumnezeu Tatăl faţă de lumea pierdută, inspiratul apostol Ioan era cuprins de adorare şi de veneraţie; şi, negăsind un limbaj mai potrivit pentru a exprima măreţia şi duioşia acestei iubiri, el cheamă lumea întreagă să o privească. „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu” (l Ioan 3,1). Ce valoare îi conferă faptul acesta omului! Datorită păcatului, fiii oamenilor au ajuns robi ai lui Satana. Prin credinţa în jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos, fiii lui Adam pot deveni fii ai lui Dumnezeu. Luând asupra Sa natura noastră omenească, Domnul Hristos înalţă omenirea.

Astfel, cei păcătoşi sunt aduşi în poziţia în care – prin legătura cu Domnul Hristos – pot cu adevărat să devină vrednici de numele de „fii ai lui Dumnezeu”.

O astfel de iubire este fără egal. Să fim numiţi copii ai Împăratu­ lui ceresc! Ce preţioasă făgăduinţă! Ce subiect pentru meditaţia cea mai profundă! Iubirea inegalabilă a lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a iubit! Gândul acesta are o putere care cucereşte sufletul şi conduce gândirea şi voinţa omului la o atitudine de supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu. Cu cât vom studia mai mult caracterul divin, în lumina crucii de pe Golgota, cu atât vom înţelege mai bine mila, duioşia şi iertarea, împletite cu nepărtinirea şi drep­tatea, şi cu atât mai clar vom discerne nenumăratele dovezi ale iubirii infinite şi ale milei pline de gingăşie, ce întrec cu mult simpatia şi dorul unei mame pentru copilul ei pierdut.

CAPITOLUL 2

La început, omul a fost înzestrat cu însuşiri şi capacităţi nobile şi cu o minte echilibrată. Ca fiinţă, el era desăvârşit şi în deplină armonie cu Dumnezeu. Gândurile lui erau curate, iar scopurile sale, sfinte. Dar, prin neascultare, capacităţile lui au ajuns pervertite, iar egoismul a luat locul iubirii. Datorită păcatului, natura lui a ajuns atât de slăbită, încât, prin propria putere, i-a fost imposibil să reziste influenţei răului. El a devenit rob al lui Satana şi ar fi rămas astfel pentru totdeauna, dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit în mod special.

Scopul ispititorului a fost acela de a zădărnici planul avut în vedere de Dumnezeu prin crearea omului şi de a umple pământul cu nenorocire şi devastare. Iar după aceea, intenţiona să prezinte tot acest rău ca fiind rezultatul lucrării lui Dumnezeu de creare a omului. În starea sa de nevinovăţie, omul trăia într-o comuniune fericită cu Cel „în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Coloseni 2,3). Dar, după ce a păcătuit, el nu şi-a mai putut găsi bucuria în sfinţenie şi, ca urmare, a încercat să se ascundă de prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta continuă să fie starea inimii nerenăscute. O astfel de inimă nu este în armonie cu Dumnezeu şi nu găseşte nicio bucurie în comuniunea cu El. Păcătosul nu ar putea fi fericit în prezenţa lui Dumnezeu şi ar căuta să evite compania fiinţelor sfinte. Dacă i s-ar îngădui să intre în ceruri, aceasta nu ar însemna nicio bucurie pentru el. Spiritul iubirii neegoiste, care domneşte acolo unde fiecare inimă răspunde inimii Iubirii Infinite, nu ar trezi niciun ecou în sufletul păcătosului. Gândurile lui, preocupările şi motivele lui ar fi străine de cele care îi motivează pe locuitorii fără păcat de acolo. Păcătosul ar constitui o notă discordantă în armonia cerului. Pentru el, cerul ar fi un loc de tortură şi ar dori să se ascundă de Acela care este lumina şi sursa bucuriei

Păcătosul nevoie defaţă Hristos Iubirea luiare Dumnezeu de om

P C TOSUL ARE NEVOIE DE hristos

13

Calea către Hristos

14

cerului. Nu o hotărâre arbitrară din partea lui Dumnezeu îi exclude pe cei răi din ceruri, ci propria nepotrivire face imposibilă prezenţa lor acolo. Pentru ei, slava lui Dumnezeu ar fi un foc mistuitor. Ei ar prefera nimicirea, numai ca să poată fi ascunşi de faţa Celui care a murit pentru a-i răscumpăra.

Este imposibil să scăpăm, prin noi înşine, de adâncul păcatului în care suntem cufundaţi. Inima noastră este rea şi nu o putem schimba „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat?

Nu poate să iasă niciunul” (Iov 14,4). Căci „umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună” (Romani 8,7). Educaţia, cultura, exercitarea voinţei, eforturile omeneşti, toate acestea îşi au sfera lor de acţiune, dar aici ele sunt cu totul fără putere. Ele pot produce o comportare exterioară corectă, dar nu pot schimba inima; ele nu pot curăţa izvoarele vieţii.

Trebuie să existe o putere care să lucreze dinăuntru, o nouă viaţă de sus, mai înainte ca oamenii să poată fi schimbaţi de la păcat la sfinţenie. Această putere este Hristos. Numai harul Său poate să învioreze însuşirile lipsite de putere ale sufletului şi să le atragă spre Dumnezeu, spre sfinţenie.

Mântuitorul spunea: „Dacă un om nu se naşte din nou”, adică dacă nu va primi o inimă nouă, dorinţe noi, scopuri şi motive noi, care să ducă la o viaţă nouă, „nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3,3). Ideea că este necesară doar o dezvoltare a însuşirilor bune, care există în om prin natura lui, constituie o amăgire fatală. „Căci omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (l Corinteni 2,14). „Nu te mira că ţi-am zis: «Trebuie să vă naşteţi din nou»” (Ioan 3,7). Despre Domnul Hristos este scris: „În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1,4). El era singurul „Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4,12).

Nu este suficient să observi şi să înţelegi bunătatea plină de iubire a lui Dumnezeu, să vezi bunăvoinţa Lui şi duioşia părintească a caracterului Său. Nu este îndeajuns să discerni înţelepciunea şi dreptatea Legii Sale, să înţelegi că ea este întemeiată pe princi-

Păcătosul nevoie defaţă Hristos Iubirea luiare Dumnezeu de om

piul veşnic al iubirii. Apostolul Pavel a înţeles toate acestea şi a exclamat: „... mărturisesc prin aceasta că Legea este bună”. „Aşa că Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună”. Totuşi el adaugă, în amărăciunea şi disperarea sufletului său: „... dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului” (Romani 7,16.12.14). El dorea mult curăţia morală şi neprihănirea pe care se simţea incapabil să le dobândească, prin el însuşi, iar aceasta l-a făcut să strige: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7,24). Acesta este strigătul care a izbucnit din inima împovărată a oamenilor din toate ţările şi din toate veacurile. Pentru toţi, nu este decât un singur răspuns: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29).

Multe sunt pildele prin care Duhul lui Dumnezeu a căutat să ilustreze acest adevăr, făcându-1 clar sufletelor ce doresc cu disperare să fie eliberate de vinovăţia păcatului. Când a păcătuit, înşelându-1 pe Esau, Iacov a fugit din casa tatălui său, simţindu-se copleşit de greutatea vinovăţiei sale. Singur şi alungat, aşa cum era, despărţit de tot ce făcuse ca viaţa să-i fie dragă, singurul gând care apăsa asupra sufletului său, mai presus de toate celelalte, era teama ca nu cumva păcatul său să-l fi despărţit de Dumnezeu şi că era părăsit de Providenţă. În amărăciunea lui, s-a culcat să se odihnească pe pământul gol, având în jurul lui numai dealurile singuratice, iar deasupra, cerul luminat de stele. Pe când dormea, o lumină ciudată i-a apărut în vis. Şi iată, de pe pământul pe care se odihnea, o scară uriaşă părea că se înalţă chiar până la porţile cerului şi, pe ea, îngerii lui Dumnezeu coborau şi urcau, în timp ce, de sus, din slava cerului, s-a auzit o voce divină, rostind o solie de mângâiere şi speranţă. Astfel, i s-a făcut cunoscut lui Iacov un răspuns la nevoia şi dorinţa sufletului său – un Mântuitor. Cu bucurie şi cu recunoştinţă, Iacov a văzut descoperindu-i-se o cale prin care el, un păcătos, putea fi readus în comuniune cu Dumnezeu. Scara cea minunată din visul său Îl reprezenta pe Iisus, singurul mijloc de comunicare dintre Dumnezeu şi om.

Acelaşi simbol a fost amintit de Domnul Hristos în convorbirea Sa cu Natanael, atunci când a spus: „... veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu, suindu-se şi pogorându-se peste Fiul

15

Calea către Hristos

16

omului” (Ioan 1,51). Prin căderea sa în păcat, omul s-a înstrăinat de Dumnezeu, iar pământul a fost despărţit de cer. Această prăpastie între cer şi pământ făcea imposibilă existenţa oricărei posibilităţi de comunicare. Dar, prin Domnul Hristos, pământul a fost readus în legătură cu cerul. Prin meritele Sale, Hristos a aşezat un pod peste prăpastia făcută de păcat, astfel încât îngerii lui Dumnezeu să poată menţine legătura cu omul. Domnul Hristos realizează legătura între omul căzut, slab şi neajutorat, şi Izvorul puterii infinite.

Visurile omeneşti de progres sunt zadarnice şi toate eforturile pentru înălţarea omenirii sunt inutile, dacă oamenii neglijează singura Sursă de speranţă şi de ajutor pentru neamul omenesc căzut în păcat. Căci „orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor” (Iacov 1,17). Fără Dumnezeu, nu există niciun caracter cu adevărat excelent. Iar singura cale spre Dumnezeu este Domnul Hristos. El spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14,6).

Inima lui Dumnezeu simte pentru copiii Săi de pe pământ o dragoste mai puternică decât moartea. Prin dăruirea Fiului Său, El ne-a oferit toate valorile cerului, adunate în acest unic Dar. Viaţa Mântuitorului, moartea şi lucrarea Lui de mijlocire, slujirea îngerilor în favoarea noastră, suspinele negrăite ale Duhului Sfânt, lucrarea Tatălui, care este mai presus de toate şi se manifestă prin toate acestea, interesul necontenit al fiinţelor cereşti – totul este angajat în lucrarea de mântuire a omului.

Să contemplăm deci sacrificiul uimitor care a fost făcut pentru noi! Să încercăm să apreciem valoarea activităţii şi energiei pe care Cerul le investeşte pentru câştigarea celor pierduţi şi pentru aducerea lor înapoi în Casa Tatălui. Motivaţii atât de puternice şi mijloace atât de vaste cum nu s-ar fi putut angaja niciodată în acţiune; răsplătirile peste măsură de mari pentru împlinirea corectă a datoriei, bucuria cerului, societatea îngerilor, comuniunea şi iubirea lui Dumnezeu şi a Fiului Său, elevarea şi dezvoltarea tuturor însuşirilor noastre, de-a lungul tuturor veacurilor – nu sunt oare toate acestea încurajări şi motivaţii suficient de puternice, încât să ne determine să-I aducem Creatorului şi Răscumpărătorului nostru o slujire dintr-o inimă plină de iubire?

Păcătosul nevoie defaţă Hristos Iubirea luiare Dumnezeu de om

Pe de altă parte, Cuvântul lui Dumnezeu prezintă judecăţile pronunţate de El împotriva păcatului, pedeapsa inevitabilă, degra­ darea caracterului nostru şi distrugerea finală, pentru a ne avertiza împotriva pericolului de a-i sluji lui Satana.

Oare să nu luăm noi în considerare bunătatea lui Dumnezeu?

Ce ar fi putut face El mai mult? Prin urmare, să stabilim o relaţie bună şi corectă cu Acela care ne-a iubit cu o dragoste uimitoare. Să ne folosim de mijloacele harului, care ne-au fost puse la dispoziţie pentru a putea fi transformaţi până la deplina asemănare cu El şi pentru a fi readuşi în societatea îngerilor, în armonie şi comuniune cu Tatăl şi cu Fiul.

17

Calea către Hristos

CAPITOLUL 3

POC IN A

18

Cum poate fi un om drept înaintea lui Dumnezeu? Cum poate păcătosul să fie făcut neprihănit? Numai prin Domnul Iisus Hristos putem fi aduşi în armonie cu Dumnezeu, cu sfinţenia Lui. Dar cum ar trebui să venim noi la Domnul Hristos? Mulţi ridică aceeaşi întrebare pe care a pus-o mulţimea în Ziua Cincizecimii, când, convinsă de păcat, a strigat: „Ce să facem?” Primul cuvânt al răspunsului lui Petru a fost: „Pocăiţi-vă” (Fapte 2,37-38). Cu o altă ocazie, la scurt timp după aceea, el a spus: „Pocăiţi-vă... şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele” (Fapte 3,19).

Pocăinţa implică o adâncă părere de rău pentru păcatele săvârşite şi o continuă ferire de a le mai face. Noi nu vom renunţa pe deplin la păcat, până când nu vom înţelege adevăratul lui caracter.

Până când nu ne vom îndepărta de păcat cu toată inima, nu se va produce nicio schimbare autentică în viaţa noastră.

Există mulţi care nu reuşesc să înţeleagă adevărata natură a pocăinţei. Multora le pare rău că au păcătuit şi chiar realizează o schimbare evidentă a vieţii, pentru că se tem că greşelile proprii vor aduce asupra lor suferinţe. Dar nu aceasta este pocăinţa, aşa cum o înţelege Biblia. Acele persoane deplâng mai degrabă suferinţa decât păcatul. Aceasta a fost întristarea lui Esau, când a văzut că pierduse pentru totdeauna dreptul de întâi născut. Balaam, înspăimântat de îngerul care stătea în calea lui cu sabia scoasă, şi-a recunoscut vina, de teamă că îşi va pierde viaţa; dar nu a fost o pocăinţă adevărată, o reală părere de rău pentru păcat, nu a fost o schimbare a motivaţiilor, nicio repulsie faţă de ceea ce este rău.

Iuda Iscarioteanul, după ce L-a vândut pe Domnul său, a strigat: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat” (Matei 27,4).

Mărturisirea lui Iuda a fost smulsă din sufletul său vinovat de o conştientizare teribilă a faptului că este condamnat şi de aşteptarea

Ferice de cel cu fărădelegea iertată; şi de cel cu păcatul acoperit!

Ferice de omul, căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, Şi în duhul căruia nu este viclenie! (Psalmi 32,1-2)

Iubirea Pocăinţalui Dumnezeu faţă de om

plină de teamă a judecăţii. Consecinţele pe care urma să le suporte îl umpleau de teroare, dar în sufletul lui nu era o durere profundă, zdrobitoare, pentru faptul că Îl trădase pe Fiul cel neprihănit al lui Dumnezeu şi Îl negase pe Sfântul lui Israel. Faraon, sub influenţa plăgilor trimise de Dumnezeu, şi-a recunoscut păcatul numai pentru a scăpa de continuarea pedepsei, dar el s-a întors la atitudinea de sfidare a Cerului de îndată ce plăgile au încetat. Toţi aceştia au deplâns rezultatele păcatului, dar nu le-a părut rău pentru păcatul în sine.

Atunci când inima se supune influenţei Duhului Sfânt, conştiinţa este trezită, iar păcătosul ajunge să înţeleagă ceva din profunzimea şi sfinţenia Legii lui Dumnezeu, care este temelia guvernării Sale în ceruri şi pe pământ. „Lumina... care luminează pe orice om, venind în lume” (Ioan 1,9), pătrunde în cămările tainice ale sufletului şi dezvăluie în mod clar lucrurile ascunse ale întunericului. Simţă­mântul vinovăţiei pune stăpânire pe minte şi pe inimă.

Păcătosul este conştient de dreptatea lui Dumnezeu şi este cuprins de groază la gândul că stă, în starea lui de vinovăţie şi întinare, înaintea Aceluia care cercetează inimile. El înţelege iubirea lui Dumnezeu, frumuseţea sfinţeniei, bucuria curăţiei morale; el doreşte să fie eliberat de păcat şi readus în legătură cu Cerul.

Rugăciunea lui David, după căderea sa, ilustrează natura adevă­ ratei căinţe pentru păcatul săvârşit. Pocăinţa lui a fost sinceră şi profundă. El nu a făcut niciun efort pentru a-şi atenua vina: rugă­ ciunea lui nu a fost inspirată de nicio dorinţă de a scăpa de amenin­ ţarea judecăţii. David a înţeles imensitatea păcatului său; el a conştientizat starea de degradare şi josnicie a sufletului său şi a simţit repulsie faţă de propriul păcat. El nu s-a rugat numai pentru iertare, ci şi pentru curăţia inimii. David a dorit mult bucuria sfinţirii – pentru a fi iarăşi în armonie şi comuniune cu Dumnezeu. Iată cum îşi exprimă el simţămintele:

19

Calea către Hristos

20

Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele!...

Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea.

Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada...

Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!

Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.

Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijine-mă cu un duh de bunăvoinţă!...

Izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat, şi limba mea va lăuda îndurarea Ta. (Psalmi 51,1-14) Manifestarea unei asemenea pocăinţe depăşeşte cu mult limitele puterii noastre; ea se obţine numai de la Domnul Hristos, care S-a înălţat la cer şi le-a dat daruri oamenilor.

Mulţi pot greşi, tocmai în această privinţă şi, ca urmare, nu reuşesc să primească ajutorul pe care doreşte Domnul Hristos să li-l dea. Ei cred că nu pot veni la Hristos până când nu s-au pocăit mai întâi şi că pocăinţa condiţionează iertarea păcatelor lor. Este adevărat că pocăinţa precede iertarea păcatelor; deoarece numai inima zdrobită şi smerită va simţi nevoia unui Mântuitor. Dar oare trebuie ca păcătosul să aştepte până ce va fi pocăit şi numai după aceea să vină la Domnul Iisus? Trebuie oare să facem din pocăinţă un obstacol între păcătos şi Mântuitor?

Sfânta Scriptură nu ne învaţă că păcătosul trebuie mai întâi să se pocăiască şi numai după aceea va putea să răspundă invitaţiei lui Hristos: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11,28). Ceea ce îl conduce pe cel păcătos la o pocăinţă adevărată este neprihănirea care vine de la Domnul Hristos. În cuvântul adresat iudeilor, apostolul Petru a exprimat în mod clar acest adevăr, spunând: „Pe acest Iisus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Fapte 5,31). După cum nu putem fi

Iubirea Pocăinţalui Dumnezeu faţă de om

iertaţi de păcat fără Domnul Hristos, tot aşa nu ne putem pocăi fără intervenţia Duhului lui Hristos care ne trezeşte conştiinţa.

Domnul Hristos este sursa oricărui impuls de a face binele. Numai El poate sădi în inimă vrăjmăşie împotriva păcatului.

Fiecare dorinţă după adevăr şi curăţie morală, fiecare convingere cu privire la propria păcătoşenie constituie o dovadă a faptului că Duhul Său cel Sfânt lucrează asupra inimii noastre.

Domnul Iisus spunea: „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12,13). Hristos trebuie să-i fie descoperit păcătosului ca fiind Mântuitorul care a murit pentru păcatele lumii. Când privim la Mielul lui Dumnezeu înălţat pe crucea Golgotei, taina mântuirii începe să se contureze în mintea noastră, iar bunătatea lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă. Prin moartea pentru cei păcătoşi, Domnul Hristos a manifestat o iubire care depă­ şeşte limitele înţelegerii noastre. Pe măsură ce păcătosul contemplă această dragoste, ea îi sensibilizează inima, îi impresionează mintea şi îi inspiră sufletului un regret sincer pentru păcatul săvârşit.

Este adevărat că uneori oamenii încep să se ruşineze de căile lor păcătoase şi renunţă la unele dintre obiceiurile lor rele, chiar înainte de a fi conştienţi de faptul că sunt atraşi spre Domnul Hristos.

Dar, ori de câte ori aceştia fac un efort pentru a realiza o schimbare în viaţa lor, motivaţi de o dorinţă sinceră de a face binele, este manifestată puterea lui Hristos care îi atrage spre Sine. O influenţă de care ei nu sunt conştienţi lucrează asupra sufletului, iar conştiinţa este trezită şi comportamentul lor este corectat. În timp ce Domnul Hristos îi atrage să privească spre crucea Sa, ca să-L vadă pe Acela care a fost răstignit pentru păcatele lor, poruncile lui Dumnezeu îşi regăsesc locul în conştiinţă. Caracterul nelegiuit al vieţii lor şi păcatul adânc înrădăcinat în suflet le sunt descoperite. Ei încep să înţeleagă ceva din neprihănirea Domnului Hristos şi exclamă: „Ce este oare păcatul, încât a trebuit să necesite un asemenea sacrificiu pentru răscumpărarea victimelor lui? Toată această dragoste, toată această suferinţă, toată această umilinţă oare au fost necesare pentru ca noi să nu pierim, ci să avem viaţa veşnică?”

Cel păcătos se poate opune acestei iubiri, el poate refuza să se lase atras la Hristos; dar, dacă nu se va împotrivi, va fi adus tot mai

21

Calea către Hristos

22

aproape de Domnul Hristos; înţelegerea Planului de Mântuire îl va conduce la piciorul crucii, pocăindu-se pentru păcatele sale, care au pricinuit suferinţele Fiului iubit al lui Dumnezeu.

Aceeaşi inteligenţă divină, care lucrează asupra lucrurilor din natură, îi vorbeşte inimii oamenilor, inspirându-le simţământul unei nevoi profunde, pe care ei nu o pot exprima în cuvinte. Lucrurile lumii nu mai împlinesc dorinţa arzătoare a inimii lor. Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă în mod insistent să caute numai acele mijloace prin care pot primi pace şi linişte – harul lui Hristos, bucuria sfinţirii. Prin influenţe văzute şi nevăzute, Mântuitorul nostru lucrează continuu pentru a atrage inima oamenilor de la plăcerile păcatului, care nu satisfac, la binecuvântările veşnice, pe care le pot primi în Hristos. Tuturor acestor suflete, care caută în zadar să bea din fântânile secate ale lumii păcatului, li se adresează chemarea divină: „Celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată” (Apocalipsa 22,17).

Dacă simţiţi în inima voastră dorinţa după ceva mai bun decât poate oferi lumea păcatului, să ştiţi că această dorinţă este glasul lui Dumnezeu care se adresează sufletului vostru. Cereţi-I să vă dea pocăinţă, rugaţi-L să vi-L descopere pe Domnul Hristos în nemărginita Lui dragoste şi curăţie morală desăvârşită. Prin­cipiile Legii lui Dumnezeu – iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni – au fost exemplificate într-o manieră desăvârşită în viaţa Domnului Hristos. Bunătatea şi iubirea neegoistă au constituit esenţa fiinţei Sale. Când privim la El şi când lumina care străluceşte de pe chipul Mântuitorului se revarsă asupra noastră, atunci ajun­gem să înţelegem natura păcătoasă a inimii noastre.

Aşa cum a procedat Nicodim, poate că şi noi ne amăgim cu ideea că viaţa şi caracterul nostru moral sunt corecte şi considerăm că nu mai trebuie să ne umilim inima înaintea lui Dumnezeu, asemenea păcătosului de rând. Dar, când lumina care vine de la Hristos va străluci în sufletul nostru, atunci vom discerne egoismul motivelor noastre şi starea de vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, care au întinat fiecare faptă a vieţii. Atunci vom înţelege că neprihănirea proprie este cu adevărat asemenea unor zdrenţe murdare

Iubirea Pocăinţalui Dumnezeu faţă de om

şi că numai sângele lui Hristos ne poate curăţa de orice întinare a păcatului şi poate înnoi inima noastră, făcând-o asemenea Lui. O singură rază a slavei lui Dumnezeu, o singură licărire a neprihănirii Domnului Hristos, pătrunzând în suflet, face ca fiecare pată de imoralitate să apară dureros de distinctă, descoperind în mod clar diformitatea şi defectele caracterului nostru. Aceasta va pune în evidenţă dorinţele nesfinte, necredincioşia inimii şi necurăţia buzelor. Actele de neascultare, prin care păcătosul desconsidera Legea lui Dumnezeu, îi sunt expuse privirii şi înţelegerii lui, iar spiritul lui este copleşit şi mâhnit sub influenţa cercetătoare a Duhului lui Dumnezeu. Când vede caracterul curat şi neprihănit al Domnului Hristos, păcătosul se dezgustă de sine însuşi.

Când a văzut slava solului trimis din cer, profetul Daniel a fost copleşit de simţământul propriei slăbiciuni şi imperfecţiuni. El descrie efectul acestei scene minunate, spunând: „Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă” (Daniel 10,8). Inima care este impresionată de felul acesta va urî propriul egoism, va detesta iubirea de sine şi va căuta, prin dreptatea Domnului Hristos, acea curăţie morală, care se află în armonie cu Legea lui Dumnezeu şi reflectă caracterul Mântuitorului. „Cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea” – adică măsura în care erau implicate faptele lui exterioare – apostolul Pavel declară despre sine că era „fără prihană” (Filipeni 3,6); dar, atunci când a înţeles spiritul Legii, el s-a recunoscut ca fiind păcătos. Ju­decând după litera Legii, aşa cum o aplică oamenii, referindu-se la manifestarea exterioară a vieţii, el s-a abţinut de la păcat; dar, când a privit în profunzimea preceptelor sfinte, el s-a văzut pe sine aşa cum îl vedea Dumnezeu, s-a plecat în umilinţă şi şi-a mărturisit vina. Apostolul Pavel declară: „Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat şi eu am murit” (Romani 7,9). Când a înţeles natura spirituală a Legii, atunci păcatul i-a apărut în adevărata lui hidoşenie, iar preţuirea de sine a dispărut.

