Dedic această carte, verişoarei mele de gradul doi Cîmpeanu Elisabeta. Mi-a sugerat titlul acesteia, fără să ştie ce cuprinde, dar care se potriveşte perfect cu ceea ce vreau să scriu. O dedic şi fiului meu Marius, soţiei lui Cristina, precum şi nepoatei mele Beatrice Anamaria.
Raza de lumină De Marilu Trandafir Nota autorului 1) Vreau să fac unele precizări. Nu fac parte din grupa marilor maeştri, nici nu sunt vreo iniţiată. Sunt un om simplu, care a crescut într-o familie cu credinţă puternică în DIVINITATE. Tot ce am scris în această carte, e perfect adevărat. Cei apropiaţi mie, ştiu despre ce vorbesc. Mulţi dintre ei au trecut prin experienţe asemănătoare, şi nu m-au luat drept nebună atunci când le-am povestit. Ştiu că sunt un
om calm, echilibrat. Scepticii, s-au convins singuri de adevăr, atunci când au „păţit” şi ei lucruri inexplicabile. Am dorit să scriu această carte, pentru a impulsiona şi pe alţii să vorbească despre aceste lucruri. Să nu le mai fie teamă că vor fi catalogaţi drept nebuni. Sunt absolut convinsă că cel puţin jumătate din populaţia ţării, dacă nu mai mult, a trecut prin evenimente asemănătoare, dar frica de ridicol îi opreşte să vorbească. Fiul meu mi-a spus, că n-o să recunoască niciodată ce a păţit, pentru că nu vrea să fie luat drept nebun. Aşa gândesc mulţi dintre noi. Eu m-am hotărât să fac acest pas, fără să-mi mai fie frică. Nu voi încerca să dezleg aceste „enigme”. Nu sunt o specialistă, de aceea îi las pe cei în măsură să o facă. Eu am înţeles în mare parte despre ce este vorba, aşa că doar voi relata totul, aşa cum a fost. Acolo unde este cazul, voi mai interveni cu unele precizări. 2) Am scris această carte în urmă cu doi ani şi jumătate. Unele lucruri despre care am scris la sfârşit, s-au adeverit. Între timp, şi-au mai exprimat şi alţii gândurile, sentimentele, părerile lor despre ceea ce se întamplă în ţara noastră. Nu am copiat pe nimeni. Există un singur răspuns ; că din ce în ce mai mulţi români au început să se “trezească”. “Mămăliga” despre care vorbeam în carte, a explodat în sfârşit. Depinde acum de noi, ce facem mai departe. Trebuie să se mai întâmple şi alte nenorociri ca noi să acţionăm? Nu ştiu dacă acest “nou” guvern, va mai putea să schimbe ceva! Dar noi suntem mulţi şi deştepţi. Fără violenţă, vom putea să ieşim iar în stradă, dacă nu suntem mulţumiţi de cum vor evolua lucrurile. Dar după cum spuneam şi în carte, schimbarea
trebuie să înceapă cu fiecare dintre noi. Am simţit pe pielea mea, cum îşi fac treaba cei care sunt puşi în funcţii. Nu-şi asumă nimeni nicio răspundere, deşi au “puterea” să o facă. Te pasează de la un birou la altul, de la o persoană la alta,- ca pe o minge de ping-pong-, îţi promit marea cu sarea şi apoi, tăcere. Chiar şi micii “funcţionăraşi” îşi bat joc de tine, făcându-te să aştepţi minute, ore în şir, ca apoi să se strecoare pe uşa din dos şi să te lase ca pe un prost, fără niciun răspuns. Ca să se schimbe ceva în această ţară, trebuie făcută o “purificare” generală. De la cel mai mic, la cel mai mare. Dar din păcate, românii nu au găsit încă un lider puternic care să-i îndrume. Iar dacă acesta chiar există, nu mai au încredere. Singurul lucru care ne-a mai rămas, este credinţa în Divinitate. Trebuie să ne rugăm din tot sufletul, pentru ajutor de “sus”. Şi să ne acordăm unii altora ajutorul, pe care cei de la putere nu pot sau nu vor să-l dea. Responsabilitatea trebuie asumată întâi de noi, cei din popor. Să nu uităm că facem parte din neamul dacilor- puternici, deştepţi, drepţi, adevăraţi patrioţi-, un popor care şi-a iubit totdeauna neamul şi ţara.
Capitolul 1 Despre animale Despre inteligenţa animalelor şi rolul lor benefic în viaţa oamenilor, s-a tot scris în ziare, în cărţi. Acum, vreau să vorbesc despre rolul jucat de Miţica şi Miki - pisicile mele - în
existenţa mea, şi cum m-au învăţat ele, să-mi schimb total percepţia asupra lor, şi asupra animalelor, în general. Mama mea nu iubea deloc pisicile, le gonea şi le alerga pe unde le prindea, aşa că şi noi fetele ei, nu prea le aveam la inimă. Eu pot spune, că îmi era puţin frică de ele, aşa că dacă se aşeza o pisică în poala mea, îi spuneam stăpânei să o dea jos că mi-e frică de ea, nici măcar nu-i atingeam blana. Până într-o zi când, mergând în vizită la o vecină, am văzut un ghemotoc de blană, cu ochii ca smaraldul, ce se juca la picioarele mele. Fugea ca o săgeată şi tot încerca să-mi atragă atenţia. Atunci, inima mea s-a umplut de iubire, şi am dorit din tot sufletul să am acel pui. Nepotul meu avea un pui de pechinez, aşa că îşi dorea şi fiul meu unul. L-am întrebat dacă nu cumva, i-ar plăcea o pisică foarte frumoasă. A fost de acord şi a doua zi, a venit cu ea acasă. A fost nespus de bucuros şi a îndrăgit-o mult. De fapt, am îndrăgit-o toţi; sora mea, mama, nepotul şi mica mea nepoată. Mama mea, care până atunci nu le suferea, a iubit-o cel mai mult, şi când cei mici o alergau în joacă, o ascundea sub pătura ei. Când fiul meu a plecat în armată, m-a rugat să am grijă de ea. Avea trei ani când s-a întâmplat nenorocirea. Parcă prevăzând ce i se va întâmpla pisicii lui, fiul meu mi-a scris o altă scrisoare, în care mă ruga iar să am grijă de Miţi. Până a ajuns scrisoarea, pisica a murit. Eu am avut pe conştiinţă moartea ei. A murit otrăvită, dintr-o neglijenţă a mea.
Dacă altădată râdeam de cei care îşi plângeau animalele, acum îmi venise şi mie rândul. Nu mai aveam aer de atâta plâns. Nu credeam vreodată, că voi jeli atât din cauza unui animal. O săptămână n-am putut dormi, şi mă gândeam cum să-i dau vestea fiului meu. Mă rugase să am grijă de ea, şi eu o omorâsem. A fost tare supărat, şi nu mi-a mai scris mult timp. Şi după ce s-a întors acasă, îmi mai reproşa incidentul. Îmi era tare dor de ea şi mă învinuiam pentru moartea ei. Fiul meu, îmi zicea mereu să-i aduc altă pisică. Într-o noapte, am visat că o chemam la mine şi nu voia. Cum mă vedea, fugea. A două zi plângeam, şi-mi ziceam că mă urăşte şi de aceea fuge de mine. Am mai visat-o de câteva ori, dar tot nu venea la mine. Atunci am început să mă rog lui DUMNEZEU să mă ierte, că nu am vrut să o omor. O rugam şi pe ea să mă ierte, că nu am vrut să-i fac rău. Când am visat-o pentru ultima dată, era în grija unei doamne, pe care în viaţa reală nu o cunosc. Avea o casă foarte frumoasă, cu grădină mare, bine îngrijită. Atunci, Miţica a venit la mine, m-a lăsat să o mângâi şi mi-a spus – telepatic că m-a iertat, să nu mai fiu supărată, ştie că am iubit-o şi n-am vrut să-i fac rău. S-a uitat la mine cu nişte ochi blânzi şi a plecat. Tot în acel an, mă tentau multe persoane cu alte pisici, dar eu le spuneam, că nu voi mai lua altă pisică, decât dacă e băiat şi dacă seamănă cu Miţica . Ruga mi-a fost ascultată, şi când mă întorceam de la o prietenă, aud nişte femei ţipând. Mă întorc, şi văd două foste vecine, care strigau la mine:
- Te rugăm, du-te să iei puiul de pisică din şosea, că îl calcă maşina! M-am întors din drum să-l salvez, dar când m-a privit în ochi, am avut senzaţia că o privesc pe Miţica mea. Le-am întrebat: -
Este băiat sau fată? S-au uitat la el, şi mi-au confirmat că este băiat.
Nu ştiam ce să fac, şi parcă “ceva”, îmi spunea să-l iau acasă. L-am privit cu şi mai multă atenţie, şi atunci am realizat că seamănă perfect cu fosta mea pisică. Ajunsă acasă, l-am spălat împreună cu fiul meu, i-am cumpărat medicamente deparazitare şi lapte. Rugăciunea mea fusese auzită acolo „sus”, şi mi-a scos în cale exact ce-mi dorisem, un băiat care să semene cu Miţica. L-am iubit şi mai mult, iar el m-a învăţat multe lucruri. Era foarte sălbatic la început, şi acest fapt îl deranja pe fiul meu. Nu a mai putut să-l iubească la fel ca pe Miţica. Lam rugat să-i dea un nume pisoiului, şi i-a zis Miki - exact cum i-aş fi zis şi eu -. A trăit doar cu trei ani mai mult decât Miţica. Şi culmea, a murit tot otrăvit, dar de această dată, nu din vina mea, ci a unui vecin rău care ura animalele. Primul lucru pe care l-am învăţat de la Miki, a fost acela că trebuie să-i acord multă iubire, numai aşa putea fi îmblânzit. M-a mai învăţat, că trebuie să am multă răbdare, ca să obţin rezultate bune. Eu l-am învăţat să mă cunoască mai bine, şi astfel să-i câştig încrederea.
Când a înţeles că nu am de gând să-l bat, sau să-l cert pentru poznele lui, atunci a devenit mult mai blând. Nu mai ataca, nici dacă îl loveai sau îl alergai. Îl lăsam pe afară şi mai venea după câteva zile. Cei care nu au animale, vor spune că am luat-o razna, dar cei care le iubesc ca pe copiii lor, ştiu despre ce vorbesc. De la aceste necuvântătoare, avem mai multe de învăţat decât de la oameni. Spre deosebire de noi, ele sunt mult mai loiale, mai pline de compasiune, ne iubesc necondiţionat, chiar dacă le certăm sau le lovim. Dacă le privim cu atenţie, ne arată cum să ne comportăm şi noi cu semenii noştrii. Am constatat, că dacă stau şi eu pe burtă atunci când mă doare, simt o uşurare de parcă aş fi luat o pastilă pentru durere. Şi acest lucru l-am făcut, doar observându-l pe Miki cum procedează, atunci când are crampe. * Dacă omenirea, ar accepta faptul că Dumnezeu nu a creat degeaba animalele şi plantele, că noi toţi suntem în strânsă legătură unii cu alţii, atunci lumea aceasta ar fi mult mai bună. În loc să omorâm animalele, să tăiem pădurile, să ne batem joc de tot ce este în jurul nostru, mai bine ne-am întreba de ce natura se răzvrăteşte aşa de tare, de ce ne aduce pagube? Noi nu avem nicio vină? Dumnezeu nu ne-a creat ca să ne ucidem între noi, sau să distrugem celelalte creaţii ale lui. Ne-a creat cu unicul scop, de a avea grijă unii de alţii, de a ne folosi unii de alţii în mod benefic.
= Cu Miki, aveam legături telepatice. Când stătea mai mult de două zile afară, mă îngrijoram şi îl întrebam în gând unde e, iar peste puţin timp apărea în calea mea, iar eu îl luam în casă. Când mă durea ceva, se aşeza pe locul bolnav şi îmi trecea. Într-o noapte, mă sufocam şi îmi bătea inima să-mi sară din piept. Dintr-o dată, s-a aşezat pe inima mea şi nu a mai plecat, decât după ce am adormit. Când m-am trezit, el era pe fotoliul lui.
= Este adevărat, că animalele au simţuri pe care noi oamenii nu le avem. Cu ani în urmă, motanul meu a rămas cu ochii pironiţi într-un punct fix al camerei, ridicat pe lăbuţele din spate, şi cu urechile ciulite. Apoi a luat-o la fugă îngrozit, cu blana zburlită, şi s-a ascuns sub un fotoliu. După câteva minute mi-a fost tare rău. Am crezut că voi muri. Abia după ce m-am liniştit, s-a potolit şi el. Atunci am înţeles, de ce fusese aşa de speriat . El văzuse cu mult timp înainte, „răul” ce avea să mă cuprindă.
= Despre animale, voi mai povesti doar o singură întâmplare, care m-a impresionat. Treceam ca de fiecare dată spre piaţă, pe lângă un câine despre care ştiam că e blând. Nu m-am speriat şi l-am depăşit, când din senin, a început să latre şi să se dea la mine. Am început să vorbesc cu el, şi să-l întreb:
- Ce ţi-am făcut, de vrei să mă muşti? Când deodată, de niciunde, a apărut un câine alb cu pete negre, care m-a apărat luându-se „la harţă” cu el şi, pe lângă acesta, au apărut brusc alţii, care au sărit pe el, şi au început să latre zgomotos. Intrasem de mult în magazin, şi tot se mai auzeau lătrăturile lor. De atunci, am început să empatizez foarte mult cu toate animalele. Mă durea sufletul dacă vedeam un animal mort, sau schilod. Plângeam mult de mila lor. Fiul meu îi spunea unui prieten: - Dacă ar fi după mama, ar lua acasă toate animalele vagaboande şi toate persoanele fără adăpost.
Vise premonitorii Am avut puţine vise premonitorii. Primul vis premonitoriu, l-am avut în anul 1989 când a murit Ceauşescu. Diferenţa dintre realitate şi visul meu a fost mică. În filmul dat la TV după revoluţie, erau judecaţi soţii Ceauşescu, iar în visul meu, era doar Ceauşescu la bară, dar stătea în picioare. Cei care îl judecau, erau îmbrăcaţi în miliţieni, iar în film erau militari. Eu eram avocata lui şi îi convingeam că a făcut şi lucruri bune :
- Ce aveţi cu el? De ce îl judecaţi? Aţi uitat că a făcut şi lucruri bune? A dat serviciu la toţi, a făcut apartamente pentru muncitori etc. Când i-am povestit mamei mele, mi-a zis : - Ceauşescu nu mai pică! Dar să mai fie şi judecat! Vise de noapte. Visul s-a împlinit după o lună. Toate visele premonitorii, au avut legătură cu alte persoane, nu cu mine.
= Un alt vis, pe care l-am inclus în categoria premonitorii, a avut legătură cu un prezentator de televiziune pe care nu îl văzusem la TV, nu ştiam nici cum îl cheamă, nici cum arată. În realitate era mai tânăr, dar în vis era mult mai bătrân. A fost cel mai ciudat vis pe care l-am avut. Eu priveam de undeva de sus, o fată foarte frumoasă, de 20-23 ani, cu părul lung, negru, faţa albă ca porţelanul, nişte ochi foarte frumoşi, negri, cu gene lungi. Era îmbrăcată cu o rochie albă, cu imprimeuri, cloşată, lungă până la genunchi. Lângă ea se afla un bărbat brunet, înalt, suplu, îmbrăcat în costum. La un moment dat, nu mai eram sus, ci eram chiar acea fată, bărbatul de lângă mine, fiind de fapt secretarul tatei şi omul lui de încredere. Mă întreabă : - Te mai căsătoreşti cu logodnicul tău, care te-a înşelat şi te înşeală mereu? Eu i-am zis:
- Aştept să se întoarcă din turneu, pentru a-i spune în faţă, că nu mai vreau de soţ un fustangiu ca el. Acest răspuns, i-a dat curajul să-mi mărturisească: - Mă bucur tare mult, că ai luat această hotărâre. Eu sunt îndrăgostit de tine de câţiva ani. Ai crescut sub ochii mei şi ai devenit o tânără foarte frumoasă. Faptul că iubeai pe altcineva, m-a împiedicat să-ţi mărturisesc sentimentele mele. S-a aşezat în genunchi şi m-a întrebat : - Vrei să fii soţia mea? Eu i-am răspuns din toată inima : - Da! Ne aflam în faţa unei clădiri mari, asemănătoare unui castel, iar priveliştea era minunată. Grădinile erau pline cu flori multicolore, vegetaţie luxuriantă, cu pomi exotici deosebiţi. Văzându-i ochii plini de iubire, am avut revelaţia, că de fapt nu pe logodnicul meu îl iubeam, ci pe secretarul tatei, care era de fapt prietenul meu cel mai bun, căruia îi spuneam totul şi îi ceream sfaturi. Ne-am sărutat şi am pecetluit astfel iubirea noastră. Viitorul meu soţ, era un bărbat foarte frumos, cu părul lung până la umeri, de culoare arămie, ochii negri ca mura. Călărea pe un cal, ce trăgea după el o caravană lungă, albă, pe care îi plăcea s-o conducă el însuşi în locul vizitiului. Părea un sălbatic, aşa cu pletele în vânt, dar se pare că era şi un cântăreţ renumit la vremea sa. Îmbrăcămintea logodnicului meu, era de culoare roşu-portocaliu, cu o manta de aceeaşi culoare, pantaloni albi strânşi pe picior, o beretă rotundă, tot de
culoare portocalie. În picioare, avea cizme negre până la genunchi. Când m-am trezit, totul părea atât de real, că mă întrebam ce caut în apartamentul meu şi nu în castel. Mi-au trebuit minute bune să realizez, că de fapt, totul a fost un vis. După o săptămână, am văzut la TV într-un film de epocă, că îmbrăcămintea logodnicului din vis era scoţiană, asemănătoare personajelor din acea peliculă, iar bereta era purtată doar de nobili. La vremea când am avut visul, nu ştiam aceste lucruri. Şi mai ciudat a fost atunci, când deschizând televizorul pe programul de ştiri, am văzut un bărbat ce semăna mult cu iubitul din vis. Nu realizam de ce mi se pare cunoscut. Abia a doua zi, mi-am dat seama că e cel din vis, cu mici deosebiri; părul scurt şi mai închis la culoare, puţin mai tânăr, în realitate. Două luni mai târziu, premoniţia se îndeplinea în ceea ce-l privea. A fost transferat la alt post de televiziune, unde a făcut o emisiune de succes, pe care o realiza colindând toată ţara (ca în visul meu). Ulterior, l-am întâlnit pe cel de-al doilea bărbat, ce semăna perfect cu secretarul tatei, dar arăta puţin mai bătrân şi mai gras, decât în vis.
= Alt vis premonitoriu, a avut legătură cu mama mea. Cu două luni înainte ca ea să paralizeze, am visat-o pe FECIOARA MARIA, cum a căzut ca „secerată” la pământ, iar eu aplecată asupra ei, o strigam : - Maica mea, să nu mori! Am strâns-o în braţe strigând continuu: - Mămica mea, să nu mori! În vis, Fecioara Maria îmi arăta cum vor decurge lucrurile, şi mă pregătea pentru ce urma să se întâmple. În acel moment, nu am înţeles ce mă aştepta.
= Tot în legătură cu atacul cerebral al mamei mele, am avut alt vis, care mi-a arătat clar cum vor evolua lucrurile, dar la acea dată, n-am înţeles semnificaţia lui. L-am visat pe tatăl meu - mort de foarte mulţi ani - că bea împreună cu un vecin, în curtea acestuia, o băutură închisă la culoare şi mă îmbia şi pe mine. - Nu beau porcăria asta! Mă miram de ce o bea, pentru că el toată viaţa nu a pus gura pe băutură. După trei săptămâni, s-a întâmplat nenorocirea, cu aceeaşi scenă ca în vis, doar că „protagonista” era mama. Mama nu era beţivă, dar în acea zi, a fost servită de vecinul nostru, cu două păhărele de ţuică, şi atunci i s-a făcut rău, pentru că aşa trebuia să se întâmple. Din faţa destinului, nu poţi fugi.
