apiterapia

MIEREA – alimentul perfect Mierea de albine este cel mai vechi îndulcitor natural şi cel mai complex antibiotic natural, un aliment unic, cu valori energetice ridicate. Este o sursă simplă de carbohidraţi, conţinând în medie 17,1% apă, 82,4% carbohidraţi, 0,5% proteine şi cantităţi mici dintr-o gamă largă de vitamine, minerale, aminoacizi şi antioxidanţi. Conţinutul mediu de carbohidraţi este compus în principal din fructoză (38,5%) şi glucoză (31%). Restul de 12,9% de carbohidraţi este alcătuit din maltoză, sucroză şi alte zaharuri. Mierea de albine este folosită de secole în tratarea multor afecţiuni.

Cercetătorii au demonstrat că, folosită ca medicament, mierea nu produce efecte secundare, ba chiar, luată în doze corecte, nu produce neplăceri nici bolnavilor de diabet!

Avantajele consumului de miere Îndulcitor: Zahărul poate fi substituit prin miere în multe alimente şi băuturi. Dacă se foloseşte în locul unui îndulcitor clasic, trebuie amintit că mierea îndulceşte de două ori mai mult decât zahărul. Este recomandată pentru înlocuirea zahărului, mai ales a celui alb, rafinat. Mierea este contraindicată persoanelor obeze sau care urmează o dietă hipocalorică, dar în general, dacă nu este manipulată chimic şi prelucrată excesiv, mierea este considerată de lumea medicală un aliment sănătos şi preţios pentru organism.

Sursă de energie: Mierea asigură 64 de calorii/linguriţă. O linguriţă de zahăr furnizează aproximativ 50 de calorii. Zaharurile din miere sunt uşor convertite în glucoză chiar şi de către cel mai sensibil stomac. Aşadar, mierea este foarte uşor digerabilă.

Sursă de vitamine şi minerale: Este bogată în oligoelemente precum cupru, fier, magneziu, iod, mangan, siliciu, crom. Vitaminele conţinute de miere sunt (în funcţie de varietatea florală) B1, B6, A, E, K, C, acid pantotenic. Aşa cum aroma şi culoarea mierii variază în funcţie de sursa florală, aşa variază şi conţinutul de vitamine, minerale şi aminoacizi. Mierea mai închisă la culoare are mai multe proprietăţi nutritive decât cea deschisă, transparentă.

Proprietăţi antifungice şi antibacteriene: Este bogată în diferiţi fermenţi şi acizi organici cum ar fi acidul formic cu rol antiseptic şi antireumatic. Fără îndoială că cei care se ocupă de albine nu suferă de reumatism. La nivelul cavităţii bucale, nu numai că opreşte dezvoltarea plăcii bacteriene, dar reduce şi producerea de acid, împiedicând astfel bacteriile să producă dextran. Dextranul, un component al plăcii dentare, este un polizaharid vâscos, produs de bacterii cu scopul de a adera la suprafaţa dintelui. Îmbunătăţirea performanţelor sportive: mierea facilitează menţinerea nivelului glicemiei, recuperarea musculară şi refacerea glicogenului după efort. Are o acţiune precisă de revigorare a muşchiului cardiac şi îmbunătăţeşte circulaţia coronariană. Îngrijirea pielii: Mierea accelerează procesul de vindecare a rănilor. Laptele şi mierea sunt două ingrediente care acţionează împreună pentru a face o piele netedă şi catifelată.

Tipuri de miere şi remedii rapide Salcâm – se poate folosi la orice, chiar şi la ceaiuri şi cafele deoarece nu interferează cu gustul lor. Este laxativă şi se recomandă şi în cazul durerilor de gât.

Mană – eficientă boli de plămâni constipaţie, colită de putrefacţie. Are un efect puternic laxativ, normalizează flora intestinală şi neutralizează bacteriile de putrefacţie. Are o valoare terapeutică deosebită prin conţinutul bogat în inhibină (un bactericid foarte puternic) şi săruri minerale (calciu şi magneziu), deoarece organismul asimilează mult mai bine aceste substanţe prin alimentaţia naturală decât prin administrare sintetică. Albinele o obţin de la molid, brad, pin, stejar, ulm, plop, salcie. Şi plante ca bumbacul, floarea-soarelui sau lucerna pot oferi producţii de miere de mană.

1

Citrice – merge cu băuturi din citrice, combate insomnia Castan – bogată în fier, ameliorează circulaţia sanguină Eucalipt – balsam, indicat pentru răceli şi bronşite Floarea-soarelui – efect antinevralgic şi astringent Trandafir – rară, dar foarte eficientă în inapetenţă Dintele-leului – ideală pentru sportivi Tei – împotriva nevralgiilor, insomniei şi migrenelor Levănţică – recomandată celor epuizaţi fizic şi nervos Mentă – are aroma mentei şi conţine multă vitamina C Miere şi lapte: bună în tuse cu expectoraţie. Încălziţi o cană cu lapte şi adăugaţi o linguriţă de miere. Este bine să se bea cât este caldă. Pentru gargară, se dizolva 1-2 linguriţe de miere în apă. Este un remediu foarte bun şi pentru răguşeală.

Atenţie! Mierea încălzită la peste 50°C îşi pierde proprietăţile benefice şi de aceea nu se recomandă să se îndulcească ceaiul când este foarte fierbinte. Fiartă, mierea devine toxică şi nu se mai foloseşte decât în capcanele pentru viespi.

ALCHIMIA ALBINELOR Lector al Asociaţiei Naţionale pentru Terapii Complementare din România şi profesor de istorie la Târgu-Jiu, domnul Vasile Andriţoiu a descoperit proprietăţile miraculoase ale mierii căutând leacuri pentru a se trata pe sine şi pe cei apropiaţi lui. Astăzi, el este unul dintre cei mai vestiţi apiterapeuţi din România, cu participări constante la conferinţele internaţionale de apiterapie şi cu rezultate spectaculoase în vindecarea unor boli pentru care medicina alopată oferă de obicei speranţe minime.

- Domnule Andriţoiu, de ce este mierea un aliment atât de lăudat?