Dumnezeu nu consideră toate păcatele egale ca mărime; în evaluarea Sa, ca şi în aceea a omului, există diferite grade de vinovăţie; dar, oricât de neînsemnată ar părea o greşeală sau alta în ochii oamenilor, niciun păcat nu este mic înaintea lui Dumnezeu.

23

Calea către Hristos

24

Judecata omului este părtinitoare, nedesăvârşită, dar Dumnezeu consideră toate lucrurile aşa cum sunt ele în realitate. De pildă, un alcoolic este dispreţuit şi i se spune că păcatul lui îl va exclude din Împărăţia cerurilor, în timp ce mândria, egoismul şi lăcomia rămân, prea adesea, nemustrate. Totuşi aceste păcate sunt deosebit de jignitoare la adresa lui Dumnezeu, pentru că ele sunt contrare bunătăţii caracterului Său, contrare acelei iubiri neegoiste, care constituie însuşi mediul de existenţă al universului necăzut în păcat. Cel care cade victimă unor păcate mai grele poate ajunge să fie cuprins de un simţământ de ruşine şi nevrednicie, înţelegându-şi nevoia după harul lui Hristos; dar mândria nu simte această nevoie şi astfel închide inima în faţa Domnului Hristos şi a binecuvântărilor nespus de mari pe care El a venit să ni le dea.

Sărmanul vameş din parabola Domnului, care se ruga: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul” (Luca 18,13), se considera ca fiind un om foarte păcătos, iar ceilalţi îl vedeau în aceeaşi lumină; dar el era conştient de nevoia lui spirituală şi a venit înaintea lui Dumnezeu cu povara vinovăţiei şi a ruşinii lui, cerând îndurare. Inima lui era deschisă pentru ca Duhul lui Dumnezeu să Îşi poată îndeplini lucrarea Sa minunată, eliberându-1 de sub puterea păcatului. Rugă­ciunea fariseului, plină de mândrie şi de încredere în propria neprihănire, a dovedit că inima lui era închisă faţă de influenţa Duhului Sfânt. Datorită îndepărtării sale de Dumnezeu, el nu avea simţământul propriei nelegiuiri, care era în contrast cu desăvârşirea sfinţeniei divine. El nu simţea că ar avea nevoie de ceva şi de aceea nu a primit nimic.

Dacă ajungi să fii conştient de păcătoşenia ta, nu aştepta să te faci singur mai bun. Există mulţi care cred că nu sunt suficient de buni pentru a veni la Domnul Hristos. Te aştepţi să devii mai bun prin propriile eforturi? „Poate un etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” (Ieremia 13,23).

Ajutorul nostru este numai în Dumnezeu. Noi nu trebuie să aştep­ tăm convingeri mai temeinice, ocazii mai bune sau un caracter mai sfânt. Prin noi înşine, nu putem face nimic. Trebuie să venim la Hristos aşa cum suntem.

Pocăinţa Iubirea lui Dumnezeu faţă de om

Dar nimeni să nu se amăgească singur cu gândul că Dumnezeu, în marea Sa iubire şi milă, îi va mântui totuşi chiar şi pe cei care au respins harul Său. Caracterul nespus de grav al păcatului poate fi înţeles numai în lumina crucii de pe Golgota. Când oamenii susţin că Dumnezeu este prea bun pentru a-i alunga pe cei păcătoşi, invitaţi-i să privească la Golgota. Ea a avut loc deoarece nu a existat o altă cale prin care omul să poată fi mântuit; deoarece, fără acest sacrificiu, ar fi fost imposibil ca neamul omenesc să fie eliberat de puterea degradatoare a păcatului şi să fie readus în comuniune cu fiinţele sfinte. Pentru că oamenilor le era cu neputinţă să devină părtaşi ai vieţii spirituale, Domnul Hristos a luat asupra Sa vinovăţia neascultării şi a suferit moartea în locul păcătosului. Iubirea, suferinţa şi moartea Fiului lui Dumnezeu mărturisesc despre imen­ sitatea teribilă a păcatului şi declară că nu există nicio altă salvare de sub puterea lui, nicio speranţă pentru o viaţă mai înaltă, decât prin supunerea noastră faţă de Domnul Hristos.

Uneori, cei care nu doresc să vină la pocăinţă se scuză, decla­rând despre cei ce mărturisesc a fi creştini: „Eu sunt tot aşa de bun ca ei. Ei nu sunt mai altruişti, mai abstinenţi, mai serioşi sau mai prevăzători în comportamentul lor decât sunt eu. Ei sunt tot atât de iubitori de plăceri şi de necumpătaţi ca mine”. În acest fel, fac din greşelile altora o scuză pentru propria neglijare a datoriei. Dar păcatele şi defectele altora nu pot fi o scuză pentru nimeni, căci Domnul Dumnezeu nu ne-a dat ca model nişte fiinţe omeneşti greşite. Exemplul nostru este Fiul cel neprihănit al lui Dumnezeu, iar cei care se plâng de comportamentul rău al unor aşa-zişi creştini ar trebui să fie ei înşişi nişte modele pentru un stil de viaţă mai bun şi nobil. Dacă ei au o concepţie atât de înaltă despre ceea ce înseamnă a fi creştin, nu este oare păcatul lor cel puţin tot atât de mare? Ei ştiu ce este drept şi totuşi refuză să îndeplinească.

Feriţi-vă de o amânare îndelungată. Nu lăsaţi pentru altă dată lucrarea de părăsire a păcatelor şi de căutare a curăţiei inimii prin Domnul Hristos. În această privinţă au greşit mii şi mii de oameni, spre pierzarea lor veşnică. Nu vreau să insist aici asupra scurtimii şi nesiguranţei vieţii; dar există un pericol teribil – un pericol insu­ficient înţeles – acela de a amâna mereu ascultarea de vocea

25

Calea către Hristos

26

Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, alegând să trăieşti în păcat, pentru că, de fapt, însăşi amânarea este păcat. Oricât de mic ar fi considerat un păcat, el nu poate fi îngăduit decât cu riscul unei pierderi infinite. Orice păcat pe care nu-l biruim ne va birui el pe noi, contribuind la distrugerea noastră veşnică.

Adam şi Eva au căutat să-şi liniştească vocea conştiinţei lor, spunându-şi că a mânca din fructul oprit era un fapt atât de puţin important, încât nu putea avea consecinţe atât de cumplite ca acelea arătate de Dumnezeu. Dar acest lucru mic a constituit călcarea Legii divine şi l-a separat pe om de Dumnezeu, deschizând porţile morţii şi aducând asupra lumii noastre un blestem de nedescris.

Veac după veac, de pe pământul nostru se ridică un strigăt continuu de jale şi întreaga creaţie suspină de durere – ca o consecinţă a neascultării omului. Cerul însuşi a simţit efectele răzvrătirii împo­triva lui Dumnezeu. Golgota stă ca un monument de aducere-aminte a sacrificiului uluitor, care a fost cerut pentru ispăşirea încălcării Legii divine. Să nu considerăm deci păcatul ca fiind un lucru neînsemnat.

Orice faptă nelegiuită, orice neglijare sau respingere a harului lui Hristos are repercusiuni asupra ta însuţi; inima se împietreşte, voinţa slăbeşte, capacitatea de înţelegere devine confuză şi te face nu doar mai puţin predispus, ci şi mai puţin capabil de a te supune îndemnurilor blânde ale Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.

Mulţi îşi liniştesc conştiinţa tulburată, cu gândul că pot schimba oricând doresc cursul vieţii lor rele; că pot să se joace cu invitaţiile harului, şi totuşi să fie din nou impresionaţi de el. Ei consideră că, după ce au dispreţuit Duhul harului, după ce au ales să aşeze influenţa lor de partea lui Satana, într-un moment de criză teribilă, îşi pot schimba cursul vieţii. Dar acest lucru nu este chiar atât de uşor de făcut. Experienţa şi educaţia de o viaţă au modelat caracterul într-o asemenea măsură, încât puţini doresc mai târziu să fie schimbaţi după chipul Domnului Hristos.

Chiar şi o singură trăsătură greşită de caracter, o singură dorinţă păcătoasă, cultivată cu persistenţă, va face, în cele din urmă, fără efect toată puterea Evangheliei. Orice îngăduinţă păcătoasă adânceşte aversiunea sufletului faţă de Dumnezeu. Omul care manifestă o împotrivire ambiţioasă sau o indiferenţă totală faţă de

Pocăinţa Iubirea lui Dumnezeu faţă de om

adevărul divin va culege ce a semănat. În toată Biblia, nu găsim un avertis­ment mai serios împotriva celor care glumesc cu răul decât cuvintele înţeleptului, care spune: „Cel rău este prins în însăşi nelegiuirea lui” (Proverbe 4,22).

Domnul Hristos este gata să ne elibereze de păcat, dar El nu ne forţează voinţa; iar dacă, prin păcătuire continuă, însăşi voinţa a ajuns întru totul înclinată spre rău, iar noi nu dorim să fim eliberaţi şi nu suntem dispuşi să primim harul Său, oare ce ar putea Domnul să facă mai mult? Ne-am nimicit singuri prin respingerea categorică a dragostei Sale. „Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6,2). „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile” (Evrei 3,7.8). „Omul se uită la ceea ce izbeşte ochiul, dar Domnul Se uită la inimă” (1 Samuel 16,7) – la inima omului, cu sentimentele ei con­tradictorii de bucurie şi tristeţe; la inima rătăcitoare şi schimbătoare, în care se află atât de multă imoralitate şi amăgire. Domnul însă cunoaşte motivele ei, intenţiile şi scopurile ei. Veniţi la El cu inima voastră, aşa întinată cum este. Deschideţi-vă larg inima înaintea ochiului atoatevăzător, exclamând asemenea psalmistului: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei.” (Psalmi 139,23.24) Mulţi acceptă religia din punct de vedere intelectual, au o formă de evlavie, dar inima lor nu este curată. Însă rugăciunea noastră ar trebui să fie: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!” (Psalmi 51,10). Ocupaţi-vă în mod sincer de mântuirea voastră. Fiţi tot atât de zeloşi şi de stăruitori în privinţa aceasta cum aţi fi dacă viaţa voastră trecătoare ar fi în primejdie. Această problemă trebuie rezolvată între Dumnezeu şi voi înşivă, adică rezolvată pentru veşnicie. O presupusă speranţă, şi nimic mai mult, se va dovedi a fi ruina voastră.

Studiaţi Cuvântul lui Dumnezeu cu multă rugăciune. Acest Cuvânt vă descoperă Legea lui Dumnezeu şi viaţa Domnului Hristos, marile principii ale sfinţirii, fără de care „nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12,14). Cuvântul lui Dumnezeu convinge de păcat; el prezintă în mod clar calea mântuirii. Ascultaţi-l, căci este vocea lui Dumnezeu care vorbeşte inimii voastre.

27

Calea către Hristos

28

Când ajungeţi să înţelegeţi imensitatea îngrozitoare a păcatului şi să vă vedeţi pe voi înşivă aşa cum sunteţi în realitate, nu renunţaţi copleşiţi de disperare. Domnul Hristos a venit să-i mântuiască tocmai pe cei păcătoşi. Nu nouă ne revine lucrarea de a-L împăca pe Dumnezeu cu noi, ci unei Iubiri minunate – „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5,19). Prin iubirea Sa, Dumnezeu doreşte nespus de mult să câştige inima copiilor Lui înstrăinaţi. Niciun părinte pământesc nu poate fi atât de răbdător cu greşelile şi rămânerile în urmă ale copiilor lui cum este Dumnezeu cu aceia pe care caută să-i mântuiască. Nimeni nu poate mijloci cu atâta duioşie pentru cel păcătos. Niciodată buzele omeneşti nu leau adresat celor rătăcitori invitaţii mai iubitoare ca acelea pe care le adresează Dumnezeu. Toate făgăduinţele Lui, toate avertizările Lui nu sunt decât suspinele negrăite ale iubirii Sale.

Când Satana vine să îţi spună că eşti un mare păcătos, priveşte în sus, spre Răscumpărătorul Tău, şi vorbeşte despre meritele Lui. Ceea ce va constitui ajutorul tău este faptul că priveşti la lumina Sa. Recunoaşte-ţi păcatele, dar spune-i vrăjmaşului că „Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi” (l Timotei 1,15) şi că tu vei putea fi salvat prin iubirea Lui inegalabilă. Domnul Iisus i-a adresat lui Simon o întrebare cu privire la doi datornici. Unul îi datora stăpânului său o mică sumă de bani, iar altul îi datora o sumă foarte mare, dar el îi iertase pe amândoi. Domnul Hristos l-a întrebat pe Simon care dintre cei doi datornici îl va iubi mai mult pe stăpânul lui. Simon a răspuns: „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult” (Luca 7,43). Noi am fost nişte mari păcătoşi, dar Domnul Hristos a murit, ca să putem fi iertaţi. Meritele jertfei Sale sunt cu totul îndestulătoare pentru a-I fi prezentate Tatălui în favoarea noastră. Aceia cărora El le-a iertat mult Îl vor iubi mult şi vor sta mai aproape de tronul Său, lăudându-L pentru iubirea Sa cea mare şi pentru sacrificiul Său suprem. Când vom înţelege pe deplin dragostea lui Dumnezeu, atunci vom cunoaşte mai bine adevăratul caracter al păcatului. Când vom ajunge să vedem, de la un capăt la altul, scara ce a fost coborâtă din cer pentru noi, când vom înţelege ceva din sacrificiul infinit pe care Domnul Hristos l-a făcut pentru noi, atunci inima noastră se va topi de iubire şi de căinţă.

CAPITOLUL 4

„Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărtu­ riseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare” (Proverbe 28,13).

Condiţiile pentru obţinerea milei şi iertării lui Dumnezeu sunt simple, drepte şi raţionale. Domnul Dumnezeu nu ne cere să facem unele lucruri greu de îndeplinit, pentru a putea primi iertarea de păcat. Nu este nevoie să facem pelerinaje lungi şi obositoare sau să ne supunem unor penitenţe dureroase, pentru a ne recomanda astfel Dumnezeului cerului sau pentru a ne ispăşi păcatele; căci acela care îşi mărturiseşte păcatul şi renunţă la el va fi tratat cu îndurare.

Apostolul spune: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţivă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi” (Iacov 5,16). Mărturisiţivă păcatele lui Dumnezeu, singurul care le poate ierta, şi mărturisiţi-vă greşelile unii altora. Dacă ai jignit sau i-ai făcut vreun rău prietenului sau aproapelui tău, trebuie să-ţi recunoşti greşeala, iar datoria lui este să te ierte cu bunăvoinţă. Apoi trebuie să ceri iertare de la Dumnezeu, pentru că fratele pe care l-ai rănit este proprietatea lui Dumnezeu şi, rănindu-1, ai păcătuit împotriva Creatorului şi Răscumpărătorului său. Cazul tău este adus înaintea singurului şi adevăratului Mijlocitor, Marele nostru Preot, care „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”, şi care are „milă de slăbiciunile noastre” şi poate să ne curăţească de orice întinăciune (Evrei 4,15).

Cei care nu şi-au umilit inima înaintea lui Dumnezeu, recunoscându-şi vinovăţia, încă nu au îndeplinit prima condiţie pentru a fi acceptaţi de El. Dacă nu am trăit acea experienţă a pocăinţei, de care nimănui nu-i va părea rău vreodată, şi dacă nu ne-am mărturisit păcatele într-o atitudine de umilinţă reală şi de zdrobire a inimii, simţind repulsie faţă de propria nelegiuire, atunci nu am dorit niciodată cu adevărat iertarea păcatului; iar dacă nu am do-

Mărturisirea păcatelorfaţă de om Iubirea lui Dumnezeu

M RTURISIREA P CATELOR

29

Calea către Hristos

30

rit-o şi nu am căutat-o niciodată, nu am descoperit niciodată pacea lui Dumnezeu. Singurul motiv pentru care nu primim iertarea de păcatele din trecut este acela că nu suntem dispuşi să ne umilim şi să ne conformăm condiţiilor prezentate de Cuvântul adevărului.

Cu privire la acest subiect, sunt date instrucţiuni clare şi detaliate.

Mărturisirea păcatului, indiferent dacă este publică sau particulară, trebuie să fie exprimată în mod sincer, deschis şi din proprie iniţi­ ativă. Cel păcătos nu trebuie obligat să-şi mărturisească păcatul.

Mărturisirea nu trebuie făcută în mod uşuratic, neglijent sau su­ perficial şi nici nu trebuie obţinută cu forţa de la aceia care nu sunt conştienţi de greşeală şi nu înţeleg caracterul respingător şi dizgraţios al păcatului. Însă mărturisirea, care este o revărsare a adâncului sufletului nostru, îşi găseşte calea spre Dumnezeul milei nemăsurate. Psalmistul spune: „Domnul este aproape de cei cu inima frântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit” (Psalmi 34,18).

Adevărata mărturisire este întotdeauna specifică şi recunoaşte păcatele pe nume. Ele pot fi de aşa natură, încât trebuie mărturisite numai lui Dumnezeu; pot fi greşeli care trebuie mărturisite acelor persoane cărora le-am adus prejudicii sau pot avea un caracter public şi, ca atare, vor trebui mărturisite în mod public. Dar orice mărturisire trebuie să fie precisă, definită şi la obiect, recunoscând întocmai păcatele de care te faci vinovat. În zilele lui Samuel, israeliţii s-au abătut de la Dumnezeu. Ei au ajuns să sufere consecinţele păcatului lor, pentru că îşi pierdu­seră credinţa în Dumnezeu, îşi pierduseră capacitatea de a discerne şi de a înţelege înţelepciunea Lui în conducerea naţiunii şi nu mai aveau puterea de a apăra şi de a duce la bun sfârşit cauza Sa. Ei I-au întors spatele Marelui Conducător al Universului şi au dorit să fie guvernaţi după modelul naţiunilor care se aflau în jurul lor. Înainte de a-şi găsi pacea cu Dumnezeu, ei au făcut următoarea mărturisire precisă: „...la toate păcatele noastre am mai adăugat şi pe acela de a cere un împărat pentru noi” (l Samuel 1,19). Acesta era păcatul de care se făcuseră vinovaţi, şi acest păcat trebuia să fie mărturisit. Lipsa lor de recunoştinţă le-a împovărat conştiinţa şi îi despărţea de Dumnezeu.

Mărturisirea păcatelor nu va fi acceptabilă înaintea lui Dumnezeu, dacă nu va fi însoţită de o sinceră pocăinţă şi o re-

Mărturisirea păcatelorfaţă de om Iubirea lui Dumnezeu

formă. În viaţă trebuie să se vadă schimbări categorice; trebuie îndepărtat tot ce constituie o ofensă la adresa lui Dumnezeu.

Această schimbare va constitui rezultatul unei păreri de rău sincere şi adevărate pentru păcat. Lucrarea pe care o avem de făcut ne este prezentată cu claritate: „Spălaţi-vă deci şi curăţaţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit; faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă” (Isaia 1,16-17). „Dacă dă înapoi zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învăţăturile care dau viaţa şi nu săvârşeşte nicio nelegiuire, va trăi negreşit şi nu va muri” (Ezechiel 33,15). Vorbind despre lucrarea pocăinţei, apos­tolul Pavel spune: „Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră, după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de dezvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate voi aţi arătat că sunteţi curaţi în privinţa aceasta” (2 Corinteni 7,11).

Când păcatul distruge în om simţul moral, cel greşit nu mai sesizează defectele caracterului său şi nici nu mai conştien­tizează imensitatea îngrozitoare a păcatului pe care l-a comis; şi, dacă nu se supune puterii convingătoare a Duhului Sfânt, el va rămâne într-o stare de parţială orbire faţă de propriul păcat. Atunci, mărturisirile lui nu sunt sincere şi stăruitoare. Pentru fiecare recunoaştere a vinovăţiei, el adaugă o justificare şi îşi scuză compor­tamentul, declarând că, dacă nu s-ar fi aflat în anumite împrejurări, nu ar fi făcut faptele pentru care este mustrat.

După ce au mâncat din pomul oprit, Adam şi Eva au fost cuprinşi de un simţământ de ruşine şi groază. La început, singurul lor gând a fost cum să îşi scuze păcatul şi cum să scape de teribila condamnare la moarte. Când Domnul Dumnezeu i-a întrebat cu privire la păcatul lor, Adam a răspuns aruncând vina în parte asupra lui Dumnezeu şi în parte asupra partenerei lui: „Femeia, pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat”. La rândul ei, femeia a aruncat vina asupra şarpelui, zicând: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom” (Geneza 3,12-13). De ce ai făcut şarpele? De ce ai îngăduit să vină în Eden? Acestea au fost în­trebările cuprinse în scuza ei pentru păcatul săvârşit, atribuind astfel lui Dumnezeu res-

31

Calea către Hristos

32

ponsabilitatea pentru căderea lor în păcat. Spiritul îndreptăţirii de sine îşi are originea la tatăl minciunii şi a fost manifestat de toţi fiii şi fiicele lui Adam. Mărturisirile de acest fel nu sunt inspirate de Duhul divin şi nu vor fi acceptate de Dumnezeu. Adevărata pocăinţă îl va determina pe cel păcătos să-şi asume responsabilitatea pentru vinovăţia proprie şi să o recunoască fără subtilităţi şi ipocrizie.

Asemenea sărmanului vameş care nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer, el va striga: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul”; iar cei care îşi recunosc vinovăţia vor fi iertaţi şi îndreptăţiţi, pentru că Domnul Iisus va prezenta sângele Său ca mărturie în favoarea celui cu adevărat pocăit.

Exemplele de adevărată pocăinţă şi umilinţă, pe care le găsim în Cuvântul lui Dumnezeu, evidenţiază un spirit al mărturisirii, în care nu există nicio scuză pentru păcat şi nicio încercare de îndreptăţire de sine. Apostolul Pavel nu a încercat să se apere; el descrie propriul păcat în cele mai întunecate culori, fără a încerca să-şi atenueze vinovăţia. El spune: „Am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi, căci am primit puterea aceasta de la preoţii cei mai de seamă; şi când erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor. I-am pedepsit adesea în toate sinagogile şi îmi dădeam toate silinţele ca să-i fac să hulească. În pornirea mea nebună împotriva lor, îi prigoneam până şi în cetăţile străine” (Fapte 26,10.11).

Apostolul Pavel nu a ezitat să declare că „Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Timotei 1,15).

Inima smerită şi zdrobită, supusă printr-o pocăinţă adevărată, va înţelege iubirea lui Dumnezeu şi preţul Golgotei şi va fi plină de recunoştinţă. Ca un fiu care îşi mărturiseşte vina înaintea unui tată iubitor, tot aşa cel care se căieşte cu adevărat va aduce toate păcatele sale înaintea lui Dumnezeu. Este scris: „Dacă ne mărtu­risim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1,9).

CAPITOLUL 5

Făgăduinţa lui Dumnezeu este: „Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima” (Ieremia 29,13).

Inima noastră trebuie să I se supună în întregime lui Dumnezeu, altfel nu se va produce în noi nicio schimbare prin care să fim refăcuţi după chipul şi asemănarea Lui. Noi suntem înstrăinaţi de Dumnezeu prin însăşi natura noastră umană. Duhul Sfânt descrie această stare a noastră în cuvintele următoare: „morţi în greşelile şi în păcatele noastre”. „Tot capul este bolnav şi toată inima suferă de moarte! Din tălpi până-n creştet, nimic nu-i sănătos: ci numai răni, vânătăi şi carne vie, nestoarse, nelegate şi nealinate cu untdelemn.” Noi suntem legaţi strâns în capcana lui Satana, „de care au fost prinşi, ca să-i facă voia” (Efeseni 2,1; Isaia 1,5.6; 2 Timotei 2,26). Dumnezeu doreşte să ne vindece şi să ne elibereze. Dar, pentru că aceasta necesită o transformare deplină, o înnoire a întregii noastre naturi, noi trebuie să ne supunem întru totul lui Dumnezeu.

Lupta împotriva eului este cea mai aprigă şi cea mai grea luptă dintre câte s-au dus vreodată. Capitularea eului, supunerea totală faţă de voia lui Dumnezeu implică, în mod inevitabil, o luptă. Înainte de a fi înnoită în sfinţenie, inima trebuie să I se supună lui Dumnezeu.

Guvernarea lui Dumnezeu nu se bazează, aşa cum ar vrea Satana să se înţeleagă, pe o supunere oarbă, pe un control lipsit de raţiune.

Ea apelează la raţiune şi la conştiinţă. „Veniţi totuşi să ne judecăm” este invitaţia adresată de Creator fiinţelor create de El (Isaia 1,18).

Dumnezeu nu forţează voinţa creaturilor Sale. El nu poate accepta o închinare care nu este adusă de bunăvoie şi în mod inteligent. O supunere impusă prin forţă ar împiedica orice dezvoltare reală a minţii şi a caracterului şi ar face din om un simplu robot. Nu acesta constituie scopul Creatorului. El doreşte ca omul, lucrarea culminantă a puterii Sale creatoare, să atingă cea mai înaltă dezvoltare posibilă.

Consacrarea Iubirea lui Dumnezeu faţă de om

CONSACRAREA

33

Calea către Hristos

34

El aşază înaintea noastră culmea binecuvântărilor, la care doreşte să ne conducă prin harul Său. El ne invită să ne predăm pe noi înşine Lui, pentru ca El să poată împlini voinţa Sa în noi. Rămâne ca noi să alegem dacă vom fi sau nu eliberaţi din robia păcatului, pentru a ne bucura de glorioasa libertate a fiilor lui Dumnezeu.

A ne preda pe noi înşine lui Dumnezeu presupune, în mod necesar, să renunţăm la tot ceea ce ne-ar despărţi de El. Deoarece Mântuitorul spune: „Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 13,33). Tot ce ar putea să ne despartă inima de Dumnezeu trebuie abandonat.