= De fiecare dată când urma să mi se întâmple ceva rău, îl visam pe tata. Dacă nu-mi vorbea, necazul era mic, dar dacă vorbea cu mine, atunci problema devenea gravă. Din acest motiv, supărată fiind, am zis: - Decât să-mi apară în vis, şi după aceea să păţesc numai rele, mai bine nu-l mai visez, că mă sperii de fiecare dată. Au trecut câteva luni fără să-l visez, când într-o seară, înainte de culcare, l-am rugat să mă ierte, că vreau să-l mai văd şi n-o să mă sperii. În acea noapte, l-am visat că-mi zâmbea. De această dată, nu se mai întâmpla nimic rău după apariţia lui, şi întâlnirile mele cu el erau atât de reale, că îi simţeam îmbrăţişarea mult timp după ce mă trezeam. Spre deosebire de prietenele şi cunoştinţele mele, care-mi spuneau că plâng de dorul celor morţi, de fiecare dată când îi visează, pe mine mă alina apariţia lor şi nu sufeream. Îmi închipuiam că sunt plecaţi într-o ţară străină, de unde vin atunci când pot.
= În categoria viselor premonitorii, l-am inclus şi pe acesta. Bunica din partea mamei, ţinea în braţe un copil şi am întrebat-o: - Bunico, mai poţi să-l îngrijeşti? Ai deja 101 ani. Mi-a răspuns: - În afară de el, mai am grijă de alţi trei copii. Tot în acea noapte l-am visat şi pe tatăl meu, care părea foarte supărat. La
puţin timp, a murit fratele mamei. Eu am dat visului următoarea interpretare ; copilul din braţe era unchiul, care a plecat dintre noi, şi s-a întâlnit cu mama lui în „cealaltă lume”, iar ceilalţi trei, erau copiii rămaşi în viaţă pe pământ.
= Alt vis, care s-a repetat patru nopţi la rând, are legătură cu un văr primar. Îl tot visam meşterind ceva la o maşinărie, cu un angrenaj alcătuit din ouă ochiuri, şi părea tare trist. În celelalte nopţi, le visam pe fetele lui, care erau şi ele supărate. Văzând că visul se repetă, am zis familiei : - Vărul meu a păţit ceva. M-am dus la serviciu, - eram în concediu - şi am întrebat-o pe soţia lui? - Ce a păţit T? A rămas uimită, şi m-a întrebat la rândul ei: - De unde ştii? Chiar a păţit un necaz. I-am povestit visul şi mi-a zis: - Chiar aşa a fost! Lucra la un ministrung, când din neatenţie, şi-a retezat degetul.
= În noaptea dinaintea morţii fratelui tatei, am visat că înotam într-o apă limpede spre casa lui, pentru a-mi lua rămas bun, dar la jumătatea drumului m-am întors, să văd ce a mai rămas din casa bunicii mele. În locul casei, era o cruce mare, albă, de piatră, pe care scria ceva ce n-am putut desluşi. În realitate, stăteau amândoi în aceeaşi curte.
Vărul meu din partea tatălui, a trecut printr-o situaţie asemănătoare. Cu o zi înainte de decesul unchiului nostru, uşa dintre dormitoare s-a închis brusc, fără să fie curent, şi cu greu a putut să o deblocheze. A ştiut atunci că s-a întâmplat ceva grav, deoarece nu s-a mai blocat de la moartea mamei lui, şi între timp au pus uşi de termopan, care nu aveau probleme. = Singurul vis care a avut legătură cu mine, şi nu cu alte persoane, l-am avut la vârsta de 48 de ani. Cineva din vis îmi spunea, că atunci când voi împlini 50 de ani, viaţa mea se va schimba, şi cum adormisem cu gândul la iminenta moarte a mamei, am crezut că despre ea este vorba. După trei ani, a murit mama şi am realizat, că la acest lucru se referea persoana din vis. = În urmă cu mulţi ani, am visat un văr matern, îmbrăcat în negru şi cu barbă, ca atunci când îţi moare cineva. L-am întâlnit după trei săptămâni. Arăta exact ca în visul meu. L-am întrebat? - Cine ţi-a murit? - A murit soacra mea. I-am povestit ce am visat şi mirat, m-a întrebat : - Când s-a întâmplat acest lucru? - Acum trei săptămâni, i-am răspuns. S-a mirat şi mai tare şi mi-a spus:
- Atunci am internat-o în spital! Nu ştia nimeni că o să moară. Visul tău a prevăzut ce se va întâmpla. Nu credea nimeni că starea ei se va agrava. Avea acelaşi nume ca al mamei, şi fuseseră prietene, în tinereţea lor.
= Ultimul vis premonitoriu l-am avut în 2003, când a terminat fiul meu liceul. Am visat că era singurul din clasa lui, care luase bacul. Abia după doi ani s-a îndeplinit, când dintre cei care s-au înscris din clasa lui, a fost singurul care a luat examenul. Când visam o persoană pe care n-o mai văzusem de foarte mult timp, peste puţină vreme, o întâlneam îmbrăcată cu aceleaşi haine ca în vis.
= În categoria viselor premonitorii şi “bizare”, ar mai fi cele referitoare la tragediile care au lovit atât ţara noastră, cât şi Franţa. Acestea sunt: Cu câteva zile înainte de tragedia de la Colectiv, am visat că mă luptam cu “cineva” rău, îmbrăcat în negru, în mijlocul unor flăcări uriaşe. Eram gata să-l înving, când am auzit un glas care zicea: - Nu vei reuşi! Aici e iadul, aici e iadul! M-am trezit din somn plină de transpiraţie şi nemulţumită, că mai aveam puţin şi doboram răul. Atunci nu am înţeles visul, dar
după tragedie, auzeam pe toate posturile de televiziune: “iadul” de la Colectiv, “iadul” de la Colectiv.
= Cu două zile înainte de atacul terorist, ce a avut loc în Franţa, am avut următorul vis: eram într-un grup de oameni, de unde am plecat către o librărie. Îmi spuneam, că dacă tot sunt la Paris, să cumpăr şi câteva cărţi. Magazinul era închis, dar înăuntru, se aflau totuşi câţiva bărbaţi, pe care nu i-am văzut la început, pentru că eram atentă la titlurile cărţilor. În vitrină erau mai multe cărţi şi printre ele, am zărit alte volume cu titlul cât coperta de mare, un titlu scris cu litere foarte mari, foarte îngroşate şi foarte negre: ISIS. Am exclamat: - Vai! Au cartea pe care o caut de mult! O s-o cumpăr! Sper că îmi ajung banii. Apoi m-am întristat, pentru că erau şase cărţi cu acest titlu. Am zis: nu am cu ce să cumpăr toate cele şase volume. Când m-am ridicat să plec – stăteam aplecată -, am zărit mai mulţi barbaţi în interior. Doi dintre ei mi-au atras atenţia. Unul avea tenul închis la culoare, celălalt, era mai alb la faţă. Acesta, mă privea foarte insistent, lucru care m-a deranjat. Am plecat întristată, către mulţimea din rândul căreia mă retrăsesem. Nu pot să explic, dar m-am văzut din spate. Eram foarte înaltă – în realitate sunt mică de statură-, aveam părul strâns în coc – eu îl am destul de scurt-, şi eram îmbrăcată toată, în negru.
N-am dat importanţă visului, aproape că îl uitasem, pentru că nu-l înţelegeam. Nu auzisem niciodată de vreun roman, care să se numească ISIS. Abia când au avut loc atentatele, şi am văzut pe ecranul televizorului: “gruparea teroristă ce se intitulează ISIS, a recunoscut că este răspunzătoare de toate cele şase atacuri”, am tresărit şi miam adus aminte de evenimentele petrecute în vis. Am înţeles într-un final, că cele şase cărţi, erau de fapt atacurile teroriste, că titlul era în realitate numele grupului, că femeia în negru, reprezenta Franţa îndoliată. Un singur lucru nu am înţeles. Ce legătură aveam eu cu toate acestea? Sunt româncă, nu am fost niciodată în Franţa. Nu am auzit în viaţa mea de această grupare teroristă, până la acele evenimente.
Vise divine = Primul vis de esenţă divină, l-am avut la vârsta de cinci ani. Mama mea m-a învăţat atunci pentru prima oară, ”Tatăl nostru” şi „Înger, îngeraşul meu”. Am spus aceste rugăciuni, cu mâinile împreunate şi aşezată în genunchi, fiind impresionată foarte tare, aşa că noaptea, am avut următorul vis. Eram singură, într-un loc pustiu şi întunecat. Nicio pasăre nu se vedea, niciun fir de iarbă, nimic. Era linişte totală. Deodată, deasupra capului meu, a apărut un porumbel uriaş cu
aripile întinse şi mă privea. Mă privea atât de intens, că m-a speriat foarte tare şi am început să plâng cu sughiţuri. Deodată, ca din senin, au apărut în faţa mea două persoane, îmbrăcate în cămăşi albe până la pământ, iar în picioare aveau sandale, asemănătoare celor purtate de romani. Primul, era un bărbat tânăr, şaten, cu părul lung şi cu barba lungă, iar celălalt, era un bătrân cu părul lung şi alb, şi barba tot la fel. În ochii lor, se citea o dragoste nemaiîntâlnită în ochii altor muritori, o dragoste ce îţi încălzea sufletul. Buzele lor nu se mişcau, dar înţelegeam tot ce-mi spuneau. Cel tânăr, m-a întrebat cu vocea plină de dragoste: - De ce plângi, fetiţă scumpă? Eu i-am răspuns plângând : - Mi-e frică de pasărea aceasta! Cel mai bătrân, mi-a spus atunci: - Nu te teme! Această pasăre nu-ţi face rău, dimpotrivă îţi aduce!.........În acel moment, mama mea m-a trezit din somn, pentru că plângeam şi tremuram. N-am mai aflat răspunsul, iar mamei i-am spus că am visat urât, n-am putut să-i povestesc visul, pentru că nu l-am înţeles atunci. După câţiva ani, m-am dus la bunica din partea tatălui în vacanţă. Bunica era o femeie tare credincioasă, ţinea toate posturile şi nu lipsea duminica de la nicio slujbă. Răsfoind una din cărţile ei de rugăciune, am dat peste o fotografie, care îi înfăţişa pe cei doi bărbaţi din visul meu, împreună cu porumbelul -aici de dimensiuni mici - . Arătau exact ca în vis, îmbrăcaţi şi încălţaţi la fel. M-a cuprins o emoţie puternică, şi
un fior mi-a străbătut întreg corpul. Am strigat-o pe bunica, care s-a speriat de ţipetele mele şi a venit în goană: - Ce-ai păţit, draga bunicii? - Mamaie, i-am visat! I-am visat când eram mică, pe aceşti bărbaţi! Dar nu ştiu ce pasăre este aceasta! - E porumbel, mamaie! Reprezintă „Duhul Sfânt”. Cel mai în vârstă este „Dumnezeu”, iar cel tânăr este Domnul nostru „IISUS HRISTOS”. Tu eşti un copil nevinovat, care s-a rugat cu credinţă şi ai avut un vis sfânt. De aceea ţi-a apărut SFÂNTA TREIME. Pentru că tu ai visat „TREIMEA”. Vreau să precizez că, la vârsta când am avut visul, nu ştiam ce este acela porumbel, deoarece nu văzusem nici unul până atunci. De asemenea, nu ştiam care e treaba cu Sfânta Treime, deoarece nu-mi spusese nimeni şi nici nu aveam în casă o astfel de icoană, singurele icoane, erau cu Fecioara Maria şi cu Iisus. Din clipa aceea n-am mai lipsit de la nicio slujbă, iar dacă bunica nu mă mai trezea dimineaţa să merg la biserică, atunci mă îmbrăcam şi fugeam după dânsa. Cred cu tărie, că acela a fost momentul care a declanşat apariţia ulterioară a „glasului”, în toate visele şi trăirile mele. Acest lucru, s-a întâmplat la puţin timp.
= Părinţii mei, ca şi cei din preajma mea, vorbeau mereu de Apocalipsă, de distrugerea pământului, lucru ce mă speria
foarte tare. Aşa că într-o seară, după ce mi-am spus rugăciunile, am mai adăugat încă una, care suna aşa : - Dumnezeul meu, te rog din tot sufletul, să nu distrugi pământul! Facem un legământ. Eu promit că voi fi cuminte, îmi voi asculta părinţii, mă voi ruga mereu, nu voi face lucruri rele! Tu, promite-mi că nu vei „scufunda” pământul, că nu mă vei speria! Nu mai ţin minte tot visul, decât un glas care-mi spunea: - Linişteşte-te, nu va fi nicio apocalipsă! Nu te mai speria! Acel glas, mi-a adus atât de multă linişte şi pace, că nu-mi mai era teamă atunci când cineva, pomenea de „sfârşitul lumii”. Odată, le-am spus părinţilor: - Oh ! Mai tăceţi din gură, că nu va fi nicio apocalipsă! Mama îmi zicea: - Ştii tu, fă! Eşti tu deşteaptă! - Ştiu, pentru că i-am promis ceva lui Dumnezeu, şi n-o să mă dezamăgească! De atunci, nu au mai pomenit niciodată în faţa mea de acest lucru. Această linişte oferită de „glas”, am avuto toată viaţa mea. Când mai auzeam de „sfârşitul lumii”, ziceam în gând : - Doamne, ştiu că te vei ţine de cuvânt! Încă sunt liniştită şi nu mă tem!
= Doar o singură dată, mi-a mai apărut în vis „Tatăl şi Fiul”, de această dată fără „Duhul Sfânt”. Eram bolnavă, medicii nu-
mi găseau leacul şi-mi prescriau sedative. Mama se săturase de doctori, şi a început să colinde bisericile şi descântătoarele. Un medic i-a zis, să meargă şi „prin babe”. După ce a luat toate descântătoarele la rând, a renunţat şi a mers atunci la preoţi. Mă aşeza în faţa preotului, să treacă cu „darurile” peste mine, sau ducea haine să le slujească. Într-o seară, înainte de culcare, am început să zic ”Crezul” şi “Tatăl Nostru” de multe ori, şi deodată m-a cuprins o linişte şi o pace, pe care nu le mai avusesem de mult. M-a cuprins un somn dulce, şi iată ce am visat: mă aflam într-un loc pustiu, asemănător iadului, pentru că era înfricoşător. Nu era vegetaţie, nu erau păsări, oameni, nimic. Locul arăta de parcă fusese ras de pe faţa pământului, de o bombă atomică. Era negru, norii erau şi ei tot negri, şi un mare întuneric acoperea totul. Aproape de mine, la circa un metru, se afla un şanţ foarte îngust, lesne de trecut cu pasul, la prima vedere. Dincolo de şanţ, se deschidea vederii o lume mirifică, deosebită de locul unde mă aflam, parcă era raiul, aşa era de frumos. Pomii erau înfloriţi, păsările ciripeau, fluturii zburau din floare în floare şi erau multicolori ca şi florile din acel loc. Era o vegetaţie luxuriantă şi pe cerul de un albastru ireal, soarele arunca cu dărnicie razele sale strălucitoare. Văzând acel loc, m-a cuprins o fericire fără margini şi am dorit neapărat să ajung acolo. Am întins piciorul ca să sar şanţul, dar brusc, acesta se adâncea ca o prăpastie fără fund şi se lăţea kilometri întregi. Am încercat de trei ori sa-l trec, dar fără succes.
Atunci m-am aşezat pe pământ, mi-am luat genunchii în braţe, şi am început să plâng nestăpânit. Deodată, am simţit deasupra capului nişte mâini, în stânga şi în dreapta, şi o căldură binefăcătoare mi-a pătruns în tot corpul. Ridicând privirea, i-am văzut din nou pe „Tatăl şi pe Fiul” din visul meu de copil, care mi-au pus aceeaşi întrebare: - De ce plângi, fetiţă scumpă? - Nu pot sări şanţul! Vreau să ajung acolo, unde este frumos, şi nu pot! Cu multă dragoste în voce şi în priviri, mi-au spus: - Te ducem noi acolo, nu mai plânge! Au apărut în dreptul umerilor lor, nişte aripi mari; m-a luat unul de o mână, unul de cealaltă mână, şi m-au trecut fără probleme dincolo. Nici ei nu au putut trece cu piciorul, doar în zbor, chiar şi atunci prăpastia se lărgea. Locul ce mi se părea atât de aproape, a fost parcurs km întregi. Ajungând în acel minunat tărâm, am uitat să le mulţumesc. Când am vrut s-o fac, ei erau deja în locul de unde mă luaseră, dispărând ca un fum, şi făcându-mi cu mâna, în semn de „Bun rămas”. De atunci, nu i-am mai visat pe toti trei împreună, dar nici probleme de sănătate, nu am mai avut. Aveam vârsta de 17 ani. Încă o dată s-a adeverit vorba: “Roagă-te lui Dumnezeu şi El te va auzi!” Până nu m-am rugat personal, nu s-au rezolvat problemele de sănătate. Când te rogi cu credinţă mare, se îndeplineşte mai repede, decât atunci când se roagă alţii pentru tine.
= În categoria viselor divine, l-am inclus şi pe cel din categoria premonitoriu, când mi-a apărut Maica Domnului, cu puţin timp înainte de atacul cerebral al mamei.
= În anul 2000, am visat un bărbat robust, rumen în obraji, cu păr alb, lung până la umeri şi îmbrăcat în piei de animale. Se afla în rând cu alţi bărbaţi, îmbrăcaţi în costume. Îmbrăcămintea lui m-a şocat, aşa că l-am întrebat: - Cum te cheamă? Mi-a răspuns: - Mă numesc Noe şi am 600 de ani. Am căutat în biblie şi am aflat că Noe, avea 600 de ani cand a venit potopul. La puţin timp, au început inundaţiile care au făcut multe pagube în toată ţara.
= În categoria viselor divine, ar mai fi următorul. În anul 2005, mamei mele i-a fost tare rău, a intrat într-o comă de câteva zile. Eram disperată şi neliniştită, aveam sufletul “greu”. M-am dus în dormitor şi am început să plâng în hohote. Înainte de a adormi, l-am rugat pe Dumnezeu: - Doamne, te rog să nu mă părăseşti! Ajută-mă, să fac faţă morţii mamei! A doua zi, urma să vină preotul ca s-o împărtăşească.
În acea noapte, am avut următorul vis: eram undeva în cer, într-o clădire înaltă, goală, de un alb strălucitor. Am auzit vocea tatălui meu mort : - Fata tatii, ţi-am auzit plânsul şi ţi-am simţit durerea! Apoi o altă voce foarte blândă, mi-a zis : - Da, noi toţi aici în cer, ţi-am auzit plânsul şi ţi-am simţit suferinţa! - Linişteşte-te ! Nu o voi lua pe mama ta acum! Mi-am dat seama, că nu eşti pregătită încă să faci faţă plecării mamei tale. A doua zi m-am sculat mai liniştită, iar mama şi-a revenit în mod miraculos. Am înţeles atunci, următoarele lucruri : 1) Dumnezeul nostru, ştie şi simte tot ceea ce simţim şi gândim. 2) Cei plecaţi dintre noi, ştiu şi ei tot ce facem şi tot ce gândim. 3) Tatăl meu, este acum fericit alături de Dumnezeu.
= Într-un alt vis, eram împreună cu mama, într-o biserică din Bucureşti, care se numea SFÂNTUL FILIP. Am lăsat-o acolo, şi am plecat la o biserică din apropiere care se numea SFÂNTA VINERI, să văd dacă este cineva cunoscut. Le-am văzut pe surorile mamei, şi le-am rugat să meargă cu mine la cealaltă biserică, că este şi mama acolo. În momentul intrării pe uşă, am auzit:
- Dacă îl vezi pe SFÂNTUL FILIP, sănătatea se va abate asupra casei tale! Imediat a apărut un cap cu barbă neagră, ochii negri şi părul la fel, care era chiar SFÂNTUL FILIP. Am exclamat fericită: - L-am văzut pe SFÂNTUL FILIP! Totul va fi bine! Ca o „coincidenţă”, ziua Sfântului Apostol Filip, era chiar vinerea, la o săptămână după vis, iar mama a dat semne de sănătate, imediat după.