- Să facem mai întâi puţină istorie. Albina a apărut pe pământ înaintea omului. Arăta ca o larvă şi se hrănea cu ferigi. Treptat, când flora s-a dezvoltat, i-au crescut aripi şi a început să zboare pe flori, să adune nectar. Albina a funcţionat dintotdeauna ca un adevărat laborator zburător, care a adunat nectar şi polen pentru a-şi hrăni urmaşii. Noi, oamenii o jefuim. S-au găsit desene pe pereţii peşterilor din Spania, datând din epoca de piatră, ce ilustrează modul în care oamenii preistorici culegeau fagurii de miere, folosindu-se de fum. Albina a memorat în codul ei genetic că fumul reprezintă pericol. Când simt fum, albinele îşi umplu guşile cu miere de rezervă şi pleacă. Când guşile sunt pline, nu-şi mai pot îndoi abdomenul, ca să înţepe. De aceea, unii apicultori, mai puţin experimentaţi, afumă când umblă în stup. În Egiptul şi India antică, mierea era considerată un dar al zeilor. Se pare că mana care a fost dată poporului evreu în drum spre Ţara Canaanului era de fapt miere. Sf. Ioan Botezătorul s-a hrănit în deşert cu miere. Soldaţii Indiei antice primeau înainte de luptă o punguţă de piele plină cu miere care se lega la brâu. S-au găsit papirusuri care îndemnau la consumul de miere pentru că „este bună”. Elevii Egiptului antic ce primeau în raţia lor miere erau mai sănătoşi şi învăţau mai uşor decât ceilalţi. Nu era doar un aliment extraordinar de hrănitor şi energizant, ci şi un antiseptic şi un conservant de excepţie. Trupul lui Alexandru Macedon a fost îmbălsămat întrun sicriu cu miere şi propolis. Mai târziu, în Evul Mediu, aproape toate mânăstirile aveau stupine, iar ţăranii care aveau casă pe pământul mânăstiresc erau obligaţi să plătească o danie în miere şi mai ales în ceară pentru fabricarea lumânărilor. Documentele amintesc existenţa unei ceri verzui în Moldova, care nu scotea fum la ardere, din care se făceau lumânări ce ardeau în palatele dogilor din Veneţia. Dar să revin la întrebarea dumneavoastră. De ce această faimă? Ei bine, pentru că mierea conţine toate vitaminele, mineralele şi enzimele cunoscute în lumea medicală. Are toţi aminoacizii esenţiali cunoscuţi, ceea ce o face o hrană proteică de excepţie, are glucide şi chiar hormoni. Sunt foarte multe asemănări între organismul uman şi produsele stupului. S-ar putea crea un om din substanţele din stup, pentru că toate se regăsesc şi în corpul uman. Inclusiv hormonii, care sunt de o asemănare uluitoare cu cei umani şi care nu au nici o 2

contraindicaţie sau efect negativ faţă de cei de sinteză. Doar că, evident, consumarea produselor cu potenţial hormonal trebuie făcută numai sub îndrumarea unui specialist. În plus, mierea este perfect igienică, antiseptică şi un antibiotic de excepţie. Orice microb, inclusiv agentul patogen al ciumei bubonice, care în Evul Mediu a distrus oraşe întregi, dacă este pus în miere, moare. În miere, bineînţeles într-una de calitate, nu rezistă niciun microb.

- Ştim că petreceţi multe ceasuri în stupină, pentru a studia viaţa albinelor. Povestiţi-ne şi nouă câte ceva din ceea ce aţi observat mai interesant la ele.

- După ce a ieşit din celulă, albina tânără rămâne în stup ca doică pentru larve, pe care le hrăneşte în primele trei zile cu lăptişor de matcă secretat de nişte glande din cap. Apoi, numai larva aleasă ca viitoare regină primeşte lăptişor de matcă, deoarece acesta este hiperestrogenic şi dezvoltă caracterele feminine, în timp ce albinele şi trântorii primesc alt fel de hrană, care duce la androgenizare, adică la dezvoltarea caracterelor masculine. Este o castrare determinată de hrana pe care o primesc, pentru ca fiecare albină să fie pregătită pentru rolul pe care îl va avea în cadrul coloniei. Albinele obişnuite trebuie să producă miere. La început, pleacă în căutarea nectarului albinele cercetaşe. Zboară în arii concentrice, largi de până la 6 km, apoi se întorc şi execută un dans deasupra urdinişului, explicând astfel în ce direcţie se află sursa, cât de bogată e, cam care este distanţa şi alte repere. Cel care a descifrat dansul albinelor cercetaşe a primit premiul Nobel. Apoi pleacă celelalte albine, adună cu limba nectarul de pe flori şi, când îşi umplu guşile, se întorc spre casă. Încă de pe drum, albina începe prelucrarea nectarului, secretând nişte enzime care dau valoare mierii şi care o deosebesc de zahăr. În stup, depune în ramă nectarul, care este foarte lichid. În cursul nopţii, albinele lucrătoare se aşează într-o anumită ordine şi încep să bată din aripi, în timp ce altele iau nectarul dintr-o celulă şi-l mută în alta şi iar şi iar, până ce acest aer încărcat cu vaporii din nectar iese prin urdiniş. Acest proces se numeşte vânturare. Mierea vânturată natural de albine este densă, ajunge la o consistenţă de maximum 18% apă şi conţine foarte multe enzime, căci la fiecare mutare în altă celulă i se mai adaugă enzime, mai ales inhibină, un antioxidant redutabil. Cu cât o miere este mai vânturată, cu atât este mai bogată în enzime. La final, albinuţele tinere depun pe fiecare celulă o peliculă de ceară, adică o căpăcesc. Atunci când fagurele este căpăcit pe 2/3 din suprafaţă, mierea este bună de recoltat.

Pentru un kilogram de miere, albina trebuie să aducă în stup 4 litri de nectar, din care jumătate este apă, ce va fi vânturată.

- Cum ne putem da seama că mierea pe care o cumpărăm este de calitate?