Mamona este idolul multora. Iubirea de bani sau dorinţa de îmbogăţire constituie lanţul de aur cu care îi leagă Satana. Alţii se închină la idolii renumelui, ai reputaţiei şi ai onorurilor lumeşti.

Idolul altora este viaţa comodă şi eliberarea de orice responsabi­ litate. Dar aceste lanţuri ale robiei trebuie rupte. Noi nu putem fi jumătate ai lui Dumnezeu şi jumătate ai lumii. Nu putem fi copii ai lui Dumnezeu, dacă nu suntem cu totul ai Lui. Există unii care declară că Îi slujesc lui Dumnezeu, în timp ce se bazează numai pe propriile eforturi pentru a respecta Legea lui Dumnezeu, pentru a-şi forma un caracter drept şi pentru a obţine în acest fel mântuirea. Inima lor nu este motivată de o profundă înţelegere a iubirii lui Hristos, ci ei caută să-şi îndeplinească îndato­ririle vieţii de creştin ca şi când ar fi cerute de Dumnezeu în schim­bul câştigării vieţii veşnice. O asemenea religie nu valorează nimic. Când Domnul Hristos locuieşte în inimă, sufletul va fi atât de plin de iubirea Lui, de bucuria comuniunii cu El, încât se va ataşa cu totul de El; şi, privind la Hristos, eul va fi uitat. Iubirea faţă de Domnul Hristos va fi izvorul acţiunilor noastre. Cei care simt iu­birea constrângătoare a lui Dumnezeu nu vor întreba cât de puţin este suficient pentru a corespunde cerinţelor lui Dumnezeu; ei nu vor întreba care este standardul cel mai jos admisibil, ci vor ţinti spre o conformare desăvârşită faţă de voinţa Răscumpărătorului lor. Cu o dorinţă puternică, ei jertfesc totul şi evidenţiază un interes pe măsura valorii ţintei pe care o urmăresc. O mărturisire a credinţei noastre în Hristos, fără a avea această iubire profundă faţă de El, este doar vorbărie, formalism rece şi trudă zadarnică.

Consacrarea Iubirea lui Dumnezeu faţă de om

Crezi tu oare că este un sacrificiu prea mare acela de a-I spune totul lui Hristos? Întreabă-te: „Ce a dat Domnul Hristos pentru mine?” Fiul lui Dumnezeu a dat totul – viaţa, dragostea şi suferinţa – pentru răscumpărarea noastră. Şi oare este posibil ca noi – nişte beneficiari nevrednici ai unei iubiri atât de mari – să ne păstrăm inima pentru noi, spre a nu-I fi predată Lui? În fiecare clipă a vieţii noastre, am fost părtaşi ai binecuvântărilor harului Său şi tocmai din acest motiv nu putem conştientiza pe deplin adâncimile ignoranţei şi ale nenorocirii din care am fost salvaţi. Oare am putea noi să privim la Acela pe care L-au răstignit păcatele noastre şi totuşi să păcătuim în mod deliberat, în ciuda întregii iubiri şi a sacrificiului Său? Având în vedere umilinţa nespus de mare a Domnului slavei, să ne plângem noi oare pentru faptul că putem primi viaţa veşnică numai prin luptă şi renunţare de sine? Întrebarea multora cu inima mândră este: „De ce trebuie să mă pocăiesc şi să mă umilesc înainte de a avea asigurarea acceptării mele din partea lui Dumnezeu?” Vă îndemn să priviţi la Hristos. În ciuda faptului că a fost fără păcat şi, mai mult decât atât, Hristos a fost Prinţul cerului, totuşi El S-a identificat cu păcatul neamului omenesc. El „a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi” (Isaia 53,12).

Dar, de fapt, la ce renunţăm noi, atunci când spunem că dăm totul? La o inimă impregnată de murdăria păcatului, pentru ca Iisus să o spele, să o cureţe cu sângele Lui şi să o mântuiască prin dragostea Sa inegalabilă. Cu toate acestea, oamenii consideră că este greu să dai totul! Mi-e ruşine să aud vorbindu-se astfel şi mi-e ruşine să scriu despre acest fapt.

Dumnezeu nu ne cere să renunţăm la nimic din ceea ce ar fi în beneficiul nostru să păstrăm. În tot ce face, El are în vedere bunăstarea copiilor Lui. O, dacă toţi cei care nu L-au ales încă pe Hristos ar putea înţelege că El are de oferit ceva mult mai bun decât lucrurile pe care caută ei să le obţină! Când gândeşte şi acţionează contrar voinţei lui Dumnezeu, omul provoacă pro­priului suflet cea mai mare suferinţă şi nedreptate. Nicio bucurie adevărată nu poate fi găsită pe calea interzisă de Acela care ştie ce este cel mai bine şi

35

Calea către Hristos

36

plănuieşte spre binele creaturilor Sale. Calea nelegiuirii este calea nenorocirii şi a distrugerii.

Este o greşeală a cultiva gândul că lui Dumnezeu Îi face plăcere să-i vadă pe copiii Lui suferind. Cerul întreg este interesat de feri­cirea omului. Părintele nostru ceresc nu închide căile bucuriei pentru niciuna dintre creaturile Lui. Poruncile divine ne cer să evităm acele îngăduinţe de sine care ar aduce suferinţe şi dezamăgiri şi care ne-ar închide poarta spre fericire şi spre cer. Mântuitorul lumii îi acceptă pe oameni aşa cum sunt, cu toate nevoile, imperfecţiunile şi slăbiciunile lor; şi El nu numai că îi va curăţa de păcat, asigurându-le răscumpărarea prin sângele Său, ci va împlini nevoia adâncă a inimii tuturor celor care consimt să ia jugul Său şi să poarte povara Sa. Scopul Său este acela de a le da pace şi odihnă tuturor celor care vin la El pentru pâinea vieţii. El cere din partea noastră să îndeplinim numai acele îndatoriri care ne vor conduce paşii pe înălţimile unei binecuvântări la care cei neascultători de voinţa Lui nu vor putea ajunge niciodată. Adevărata bucurie a vieţii celui credincios este aceea de a-L avea în inima lui pe Hristos, nădejdea slavei.

Mulţi pun întrebarea: „Cum să mă predau lui Dumnezeu?”

Doreşti să te predai lui Dumnezeu, dar simţi că eşti slab, nu ai destulă putere morală, eşti rob al îndoielilor şi stăpânit de obiceiurile vieţii tale păcătoase. Făgăduinţele şi hotărârile tale sunt asemenea unor funii de nisip. Nu îţi poţi controla gândurile şi nu poţi să îţi stăpâneşti impulsurile şi sentimentele. Amintirea făgăduinţelor călcate şi a angajamentelor neîmplinite îţi slăbeşte încrederea în propria sinceritate şi te face să crezi că Dumnezeu nu te poate accepta; dar nu trebuie să deznădăjduieşti. Ceea ce trebuie să înţelegi este adevărata putere a voinţei. Aceasta este puterea care guvernează natura umană, puterea deciziei sau capacitatea de a alege. Totul depinde de acţiunea corectă a voinţei. Dumnezeu le-a dat oamenilor capacitatea de a alege; datoria lor este aceea de a o exercita. Tu nu poţi să îţi schimbi inima, nu poţi să îi predai lui Dumnezeu sentimentele tale; dar poţi alege să Îi slujeşti. Poţi să-I dai Lui voinţa ta; atunci, El va lucra în tine şi voinţa, şi înfăptuirea după buna Sa plăcere. În felul acesta, întreaga ta fiinţă va fi adusă

Consacrarea Iubirea lui Dumnezeu faţă de om

sub controlul Duhului lui Hristos; sentimentele tale vor fi îndreptate numai spre El, iar gândurile vor fi în armonie cu El. Dorinţele de bine şi de sfinţire sunt bune. Dar, dacă te limitezi la dorinţe, ele nu îţi vor folosi la nimic. Mulţi vor fi pierduţi, în timp ce speră şi doresc să fie creştini. Ei nu ajung până acolo încât să îşi predea voinţa lui Dumnezeu. Ei nu aleg chiar acum să fie adevăraţi creştini.

Prin corecta folosire a voinţei, se poate produce o schimbare totală în viaţa ta. Când Îi supui voinţa ta lui Hristos, te aliezi cu acea Putere care este mai presus de toate domniile şi stăpânirile. Atunci vei primi putere de sus ca să rămâi statornic şi astfel, printr-o continuă predare de sine lui Dumnezeu, vei fi făcut în stare să trăieşti viaţa cea nouă, viaţa de credinţă.

37

Calea către Hristos

CAPITOLUL 6

CREDIN A I acceptarea

38

Pe măsură ce conştiinţa îţi este trezită prin lucrarea Duhului Sfânt, începi să înţelegi ceva din răutatea, puterea, vinovăţia şi blestemul păcatului; aceasta te determină să îl priveşti cu repulsie.

Simţi atunci că păcatul te-a despărţit de Dumnezeu, că eşti înrobit de puterea răului. Cu cât te zbaţi mai mult pentru a scăpa, cu atât îţi dai mai bine seama de neputinţa ta. Simţi că motivele faptelor tale nu sunt curate, că inima ta este rea. Înţelegi că viaţa ta a fost plină de egoism şi păcat. Doreşti din toată inima să fii iertat, să fii curăţat şi eliberat. Dar ce ai putea face pentru a ajunge la armonia şi asemănarea cu Dumnezeu?

Tot ce îţi doreşti este pacea – iertarea Cerului şi pacea şi iubirea în inimă. Banii nu o pot cumpăra, inteligenţa nu o poate găsi, iar înţelepciunea nu poate ajunge până la ea; nu poţi spera niciodată să intri în posesia ei prin propriile eforturi. Dar Dumnezeu ţi-o oferă în dar, „fără bani şi fără plată” (Isaia 55,1). Depinde numai de tine dacă vei dori doar să întinzi mâna şi să o prinzi. Domnul spune: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1,18). „Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou” (Ezechiel 36,26). Ţi-ai mărturisit păcatele şi te-ai hotărât să le îndepărtezi din inima ta. Ai decis să te predai cu totul lui Dumnezeu. Aşadar, mergi la El şi roagă-L să-ţi spele păcatele tale şi să-ţi dea o inimă nouă. Apoi, crede că El va face acest lucru, pentru că a făgăduit. Aceasta este lecţia pe care a prezentat-o Domnul Hristos când a fost pe pământ, şi anume că trebuie să credem că primim şi că este al nostru orice dar pe care ni l-a făgăduit Dumnezeu. Când au avut credinţă în puterea Sa, Domnul Hristos i-a vindecat pe oameni de bolile lor. El i-a ajutat în domeniul lucrurilor pe care le puteau vedea, inspirându-le astfel încrederea cu privire la lucrurile pe care nu le puteau vedea – condu-

Iubirea luişiDumnezeu Credinţa acceptarea faţă de om

cându-i să creadă în puterea Lui de a ierta păcatele. Acest fapt este exprimat în mod clar cu ocazia vindecării omului paralizat: „Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, – «Scoală-te, i-a zis El slăbănogului, ridică-ţi patul şi du-te acasă»” (Matei 9,6). De asemenea, apostolul Ioan, vorbind despre minunile lui Hristos, spune: „Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţă în Numele Lui” (Ioan 20,31).

Din simpla relatare a Bibliei cu privire la felul în care Domnul Iisus îi vindeca pe bolnavi, putem învăţa ceva despre modul în care trebuie să credem în El pentru iertarea păcatelor. Să ne întoarcem la istoria paraliticului de la Betesda. Sărmanul suferind era fără niciun ajutor; el nu-şi folosise picioarele timp de treizeci şi opt de ani. Cu toate acestea, Domnul l-a îndemnat: „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă” (Ioan 5,8). Bolnavul ar fi putut spune: „Doamne, dacă mă vei face sănătos, atunci voi face ceea ce îmi spui Tu”. Dar nu, el a crezut în cuvântul lui Hristos, a crezut că este vindecat şi, imediat, a făcut efortul să se ridice; el a vrut să meargă şi a mers. A acţionat la cuvântul Domnului Hristos şi Dumnezeu i-a dat puterea necesară. El a fost pe deplin vindecat.

Tu eşti în aceeaşi stare ca păcătos. Nu poţi face ispăşire pentru păcatele tale din trecut. Nu-ţi poţi schimba inima şi singur nu poţi deveni sfânt. Dar Dumnezeu făgăduieşte că va face toate acestea pentru tine, prin Domnul Hristos. Crede această făgăduinţă.

Mărturiseşte-ţi păcatele şi consacră-te lui Dumnezeu. Este alegerea ta să-I slujeşti. Cu aceeaşi certitudine cu care îndeplineşti tu acest lucru, Dumnezeu Îşi va împlini cuvântul faţă de tine. Dacă tu crezi făgăduinţa – dacă tu crezi că eşti iertat şi eliberat de păcat –, Dumnezeu face din aceasta o realitate; tu eşti vindecat, întocmai cum i-a dat Domnul Hristos celui paralizat puterea de a umbla, îndată ce a crezut că este vindecat. Tot aşa se va întâmpla şi cu tine, în momentul în care vei crede.

Nu aştepta să simţi că eşti sănătos, ci spune: „Eu cred acest fapt; şi este aşa nu pentru că eu simt, ci pentru că Dumnezeu a făgăduit”.

Domnul Iisus spune: „Orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea” (Marcu 11,24). Există o

39

Calea către Hristos

40

condiţie pentru împlinirea acestei făgăduinţe – să ne rugăm în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Dar voia lui Dumnezeu este tocmai aceea de a ne elibera de păcat, de a ne face să fim copiii Săi şi de a ne da puterea să trăim o viaţă sfântă. Prin urmare, noi putem cere în rugăciune toate aceste binecuvântări şi putem crede că le primim, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru că le-am primit. Este privilegiul nostru să mergem la Domnul Hristos, să fim eliberaţi de păcat şi să stăm în faţa Legii lui Dumnezeu, fără a simţi ruşine sau remuşcări. „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8,1).

De aici înainte, tu nu îţi mai aparţii, pentru că ai fost cumpărat cu un preţ. „Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi... ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” (l Petru 1,18-19). Prin acest simplu act al credinţei în Dumnezeu, Duhul Sfânt a dat naştere unei vieţi noi în inima ta. Eşti asemenea unui copil născut în fa­milia lui Dumnezeu şi El te iubeşte aşa cum Îl iubeşte pe Fiul Său.

Aşadar, după ce te-ai consacrat Domnului Iisus, nu da înapoi, nu te îndepărta de El, ci zi de zi spune: „Eu sunt al lui Hristos; eu m-am consacrat Lui în totalitate”; şi roagă-L să-ţi dea Duhul Său şi să te păzească prin harul Său. După cum, prin consacrarea deplină şi prin credinţă, tu devii copilul lui Dumnezeu, tot astfel trebuie să trăieşti în şi prin El. Apostolul Pavel spune: „Astfel dar, după cum aţi primit pe Hristos Iisus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El” (Coloseni 2,6).

Unii par să creadă că trebuie supuşi unei perioade de verificare, că mai întâi trebuie să-I dovedească Domnului faptul că s-au schimbat, şi numai după aceea pot cere binecuvântările Sale. Dar ei pot cere binecuvântările lui Dumnezeu chiar acum. Ei trebuie să aibă harul Său, Spiritul lui Hristos, care să-i ajute în nedesăvârşirile lor, deoarece altfel nu vor putea rezista răului. Lui Iisus Îi face plăcere să venim la El chiar aşa cum suntem: păcătoşi, neajutoraţi, simţind că depindem de El. Noi putem veni la El cu toată slăbiciunea noastră, cu ignoranţa şi păcătoşenia noastră, căzând la picioarele Sale plini de căinţă. Slava Lui se manifestă tocmai prin faptul că ne cuprinde în braţele dragostei Sale, ne vindecă rănile şi ne eliberează de orice păcat.

Iubirea luişiDumnezeu Credinţa acceptarea faţă de om

În această privinţă greşesc mii de oameni; ei nu cred că Domnul Iisus îi iartă în mod personal. Ei nu Îl cred pe Dumnezeu pe cuvânt.

Toţi cei care îndeplinesc condiţiile au privilegiul de a şti că iertarea se acordă în dar, fără plată, pentru fiecare păcat. Abandonaţi pre­ supunerea că făgăduinţele lui Dumnezeu nu sunt pentru voi. Ele sunt pentru fiecare păcătos care se pocaieşte. Puterea şi harul au fost pregătite prin Domnul Hristos şi sunt gata să fie duse de îngerii slujitori la fiecare suflet credincios. Nimeni nu este atât de păcătos, încât să nu găsească putere, curăţie morală şi neprihănire la Iisus, care a murit pentru el. Domnul aşteaptă să-1 dezbrace de hainele pătate şi murdărite de păcat şi să-1 îmbrace cu hainele albe ale neprihănirii. El nu doreşte ca păcătoşii să moară, ci doreşte ca ei să trăiască.

Dumnezeu nu Se poartă cu noi aşa cum se poartă oamenii muritori unii cu alţii. Gândurile Lui sunt gânduri de milă, iubire şi simpatie duioasă. El spune: „Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând”. „Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor, şi păcatele ca o ceaţă” (Isaia 55,7; 44,22). „Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu, şi veţi trăi” (Ezechiel 18,32). Satana este gata să răpească binecuvântatele asigurări ale lui Dumnezeu.

El doreşte să alunge din suflet orice licărire de speranţă şi orice rază de lumină; dar tu nu trebuie să-i îngădui să facă aceasta. Nu-i acorda nicio atenţie ispititorului, ci declară: „Domnul Hristos a murit pentru ca eu să pot trăi. El mă iubeşte şi doreşte să nu pier.

Eu am în cer un Tată milos şi înţelegător şi, deşi am insultat iubirea Lui, deşi am risipit binecuvântările pe care El mi le-a dat, mă voi scula, mă voi duce la Tatăl meu şi-I voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva Cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”. Parabola îţi spune cum va fi primit cel care rătăceşte: „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el; a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult” (Luca 15,18-20).

Dar chiar această parabolă, oricât de duioasă şi de emoţionantă ar fi, se dovedeşte insuficientă pentru a exprima mila infinită a Tatălui nostru ceresc. Domnul declară prin profetul Său: „Te iubesc

41

Calea către Hristos

42

cu o iubire veşnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea” (Ieremia 31,3). În timp ce păcătosul este încă departe de casa Ta­tălui, risipindu-şi averea într-o ţară străină, inima Tatălui este cuprinsă de dor după el; şi orice dorinţă de întoarcere la Dumnezeu, trezită în suflet, nu este decât chemarea delicată a Duhului Său, îmbiindu-1, rugându-1 şi atrăgându-1 pe fiul rătăcitor la inima plină de dragoste a Tatălui său.

Având în vedere binecuvântatele făgăduinţe ale Bibliei, mai poţi oare să te îndoieşti? Mai poţi crede că, atunci când sărmanul păcătos doreşte din toată inima să se întoarcă, atunci când doreşte să renunţe la păcatele lui, Domnul 1-ar respinge cu asprime, împiedicându-1 să vină la picioarele Sale în pocăinţă? Alungă asemenea gânduri! Nimic nu poate răni sufletul nostru mai mult decât cultivarea unei asemenea concepţii despre Tatăl nostru ceresc. El urăşte păcatul, dar îl iubeşte pe păcătos şi S-a dat pe Sine, în persoana Domnului Hristos, pentru ca toţi cei care doresc să poată fi mântuiţi şi să aibă parte de binecuvântarea veşnică în Împărăţia slavei. Ce limbaj mai impresionant sau mai delicat ar fi putut fi folosit, decât acela pe care El l-a ales pentru a-Şi exprima iubirea faţă de noi? Domnul declară: „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar, chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu niciun chip” (Isaia 49,15).

O, tu, care eşti cuprins de îndoială şi teamă, priveşte în sus, căci Domnul Iisus trăieşte ca să mijlocească pentru noi! Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru darul scumpului Său Fiu şi roagă-te ca El să nu fi murit în zadar pentru tine. Duhul Sfânt te invită astăzi: Vino cu toată inima la Iisus şi vei putea cere binecuvântările Sale.

Când citeşti făgăduinţele Lui, adu-ţi aminte că ele sunt expresia unei iubiri şi a unei mile inexprimabile. Inima cea mare a Infinitei Iubiri este atrasă spre păcătos cu o compasiune nelimitată, „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor” (Efeseni 1,7). Da! Trebuie doar să crezi că Dumnezeu este sprijinul tău. El doreşte să restabilească în om chipul Său moral. Cu cât te vei apropia mai mult de El, mărturisindu-ţi păcatele şi pocăindu-te, cu atât mai mult Se va apropia El de tine, cu mila şi iertarea Sa.

CAPITOLUL 7

„Căci, dacă este cineva în Hristos, este o fiinţă nouă. Cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5,17).

Cineva poate că nu va şti să spună exact timpul sau locul sau să redea întregul şir al împrejurărilor care au avut loc în procesul convertirii sale; dar faptul acesta nu dovedeşte că el nu a fost convertit. Domnul Hristos îi spunea lui Nicodim: „Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul” (Ioan 3,8). Aşa cum vântul nu se vede, dar efectele lui se văd şi se simt în mod clar, la fel se întâmplă cu Duhul lui Dumnezeu şi cu lucrarea Lui asupra inimii omului. Puterea aceasta regeneratoare, pe care niciun ochi omenesc nu o poate vedea, dă naştere unei noi vieţi în suflet şi creează un om nou, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În timp ce lucrarea Duhului este tăcută şi imperceptibilă, efectele ei sunt vizibile. Dacă inima a fost înnoită prin Duhul lui Dumnezeu, viaţa va mărturisi acest fapt. Deşi nu putem face nimic pentru schimbarea inimii noastre sau pentru a ne aduce în armonie cu Dumnezeu; deşi nu trebuie să ne încredem deloc în noi înşine sau în faptele noastre bune, viaţa noastră va dovedi dacă harul lui Dumnezeu locuieşte sau nu în noi. Se va observa o schimbare în caracterul, obiceiurile şi preocupările noastre. Contrastul dintre ceea ce am fost şi ceea ce suntem va fi categoric şi clar. Caracterul nu este dezvăluit prin faptele bune ocazionale sau prin greşelile întâmplătoare, ci prin tendinţa manifestată în cuvintele şi faptele noastre de zi cu zi.

Este adevărat că poate exista o corectitudine a comportamentului exterior, fără puterea înnoitoare a lui Hristos. Plăcerea de a avea influenţă şi dorinţa de a fi onorat de ceilalţi pot determina o viaţă ordonată. Respectul de sine ne poate face să evităm orice aparenţă

Iubirea lui Dovada adevăratei Dumnezeu ucenicii faţă de om

DOVADA ADEV RATEI UCENICII

43

Calea către Hristos

44

rea. O inimă egoistă poate îndeplini acte de generozitate. Aşadar, prin ce mijloace vom putea şti de partea cui suntem?

A cui este inima noastră? Cu cine se ocupă cugetele noastre?

Despre cine ne place să vorbim? Cui îi închinăm noi sentimentele cele mai calde şi cea mai mare parte a energiilor noastre? Dacă suntem ai lui Hristos, gândurile noastre sunt îndreptate spre El şi sentimentele noastre cele mai plăcute Îi sunt dedicate Lui. Tot ce avem şi tot ce suntem Îi consacrăm Lui. Dorim din toată inima să purtăm chipul Lui, să fim motivaţi de spiritul Lui, să facem voia Lui şi să-I fim plăcuţi în toate lucrurile.

Aceia care devin fiinţe noi în Iisus Hristos vor evidenţia roadele Duhului Sfânt, „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bu­nătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea şi înfrânarea pofte­lor” (Galateni 5,22.23). Ei vor înceta să se conformeze plăce­rilor din trecut şi, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, vor călca pe urmele Lui, vor reflecta caracterul Lui şi se vor curaţa după cum El este curat. Lucrurile pe care cândva le urau, acum le iubesc, iar cele pe care cândva le iubeau, acum le urăsc. Cei mândri şi vanitoşi devin blânzi şi smeriţi, cei superficiali şi aroganţi devin serioşi şi discreţi. Alcoolicii devin abstinenţi, iar cei imorali devin curaţi. Obiceiurile extravagante şi moda lumii sunt abandonate. Creştinul va căuta nu „podoaba de afară”, ci „omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit” (1 Petru 3,3.4).

Nu există nicio dovadă a unei pocăinţe adevărate, dacă aceasta nu produce o reformă a vieţii. Dacă îşi îndeplineşte obligaţiile la care s-a angajat, dacă înapoiază ce a furat, dacă îşi mărturiseşte păcatele şi Îl iubeşte pe Dumnezeu şi pe semenii lui, păcătosul poate fi sigur că a trecut de la moarte la viaţă.

Când venim la Hristos aşa cum suntem, nişte fiinţe greşite şi păcătoase, beneficiind de harul Său iertător, iubirea răsare în inima noastră. Atunci, orice sarcină este uşoară, căci jugul pe care îl pune Domnul Hristos pe umerii noştri nu este greu. Împlinirea datoriei devine o satisfacţie, iar sacrificiul, o plăcere. Calea care înainte părea învăluită în întuneric ajunge acum luminată de razele strălucitoare ale Soarelui Dreptăţii.

Iubirea lui Dovada adevăratei Dumnezeu ucenicii faţă de om

Frumuseţea caracterului lui Hristos se va vedea în comporta­ mentul urmaşilor Săi. Pentru Iisus, era o plăcere să facă voia lui Dumnezeu. Viaţa Mântuitorului nostru a fost dominată de iubire faţă de Dumnezeu şi de zel pentru slava Sa. Iubirea înfrumuseţa şi înnobila toate faptele Lui. Iubirea este de la Dumnezeu. Inima neconsacrată nu poate genera sau produce iubirea. Ea se găseşte numai în inima în care domneşte Iisus. „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (l Ioan 4,19). În inima înnoită prin harul divin, iubirea este principiul ce se află la baza oricărei acţiuni. Ea transformă caracterul, stăpâneşte şi conduce impulsurile, controlează pasiunile, învinge vrăjmăşia şi înnobilează sentimentele. Această iubire, cultivată în suflet, face ca viaţa să fie mai plăcută şi răspândeşte o influenţă înnobilatoare asupra tuturor celor din jur.