= Am mai avut doar un singur vis divin, şi anume: pluteam deasupra unui oraş cu case tare frumoase şi o natură cu vegetaţie luxuriantă. Lângă mine se afla o persoană, căreia îi vedeam doar trupul, şi îl arătam pe Iisus, care se afla tot în aer, la câţiva metri distanţă de noi. Pe cerul de un albastru neobişnuit, soarele avea o stralucire albă, ireală. IISUS, se afla însă în umbră, nu i se vedea decât jumătate din faţă, pletele, umerii şi corpul. Transmitea însă o fericire, o linişte şi o iubire de nedescris în cuvinte. Îi spuneam acelei persoane de lângă mine: - Iată ce frumos mângâie razele, umerii şi pletele Lui! Sunt de un alb strălucitor, ireal, o lumină pură, neobişnuită! În timp ce spuneam acestea, acele raze de lumină pură, se îndreptau către mine dinspre El, şi am simţit o fericire absolută, un extaz nemaiîntâlnit până atunci. Vocea Lui răsună în mintea mea: - Îţi dăruiesc această iubire imensă, ca să o oferi şi tu la rândul tău, celorlalţi oameni! Şi deodată, această lumină m-a
acoperit, şi am început să împrăştii şi eu, aceste raze de lumină şi de dragoste, peste oraş şi peste oameni. Eram extrem de fericită, că pot dărui la rândul meu aceste sentimente semenilor mei. Nu-mi venea să mă trezesc din vis, dar atunci când am făcut-o, am închis ochii sperând că mă voi întoarce, să simt iar acea iubire imensă, care a durat mult timp, după deşteptarea din somn.
Vise bizare
= Un vis „ciudat” am avut pe la vârsta de 23 de ani. Atunci nu citisem biblia sau alte cărţi, despre potopul ce a avut loc cu mii de ani în urmă. Iată visul: tot pământul era acoperit de ape, iar eu scăpasem de la înec, cu ajutorul unui delfin uriaş, care m-a dus pe spinarea lui, până am găsit un loc neacoperit de ape, ca de vreo 300-400 mp. După ce am coborât, delfinul a plecat mai departe, iar eu am zărit o căsuţă de lemn acoperită cu stuf, iar la intrare atârnau piei de animale. Mai sus, un bărbat îmbrăcat tot în piei de animale, ara terenul cu un plug primitiv. A rămas tare uimit când m-a zărit, şi a întrebat : - Doar noi am supravieţuit? I-am răspuns :
- Pe alte meleaguri mai sunt foarte mulţi, dar aici doar noi am scăpat. Mi-a întins o piele de animal să mă îmbrac, căci eram dezbrăcată şi am început să arăm în continuare. După acest vis, am citit biblia din scoarţă în scoarţă. M-a mirat faptul că în biblie, nu pomeneşte de alte neamuri, decât de Noe cu familia lui. Abia mai târziu am citit în alte scrieri, că pe pământ au fost salvaţi şi alţi oameni.
= Alt vis ciudat, am avut pe la vârsta de 38 ani. Mă aflam în mijlocul unei cetăţi, a unui oraş, în centrul pieţei publice, şi eram înconjurată de foarte mulţi oameni, bărbaţi, femei, copii, toţi aşezaţi în cerc, în poziţia lotus - atunci nu ştiam de yoga -. Era o atmosferă sumbră, întuneric, nori cenuşii spre negru, ca şi când „ceva” ar fi acoperit soarele. Spaima coborâse în sufletele tuturor, şi aşteptam în orice moment o primejdie din spaţiu, ca să ne distrugă. Le-am zis atunci să deschidă bibliile, şi să citească din ele cu voce tare, să nu adoarmă nimeni, pentru că cine doarme, nu se va mai trezi niciodată. Singura noastră salvare din acest pericol, era să stăm treji şi să citim din biblie. M-am trezit cu sentimentul, că am o misiune de îndeplinit. Am înţeles atunci, că fără credinţă în Divinitate, nu avem niciun rost pe pământ.
= La vârsta de 41 ani, am avut un vis care a durat trei luni. Visam un fragment într-o noapte, peste două săptămâni alt
fragment, peste alte trei săptămâni, continuarea celui dinainte, şi tot aşa, până la terminarea lui. Mă urcam într-o navă, împreună cu un grup de cercetători spaţiali, eu fiind lidera lor. Fiul meu în vârstă de 14 ani, a rămas la sol, facându-mi cu mâna. Mă gândeam, că la întoarcere, el va avea 74 ani, iar eu voi arăta ca şi cum aş fi nepoata lui. Nava era de formă cilindrică, de culoare alb-argintiu, cu o cupolă transparentă. În interior, se găseau pupitre cu scaune fixate în podea, iar prin ferestre, se zărea întreg cosmosul. Dacă doream să oprim nava în aer, plecam de pe scaune, dacă doream să încetinim viteza, rămâneau la pupitre mai puţine persoane, iar dacă măream viteza, trebuia să stăm toţi pe scaune. Nu am înţeles atunci, pe ce bază funcţiona. Mai tarziu, am citit că era folosită puterea mentală. Tot peste ani, am aflat că în spaţiu, timpul se scurge altfel decât pe pământ, şi am înţeles de ce în vis, fiul meu arăta mai bătrân decât mine. Privind prin acele geamuri, am zărit un meteorit uriaş, care a lovit cu putere o planetă, aflată în faţa noastră, şi care a explodat la impactul cu acesta. Am hotărât de comun acord, să ne îndreptăm spre acea planetă, să salvăm ce se putea salva. Era un întuneric total, le strigam oamenilor mei să nu adoarmă, pentru că nu se vor mai trezi. Nu am putut salva pe nimeni, şi era cât pe ce să moară şi subalternii mei, abia i-am târât la navă.
Am ajuns apoi pe o altă planetă, vizată să o cercetăm. Am lăsat la navă pe câţiva dintre ei, pe restul i-am luat cu mine. Ne-am răspândit, pentru a cerceta fiecare un alt perimetru. Trebuia să mergem la navă, după terminarea misiunii. Am ajuns singură, deoarece ceilalţi colegi nu sosiseră. Am înţeles că au păţit ceva, şi am plecat în căutarea lor. Am lăsat ordin ca, dacă nu mă întorc într-o oră, să plece fără mine. În calea mea a ieşit un extraterestru, îmbrăcat cu un combinezon ca scafandrii, de un gri-verzui strălucitor, încins cu o cataramă, cu multe butoane. Peste combinezon, purta o manta de culoare portocalie, prinsă la gât cu un nasture ciudat. Capul era foarte mare, fără păr, cu ochi mari, negri, cu două găuri în locul nasului şi o tăietură în loc de gură. În locul degetelor, avea gheare lungi, în număr de sase. L-am întrebat: - Ştii ceva de colegii mei? M-a dus în apropierea unei cabine, asemănătoare celei telefonice, dar mai mare. Aceasta, era îngropată în pământ până la jumătate, cealaltă jumătate rămânând afară. Nu avea uşi, doar un geam care nu se putea deschide. Lumina din interior, venea de „niciunde”. Oamenii mei se aflau în cabină, iar eu nu reuşeam să înţeleg, cum au fost introduşi acolo, când deodată, acel ET, a apăsat nasturele sau butonul de la mantie, şi aceştia s-au materializat în faţa noastră. A fost o teleportare, ce implica dematerializarea şi apoi materializarea corpurilor, lucru despre care la acel moment, nu citisem nimic. Mi-a spus:
- Plecaţi cât mai repede, până nu sosesc şi ceilalţi, pentru că vă vor omorî! Visul s-a terminat, când ne-am urcat într-o navă cilindrică, lungă, de culoare albă, cu o cupolă transparentă deasupra. A fost cel mai „ciudat” vis, deoarece nu credeam că există ET, cu atât mai puţin, nu văzusem nici măcar în reviste, cum ar arăta. Dar şi mai ciudat a fost atunci, când peste două luni, am deschis televizorul pe programul doi, unde era o emisiune despre civilizaţii extraterestre. În platou se afla un bărbat, ce ţinea în mână un desen cu acel ET visat de mine. Era identic, până şi mantia era aceeaşi, catarama, butoanele, tot. Singura diferenţă a fost aceea, că erau trasate cu creionul, nu erau colorate. Cum putea mintea să-mi arate în vis toate acestea, când eu nu ştiam nimic despre ele? Nu văzusem în ziare sau reviste, cum ar arata un ET. Nici prin cap nu-mi trecea cum sunt îmbrăcaţi, că ar avea mantii, nu ştiam atunci că OZN-urile pot fi cilindrice. Nava visată, se sprijinea pe patru roţi.
= Am avut multe vise „lucide”, dar două dintre ele au fost atât de reale, că nici la trezire nu ştiam unde mă aflu. Într-unul dintre ele, eram o dansatoare haitiană acoperită în partea de sus, cu o bluziţă din fulgi de pasăre de culoare verde, şi o fustă foarte scurtă, tot din acelaşi material. Lângă mine, au apărut nişte domni, îmbrăcaţi în costume de la începutul sec al 19-lea, ce păreau a fi englezi sau americani, ce voiau să ne cumpere pentru a fi metresele lor. Eu eram împreună cu alte
fete. La acea dată, nu ştiam cum arată un haitian, iar veştminte asemănătoare cu ale lor, am văzut ulterior într-un film.
= Cel de-al doilea vis, mă trimitea undeva în linia frontului, unde filmam împreună cu un cameraman, scenele de luptă şi trebuia să ne ferim de gloanţele ce ţiuiau pe la urechile noastre. Şi acesta a fost la fel de real.
= Dar cel mai de neînţeles vis, a fost următorul. Eram o femeie ca la vreo 65 de ani, cu părul alb, de profesie scriitor, şi locuiam într-o ţară, unde conducătorul lor era militar, după hainele ce le purta. Acesta îmi era rudă, şi mă ruga să aflu, cine i-a răpit soţia. Se pare că mă ocupam cu ştiinţele oculte, pentru că mă decorporalizasem, pentru a descoperi adevărul - mult mai târziu am citit despre acest fenomen - . Trupul meu se afla pe pat într-o cameră, iar spiritul, colinda locurile unde putea să fie soţia militarului. Am ajuns într-o încăpere, la mii de kilometri depărtare. Mă aflam sus în colţul camerei, iar pe o masă jos, legată de mâini şi de picioare era femeia, înconjurată de şase bărbaţi în costume negre, cu ochelari negri, şi care arătau ca nişte fraţi gemeni, asiatici. Visul s-a terminat, în momentul în care plecam din cameră, oripilată de ceea ce văzusem.
Am înţeles că fusese răpită, pentru a-l determina pe soţul ei să anuleze unele proiecte.
= Într-o seară, înainte de culcare, îmi exprimasem mental temerile în privinţa extratereştrilor. Citisem într-o revistă, că sunt răi, fac experimente pe oameni şi animale, îi răpesc. Nu ştiam ce să mai cred, când noaptea, m-am visat într-o cameră, în care se aflau câţiva ET. Nu li se vedeau decât ochii, pentru că restul se afla în ceaţă, iar eu le spuneam: - Îmi este frică de voi! Unul din ei, mi-a răspuns : - Nu te teme! Suntem buni, nu vă facem niciun rău!
= Chiar dacă tatăl meu a plecat dintre noi de 40 de ani, eu nu am simţit acest lucru, deoarece îmi apărea în vis, de câte ori mă gândeam la el. Într-o noapte, am auzit în vis vocea tatălui meu : - Fetiţa tatii, ai o grea responsabilitate - se referea la paralizia mamei - şi multe alte responsabilităţi grele o să mai ai, şi mă mângâia pe păr, dar nu îl vedeam. Într-adevăr, am mai avut probleme, şi am suferit şi un uşor atac cerebral pe partea dreaptă.
= Un alt vis de neînţeles; un grup de persoane, mă obliga să trec peste nişte obstacole, de forma unor mese înalte, fără să ating pământul. Mi-am făcut vânt şi am sărit prima masă, dar
când să ating pământul, lângă masă a apărut brusc un scaun, pe care-l vedeam doar eu, şi pe care am pus piciorul ca să sar obstacolul. Ceilalţi se mirau, căci nu vedeau pe ce se sprijină piciorul meu. Am depăşit astfel toate obstacolele. La sfârşitul ultimului obstacol, m-a întâmpinat o femeie sărmană, ce primise de la o persoană, un petec de pământ presărat cu pietre. S-a bucurat chiar şi pentru acel loc, şi a început să-l sape. Am sărit în ajutorul ei şi dintr-o dată, acesta s-a transformat într-un teren arabil, împrejmuit cu un gard înalt, cu o poartă lată de 1,5 m, iar o voce mi-a spus : - Eforturile tale, te-au adus în acest loc. Aceasta, e răsplata muncii pe care ai depus-o. Aici e „Paradisul,” şi numai cei puri pot intra. Apoi, la gardul acelui loc, a apărut o femeie, ce voia să intre şi nu putea, pentru că pornea o alarmă asurzitoare, şi poarta rămânea tot închisă. Am vrut să-i deschid, dar glasul mi-a spus : - Numai cei puri, pot intra! În faţa lor, poarta se va deschide singură. Tu, nu ai voie să ieşi de aici! Încercările acestei femei, au fost zadarnice. Nu a putut nicicum să intre. Lângă femeie, a apărut un copil de patru ani, care s-a apropiat de poartă. Aceasta, s-a deschis în faţa lui, şi copilul a putut intra fără probleme. Femeia a plecat furioasă. În timp ce luam copilul în braţe, am auzit iar acel glas : - Numai cei puri, ca acest copil pot intra, căci poarta se va deschide singură!
= De cîte ori am avut vise ce se repetau, acestea chiar se îndeplineau după o perioada scurtă.
= Auzeam în jurul meu persoane, care spuneau că diavolul are copite şi coarne şi e foarte urât. Aceste vorbe, mă înfricoşau când eram mică, şi aveam coşmaruri. Până la vârsta de 18 ani, n-am scăpat de ele. Mă rugam lui Dumnezeu, să mă scape de aceste coşmaruri. Într-o noapte, am avut următorul vis: eram în dormitorul mamei, când deodată, a apărut în faţa mea un bărbat înalt, parcă nu se mai termina de înalt ce era, îmbrăcat cu haine negre şi acoperit cu o manta de aceeaşi culoare. Pe cap, purta o pălărie cu boruri mari de culoare neagră, ce îi acoperea chipul. Emana o răutate ce îţi inspira groază, chiar dacă nu îi vedeai faţa. Am fugit de „el”, prin toate camerele. Mă urmărea şi nu ştiam cum să scap, când deodată aud : - Înfruntă-l, nu mai fugi! Am ieşit din casă şi l-am ademenit la coteţul găinilor. Am reuşit să-l închid, dar tot venea după mine, aşa că un glas bărbătesc mi-a spus: - Aprinde tămâie, aprinde repede tămâie! Când în cameră s-a împrăştiat fumul, atunci a dispărut şi diavolul. La acea vârstă, nu prea eram „dusă la biserică”, aşa că habar nu aveam că tămâia îndepărtează spiritele rele. Când mam trezit, i-am povestit mamei visul. Dânsa mi-a spus, că acel bărbat a fost Satana, şi tot atunci mi-a explicat semnificaţia
aprinderii tamâiei. Acest diavol mi-a mai apărut în alte vise, tot cu chipul acelui bărbat malefic. Ce m-a uimit atunci cel mai mult, a fost faptul că nu avea deloc copite şi coarne, aşa cum auzisem. Nici mama mea nu a ştiut să-mi spună „de ce ?”
= Pentru a doua oară, mi-a apărut în vis. Eram împreună cu multe persoane, într-o biserică şi aşteptam preotul, când la un moment dat, a apărut un bărbat cu părul alb, îmbrăcat în straiele preoţilor, dar care - deşi era frumos la chip - emana o răutate, ce i-a făcut pe toţi cei prezenţi, să tremure de frică, iar pe mine să fiu îngrozită. Ca să scap de acea frică, am început să mă închin, şi brusc, acesta s-a volatilizat. Am ştiut atunci că, deşi îi văzusem faţa, acest „preot” era tot diavolul.
= Al treilea vis: venisem de la serviciu şi stând în pat, am adormit. Acest diavol din primul meu vis – înalt, îmbrăcat în negru, cu pălărie şi manta - , voia să-mi facă rău, iar eu, fără să-mi mai fie frică, am ridicat mâinile în dreptul umerilor, cu interiorul palmelor spre el şi am zis : - Nu te voi lăsa să faci rău, nici mie, nici familiei mele. Apoi, acesta a început să mă sugrume şi nu mai puteam respira. Acelaşi glas, prezent în toate visele pe care le-am avut, mi-a zis: - Spune repede, următoarea rugăciune:
-„ Prin puterea SFINTEI TREIMI, cu care am fost investită, a Domnului nostru IISUS HRISTOS, a SFINTEI FECIOARE MARIA, a TUTUROR SFINŢILOR şi a SFINŢILOR ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL, îţi ordon ! Îndepărtează-te! Fugi !” În afară de această rugăciune, am mai adăugat: - Nu vei mai face niciun rău mie şi familiei mele, pentru că ştiu să mă apar de tine! Nu-mi mai este frică! Am multă iubire şi iertare de oferit, iar tu nu vei mai avea nicio putere asupra mea! Şi deodată, din mâinile mele a ieşit un fel de abur, care îl îndepărta, până s-a volatilizat. Adormisem învelită până la gât, dar în vis, aveam mâinile peste plapumă. Până aici nimic ciudat, dar când m-am trezit, „ceva „ nevăzut, mă strângea de gât - exact ca în vis - iar mâinile, îmi erau ridicate cu interiorul palmelor îndreptate spre geam, şi bolboroseam ceva. Când m-am dezmeticit de tot, am realizat că bolboroseala mea, era de fapt rugăciunea din vis. După ce am terminat-o, am putut respira mult mai bine. Din clipa aceea, m-am simţit eliberată cu adevărat de fricile mele. Vreau să precizez, că aceste vise nu au fost de bun augur. După fiecare dintre ele, am întâmpinat probleme şi greutăţi, unele mai mari şi de lungă durată. Dar exact ca în vis, reuşeam să le depăşesc. Mi-au adus însă şi „ceva” bun. Am scăpat de frici, şi am învăţat o rugăciune, pe care am spus-o de fiecare dată când aveam vreun necaz.
= Şi visele în care îmi apăreau şerpi, aduceau necazuri – mai mici sau mai mari -. Mă visam cu şerpi care muşcau din mine, sau doar mă încolăceau. Alteori, îi trăgeam de pe mine, dar le rămâneau capetele înfipte în pielea mea, sau umpleau camera din vis, şi se îndreptau spre mine sâsâind. În realitate, eram îngrozită de aceste reptile, ca mulţi alţi semeni de-ai mei, dar în vis, nu mă temeam deloc de ei. O prietenă îmi zicea, că ar fi murit după un astfel de coşmar.
= Singurul vis, când aceste reptile nu mi-au adus necazuri, a fost următorul. Mă aflam într-o cameră albă, în mijlocul căreia se afla un pat mare alb, cu lenjerie, plapumă şi pernă de aceeaşi culoare. Patul avea de jur-împrejur şi deasupra, o plasă din voal sau ceva asemănător, de culoare alb orbitor. Mam îndreptat spre el să mă culc, şi dând plapuma la o parte, trei şerpi de culoare alb-strălucitor, au ridicat capetele spre mine. M-am dat câţiva paşi înapoi foarte speriată, când unul dintre ei mi-a spus ( telepatic ): - Nu te speria! Nu-ţi vom face niciun rău! Am venit să te protejăm! M-am liniştit, şi cuprinsă de o pace interioară, mam aşezat pe pat înconjurată de ei. De la acest ultim vis, am început să le iubesc, chiar dacă mai am puţină teamă. Într-un alt vis, - tot benefic - nişte şerpi albicioşi, îşi lăsau veninul pe piciorul meu drept, care era paralizat, dar eu îi aruncam fără să-i omor. Am spus că era benefic, pentru că la scurt timp, am putut să merg şi să scap de dureri.