- Cel mai sigur indiciu este greutatea. O sticlă de un litru ar trebui să aibă 1,450 kg miere. Cam asta e densitatea mierii faţă de apă. Apoi este gustul, dar gustul mai poate înşela. Există mieri drese cu zahăr fiert cu plante, din care lipseşte polenul. Urmele de polen din miere sunt un indicator categoric al plantelor din care provine mierea, dar numai specialiştii cu aparatele lor pot depista dacă mierea e falsificată. Apoi, important de ştiut, mierea cristalizează. Dacă sunt cristale mari, ca sarea grunjoasă, mierea e bună, dar a avut cam prea multă apă, deci albinele n-au mutat-o de suficiente ori din celulă în celulă, prin urmare, nu i-au adăugat suficiente enzime.

Mierile bine vânturate sunt mai onctuoase şi au cristale mici. Nu ar trebui cumpărată mierea care stă pe tarabe în plin soare. Aceea are cu 40% mai puţine calităţi. Mierea este creată de albine la întuneric, ea nu trebuie expusă luminii solare, ci doar la lumina încăperii şi la o tempera tură constantă, ce nu depăşeşte sub nici o formă 40°C. Unii stupari ştiu că oamenii se feresc de mierea zaharisită, fiindcă suspectează că e făcută cu zahăr. Nimic mai fals. Totuşi, ca să-şi vândă mai bine marfa, ei o fierb la 90°C, ca să nu mai cristalizeze. Ca gust, devine un pic mai bună, dar pierde enorm în calitate. La acea temperatură toate enzimele sunt distruse, mierea rămânând doar un zahăr lichid. De aceea, mierea nu se pune niciodată în ceaiul fierbinte. Toate mierile bune se zaharisesc după câteva luni, deci, dacă vreţi să fiţi sigur că luaţi o miere naturală, cumpăraţi una zaharisită. O altă metodă de a testa mierea este întoarcerea borcanului cu fundul în sus. Înăuntru trebuie să se creeze o bulă de aer în formă de pară. Dacă bula urcă repede spre fundul borcanului, înseamnă că este o miere cu multă apă, deci nevânturată suficient. Bula trebuie să urce lent, ceea ce arată că mierea este maturată, bună de consum şi vânturată natural de către albine, deci culeasă când fagurii au fost căpăciţi pe trei sferturi. Uneori, stuparii, pentru a 3

grăbi producţia, recoltează mierea înainte să fie căpăciţi şi o scot la soare în butoaie să mai evapore din apă, pentru a elibera fagurii mai repede, pentru o nouă miere. Mierea obţinută astfel este mai lichidă şi foarte săracă în enzime.

- Ce alte produse ale stupului folosiţi în cadrul tratamentelor pe care le recomandaţi?

- O colonie produce, desigur, mult mai multe lucruri decât miere. Lăptişorul de matcă este un fel de vitamină naturală, cel mai energizant aliment care a fost creat vreodată de lumea vie. Se administrează cu prudenţă, în funcţie de boală şi niciodată la voia întâmplării. Polenul, elementul masculin al florii, este un rezervor de acizi ribo- şi dezoxiribonucleici. Are o valoare colosală în alimentaţia şi medicaţia umană. Este un aliment complet, ce conţine toţi aminoacizii esenţiali şi neesenţiali, ceea ce îl transformă într-o hrană proteică completă. Polenul este adus pe picioruşe, descărcat de alte albine, aşezat în faguri, îmbogăţit cu enzime, frământat cu puţină miere şi apoi bătut şi lipit cu capul în celulă, cu mişcările berbecului. Masa proteică creată astfel se numeşte păstură. Viitorii trântori primesc în hrană şi păstură. Are o valoare biologică mai mare decât polenul simplu, pentru că este suplimentată cu enzime. Un grăunte de polen are 2 învelişuri şi nucleul, care este cel mai valoros. Păstura este un polen care, în condiţiile de umiditate şi căldură din stup, suferă un proces controlat de fermentare, ce face ca nucleul să iasă din înveliş, devenind sută la sută asimilabil. Căpăceala de pe faguri are şi ea o importanţă medicală mare, căci conţine un antibiotic foarte important în bolile aparatului respirator, care este însă distrus imediat de soare. Căpăceala trebuie extrasă într-o încăpere întunecoasă şi depozitată în vase cu pereţi opaci. Propolisul este o răşină pe care albinele o recoltează de pe mugurii unor arbori. O depozitează pe picioruşele din spate şi o aduc în stup, unde este descărcată de alte albine. Uneori, procesul durează şi două zile. Rolul major al propolisului este acela de a fi principalul „medicament” cu care se menţine sănătatea coloniei. Cu el se lipesc ramele între ele şi se astupă crăpăturile stupului. Apilarnilul, este un triturat din larvele de trântori, recoltate în a noua zi de stadiu larvar. Bătrânii din Ardeal îl numeau lapte de taur. Este practic un concentrat de hormoni steroidieni, substanţa care stă la baza tratamentului făcut în bolile autoimune.

Mai există ceara, care este folosită în cosmetică, are aplicaţii medicale şi multe aplicaţii industriale. Dar şi veninul, arma de apărare a albinei, din care se obţin extracte standardizate, cu efecte pozitive în tratarea artritelor, reumatismelor şi bolilor autoimune.

- Câtă miere avem voie să mâncăm?

- Ar trebui consumate zilnic1-3 grame pe kilogram corp, ceea ce înseamnă cam 120 g la o persoană de 60 de kg. O linguriţă de miere are cam 12 grame. În timpul copilăriei este însă indica tă o doză mai mare. Copiii au un consum mai ridicat de energie, deci ard mai multe calorii. Din păcate, unii medicii spun că consumul de miere de către copii produce botulism. În România sunt mii de stupari, n-am văzut niciodată copilul unui stupar bolnav de botulism.

- Ce tipuri de boli pot fi vindecate cu produsele apicole?

- Absolut toate. Produsele apicole intervin cu succes inclusiv în cancere. Am avut markeri tumorali negativaţi prin apiterapie. Mierea şi derivatele sale au capacităţi antitumorale, antivirale, combat toate tipurile de anemie şi, în anumite dozări, ajută imens în leucemii.