Există două greşeli de care copiii lui Dumnezeu – îndeosebi cei care tocmai au început să se încreadă în harul Său – trebuie să se păzească în mod special. Prima, de care ne-am ocupat deja, este aceea de a se încrede în propriile fapte, pentru a ajunge singuri în armonie cu Dumnezeu. Cel care se străduieşte să devină sfânt prin propriile fapte de păzire a Legii încearcă o imposibilitate. Tot ce poate face omul fără Hristos este corupt de egoism şi păcat. Numai harul Domnului Hristos, primit prin credinţă, este cel care ne poate face sfinţi. În opoziţie cu aceasta, dar nu mai puţin periculoasă, este greşeala de a considera că, de fapt, credinţa în Hristos îi eliberează pe oameni de obligaţia păzirii Legii lui Dumnezeu; că, din mo­ment ce devenim părtaşi ai harului lui Hristos numai prin credinţă, faptele noastre nu au nicio legătură cu mântuirea.

Dar să observăm aici că ascultarea nu este doar o simplă con­ formare formală, ci şi o slujire din iubire. Legea lui Dumnezeu este o expresie a naturii Sale intrinseci; este întruparea marelui princi­piu al iubirii şi deci temelia guvernării Sale în cer şi pe pământ. Dacă inima noastră este înnoită după chipul lui Dumnezeu, dacă iubirea divină este implantată în suflet, atunci oare nu va fi împlinită Legea lui Dumnezeu în viaţa noastră? Când principiul iubirii este instaurat în inimă, când păcătosul este înnoit după chipul Celui care l-a creat, se împlineşte făgăduinţa noului legământ: „Voi pune Legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor” (Evrei 10,16). Şi dacă

45

Calea către Hristos

46

Legea este scrisă în inimă, oare nu va modela ea viaţa? Ascultarea – slujirea şi supunerea loială din iubire – constituie adevăratul semn al uceniciei. De aceea, Sfânta Scriptură spune: „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor”. „Cine zice: «Îl cunosc», şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos şi adevărul nu este în el” (1 Ioan 5,3; 2,4). În loc de a-l elibera pe om de obligaţia ascultării, credinţa şi numai credinţa, care ne face părtaşi ai harului lui Hristos, este cea care ne face capabili să ascultăm.

Noi nu câştigăm mântuirea prin ascultarea noastră; pentru că mântuirea este darul fără plată al lui Dumnezeu, pentru a fi primit prin credinţă. Dar ascultarea este rodul credinţei. „Şi ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat.” „Oricine rămâne cu El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut” (1 Ioan 3,5.6). Iată adevărata dovadă. Dacă rămânem în Hristos şi dacă iubirea lui Dumnezeu locuieşte în noi, atunci sentimentele noastre, gândurile noastre, planurile noastre, acţiunile noastre vor fi în armonie cu voia lui Dumnezeu, aşa cum este ea exprimată în preceptele Legii Sale sfinte. „Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit, cum El Însuşi este neprihănit” (1 Ioan 3,7). Neprihănirea este definită de standardul Legii sfinte a lui Dumnezeu, aşa cum este el exprimat în Cele Zece Porunci date pe Sinai.

Acea aşa-zisă credinţă în Hristos, despre care se pretinde că îi eliberează pe oameni de obligaţia de a asculta de Dumnezeu, nu este credinţă, ci încumetare. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2,8). „Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi” (Iacov 2,17). Domnul Hristos a mărturisit cu privire la Sine, înainte de a veni pe pământ: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmi 40,8). Şi chiar înainte de a Se înălţa iarăşi la cer, El a declarat: „Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui” (Ioan 15,10). Sfânta Scriptură spune: „Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui... Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Iisus” (1 Ioan 2,3-6). „Fiindcă Hristos a suferit pentru voi şi v-a dat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui” (l Petru 2,21).

Iubirea lui Dovada adevăratei Dumnezeu ucenicii faţă de om

Condiţia dobândirii vieţii veşnice este şi în prezent aceeaşi condiţie care a fost întotdeauna – aceeaşi care a fost în Grădina Edenului, înainte de căderea primilor noştri părinţi – ascultarea perfectă de Legea lui Dumnezeu, neprihănirea desăvârşită. Dacă viaţa veşnică ar fi fost acordată cu oricare altă condiţie mai mică decât aceasta, atunci fericirea întregului Univers ar fi în pericol.

Poarta ar fi deschisă pentru intrarea păcatului, cu tot cortegiul lui de blestem şi nenorocire, pentru a rămâne o veşnicie. Înainte de căderea în păcat, Adam a avut capacitatea de a-şi forma un caracter neprihănit, prin ascultare de Legea lui Dumnezeu.

Dar el nu a reuşit să facă lucrul acesta şi, datorită păcatului său, natura noastră este căzută, iar prin noi înşine nu ne putem face neprihăniţi. Deoarece suntem păcătoşi şi nesfinţi, nu putem respecta în mod desăvârşit Legea sfântă. Noi nu avem o neprihă­nire proprie, prin intermediul căreia să răspundem cerinţelor Legii lui Dumnezeu.

Dar Domnul Hristos a găsit o cale de scăpare pentru noi. El a trăit pe pământ în mijlocul încercărilor şi al ispitelor cu care suntem nevoiţi să ne confruntăm noi. El a trăit o viaţă fără păcat. A murit pentru noi, iar acum Se oferă să preia păcatele noastre şi să ne dea în schimb neprihănirea Lui. Dacă te predai lui Iisus şi Îl primeşti ca Mântuitor personal, atunci, oricât de păcătoasă ar fi putut fi viaţa ta în trecut, datorită lui Hristos, eşti considerat neprihănit. Caracterul Lui este prezentat în locul caracterului tău, iar tu eşti acceptat înaintea lui Dumnezeu ca şi când nu ai fi păcătuit niciodată.

Mai mult decât atât, Domnul Hristos schimbă inima. El locuieşte prin credinţă în inima ta. Tu trebuie să păstrezi această legătură cu Domnul Hristos prin credinţă şi printr-o supunere a voinţei tale faţă de El; şi, atâta timp cât vei proceda astfel, El va lucra în tine şi voinţa, şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere. Astfel că poţi spune: „Viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2,20). De aceea le-a spus Iisus ucenicilor Săi: „Fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi” (Matei 10,20). Atunci, avându-L pe Hristos care lucrează în tine, vei manifesta acelaşi spirit şi vei face aceleaşi fapte bune – fapte ale neprihănirii şi ale ascultării.

47

Calea către Hristos

48

Aşadar, nu avem în noi înşine nimic cu care să ne mândrim.

Nu avem nici un temei pentru înălţare de sine. Speranţa noastră se întemeiază pe neprihănirea Domnului Hristos, atribuită nouă, şi pe lucrarea realizată de Duhul Sfânt în noi şi prin noi.

Când vorbim despre credinţă, trebuie să facem în permanenţă o deosebire în mintea noastră. Există un fel de credinţă care este cu totul diferită de adevărata credinţă. Existenţa şi puterea lui Dumnezeu, adevărul Cuvântului Său sunt realităţi pe care nici chiar Satana şi îngerii săi nu le pot tăgădui. Biblia spune că „şi dracii cred... şi se înfioară” (Iacov 2,19). Dar aceasta nu este credinţă.

Acolo unde există nu numai o credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi o supunere a voinţei noastre faţă de El, acolo unde inima Îi este consacrată lui Dumnezeu, iar sentimentele sunt îndreptate numai spre El, acolo este credinţă – o credinţă care lucrează prin iubire şi care ne eliberează de păcat. Prin această credinţă, inima este înnoită după chipul lui Dumnezeu. Iar inima care, în starea ei neînnoită, nu era supusă Legii lui Dumnezeu – şi de fapt nici nu putea fi – acum îşi găseşte plăcerea în preceptele sfinte, exclamând împreună cu psalmistul: „Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea” (Psalmul 119,97). Astfel, neprihănirea Legii este împlinită în noi, care „nu mai trăim după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8,1).

Unii au cunoscut iubirea plină de iertare a Domnului Hristos şi doresc cu adevărat să fie copii ai lui Dumnezeu şi totuşi îşi dau seama de nedesăvârşirea caracterului lor, de viaţa lor plină de greşeli şi sunt predispuşi să se îndoiască de faptul că inima lor a fost cu adevărat înnoită prin Duhul Sfânt. Unora ca aceştia le spun: Nu daţi înapoi, cuprinşi de disperare. Adesea, va trebui să ne plecăm şi să plângem la picioarele Domnului Hristos, din cauza căderilor şi greşelilor noastre, dar nu trebuie să ne descurajăm. Chiar dacă suntem biruiţi de vrăjmaş, noi nu suntem alungaţi, nu suntem părăsiţi şi respinşi de Dumnezeu. Nu! Domnul Hristos este la dreapta lui Dumnezeu, mijlocind pentru noi. Ioan, ucenicul iubit, spunea: „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Iisus Hristos Cel neprihănit” (l Ioan 2,1). Să nu uităm cuvintele Domnului Hristos:

Iubirea lui Dovada adevăratei Dumnezeu ucenicii faţă de om

„Căci Tatăl vă iubeşte” (Ioan 16,27). El doreşte să vă aducă iarăşi la Sine şi să vadă reflectându-se în voi neprihănirea şi sfinţenia Lui. Dacă vă veţi supune Lui, El, care a început această lucrare bună în voi, o va duce mai departe, până la ziua revenirii lui Iisus Hristos. Rugaţi-vă cu mai multă căldură; credeţi mai mult. Când vom ajunge să nu ne mai bazăm pe propria putere, să ne încredem în puterea Răscumpărătorului nostru, îl vom lăuda pe El, pe Cel care este sprijinul nostru moral.

Cu cât te vei apropia mai mult de Iisus, cu atât vei înţelege mai bine că eşti păcătos, deoarece vederea ta spirituală va deveni mai clară, iar imperfecţiunile tale vor fi mai evidente, în contrast cu natura desăvârşită a lui Iisus. Aceasta este dovada faptului că amăgirile lui Satana şi-au pierdut puterea şi că influenţa dătătoare de viaţă a Duhului lui Dumnezeu îţi trezeşte conştiinţa. În inima care nu-şi dă seama de propria păcătoşenie, nu poate fi o iubire profundă pentru Domnul Hristos. Fiinţa care este transformată prin harul lui Hristos va admira caracterul Său divin, dar, dacă nu vom ajunge să înţelegem diformitatea noastră morală, aceasta este o dovadă de netăgăduit că n-am ajuns să înţelegem frumuseţea şi desăvârşirea caracterului Domnului Hristos.

Cu cât ne vom preocupa mai puţin să ne preţuim şi să ne înălţăm pe noi înşine, cu atât vom căuta să preţuim mai mult curăţia şi dragostea infinită a Mântuitorului nostru. Recunoaşterea păcătoşe­ niei noastre ne conduce la Acela care poate ierta. Când păcătosul, dându-şi seama de neputinţa lui, va începe să Îl caute pe Hristos, atunci El i Se va descoperi cu toată puterea. Cu cât conştienţa nevoii noastre ne determină să ne apropiem mai mult de El şi de Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât convingerile noastre cu privire la caracterul Său vor fi mai înalte şi cu atât mai clar vom reflecta chipul Său.

49

Calea către Hristos

CAPITOLUL 8

CRE TEREA ÎN HRISTOS

50

În Biblie, schimbarea inimii, prin care devenim copii ai lui Dumnezeu, este numită naştere. De asemenea, această schimbare este comparată cu încolţirea seminţei bune, semănate de gospodar. În acelaşi fel, cei care sunt cu adevărat convertiţi la Hristos sunt „ca nişte prunci născuţi de curând”, care trebuie „să crească în toate privinţele”, ajungând la maturitatea credinţei, „la Cel care este Capul, Hristos” (l Petru 2,2; Efeseni 4,15). Sau, asemenea seminţei bune, semănate în pământ, ei trebuie să crească şi să aducă roade.

Isaia spune că ei vor fi numiţi „terebinţi ai neprihănirii”, „un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui” (Isaia 61,3). În acest fel, Biblia foloseşte ilustraţii din viaţa naturii, pentru a ne ajuta să înţelegem mai bine adevărurile tainice ale vieţii spirituale.

Toată înţelepciunea şi toată iscusinţa omului nu sunt în stare să dea viaţă nici chiar celui mai mic lucru din natură. Plantele sau animalele pot trăi numai prin viaţa pe care o dă Dumnezeu. Tot astfel, viaţa spirituală ia naştere în inima oamenilor numai venind de la Dumnezeu. Numai cine este „născut de sus” poate deveni părtaş al vieţii pe care a venit să o dea Domnul Hristos (Ioan 3,3).

Creşterea în Hristos este asemenea creşterii în natură. Dumnezeu este Acela care preface mugurul în floare şi floarea în fruct. Prin puterea Lui, se dezvoltă sămânţa, devenind „întâi un fir verde,, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic” (Marcu 4,28). Profetul Osea spunea despre poporul Israel că „va înflori asemenea crinu­lui”, „vor da viaţă grâului şi vor înflori ca via” (Osea 14,5.7). Iar Domnul Hristos ne îndeamnă „să ne uităm cu băgare de seamă cum cresc crinii” (Luca 12,27). Plantele şi florile nu cresc prin propria grijă, prin eforturile şi preocuparea lor, ci primind de la Dumnezeu elementele oferite de El pentru susţinerea vieţii. Copilul nu poate adăuga ceva la statura lui prin propria putere şi grijă. Nici noi nu ne putem asigura

Iubirea luiînDumnezeu Creşterea Hristos faţă de om

creşterea spirituală prin grija şi eforturile personale. Planta şi copilul cresc datorită faptului că primesc din mediul înconjurător cele necesare vieţii – aer, lumina soarelui şi hrană. Domnul Hristos reprezintă pentru aceia care se încred în El, acelaşi lucru pe care îl reprezintă aceste daruri ale naturii pentru animale şi plante. El este „lumina lor veşnică”, „un soare şi un scut” (Isaia 60,19; Psalmul 84,11). El va fi „ca rouă lui Israel”. „El va fi ca o ploaie repede, care udă câmpul” (Osea 14,5; Psalmul 72,6). El este apa vie, „Pâinea lui Dumnezeu... care se pogoară din cer şi dă lumii viaţa” (Ioan 6,33). În darul fără egal al Fiului Său, Dumnezeu a învăluit lumea întreagă cu o atmosferă de har, tot aşa de reală ca aerul care învăluie globul pământesc. Toţi cei care aleg să respire această atmosferă dătătoare de viaţă vor trăi şi vor creşte până la statura de bărbaţi şi femei în Hristos Iisus.

După cum floarea se întoarce spre soare, pentru ca razele lui strălucitoare să poată ajuta la desăvârşirea frumuseţii şi simetriei ei, tot astfel ar trebui să ne întoarcem şi noi spre Soarele Neprihă­ nirii, pentru ca lumina cerului să poată străluci asupra noastră, iar caracterul nostru să poată fi transformat după modelul caracterului Domnului Hristos.

Domnul Hristos ne învaţă acelaşi lucru când spune: „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămâneţi în Mine..., căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15,4.5). Tu depinzi de Hristos, pentru a trăi o viaţă sfântă, tot aşa cum mlădiţa depinde de viţă, pentru a creşte şi a aduce rod. Despărţit de El, nu poţi avea viaţă. Nu ai nicio putere a te opune ispitei sau pentru a creşte în har şi în sfinţire. Însă, rămânând în El, vei putea înflori. Primind viaţă din viaţa Lui, nu te vei ofili şi nu vei fi fără roadă. Vei fi ca un pom sădit lângă apele unui râu.

Mulţi consideră că în lucrarea mântuirii există o anumită parte pe care trebuie să o îndeplinească singuri. Ei s-au încrezut în Hristos pentru iertarea păcatelor, dar acum se străduiesc prin eforturi proprii să trăiască o viaţă neprihănită. Orice încercare de felul acesta este sortită eşecului. Domnul Hristos spune: „fără Mine nu puteţi face nimic”. Creşterea noastră în har, bucuria noastră, capaci-

51

Calea către Hristos

52

tatea de a fi folositori – toate depind de legătura noastră cu Domnul Hristos. Comuniunea noastră cu El, rămânerea noastră în Hristos, zi de zi, oră de oră, constituie singura modalitate prin care trebuie să creştem în har. El nu este doar Autorul, ci şi Desăvârsitorul credinţei noastre. Hristos este cel dintâi, cel de pe urmă, totul în toate. El trebuie să fie cu noi nu numai la începutul şi la sfârşitul călătoriei noastre, ci la fiecare pas pe care îl facem pe cale. David spunea: „Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei, când este El la dreapta mea, nu mă clatin” (Psalmul 16,8).

Te întrebi oare: „Cum pot să rămân în Hristos?”. În acelaşi mod în care L-ai primit la început. „După cum aţi primit pe Hristos Iisus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El.” „Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Coloseni 2,6; Evrei 10,38). Tu te-ai predat lui Dumnezeu, pentru a fi cu totul al Lui, pentru a-L sluji şi a-L asculta, şi L-ai acceptat pe Hristos ca Mântuitor personal. Tu nu ai putut să-ţi ispăşeşti singur păcatele şi nici să-ţi schimbi inima, dar, predându-te lui Dumnezeu, ai încredinţarea că, datorită Domnului Hristos, Dumnezeu a făcut toate acestea pentru tine. Tu ai devenit al lui Hristos prin credinţă şi tot prin credinţă trebuie să creşti în El – dăruind şi primind. Trebuie să dăruieşti totul – inima ta, voinţa ta, slujirea ta –, să te dăruieşti Lui cu întreaga fiinţă, pentru a asculta de toate cerinţele Lui, şi, în acelaşi timp, trebuie să primeşti totul – pe Hristos, plinătatea tuturor binecuvântărilor Sale, ca să locuiască în inima ta, să fie puterea ta, neprihănirea ta şi ajutorul tău veşnic, – pentru a-ţi da puterea de a asculta.

Consacră-te lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă – aceasta să fie prima ta activitate. Roagă-te astfel: „O, Doamne, primeşte-mă să fiu cu totul al Tău! Aşez toate planurile mele la picioarele Tale.

Foloseşte-mă astăzi în serviciul Tău. Rămâi cu mine şi tot ce fac eu să fie făcut prin puterea Ta”. Această lucrare trebuie îndeplinită zilnic. În fiecare dimineaţă, consacră-te lui Dumnezeu pentru ziua aceea. Pune toate planurile tale la dispoziţia Lui, pentru a fi aduse la îndeplinire sau abandonate, după cum va hotărî El, în providenţa Sa. În acest fel, zi de zi, ai posibilitatea de a-ţi încredinţa viaţa în mâinile lui Dumnezeu şi astfel viaţa ta va fi modelată, devenind tot mai asemănătoare vieţii Domnului Hristos.

Iubirea luiînDumnezeu Creşterea Hristos faţă de om

O viaţă trăită în Hristos este caracterizată de pace şi linişte sufletească. Poate că nu vei simţi stări de extaz, dar în sufletul tău se va instaura o încredere statornică, durabilă şi liniştitoare. Speranţa ta nu se află în tine; ea este în Domnul Hristos. Slăbiciunea ta este unită cu puterea Lui, neştiinţa ta cu înţelepciunea Lui, lipsa ta de voinţă cu tenacitatea Lui. Prin urmare, nu trebuie să te bazezi pe tine însuţi, nu trebuie să îngădui ca mintea să-ţi fie absorbită de persoana şi interesele proprii, ci încrede-te în Hristos. Gândeştete la iubirea, la frumuseţea şi la desăvârşirea caracterului Său.

Hristos în atitudinea Lui de renunţare la Sine, Hristos în umilinţa Sa, Hristos în sfinţenia şi neprihănirea Sa, Hristos în dragostea Lui nemăsurată – iată care trebuie să fie subiectul tău de contem­plare.

Prin iubire faţă de El, prin imitarea modelului Său, prin dependenţa de El, vei fi transformat după chipul şi asemănarea Lui. Domnul Iisus spune: „Rămâneţi în Mine”. Aceste cuvinte trans­ mit ideea de odihnă, stabilitate şi încredere. De asemenea, El adresează invitaţia: „Veniţi la Mine... şi Eu vă voi da odihnă” (Marcu 11,28). Cuvintele psalmistului exprimă acelaşi gând: „Taci înaintea Domnului şi nădăjduieşte în El” (Psalmul 37,7). Iar Isaia vorbeşte despre asigurarea că „în linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră” (Isaia 30,15). Această odihnă nu se află într-o stare de inactivitate; deoarece, în invitaţia Mântuitorului, făgăduinţa odihnei este legată de chemarea la lucru, la activitate: „Luaţi jugul Meu asupra voastră... şi veţi găsi odihnă” (Matei 11,29). Inima care îşi găseşte odihna deplină în Hristos va fi cea mai zeloasă şi mai activă în lucrarea îndeplinită în slujba lui Iisus.

Când mintea este preocupată de interesele personale, ea se înstrăinează de Hristos, izvorul vieţii şi al puterii. De aceea, efortul continuu al lui Satana este acela de a menţine atenţia departe de Mântuitorul, împiedicând astfel unirea şi comuniunea sufletului cu Domnul Hristos. Plăcerile păcatului, grijile, necazurile şi dificul­tăţile vieţii – unele dintre acestea sau toate împreună constituie mijloacele pe care le va folosi Satana în încercarea de a ne abate gândurile de la Domnul Hristos. Nu te lăsa înşelat de strategiile lui iscusite. Prea adesea, el îi determină pe mulţi care sunt cu adevărat conştiincioşi şi doresc să trăiască pentru Dumnezeu să se gândească numai la greşe-

53

Calea către Hristos

54

lile şi slăbiciunile proprii şi, despărţindu-i în felul acesta de Hristos, Satana speră să câştige biruinţa. Nu trebuie să facem din noi înşine centrul preocupărilor noastre, îngăduindu-ne să ne îngrijorăm şi să ne temem dacă vom fi sau nu mântuiţi. Toate acestea ne îndepărtează inima de Izvorul puterii noastre. Încredin­ţează siguranţa inimii tale lui Dumnezeu şi ai încredere în El. Vorbeşte despre Iisus si meditează la El. Fă ca eul tău să dispară în El. Îndepărtează orice îndoială; alungă-ţi temerile. Spune împreună cu apostolul Pavel: „Trăiesc..., dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine” (Galateni 2,20). Rămâi liniştit în Dumnezeu. El este în stare să păzească ce I-ai încredinţat.

Dacă te vei preda în braţele Sale, El te va face să ajungi mai mult decât biruitor prin Acela care te-a iubit.

Când a luat asupra Sa natura umană, Domnul Hristos a legat omenirea de Sine printr-o legătură a iubirii care nu va putea fi ruptă niciodată de nicio putere, cu excepţia alegerii personale a omului în această privinţă. Satana ne va prezenta în mod perma­nent atracţii fascinante, pentru a ne amăgi să rupem legătura cu Domnul Hristos – să alegem să ne despărţim de Hristos. Acesta este domeniul în care trebuie să veghem, să luptăm şi să ne rugăm, pentru ca nimic să nu ne poată atrage, determinându-ne să alegem un alt stăpân, căci noi suntem liberi în permanenţă să facem aceasta. Să ne păstrăm privirile îndreptate spre Domnul Hristos, iar El ne va păstra pentru Sine. Noi suntem în siguranţă atâta timp cât privim la Hristos. Nimeni nu ne poate smulge din mâna Sa. Când privim fără încetare la El, suntem „schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3,18).

Aceasta a fost modalitatea prin care primii ucenici au reuşit să ajungă asemenea scumpului lor Mântuitor. Când au auzit cuvintele lui Iisus, acei ucenici au simţit că au nevoie de El. L-au căutat, L-au găsit şi L-au urmat. Ei L-au însoţit acasă, la masă, în camera de rugăciune, afară, la câmp. Ei s-au purtat ca nişte elevi cu învăţă­ torul lor, primind zilnic de pe buzele Lui lecţii despre adevărul cel sfânt. Au privit la El ca nişte slujitori la stăpânul lor, spre a ajunge să-şi cunoască toate îndatoririle. Acei ucenici erau nişte oameni

Iubirea luiînDumnezeu Creşterea Hristos faţă de om

„supuşi aceloraşi slăbiciuni ca şi noi” (Iacov 5,17). Ei au avut de dus aceeaşi luptă cu păcatul şi au avut nevoie de acelaşi har pentru a trăi o viaţă sfântă.

Chiar Ioan, ucenicul iubit, cel care a reflectat cel mai mult asemă­ narea cu Mântuitorul, nu a avut acest caracter plăcut, ca urmare a felului său de a fi. Nu numai că din fire era vanitos şi dorea cu ambiţie să fie onorat, ci, când era ofensat, devenea violent şi răzbu­nător.