= Am reuşit să schimb două vise, care se tot repetau, şi care mă lăsau deprimată, de fiecare dată când le aveam. Le-am făcut finalul exact aşa cum îmi doream, şi mi-au schimbat şi starea de spirit.
= Un alt vis de neînţeles pentru mine, a fost următorul. Erau mulţi soldaţi, îmbrăcaţi în uniforme negre, cu armele gata de tragere şi căutau o fiinţă „ciudată”, numită de ei „Omul Negru”, care răspândea teroare printre oameni. Eu am plecat să-l caut şi l-am găsit în spatele unui obiect ce semăna cu o sobă uriaşă de la sate, pe sub care i se zăreau nişte picioare foarte subţiri, negre, cu mâinile lungi ( peste genunchi ), tot negre. Avea ochii foarte mari, un cap mare fără păr. Am strigat că l-am găsit, şi toată lumea, îngrozită, s-a aşezat în spatele meu, pentru a-i proteja. Le simţeam teama, şi pentru a-i apăra, am procedat ca în visul când vocea mi-a sugerat acea rugăciune. Am ridicat mâinile până în dreptul umerilor, cu interiorul palmelor spre acea fiinţă şi am spus : - Prin puterea SFINTEI TREIMI cu care am fost investită, a DOMNULUI nostru IISUS HRISTOS, a SFINTEI FECIOARE MARIA, a TUTUROR SFINŢILOR şi a SFINŢILOR ARHANGHELI MIHAIL şi GAVRIL, îţi ordon: - Îndepărtează-te, fugi! Acesta se apropia de mine, dar rugăciunea îl îndepărta, până când a dispărut de tot. A fost a
doua oară când am îndepărtat un rău, în vis, cu ajutorul acestei rugăciuni. A doua zi după vis, mamei mele i-a fost aşa de rău, că iam ţinut lumânarea. Înaintea acestui moment, am simţit în cameră , ceva malefic, ceva care mă înţepa ca un ac, şi îmi producea o stare de rău. Apoi a atacat-o pe mama, care a intrat într-o stare de leşin. Am simţit câteva zile acel „rău”, cum pluteşte prin cameră. Chiar şi motanul l-a simţit, şi a fugit speriat sub pat. Abia după ce acesta a dispărut, şi-a revenit şi mama.
= Într-o după amiază, epuizată după o zi grea de muncă, am adormit. Nu mai ţin minte ce am visat, doar senzaţia unei euforii de nedescris în cuvinte. Am vrut să mă trezesc, dar nu reuşeam să deschid ochii, şi am intrat în panică, crezând că nu mă voi mai trezi niciodată. La un moment dat, am simţit o palmă puternică pe obraz, care m-a trezit brusc din somn. Mam uitat în jurul meu, crezând că a fost mama, dar nu era nimeni, iar obrazul a păstrat mult timp senzaţia reală a palmei. „Cineva”nevăzut, văzând că nu reuşesc să deschid ochii, m-a ajutat.
= Plecarea mamei mele la Domnul, mi-a fost anunţată cu un an înainte, şi aşa cum în vis mi s-a spus, că nu sunt pregătită încă , au urmat o serie de alte vise, care m-au ajutat să înţeleg şi să accept acest lucru. În fiecare dintre ele, mă plimbam
împreună cu mama, prin nişte locuri paradisiace şi îi spuneam: - Aici vei locui, după ce vei părăsi această lume!
= Într-o noapte, am visat că pe fereastra de la dormitorul meu, a intrat o sferă portocalie. La început era cât o minge de fotbal, iar apoi a început să se mişte, şi apăreau culorile galben, roşiatic, şi iar portocaliu, până când şi-a triplat mărimea. Această sferă, m-a transportat într-o altă dimensiune, cu o cameră asemănătoare, dar cu mobila aranjată altfel, pe care se aflau multe cămăşi albe. Când m-am trezit, m-am mirat că nu văd acele cămăşi, în dormitorul meu.
= Mă plimbam într-unul din visele mele, prin România. Pluteam grăbită, la câţiva cm deasupra pământului şi în drumul meu, zăream clădiri foarte înalte, transparente, o vegetaţie luxuriantă, un aer proaspăt şi curat, cu vântul vâjâind pe la urechi. Parcă eram în paradis, aşa de fericită mă simţeam, şi exclamam în extaz : - Doamne, România e viaţă ! Mulţumesc, Doamne - şi plângeam în hohote - că România e viaţă !
= Un vis, tot la fel de „ciudat” ca altele, a fost acesta. Mă aflam pe o planetă necunoscută, un tărâm întunecat, şi jos, la picioarele mele, într-un abis, se zăreau o mulţime de ochi
foarte strălucitori. O persoană, ce nu arăta ca noi oamenii, dar care era şeful acelei planete îmi spunea : - Acolo în abis, sunt fiii întunericului. Tu, trebuie să-i struneşti! Era îmbrăcat cu straie asemănătoare preoţilor, de un verde deschis, strălucitor, iar eu nu eram de pe pământ, pentru că semănam cu el, nu cu oamenii. Aceşti fii ai întunericului, se temeau de mine, şi întindeau mâinile să-i salvez de acolo.
= O persoană invizibilă, îmi arăta (în vis ) pe un ecran mare, că aveam 88 de ani şi cineva, mă îngrijea ca pe un copil, dându-mi să mănânc. I-am spus acelei persoane nevăzute : - Mai bine mor de tânără, decât să ajung la mila altora!
= Un alt vis de neînţeles: eram mai grasă ca în realitate, îmbrăcată cu haine asemănătoare culorii pământului, şi simţeam atâta suferinţă, atâta durere, dezamăgire, că nu mai suportam şi ziceam : - Doamne, nu mai suport să-mi mai moară alt copil, nu mai suport atâta tortură asupra Pământului! Îmbrăţişam Pământul şi plângeam amarnic, când aud o voce : - Cine este această femeie care suferă atât? O altă voce din spatele meu, i-a răspuns :
- Este Mama Pământului! Am înţeles ulterior, că Pământul îşi plângea fiecare locuitor care murea, şi pe care îl numea „copilul meu”.
= Am visat-o pe mama, că-mi dăruia atât de multă dragoste, că şi la trezirea din somn, mai simţeam acest sentiment.
= De câte ori îi visam pe părinţii mei, ei nu erau împreună, ci apăreau separat în visele mele. Acest lucru m-a făcut să mă întreb, dacă nu cumva nu sunt în acelaşi loc. Aşa că într-o noapte, am visat-o pe mama, că stătea în sufrageria mea tare supărată, şi îmi spunea : - Tatăl tău, nu este aici cu mine! De ce? Unde este? I-am dat următorul răspuns, care m-a uimit şi pe mine, atunci când mam trezit: - Tata este într-o altă sferă, mai înaltă. Dumneata, eşti în alt loc. Sora mea când va pleca, este posibil să fie în acelaşi loc cu dumneata, iar eu, în acelaşi loc cu tata. A fost cel mai real vis, pentru că am simţit îmbrăţişarea mamei, mult timp după ce m-am trezit.
= O persoană cu părul alb, necunoscută, mă întreba în vis : - Crezi? Nu m-a întrebat ce anume, sau în ce cred, dar eu înţelesesem. Aşa că am răspuns :
- Da, cred! Am avut revelaţii, care m-au făcut să cred. Acea persoană, m-a întrebat din nou : - Ce crezi ? Ca şi cum voia să mă încerce dacă am înţeles sensul întrebării. I-am răspuns : - Ştiinţa, înseamnă cunoaştere. Cunosc! Deci ştiu acum despre ce este vorba. Ştiinţa în visul meu, avea un înţeles mult mai profund decât în realitate. Prietena mea M a zis şi ea : - Da, şi eu cred! Am văzut cu ochii mei ce poate face. Am înţeles atunci, că nu degeaba a zis IISUS: „Puteţi face şi voi, ce fac eu!”
= Spuneam mereu în vis, acelei persoane invizibile, că dacă mă voi întâlni cu părinţii mei , nu mă voi mai întoarce la realitate, voi rămâne cu ei acolo. Şi tare supărată, îl certam că nu trebuia să mă aducă înapoi. Aşa că în următoarea noapte, am avut acest vis. Era o groapă mare în pământ, betonată, semăna cu un cavou, dar mult mai mare, cât o clădire de înaltă. Eu, împreună cu trei băieţi şi o fată, lucram la nişte gropi de formă pătrată. Erau un fel de cavouri mai mici, foarte multe la număr, dar suprapuse. Un bărbat cu părul lung şi alb - am presupus că e Dumnezeu -, ne dădea o substanţă albă, cleioasă, să punem pe marginile gropii, pentru ca acele capace de beton să se lipească bine, dar ne şi supraveghea. Înainte de a acoperi toate acele gropi, a apărut o fetiţă blondă, îmbrăcată cu o rochiţă de culoare verde, cu volănaşe.
S-a urcat pe un obiect plat, zburător, care în acel moment, a scos două aripioare şi a purtat-o uşor, într-un zbor planat, deasupra „cavourilor”. Am vrut să procedez şi eu ca acea fetiţă, dar „obiectul”, nu voia cu niciun chip să-şi scoată aripile, iar eu zburam dezordonat, ba cu capul în jos şi picioarele sus, ba invers. Mam rotit speriată, până ce „Dumnezeu”, a întins mâinile cu interiorul palmelor în sus, şi astfel m-a readus la suprafaţă. Eram tare supărată că fetiţa a reuşit, şi eu nu. Am rămas să privesc acele cavouri, când deodată, scândura pe care stăteam, s-a transformat în sfoară şi am alunecat în hău. “Dumnezeu” m-a ridicat iar şi m-a aşezat într-un “vehicul” asemănător unei bărci gonflabile, dar acoperită. Apoi mi-a zis: - Priveşte! Acum îl vom închide, şi nu ne vom mai întoarce aici niciodată! Şi de undeva de sus, a apărut o placă de beton uriaşă, care a acoperit tot. Vehiculul a zburat pe deasupra, şi înainte de a mă lăsa într-un loc mirific, plin cu verdeaţă, „Dumnezeu” mi-a zis: - Vei rămâne aici! Vehiculul, a dispărut apoi ca un fum. Am înţeles atunci, că nu trebuie să mai pomenesc nicicând, de plecarea mea lângă părinţii mei. Când va veni vremea, atunci îi voi întâlni.
= Un vis, tot cu o fetiţă blondă, am avut cu doi ani înainte de naşterea nepoatei mele. Era de vreo patru ani, îmbrăcată cu o rochie roşie, cu părul ondulat. Când nora mea a rămas
însărcinată, i-am povestit visul şi i-am zis că va naşte o fată cu părul creţ, lucru care s-a şi întâmplat. Şi naşa lor a visat, că fina va naşte o fată.
= Am avut o depresie puternică şi nu voiam să mai trăiesc. Nu m-am gândit niciodată la sinucidere, dar nu mai aveam poftă de viaţă, aşa că în acea noapte am visat-o pe mama. Îi spuneam : - Mami, eu vreau să mor! Dânsa mi-a răspuns : - Treaba ta ce faci! Tu îţi faci destinul, dar gândeşte-te bine! Aici e foarte frumos, şi sunt fericită! A doua zi, m-am trezit cu o stare de spirit mult mai bună. Tot în acea noapte, tare supărată, îi spuneam unei persoane invizibile : - Ce rol am eu pe pământ? De ce mai sunt aici? Răspuns: - Ai un rol foarte mare. Simpla ta prezenţă, îi ajută pe cei din jurul tău. După două săptămâni, o cunoştinţă mi-a adus o carte de Doreen Virtue. Mare mi-a fost mirarea când, la sfârşitul cărţii, am găsit exact cuvintele din visul meu, dar spuse la plural ca: „Să nu credeţi că nu aveţi niciun rol aici pe pământ, dimpotrivă, simpla voastră prezenţă, ajută pe cei din jurul vostru.”
= M-am culcat plângând, şi am visat-o pe mama, care îmi spunea cu vocea plină de dragoste: - Priveşte, ce locuri minunate! Uite, ce frumos este aici! Mami e lângă tine, mami te iubeşte, linişteşte-te ! Şi mă mângâia pe cap. A fost prima dată când am visat-o liniştită, plină de dragoste, deoarece o visam mereu furioasă. Ce m-a mirat, a fost faptul că o visam fără acel handicap cu care a plecat „dincolo”.
= La nouă zile de la moartea unui vecin, care fusese soţul prietenei mele, aceasta m-a rugat să dorm cu ea, că-i este „urât”. Adormisem faţă în faţă în timp ce vorbeam şi noaptea, l-am visat pe soţul ei, că venise supărat lângă pat şi-mi zicea : - Pleacă din patul meu ! Ce cauţi aici, că vreau să dorm? Eu iam răspuns: - Taci din gură, că doarme D! Nu mai face gălăgie, că o scoli din somn! Mă uitam la ea speriată, să nu o trezim. Nu mai era cu faţa la mine, se întorsese pe partea cealaltă. El a început să tragă de mine, să plec de acolo. I-am răspuns supărată: - Du-te în camera cealaltă. Nu vezi că aici nu mai ai loc? M-am trezit brusc, cu senzaţia că totul a fost real, mai ales căi simţeam prezenţa. Am privit spre prietena mea, şi exact ca în visul meu, se întorsese peste noapte cu spatele la mine, - lucru pe care nu
aveam de unde să-l ştiu, atunci când am visat-o -. Am scuturat-o speriată, şi i-am zis : - M-am întâlnit cu soţul tău în vis! În timp ce-i povesteam, a început să râdă şi mi-a spus: - Chiar ieri am discutat cu Mi şi i-am spus, că nu ştiu cum ar reacţiona F, dacă ar şti că dormi în patul unde dormea el. Probabil ar fi tare supărat. Mi-a mai spus, că şi ea îi simte prezenţa fizic, de când a murit.
= Am mai avut astfel de întâlniri, în spirit. Voi da câteva exemple. Într-o noapte, am visat, că m-a trezit brusc din somn, zgomotul scaunului pe care stătea motanul meu, Miki. Părea că el tocmai se aşezase şi se scarpină. Apoi, ca şi cum ar fi ştiut că sunt trează, s-a aşezat uşor pe plapumă. Am „văzut”cum se lasă plapuma, ca atunci când era în viaţă şi dormea lângă mine. Am început să-l mângâi pe cap, să-i spun că-l iubesc, l-am strâns în braţe. M-am trezit brusc, cu sentimentul, că totul a fost „atât de real”.
= Eram în bucătărie - la puţin timp după moartea motanului meu - când aud un miorlăit, ce semăna cu al lui Miki - avea un mieunat aparte -. Am ieşit pe scări, să văd ce pisoi este, mam uitat afară pe geam, nu era nimic. Am început să plâng când, dintr-o dată, m-a cuprins un fior din cap până-n picioare, şi am simţit foarte puternic prezenţa motanului meu, care chiar şi „plecat” fiind, încerca să mă aline.
= Alte două întâlniri în spirit, le-am avut cu mama mea. M-am trezit într-o dimineaţă pe la ora 7 şi 10, şi nu am deschis ochii imediat. Am mai „lenevit” puţin, golindu-mi mintea de orice gând. Am intrat într-un fel de transă, auzeam zgomotele de afară, dar în acelaşi timp, pluteam la orizontală, destul de repede, către o pădure - iubesc pădurile şi mă liniştesc atunci când le vizualizez -. Mi s-au părut la un moment dat, prea întunecoase şi fiindu-mi frică, am materializat un gard, de care să mă ţin. Eram şocată că l-am putut materializa, şi cu o mână mă ţineam de el, iar cu cealaltă, îl pipăiam să văd dacă e real. Văzând ce pot face cu mintea, am decis să mă gândesc la mama, pentru a lua legătura cu dânsa. Imediat am simţit-o nu o vedeam -, şi îmbrăţişând-o cu dragoste, i-am spus : - Iartă-mă mami, dacă ţi-am greşit cu ceva! Dacă te-am supărat vreodată în viaţă! Eu te iubesc mult! Dânsa supărată, mi-a răspuns : - Lasă-mă în pace! Am început să plâng în hohote şi i-am spus: - Nu fi supărată pe mine! Eu te iubesc mult, nu te-am uitat! Şi i-am sărutat mâna. Atunci, mi-a luat şi dânsa mâna şi mi-a sărutat-o. Arsura acelui sărut, m-a scos din starea în care mă aflam. Am realizat că totul a fost cât se poate de real, mai ales, că multe zile am simţit pe mâna mea acel sărut, şi acest lucru
mă făcea să plâng de fericire, că am putut să-i spun mamei tot ce încă mai simt pentru dânsa.
= A doua întâlnire în spirit cu mama, a fost la fel de reală. Am visat-o la mine în apartament, cum căuta ceva în vitrină, apoi brusc, a dispărut vederii mele, deşi eu îi simţeam prezenţa. Destul de mirată, am întrebat : - Cum? Eşti aici? Dar eşti moartă ? Fără să o văd, o mângâiam pe cap, şi îi spuneam că îmi e tare dor de ea. A fost prima dată când am realizat în vis, că este moartă.
= Eram în natură, în mijlocul florilor, al pomilor înverziţi şi plângeam în hohote. Vorbeam cu ele şi le spuneam: - Nu mă iubiţi, cum vă iubesc eu! Şi plângeam nestăpânit. Deodată, toate florile şi frunzele copacilor, m-au acoperit ca un veştmânt - şi capul -, ca pentru a-mi arăta cât mă iubesc de mult. Am simţit atunci din plin acea iubire imensă, care m-a făcut nespus de fericită. Mult timp după ce m-am trezit, am fost în extaz, şi-mi doream să mă reântorc în vis, doar pentru a primi iar acea dragoste.
= Împreună cu fiul meu, sora mea, mama , şi alte persoane necunoscute mie, voiam să intrăm într-o clădire albă, când deodată, am văzut că sunt murdari pe tălpi, şi i-am oprit spunându-le :
- Nu puteţi intra aici, dacă nu vă spălaţi pe picioare! Vedeţi, eu sunt curată! Uite ce tălpi negre aveţi! Un vis asemănător, a avut şi prietena mea.
= Eram aproape trează, - spun aproape trează, pentru că auzeam zgomotele din jurul meu şi de afară -, când am simţito pe mami cum s-a aşezat lângă mine pe partea stângă a patului. Am început s-o mângâi pe obraz, iar ea mi-a luat mâna şi, am simţit strânsoarea mâinilor ei de parcă era vie. Apoi s-a dat jos din pat, care a scârţâit , s-a dus la geam unde a stat puţin - şi s-a întors iar lângă mine. Eram ca paralizată, nu puteam vorbi, nu mă puteam mişca, doar mă gândeam : - Doamne, nu visez! E real ce se întâmplă! Am simţit mult timp după trezire, sub degetele mele, pielea fină a mamei.
= M-am visat întinsă pe o masă, lungă şi o voce tunătoare îmi spunea : - De ce nu faci ce ţi-am spus ? De ce nu-ţi foloseşti mintea la capacitatea ei ? M-au înfuriat foarte tare vorbele lui şi atunci, am provocat cu mintea un vânt puternic, care-mi răsfira părul. Am auzit : - Vezi că poţi ?
= În luna mai a anului 2006, un glas blând - acelaşi glas prezent în toate visele mele - îmi spunea : - Judeţul Prahova, e protejat. Aici, inundaţiile nu vor face pagube mari, pentru că te rogi tu pentru ei. Atunci, nu înţelegeam despre ce este vorba, dar după o perioadă de timp, inundaţiile au afectat grav multe judeţe ale ţării, iar despre acest judeţ, se spunea la TV că nu a suferit pagube prea mari. Tot în acea perioadă, ca o confirmare a visului, am întâlnit în tramvai un bărbat, care mi-a spus următorul lucru : - Eu nu sunt originar din Prahova. Sunt venit de 20 de ani din Galaţi. Dar m-a impresionat mult credinţa în divinitate a prahovenilor. Sunt mândru că mă pot numi şi eu prahovean! - Nu vedeţi stimată doamnă, că judeţul Prahova este protejat? M-am înfiorat din cap până-n picioare, şi m-am gândit, că nu este nimic întâmplător în această lume.