Hepatitele virale sau autoimune, cele toxice, cirozele pot fi vindecate apiterapeutic. Avem cazuri unice în lume în care hepatita virală C a fost negativată. Este un caz pe care l-am prezentat într-o conferinţă internaţională de apiterapie. Efecte foarte importante au şi în tratarea bolilor autoimune. Avem singurele cazuri de vindecare din lume! Apiterapia înlocuieşte perfect corticoterapia de sinteză, însă fără dezavantajele şi efectele secundare ale acesteia. Produsele apicole ajută la fixarea calciului, care nu are nevoie doar de vitamina D2, ci de încă 22 de elemente (minerale, vitamine, enzime şi hormoni) pentru a deveni bioactiv. Apiterapia vindecă de asemenea, chisturile ovariene, infertilitatea, fibroamele, dar şi endometrioza (noi avem singurele cazuri din Europa vindecate fără operaţie).

- Unde puteţi fi găsit de cei care vor să încerce produsele dvs.?

- Mă găsiţi în comuna Bălăneşti nr. 336 din Jud. Gorj, aproape de Târgu Jiu. Centrul medical se numeşte Apiregia Imunostim (tel.: 0253.270.221, 0353.568.802, 0763.655.629, 0764.218.336) 4

şi cuprinde mai multe laboratoare în care creăm produsele. Dintre ele, 48 sunt deja autorizate ca suplimente alimentare. În curând, vom avea şi un laborator propriu de analize medicale, căci nu oferim nici un tratament până nu vedem diagnosticul clar. Iar stupina noastră se află pe un deal cu un nume predestinat, Dealul Prisăcii. Este un deal cu o floră spontană completă. Din primăvară, când înfloresc alunul, salcia, cornul, până toamna târziu, cu tot felul de floricele. Mai mult, în apropierea stupinei creşte o orhidee foarte rară, care seamănă perfect cu o tijă pe care s-a aşezat o albină. Oamenii din zonă îi spun „albinuţă”.

PROPOLISUL – un medicament miraculos În zilele însorite de vară, dacă stăm în faţa unui stup de albine, putem observa cu admiraţie, organizarea impecabilă a activităţii fiecărei albinuţe, cu călătorii febrile în căutarea florilor. După circa un sfert de oră de zbor din floare în floare, zburătoarele harnice se întorc la stup, transportând încărcături masive de polen şi nectar, pe care le depun în celulele fagurelui.

După o prelucrare de neegalată specializare, albinele lasă în stup o gamă largă de produse: miere, propolis, păstură, ceară, polen, venin şi lăptişor de matcă. În cele ce urmează, dorim să prezentăm propolisul ca un produs de o valoare terapeutică excepţională, el fiind apreciat ca unul dintre cele mai eficiente medicamente găsite în natură.

Propolisul, numit şi „clei de albine“ sau „penicilină românească“, este un produs apicol extrem de preţios. El constă dintr-un amestec de substanţe răşinoase, lipicioase, de culoare verde-brună sau cafenie, cu aromă plăcută de răşină şi balsamuri. Este prelucrat de albinele lucrătoare după colectarea unor produse biologice din cel puţin 20 de specii de arbori care produc secreţii răşinoase şi anume din mugurii unor copaci (plop, mesteacăn, arin, castan, fag, frasin, pin, brad), tulpini şi ramuri tinere, peţiolul frunzelor şi scoarţă (salcie, prun). La această materie răşinoasă, albina adaugă secreţiile glandelor salivare care conţin enzime, ceară şi alţi compuşi biochimici.

Atât culoarea, cât şi aroma şi compoziţia chimică a propolisului diferă în funcţie de speciile vegetale de pe care s-au colectat materiile prime. Culesul se face în zile călduroase, cu temperaturi mai mari de 20°C, când produsul finit devine plastic. De la un stup, apicultorii iscusiţi pot recolta o cantitate de 100-400 grame de propolis, în funcţie de zonă. Lucrarea constă din răzuirea de pe pereţii stupului a stratului de propolis, care se păstrează ulterior sub forma unor bulgăraşi sau ca tinctură alcoolizată.

Efectele tămăduitoare ale propolisului au fost cunoscute încă din cele mai vechi timpuri. În Egiptul antic, preoţii sacerdoţi îl foloseau la îmbălsămarea morţilor, asigurând păstrarea nealterată a mumiilor timp de milenii. În Grecia, filosoful Aristotel considera că propolisul este o „purificare a cerii“ şi îl recomanda ca remediu pentru contuzii şi plăgi supurânde. Treptat, preparatul a intrat în folosinţa medicinii populare, deşi explicaţiile concrete asupra efectelor terapeutice sunt insuficient cunoscute de marele public, fiind păstrate în secret.

Propolisul conţine un puternic bactericid Compoziţia chimică a fost studiată de multe instituţii ştiinţifice, care au căutat să explice proprietăţile terapeutice şi efectele manifestate într-o mulţime de afecţiuni. Analizele biochimice au pus în evidenţă un amestec complex de substanţe provenite din sursele vegetale care au fost colectate de albine. În propolis există 55% răşini şi balsamuri, 25-30% ceruri, 10% uleiuri eterice şi aromatice şi 5% polen. În cantităţi mai mici, există aminoacizi, enzime, vitamine (A, B, D, E, PP), hormoni naturali, flavone, flavonoizi, acizi organici, precum şi un complex de săruri minerale în care predomină Fe, Zn, Cu, Co, Mn, Mo, Al, Ca, siliciu, bariu, vanadiu, elemente care sunt implicate în desfăşurarea optimă a proceselor fiziologice ale organismelor umane şi animale. Merită amintit faptul că acidul ferulic din propolis este un puternic bactericid, distrugând germenii Gram-pozitiv şi Gram-negativ.

Cât priveşte efectele terapeutice ale propolisului, primele observaţii şi cercetări au urmărit să explice motivaţia pentru care albinele îl colectează din flora spontană. S-a constatat că acest preparat e folosit de albine pentru căptuşirea pereţilor stupului cu un strat lucios şi etanş care evită formarea curenţilor de aer în interior. Astfel, sunt astupate crăpăturile din stup, sunt dezinfectate ramele destinate creşterii puietului şi sunt acoperite cu un strat aseptic corpurile unor 5

dăunători intraţi în stup şi ucişi prin injectare de venin. Stratul de ceară ce îmbălsămează cadavrele musafirilor nepoftiţi va feri stupul de infecţii şi îi va asigura o perfectă igienă, datorită proprietăţilor antibiotice, antibacteriene şi cicatrizante. De altfel, cuvântul „propolis“ derivă din limba greacă şi înseamnă „partea din afara cetăţii“, legat de faptul că această substanţă are un rol de pavăză împotriva agresorilor din afară, stupul fiind asemuit cu o adevărată cetate.