Dar, pe măsură ce i s-a descoperit caracterul divin al Mântui­torului, el şi-a înţeles deficienţele şi slăbiciunea şi acest fapt l-a umilit. Tăria şi răbdarea, puterea şi sensibilitatea, maiestatea şi blândeţea pe care le-a văzut el, zi de zi, în viaţa Fiului lui Dumnezeu i-au umplut sufletul de admiraţie şi de iubire. Zi după zi, inima lui a fost atrasă spre Hristos, până când, din iubire pentru Învăţătorul său, el s-a pierdut din vedere pe sine. Temperamentul lui răzbunător şi ambiţios a fost supus puterii modelatoare a Domnului Hristos. Influenţa regeneratoare a Duhului Sfânt i-a înnoit inima. Puterea iubirii lui Hristos a realizat o transformare a caracterului său. Acesta este rezultatul sigur al unirii cu Hristos. Când Domnul Hristos locuieşte în inimă, întreaga natură este schimbată. Spiritul Domnului Hristos, iubirea Lui sensibilizează inima, supune sufletul şi înalţă gândurile şi dorinţele noastre către Dumnezeu, către ceruri.

După ce Domnul Hristos S-a înălţat la cer, simţământul prezen­ ţei Sale a continuat să-i însoţească pe ucenici. Această prezenţă era personală, plină de iubire şi de lumină. Iisus, Mântuitorul, Cel care umblase, vorbise şi Se rugase cu ei, care rostise cuvinte de speranţă şi mângâiere pentru inima lor, a fost luat din mijlocul lor la ceruri, chiar în timp ce solia păcii era încă pe buzele Lui. Pe când era învăluit de norul de îngeri, au auzit sunetul vocii Sale, asigurându-i: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28,20). El Se înălţase la cer ca Fiu al omului. Ei ştiau că Domnul Hristos stătea înaintea tronului lui Dumnezeu, continuând să fie Prietenul şi Mântuitorul lor; ştiau că sentimentele Lui de simpatie erau neschimbate; că El Se identi­fica în continuare cu suferinţele neamului omenesc. El prezenta înaintea Tatălui meritele sângelui Său preţios, arătând spre mâinile şi picioarele Sale rănite, ca amintire a preţului pe care Îl plătise pentru răscumpăraţii

55

Calea către Hristos

56

Săi. Ei ştiau că El Se înălţase la cer ca să le pregătească locaşuri şi că va veni din nou pentru a-i lua cu Sine.

Când s-au adunat cu toţii, după înălţarea Domnului la cer, ucenicii au fost nerăbdători să-şi prezinte cererile înaintea Tatălui, în numele Domnului Hristos. Cu teamă sfântă, ei s-au plecat în rugăciune, repetând asigurarea: „Orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu: cereţi şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16,23-24). Ei au întins mâna credinţei mai sus şi tot mai sus, prezentând puternicul argument: „Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi” (Romani 8,34). Iar Ziua Cincizecimii le-a adus prezenţa Mângâietorului, despre care Domnul Hristos le spusese că „va fi în voi”. Şi, în continuare, îi asigurase: „Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite” (Ioan 14,17; 16,7). De atunci înainte, prin Duhul Sfânt, Domnul Hristos urma să locuiască în mod continuu în inima copiilor Săi.

Unirea lor cu Hristos era mai strânsă decât atunci când fusese alături de ei pe pământ. Lumina, iubirea şi puterea lui Hristos, care locuia înăuntrul lor, strălucea prin ei, aşa că oamenii, văzându-i, se mirau, întrucât „ştiau că nu erau nişte cărturari, ci oameni de rând; şi au priceput că fuseseră cu Iisus” (Fapte 4,13).

Hristos doreşte să fie pentru copiii Lui astăzi tot ceea ce a fost pentru ucenici, pentru că, în ultima Sa rugăciune, având în jurul Lui mica grupă de ucenici, El a spus: „Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan 17,20).

Domnul Iisus S-a rugat pentru noi, cerând să putem fi una cu El, aşa cum El este una cu Tatăl. Ce unire minunată este aceasta!

Mântuitorul spunea despre Sine: „Fiul nu poate face nimic de la Sine”. „Tatăl care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 5,19; 14,10). Prin urmare, dacă Hristos locuieşte în inima noastră, atunci El va lucra în noi „şi voinţa, şi înfăptuirea” (Filipeni 2,13). Noi vom lucra aşa cum a lucrat El şi vom manifesta acelaşi spirit. În acest fel, iubindu-L şi locuind în El, vom creşte „în toate pri­vinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 4,15).

CAPITOLUL 9

Dumnezeu este Izvorul vieţii, al luminii şi al bucuriei pentru întregul Univers. Asemenea razelor soarelui, asemenea apelor care ţâşnesc dintr-un izvor bogat, binecuvântările se revarsă de la Dumnezeu peste toate fiinţele create de El. Când viaţa lui Dumnezeu este în inima oamenilor, ea se va revărsa asupra altora în iubire şi binecu­vântare, oriunde s-ar afla ei.

Bucuria Mântuitorului nostru a constat în ridicarea şi mântuirea celor căzuţi în păcat. De aceea, El n-a ţinut prea mult la viaţa Sa, ci a suferit crucea şi nu a luat în considerare ruşinea. La rândul lor, îngerii lucrează necontenit pentru fericirea altora. Aceasta este bucuria lor. Îngerii fără păcat îndeplinesc o lucrare pe care inimile egoiste ar considera-o ca fiind un serviciu umilitor, şi anume aceea de a sluji nevoilor celor nenorociţi, care le sunt inferiori sub toate aspectele, în ceea ce priveşte caracterul şi poziţia socială. Spiritul lui Hristos, al iubirii care se jertfeşte pe sine, este spiritul care umple cerul şi constituie esenţa binecuvântărilor lui. Acesta este spiritul pe care îl vor avea urmaşii lui Hristos şi aceasta este lucrarea pe care o vor îndeplini ei.

Când este primită în inimă ca o comoară scumpă, iubirea lui Hristos nu poate rămâne ascunsă, ci se răspândeşte asemenea mirosului unui parfum plăcut. Influenţa ei sfântă va fi simţită de toţi aceia cu care venim în contact. Spiritul Domnului Hristos în inimă este ca un izvor în deşert, înviorând totul şi făcându-i pe cei care sunt gata să moară, nerăbdători să bea din apa vieţii.

Iubirea lui Hristos se va manifesta prin dorinţa de a lucra aşa cum a lucrat El, pentru binecuvântarea şi înălţarea omenirii. Ea conduce la o atitudine de iubire, bunătate şi simpatie faţă de toate fiinţele de care Se îngrijeşte Tatăl nostru ceresc.

Viaţa Mântuitorului pe pământ nu a fost o viaţă de confort sau de preocupare de Sine, ci El a trudit, depunând un efort perseve-

Iubireaşi lui Viaţa faptele Dumnezeu noastrefaţă de om

VIA A I FAPTELE NOASTRE

57

Calea către Hristos

58

rent, serios şi neobosit pentru mântuirea omenirii pierdute. De la ieslea din Betleem şi până la crucea Golgotei, El a mers pe calea renunţării la Sine şi nu a căutat să fie scutit de sarcini grele, de călătorii istovitoare şi de griji şi activităţi epuizante. Domnul Hristos a spus: „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20,28).

Acesta a fost singurul şi marele obiectiv al vieţii Sale. Toate celelalte au fost secundare şi subordonate. Îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu şi realizarea lucrării Sale erau pentru El ca mâncarea şi băutura. În lucrarea Lui nu a existat niciun loc pentru Sine şi pentru interese egoiste.

Tot astfel, cei care sunt părtaşi ai harului lui Hristos vor fi dispuşi să facă orice sacrificiu, astfel încât ceilalţi oameni pentru care a murit El să poată fi părtaşi ai darului ceresc. Ei vor depune orice efort pentru a face mai bună lumea în care trăiesc. Această atitudine constituie rezultatul sigur al unei convertiri adevărate. Îndată ce omul vine la Domnul Hristos, în inima omului se naşte dorinţa de a le face cunoscut altora ce minunat prieten a găsit în Iisus, căci adevărul mântuitor şi sfinţitor nu poate fi închis în inimă. Dacă suntem îmbrăcaţi în îndreptăţirea Domnului Hristos şi dacă suntem plini de bucuria locuirii în noi a Duhului Său, nu vom putea rămâne tăcuţi. Dacă am gustat cu adevărat şi am văzut cât de bun este Domnul, atunci vom avea ce să spunem. Asemenea lui Filip, când L-a găsit pe Mântuitorul, îi vom invita şi pe alţii să Îl cunoască. Ne vom strădui să le arătăm bunătatea atrăgătoare a Domnului Hristos şi realităţile nevăzute ale Împărăţiei cerurilor. Vom simţi o dorinţă puternică de a merge pe calea pe care a mers Domnul Iisus. Vom fi stăpâniţi de o dorinţă plină de zel, ca şi cei din jurul nostru să-L poată privi pe „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii” (Ioan 1,29).

Efortul făcut pentru binecuvântarea altora va avea ca rezultat propria binecuvântare. Acesta a fost scopul avut în vedere de Dumnezeu, prin faptul că ne-a încredinţat o parte pe care să o îndeplinim în cadrul Planului de Mântuire. El le-a acordat oame­nilor privilegiul de a deveni părtaşi ai naturii divine, pentru ca, la rândul lor, ei să fie o binecuvântare pentru semenii lor. Aceasta este

Iubireaşi lui Viaţa faptele Dumnezeu noastrefaţă de om

cea mai înaltă onoare şi cea mai mare bucurie pe care le poate da Dumnezeu credincioşilor. Cei care devin astfel părtaşi în lucrarea iubirii divine sunt aduşi tot mai aproape de Creatorul lor.

Dumnezeu le-ar fi putut încredinţa îngerilor din cer lucrarea de vestire a soliei Evangheliei şi toată lucrarea slujirii din iubire. El ar fi putut folosi alte mijloace pentru împlinirea planurilor Sale. Dar, în iubirea Sa infinită, Dumnezeu a ales să ne acorde privilegiul de a fi conlucrători cu El, cu Domnul Hristos şi cu îngerii, ca să putem beneficia de binecuvântarea, de bucuria şi de înălţarea spiri­tuală care rezultă din această slujire neegoistă. Împărtăşirea suferinţelor îndurate de Domnul Hristos ne con­ duce la o relaţie personală de împreună simţire cu El. Fiecare sacrificiu de sine pentru binele altora dezvoltă bunăvoinţa şi altruismul în inima celui ce dăruieşte şi îl apropie tot mai mult de Răscumpărătorul lumii, care, „măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru noi, pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să ne îmbogăţim” (2 Corinteni 8,9). Numai când împlinim în acest fel, scopul divin al existenţei noastre, viaţa poate fi pentru noi o binecuvântare.

Dacă vei lucra aşa cum a stabilit Domnul Hristos că trebuie să lucreze ucenicii Săi şi vei câştiga suflete pentru El, vei simţi nevoia unei experienţe spirituale mai profunde şi a unei cunoaşteri mai înalte a lucrurilor lui Dumnezeu; atunci vei înseta şi vei flămânzi după neprihănire. Vei lupta cu Dumnezeu în rugăciune, credinţa ta va fi întărită, iar sufletul tău va bea tot mai mult din izvoarele mântuirii. Confruntarea cu împotrivirea şi încercările te va determina să studiezi Biblia şi să te rogi mai mult. Vei creşte în harul şi în cunoaşterea Domnului Hristos şi vei dobândi o experienţă bogată.

Spiritul lucrării dezinteresate pentru alţii conferă caracterului profunzime, statornicie şi o bunătate plină de iubire ca a lui Hristos, aducându-i posesorului pace şi fericire. Aspiraţiile vieţii devin mai înalte. Nu mai există niciun loc pentru lenevie şi egoism. Cei care folosesc în acest fel darurile spirituale ale lui Hristos vor creşte şi vor deveni puternici, spre a lucra pentru Dumnezeu. Ei vor avea un discernământ spiritual mai profund, o credinţă statornică, mereu crescândă, şi o mai mare putere în rugăciune. Duhul lui Dumnezeu va lucra în inima lor, trezind armoniile sfinte în sufletul care răs-

59

Calea către Hristos

60

punde la atingerea divină. Cei care se consacră în acest fel lucrării dezinteresate pentru binele altora contribuie în mod sigur la propria mântuire.

Singura cale de a creşte în har este aceea de a face în mod dezin­ teresat lucrarea pe care ne-a încredinţat-o Domnul Hristos, de a ne angaja cu întreaga noastră capacitate în ajutorarea şi binecuvân­ tarea acelora care au nevoie de sprijinul pe care îl putem oferi noi.

Puterea este rezultatul exerciţiului; activitatea este condiţia funda­ mentală a vieţii. Cei care se străduiesc să menţină vieţuirea creştină prin primirea pasivă a binecuvântărilor ce vin prin mijloacele harului, fără a face nimic pentru Hristos, pur şi simplu încearcă să trăiască mâncând, fără să muncească. Şi în domeniul spiritual, la fel ca în cel fizic, acest fapt are întotdeauna ca rezultat degenerarea şi decăderea. Un om care refuză să-şi folosească membrele îşi va pierde în scurt timp capacitatea de a le folosi. Tot aşa creştinul care nu va folosi puterile primite de la Dumnezeu nu numai că nu va reuşi să crească în Hristos, dar va pierde şi puterea pe care o avea.

Biserica lui Hristos este mijlocul rânduit de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Misiunea ei este de a duce lumii Evanghelia.

Iar această îndatorire le revine tuturor creştinilor. Fiecare, în limi­ tele darului său şi ale ocaziilor pe care le are, trebuie să aducă la îndeplinire însărcinarea Mântuitorului. Iubirea lui Hristos, desco­perită nouă, ne face datori faţă de toţi cei care nu Îl cunosc.

Dumnezeu nu ne-a dat lumină ca să o păstrăm pentru noi, ci ca s-o revărsăm asupra lor.

Dacă urmaşii Domnului Hristos ar fi fost conştienţi de datoria lor, ar fi fost mii acolo unde astăzi este numai un vestitor al Evangheliei în ţările lumii. Toţi cei care nu se pot angaja personal în această lucrare o pot susţine totuşi cu mijloacele lor financiare, cu simpatia şi rugăciunile lor. Şi ar mai fi încă mult mai multă nevoie de eforturi serioase pentru sufletele din ţările considerate creştine.

Dacă îndatoririle ne reţin aici, nu este nevoie să mergem în ţările păgâne ca să lucrăm pentru Hristos, nici chiar să părăsim cercul restrâns al familiei. Noi putem face acest lucru în cercul familiei, în biserică, printre cei cu care suntem asociaţi şi în mijlocul cărora ne desfăşurăm activitatea profesională.

Iubireaşi lui Viaţa faptele Dumnezeu noastrefaţă de om

Mântuitorul Şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii Sale pe pământ, lucrând cu răbdare în atelierul de dulgherie din Nazaret. Îngerii slujitori Îl vegheau pe Domnul vieţii, în timp ce mergea alături de ţărani şi muncitori, nerecunoscut şi neonorat. Când a lucrat în meseria Lui modestă, El Şi-a îndeplinit chemarea tot atât de conştiincios ca atunci când a vindecat bolnavi sau când a umblat pe valurile răscolite de furtună ale Mării Galileii. Tot aşa şi noi putem umbla cu Hristos şi putem lucra pentru El în cele mai umile îndatoriri şi în cele mai de jos poziţii ale vieţii.

Apostolul spune: „Fiecare, fraţilor, să rămână cu Dumnezeu în starea în care era când a fost chemat” (l Corinteni 7,24). Omul de afaceri poate să-şi conducă tranzacţiile în aşa fel încât, datorită corectitudinii sale, Domnul să fie preamărit. Dacă este un adevărat urmaş al lui Hristos, el îşi va demonstra religia în tot ce face şi le va descoperi oamenilor spiritul lui Hristos. Mecanicul poate fi un reprezentant vrednic şi credincios al Aceluia care a muncit din greu în umila Sa viaţă, trăită printre dealurile din Galileea. Toţi aceia care poartă numele lui Hristos ar trebui să lucreze şi să se comporte astfel, încât ceilalţi, văzând faptele lor bune, să-L slăvească pe Creatorul şi Răscumpărătorul lor.

Mulţi au găsit scuze pentru faptul că nu şi-au pus darurile în slujba lui Hristos, spunând că alţii aveau înzestrări şi avantaje mai bune ca ei. A existat chiar ideea că numai celor deosebit de talentaţi li se cere să-şi consacre aptitudinile în slujba lui Dumnezeu.

Unii au înţeles că talentele au fost date doar unei anumite clase favo­rizate, excluzându-i pe ceilalţi, care, bineînţeles, nu sunt chemaţi să împărtăşească nici activitatea acestora, nici răsplata lor.

Dar, în parabola Domnului, lucrurile nu sunt prezentate în acest fel. Când şi-a chemat slujitorii, stăpânul casei i-a dat fiecăruia partea sa de lucru.

Cu un spirit plin de iubire, noi putem îndeplini cele mai umile îndatoriri ale vieţii, „ca pentru Domnul” (Coloseni 3,23). Dacă iubirea lui Dumnezeu este în inimă, ea se va manifesta în viaţa de fiecare zi. Atunci vom fi înconjuraţi de parfumul plăcut al prezenţei lui Hristos, iar influenţa noastră va fi spre înălţarea şi binecuvân­ tarea multora.

61

Calea către Hristos

Nu trebuie să aştepţi ocazii mari, speciale, sau talente extraor­ dinare, pentru ca numai după aceea să lucrezi pentru Dumnezeu.

Nu trebuie să te gândeşti la ce va spune lumea despre tine. Dacă viaţa ta zilnică este o mărturie despre curăţia şi sinceritatea cre­ dinţei tale şi dacă ceilalţi sunt convinşi că doreşti să le faci bine, eforturile tale nu vor fi cu totul zadarnice.

Cel mai umil şi mai sărac dintre ucenicii Domnului Hristos poate fi o binecuvântare pentru alţii. Poate că nu-şi dau seama că fac vreun bine deosebit, dar, prin influenţa lor tăcută, ei pot pune în mişcare valuri de binecuvântare care vor deveni tot mai mari şi mai întinse, ale căror rezultate binecuvântate poate că nu le vor cunoaşte până în ziua răsplătirii finale. Ei nu simt şi nici nu sunt conştienţi de faptul că îndeplinesc o lucrare însemnată. Ei nu sunt chemaţi să se împovăreze singuri cu grija privitoare la reuşită. Tot ce au de făcut este să meargă înainte în linişte, îndeplinind cu credincioşie lucrarea pe care le-o încredinţează providenţa lui Dumnezeu, şi viaţa lor nu va fi trăită zadarnic. Caracterul lor se va dezvolta, devenind tot mai mult aseme­nea lui Hristos; ei sunt împreună lucrători cu Dumnezeu în viaţa aceasta şi se pregătesc pentru o lucrare mai înaltă şi pentru bucuria neumbrită a vieţii veşnice.

62

CAPITOLUL 10

Multe sunt căile prin care Dumnezeu caută să ni Se descopere, pentru a ne ajuta să-L cunoaştem şi pentru a ne aduce în comuni­ une cu El. Natura se adresează fără încetare simţurilor şi înţelegerii noastre. Inima care se deschide va fi impresionată de dragostea şi slava lui Dumnezeu, aşa cum sunt ele descoperite în lucrările mâinilor Lui. Urechea ce se apleacă să asculte poate auzi şi înţelege soliile transmise de Dumnezeu prin lucrurile din natură. Câmpiile verzi, arborii înalţi, mugurii şi florile, norii trecători, picăturile de ploaie, murmurul pâraielor şi strălucirea bolţii cereşti vorbesc inimii noastre, invitându-ne să Îl cunoaştem pe Cel care a făcut toate aceste lucruri şi să avem o relaţie apropiată cu El. Mântuitorul nostru lega preţioasele Sale învăţături de lucrurile din natură. Copacii, păsările, florile din văi, dealurile, lacurile şi cerul frumos, precum şi întâmplările şi împrejurările vieţii de fiecare zi, toate erau asociate cuvintelor adevărului, pentru ca învăţăturile Sale să poată reveni adesea în mintea ascultătorilor, chiar şi în mijlocul grijilor şi preocupărilor vieţii.

Dumnezeu ar dori din partea copiilor Lui să aprecieze lucrările Sale şi să-şi găsească plăcerea în frumuseţea simplă şi liniştitoare pe care a dăruit-o căminului nostru pământesc. El este un iubitor al frumosului, dar preţuieşte frumuseţea caracterului mai presus de orice atracţie exterioară. Dumnezeu ar dori să cultivăm curăţia şi simplitatea, aceste plăcute şi liniştite graţii ale florilor.

Dacă vom fi dispuşi să ascultăm, lucrurile create ne vor învăţa lecţiile preţioase ale supunerii şi încrederii. De la stelele care, în drumul lor fără urme prin spaţiu, îşi urmează de veacuri cursul rânduit lor şi până la atomul minuscul, toate lucrurile din natură se supun voinţei Creatorului, iar Dumnezeu Se îngrijeşte de ele şi susţine întreaga creaţie. Deşi conduce lumile nenumărate în imensitatea spa-

Cunoaşterea de Dumnezeu Iubirea lui Dumnezeu faţă de om

CUNOA TEREA DE DUMNEZEU

63

Calea către Hristos

64

ţiului, El Se îngrijeşte, în acelaşi timp, de nevoile vrăbiuţei care-şi ciripeşte fără teamă modestul său cântec. Când oamenii pornesc la istovitoarea lor muncă zilnică şi atunci când se pleacă în rugăciune, când se culcă seara sau când se scoală dimi­neaţa; când bogatul benchetuieşte în palatul său sau când săracul îşi strânge copiii în jurul mesei sărăcăcioase, toţi sunt vegheaţi cu atenţie de Tatăl ceresc.

Nicio lacrimă nu se varsă fără ca Dumnezeu să nu fi luat cunoştinţă de ea. Niciun zâmbet nu apare fără ca El să nu-1 fi observat.

Dacă am crede pe deplin lucrul acesta, toate îngrijorările noastre neîntemeiate ar dispărea. Viaţa noastră nu ar mai fi atât de plină de dezamăgiri cum este acum; căci orice lucru, fie el mare sau mic, ar fi încredinţat în mâna lui Dumnezeu, care nu este pus în încurcătură de mulţimea grijilor şi nici copleşit de greutatea lor. Astfel, ne-am bucura de o pace a sufletului, de care mulţi au fost străini multă vreme.

Când inima ta este încântată de frumuseţea plină de farmec a pământului, gândeşte-te la Noul Pământ, care nu va cunoaşte niciodată starea devastatoare a păcatului şi a morţii şi unde faţa naturii nu va mai purta deloc umbra blestemului. Lasă imaginaţia să-ţi înfăţişeze căminul celor mântuiţi şi nu uita că el va fi mult mai măreţ decât cel mai strălucit tablou pe care îl poate imagina mintea ta. În diferitele daruri pe care Dumnezeu le-a aşezat în natură, noi nu vedem decât cea mai slabă licărire a slavei Sale. Căci este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (l Corinteni 2,9).

Poetul şi naturalistul au multe de spus despre natură, dar numai creştinul se bucură cu adevărat de frumuseţea pământului, apreciind-o la cea mai înaltă valoare, pentru că el recunoaşte lucrarea mâinilor Tatălui său şi vede dragostea Lui în flori, în arbuşti şi în pomii cei mari. Nimeni nu poate înţelege deplin însemnătatea dealurilor şi a văilor, a râului şi a mării, dacă nu le priveşte ca fiind o expresie a iubirii lui Dumnezeu faţă de om.

Dumnezeu ne vorbeşte prin lucrările Providenţei Sale şi prin influenţa Duhului Său. Noi vom putea discerne şi vom putea învăţa lecţii preţioase din împrejurările şi situaţiile vieţii şi din schimbă-

Cunoaşterea de Dumnezeu Iubirea lui Dumnezeu faţă de om

rile care se produc zilnic în jurul nostru, dacă inima noastră este deschisă influenţei Duhului Sfânt. Psalmistul observă lucrarea providenţei lui Dumnezeu, spunând: „Bunătatea Domnului umple pământul... Cine este înţelept, să ia seama la aceste lucruri şi să fie cu luare aminte la bunătăţile Domnului” (Psalmii 33,5; 107,43).

Dumnezeu ne vorbeşte prin Cuvântul Său. Aici găsim o desco­ perire mai clară a caracterului Său, a legăturilor Sale cu oamenii şi a marii lucrări de mântuire. Aici ne este relatată istoria patriar­ hilor şi profeţilor, precum şi a altor bărbaţi sfinţi din vechime. Ei erau oameni „supuşi aceloraşi slăbiciuni ca şi noi” (Iacov 5,17). În Cuvântul Său, vedem cum s-au luptat ei cu descurajări asemănă­ toare cu ale noastre, cum au căzut sub presiunea ispitei, asemenea nouă, şi totuşi au prins iarăşi curaj şi au învins prin harul lui Dumnezeu; şi, văzând toate acestea, suntem încurajaţi în străduinţa noastră de a obţine neprihănirea. Când citim despre minunatele experienţe care le-au fost acordate, despre lumina, dragostea şi binecu­vântarea de care s-au bucurat ei şi despre lucrarea pe care au făcut-o prin harul care le-a fost dat, zelul care i-a motivat aprinde în inima noastră flacăra unei ambiţii sfinte, de a fi ca ei, şi dorinţa de a avea un caracter asemenea caracterului lor – de a umbla cu Dumnezeu aşa cum au umblat ei.

Domnul Hristos Se referea la Scripturile Vechiului Testament – şi cu atât mai mult declaraţia Lui este valabilă pentru cele ale Noului Testament – spunând: „...ele mărturisesc despre Mine.” Ele mărturisesc despre Acela spre care sunt îndreptate toate speranţele noastre privind viaţa veşnică (Ioan 5,39). Da, întreaga Biblie ne vorbeşte despre Hristos. De la primul raport cu privire la creaţiune – căci „nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” – şi până la ultima făgăduinţă, „Iată, Eu vin curând”, citim despre lucrările Sale şi ascultăm vocea Sa (Ioan 1,3; Apocalipsa 22,12).