= Urcam într-o noapte- în vis - scările unei clădiri, mari cât oraşul meu. Aceasta era suspendată în aer, avea culoarea alb-strălucitor, cu multe uşi. Am deschis prima uşă din dreapta şi am intrat într-o încăpere de aceeaşi culoare, unde mai multe persoane, erau aşezate în jurul unei mese, şi se pregăteau să dea examene. Liderul lor, era un văr primar din partea mamei. Mi s-au dat nişte file albe, pe care trebuia să dau acele teste. M-am revoltat spunându-i :
- Nu dau niciun examen, pentru că ştiu tot, le-am mai dat şi altă dată! Vărul meu mi-a spus : - Trebuie!
= Am avut multe vise în care mă pregăteam să dau examene. Examene de intrare la liceu, examene de bacalaureat sau de intrare la facultate. Nu înţelegeam de ce se tot repetă. Până când am avut revelaţia, că acestea sunt de fapt „lecţiile mele de viaţă”, pe care trebuia neapărat să le trec cu brio. Nu mai repetam greşelile, nu mai dădeam examene. În penultimul vis pe care l-am avut, terminasem facultatea şi luasem şi licenţa cu notă mare, iar în ultimul, terminasem masteratul cu note mari, şi eram tare fericită. În realitate, nu am decât studii medii. A fost singurul vis cu finalitate, deoarece celelalte se terminau înainte de a afla rezultatul. Sper că acest vis, mi-a sugerat sfârşitul „lecţiilor de viaţă”.
= Zburam deasupra unor tărâmuri, despărţite de un zid foarte înalt, şi plictisită am spus (în vis ): - Cât timp o să mai zbor aşa, între două lumi? Mi-a răspuns acelaşi glas puternic: - Fii fericită, că poţi călători între lumi! Mulţi nu pot! Tu faci parte din neamul dacilor.
= Stăteam în pat şi mă gândeam cu tristeţe, că tatăl meu n-o să-mi mai apară în vis, deoarece acum se află într-o sferă mai înaltă, de unde nu mai poate veni să mă viziteze. Aşa că noaptea, am visat că mă întâlnesc cu el, într-un loc feeric. Mia spus că doar până acolo a putut veni, de aceea mi-a dat întâlnire la jumătatea drumului. M-a luat în spate, şi a pornit cu mare viteză pe deasupra unor munţi înverziţi, care parcă nu se mai terminau. Mă plictisisem de o aşa călătorie, foarte lungă, aşa că lam rugat să facem o pauză. Mi-a dat drumul din spate, pe un munte cu vârful plat, înverzit. A materializat două scaune, o masă, şi două pahare de unică folosinţă, în care se afla o licoare maronie. L-am întrebat: - Mai este mult până în locul unde stai? Mi-a răspuns, oarecum supărat: - Mult mai mult decât am parcurs până aici. Continuarea visului, nu am aflat-o, pentru că m-a trezit brusc din somn, motanul meu. Nu ştiu cum să explic, dar m-am văzut sub forma unei raze de lumină, că intru prin creştetul capului, care devenise foarte greu, de parcă cântărea zeci de kilograme. Multă vreme după ce m-am dezmeticit, am crezut că mă aflu tot pe munte, că totul a fost real.
= În altă noapte, mă aflam într-un loc cu multă verdeaţă, dar trist şi pustiu, care avea în mijloc, un pom uscat cu foarte
multe ramuri. Copacul avea pe trunchi, o inscripţie ciudată, trei linii verticale, cu un semn deasupra, ce semăna cu o pălărie de formă ovală, fără boruri. Nu vedeam pe nimeni dar simţeam în jurul meu multe prezenţe, care spuneau : - Nu ne putem urca în acel copac! Cei care au făcut-o, nu s-au mai întors! Am spus : - Eu voi reuşi! M-am căţărat în copac, dar când să cobor pe partea cealaltă, aud : - O să reuşeşti dacă îţi învingi frica! Închipuie-ţi că ai în faţă nişte scări. Am închis ochii, şi mi-am imaginat scările. Am coborât fără teamă, într-o lume diferită de a mea, tot pustie, dar înconjurată de o ceaţă groasă de nu vedeai nimic. Spre deosebire de locul înverzit dar trist, aici mă simţeam extrem de fericită. Atunci am spus : - Sunt într-o altă lume! Vocea mi-a răspuns : - Ai dreptate, nu eşti în lumea ta! Dacă vrei să te întorci, urci fără frică scările invizibile. Nu voiam să mă întorc, pentru că mă simţeam foarte bine acolo, dar am fost obligată, pentru a le arăta celorlalţi că am reuşit, aşa cum le spusesem.
= În noaptea de dinaintea zilei mele de naştere, am visat-o pe mama că îmi zâmbea, şi-mi dăruia un cadou. Tot în acea noapte, l-am visat pe tatăl meu care îmi zâmbea şi el. A luat o floare de pe un obiect alb, ce semăna cu un frigider, şi mi-a înmânat-o.
= Câteva nopţi la rând am avut coşmaruri, care îmi dădeau de înţeles că fiul meu va păţi ceva rău. Am început să mă rog zilnic, „SFINTEI TREIMI”, „MAICII DOMNULUI”, lui „ IISUS HRISTOS”, să-l apere de orice rău. În noaptea în care a avut accidentul, nu am putut dormi. Am stat în genunchi şi m-am rugat, până spre dimineaţă la ora 4, când în final am reuşit să adorm. Am aflat de la fiul meu, că exact la ora 4 când m-am culcat, îl luase deja salvarea. S-au mirat toţi cei din jurul lui, cum de a scăpat aşa uşor, fără răni grave. Am mulţumit din tot sufletul şi tot în genunchi, „Divinităţii”că mia salvat fiul.
= În luna Aprilie 2008, m-am visat într-un oraş, ce se afla sub apă, acoperit de un strat foarte gros de gheaţă. Încercam să ies, pentru că nu mai aveam aer, dar nu reuşeam. Atunci mam învârtit cu o viteză uluitoare, ca un sfredel, până am devenit o flacără, care a făcut o gaură în gheaţă şi m-am salvat.
= Eram undeva în rai, care era împărţit în şapte zone. Mama se afla în prima zonă unde erau multe persoane, necunoscute mie în viaţa reală. Am decis să vizitez toate cele şapte locaţii. În fiecare dintre ele, erau tot mai puţine persoane. În zona şapte, nu era decât un bărbat care stătea cu spatele. Aud o voce care-mi spune :
- Aici vei locui şi tu! Am răspuns indignată : - Nu vreau să stau aici! Vreau să merg la mama, că sunt mai mulţi oameni. Ce să fac aici singură, fără nimeni cunoscut? Aud : - Să fii fericită! Aici nu ajung mulţi oameni. Doar cei curaţi, locuiesc aici. Tu poţi să-i vizitezi pe toţi, dar ei nu pot vedea acest loc. Am întrebat atunci : -Tatăl meu unde este? Nu-l văd în nicio zonă. - El a „avansat”. Acum, este într-o sferă mai înaltă. Am înţeles ulterior, ce semnificaţie avea cifra şapte. Mi-a fost foarte rău şi am fost internată pentru o zi, chiar pe şapte februarie. În data de şapte martie, m-am îmbolnăvit şi mai rău, încât am stat internată şapte zile. Făcând socoteala mai bine, am realizat că în urmă cu şapte ani, am suferit un atac cerebral pe partea dreaptă, iar acum m-am îmbolnăvit, după exact şapte ani.
= Într-un alt vis la fel de „bizar”, vizitam nişte persoane, ce se aflau într-un loc de culoare albă. Ele erau îmbrăcate în halate albe, ca ale doctorilor, femeile având tulpane de aceeaşi culoare. Atmosfera acelui lăcaş, era şi ea de un alb strălucitor. Stăteau nemişcate ca nişte roboţi, doar tata şi mama, se foiau de colo colo. Se părea că părinţii mei, erau tot în vizită. De mine s-a apropiat apoi un bărbat, care mi-a arătat în palma dreaptă, o înmormântare, unde spiritul celui mort (o pată de un alb luminos), privea de sus ceremonia.
Nu ştiu despre ce înmormântare era vorba, dar ulterior, au mai plecat la ceruri, rude şi cunoştinţe.
= Într-o zi, între orele 8 şi 10 a.m., l-am visat pe tatăl meu, că mă chema să vin în pădure, pentru că are să-mi spună ceva. Nu m-am dus singură, ci am luat cu mine doi redactori ai unei reviste cunoscute paranormale, pe care i-am văzut doar la TV ( C.P ŞI M.R ). Când am ajuns acolo, l-am văzut pe tatăl meu, împreună cu mama şi cu un băiat ca de vreo 12 ani, care se părea că era fratele meu, mort la o săptămână de la naştere. Erau îmbrăcaţi în alb, dar transparenţi. Se aflau la intrarea în pădure, înconjuraţi de o ceaţă. Deşi nu-mi spusese nimeni, miam recunoscut fratele, doar că m-a mirat vârsta lui. L-am întrebat pe tata: - Cum este posibil, ca un copil de doar o săptămână, să crească aşa de mult în „cealaltă lume”? Nu am mai aflat răspunsul, pentru că m-am trezit brusc din somn.
= Am visat că tatăl meu nu murise, venise acasă şi eram extrem de fericită, că ne putem continua vieţile din momentul morţii lui, dar împreună. Totuşi mă întrebam unde a fost, pentru că am văzut când îl îngropau. Am petrecut împreună o bună perioadă de timp, până într-o zi când m-a anunţat că va pleca din nou, cu afaceri. L-am întrebat: - Te vei mai întoarce? Mi-a răspuns simplu :
- Nu ştiu! A fost un vis, tot la fel de real ca celelalte.
= După trei ani de la acest vis, tatăl meu se întorsese iar acasă. L-am întrebat: - Ai înviat? Cum este posibil să apari în carne şi oase? Ştiu sigur că te-au îngropat! Te-a scos cineva din pământ după ce am plecat spre casă? Nu mi-a răspuns, doar zâmbea, şi din nou totul părea real, ca şi când nici nu ar fi „plecat”.
= În altă noapte, cutremurul dărâmase blocul meu. Când am vrut să cobor, nu mai existau scările, iar jos se afla fiul meu împreună cu alte persoane. Îmi întindea mâinile să mă ia în braţe. Acest vis s-a repetat tot de mai multe ori. Mă visam fie pe patul de spital, fie între dărâmături. Era atât de real totul.
= L-am mai visat pe tatăl meu, fie împreună cu bunica maternă, care a murit la 101 ani, fie singur, sau împreună cu mama, dar de fiecare dată era tăcut şi trist.
= În alt vis, tata mă îmbrăţişa cu multă dragoste, ca pentru a-şi lua un ultim” Bun rămas”. A intrat într-o încăpere, făcându-mi cu mâna.
= La câteva luni după moartea mamei, am visat că merg cu fiica surorii mele, la un control ginecologic - ea fiind însărcinată -. Am intrat într-o sală cu pereţii albi şi cu scaune de aceeaşi culoare. Nepoata mea a fost chemată de doctor întro încăpere, eu rămânând afară. La un moment dat, pe uşa de afară, o văd intrând pe mama care-mi zice : - Credeai că dacă vă feriţi de mine, nu aflu că S este însărcinată? Când m-am trezit, am înţeles că, deşi plecată în lumea celor drepţi, mama ştia ce se întâmplă cu nepoata ei iubită. Mai ciudat, a fost ceea ce a urmat. Sala în care ne aştepta nepoata mea atunci când a născut, era asemănătoare celei din vis. La fel erau şi scaunele, lucru pe care nu aveam de unde să-l ştiu la momentul visului.
= Nu ştiu ce sentimente au sinucigaşii, în momentul plecării lor în „cealaltă lume”, dar am fost într-o noapte (în vis), în pielea unuia. Eram un bărbat, ce nu mai voia să trăiască. Aveam nişte sentimente oribile, de nedescris în cuvinte, deznădejde profundă, deziluzii puternice, o tristeţe fără margini, toate culminând cu o frică teribilă de viaţă. Când mam trezit, m-am întrebat dacă nu cumva sinucigaşii nu sunt curajoşi, aşa cum susţin mulţi, ci doar laşi. Acea frică cumplită, îi împinge spre acest gest, le dă acest „curaj” aparent.
= Era iarnă, zăpadă. Mă aflam în casa părintească şi aşteptam preotul, când aud: - Scoală-te! A răsărit soarele! Eu am spus: - Ce soare? E numai zăpadă! Când m-am trezit, soarele de afară era asemănător celui din vis. Ulterior, am realizat că vocea, nu mă avertiza de soarele de afară, ci de cel din casa mea. Conform zicalei: va răsări soarele şi pe strada ta, mi s-a realizat o dorinţă, pe care o aveam de câteva zile, dar nu aveam bani. Îl întrebam pe Dumnezeu : - Doamne, când voi mai scăpa de problemele financiare? Când voi mânca şi eu mai bine? După câteva zile, o colegă mi-a dat cadou de ziua mea, exact suma de bani care-mi trebuia, ca să rezolv problema – fără că eu să suflu o vorbă despre ea -. Din nou, Domnul mi-a auzit ruga, şi a trimis persoana care să mă ajute. Pentru că El, lucrează tot prin oameni.
Capitolul 2 Intamplari- mai mult sau mai putin “bizare”
Cuvântul autorului De-a lungul vieţii, mi-am pus multe întrebări cărora, la timpul respectiv, nu le-am găsit răspuns. Mă întrebam de ce mi se întâmplă anumite lucruri - bune sau rele -, ce vrea Dumnezeu de la mine? A venit un moment în viaţa mea, când după multe căutări, multe cărţi citite, întâmplări „ciudate” sau mai puţin ciudate, să am revelaţii, care mi-au răspuns tuturor acestor întrebări şi frământări ale mele. Am înţeles de ce se repetă anumite evenimente din viaţă, şi ce rost au ele. Am înţeles într-un final, că nimic nu este întâmplător în lumea aceasta. Că nu există coincidenţe, că tot ce ni se întâmplă, sunt de fapt „lecţii de viaţă”, pe care trebuie să le învăţăm, şi atunci când vom da „examenele vieţii”, va trebui să le luăm cu brio, pentru a evolua spiritual către un nivel, cât mai aproape de Dumnezeu. Vrei să te victimizezi toată viaţa, sau vrei să evoluezi ? Cel mai important lucru pentru noi oamenii, ca să fim asemănători creatorului, este iubirea necondiţionată pentru toată creaţia lui Dumnezeu - plante, animale, oameni - iertarea necondiţionată, mai ales a celor care ne fac rău, ne supără, sau ne jignesc. Să ne rugăm pentru ei, să li se deschidă „ochii sufletului”, spre a evolua spiritual, apropiindu-se cât mai mult de lumina cea pură a lui Dumnezeu, şi îndepărtând „întunericul” din jurul lor şi din propria lor fiinţă. Să emitem
toată Omenirea, în universul nostru, numai gânduri pozitive de iubire şi compasiune. Închei cu un citat celebru: „Ochii văd, doar ceea ce mintea reuşeşte să înţeleagă”.
= În viaţa mea am trecut prin întâmplări „ciudate”, miraculoase. Eram în clasa a unsprezecea la liceu, şi mă pregăteam pentru teza la Limba Română. Am avut o perioadă proastă, multe teme de învăţat care nu-mi intrau în cap şi pace. Atunci m-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea un semn, în legătură cu subiectul care-mi va cădea la teză. Mi-a venit în minte gândul să arunc cartea în aer, şi la ce pagină se va deschide, acel subiect îl voi învăţa. Cartea s-a deschis la „Enigma Otiliei”. Am riscat, şi am învăţat doar această temă. Ajunsă în clasă, doamna profesoară ne-a spus: - Am pregătit subiecte pentru fiecare rând de bancă. Să vă văd acum, dacă mai copiaţi! Am încremenit şi mi-am spus: - Gata, până aici mi-a fost! Iau nota unu. Nu mică mi-a fost mirarea, când am văzut că pe rândul meu a picat: „ Romantism şi clasicism, în opera Enigma Otiliei”. Nu am luat nota zece, pentru că am făcut din grabă o greşeală, am spus vers în loc de citat. Mi-a scăzut un punct şi am luat nouă, dar atunci am realizat că Dumnezeu mi-a ascultat rugămintea, şi i-am mulţumit în rugile mele. A fost începutul întâmplărilor miraculoase din existenţa mea.
= La terminarea liceului, m-am dus să mă angajez la o întreprindere din Moreni. Eram foarte necăjită că nu m-au acceptat, şi am devenit total lipsită de prudenţă. Doream să ajung acasă cât mai repede aşa că, atunci când un camion a oprit în dreptul meu, am urcat fără să mă gândesc deloc la intenţiile şoferului. Deja urcată în camion, am realizat ce greşeală făcusem, mai ales că şoferul s-a dovedit a nu avea gânduri tocmai „curate”. Când să intru în panică, glasul bărbătesc- care m-a însoţit toată viaţa, atât în vise cât şi în realitate-, mi-a spus : - Nu arăta că-ţi este frică! Ţine-l de vorbă, acceptă tot ce zice! Fii calmă, şi nu intra în panică! M-am prefăcut că sunt de acord cu tot ce zice, că accept postul găsit de el, că vreau să ne întâlnim ca să discutăm, până am ajuns în oraş. A oprit maşina să cumpere „ceva”, şi atunci am sărit jos şi mam dus direct în staţie, unde a sosit imediat autobuzul.
= O altă întâmplare asemănătoare, am avut patru ani mai târziu, când mergând spre casă, a oprit în dreptul meu tot un camion – ca cel de la Moreni -, al cărui şofer mi-a spus că mă duce acasă. Imediat ce am urcat, intuiţia m-a avertizat că tipul nu are gânduri tocmai curate, şi am avut dreptate. Am început să mă rog în gând : - Doamne, fă să se strice maşina, că nu mai urc înapoi! Am repetat de câteva ori această rugăminte, când după câţiva metri hop, maşina s-a oprit brusc, şi nu a vrut să mai
pornească. Şoferul înjura că a pus benzină, a verificat-o şi nu avea nimic. M-am dat jos, am mulţumit Domnului că a stricat maşina, şi mergând foarte repede ziceam : - Să n-o repare, până nu ajung în sat! Când se vedeau casele, atunci am auzit în urma mea huruitul motorului. Pentru a doua oară, s-a întâmplat miracolul Dumnezeisc.
= O întâmplare absolut „bizară”, am avut-o în urmă cu mulţi ani, când era fiul meu de 14 ani. Eu dormeam în sufragerie, iar fiul meu în dormitor. Pe la ora 21, vine la mine tare speriat, şi mă roagă să-l las să doarmă pe canapea cu mine, că-i este „urât”. M-am mirat, deoarece lui nu-i fusese niciodată frică, din contră, dormea într-un întuneric total şi cu uşa închisă. După ce a adormit, m-am dus în dormitor. Când să aţipesc, am simţit o „prezenţă” în cameră, pe care nu o vedeam. Nu voia să-mi facă rău, pentru că nu m-am speriat, aşa cum făceam deseori. Am întrebat : - Cine eşti, ce eşti? Te simt, dar nu te văd! Eşti spiritul tatălui meu, eşti alt spirit, cine eşti ? Vreau să te văd! Am pus aceleaşi întrebări, dar de această dată „telepatic”. Atunci, am avut inspiraţia să intru în transă. În acel moment, am simţit acea prezenţă, chiar lângă urechea dreaptă. Am deschis ochii brusc, şi am zărit un fel de cordon, ca de un metru şi ceva, de culoarea aburului, care a fugit spre sufragerie cu o viteză uluitoare, ca un clipit de gene.
Dacă până atunci nu intrasem în panică, acum m-a speriat tare mult ceea ce am văzut, aşa că m-am întors înapoi lângă fiul meu pe canapea. Nu am mai putut dormi până dimineaţă, dar nici nu am mai simţit „prezenţa”. L-am întrebat apoi pe fiul meu: - Ce te-a speriat? Mi-a răspuns: - Nu-ţi spun, pentru că o să râzi de mine! După multe insistenţe, în care l-am lămurit că n-o să râd, mi-a mărturisit: - Mi s-a părut că este cineva în cameră şi m-am speriat! Dacă eu doar am simţit “prezenţa”, fiul meu a văzut-o. Chiar dacă M.R mi-a trimis un posibil răspuns, eu nu ştiu nici în ziua de azi, ce a fost atunci.