Datorită componentelor chimice multiple, propolisul este considerat cel mai preţios produs apicol, cu o diversitate de acţiuni terapeutice: diuretic, bactericid, antiseptic, antiviral, antitoxic, antiparazitar, epitelizant, cicatrizant, antiinflamator, analgezic, antitumoral, regenerator şi stimulator ale sistemului imunitar. Acţiunea bactericidă şi bacteriostatică a propolisului a fost dovedită prin culturi pe diferite bacterii (streptococi, stafilococi, Trichomonas, Klebsiella, Salmonella, Shigella, Proteus, Candida, Helicobacter pilori). El intervine şi în distrugerea unor paraziţi intestinali (Giardia). Prin studii moderne, s-a testat sensibilitatea la propolis a circa 80 de microorganisme şi s-a demonstrat că sunt distruse 21 specii de bacterii, 9 specii de ciuperci parazite şi 30 de tipuri de virusuri. Pentru aceste efecte, propolisul este apreciat ca cel mai puternic leac contra infecţiilor. De remarcat că propolisul îşi păstrează nealterată capacitatea antimicrobiană, spre deosebire de antibioticele de sinteză, faţă de care bacteriile dezvoltă o rezistenţă treptată, ceea ce face necesară introducerea periodică a unor noi produse. Şedinţe de aerosoli cu tinctură de propolis pentru astmatici Graţie proprietăţilor antibacteriene, antitoxice şi antiinflamatoare, propolisul s-a dovedit eficient în cel puţin 200 de afecţiuni, fiind considerat o puternică armă în arsenalul terapiei naturale: - În tratarea bronşitei acute, astmului infecţios şi abcesului pulmonar, se utilizează tinctura de propolis (30%) din care se iau câte 15-30 picături de 3 ori pe zi, înainte de mese, într-un păhărel cu lapte sau apă călduţă, într-o cură care durează până la vindecare. În astmul bronşic sunt deosebit de benefice şedinţele de aerosoli cu tinctură de propolis (15%), diluată cu apă în proporţie de 1:1. Zilnic se fac câte 2 şedinţe cu o durată de 5 minute, urmate de odihnă 20 minute, într-o cură de 15-30 de zile.

- În gripă, răceală, guturai, traheită şi laringită cronică se utilizează tinctura de propolis 20%, cu acţiune antivirală (20-30 picături diluate într-un păhărel cu apă sau lapte, de 2-3 ori pe zi, înainte de mese cu o oră). Cu această tinctură, se face gargară, după care se înghite sau se fac inha laţii dimineaţa şi seara.

- Efecte deosebite se obţin în tratamentul emfizemului pulmonar, pneumoniei, tuberculozei pulmonare, silicozei. Se foloseşte tinctura de propolis 20% (câte 30 picături de 3 ori pe zi), inhalaţii de 2 ori pe zi sau un extract alcoolic de propolis cu miere de salcâm şi macerat de usturoi (125 g căţei tocaţi în 125 ml alcool de 90 de grade şi maceraţi timp de 10-15 zile).

Rol de reducere a colesterolului din sânge S-au constatat efecte remarcabile asupra sistemelor capilare prin reducerea fragilităţii şi refacerea elasticităţii vaselor sanguine periferice, datorită acţiunii vasodilatatoare produsă de prezenţa flavonoidelor naturale.

- În cardiopatia ischemică şi angina pectorală cu aritmii şi insuficienţă cardiacă se recomandă tinctura de propolis (30%) de 2-3 ori pe zi, câte 10 picături, după mese, timp de 15 zile pe lună.

- În tratarea hipertensiunii arteriale şi a aterosclerozei, cu reducerea cantităţii de colesterol din sânge este eficientă tinctura de propolis (20% în alcool de 80°) din care se iau câte 30 picături în puţină apă, în fiecare dimineaţă, pe nemâncate, până la completa ameliorare a bolii.

- La gastrite hiperacide şi ulcere se pun 30 picături tinctură de propolis 20% pe o felie de pâine albă şi uscată, care se mestecă bine în gură şi se înghite pe stomacul gol, de 4 ori pe zi, având efecte cicatrizante şi de reglare a secreţiei sucurilor acide (de aceea nu se consumă fără pâine).

- Efecte favorabile au fost menţionate în enterite, colite acute şi cronice, colecistite cronice, hepatită, ciroze, boli virotice ale stomacului şi în stimularea secreţiei biliare.

Efecte bune în afecţiunile maligne - În cancerul mamar, genital, hepatic, tiroidian, de colon şi în metastazele pulmonare se ia tinctura de propolis (20-30%) în doză de 30-50 picături, înainte de mese, de 3-4 ori pe zi, într-o cură de lungă durată. Tratamentul cu propolis are efect de blocare a celulelor maligne, măreşte ca6

pacitatea sistemului imunitar şi restabileşte echilibrul organic al bolnavilor de cancer. Tratamentul înlătură efectele nefaste ale aplicării radioterapiei în cancer.

- În cancerul de piele se aplică o compresă cu tinctură de propolis care se ţine 60 de minute pe locul afectat, după care se lasă pielea la aer timp de 30 minute şi se completează cu un strat su bţire de unguent, aplicat pe plăcile canceroase.

- În bolile reumatice, propolisul acţionează favorabil în reumatismul acut, artroze, poliartrite reumatoide şi spondilită anchilozantă.

- În boli renale şi genitale - În boli ale cavităţii bucale, nas, gât şi urechi - În tratarea viermilor intestinali - În boli glandulare (guşa tiroidiană se vindecă cu propolis brut (25 g pe zi luat pe nemâncate).