Dacă dorim să-L cunoaştem bine pe Mântuitorul, atunci să studiem Sfintele Scripturi.

Fă ca inima să-ţi fie umplută de Cuvântul lui Dumnezeu. El este apa vie, care stinge setea ta arzătoare. El este pâinea vie, venită din cer. Domnul Hristos declară: „Dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă”. Şi

65

Calea către Hristos

66

El Se explică, spunând: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă” (Ioan 6,63). Corpurile noastre sunt hrănite prin ceea ce mâncăm şi bem; şi, cum este în domeniul natural, tot aşa este şi în cel spiritual. Lucrurile la care medităm vor da tonul şi puterea vieţii noastre spirituale.

Lucrarea mântuirii constituie un subiect pe care îngerii doresc să îl înţeleagă în profunzime; el va fi ştiinţa şi cântecul mântuiţilor de-a lungul veacurilor nesfârşite. Oare nu este şi acum subiectul acesta demn de consideraţie şi de un studiu atent? Iubirea lui Iisus, mila Sa infinită, sacrificiul pe care l-a făcut El în favoarea noastră solicită cea mai serioasă şi mai solemnă reflecţie. Ar trebui să ne gândim mai mult la caracterul scumpului nostru Mântuitor şi Mijlo­citor. Ar trebui să medităm la misiunea Aceluia care a venit să-l mântuiască pe poporul Lui de păcate. Astfel, prin contemplarea marilor teme ale cerului, credinţa şi iubirea noastră vor deveni mai puternice, iar rugăciunile noastre vor fi tot mai mult ascultate de Dumnezeu, pentru că ele vor fi tot mai pline de credinţă şi de iubire. Vor fi inteligente şi călduroase. Se vor manifesta atunci o încredere mai statornică în Domnul Hristos şi o experienţă zilnică şi vie a puterii Sale de a-i mântui în mod desăvârşit pe toţi cei care vin la Dumnezeu prin El. În timp ce medităm la desăvârşirea Mântuitorului nostru, vom dori să fim cu totul transformaţi şi înnoiţi după chipul Său curat.

Sufletul nostru va înseta şi va flămânzi după asemănarea cu Cel pe care Îl adorăm. Cu cât gândurile noastre se vor ocupa mai mult cu Domnul Hristos, cu atât mai mult le vom vorbi şi altora despre El şi Îl vom reprezenta în lume prin viaţa noastră.

Biblia nu a fost scrisă numai pentru cei învăţaţi; dimpotrivă, ea a fost concepută pentru oameni obişnuiţi. Marile învăţături necesare pentru mântuire ne sunt prezentate tot aşa de clar ca lumina zilei; şi astfel nimeni nu se va rătăci şi nu îşi va pierde cărarea, cu excepţia celor care urmează propria judecată, în loc de a urma voinţa lui Dumnezeu descoperită în mod clar în Cuvântul Său.

Ar trebui să nu acceptăm învăţăturile niciunui om ca fiind învă­ ţături ale Sfintelor Scripturi, ci să studiem Cuvântul lui Dumnezeu în mod personal. Dacă îngăduim ca alţii să gândească în locul nos-

Cunoaşterea de Dumnezeu Iubirea lui Dumnezeu faţă de om

tru, capacităţile noastre vor fi slabe şi deformate, iar aptitudinile noastre vor fi diminuate. Datorită lipsei de preocupare cu acele subiecte vrednice de atenţie, însuşirile nobile ale minţii pot ajunge atât de pipernicite, încât îşi pierd puterea de a sesiza însemnătatea profundă a Cuvântului lui Dumnezeu. Puterea intelectuală se va dezvolta, dacă este folosită pentru a înţelege legătura dintre subiec­tele Bibliei, prin compararea textelor ei şi prin observarea analo­giilor spirituale.

Niciun alt studiu nu este atât de eficient pentru întărirea inte­ lectului, cum este studiul Scripturilor. Nicio altă carte nu este atât de capabilă să înalţe gândurile şi să confere putere facultăţilor inte­ lectuale, cum este Biblia, prin adevărurile ei vaste şi înnobilatoare.

Dacă Biblia ar fi studiată aşa cum ar trebui, oamenii ar avea o gândire amplă şi cuprinzătoare, o nobleţe a caracterului şi o statornicie în realizarea obiectivelor cum rar se văd în zilele noastre.

Citirea în fugă a Sfintelor Scripturi nu aduce decât puţin folos.

Poţi citi întreaga Biblie şi totuşi să nu vezi frumuseţea ei şi nici să nu înţelegi profunzimea şi adânca ei însemnătate. Studierea unui pasaj, până când semnificaţia lui este pe deplin lămurită şi până când legătura lui cu Planul de Mântuire devine evidentă, este de o mai mare valoare decât citirea în grabă a mai multor capitole, fără urmărirea unui anumit scop şi fără a învăţa nimic din lectură. Poartă Biblia cu tine în permanenţă. Ori de câte ori ai ocazia, citeşte din ea; memorează textele. Chiar şi atunci când mergi pe stradă, poţi medita asupra unui pasaj pe care l-ai citit, imprimându-1 bine în memorie.

Noi nu putem obţine înţelepciunea cerească fără o cercetare serioasă şi fără un studiu însoţit de rugăciune. Unele părţi ale Sfintelor Scripturi sunt în mod evident prea clare pentru a fi greşit înţelese, dar înţelesul altora nu se află la suprafaţă, spre a fi observat dintr-o singură privire. Atunci trebuie să comparăm text cu text. Trebuie să aibă loc o cercetare atentă şi o meditaţie însoţită de rugăciune. Un astfel de studiu va fi răsplătit din belşug. După cum minerul descoperă filoanele de metal preţios, care sunt ascunse în adâncul pământului, tot astfel cel care cercetează cu perseverenţă Cuvântul lui Dumnezeu, ca şi când ar căuta o comoară ascunsă, va găsi adevăruri de cea mai mare valoare, adevăruri ascunse de vederea cercetătoru-

67

Calea către Hristos

lui neglijent. Cuvintele inspiraţiei divine, bine cumpănite în inimă, vor fi asemenea unor ape ce curg din izvorul vieţii.

Sfânta Scriptură nu ar trebui studiată niciodată fără rugăciune. Înainte de a deschide paginile ei, ar trebui să ne rugăm pentru ilu­ minarea Duhului Sfânt şi ea ne va fi dată. Când Natanael a venit la Domnul Hristos, Mântuitorul a exclamat: „Iată cu adevărat un israelit în care nu este vicleşug”. „De unde mă cunoşti?” a întrebat Natanael. Drept răspuns, Iisus i-a zis: „Te-am văzut mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub smochin” (Ioan 1,47.48). Domnul Hristos ne va vedea şi pe noi în locurile tainice la rugăciune, dacă Îl vom căuta, cerând de la El lumină pentru a cunoaşte adevărul, Îngerii din sferele de lumină vor fi cu aceia care caută cu umilinţă călăuzirea divină.

Duhul Sfânt Îl înalţă şi Îl preamăreşte pe Mântuitorul. Lucrarea Lui este aceea de a-L prezenta pe Hristos, curăţia neprihănirii Lui şi mântuirea cea mare pe care o avem prin El. Hristos spune: „El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi” (Ioan 16,14). Duhul Adevărului este singurul în­văţător eficient al adevărului divin. Cât de mult a preţuit Dumnezeu neamul omenesc, încât L-a dat pe Fiul Său să moară pentru noi şi apoi L-a împuternicit pe Duhul Său cel Sfânt să fie Învăţătorul şi Călăuzitorul permanent al celui credincios!

68

CAPITOLUL 11

Dumnezeu ne vorbeşte prin natură şi revelaţie, prin providenţa Sa şi prin influenţa Duhului Său Sfânt. Dar aceste mijloace prin care Se descoperă Dumnezeu nu ne sunt suficiente, dacă nu ne deschidem inima faţă de El. Pentru a avea viaţă spirituală şi putere morală, trebuie să avem o legătură continuă şi personală cu Tatăl nostru ceresc. Inima noastră poate fi atrasă spre El; putem să medităm la lucrările Sale, la mila Sa, la binecuvântările Sale, dar toate acestea nu înseamnă, în adevăratul sens, a avea comuniune cu Dumnezeu. Pentru a avea comuniune cu Dumnezeu, trebuie să avem ceva să-I spunem cu privire la viaţa noastră de fiecare zi.

Rugăciunea este deschiderea inimii noastre înaintea lui Dumnezeu ca înaintea unui prieten. Nu pentru că ar fi necesar să-I vorbim despre noi, ci pentru ca noi să ajungem în stare să Îl acceptăm. Rugăciunea nu-L coboară pe Dumnezeu la noi, ci ne înalţă pe noi la El. Când a fost pe pământ, Domnul Iisus i-a învăţat pe ucenici cum să se roage. El i-a sfătuit să-şi prezinte nevoile zilnice înaintea lui Dumnezeu şi să aşeze toată povara lor asupra Lui. Asigurarea pe care le-a dat-o, că cererile lor vor fi ascultate, este valabilă şi pentru noi.

Domnul Însuşi S-a rugat adesea atunci când a trăit printre oameni. Mântuitorul nostru S-a identificat cu nevoile şi slăbiciunea noastră şi astfel a devenit un rugător zelos, care căuta să primească de la Tatăl Său rezerve noi de putere, pentru a-Şi împlini datoria şi pentru a rezista încercărilor. El este exemplul nostru în toate lucrurile. În ceea ce priveşte neputinţele noastre, El este un frate „care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi”. Dar, având în vedere că El era fără păcat, natura Lui se îndepărta cu repulsie de la săvârşirea

Înaltul al rugăciunii Iubirea privilegiu lui Dumnezeu faţă de om

ÎNALTUL PRIVILEGIU AL RUG CIUNII

69

Calea către Hristos

70

răului. El a îndurat toate luptele şi frământările omului care tră­ieşte într-o lume a păcatului. Datorită naturii Lui omeneşti, rugăciunea a fost pentru Domnul o necesitate şi un privilegiu. El a găsit mân­ gâiere şi bucurie în comuniunea cu Tatăl Său. Iar dacă Mântuitorul lumii, Fiul lui Dumnezeu, a simţit nevoia de a Se ruga, cu atât mai mult noi, ca fiinţe muritoare şi slabe, ar trebui să simţim nevoia de a ne ruga cu zel şi consecvenţă.

Tatăl nostru ceresc aşteaptă să-Şi reverse asupra noastră plină­ tatea binecuvântărilor Sale. Este privilegiul nostru acela de a bea cu îndestulare din fântâna Iubirii Nemărginite. Este de mirare că ne rugăm aşa de puţin! Cu toate că Dumnezeu este binevoitor şi gata să asculte rugăciunea sinceră a celui mai umil dintre copiii Săi, din partea noastră se manifestă o mare reţinere şi lipsă de in­teres pentru a-I face cunoscute nevoile noastre. Ce ar putea gândi îngerii cerului despre fiinţele omeneşti sărmane, neajutorate şi supuse ispitei, care, în ciuda faptului că inima iubirii infinite a lui Dumnezeu se pleacă spre ele, gata să le dea mai mult decât cer sau gândesc, totuşi se roagă aşa de puţin şi au atât de puţină credinţă? Îngerii se închină înaintea lui Dumnezeu cu bucurie şi simt plăcere să stea aproape de El. Ei consideră comuniunea cu Dumnezeu cea mai mare bucurie a lor; totuşi, fiii acestui pământ, care au atât de multă nevoie de ajutorul pe care numai Dumnezeu îl poate da, par a fi mulţumiţi să umble în afara luminii Duhului Său şi fără însoţirea prezenţei Sale. Întunericul celui rău îi învăluie pe aceia care neglijează rugă­ ciunea. Şoaptele ispititoare ale vrăjmaşului îi amăgesc la păcat; şi toate acestea, pentru că ei nu folosesc privilegiile pe care li le-a dat Dumnezeu prin comuniunea divină a rugăciunii. De ce oare copiii lui Dumnezeu sunt atât de reticenţi şi lipsiţi de dispoziţia de a se ruga, deşi ştiu că rugăciunea este cheia cu care mâna credinţei deschide tezaurul cerului, unde se află depozitate resursele inepuizabile ale Celui Atotputernic? Fără rugăciune continuă şi fără veghere atentă, suntem în pericolul de a deveni din ce în ce mai nepăsători şi de a ne abate de la calea cea dreaptă. Vrăjmaşul mântuirii se străduieşte fără încetare să ne blocheze calea spre tronul milei, ca să nu putem obţine, prin rugăciuni stăruitoare şi credinţă, harul şi puterea de a rezista ispitei.

Înaltul al rugăciunii Iubirea privilegiu lui Dumnezeu faţă de om

Noi ne putem aştepta ca Dumnezeu să ne asculte rugăciunile şi să răspundă, dar există anumite condiţii. Prima dintre aceste condiţii este să simţim nevoia după ajutorul Său. El a făgăduit că „va turna ape peste pământul însetat şi râuri peste pământul uscat” (Isaia 44,3). Cei care flămânzesc şi însetează după neprihănire, care doresc fierbinte împăcarea cu Dumnezeu, pot fi siguri că vor fi săturaţi. Pentru a putea fi primită binecuvântarea lui Dumnezeu, inima trebuie să fie deschisă influenţei Duhului Sfânt.

Marea noastră nevoie de ajutor constituie prin ea însăşi, un ar­ gument şi pledează în modul cel mai elocvent în favoarea noastră.

Dar, ca să facă toate aceste lucruri pentru noi, Dumnezeu trebuie căutat şi rugat. El spune: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi”. Şi „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?”

(Matei 7,7; Romani 8,32).

Dacă iubim nelegiuirea din inima noastră, dacă ne ataşăm de vreun păcat cunoscut, Dumnezeu nu ne va asculta; dar rugăciunea inimii căite şi zdrobite va fi ascultată întotdeauna. Când neam corectat toate greşelile cunoscute, putem avea încredere că Dumnezeu va răspunde cererilor noastre. Propriile merite nu ne vor recomanda niciodată bunăvoinţei lui Dumnezeu. Numai meritele lui Hristos ne vor mântui şi numai sângele Său ne va curăţi.

Totuşi noi avem de făcut o lucrare, şi anume aceea de a împlini condiţiile cerute pentru a fi acceptaţi de Dumnezeu.

Un alt element al rugăciunii cu succes este credinţa. „Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11,6). Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea”(Marcu 11,24). Îl credem noi oare pe Dumnezeu pe cuvânt?

Făgăduinţa aceasta este cuprinzătoare şi nelimitată şi Cel care a dat-o este credincios în împlinirea ei. Dacă nu primim lucrurile pe care le-am cerut chiar atunci când ne-am rugat, trebuie totuşi să credem că Dumnezeu aude şi că va răspunde rugăciunilor noastre. Noi suntem atât de supuşi greşelii şi avem o înţelegere atât de limitată, încât, uneori, cerem lucruri care nu ar fi o binecuvântare

71

Calea către Hristos

72

pentru noi; dar, pentru că ne iubeşte, Tatăl nostru ceresc răspunde rugăciunilor noastre, dându-ne lucrurile care sunt cu adevărat spre binele nostru şi pe care noi înşine am dori să le avem, dacă, iluminaţi de Duhul lui Dumnezeu, le-am putea vedea aşa cum sunt ele în realitate. Când ni se pare că rugăciunile noastre nu primesc răspuns, trebuie totuşi să rămânem încrezători în făgăduinţele sfinte, căci timpul răspunsului va veni în mod sigur şi vom primi binecu­vântarea de care avem cea mai mare nevoie. Dar a pretinde ca rugăciunea să fie întotdeauna împlinită exact în felul dorit de noi constituie o încumetare, o îndrăzneală necuvenită din partea noastră. Dumnezeu este prea înţelept ca să poată greşi şi prea bun ca să reţină vreun bine de la cei ce umblă în neprihănire. Deci nu te teme să te încrezi în El, chiar dacă nu vezi imediat un răspuns la rugăciunile tale. Ai încredere în făgăduinţa Lui sigură: „Cereţi şi vi se va da”.

Dacă ne lăsăm călăuziţi de îndoielile şi de temerile noastre sau dacă nu suntem dispuşi să credem până când nu reuşim să găsim răspuns la orice problemă pe care nu o înţelegem cu claritate, dificultăţile noastre vor deveni tot mai multe şi mai complicate. Dar, dacă venim la Dumnezeu, simţindu-ne dependenţi şi neajutoraţi, aşa cum într-adevăr suntem, şi dacă Îi facem cunoscute nevoile noastre, cu umilinţă şi cu încredere, Cel a cărui cunoştinţă este fără margini, care vede toată creaţia Sa şi conduce totul prin voinţa şi Cuvântul Său, poate şi va asculta strigătele noastre şi va face ca lu­ mina să strălucească în inima noastră. Prin rugăciune sinceră, noi suntem aduşi în legătură cu inima Celui Atotputernic. Poate că nu vom avea în momentul acela dovada clară că faţa Mântuitorului nostru este plecată asupra noastră cu o expresie de milă şi dragoste, şi totuşi este aşa. Poate că nu simţim atingerea Sa vizibilă, dar mâna Sa este îndreptată spre noi cu iubire, milă şi înţelegere.

Când venim să cerem mila şi binecuvântarea lui Dumnezeu, trebuie să avem un spirit iubitor şi iertător. Oare cum putem să ne rugăm: „...şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” şi totuşi să nutrim un spirit neiertător? (Matei 6,12). Dacă ne aşteptăm ca rugăciunile noastre să fie ascultate, tre-

Înaltul al rugăciunii Iubirea privilegiu lui Dumnezeu faţă de om

buie să-i iertăm pe alţii în acelaşi fel şi în aceeaşi măsură în care sperăm să fim iertaţi noi.

O altă condiţie a ascultării rugăciunii este perseverenţa. Dacă dorim să creştem în credinţa şi experienţa creştină, trebuie să ne rugăm neîncetat. Să fim „stăruitori în rugăciune”, să „stăruim în rugăciune, veghind în ea cu mulţumiri” (Romani 12,12; Coloseni 4,2). Apostolul Petru îi sfătuia pe credincioşi să fie „înţelepţi şi să vegheze în vederea rugăciunii” (l Petru 4,7). Pavel sfătuia: „În orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri” (Filipeni 4,6). „Dar voi, preaiubiţilor”, spunea apostolul Iuda, „... rugaţi-vă prin Duhul Sfânt, ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu” (Iuda 20.21). Rugă­ciunea continuă este legătura neîntreruptă a sufletului cu Dumnezeu, pentru ca viaţa care vine de la Dumnezeu să se reverse în viaţa noastră, iar ca răspuns, din viaţa noastră să se înalţe spre Dumnezeu dovada sfinţirii şi a curăţiei morale. În ceea ce priveşte rugăciunea, este necesar să fim consecvenţi; nimeni şi nimic să nu ne împiedice de la rugăciune. Trebuie să depunem orice efort pentru a menţine o comuniune permanentă între noi şi Domnul Hristos. Caută să foloseşti orice ocazie de a merge acolo unde rugăciunea este dorită. Cei care caută cu ade­vărat comuniunea cu Dumnezeu vor fi văzuţi în adunările de rugă­ciune, îndeplinindu-şi cu credincioşie datoria, fiind plini de zel şi dornici de a culege toate binecuvântările ce le sunt oferite. Ei vor folosi orice ocazie pe care o au pentru a se aşeza în acel loc în care pot primi razele luminii cereşti.

Trebuie să ne rugăm în cercul familiei şi, mai presus de toate, nu trebuie să neglijăm rugăciunea în taină, pentru că aceasta este viaţa sufletului. Este imposibil să creştem în cele spirituale, dacă rugăciunea este neglijată. Rugăciunea înălţată doar în familie sau în public nu este suficientă. Deschide-ţi inima înaintea ochiului cercetător al lui Dumnezeu, în linişte, când eşti doar tu cu El. Rugăciunea în taină trebuie să fie auzită numai de Dumnezeu. Nicio ureche curioasă nu trebuie să se încarce cu povara unor astfel de cereri. În rugăciunea tainică, mintea este ferită de influenţele înconjură­toare şi este eliberată de agitaţie. Astfel, rugăciunea se va înălţa la Dumnezeu în

73

Calea către Hristos

74

mod liniştit, dar fierbinte. Cel care vede în ascuns, a cărui ureche este deschisă ca să audă rugăciunea care porneşte din inimă, va avea o influenţă durabilă şi plăcută. Printr-o credinţă simplă şi liniştită, sufletul păstrează comuniunea cu Dumnezeu şi îşi adună raze de lumină dumnezeiască, pentru a fi întărit şi susţinut în conflictul cu Satana. Dumnezeu este cetăţuia puterii noastre.

Roagă-te în cămăruţa ta şi, în timp ce mergi la lucrul tău zilnic, inima ta să fie mereu înălţată spre Dumnezeu. Aşa a umblat Enoh cu Dumnezeu. Aceste rugăciuni tăcute se înalţă la tronul harului, asemenea mirosului preţios al jertfei de tămâie. Satana nu poate să-l înfrângă pe acela a cărui inimă se sprijină în felul acesta pe Dumnezeu.

Nu există timp sau loc nepotrivit pentru a ne înălţa cererile spre Dumnezeu. Nu există nimic care să ne poată împiedica să facem ca inima să ne fie cuprinsă de spiritul înălţător al rugăciunii stăruitoare. În aglomeraţia străzilor, în mijlocul ocupaţiilor zilnice, noi putem aduce cererile noastre înaintea lui Dumnezeu, solicitând călăuzirea Sa divină, aşa cum a făcut Neemia, când i-a adresat cererea sa împăratului Artaxerxe. Un loc retras pentru rugăciune poate fi găsit oriunde ne-am afla. Noi ar trebui să avem uşa inimii deschisă în permanenţă, adresând mereu invitaţia ca Domnul Hristos să vină şi să locuiască în ea ca oaspete ceresc.

Deşi în jurul nostru ar putea fi o atmosferă coruptă, nu trebuie să respirăm miasmele ei otrăvitoare, ci putem să trăim respirând aerul curat al cerului. Prin înălţarea inimii noastre în prezenţa lui Dumnezeu, în rugăciune sinceră, noi putem închide porţile minţii, împiedicând intrarea oricărui gând imoral şi nesfânt. Cei a căror inimă este deschisă, pentru a primi sprijinul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, vor umbla într-o atmosferă mai sfântă decât aceea a pământului şi vor avea o continuă comuniune cu cerul.

Trebuie să ajungem la convingeri mai clare despre Domnul Hristos şi la o înţelegere mai amplă a valorii realităţilor veşnice. Frumuseţea sfinţeniei trebuie să umple inima copiilor lui Dumnezeu; şi pentru ca aceasta să se realizeze, trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să ne descopere lucrurile cereşti.

Să îngăduim ca inima noastră să fie atrasă şi înălţată spre Dum­ nezeu, pentru ca El să ne poată împărtăşi atmosfera cerească. Noi

Înaltul al rugăciunii Iubirea privilegiu lui Dumnezeu faţă de om

putem menţine o legătură atât de apropiată cu Dumnezeu, încât, în fiecare încercare neaşteptată, gândul nostru să se întoarcă spre El tot atât de natural cum se întorc florile spre soare.

Adu înaintea lui Dumnezeu nevoile, bucuriile, necazurile, grijile şi temerile tale. Tu nu Îl vei putea face să Se simtă împovărat; nici nu Îl vei face să Se simtă obosit. Dacă El ţine socoteală până şi de perii capului tău, atunci nu va rămâne indiferent faţă de nevoile copiilor Săi. „Domnul este plin de milă şi îndurare” (Iacov 5,11).

Inima Sa iubitoare este mişcată de necazurile noastre şi ne ascultă când Îi vorbim despre ele. Să aducem la El orice dificultate cu care ne confruntăm. Nimic nu este prea greu pentru El, deoarece El ţine lumile şi guvernează toate lucrările Universului. Nimic din ceea ce, într-un fel oarecare, are legătură cu pacea noastră nu este atât de neînsemnat, încât să nu fie luat în considerare de El. În experienţa noastră, nu există niciun capitol atât de întunecat, încât El să nu-L poată citi, şi nici încurcături aşa de mari, încât El să nu le poată rezolva. Nicio nenorocire nu se poate abate asupra celui mai neînsemnat dintre copiii Săi, nicio îngrijorare nu-i poate chinui sufletul, nicio bucurie nu-1 poate încânta şi nicio rugăciune sinceră nu iese de pe buzele noastre, fără ca Tatăl ceresc să nu le observe, fără ca El să nu manifeste un viu interes pentru toate acestea.

Căci El „tămăduieşte pe cei cu inima zdrobită, şi le leagă rănile” (Psalmul 147,3). Legăturile dintre Dumnezeu şi fiecare suflet sunt atât de intime şi de profunde, ca şi când n-ar mai fi pe pământ niciun alt om de care să Se îngrijească şi pentru care să-L fi dat pe Fiul Său mult iubit.

Domnul Hristos a spus: „În ziua aceea, veţi cere în Numele Meu, şi nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi. Căci Tatăl Însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit şi aţi crezut că am ieşit de la Dum­ nezeu”. .. „Eu v-am ales pe voi... pentru ca orice veţi cere la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea” (Ioan 16,26.27; 15,16). A te ruga în Numele Domnului Hristos înseamnă mai mult decât simpla rostire a Numelui Său, la începutul şi la sfârşitul unei rugăciuni. A te ruga în Numele Domnului Hristos înseamnă a te ruga în spiritul şi puterea lui Hristos, ca unii care credem în făgăduinţele Sale, ne încredem în harul Său şi împlinim lucrările Sale.