= O prezenţă asemănătoare, dar zgomotoasă, am mai simţit-o când era fiul meu de patru ani. Câteva nopţi la rând nu puteam dormi, din pricina unor paşi pe covor, a unor ciocănituri în mobilă, sau un zgomot ca şi când s-ar fi aşezat cineva pe dormeză. Eram epuizată de nesomn, aşa că am decis să-i spun mamei ce se întâmplă. Fără să mă ia în râs, mi-a dat adresa unei cunoştinţe care descântă, alungă „farmecele”. M-a chemat de trei ori să-mi descânte. Spre deosebire de alte „descântătoare”, aceasta se aşeza împreună cu mine în genunchi, în faţa unei icoane uriaşe a MAICII DOMNULUI, şi spunea - eu repetam după dânsa - o rugăciune care-i umplea ochii de lacrimi.
După ultima noastră întâlnire, am căzut într-un somn adânc, fără vise. Am dormit ore în şir, fără să mă trezesc sau să deschid ochii. La un moment dat, „ceva sau cineva”, a ridicat pătura şi lumina de la geam mi-a întredeschis ochii. La început, am crezut că a venit mama să vadă ce fac, chiar am întrebat-o a doua zi : - De ce ai ridicat pătura şi apoi ai plecat acasă? Nu puteai să mai stai ? Se uita la mine şocată, de parcă o luasem razna. Mia spus: - Ai avut vedenii ? Când am fost eu la tine? Mi-am dat seama că nu ştia nimic. După ce i-am povestit, mi-a zis : - A fost îngerul păzitor. A văzut că nu te mai trezeşti şi te-a verificat.
= Fiul meu era în clasa a noua, şi îmi propusesem de seara, ca a doua zi dacă este timp frumos să rezolv o problemă. M-am trezit pe la ora şapte dimineaţa şi m-am uitat pe geam. Afară ploua foarte tare, norii negri întunecau camerele, de parcă venise noaptea. După cum arăta vremea, se părea că va ploua toată ziua, aşa că m-am culcat la loc, supărată că nu voi rezolva ce mi-am propus. Înainte de a intra într-un somn adânc, cu ochii ţintă la vremea urâtă, am avut brusc „viziunea” unui soare, ce strălucea puternic pe un cer senin, de un albastru ireal, şi o vreme splendidă. Mirată că viziunea nu avea nicio legătură cu vremea de afară, am adormit preţ de două-trei ore. Când m-
am trezit, am rămas mută de uimire. Afară, totul era exact ca în viziune. Pământul era uscat, de parcă nu plouase de câteva zile, soarele strălucea pe cerul senin. Am putut astfel să-mi rezolv şi problema.
= În curtea şcolii din faţa geamului meu, îşi ridica măreţ „capul”, un pom înverzit şi mult mai înalt decât clădirea. Mam aşezat pe scaun, mi-am golit mintea de orice gând, şi priveam fascinată, coroana de un verde nemaivăzut a pomului. Deodată, am simţit un „frison” în tot corpul, şi în clipa următoare, o mare deznădejde, amestecată cu un sentiment de groază, de suferinţă, a pus stăpânire pe trupul meu. Era un amestec îngrozitor de trăiri, ale unui suflet zbuciumat. M-au speriat aceste „simţuri”, fiindcă ştiam sigur că nu-mi aparţin. În clipa următoare, pe ecranul meu mental, a apărut figura ceţoasă a fiului verişoarei mele, mort de mulţi ani în împrejurări neelucidate nici până astăzi. Chipul acestuia, exprima întocmai ceea ce simţisem mai devreme. Am înţeles că este un mesaj de la el, să mă rog pentru sufletul lui, ceea ce am făcut atunci, dar şi în zilele următoare. După două luni, am vizitat-o pe verişoara mea, spunându-i ce mi s-a întâmplat. Am crezut că mă va lua în râs, dar mi-a spus simplu: - Te cred, pentru că am păţit şi eu ceva asemănător! Mi-a povestit, că l-a visat pe fiul ei când încerca să scoată dintr-o
baltă o farfurie cu mâncare şi nu reuşea. S-a dus după el să-l ajute, dar acesta a fugit pe un deal, de unde i-a zis - destul de supărat- : - Lasă-mă în pace! Din cauza ta n-am linişte! Când l-a întrebat pe preot ce înseamnă visul, acesta i-a zis că nu trebuia să plângă, atunci când îi făcea pomană, pentru că spiritul nu are linişte, iar pomenile nu sunt primite. Balta aceea, se făcuse din lacrimile vărsate de mama lui atunci când îi făcea pomenile. Din acel moment, s-a ferit să mai plângă în ziua parastasului.
= O altă vorbă din popor s-a adeverit; şi anume că spiritul, simte cu multe luni înainte, plecarea lui din această lume. Un exemplu concludent este acesta. Naşul de botez al surorii mele, care era şi vecinul nostru, îi întreba pe toţi: - Când este ziua mea de naştere? Trebuie să mă întâlnesc cu mama, aşa mi-a zis! Se mirau de ce vorbeşte aşa, deoarece în cei 25 de ani de când aceasta murise, nu a întrebat niciodată de dânsa. Nimeni nu ştia că acesta era grav bolnav de cancer, deoarece tuşea mai mereu din cauza ţigărilor. Îi dădeau pastile pentru răceală. Fiica cea mică, a venit la mine să-mi povestească, că nu ştia ce să mai creadă. I-am spus: - Duceţi-l imediat la spital, că e grav bolnav şi e posibil să moară chiar de ziua lui! La insistenţele mele l-au internat în
spital, unde în urma investigaţiilor, i-au găsit cancer la plămâni în fază terminală. Partea şi mai „bizară”, abia acum vine. În salon cu naşul surorii, era un alt vecin, mult mai tânăr, care le povestea, că acesta fuge mereu în parcarea spitalului, pentru că-l aşteaptă pe băiatul lui să-l ducă acasă cu maşina. Când îl întreba de ce fuge, acesta îi răspundea: - A venit moartea după mine! Mi-a spus că e timpul să mă ia cu ea! I-am văzut faţa şi m-am speriat! Fug să nu mă găsească, căci vine băiatul să mă ia cu maşina. Mi-au povestit şi această întâmplare. Am insistat să-l ia de acolo, că nu au bani să plătească dacă moare în spital. M-au ascultat, şi l-au trimis pe fiul cel mare să-l aducă acasă. Acesta a împrumutat maşina colegului, că pe a lui o vânduse. Medicul nu voia să-i facă externarea, dar fiul a insistat. La lăsat pe tatăl lui în parcarea spitalului, împreună cu nepoata lui. Acesta a murit în braţele ei, în aşteptarea fişei de externare, exact cum îi spunea colegului de cameră. S-a întâmplat chiar în ziua când trebuia să împlinească 60 de ani, aşa cum le spunea celor din casă, - că are întâlnire cu mama lui -. Nici până acum nu am înţeles, de unde ştia că fiul cel mare îl va lua acasă cu maşina, din parcarea unde a şi murit, când până în ziua respectivă, nu ştiau pe cine să trimită după dânsul la spital. Nu am mai auzit pe nimeni până atunci, să spună că şi-a văzut moartea şi că i-a şi vorbit. La doi ani după
moartea lui, a plecat la cer şi celălalt vecin, internat în acelaşi salon.
= La înmormântarea acestuia (a naşului surorii), s-a mai întâmplat un lucru „bizar”. În timpul slujbei, am simţit puternic spiritul acestuia care părea mirat, şi nu înţelegea de ce plâng toţi. Pentru a mă convinge că am dreptate, am zis încet : - Te simt, dar vreau să-mi dai un semn că nu mă înşel! Te rog, fă ceva cu becul din faţa mea! Am repetat aceste cuvinte şi telepatic. Brusc, becul a început să fâlfâie, de i-a făcut pe toţi să-şi întoarcă privirea către lumina lui. Nefiind pe deplin convinsă că nu este o coincidenţă, am zis : - Trebuie să mă conving, că e „mâna” dumitale la mijloc! Te rog, fă să fâlfâie din nou, dar mai credibil! Atunci, becul a fâlfâit de patru ori, apoi pauză, iar de patru ori şi apoi pauză, până s-a stins de tot, şi nici până azi, nu l-au putut repara. Am înţeles mesajul, şi mi s-au umplut ochii de lacrimi. Când am povestit această întâmplare fiicei celei mici şi nepoatei - în braţele căreia murise bunicul -, aceasta mi-a zis : - Şi mie mi s-a părut „ciudată,” acea fâlfâire. Chiar m-am speriat, şi m-a trecut un fior.
= O vecină şi prietenă a mamei, se chinuia de 15 ani cu o boală care o împiedica să facă efort. Nu mai ieşea din casă,
doar la baie şi înapoi, iar în ultimele luni de viaţă nu se mai scula din pat. Mama şi cu mine, am rămas ultimele care o mai vizitau. A intrat în stare de inconştienţă de două ori, când delira, spunând că vede persoane plecate de mult din lumea aceasta. În acest delir al ei, îmi striga numele. Nu pe al copiilor ei, sau pe al nepoţilor. Eram chemată, dar când ajungeam, nu mai era conştientă de prezenţa mea. Când îşi revenea, nu ştia că m-a strigat. Nimeni nu înţelegea, de ce tocmai pe mine mă strigă, şi nu pe „ai ei”. Mă rugam pentru dânsa, şi hotărâsem să merg să-i citesc ceva din biblie. Am aruncat biblia în sus şi unde se deschidea, acel pasaj aveam să îl citesc. Biblia s-a deschis la „Psalmii morţii”, unde se vorbea de plecarea sufletelor, iar conţinutul lor, se potrivea perfect cu situaţia vecinei. M-a mai strigat de multe ori în delirul dânsei, dar nu m-au mai chemat s-o văd. Am aflat ulterior, că şi biblia preotului care-i făcea slujba de „maslu”, s-a deschis tot la „Psalmii morţii”, acesta spunându-le că mai mult de două săptămâni, nu va mai trăi, lucru care s-a şi întâmplat. Mi-a părut tare rău, că nu mi-am făcut timp să merg să-i citesc, mai ales după ce am aflat că mă chema mereu. Nici acum după atâţia ani nu ştiu, de ce mă striga pe mine şi nu pe cei apropiaţi. Ce rol aveam eu? Mi l-am îndeplinit oare sau nu?
= M-am convins de foarte mulţi ani, că nimic nu este întâmplător în această lume, iar exemplul următor face dovada acestui lucru. Intram în concediu şi am fost întrebată: - Doreşti toţi banii „grămadă”, sau în rate? Am răspuns : - Îi iau pe toţi, că-mi trebuie o sumă mare să-mi plătesc datoriile. Majoritatea colegilor îi luau în rate, pentru a nu-i cheltui pe toţi, deoarece următoarea plată, se făcea abia peste o lună şi jumătate. Mi-am plătit restanţele, fără să rămân cu nimic din salariu, aşa că aveam nevoie de o altă sumă fixă de bani, ca să supravieţuiesc. Îl rugam în gând pe Dumnezeu, să mă ajute. Am plecat la serviciu să mă interesez în ce schimb voi lucra, când lângă mine, s-a oprit casiera care dădea banii şi-mi zice: - Hai cu mine! Ai de luat o restanţă de bani. - Nu mai am niciun ban de luat, pentru că mi i-ai dat pe toţi, la cererea mea! - S-a făcut o încurcătură la calculator, şi ţi-am dat o sumă mai mică decât trebuia. Am urcat la etaj, să-mi dea restul banilor. Am încremenit cu mâna întinsă, atunci când am aflat despre ce sumă este vorba. Când am plecat de acasă, am scris pe un carneţel, ce sumă îmi mai trebuia ca să ies din „impas”. Exact această sumă aveam de luat, niciun leu mai mult sau mai puţin. Dumnezeu, ştia dinainte că voi rămâne fără bani, şi a făcut în aşa fel, încât să se producă acea greşeală de calculator. A
fost încă un exemplu - dacă mai era nevoie -, a miracolelor ce aveau să se producă în viaţa mea. Încă o dovadă, că „Domnul”ne ascultă rugile, şi ne ajută de fiecare dată când îi cerem ajutorul.
= Un alt exemplu de miracol a fost şi acesta. Stăteam la o coadă foarte mare la C.A.R, să ridic un împrumut. De fiecare dată se strângea multă lume. La un moment dat, afară s-a întunecat, şi au început să cadă câteva picături de ploaie. Mam rugat lui „Dumnezeu”: - Doamne, ştii că eu iubesc ploaia! Pentru că este necesară roadelor pământului, dar porneşte-o după ce ies din rând, că nu am umbrelă, şi sunt îmbrăcată subţire! Abia când am ajuns sub acoperişul clădirii, a început să plouă tare. Când ieşeam din rând, brusc se oprea şi ploaia, ca să înceapă iar după ce ajungeam la „adăpost”. Când dădea soarele, când se ascundea şi ploua, lucru ce-i făcea pe toţi să se mire. După ce am luat banii, am lăsat ploaia să mă ude, de bucurie că rugile mi-au fost auzite. Îi mulţumeam în gând atât ei, cât şi soarelui, că m-au protejat.
= Un alt miracol, pe care l-a făcut - de această dată - „Maica Domnului”, a avut legătură cu boala mamei mele. Medicul de la neurologie, mi-a spus că a făcut tot ce a putut pentru mama şi că de acum, doar Dumnezeu poate să mai rezolve ceva.
Aşa, că am adus-o acasă. Pe de altă parte, sora mea venea plângând, spunându-mi: - Mama noastră o să moară! Mi-a ghicit cineva în cărţi! - Oh! Mai lasă-mă cu ghicitoarele tale! Nu o să moară, pentru că mă voi ruga pentru ea! „Cineva” acolo sus mi-a auzit ruga, şi m-a îndemnat către chioşcul de ziare unde am găsit o revistă, ce tocmai publicase pe paginile de mijloc, „Rugăciunea Maicii Domnului cu raze vindecătoare”. Am început să spun în fiecare zi, această rugăciune, aşezată în genunchi şi cu lacrimi pe obraz. De câte ori venea sora mea cu copiii, mă găsea rugândumă şi plângând. După aproape două luni, mama şi-a revenit miraculos, mânca singură, mergea fără baston şi a mers şi la biserică ajutată de mine. Încă o minune a „Fecioarei Maria” sa produs, dacă m-am rugat cu credinţă.
= Sora mea era supărată pe mine de mult timp, şi nu-mi mai vorbea. Am făcut totul ca să ne împăcăm, dar era foarte dură. M-am dus la biserică şi m-am rugat „Fecioarei Maria”, să înmoaie inima surorii. La întoarcere, un glas mă îndemna să intru în curtea ei, dar cum nu îndrăzneam, picioarele parcă mă duceau singure către casa ei. Ajunsă la poartă, mi s-a făcut brusc frică, şi am vrut să mă întorc, când am primit un „brânci” din spate, de la „cineva” nevăzut, brânci care m-a împins în curte. Fiul meu mergea înaintea mea şi deschisese deja poarta, când am venit „în nas”, metaforic vorbind.
Fecioara Maria mi-a auzit ruga, şi a mai făcut încă o minune. A fost ziua împăcării între mine şi sora mea.
= Sosise momentul să le împac pe sora mea şi pe mama, aşa că m-am rugat din nou „MAICII DOMNULUI” să înmoaie inimile lor. Întorcându-mă de la biserică, am convins-o pe sora mea să vină cu mine acasă, să vorbească şi cu mama. Mama s-a bucurat mult, dar mândria nu lăsa pe nici una să facă primul pas spre împăcare. Încă o dată, i-am mulţumit Fecioarei Maria că mi-a ascultat ruga.
= Dar cel mai mare miracol al Maicii Domnului, a fost la naşterea fiului meu. Mama m-a învăţat o rugăciune către Fecioara Maria, pe care a spus-o şi dânsa la naşterea mea şi a surorii mele, rugăciune care făcea această naştere mai uşoară şi fără dureri. Am spus-o de câteva ori, şi după aceea, nu am mai simţit niciun fel de durere. Eram gata să adorm pe masa de travaliu. Am întrebat doar: - Gata, am născut? N-am simţit nimic! Acesta a fost de fapt, primul miracol făcut de Fecioara Maria.
= Se zice că, gândurile noastre atrag anumite evenimente sau anumite persoane. Poate că aşa şi este, dar fără ajutorul lui Dumnezeu, puterea noastră este egală cu zero. Mă gândeam intens, să merg la cineva să cer un anume lucru, dar nu
găseam timp, când după câteva clipe, suna la uşă acea persoană, ce avea în mână exact obiectul de care aveam nevoie. Dacă vizualizam o persoană şi mă întrebam ce mai face, peste puţin timp mă trezeam cu ea la uşă. Îmi spunea apoi, că nu ştie de ce a venit. S-a întâmplat tuturor să treacă prin asemenea momente, sau să primească un telefon, şi să ştie exact cine este la celălalt capăt al firului. Despre telepatie a auzit multă lume, ba chiar li s-a întâmplat să gândească, sau să spună aceleaşi cuvinte ca şi persoana de lângă ea. Această telepatie, este foarte profundă între părinţi şi copii. Cercetătorii spun, că la începuturile civilizaţiei, oamenii se înţelegeau doar telepatic. Voi vorbi acum despre telepatia dintre mine şi fiul meu. De câte ori întârzia şi nu avea cum să mă anunţe, îmi transmitea telepatic acest lucru şi mă linişteam. S-a întâmplat ca o dată, să plece fără să-mi spună unde. Aveam nevoie de el şi nu ştiam de unde să-l iau, când deodată, paşii m-au dus exact la persoana la care plecase. Mi-a spus ulterior, că voia să plece dar nu-l lăsa, şi atunci s-a gândit la mine că mă duc să-l aduc acasă, lucru care s-a şi întâmplat.
= Când era în tabără, am avut presimţirea că a păţit ceva, şi mă rugam mult să se facă bine. La telefon, nu a vrut să-mi spună decât că-i curge nasul, dar la întoarcerea acasă, mi-a mărturisit că a avut febră mare şi a zăcut la pat. Mi-a mai spus că s-a vindecat singur, vizualizând că înoată într-un lac foarte rece. A doua zi, asistenta medicală s-a mirat foarte tare când l-
a văzut sănătos, deoarece după o astfel de temperatură, urmează convalescenţa, care uneori este mai lungă, alteori mai scurtă.
= De câte ori mă gândeam, cum ar trebui să acţioneze fiul meu, aflam ulterior că aşa şi făcea, doar că el nu ştia faptul, că telepatia mea l-a influenţat. Într-o noapte pe la ora unu, mi-a fost tare rău. Fiul meu era schimbul trei. A doua zi l-am întrebat: - Nu ai simţit că-mi este rău? Răspunsul lui, m-a mirat: - Nu ştiu, pentru că la aceeaşi oră şi eu m-am simţit foarte rău! L-am întrebat : - Cum este posibil, să avem amândoi aceleaşi simptome, şi chiar la aceeaşi oră? Tu mi-ai transferat starea de rău, sau eu ţie?
= În altă zi, era schimbul unu, şi lucra la un alt patron, când pe la ora 13, fiind în bucătărie, am scăpat din mână un castron, care părea că mă frige, dar îl luasem din dulap, nu de pe foc. La sosirea acasă l-am întrebat? - Ce ţi s-a întâmplat pe la ora 13 ? Uimit, mi-a răspuns: - Am uitat că nu am mănuşile, şi am scos tava cu covrigi din cuptor, fără ele. M-a fript şi am scăpat-o jos. Dar de unde ştii?
I-am povestit apoi ce mi s-a întâmplat. Dacă eram agitată sau nervoasă, mă „scutura” şi-mi zicea: - Potoleşte-te! Calmează-te! Mă faci să simt şi eu aceeaşi stare. Aveam telepatie cu toţi cei din preajma mea, dar mai ales cu familia.