- În afecţiunile ale pielii (tamponări locale cu tinctură de propolis); s-a constatat că propolisul protejează organismul împotriva radiaţiilor Roentgen şi altor radiaţii.

Preparate din propolis - tinctură de propolis: se iau 20-30 g propolis brut la 100 ml alcool 90*, se lasă la macerat în întuneric, cu agitare zilnică timp de 7 zile, se strecoară în sticluţe de culoare închisă şi se consumă câte 30-50 picături puse pe o felie de pâine sau în miere, de 2-4 ori pe zi, cu o oră înainte de mese. Nu se recomandă diluarea cu apă deoarece anumite substanţe din compoziţia propolisului precipită în contact cu apa devenind insolubile şi trec prin organism fără efect; - extract alcoolic de propolis: se iau 150 g propolis brut pulverizat fin, care se pune la macerat în întuneric, cu un litru alcool 90°, agitând zilnic. După 7 zile se strecoară prin tifon şi se trece în sticluţe brune pentru păstrare timp îndelungat. Se iau câte 20-40 picături în 100 ml lapte sau apă caldă, cu o oră înainte de mese. Are efecte în reglarea tensiunii arteriale.

- apă de propolis: se prepară din 5 linguriţe tinctură de propolis la 200 ml apă rece; are efecte excelente în combaterea stomatitelor şi a cariei dentare (prin clătirea gurii), precum şi în tratarea unor afecţiuni genitale la femei (leucoree, cervicită); - spray de propolis: se pulverizează de la distanţa de 10-15 cm, în tratarea unor afecţiuni externe (ulcer varicos de gambă, plăgi, eczeme, arsuri, leziuni cutanate, cheratodermii); - miere propolizată: se combină o linguriţă de tinctură de propolis cu 3 linguriţe de miere. Se recomandă la copii câte ½ lingură de 3 ori pe zi pentru întărirea sistemului imunitar şi pentru combaterea infecţiilor respiratorii şi intestinale. Adulţii anemici vor lua câte o lingură de 3 ori pe zi ca biostimulator. Măreşte rezistenţa fizică şi înlătură oboseala; - sirop de propolis: se prepară dintr-o linguriţă propolis brut, mărunţit în 250 ml apă care se fierbe până când lichidul scade la jumătate; se strecoară, se îndulceşte cu 2 linguri de miere şi se bea, cu mare eficacitate în combaterea tusei (3 linguriţe pe zi); - unguent de propolis: peste 50 grame untură încinsă la foc mic se pun 3 linguri tinctură de propolis şi o bucată de ceară de mărimea unei alune; se amestecă bine timp de 10 minute, se ia de pe foc şi se amestecă în continuare până la întărire. Preparatul se păstrează în frigider şi se foloseşte în tratament extern pentru vindecarea unor răni uşoare, eczeme, arsuri şi contuzii; - propolis brut: o bucată de propolis de mărimea unei alune se suge ca o bomboană, astfel ca principiile active să aibă efect local. Se recomandă în infecţii la nivelul gurii, faringite, amigdalite. Faptul că aderă puternic pe dantură este un inconvenient şi necesită o spălare repetată; - pulbere de propolis: se obţine prin răzuirea propolisului brut şi se păstrează într-o cutie închisă ermetic, pentru a fi utilizată în tratarea rănilor şi arsurilor mari.

- clei pentru lustruirea instrumentelor muzicale: sub formă de clei, propolisul se utilizează la prepararea unor produse medicamentoase (unguente, paste, extracte, emulsii, tincturi) şi a unor lacuri superioare folosite pentru lustruirea instrumentelor muzicale din lemn (viori, violoncele) şi a mobilei. Domeniile de aplicare sunt foarte diverse: chirurgie, dermatologie, stomatologie şi ginecologie, datorită proprietăţilor bactericide, bacteriostatice, anestezice, cicatrizante şi anti-radiante.

7

LĂPTIŞORUL DE MATCĂ Substanţa miraculoasă cu care sunt hrănite albinele-mătci, născătoarele vieţii din stup, are acelaşi efect energetic şi asupra corpului uman: previne şi vindecă boala şi menţine sănătatea în parametri optimi. Multă vreme oamenii care nu erau familiarizaţi cu produsele albinelor credeau că lăptişorul de matcă este produs de matca stupului. Adevărul e pe dos: lăptişorul este făcut de albine pentru regina lor. Cele mai tinere şi pure zburătoare din stup, numite şi doici, îl produc în glandele lor. Lăptişorul de matcă este echivalentul laptelui de mamă pentru sugar. În stup, cu lăptişor de matcă sunt hrănite toate larvele, până la vârsta de 3 zile, după care vor mânca, atât cât trăiesc, doar miere şi polen. Cu o singură excepţie: larva de matcă. Ea continuă să primească lăptişor, care constituie hrana viitoarei regine pe toată durata vieţii ei.

Oul din care se dezvoltă matca este identic cu cel din care rezultă albina lucrătoare. Totuşi, cele două larve se dezvoltă diferit, dintr-un motiv simplu: hrana. Lăptişorul de matcă decide cine devine regină şi cine rămâne o simplă albină lucrătoare. Lăptişorul de matcă determină şi alte diferenţe uimitoare: dacă o albină lucrătoare trăieşte 4-6 săptămâni, o matcă trăieşte 4-6 ani, timp în care asigură perpetuarea familiei, prin depunerea a aproximativ 2000 de ouă pe zi.

Efectele surprinzătoare pe care lăptişorul le determină în stup suscită mare curiozitate în afara acestuia. În laboratoare, cercetători de renume desfăşoară studii amănunţite, la cel mai înalt nivel ştiinţific şi tehnic, străduindu-se să dezlege misterele lăptişorului. În Japonia, de exemplu, s-a demonstrat că sub acţiunea lăptişorului de matcă, din celulele stem nervoase se diferenţiază noi neuroni. Altfel spus, a fost răsturnată vechea teorie din medicina convenţională, conform căreia neuronii nu se mai refac. Lăptişorul de matcă e poate cel mai puternic stimulator al celu lelor stem. Să ne reamintim longevitatea, vigoarea şi capacitatea mătcii de a produce viaţă nouă în familie, prin numeroasele ouă pe care le depune. Totul se datorează celulelor stem din corpul ei. Funcţia celulelor stem ale mătcii este aşa de bine dezvoltată, atât pentru propriul corp, cât şi pentru „corpul” familiei din stup, încât ea este practic izvorul de viaţă al acesteia. Fără matcă, familia se stinge încet, până moare. Viaţa şi puterea oricărei familii de albine îşi au sursa în matcă, de fapt în rezervorul ei de celule stem. Iar rezervorul, ca şi funcţionarea lui, par a fi de terminate şi întreţinute de lăptişorul de matcă, adică hrana reginei, pe toată durata vieţii ei.