75

Calea către Hristos

76

Dumnezeu nu doreşte ca vreunul dintre noi să se facă pustnic sau călugăr şi să se retragă din lume, pentru a face numai rugăciuni. Viaţa noastră trebuie să se asemene vieţii Domnului Hristos, atât când era pe munte în rugăciune, cât şi după aceea, când era în mijlocul mulţimii. Cel care doar se roagă, nefăcând nimic altceva, în curând va înceta şi să se roage sau rugăciunile lui vor deveni un simplu formalism. Când oamenii se retrag din viaţa socială, departe de sfera îndatoririlor creştine şi de purtarea crucii, când încetează să lucreze cu zel pentru Domnul, care a lucrat cu zel pentru ei, ajung să nu mai aibă pentru ce să se roage şi pierd simţământul nevoii de rugăciune. Rugăciunile lor devin individualiste şi egoiste. Ei nu se pot ruga pentru nevoile omenirii sau pentru înălţarea şi edificarea Împărăţiei lui Dumnezeu, cerând putere pentru această lucrare, în care lumina slavei lui Dumnezeu străluceşte pe faţa Domnului Hristos, care „poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El” (Evrei 7,25).

Dacă neglijăm privilegiul de a ne aduna pentru a ne întări şi încuraja unul pe altul şi pentru a-I sluji lui Dumnezeu, vom suferi pierderi. Adevărurile Cuvântului Său îşi vor pierde claritatea şi importanţa pentru noi. Inima noastră va înceta să fie iluminată şi trezită prin influenţa lor sfinţitoare şi puterea noastră spirituală va scădea. În relaţiile noastre între creştini, pierdem foarte mult prin lipsa de simpatie unul faţă de altul. Cine se izolează de ceilalţi, pentru a trăi doar pentru sine, nu se află în poziţia în care l-a chemat Dumnezeu. Cultivarea aptitudinilor noastre naturale de a stabili relaţii sociale ne face capabili să simţim cu alţii şi constituie mijlocul prin care ne dezvoltăm în slujba lui Dumnezeu.

Când creştinii se adună pentru a vorbi despre iubirea lui Dumnezeu şi despre preţioasele adevăruri ale mântuirii, inima lor se înviorează şi ei se încurajează unii pe alţii. În fiecare zi, putem învăţa tot mai mult despre Tatăl nostru ceresc, dobândind o nouă experienţă a harului Său; ca urmare, vom dori să vorbim despre iubirea Lui, iar inima noastră va fi încălzită şi încurajată. Dacă ne vom gândi mai mult la Domnul Hristos şi vom vorbi mai mult despre El, şi mai puţin despre noi înşine, vom simţi mai mult prezenţa Sa.

Înaltul al rugăciunii Iubirea privilegiu lui Dumnezeu faţă de om

Dacă ne-am gândi la Dumnezeu, ori de câte ori vedem dovezile grijii Sale pentru noi, atunci L-am păstra întotdeauna în gândurile noastre şi am simţi o plăcere deosebită să-I vorbim şi să-I aducem laudă. Noi vorbim despre lucrurile trecătoare, pentru că ne intere­ sează. Vorbim despre prietenii noştri, pentru că îi iubim şi împărţim cu ei bucuriile şi necazurile noastre. Totuşi, avem motive infinit mai multe şi mai mari de a-L iubi pe Domnul Dumnezeu, decât de a-i iubi pe prietenii noştri pământeşti. A-L aşeza pe Dumnezeu în centrul gândurilor noastre, a vorbi despre bunătatea Sa şi a le spune altora despre puterea Sa ar trebui să fie pentru noi lucrul cel mai natural din lume. Darurile bogate pe care le-a revărsat El asupra noastră nu ne-au fost date cu scopul de a ne absorbi atât de mult gândurile şi iubirea, încât să nu mai rămână nimic pentru Dumnezeu; dimpotrivă, ele ar trebui să ne reamintească întotdeauna de El şi să ne lege de Binefăcătorul nostru ceresc prin legăturile iubirii şi ale recunoştinţei. Noi ne ocupăm prea mult de cele de jos.

Să ne ridicăm ochii spre uşa deschisă a Sanctuarului de sus, unde lumina slavei lui Dumnezeu străluceşte pe faţa Domnului Hristos, care „poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El“ (Evrei 7,25).

Trebuie să-L lăudăm mai mult pentru „bunătatea Lui şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor” (Psalmul 107,8). Actele noastre de devoţiune nu ar trebui să constea numai în a cere şi a primi.

Să nu ne gândim în permanenţă la nevoile noastre şi niciodată la binecuvântările pe care le primim. Noi nu spunem niciodată că am cerut prea mult, dar suntem prea zgârciţi atunci când trebuie să mulţumim. Primim fără încetare harul lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, cât de puţină recunoştinţă Îi arătăm, cât de puţin Îl lăudăm pentru ceea ce a făcut pentru noi. În vremurile de demult, Dumnezeu i-a poruncit poporului Is­ rael, atunci când se aduna pentru serviciul divin: „să mâncaţi înaintea Domnului, Dumnezeului vostru, şi să vă bucuraţi cu fami­liile voastre de toate bunurile cu care vă va fi binecuvântat Domnul, Dumnezeul vostru” (Deuteronom 12,7). Tot ce este făcut pentru slava lui Dumnezeu trebuie făcut cu bucurie, cu cântece de laudă şi mulţumire, nu cu tristeţe şi pesimism.

77

Calea către Hristos

Dumnezeul nostru este un Tată bun şi milostiv; serviciul pe care îl aducem lui Dumnezeu n-ar trebui să fie considerat o activitate împovărătoare şi chinuitoare. Pentru noi, ar trebui să fie o plăcere să ne închinăm lui Dumnezeu şi să luăm parte la lucrarea Sa. Dumnezeu nu doreşte ca aceia care sunt copiii Lui, pentru care El a realizat o mântuire atât de mare, să se comporte ca şi când El ar fi un supraveghetor aspru şi neînduplecat. Dumnezeu este cel mai bun prieten al lor şi, când se închină înaintea Lui, El doreşte să fie cu ei, să-i binecuvânteze şi să-i mângâie, umplându-le inima cu bucurie şi dragoste. Dumnezeu vrea ca ei să găsească mângâiere în serviciul Său şi să aibă, în lucrarea Sa, mai multe satisfacţii decât greutăţi. Dumnezeu doreşte ca aceia care vor veni să I se închine să plece înapoi ducând cu ei gânduri preţioase despre iubirea şi purtarea Sa de grijă, ca să fie astfel întăriţi în toate problemele vieţii de fiecare zi, să primească har şi să îndeplinească în mod cinstit şi cu credincioşie toate lucrurile.

Trebuie să ne îndreptăm atenţia spre crucea de pe Golgota.

Hristos, şi El răstignit, ar trebui să fie subiectul meditaţiei, al conversaţiei şi al celor mai alese sentimente ale noastre. Ar trebui să păstrăm în memorie amintirea fiecărei binecuvântări pe care o primim de la Dumnezeu şi, când vom înţelege marea Lui iubire faţă de noi, vom fi dispuşi să încredinţăm totul în mâna care a fost pironită pe cruce pentru noi.

Pe aripile rugăciunii mulţumitoare, inima noastră se poate înălţa mai aproape de cer. În curţile cereşti, Dumnezeu este adorat cu cântări de laudă. Când Îi aducem mulţumirile noastre, serviciul nostru divin se aseamănă cu adorarea oştilor cereşti – „cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela proslăveşte pe Dumnezeu” (Psalmul 50,23). Să venim deci înaintea Creatorului nostru cu bucurie şi adâncă închinare, cu „mulţumiri şi cântări de laudă” (Isaia 51,3).

78

CAPITOLUL 12

Mulţi credincioşi, îndeosebi aceia care se află la începutul vieţii de creştin, sunt tulburaţi uneori de anumite semne de îndoială. În Biblie există multe lucruri pe care ei nu le pot explica sau pe care nici măcar nu le înţeleg, iar Satana se foloseşte de aceste lucruri pentru a submina încrederea lor în Scriptură, ca fiind descoperirea lui Dumnezeu. Ei întreabă: „Cum pot şti care este calea cea dreaptă? Dacă Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, cum pot fi eliberat de aceste îndoieli şi nedumeriri?”

Dumnezeu nu ne cere niciodată să credem fără a ne da suficiente dovezi pe care să ne întemeiem credinţa. Existenţa Sa, caracterul Său, veridicitatea Cuvântului Său sunt întemeiate pe mărturii care apelează la raţiunea noastră, iar aceste mărturii există din abundenţă. Totuşi, Dumnezeu nu a exclus niciodată posibilitatea îndoielii.

Credinţa noastră trebuie să se întemeieze pe dovezi, nu pe demon­ straţii. Cei care doresc să se îndoiască vor avea această posibilitate; în timp ce aceia care doresc în mod sincer să cunoască adevărul vor găsi o mulţime de dovezi pe care să-şi întemeieze credinţa.

Este imposibil pentru o minte mărginită să înţeleagă pe deplin caracterul lucrărilor Celui Infinit. Pentru inteligenţa cea mai ascuţită, pentru mintea care a beneficiat de educaţia cea mai înaltă, Cel Preasfânt trebuie să rămână întotdeauna învăluit în ceva tainic. „Poţi spune tu că poţi pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, că poţi ajunge la cunoştinţa desăvârşită a Celui Atotputernic? Cât cerurile-i de înaltă; ce poţi face? Mai adâncă decât Locuinţa morţilor; ce poţi şti?” (Iov 11,7.8).

Apostolul Pavel exclamă: „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!” (Romani 11,33). Deşi „norii şi negura Îl înconjoară, dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Său de dom-

Înaltul privilegiu al rugăciunii Iubirea lui Dumnezeu faţă de om Ce să facem cu îndoiala

CE S FACEM CU ÎNDOIALA

79

Calea către Hristos

80

nie” (Psalmi 97,2). Din modul în care Se comportă Dumnezeu cu noi şi din motivele care Îl determină la aceasta, noi putem înţelege doar atât cât ne este necesar ca să putem discerne mila şi iubirea Lui nemărginite, unite cu puterea Lui infinită. Din planurile Lui, putem înţelege doar atât cât este spre binele nostru să ştim; dar, dincolo de aceasta, trebuie să rămânem în continuare încrezători în braţul Celui Atotputernic şi în inima Lui, care este plină de iubire.

Cuvântul lui Dumnezeu, ca şi caracterul divinului Său Autor, cuprinde taine care nu vor putea fi niciodată înţelese pe deplin de fiinţele limitate. Apariţia păcatului în lume, întruparea Domnului Hristos, naşterea din nou, învierea şi multe alte subiecte prezentate în Biblie constituie taine prea adânci pentru a putea fi explicate de mintea omului sau măcar înţelese în mod deplin. Dar nu avem niciun motiv să ne îndoim de Cuvântul lui Dumnezeu, numai pentru faptul că nu putem înţelege tainele providenţei Sale. În lumea naturii, noi suntem înconjuraţi în permanenţă de taine pe care nu le putem înţelege în profunzime. Cele mai simple forme de viaţă prezintă probleme pe care nici cel mai înţelept gânditor nu reuşeşte să le explice.

Pretutindeni întâlnim minuni care depăşesc capacitatea noastră de înţelegere. Prin urmare, ar trebui oare să fim surprinşi când constatăm că şi în lumea spirituală există taine pe care de asemenea nu le putem înţelege în profunzime? Dificultatea constă în exclusivitate în slăbiciunea şi îngustimea minţii omeneşti. În Biblie, Dumnezeu ne-a dat suficiente mărturii care dovedesc caracterul ei divin şi nu trebuie să punem la îndoială Cuvântul Său, pentru motivul că nu putem înţelege toate tainele providenţei Sale.

Apostolul Petru spune că în Sfintele Scripturi „sunt unele lucruri grele de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstăl­ măcesc... spre pierzarea lor” (2 Petru 3,16). Părţile mai dificil de înţeles din Sfintele Scripturi au fost evidenţiate de către sceptici ca un argument împotriva Bibliei; dar, departe de a fi astfel, tocmai aceste părţi dificile constituie o puternică dovadă ce susţine inspi­ raţia divină a Scripturii. Dacă Biblia ne-ar spune despre Dumnezeu numai lucruri pe care noi le-am putea înţelege cu uşurinţă, dacă mintea noastră mărginită ar putea înţelege pe deplin măreţia şi maiestatea lui Dumnezeu, atunci Biblia nu ar mai prezenta acreditările

Iubirea lui Dumnezeu Ce să facem cu îndoialafaţă de om

inconfundabile ale autorităţii ei divine. Chiar măreţia şi caracte­rul tainic al subiectelor expuse în Biblie ar trebui să inspire credinţa în ea, ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu.

Biblia dezvăluie adevărul cu o asemenea simplitate şi cu o adaptare perfectă la nevoile şi aspiraţiile inimii omeneşti, încât uimeşte şi umple de admiraţie cele mai cultivate minţi, în acelaşi timp, făcându-i în stare să înţeleagă calea mântuirii chiar şi pe cei mai umili şi mai neînvăţaţi oameni. Totuşi aceste adevăruri, expuse în mod simplu, se ocupă de subiecte atât de înalte, atât de cuprinzătoare şi infinit mai mari decât capacitatea omenească de înţelegere, încât noi le putem accepta numai pentru că au fost declarate de Dumnezeu.

Astfel, Planul de Mântuire ne este prezentat într-o manieră atât de clară, încât fiecare suflet poate vedea paşii pe care trebuie să-i facă în lucrarea pocăinţei pe calea spre Dumnezeu şi a credinţei în Domnul Iisus Hristos, pentru a putea fi mântuit în modul pe care l-a rânduit Dumnezeu. Totuşi, dincolo de aceste adevăruri atât de uşor de înţeles, se află taine care ascund slava Sa – taine care întrec capaci­tatea de cercetare a minţii omeneşti, dar care inspiră respect şi credinţă în sufletul cercetătorului sincer al adevărului. Cu cât cercetează mai mult Biblia, cu atât mai profundă este convingerea lui că aceasta constituie Cuvântul Viului Dumnezeu, iar raţiunea umană se pleacă în faţa maiestăţii revelaţiei divine.

A recunoaşte faptul că nu putem înţelege pe deplin marile adevăruri ale Bibliei înseamnă a admite că mintea noastră mărginită este incapabilă să priceapă nemărginirea; că omul, cu limitata lui cunoaştere, nu poate înţelege planurile Celui Atotştiutor.

Pentru că nu pot aprofunda toate tainele Cuvântului lui Dumnezeu, cei sceptici resping Biblia; şi nu toţi cei care mărturisesc a crede în Biblie sunt în afara pericolului în această privinţă.

Apostolul spune: „Luaţi seama dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să nu aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu” (Evrei 3,12). Este bine şi drept să studiem cu atenţie învăţăturile Sfintelor Scripturi şi să cercetăm „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (l Corinteni 2,10). În timp ce „lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru”, „lucrurile descoperite sunt ale noastre” (Deuteronom 29,29). Lucrarea lui Satana

81

Calea către Hristos

82

este aceea de a perverti capacitatea minţii omeneşti de a cerceta. În studiul Scripturii, consideraţia faţă de adevărul biblic este ameste­ cată cu o oarecare mândrie, astfel încât unii se simt iritaţi şi înfrânţi dacă nu pot să explice fiecare pasaj al Sfintelor Scripturi, spre deplina lor satisfacţie. Este prea umilitor pentru ei să recunoască faptul că nu pot înţelege cuvintele inspirate. Ei nu sunt binevoitori să aştepte cu răbdare, până când Dumnezeu va considera că este potrivit să le descopere adevărul. Ei sunt de părere că propria înţe­ lepciune, fără niciun ajutor exterior, este suficientă pentru a-i face în stare să înţeleagă Scriptura şi, când nu reuşesc să o înţeleagă, aproape că neagă autoritatea ei divină. Este adevărat că multe teorii şi învăţături socotite în popor ca provenind din Biblie nu au nicio temelie în învăţătura ei şi sunt de fapt contrare întregului mesaj al Cuvântului inspirat. Asemenea lucruri au constituit o cauză a îndoielii şi confuziei pentru multe minţi. Totuşi vina nu trebuie să-i fie atribuită Cuvântului lui Dumnezeu, ci oamenilor care au denaturat semnificaţia acestui Cuvânt.

Dacă ar fi fost posibil ca fiinţele create să ajungă la o completă înţelegere a lui Dumnezeu şi a lucrărilor Lui, atunci, o dată ajunse la acest punct, pentru ele nu ar mai fi existat nicio descoperire nouă a adevărului, nicio creştere a cunoştinţei şi nicio dezvoltare progresivă a minţii sau caracterului. Atunci, Dumnezeu nu ar mai fi continuat să fie Fiinţa Supremă; iar omul, ajungând la limitele cunoaşterii şi dezvoltării, ar fi încetat să mai progreseze. Să-I mulţumim lui Dumnezeu că lucrurile nu stau astfel. Dumnezeu este de necuprins, „în El sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Coloseni 2,3). Cei mântuiţi vor cerceta continuu si vor învăţa în permanenţă de-a lungul veacurilor nesfârşite şi totuşi comorile înţelepciunii, ale bunătăţii şi puterii Sale nu se vor epuiza niciodată.

Dorinţa lui Dumnezeu este ca, începând chiar din această viaţă, adevărurile Cuvântului Său să-i fie dezvăluite fără încetare poporului Său. Există o singură cale prin care poate fi obţinută această cunoştinţă. Noi putem ajunge la o înţelegere a Cuvântului numai prin iluminarea aceluiaşi Duh Sfânt, prin intermediul căruia a fost dat Cuvântul. „Nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu”; „căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale

Iubirea lui Dumnezeu Ce să facem cu îndoialafaţă de om

lui Dumnezeu” (l Corinteni 2,10.11). Iar făgăduinţa Mântuitorului, făcută urmaşilor Săi, a fost: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul... pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi” (Ioan 16,13.14).

Dumnezeu doreşte ca omul să-şi exercite capacităţile intelec­ tuale, iar studiul Sfintelor Scripturi va întări şi înălţa mintea celui credincios, aşa cum nu o poate face nici un alt studiu. Cu toate acestea, trebuie să ne ferim de a zeifica raţiunea care, de fapt, este supusă slăbiciunii şi infirmităţii naturii omeneşti. Dacă dorim ca Scriptura să nu fie ascunsă înţelegerii noastre, aşa încât chiar şi cele mai clare adevăruri să rămână neînţelese pentru noi, atunci trebuie să manifestăm simplitatea şi credinţa unui copil, care este gata să înveţe, şi să dorim în permanenţă ajutorul Duhului Sfânt.

Conştienţa cu privire la puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, precum şi simţământul neputinţei noastre de a înţelege măreţia Lui ar trebui să ne inspire umilinţă, iar când deschidem Cuvântul Său, să facem lucrul acesta cu o atitudine de veneraţie sfântă, ca şi cum am intra în prezenţa lui Dumnezeu. Când stăm în faţa Cuvântului lui Dumnezeu, raţiunea noastră trebuie să recunoască prezenţa unei autorităţi superioare, iar inima şi mintea noastră trebuie să se plece înaintea marelui EU SUNT. Există foarte multe lucruri care în mod aparent sunt dificile sau obscure, dar, pentru cei care caută să le înţeleagă, Dumnezeu le va face simple şi clare. Fără călăuzirea Duhului Sfânt, vom fi mereu predispuşi fie să denaturăm Scripturile, fie să le interpretăm greşit.

Foarte mulţi citesc Biblia, dar fără nici un folos, şi, în multe cazuri, chiar spre răul lor. Când Cuvântul lui Dumnezeu este deschis fără respect şi veneraţie şi fără rugăciune, când gândurile şi sentimentele nu sunt fixate asupra lui Dumnezeu sau nu sunt în armonie cu voinţa Sa, atunci mintea este întunecată de îndoieli şi chiar studiul Bibliei ajunge să consolideze scepticismul. Vrăjmaşul sufletelor pune astfel stăpânire pe gânduri şi sugerează interpretări care nu sunt corecte. Ori de câte ori oamenii nu caută să fie în armonie cu Dumnezeu, atât în cuvinte, cât şi în fapte, atunci, oricât de învăţaţi ar putea fi, sunt predispuşi să înţeleagă în mod greşit Scripturile şi nu suntem în siguranţă dacă ne încredem în explicaţiile oferite de

83

Calea către Hristos

84

ei. Cei care cercetează Sfânta Scriptură pentru a găsi contraziceri şi nepotri­viri sunt lipsiţi de discernământ spiritual. Deoarece au o viziune neclară, ei vor găsi multe motive de îndoială şi necredinţă în acele lucruri care, de fapt, sunt clare şi simple.

Oricât de deghizată ar fi adevărata cauză a îndoielii şi scepticis­ mului, în majoritatea cazurilor, aceasta este iubirea şi ataşamentul faţă de păcat. Învăţăturile şi restricţiile prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu nu sunt plăcute inimii mândre şi iubitoare de păcat, iar cei care nu sunt dispuşi să respecte cerinţele lui sunt gata să se îndoiască de autoritatea Bibliei. Ca să putem ajunge la înţelegerea adevărului, trebuie să avem o dorinţă sinceră de a cunoaşte acest adevăr şi o predispoziţie binevoitoare a inimii de a-1 asculta.

Toţi cei care se apropie în acest spirit de studiul Sfintelor Scripturi vor găsi o mulţime de mărturii care dovedesc că ele constituie Cuvântul lui Dumnezeu şi vor putea dobândi o înţelegere clară a adevărurilor lui, care îi va face înţelepţi spre mântuire.

Domnul Hristos a spus: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu” (Ioan 7,17). În loc de a pune la îndoială şi de a critica lucrurile pe care nu le înţelegi, ia aminte la lumina care străluceşte deja asupra ta şi vei primi o lumină mai mare. Prin harul lui Hristos, îndeplineşte-ţi fiecare îndatorire care îţi este deja clară şi astfel vei fi în stare să le înţelegi şi să le îndeplineşti pe cele de care te îndoieşti acum.

Există o dovadă care se află la îndemâna tuturor – atât a celor mai educaţi, cât şi a celor mai neînvăţaţi – şi anume dovada expe­rienţei. Dumnezeu ne invită să experimentăm în mod personal realitatea Cuvântului Său, adevărul făgăduinţelor Sale. El ne îndeamnă să „gustăm şi să vedem ce bun este Domnul” (Psalmul 34,8). În loc să ne bazăm pe cuvântul altora, trebuie să verificăm în mod personal. El declară: „Cereţi şi veţi căpăta” (Ioan 16,24).

Făgăduinţele Sale vor fi împlinite. Ele nu au dat greş niciodată şi nici nu pot da greş vreodată. Pe măsură ce ne apropiem de Domnul Iisus şi ne bucurăm de plinătatea iubirii Sale, îndoielile şi întunericul vor dispărea în lumina prezenţei Sale.

Apostolul Pavel spune că Dumnezeu „ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui”

Iubirea lui Dumnezeu Ce să facem cu îndoialafaţă de om

(Coloseni 1,13). Şi oricine a trecut de la moarte la viaţă este în stare să adeverească faptul „că Dumnezeu spune adevărul” (Ioan 3,33). O asemenea persoană poate mărturisi cu certitudine: „Eu am avut nevoie de ajutor şi 1-am găsit în Domnul Hristos. Fiecare nevoie mi-a fost împlinită şi foamea sufletului meu a fost satisfăcută; iar acum Biblia este pentru mine descoperirea Domnului Iisus Hristos. Mă întrebi de ce cred eu în Domnul Hristos? Pentru că El este pentru mine un Mântuitor divin. De ce cred eu declaraţiile Bibliei? Pentru că în ea am găsit glasul lui Dumnezeu vorbind sufletului meu”. Noi putem avea în noi înşine dovada că Biblia este adevărată şi că Domnul Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Suntem siguri că nu urmăm nişte poveşti născocite de iscusinţa omenească.

Apostolul Petru îi îndemna pe fraţii săi să crească „în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (2 Petru 3,18). Când vor creşte în har, copiii lui Dumnezeu vor dobândi în mod continuu o înţelegere tot mai clară a Cuvântului Său.

Ei vor discerne, în adevărurile lui sfinte, o nouă lumină şi o nouă frumuseţe. Această experienţă a fost valabilă în istoria bisericii, de-a lungul tuturor veacurilor, şi va continua să fie astfel până la sfârşit. Căci „cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbe 4,18).

Prin credinţă, noi putem privi în viitor şi putem primi făgăduinţa solemnă a lui Dumnezeu, ca o garanţie a creşterii puterii noastre intelectuale, unind facultăţile omeneşti cu cele divine şi aducând întreaga capacitate a minţii noastre în legătură directă cu Izvorul luminii. Atunci, ne vom putea bucura de faptul că tot ce ne-a nedumerit în lucrările providenţei lui Dumnezeu va fi clarificat, iar lucrurile care erau greu de înţeles vor fi explicate; iar acolo unde mintea, înţelegerea noastră limitată vedea numai confuzie şi planuri neîm­plinite, vom ajunge să vedem o armonie frumoasă şi perfectă. „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin” (l Corinteni 13,12).

85

Calea către Hristos

CAPITOLUL 13

BUCURIA ÎN DOMNUL

86

Copiii lui Dumnezeu sunt chemaţi să fie reprezentanţii Domnului Hristos, manifestând bunătatea şi mila lui Dumnezeu. După cum Iisus ne-a descoperit adevăratul caracter al Tatălui, tot astfel şi noi trebuie să-L descoperim pe Domnul Hristos unei lumi care nu cunoaşte iubirea Lui plină de milă şi duioşie. „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume”, spunea Hristos, „aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume.” „Eu în ei, şi Tu în Mine, pentru ca ei să fie în chip desă­vârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis” (Ioan 17,18.23).