= Fiul meu, urma să dea examenul pentru carnet de şofer. Aveam nişte presimţiri sumbre şi mă rugam lui Dumnezeu: - Doamne! Dacă tu crezi că fiul meu o să păţească ceva, fă în aşa fel încât să nu ia examenul! Nu l-a luat, dar nici nu s-a supărat. După aproape un an, s-a hotărât să încerce din nou. M-am rugat lui Dumnezeu să-l ajute. Mi-a telefonat supărat: - Mami, mi-a schimbat data? Ce mă fac? - Linişteşte-te! Dumnezeu a vrut aşa, pentru că va fi ziua ta norocoasă. De această dată, vei lua carnetul. Presimt acest lucru. A luat examenul, deşi făcuse multe greşeli. Atunci a înţeles şi el, că dacă nu-i schimba data, era posibil să găsească un instructor mai sever, care-l pica. M-a mirat însă ce mi-a spus după examen. - Mi-a părut bine că nu am luat carnetul de prima dată. Aveam nişte presimţiri, că mă voi accidenta. I-am marturisit şi temerile mele. Apoi l-am întrebat : - Tu mi-ai transmis aceste presimţiri? Sau eu ţie?
= O altă întâmplare bizară, am avut cu doi ani înaintea morţii mamei. Ne-a trezit brusc din somn, un zgomot ca un bâzâit de albină, ce venea din dreptul mesei pe care se afla o cruce pe suport, cu răstignirea lui „IISUS HRISTOS”. În faţa acesteia, se afla o icoană a MAICII DOMNULUI cu IISUS în braţe. Am crezut că visez, şi am întrebat-o pe mama? - Mami, vezi şi dumneata acele lumini? - Da, e o coroană ce se roteşte în jurul icoanelor! Cum ai făcut asta? Atunci am realizat că este real totul, şi mama credea că eu eram de vină. În jurul acestor icoane, se învârteau luminiţe de toate culorile; galben, albastru, roşu, verde, portocaliu şi alb, exact ca o coroană. Ne uitam mirate una la cealaltă, şi nu înţelegeam ce se întâmplă. Tot privind acele lumini, am intrat amândouă într-un somn adânc, de parcă acele „beculeţe” ne-ar fi hipnotizat. Când ne-am trezit, privirile noastre s-au îndreptat către masă, dar acolo nu mai era nimic. Am întrebat-o din nou pe mama: - Ai văzut acele lumini? Sau mi s-a părut mie? - Nu ţi s-a părut, erau pe masă! Am crezut că ai făcut tu ceva! Nici până azi, nu am aflat ce a fost.
= Dumnezeu, ne aude şi atunci când ne rugăm pentru vreme. Dacă ne rugăm - pe timp de secetă- să vină ploaia, ea vine. Eu m-am rugat de două ori cu multă credinţă, când a plouat cu
grindină. La puţin timp, grindina a încetat şi ploaia a fost „curată”. După cum spuneam şi mai înainte, nu cred în coincidenţe, pentru că ele nu au existat niciodată în viaţa mea. De multe ori am reuşit să schimb vremea aşa cum am vrut, doar rugându-mă lui Dumnezeu.
= O astfel de întâmplare, a avut loc în ziua înmormântării vecinei mamei, care era şi naşa de botez a surorii mele. Mă îndreptam către casa ei, când a început să plouă torenţial. Mam adăpostit sub o streaşină, sperând că va trece repede. Dar cum nu avea de gând să stea, am început să mă rog: - Doamne, te rog ajută-mă să ajung cu bine! Dacă nu stă ploaia, nu pot pleca! După puţin timp, aceasta a scăzut în intensitate si am mers către casă. Nu am intrat bine, că iar a început, parcă şi mai tare. Din acest motiv, nici preoţii nu mai veneau, deşi trecuse demult ora de plecare. M-am rugat iar lui Dumnezeu şi spiritului ploii. După puţin timp ploaia a încetat, şi au venit preoţii să o pornească la biserică. Am mulţumit din nou, că mi-au ascultat ruga.
= O întâmplare asemănătoare, a avut loc când depunea fiul meu jurământul militar. Ploua foarte tare şi era ger, iar bieţii soldaţi, îşi frecau picioarele să nu degere. Prietena fiului meu (actuala soţie), era vânătă de frig. M-am ascuns după un copac, să nu fiu văzută şi m-am rugat:
- Doamne, te rog! Ai milă de aceşti tineri recruţi! Schimbă tu vremea, că îi plouă rău şi au îngheţat de tot! În momentul rugăciunii, vizualizam cum stă ploaia şi dă soarele. După câteva minute, ploaia a încetat brusc, şi a răsărit şi soarele care a încălzit atmosfera.
= În timp ce aşteptam defilarea soldaţilor, am avut viziunea că-mi este rău, şi mă duceau pe braţe câţiva ostaşi. Peste aproximativ 30 min viziunea s-a îndeplinit, doar că nu era vorba de mine ci de o altă doamnă, mama unui militar.
= O vecină de-a mamei, a suferit un atac cerebral grav. Doctorii le-au spus copiilor: - Rugaţi-vă pentru ea, că este foarte rău! Nu credem că o să-şi mai revină. M-am aşezat în genunchi, şi am început să mă rog pentru dânsa cu lacrimi. Am făcut acest lucru câteva zile la rând. După un timp, mă anunţă fiica ei : - Gata, a scăpat! Medicilor nu le vine să creadă. I-am spus ce am făcut, şi am rugat-o să facă şi ea acelaşi lucru în continuare. Dumnezeu a făcut ceva, ce nu era cu putinţă oamenilor.
= Mi se întâmplă de multe ori, să prevăd anumite lucruri, să ştiu aproape sigur cum vor acţiona anumite persoane apropiate mie, înainte chiar de a şti ele însele ce vor face.
Această intuiţie o au mulţi oameni. Este suficient să mă gândesc la „ceva”, şi în scurt timp acest lucru se îndeplineşte. Am avut această telepatie de când eram mică, doar că în ultimii ani, ea s-a accentuat. Citind multe cărţi ale unor autori români dar şi străini, şi comparând cu întâmplările prin care am trecut, am înţeles că toţi aceştia au dreptate, atunci când afirmă că noi suntem ceea ce gândim, că de fapt nu anticipăm ce ni se întâmplă, ci tot ceea ce trăim, reprezintă rodul faptelor şi al gândurilor noastre. Faci bine, ai parte de bine. Faci rău, de rău vei avea parte, mai devreme sau mai târziu. Acest lucru se adevereşte de multe ori. Doar că, binele îţi vine din partea unor persoane la care nu te aştepţi, nu din partea celor pe care i-ai ajutat. Iar răul, vine mai mult din partea rudelor şi a celor apropiaţi, decât a străinilor. Toate persoanele care mi-au vrut răul, au păţit lucruri rele. Cele care m-au vorbit de rău, au fost şi ele bârfite la rândul lor. Doar pentru că m-am rugat pentru ele, nu le-am blestemat, cum face majoritatea oamenilor. De asemenea, este bine să ne ascultăm intuiţia, primul gând ce ne apare în minte. De multe ori, mi-a mers bine atunci când mi-am ascultat acest prim gând, dar mi-a mers şi rău, pentru că am oscilat între primul gând şi al doilea.
= Spunea Oreste într-o emisiune de-a lui că, atunci când a avut probleme cu banii, nu a suferit de foame, pentru că o masă pe zi o avea asigurată, fie de la mama lui, fie de la prieteni. Acest lucru, mi se întâmpla şi mie de foarte multe
ori. Mă sculam dimineaţa, cu gândul să fac o mâncare, pe care nu o mai făcusem de mult şi care-i plăcea şi fiului meu. Dar când să mă apuc de treabă, realizam că-mi lipseau câteva legume şi nu aveam nici bani să le cumpăr, aşa că necăjită, plecam în vizită la prietene. Stăteam de vorbă, fără să le mărturisesc că am probleme cu banii, şi că am venit să le vizitez, doar ca să uit că nu am ce pune pe masă. La plecare, îmi puneau în plasă, exact acele legume care-mi lipseau. Una îmi punea câteva cepe şi dovlecel, alta îmi punea verdeaţă şi roşii. Ajunsă acasă, mă uitam ce mi-au pus, şi mirarea mea era mare când realizam că tocmai acele legume îmi lipseau, ca să pregătesc ce îmi propusesem. După un timp, le întrebam: - De unde ştiaţi ce îmi trebuie? Mi-a fost ruşine să vă spun că am nevoie de ele. Îmi răspundeau : - Aşa am simţit! Mai ales că şi tu ne-ai ajutat de multe ori. Ştiam că voi „blocarii”, nu aveţi grădină pe acoperişul blocului. Acestea, au fost întâmplările mai deosebite din existenţa mea.
= Minuni, se întâmplă aproape zilnic, în viaţa mea. Este suficient doar să mă gândesc la ce-mi trebuie, şi îmi iese în cale exact persoana care îmi oferă acel „ceva”, fără să deschid gura să cer. Am fost ajutată de multe ori, de persoane pe care abia le cunoşteam, şi nu îndrăzneam să le cer ajutorul. Acest lucru, mi-a schimbat total percepţia asupra lor, cât şi asupra
altora. Am învăţat, că nu trebuie să judecăm oamenii, la prima vedere. “Este uşor să-i judeci pe alţii, dar mai important este să-i înţelegi. Oamenii, preferă să se judece unii pe alţii, dacât să se înţeleagă între ei.” PLATON mai spunea: "Un lucru, ca să fie bine judecat, trebuie judecat de cei pricepuţi, iar nu de cei mulţi." JULES RENARD zicea: „Multe probleme ar dispărea din viaţa noastră, dacă am vorbi unii cu alţii, nu unii despre alţii.”
= Ţinem cu tot dinadinsul la lucruri materiale, şi uităm de cele spirituale. Ne enervăm foarte tare, atunci când o persoană apropiată, ne ia un obiect la care ţinem mult. Ne simţim tare rău, când cineva ne înşeală la bani. Nu conştientizăm că de fapt, toată această dependenţă de lucrurile pământeşti, duce la boală. O vorbă din popor spune: „de ce ţi-e frică, nu scapi!” Am văzut în jurul meu, cum această zicală s-a adeverit de multe ori. Mamei mele, îi era teamă că o să paralizeze. Şi acest lucru s-a întâmplat. Unei cunoştinţe, îi era teamă că o să fie furată, şi a fost. Altă persoană, a înşelat cu o sumă de bani o binefăcătoare de-a ei, şi a pierdut ulterior de zece ori mai mult, decât suma obţinută prin păcăleală.
= Eu, am primit o lecţie de viaţă asemănătoare. Am fost înşelată cu o sumă de bani, dar spre deosebire de alte dăţi când mă certam cu acea persoană - acum am fost destul de liniştită, şi l-am rugat cu vorbe blânde să-mi restituie banii, căci erau ultimii pe care-i mai aveam. Au trecut luni bune şi într-o zi, mă trezesc cu soţia lui, cămi restituie suma de bani. Între timp, mă împăcasem cu situaţia, nu ţineam supărare, ba chiar vorbeam cu acea persoană. I-am făcut şi un alt bine, la care nu se aştepta. Interesant însă, a fost faptul că această sumă de bani mi-a fost restituită, chiar într-un moment când aveam mare nevoie, şi nu găseam nicăieri. Un aşa zis rău, s-a transformat în viitor, în ceva care-mi folosea. Am înţeles atunci, că nu trebuie să mai ţin atât de mult la partea materială a vieţii, căci Dumnezeu nu ne va lasa în necaz.
= Am ajuns la următoarea concluzie. Orice lucru rău, se poate transforma, într-un viitor apropiat, într-unul bun. Dau un exemplu: o persoană este concediată. Începe să se frământe, să se îngrijoreze, că nu va mai găsi de lucru şi va suferi de foame. Pesimistul, cade în depresie, nu mai are speranţe. Această gândire negativă, va atrage după sine, exact lucrul de care se teme. Oricât ar căuta, nu mai găseşte un alt serviciu. Crede că Dumnezeu l-a părăsit, şi nu mai vrea să audă de El. Pe de altă parte, optimistul crede în şansa lui, crede în Divinitate şi constată după un timp - nu prea lung - că astrele
i-au pregătit un serviciu mult mai bun şi mai bine plătit. Pentru el este o lecţie de viaţă pe care şi-a însuşit-o.
= Un alt exemplu de „rău”, ce se transformă în bine : între doi colegi şi prieteni, intervine un scandal care-l determină pe unul din ei, să plece la alt loc de muncă. Cel care rămâne, este avansat în funcţie imediat după plecarea acestuia. Dar şi cel care pleacă este avansat în funcţie, la noul loc de muncă. Câte şanse ar fi fost, să avanseze amândoi în aceeaşi funcţie, dacă nu intervenea această dispută între ei? Optimistul, - care mai crede şi în Divinitate- înţelege „mesajul”, şi nu rămâne supărat pe celălalt. În schimb pesimistul, poartă ranchiună fostului coleg, şi nu mai vede că şansa i-a oferit altceva mai bun, tocmai din cauza acestui incident. Divinitatea, i-a ajutat pe amândoi să reuseacă. Diferenţa este aceea, că unul şi-a învăţat „lecţia”, iar celălalt nu. Şi mai sunt multe alte exemple, dar am amintit doar două cazuri pe care le cunosc.
= Cel mai concludent caz de rău ce se transformă în bine, îl găsim în biblie. Iosif a fost vândut de fraţii lui. Acesta, fără să le poarte ranchiună, i-a ajutat peste ani atunci când era foamete. El a înţeles că a fost voia lui Dumnezeu, pentru a-şi ajuta rudele atunci când vor fi la necaz. Concluzia mea este aceea că: în orice „rău,”există şi un bine, dar şi că, în orice bine, poate exista şi un rău.
Eu nu cred că omul poate avea duşmani, atâta timp cât va şti să-l respecte şi să-l iubească pe cel de lângă el. Din punctul meu de vedere, aceştia stau în preajma ta, tocmai pentru a te ajuta să evoluezi spiritual, şi astfel să se ajute şi pe ei. Dacă indiferent de sentimentele lor, de purtările lor „rele”, i-am trata ca pe nişte prieteni, nu ca pe nişte duşmani, atunci vor vedea şi ei adevărul, se vor schimba.
= Nu sunt de acord, cu cei care spun că oamenii s-au înrăit. Noua energie ce planează asupra Pământului, le-a scos la iveală adevăratele feţe. Pe cei ce „pozau” în oameni buni, acum îi vedem aşa cum sunt în realitate. Cei buni, tot aşa au rămas, ba au devenit şi mai buni. Eu însămi m-am schimbat. Dacă înainte, nu le spuneam celor din jur că mă mint , sunt prefăcuţi, tocmai ca să-i nu-i supăr, din bun simţ, acum nu mai suport falsitatea, minciuna. „Orb, nu este cel care nu vede, ci cel care nu vrea să vadă”!
= Sunt atâtea semne în jurul nostru, atâtea „coincidenţe”. Trebuie doar să le privim cu atenţie, să privim cu ochii sufletului. Trecem nepăsători, preocupaţi, stresaţi, spre magazin, spre serviciu, şi nu vedem nimic din ceea ce ne înconjoară. Nu vedem, minunata creaţie a lui Dumnezeu. Nu zărim “soarele”, decât atunci când ne arde faţa. Nu vedem “ploaia”, decât atunci când aduce inundaţii şi ne face pagube. Nu realizăm că ea face şi miracole, nu numai pagube.
O chemăm atunci când este secetă, şi o blestemăm, atunci când ne strică planurile. Niciodată nu suntem mulţumiţi. Traversaţi strada! Oferiţi un zâmbet sincer, celor pe care-i întâlniţi! Oferiţi-le iubire din adâncul inimii, şi veţi vedea ce bine vă veţi simţi, ce fericiţi veţi fi! Toate bolile vor dispărea ca prin farmec. Renunţaţi la gândurile şi sentimentele rele, malefice! Faceţi fapte bune, şi dacă nu puteţi, atunci abţineţivă pe cât puteţi, să faceţi rău! Zâmbetul, îi dezarmează chiar şi pe cei furioşi.
= Ce ne costă să zâmbim? Ştiu! Veţi spune că atunci când nu ai ce pune pe masă, nu-ţi mai arde de zâmbete. Că reclamele de la TV, care ne îmbie să mâncăm zilnic fructe şi legume sunt sănătoase, dar doar pentru cei care-şi permit. Că dacă la masă, nu ai decât ceai cu pâine, aceste reclame te fac doar să înghiţi în sec. Aşa o fi! Dar un zâmbet, nu cere un efort prea mare. Nu cere bani, nu face rău nimănui. Am văzut în urmă cu mulţi ani la TV un film, unde o populaţie dezarma cotropitorii prin zâmbete. Nu este un exemplu demn de urmat? În loc să stăm încruntaţi şi posomorâţi? Ne ruşinăm, atunci când cineva ne îmbrăţişează şi ne arată iubirea sinceră, de parcă am face ceva rău. Ba chiar privim în jurul nostru, ca nu cumva să fi văzut careva scena. Nici nu ştiţi ce bine mă simt eu, atunci când o persoană îmi zâmbeşte din suflet, mă salută, mă îmbrăţişează. Simt că prind aripi, că zbor. Am întrebat o prietenă:
- Eşti şi tu fericită, când cineva îţi zâmbeşte, te salută? Sau doar mie mi se întâmplă? Mi-a răspuns: - Da, am şi eu acest sentiment! Şi este tare bine!
= Şi sentimentele de invidie, ură, neiertarea altor persoane pentru răul făcut ţie, duc la îmbolnăvirea spiritului şi apoi la cea a trupului. Dar cea mai periculoasă dintre toate, este furia. Ea te determină să faci lucruri, pe care nu ţi le-ai închipuit că le vei face vreodată. Auzi : - Nu ştiu de ce a făcut asta! Era o persoană calmă, liniştită! De cele mai multe ori, astfel de persoane "explodează". Despre români, s-a spus că sunt “o mămăligă” care fierbe încet, la foc mic, şi dacă nu ai grijă de ea, îţi poate exploda în faţă. Aşa se întâmplă şi cu furia. Îi cred pe aceia care spun că nu ştiu ce au făcut, pentru că furia i-a orbit, că nu-şi amintesc momentul dezlănţuirii. Nu se prefac. Chiar nu-şi amintesc, pentru că furia le întunecă minţile. Spun acest lucru din proprie experienţă, nu ca să apăr pe cineva anume. Mi s-a întâmplat de două ori în viaţă, să mă aflu sub imperiul furiei. Nici în ziua de azi, nu ştiu ce am făcut. Mi s-au şters din memorie acele clipe. Mi s-a spus cum am reacţionat, dar eu nu-mi amintesc. Nu am rămas doar eu şocată de ceea ce am făcut, ci şi cei din jurul meu. Spuneau: - Era atât de liniştită! Nu se certa cu nimeni, nu ridica tonul! Nu ne vine să credem că ea a făcut asta!
Nu am omorât pe nimeni, nu am desfigurat pe nimeni, nu am împuşcat pe cineva sau l-am înjunghiat. Pur şi simplu, am sărit la bătaie. Eu, o persoană nonviolentă, pe care o speria orice ton ridicat, orice sămânţă de ceartă, am explodat. Şi astăzi, îmi este ruşine de acel moment. Şi dacă ceilalţi au uitat, mie nu-mi va ieşi din minte, pentru că este o lecţie pe care trebuie să n-o repet. De aceea am spus, că acest sentiment este cel mai periculos. Poate duce la crime, cum s-a întâmplat de multe ori în societatea noastră.