Compoziţie Lăptişorul de matcă este un produs cu aspect vâscos, de culoare albă cremoasă, gust acrişor, şi are în compoziţia sa elemente esenţiale: - componentul principal: acid 10-Hidroxi-2-decenoic ; - o impresionantă concentraţie de vitamine (poate fi considerat un adevărat cocktail de vitamine B: B1, B2, B3, B6, B8, B12); este mai bogat în complexul B decât drojdia de bere; - acetilcolină (cu rol în transmiterea influxului nervos); - substanţe cu acţiune antibiotică şi antibacteriană; - aminoacizi indispensabili organismului uman: izoleucina, leucina, lizina, metionina, fenilalanina, valina, acidul aspartic, arginina, tirozina; - lipide, între care acizii graşi nesaturaţi superiori, în special Omega 3 şi fosfolipide - precursori hormonali şi factori de creştere alături de enzime şi microelemente precum: K, Ca, Na, Zn, Fe, Cu, Mn – cu o preponderenţă clară în rândul acestora a potasiului.

Datorită atât însuşirilor sale, cât şi proprietăţilor chimice, lăptişorul de matcă este folosit cu rezultate excelente în apiterapie, precum şi în cosmetică.

Efecte terapeutice  combate oboseala şi măreşte rezistenţa la efort 8

        

este tonifiant psihic, sexual şi intelectual reduce colesterolul din sânge are un rol deosebit în metabolismul celular previne maladia Alzheimer protejează organismul de infecţii stopează căderea părului reface organismul după intervenţii chirurgicale şi tratamente agresive elimină efectele nedorite ale menopauzei şi tratează anemiile reface celula nervoasă (conform studiilor făcute în Japonia în 2007)

Tratamente Afecţiuni genetice moştenite. Dacă urmărim proprietăţile descrise mai sus, devine uşor de înţeles eficienţa lui în tratamentul afecţiunilor genetice moştenite. Administrat împreună cu polenul la copii născuţi cu defecte genetice, îi ajută considerabil să recupereze din deficite. De asemenea, este indicat ca tratament la copiii prematuri, distrofici, subponderali. Mod de administrare: Se iau doze de 0,5-1 g/zi, pentru perioade de 2-3 luni, cu pauze de 3-4 săptămâni, sau chiar doze mai mari, în funcţie de vârstă, greutatea copilului şi gradul deficienţei.

Boli degenerative. Lăptişorul de matcă are efecte benefice în tratarea acestor boli, indiferent de localizarea lor. S-au obţinut rezultate bune, administrând doze de 4 g/zi sau chiar 8-10 g/zi.

Tratament de întreţinere. La oamenii sănătoşi, lăptişorul de matcă ajută la păstrarea vigorii şi a tinereţii, înviorează, dă forţă, creşte imunitatea, întreţine un nivel energetic ridicat al întregului organism. Se recomandă o doză de 1g/zi pentru întreţinere. În situaţii de suprasolicitare, doza poate creşte la 5 g/zi, dacă eforturile fizice şi/sau intelectuale sunt mari şi de lungă durată.

Lucrările de laborator din ultimele trei decenii, multe întreprinse în Japonia, au demonstrat eficienţa lăptişorului de matcă într-o serie largă de domenii cum ar fi: oncologie, hematologie, neurologie, gerontologie, infertilitate (cu efecte bune, atât la femei, cât şi la bărbaţi), viroze, hipertensiune, hiperlipidemii, oboseli cronice, stres, activitate intelectuală epuizantă etc.

Afecţiuni maligne. Lăptişorul de matcă influenţează direct ADN-ul celulelor maligne, având un efect antitumoral. Tumorile sunt inhibate într-o rată mai mare atunci când este administrat, atât profilactic (înaintea transplantării tumorii), cât şi terapeutic. În afecţiunile oncologice, acţionează nu doar ca antitumoral, dar şi ca regulator al producţiei de celule ale sângelui (leucocite, hematii). La administrarea de doze corespunzătoare (2-4 g/zi în medie, după experienţa noastră) se normalizează analizele de sânge şi starea generală a pacienţilor aflaţi sub chimioterapie perfuzabilă şi orală. Pacienţii care fac chimioterapie pot folosi acest produs, care îi scuteşte în mare măsură de efectele devastatoare ale chimioterapiei şi permite continuarea tratamentului oncologic convenţional. Lăptişorul de matcă, precum şi alte produse valoroase din domeniul medicinii naturiste pot constitui o punte de legătură între activitatea medicală alopată şi medicina alternativă. După experienţa noastră, combinaţia propolis – lăptişor de matcă – zeolit constituie o triadă de mare eficienţă în oncologie.

Cum utilizează corpul nostru lăptişorul de matcă Organismul uman foloseşte în ordinea priorităţilor orice consumă, fie remediu, fie aliment.

Atunci când undeva, în organism, există o carenţă, corpul nostru o va acoperi întâi pe aceasta din ceea ce primeşte de la exterior şi apoi va utiliza eventualul surplus în alte părţi. Aici mă gândesc în primul rând la faptul că unii încă se mai întreabă dacă lăptişorul de matcă nu poate face rău femeilor cu cancer în sfera genitală-mamară din cauza componentelor sale estrogenice.