Apostolul Pavel le spunea ucenicilor lui Iisus: „Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos... cunoscută şi citită de toţi oamenii” (2 Corinteni 3,3.2). Prin fiecare dintre copiii Săi, Domnul Hristos trimite lumii o epistolă. Dacă eşti un urmaş al lui Iisus, atunci, prin tine, El trimite o epistolă familiei tale, localităţii şi străzii unde locuieşti. Domnul Hristos, locuind în tine, doreşte să Se adreseze inimii acelora care nu-L cunosc. Poate că ei nu citesc Biblia sau nu aud glasul care le vorbeşte prin intermediul paginilor ei; poate că nu înţeleg dragostea lui Dumnezeu manifestată în lucrările Sale.

Dar, dacă eşti un adevărat reprezentant al Domnului Hristos, prin tine, ei ar putea fi conduşi să înţeleagă ceva din bunătatea Lui şi să fie câştigaţi ca să-L iubească şi să-I slujească.

Creştinii au menirea de a fi purtători de lumină pe calea spre ceruri. Ei trebuie să reflecte spre lume lumina care străluceşte asupra lor, venind de la Hristos. Viaţa şi caracterul lor ar trebui să fie de o asemenea manieră, încât, prin ei, şi alţii să dobândească o concepţie corectă despre Hristos şi despre lucrarea Sa. Dacă Îl reprezentăm pe Hristos, vom face ca lucrarea în slujba Lui să pară atrăgătoare, cum de altfel şi este în realitate. Credincioşii care adună întunecime şi tristeţe în sufletul lor şi care murmură şi se plâng le prezintă celorlalţi o falsă imagine a lui Dumnezeu şi a

Iubirea lui Bucuria în Dumnezeu Domnul faţă de om

vieţii creştine. Ei lasă impresia că lui Dumnezeu nu-I face plăcere să-i vadă pe copiii Săi fericiţi şi, prin aceasta, dau o mărturie falsă împotriva Tatălui nostru ceresc.

Satana tresaltă de bucurie atunci când îi poate conduce pe copiii lui Dumnezeu la necredinţă şi descurajare. El simte o satisfacţie deosebită când vede că am ajuns să nu ne mai încredem în Dumnezeu, punând la îndoială bunăvoinţa şi puterea Lui de a ne mântui. Celui rău îi face plăcere când noi ajungem să credem că Dumnezeu ne va face rău prin acţiunile providenţei Sale. Este lucrarea lui Satana aceea de a-L înfăţişa pe Dumnezeu ca fiind lipsit de orice milă şi înţelegere. El perverteşte adevărul cu privire la Dumnezeu. El umple imaginaţia cu idei false despre Dumnezeu; şi astfel, în loc să medităm la adevărul despre Tatăl nostru ceresc, prea adesea ne ocupăm mintea cu reprezentările false ale lui Satana şi Îl dezonorăm pe Dumnezeu prin neîncrederea şi murmurarea noastră împotriva Lui. Satana a căutat întotdeauna să facă din viaţa religioasă o viaţă plină de tristeţe. El doreşte ca ea să pară apăsătoare şi dificilă; iar când creştinul exteriorizează în propria viaţă o asemenea concepţie despre religie, el susţine, prin necre­dinţa lui, minciunile lui Satana.

De-a lungul vieţii, mulţi se ocupă atât de mult de greşelile, căderile şi dezamăgirile lor, încât inima le este plină de tristeţe şi descurajare. În timp ce eram în Europa, o soră care se afla tocmai într-o asemenea situaţie şi era profund disperată mi-a scris, cerându-mi un cuvânt de încurajare. După ce am citit scrisoarea, am visat în noaptea aceea că mă aflam într-o grădină şi cineva care părea a fi proprietarul ei mă conducea pe cărările grădinii. Eu culegeam flori şi mă bucuram de parfumul lor, când această soră, care era împreună cu mine, mi-a atras atenţia asupra unor mărăcini neplăcuţi la vedere, care îi închideau drumul. Din această cauză, era tristă şi plângea. Ea nu mergea pe cărarea pe care ne conducea stăpânul grădinii, ci păşea numai printre spini şi mărăcini. „O”, se plângea ea, „nu este oare păcat ca această frumoasă grădină să fie stricată de mărăcini?” Atunci, cel care ne călăuzea i-a spus: „Lasă mărăcinii, nu te mai ocupa de ei, căci nu fac altceva decât să te rănească. Adună trandafirii, crinii şi garoafele”.

87

Calea către Hristos

88

Oare nu au fost şi momente luminoase în experienţa ta? Oare nu ai avut tu perioade preţioase, când inima ta tresaltă de bucurie, ca răspuns la lucrarea Duhului lui Dumnezeu? Când priveşti înapoi şi răsfoieşti capitolele ce cuprind experienţa vieţii tale, nu găseşti tu şi pagini plăcute? Nu sunt făgăduinţele lui Dumnezeu asemenea florilor plăcut mirositoare, care cresc la fiecare pas, de-a lungul cărării vieţii tale? Nu vrei tu să îngădui ca frumuseţea şi dulceaţa lor suavă să-ţi umple inima de bucurie?

Spinii şi mărăcinii nu vor face decât să te rănească şi să-ţi producă durere; şi dacă îi vei culege numai pe aceştia şi îi vei da şi altora, pe lângă faptul că dispreţuieşti bunătatea lui Dumnezeu, oare nu cumva îi vei împiedica şi pe cei din jurul tău să umble pe calea vieţii?

Nu este înţelept să adunăm la un loc toate amintirile neplăcute ale trecutului, nedreptăţile şi dezamăgirile, pentru a vorbi despre ele şi pentru a ne lamenta din pricina lor, până când ajungem cople­ şiţi de descurajare. Un creştin descurajat este plin de întuneric, ţinând în afara inimii sale lumina lui Dumnezeu şi răspândind o umbră asupra cărării altora.

Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru scenele luminoase pe care ni le-a descoperit. Să adunăm la un loc binecuvântatele dovezi ale iubirii Sale, ca să le putem avea întotdeauna înaintea ochilor noştri; Fiul lui Dumnezeu părăsind tronul Tatălui Său, îmbrăcând divini­ tatea Sa în haina naturii omeneşti, ca să-l poată salva pe cel păcătos de sub puterea lui Satana; biruinţa câştigată de El în favoarea noastră, deschizând astfel cerul pentru oameni si dezvăluind privirii noastre omeneşti locul în care Dumnezeirea Îşi descoperă slava; neamul omenesc căzut, dar ridicat din ruina în care îl aruncase păcatul şi adus iarăşi în legătură cu Dumnezeul cel infinit, tre­când cu bine încercarea divină, prin credinţa în Mântuitorul nostru, îmbrăcat în neprihănirea Domnului Hristos şi înălţat la tronul măririi Sale – iată scenele pe care Dumnezeu ar dori să le contemplăm.

Când lăsăm impresia că punem la îndoială iubirea lui Dumnezeu şi că nu ne mai încredem în făgăduinţele Lui, noi Îl dezonorăm şi Îl întristăm pe Duhul Sfânt. Cum s-ar simţi o mamă, dacă şi-ar vedea copiii plângându-se încontinuu de ea, ca şi când ea nu le-ar dori

Iubirea lui Bucuria în Dumnezeu Domnul faţă de om

binele, în timp ce eforturile întregii ei vieţi au avut ca scop numai interesele şi bunăstarea lor? Gândul că se îndoiesc de iubirea ei i-ar zdrobi inima. Oare cum s-ar simţi un părinte, dacă ar fi tratat astfel de copiii săi? Şi oare cum ne priveşte Tatăl nostru ceresc atunci când manifestăm neîncredere cu privire la iubirea Lui, care L-a determinat să dea pe unicul Său Fiu, pentru ca noi să putem avea viaţă? Apostolul Pavel scrie: „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8,32). Cu toate acestea, cât de mulţi sunt aceia care, deşi nu declară prin cuvinte, exprimă prin faptele lor: „Domnul n-a spus lucrurile acestea pentru mine. Poate că El îi iubeşte pe alţii, dar pe mine nu mă iubeşte”.

Toate acestea fac rău sufletului tău; căci orice cuvânt de îndoială pe care îl rosteşti este o invitaţie adresată ispitelor lui Satana; el întăreşte în tine tendinţa spre îndoială şi îi îndepărtează de la tine pe îngerii păzitori. Când Satana te ispiteşte, nu trebuie să rosteşti nici un cuvânt de îndoială sau de nesiguranţă. Dacă alegi să deschizi uşa în faţa sugestiilor lui, mintea ţi se va umple de neîncredere şi de întrebări rebele. Dacă îţi exprimi sentimentele şi părerile tale, orice îndoială pe care o rosteşti nu numai că te va influenţa pe tine însuţi, dar constituie o sămânţă care va încolţi şi va aduce rod în viaţa altora, iar influenţa cuvintelor tale poate ajunge imposibil de contracarat. Poate că tu însuţi vei fi în stare să-ţi revii din perioada ispitei şi să scapi din capcana lui Satana, dar este posibil ca alţii, care au fost atraşi de influenţa ta, să nu mai poată scăpa de necredinţa pe care le-ai inspirat-o. Cât de important este deci să rostim numai acele cuvinte care vor conferi putere spirituală şi viaţă! Îngerii ascultă cu atenţie, pentru a auzi ce fel de mărturie prezinţi lumii despre Stăpânul tău ceresc. Conversaţia ta trebuie să-L aibă ca subiect pe Acela care trăieşte ca să mijlocească pentru tine înaintea Tatălui. Când dai mâna cu un prieten, lauda la adresa lui Dumnezeu să fie pe buzele tale şi în inima ta. Faptul acesta va îndrepta gândurile lui spre Domnul Hristos.

Noi toţi trecem prin încercări; suferim dureri greu de suportat, ne confruntăm cu ispite greu de învins. Nu le vorbi semenilor despre necazurile tale, ci adu totul înaintea lui Dumnezeu, în rugă-

89

Calea către Hristos

90

ciune. Stabileşte-ţi ca regulă pentru viaţă – să nu rosteşti niciodată vreun cuvânt de îndoială sau descurajare. Prin cuvinte care inspiră spe­ranţă şi bucurie sfântă, poţi face foarte mult pentru iluminarea vieţii altora şi pentru susţinerea eforturilor proprii.

Multe suflete curajoase sunt asaltate teribil de ispite şi se află pe punctul de a se prăbuşi în conflictul cu eul şi cu puterile răului.

Nu descuraja un astfel de suflet în lupta lui cea grea. Încurajează-l prin cuvinte pline de nădejde, care să-1 susţină pe drumul său. „Niciunul din noi nu trăieşte pentru sine” (Romani 14,7). Prin influenţa pe care o exercităm fără să ne dăm seama, ceilalţi pot fi încurajaţi şi întăriţi sau pot fi descurajaţi şi îndepărtaţi de la Domnul Hristos şi de la adevăr.

Există mulţi care au o idee greşită despre viaţa şi caracterul Domnului Hristos. Ei gândesc că El a fost lipsit de căldură şi voioşie, că a fost sever, aspru, neînduplecat şi lipsit de bucurie. În multe cazuri, întreaga experienţă creştină a unora este caracte­rizată de asemenea concepţii întunecate.

S-a spus adesea că Domnul Hristos a plâns, dar că El nu a fost văzut niciodată zâmbind. Mântuitorul nostru a fost într-adevăr un Om al durerilor şi obişnuit cu suferinţa, deoarece El Şi-a deschis inima pentru toate durerile oamenilor. Dar, deşi viaţa Lui a fost o viaţă de renunţare la sine, o viaţă umbrită de dureri şi griji, totuşi spiritul Său nu a fost niciodată zdrobit. Faţa Lui nu avea o expresie de durere şi de nemulţumire, ci transmitea întotdeauna pace şi seninătate. Inima Lui era un izvor de viaţă şi, oriunde mergea, ducea cu Sine odihna şi pacea, bucuria şi voioşia.

Mântuitorul nostru era solemn şi hotărât, dar nu era niciodată întunecat şi ursuz. Viaţa acelora care Îi urmează exemplul va fi caracterizată de hotărâre şi seriozitate; ei vor avea simţământul unei înţelegeri profunde a răspunderii personale. Uşurătatea şi frivolitatea vor fi reprimate; şi nu vor mai exista râsete zgomotoase sau amuzamente lipsite de bun-simţ. Religia lui Hristos aduce o pace asemenea unui râu. Ea nu stinge lumina bucuriei; nu alungă voioşia şi nici nu întunecă faţa luminoasă şi zâmbitoare. Domnul Hristos nu a venit să I se slujească, ci pentru ca El să le slujească altora. Când iubirea Lui domneşte în inima noastră, atunci vom urma exemplul Său.

Iubirea lui Bucuria în Dumnezeu Domnul faţă de om

Dacă păstrăm în minte cu precădere faptele nedrepte şi lipsite de bunăvoinţă ale altora, atunci vom considera că este imposibil să-i iubim aşa cum ne-a iubit Hristos pe noi; dar, dacă gândurile noastre vor stărui asupra iubirii minunate şi asupra milei manifes­ tate de Domnul Hristos faţă de noi, atunci le vom transmite şi altora acelaşi spirit. Trebuie să ne iubim şi să ne respectăm unii pe alţii, fără a ţine cont de greşelile şi nedesăvârşirile pe care nu putem să nu le observăm. Trebuie să cultivăm umilinţa, neîncrederea în sine şi o înţelegere plină de răbdare faţă de greşelile altora. Aceasta va nimici în noi orice egoism care ne izolează de alţii şi ne va face să fim altruişti, nobili şi generoşi.

Psalmistul spune: „Încrede-te în Domnul şi fă binele; locuieşte în ţară, şi umblă în credincioşie” (Psalmi 37,3). „Încrede-te în Domnul.” Fiecare zi îşi are poverile ei, grijile şi încurcăturile ei, iar când ne întâlnim, suntem atât de predispuşi să vorbim despre greutăţile şi încercările noastre. În felul acesta, în inima noastră se strecoară atâtea necazuri de împrumut, sunt îngă­duite atâtea temeri, este exprimată o povară de nelinişte atât de apăsătoare, încât s-ar putea crede că nu avem un Mântuitor iubitor şi plin de milă, gata să răspundă cererilor noastre şi să ne fie un ajutor întotdeauna prezent în caz de nevoie.

Unii sunt în permanenţă cuprinşi de teamă şi de amărăciuni ima­ ginare. Ei sunt înconjuraţi zilnic de dovezile iubirii lui Dumnezeu şi se bucură în fiecare zi de bunătăţile providenţei Sale; dar nu iau în considerare toate aceste binecuvântări. Mintea lor se ocupă conti­nuu de ceva neplăcut, de ceva de care se tem că li s-ar putea întâm­pla sau de dificultăţi care există cu adevărat, dar care, deşi sunt minore, le orbesc ochii, ca să nu vadă mulţimea lucrurilor pentru care ar trebui să Îi fie recunoscători lui Dumnezeu.

Greutăţile pe care le întâmpină, în loc să-i apropie de Dumnezeu, singura sursă de ajutor pentru ei, îi îndepărtează de El, deoarece trezesc în inima lor nelinişte, nemulţumire şi reproşuri.

Oare facem bine când suntem atât de necredincioşi? De ce să fim nerecunoscători şi lipsiţi de încredere? Domnul Hristos este prietenul nostru; cerul întreg este preocupat de bunul nostru mers.

N-ar trebui să îngăduim ca problemele şi îngrijorările vieţii de fie-

91

Calea către Hristos

92

care zi să ne tulbure sufletul şi să ne întunece faţa. Dacă procedăm astfel, atunci întotdeauna vom avea ceva care să ne tulbure şi să ne necăjească. N-ar trebui să permitem ca mintea noastră să se ocupe de griji care nu fac altceva decât să ne chinuiască şi să ne istovească, dar care nu ne ajută să suportăm încercările.

Poate că ajungi să ai mari greutăţi în activitatea ta profesională; perspectivele tale pot deveni din ce în ce mai întunecate şi poate că eşti ameninţat de pierderi mari; dar nu trebuie să te descurajezi; aşază grijile tale asupra lui Dumnezeu şi continuă să rămâi calm şi voios. Roagă-te pentru înţelepciunea de a trata problemele vieţii cu tact, pentru a preveni în felul acesta dezastre şi pierderi. În ceea ce te priveşte, fă tot ce poţi pentru a obţine rezultate favora­bile.

Domnul Iisus a făgăduit ajutorul Său, dar nu ne-a scutit de eforturi.

Dacă, sprijinindu-ne pe Hristos – Ajutorul nostru –, am făcut tot ce am putut, atunci să acceptăm rezultatele cu bucurie.

Nu este voia lui Dumnezeu ca poporul Său să fie doborât de grijile vieţii. Domnul nu ne amăgeşte. El nu ne spune: „Nu vă temeţi, căci pe calea vieţii voastre nu sunt primejdii”. El ştie că sunt încercări şi pericole şi Se poartă cu noi într-o manieră sinceră şi deschisă. El nu plănuieşte să-i scoată acum pe copiii Săi din lumea păcatului şi a răului, ci îi îndrumă spre un loc sigur de scăpare. Rugăciunea Domnului pentru ucenicii Săi era: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău”, „În lume”, spunea Mântuitorul, „veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 17,15; 16,33). În Predica de pe Munte, Domnul Hristos i-a învăţat pe ucenicii Săi lecţii preţioase cu privire la încrederea în Dumnezeu. Aceste lecţii au fost destinate încurajării copiilor lui Dumnezeu de-a lungul tuturor veacurilor şi au ajuns până la noi, astăzi, pline de învăţătură şi de mângâiere. Mântuitorul le-a îndreptat atenţia urmaşilor Săi la păsările cerului, care îşi ciripesc cântecele de laudă, netulburate de nici o grijă, căci „ele nici nu seamănă, nici nu seceră”. Cu toate acestea, marele Tată ceresc Se îngrijeşte de nevoile lor. Mântuito­ rul întreabă: „Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?”

(Matei 6,26). Marele Binefăcător al oamenilor şi al animalelor Îşi întinde mâna şi împlineşte nevoile tuturor făpturilor Sale. Nici păsă-

Iubirea lui Bucuria în Dumnezeu Domnul faţă de om

rile cerului nu rămân neobservate de El. Dumnezeu nu le pune hrana direct în cioc, dar El Se îngrijeşte de proviziile necesare nevoilor lor.

Păsările trebuie să adune cerealele pe care Domnul le-a răspân­dit pentru ele. Trebuie să pregătească materialul necesar pentru micile lor cuiburi. Trebuie să-şi hrănească puişorii. Dar păsările merg la lucrul lor cântând, căci „Tatăl... ceresc le hrăneşte”. Şi oare „nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?” Nu sunteţi voi, în calitate de închinători inteligenţi şi spirituali, de o valoare mai mare decât păsările cerului? Oare Creatorul nostru, Păstrătorul vieţii noastre, Cel care ne-a făcut după chipul şi asemănarea Lui, nu Se va îngriji de toate nevoile noastre, dacă ne vom încrede în El? Domnul Hristos a îndreptat atenţia ucenicilor Săi la florile de pe câmp, care cresc într-o varietate bogată, strălucind în simplitatea frumuseţii pe care cerescul Tată le-a dat-o, ca o expresie a iubirii Sale faţă de om. El a spus: „Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp”. Frumuseţea şi simplitatea acestor flori naturale întrec cu mult splendoarea lui Solomon. Cea mai strălucită îmbrăcăminte, produs al artei şi iscusinţei omeneşti, nu se poate compara cu graţia naturală şi frumuseţea încântătoare a florilor creaţiei lui Dumnezeu.

Domnul Hristos întreabă: „Dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este şi mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?” (Matei 6,28.30). Dacă Dumnezeu, Artistul divin, dă frumuseţe şi varietate culorilor unor simple flori care pier într-o zi, cu cât mai multă grijă va avea El de aceia care sunt creaţi după chipul şi asemănarea Sa? Această lecţie a Domnului Hristos este o mustrare pentru teama, îngrijorarea, confuzia şi îndoiala din inima lipsită de credinţă.

Dumnezeu doreşte ca toţi fiii şi fiicele Sale să fie fericiţi, plini de pace şi ascultători. Domnul spune: „Vă las pacea Mea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte”. „V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 14,27; 15,11).

Fericirea care este căutată din motive egoiste, în afara căilor datoriei, este o fericire nesigură, îndoielnică şi temporară; ea trece, iar sufletul se umple de simţământul singurătăţii şi al tristeţii; dar

93

Calea către Hristos

94

în slujirea lui Dumnezeu găsim bucurie şi satisfacţie; creştinul nu este lăsat să străbată cărări nesigure; nu este părăsit sub povara regretelor şi a dezamăgirilor zadarnice. Chiar dacă nu avem plăcerile acestei vieţi, putem totuşi să fim bucuroşi privind dincolo, spre bucuria vieţii veşnice.

Dar chiar şi aici, pe pământ, creştinii pot avea bucuria comu­ niunii cu Hristos; ei pot avea lumina iubirii Sale şi mângâierea continuă a prezenţei Sale. Fiecare pas în viaţă ne poate aduce mai aproape de Iisus, ne poate da o experienţă mai profundă a iubirii Sale şi ne poate aduce cu un pas mai aproape de căminul binecu­ vântat al păcii. De aceea, să nu ne părăsim încrederea noastră, ci să avem o siguranţă temeinică şi statornică, mai puternică decât oricând. „Până aici Domnul ne-a ajutat” (1 Samuel 7,12) şi ne va ajuta până la sfârşit. Să privim la pietrele monumentale de aducere aminte a ceea ce a făcut Domnul pentru a ne mângâia şi pentru a ne salva din mâna nimicitorului. Să păstrăm vii în memoria noastră toate dovezile de îndurare şi har, pe care Dumnezeu le-a manifestat faţă de noi – lacrimile pe care El ni le-a şters, durerile pe care le-a alinat, necazurile pe care le-a îndepărtat, temerile pe care le-a alungat, nevoile pe care le-a împlinit şi binecuvântările pe care le-a revărsat asupra noastră – întărindu-ne astfel pentru tot ceea ce mai avem de întâm­pinat pe calea peregrinajului nostru. În lupta viitoare a credinţei şi a vieţii, ne putem aştepta la noi gre­utăţi, dar, privind la cele din trecut, precum şi la cele ce vor veni, putem spune: „Până aici ne-a ajutat Dumnezeu”. „Şi puterea ta să ţină cât zilele tale” (Deuteronom 33,25). Încercările nu vor fi mai mari decât puterea care ne va fi dată pentru a le suporta. De aceea, să începem a îndeplini lucrarea care ne revine, oriunde vedem că este ceva de făcut, având încredinţarea că, orice va veni, ne va fi dată o putere proporţională cu încercările prin care vom trece.

La timpul cuvenit, porţile cerului vor fi deschise pentru a-i primi pe copiii lui Dumnezeu, iar de pe buzele Regelui slavei va răsuna, asemenea unei melodii armonioase, binecuvântarea: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 25,34).

Iubirea lui Bucuria în Dumnezeu Domnul faţă de om

Atunci, cei mântuiţi vor fi primiţi în căminul pe care Domnul Hristos îl pregăteşte pentru ei. Acolo, nu vor mai fi înconjuraţi de oamenii răi de pe pământ, de mincinoşi, de idolatri, de necuraţi şi de necredincioşi, ci se vor afla în tovărăşia celor care l-au învins pe Satana şi care, prin harul divin, şi-au format un caracter desăvârşit. Fiecare tendinţă păcătoasă, fiecare nedesăvârşire care le-a produs întristare şi durere aici, pe pământ, au fost curăţate prin sângele lui Hristos şi acum au parte de virtutea şi strălucirea slavei Sale, cu mult mai strălucitoare ca soarele. Frumuseţea morală şi desăvârşirea caracterului Său strălucesc în fiinţa lor, conferindu-le o valoare care întrece cu mult această splendoare exterioară. Ei sunt fără vină înaintea marelui tron alb al lui Dumnezeu, părtaşi ai demnităţii şi ai privilegiilor îngerilor.

Având în vedere această moştenire glorioasă, care ar putea ajunge în posesia lui, „ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?”

(Matei 16,26). Poate că este sărac, dar are în el însuşi o valoare şi o demnitate pe care lumea nu le poate oferi. Sufletul răscumpărat şi eliberat de păcat, cu toate însuşirile lui nobile, consacrate slujirii lui Dumnezeu, este de o valoare neîntrecută, iar în ceruri, în prezenţa lui Dumnezeu şi a îngerilor sfinţi, salvarea chiar şi a unui singur suflet produce o bucurie care este exprimată prin cântări de sfântă biruinţă.

95

Calea către Hristos

Dacă vrei să ai prieteni adevăraţi care să nu-ţi trădeze niciodată aşteptările, te invităm la

CENTRUL DE CARTE situat în sectorul Telecentru, str. Ialoveni 1/1, Centrul Creştin Adventist din Republica Moldova, tel. (+373 22) 73 16 93 Aici vei găsi: cărţi despre cum să-ţi educi corect copiii, cum să pregăteşti bucate alese, cum să duci un stil de viaţă sănătos, de asemenea cărţi pentru copii, Biblii pentru cei mari şi mici, felicitări pe orice gust, reviste, literatură care te va ajuta să-ţi menţii sănătatea spirituală şi multe, multe altele.

Cartea îţi furnizează informaţie, dar tocmai cunoaşterea diferitor lucruri este putere, puterea de a schimba viaţa în mai bine!

Te aşteptăm cu drag!

Centrul de Carte este deschis de luni până joi, de la ora 9.00 până la 15.00 şi vineri de la ora 9.00 până la 12.00.

96

Departamentul Comunicaţii, Uniunea de Biserici Creştine Adventiste de Ziua a Şaptea din Republica Moldova MD-2070, mun. Chişinău, str. Ialoveni 1/1, tel. (022)728473, fax 723170 e-mail: union@adventist.md www.adventist.md