= Dăm vina pe toţi, pentru ceea ce ni se întâmplă. Pe conducătorii ţării, pe medici, pe preşedinte, pe ceilalţi oameni, ba chiar pe întreaga societate, doar pe noi nu. Uităm că schimbarea noastră în bine, poate schimba pe ceilalţi. Că gândurile, sentimentele, faptele noastre bune, iertarea necondiţionată, iubirea necondiţionată, pot duce la o schimbare în bine a întregii societăţi. Eu dăruiesc iubire unora, tu dăruieşti altora, aceia dăruiesc la rândul lor, şi tot aşa, până ce întreaga societate, se schimbă în bine sub acţiunea iubirii. Din păcate, lipsa acestor sentimente bune, poate schimba şi în rău un om, iar apoi tot noi îl acuzăm că s-a înrăit, deşi suntem direct răspunzători de această schimbare. Eu însămi era să mă schimb în rău, datorită trădării unor persoane din jurul meu, a lipsei lor de loialitate, de iubire şi de respect. Dar fiind o fire puternică, şi cu credinţă în Divinitate, am rezistat
încercării. Sunt însă şi oameni, care nu suportă aceste comportamente, şi devin reci, duri.
= Duhovnicul meu, spunea într-una din predicile dumnealui: - Ne plângem de cei ce ne conduc, că nu ne iubesc, că nu le pasă de noi, îi arătăm cu degetul, îi înjurăm, le trimitem toată ura noastră. Uităm că noi i-am ales! Şi dacă nu ne convine, nu ne condamnăm pe noi pentru acest lucru, ci pe dânşii. S-a gândit cineva să se roage lui Dumnezeu pentru ei? Să le lumineze minţile, să le îmblânzească sufletele, pentru a face ceva bun pentru popor ? Ne rugăm pentru noi şi pentru cei apropiaţi nouă, dar pentru dânşii nu se roagă nimeni. Diavolul, nu poate fi îmblânzit decât cu iubire! - Rugaţi-vă pentru dânşii! Trimiteţi gândurile şi sentimentele dumneavoastră de iubire, nu de ură către aceştia, şi veţi vedea că lucrurile se vor schimba! Poate nu imediat, va mai dura, că nici lumea nu a fost construită într-o zi. Dar nu încetaţi să faceţi acest lucru zilnic! Nu-i aşa că părintele nostru are dreptate? Tot din proprie experienţă ştiu, că am reuşit să schimb în bine anumite persoane, doar rugându-mă, trimiţându-le gândurile mele bune, precum şi sentimentele mele de iubire sinceră, de iertare necondiţionată. Am văzut în jurul meu, oameni care s-au schimbat în bine. Au avut vise cu Maica Domnului, sau revelaţii care le-au schimbat total sentimentele, gândirea atee.
= Dacă noi nu ne iubim, nu ne respectăm, nu ne iertăm, nu putem face acest lucru nici cu cei din jurul nostru. Îi acuzăm pe ceilalţi, îi învinovăţim de lucruri pe care le facem noi, doar pentru a ne linişti conştiinţa, pentru a nu vedea adevărul. Dacă gândim rău, îi bănuim şi pe cei de lângă noi, de acest lucru. Dacă minţim, credem că şi ceilalţi ne mint. Nu putem concepe, că mai există şi persoane care sunt sincere, care au gânduri şi sentimente curate. Când înşelăm sau şantajăm, credem că toţi fac aşa ceva. Dacă suntem suspicioşi, îi suspectăm şi pe ceilalţi de acest lucru. Dacă cineva este trist, sau nu se simte bine, răspunde monosilabic, este acuzat de nepăsare, de comportare rece, şi ne supărăm pe acea persoană. Vrem să fim înţeleşi, ascultaţi, dar nu avem timp să-i ascultăm şi noi pe ceilalţi, să-i înţelegem. Apoi, tot noi ne supărăm. Nu degeaba a spus IISUS Hristos: - Iubeşte-ţi aproapele, ca pe tine însuţi ! Da, dar ce fac acei oameni, care nu ştiu să se iubească pe ei, să se respecte? Nu ştiu să-i iubească, să-i respecte nici pe ceilalţi. Iisus Hristos, nu a zis doar: -“ Iubeşte-ţi aproapele!” A zis şi : -“ Ca pe tine însuţi!” Pentru că numai aşa, vom putea să evoluăm spiritual. Religia, are un rol important în această evoluţie spirituală, dar nu trebuie să cădem în fanatism. Cunosc persoane care cred în
Divinitate, respectă Legile lui Dumnezeu şi ale Universului, dar se duc foarte rar la biserică. Şi cunosc şi persoane care se duc permanent la biserică, în schimb nu ştiu să-i iubească, să-i respecte pe ceilalţi, nu iubesc creaţia lui Dumnezeu. Ei cred, că acest lucru este suficient, dar se înşeală amarnic. Nu li se vor ierta păcatele, doar pentru că fac mătănii, dar în schimb, sentimentele lor faţă de Divinitate nu vin din adâncul inimii.
= Părintele ARSENIE BOCA spunea: -" Rugăciunea cu lacrimi de căinţă, este mai plăcută lui Dumnezeu, decât cea seacă." Dacă plângi din iubire pentru Dumnezeu, ai sufletul atât de liniştit, de împăcat, încât simţi că nu te mai atinge nimic din ce este pământesc. Nu mai ai frici, ai o mare siguranţă a zilei de mâine. Frica vine de la diavol, iar pe acesta nu îl poţi înfrânge decât cu iubire, cu smerenie, nu cu orgoliu prostesc. Din cauza mândriei, mulţi părinţi nu-şi pot ierta copiii, mulţi copii nu-şi pot ierta părinţii. Părinţii spun: - Nu el(ea), m-a făcut pe mine. Eu l-am făcut(o), pe el(ea). Să mă plec eu în faţa lui(ei)? Cei care au copii, trebuie să ştie, că având multă experienţă de viaţă, sunt mai înţelepţi şi împăcarea va trebui să vină din partea lor. Să le spună copiilor, că îi iartă şi îi iubesc din suflet, chiar dacă au greşit. Pentru că şi ei, la rândul lor - chiar dacă acum au "uitat"- i-au
supărat pe părinţii lor, atunci când erau tineri, iar ei iubitori iau iertat. Iar copiii să-şi respecte părinţii, aşa cum zice şi biblia. Pentru că într-o zi, vor fi şi ei la rândul lor părinţi, şi roata se întoarce. Să-i ierte, dacă nu pentru altceva, măcar pentru faptul că le-a dat viaţă, şi acest lucru, i-a făcut ceea ce sunt acum. Lăsaţi copiii să-şi aleagă ce profesie le place! Să-i îndrumăm, să-i protejăm, fără să-i obligăm. Îi spuneam fiului meu: - Nu mai face aceleaşi greşeli ca mine! Ascultă-mă şi pe mine, învaţă din ele ca să nu suferi şi tu! Îmi răspundea: - Lasă-mă să greşesc! Numai aşa voi învăţa să fiu responsabil. Voi învăţa din greşelile mele proprii, nu din ale altora. - Lasă-mă să le simt pe pielea mea, cum ai făcut şi Dumneata. Altfel, cum voi şti că nu trebuie să le repet. VANGA spunea: “ Nu copiii ar trebui arestaţi, ci părinţii. Pentru că educaţia dată lor, i-a adus în acest punct.” Copiii, ca şi bătrânii, trebuie înconjuraţi cu dragoste. Să fie învăţaţi cum să se roage Divinităţii. Să li se explice că fără existenţa lui Dumnezeu, noi nu am mai avea niciun rost aici pe pământ. Nu trebuie să trăim cu frică de Dumnezeu, ci cu iubire. Pentru că EL este iubire, în forma cea mai pură, iar frica este de la satana. Sunt fericită că părinţii mei, bunicii mei, m-au
crescut în această credinţă! De la ei am învăţat, cum să-mi cresc copilul. În cinste, adevăr, corectitudine, loialitate, dreptate. Nu am repetat unele greşeli făcute de aceştia. Pentru că nu mi-au plăcut, şi nu am dorit să fac şi eu acelaşi lucru copilului meu. “Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!”
= Să nu uităm, că nu rămâne nimic neplătit, în această lume. Dacă nu aici, atunci sigur justiţia divină, va face dreptate. „Cu ce măsură dai, cu aceea primeşti”. Lucru deja confirmat de mine, prin exemplele din jurul meu.
= I-am compătimit sincer, pe cei care fac lucruri oribile. De ce? Pentru că aceştia nu au avut parte de iubire. Ei nu cunosc acest sentiment minunat, care te înnobilează, te face mai bun. Au fost atât de dezamăgiţi de cei dragi lor, şi chiar de cei din jurul lor, încât au „omorât” acest sentiment în sufletul lor. Sau născut şi ei cu acea „rază de lumină” dată de Dumnezeu, dar deziluziile au înăbuşit-o, au ascuns-o undeva în "întuneric". Sunt însă şi persoane care nu fac lucruri malefice, dar pentru că au suferit mult, îşi închid sentimentele într-un colţ al inimii, cât mai ferit, tocmai pentru a nu mai fi „loviţi” de cei din jur. Se simt vulnerabili, şi îşi apără cum pot această vulnerabilitate. Sunt convinşi că nu mai pot îndura alte dezamăgiri, alte suferinţe, că vor „claca”. De aceea, se comportă foarte rece cu cei din jur. Sunt taciturni, îşi pun pe
faţă o mască dură, de oameni răi. În realitate, mulţi dintre ei sunt plini de iubire. Deseori, iubirea lor este mai puternică decât a celorlalţi. La fel se întâmplă şi cu persoanele cu handicap. Sunt consideraţi nişte “paria” în societate. Sunt luaţi în râs, batjocorâţi. Nu le întinde nimeni o mână de ajutor. “Unii”, cred că aceştia nu merită iubiţi, şi îi privesc cu repulsie. În realitate, ei sunt plini de iubire, sunt mai respectuoşi, mai cu bun simţ decât ceilalţi şi suferă chiar mai mult decât ei. De aceea, nu este bine să judecăm oamenii după aparenţe. Aparenţele, înşeală de multe ori. Să-l lăsăm pe Dumnezeu să ne judece, că doar El are acest drept. Nu ştie nimeni ce se petrece în casa lor, în mintea lor, sau în sufletul lor, doar ei înşişi. Numai cei care au trecut prin experienţe asemănătoare, îi pot înţelege cu adevărat. Ceilalţi, îi pot compătimi. Chiar dacă înmulţeşti de zece ori, de douăzeci de ori, ceea ce simţi tu pentru acele persoane, şi tot nu se apropie de ceea ce simt ei în realitate. Dacă nu-ţi trâmbiţezi problemele, nu înseamnă că ele nu există. Că eşti o persoană rea, pentru că nu vrei să te destăinui. Spune IISUS Hristos: - „Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt”. Această pildă, m-a sâcâit multă vreme, până i-am găsit adevărata semnificaţie. Îmi spuneam, destul de enervată: - Cum adică? Dacă cineva îmi dă o palmă, eu îi arăt şi celălalt obraz? Las-o baltă! Mai degrabă, îi car eu câţiva pumni -
lucru care s-a şi întâmplat, din exemplul de mai înainte, despre furie -. Am experimentat personal, acest exemplu biblic. O vecină, a venit într-o bună zi, cu mare scandal la uşa mea, cu jigniri şi toate „celea”. Fără să mă enervez, i-am vorbit calm - deşi în interior, fierbeam-, i-am dat dreptate deşi nu ştiam ce făcusem - , i-am zâmbit. Deodată, s-a oprit brusc din invective, a lăsat capul jos şi a plecat. Mi-a spus ulterior, că se simte ruşinată de felul cum a reacţionat atunci, mai ales că eu m-am purtat frumos. Bineînţeles, că o dată intrată în casă, îmi venea să sparg tot de nervi, dar eram fericită că m-am putut abţine în acel moment. A fost o altă „lecţie de viaţă”, pe care trebuia să o învăţ. Am înţeles atunci zicala românească: „Vorba dulce, mult aduce!” Şi am mai înţeles ceva: violenţa, naşte violenţă. Dacă răspundeam şi eu la fel, atunci vecina nu s-ar fi ruşinat, nu ar fi învăţat nici ea nimic din acest exemplu, nu sar fi căit. De aceea am spus, că putem schimba oamenii în bine. Având un comportament asemănător cu al lor, nu vor şti niciodată unde au greşit, sau dacă au greşit. În schimb, dacă le vorbim cu blândeţe, cu calm, se vor căi, se vor îndrepta, nu vor mai repeta greşeala, aşa cum n-am mai repetat-o nici eu. La acest lucru se referea IISUS
Hristos.
Cu iubire, putem schimba caractere rele, în caractere bune. Asta înseamnă, să întorci şi obrazul celălalt. Să reacţionăm la ură cu iubire, nu tot cu ură. “Vezi bârna din ochiul tău, nu paiul din ochiul fratelui tău”. Avem tendinţa să judecăm faptele altora, şi nu le vedem pe ale noastre, sau pe ale copiilor noştri. Credem că am ascuns atât de bine „gunoiul”sub preş, că ceilalţi nu l-au văzut, şi dacă nu l-au văzut, putem să judecăm în voie. „Gunoaiele” vor ieşi la iveală, mai devreme sau mai târziu. „ Cine este fără de păcat, să arunce primul piatra”. Se pare că, în zilele noastre, tocmai „păcătosul” este cel care aruncă pietrele.
= M-a uimit foarte tare, următoarea întâmplare. Era hramul unei biserici. Ca la orice hram, vin şi rromi şi cerşetori. Pentru aceştia, a fost aşezată separat de “lumea bună” o masă, fără să se specifice pentru cine este pusă. Dacă unii “strâmbau” din nas la vederea lor, aceştia, cu mult mai bun simţ decât ei, s-au aşezat – fără să li se spună – la acea masă, ca să nu-i deranjeze. Dacă pe mine m-a deranjat acea separare - de parcă ar fi fost ciumaţi - , ei în schimb au acceptat acest lucru. Nu s-au simţit în niciun fel izolaţi. Păreau că-şi acceptaseră situaţia, se resemnaseră, ştiau unde le este locul, sau mai degrabă, unde doreau „ceilalţi” să stea. Acest fapt, m-a făcut să-mi dea lacrimile, şi am mai primit o lecţie de viaţă.
Îngerii, nu umblă pe pământ, îmbrăcaţi în haine luxoase. Ei umblă îmbrăcaţi în zdrenţe, tocmai pentru a încerca credinţa oamenilor. Câţi îngeri, nu sunt ascunşi în persoanele acestor cerşetori?
= În anul 2013, am fost internată în spital. Am trecut cu câţiva cm pe lângă moarte. Stările rele prin care am trecut, m-au lăsat fără sentimente. Eram ca un "zombi". S-a lăsat un întuneric în jurul meu, zgomotele din cameră nu se mai auzeau. Nu-mi mai simţeam trupul. Aveam senzaţia că m-am ridicat câţiva cm în aer, pentru că nu mai simţeam nici patul sub mine. În schimb, nu simţeam frica de moarte, aveam sufletul liniştit, plin de pace. Dacă nu mă speria frica că voi muri, mă speria însă altceva. În acel moment, nu mai aveam niciun sentiment; nici bun, nici rău, nimic. În loc să mă rog Divinităţii să mă salveze, spuneam: - Doamne! Dacă vrei să mă iei, sunt pregătită! Dar te rog, înapoiază-mi sentimentele! Nu mă lua aşa, golită! Nu vreau să plec din această lume, fără să simt nimic! Pastilele m-au adus înapoi, dar tot un "zombi"eram. Nici după externare, nu mi-am revenit. Făceam fapte bune aproape în fiecare zi, în speranţa că totul se va schimba. Am chemat preotul acasă pentru slujbă. M-am spovedit şi m-am împărtăşit. După o lună de zile de rugăciuni şi de acte caritabile, mi-am revenit la normal. Am înţeles într-un final şi următoarele cuvinte biblice:
„Nu adunaţi comori pe pământ, ci în cer. Ce folos de omul care adună comori, dacă îşi pierde sufletul”! Nu doresc nimănui să trăiască fără „suflet”, pentru că este îngrozitor. Nu aş mai putea trece prin această experienţă, niciodată. Acum înţeleg, de ce se spune despre o persoană malefică, că este om „fără suflet”. Am auzit de multe ori acest cuvânt, dar până nu l-am experimentat pe pielea mea, nu l-am înţeles. Îi mulţumesc Divinităţii, că mi-a dat posibilitatea să trăiesc toate aceste experienţe, să le trec prin „filtrul” personal, pentru a înţelege. Acum am scris despre ele, aşa cum s-au întâmplat. O cunoştinţă m-a întrebat: - Crezi în aceste lucruri paranormale? Crezi toate prostiile pe care le citeşti? I-am răspuns: - Cred, pentru că eu le-am trăit deja! Tot ceea ce am citit în cărţi, sau am văzut în unele emisiuni, nu le-aş fi crezut, dacă nu le experimentam înainte.
= Eu nu mi-am pierdut speranţa. Cred că România şi românii, vor avea un viitor frumos. Suntem un popor a cărui „rază de lumină”, e foarte puternică. Niciun „întuneric”, nu o va putea face să dispară, oricât ar încerca. Noua energie, va îndepărta tot răul. Am văzut în jurul meu, oameni care şi-au schimbat percepţia asupra vieţii, au devenit mai buni, mai credincioşi. „Nimeni”, nu ne va doborî! Depinde însă şi de noi, să nu ne lăsăm influenţaţi de „întuneric”, să devenim mai responsabili,
să luăm atitudine împotriva a tot ce este rău în ţară. Avem încă libertatea cuvântului, putem să protestăm paşnic împotriva celor ce nu ne doresc binele. Să ne rugăm tot timpul pentru ei, dar să ne schimbăm şi noi, să le oferim iubire, nu ură. VĂ DORESC TUTUROR, PACE, LINIŞTE SULETEASCĂ, ŞI MULTĂ IUBIRE SPIRITUALĂ!
ÎN MEMORIA IUBIŢILOR MEI PĂRINŢI, NICOLAE ŞI ANA!
Poezie de adio ( scrisa de tatal meu pe patul de moarte)
Trist e cerul fără stele, Triste sunt zilele mele. Căci grea boală mă răpune, Părăsind această lume.
Las nevastă, las copile, Şi mă prăpădesc cu zile.
Las fetele făr’de-ajutor, Şi surioare cu dor.
Las pe maica mea bătrână, Şi pe soacra mea cu milă. Las cumnaţi ca nişte fraţi, Şi cumnate îndoliate.
Dragii mei nepoţi, nepoate, Soacră, mamă, surori, frate, Dacă v-am făcut vre’un rău, Nu plângeţi la capul meu!
Ştiu c-atât cât am trăit, Pe nimeni n-am urgisit. La nimeni n-am făcut rău, Ştie bunul Dumnezeu.
Vă mulţumesc, prieteni cu dor! Că nu m-aţi lăsat să mor.
Vouă, care mi-aţi donat sânge, Când aţi văzut c-al meu se scurge.
Vouă, care mi-aţi salvat viaţa, Când începeam să fiu ca „gheaţa”. Mi-aţi prelungit-o cu ceva, Însă moartea, tot mă ia.
Îmi simt sfârşitul aproape, Ca un clipocit de ape. Vă părăsesc pe voi, pe toţi, Pentru lumea celor drepţi.
Vă las ultimul cuvânt, Când n-oi mai fi pe pământ, Pe mormânt, sădiţi la cap, Un puişor de liliac.
Şi el când va înflori, De mine va aminti.
Că m-am „topit” în floarea vieţii, Ca şi roua dimineţii.
Am scris aceste strofe-n şir, Eu NICOLAE TRANDAFIR. Să ştie o lume întreagă, Că viaţa mi-a fost dragă.
Însă Dumnezeu, n-a vrut, Să stau mai mult pe pământ. Mi s-a curmat firul vieţii, Până-n pragul bătrâneţii.
Mor cu gândul neîmpăcat, Că două fete am lăsat. Far’ să le fi măritat, Şi eu nu le-am ajutat.
Când a fost ca să le ajut, Atunci m-am îmbolnăvit.
Am stat numai prin spitale, Şi-am cheltuit la parale.
„Ziua bună”, vă zic vouă, Cu ochii-n lacrimi de rouă. Eu vă las, vă părăsesc, Şi sănătate, vă doresc.
Sănătate, viaţă lungă, Dumnezeu să mă audă. Să vă creşteţi copilaşii, Şi nepoţii, drăgălăşii.