Mai întâi, trebuie spus că lăptişorul conţine de fapt precursori de estrogeni, şi nu estrogeni activi. Dacă funcţia sexuală este cea principal deficitară, organismul va direcţiona precursorii pe axa sexuală. Aşa se întâmplă în cazul persoanelor cu infertilitate. Dar un organism care suferă de o boală gravă, precum cancerul, nu se poate „gândi” la a se reproduce. În situaţii de boală severă, corpul foloseşte un remediu atât de preţios precum lăptişorul de matcă spre a-şi regla celulele imunitare aflate în dezordine sau deficit, spre a-şi reface hemoglobina, a-şi întreţine or9

ganele vitale, a lupta contra unor infecţii virale sau microbiene, a-şi ridica nivelul energetic, care în cancer este cel mai scăzut, în comparaţie cu alte boli. Corpul bolnav nu îşi poate permite întreţinerea unor funcţii „de lux” ca sexualitatea, înainte de a completa mai întâi carenţele din zonele vitale necesare propriei supravieţuiri. Cele spuse se referă la lăptişorul de matcă crud.

Lăptişorul, imediat după recoltare, se numeşte proaspăt. Ulterior, poate fi crud sau procesat.

Lăptişorul crud este cel care nu a suferit nici o prelucrare şi se păstrează la frigider. Lăptişorul procesat este cel care se comercializează ca drajeuri, capsule, soluţii etc. Dacă este prelucrat, se pierde o mare parte dintre proprietăţi, aşa încât efectele sunt mult mai mici, comparativ cu cele ale lăptişorului crud. Diferenţa este ca de la laptele de vacă integral la laptele praf. Primul are savoare, putere naturală de hrănire, energie vitală, în timp ce laptele praf este varianta de rezervă, mai costisitoare, lipsită de vibraţia vieţii, cu formula chimică sărăcită şi modificată.

Lăptişorul de matcă este lipsit de toxicitate Experimentat pe şoareci şi şobolani, chiar dacă s-au administrat doze foarte mari (3 g/kg corp), nu au fost înregistrate nici un fel de efecte toxice. Nici la oameni nu s-au înregistrat vreodată reacţii toxice. Dacă judecăm după definiţiile date suplimentului alimentar şi alimentului de către legislaţia europeană, constatăm că lăptişorul de matcă se încadrează în categoria aliment. În stup, aşa cum am arătat, lăptişorul de matcă este hrană. De ce oare nu l-am putea considera în acelaşi mod şi pentru oameni, dacă constatăm că este atât de hrănitor, revigorant, poate fi consumat la orice vârstă, întăreşte imunitatea şi sănătatea şi nu are toxicitate? În unele ţări din Europa, precum Franţa şi Belgia, lăptişorul este deja considerat aliment. În Uruguay, se vinde ca atare în magazine, sub autorizarea Oficiului de Stat pentru Ştiinţa Alimentară. E drept că nu e nevoie să-l consumăm în cantităţi precum pâinea sau fructele. La urma urmei, pentru orice aliment sunt recomandate anumite cantităţi, care nu trebuie depăşite. Observând efectele lui deosebite şi subtile în reglarea şi întreţinerea funcţiilor şi energiilor, în menţinerea sănătăţii, sau în recuperarea acesteia, putem să numim lăptişorul de matcă nutrient funcţional. Dacă îl descriem ca aliment dar cu proprietăţi particulare, atunci componentele sale ar putea fi considerate şi medicamente. Astfel procedează autorităţile din Cuba.

Am urmărit numai câteva dintre direcţiile de acţiune ale lăptişorului de matcă, cu gândul la diversitatea naturii, pe care ne bucurăm atât de mult să o revedem înverzită, presărată cu flori şi cu zumzetul nepreţuitelor albine, sub strălucirea blândă a soarelui dătător de viaţă.

MIERE ŞI SCORŢIŞOARĂ ARTRITĂ: Preparaţi o pastă din o parte miere, două părţi apă călduţă şi o linguriţă de scorţişoară pudră; masaţi uşor cu acest amestec partea inflamată a corpului; în cele mai multe cazuri, durerea dispare în 15 min. Băut zilnic, un amestec dintr-o ceaşcă de apă caldă, două linguri de miere şi o linguriţă de scorţişoară pudră poate vindeca chiar şi artritele cronice.

O mixtură dintr-o lingură miere şi o jumătate de linguriţă de scorţişoară pudră, luată înainte de micul dejun, poate reda libertatea de mişcare chiar şi artriticilor care nu mai pot umbla.

CĂDEREA PĂRULUI: Cei care suferă de căderea părului sau au un început de chelie vor aplica pe cap o pastă preparată din jumătate de ceaşcă de ulei de măsline cald, o lingură de miere şi o linguriţă de scorţişoară pudră; se menţine pe cap 5-15 minute, după care se spală.

DURERI DE DINŢI: Preparaţi o pastă din o linguriţă de scorţişoară pudră şi cinci linguriţe de miere; aplicaţi acest amestec pe partea dureroasă de trei ori pe zi până la dispariţia durerii.

COLESTEROL: Un amestec din două linguri de miere şi trei linguriţe de scorţişoară pudră dizolvate în 450 ml ceai (de preferat infuzie de ceai verde) poate reduce nivelul colesterolului din sânge cu circa 10% în doar două ore. Un amestec din o lingură de miere şi jumătate de linguriţă de scorţişoară pudră luat de 3 ori/zi înaintea meselor principale va duce la scăderea colesterolului. Chiar mierea simplă, consumată zilnic, diminuează problemele de colesterol.

10

RĂCEALĂ: Răceala severă sau comună poate fi tratată cu un amestec din un sfert de linguriţă de scorţişoară pudră într-o lingură de miere caldă, timp de trei zile. Acest tratament poate vindeca tusea cronică şi poate duce la ameliorarea sinuzitei.

STERILITATE: Medicina Yunani şi cea ayurvedică întrebuinţează de multe secole mierea de albine pentru îmbunătăţirea fertilităţii masculine. Impotenţa la bărbaţi poate fi rezolvată cu ajutorul a două linguri de miere luate înainte de culcare. De asemenea, scorţişoara este folosită de secole în ţările din estul îndepărtat de către femeile sterile sau cu uterul slab. Acestea şi-ar putea rezolva problema aplicând cât mai des pe gingii, în timpul zilei, un amestec rezultat dintr-un vârf de cuţit de scorţişoară cu o jumătate de linguriţă de miere. Este important ca amestecul să pătrundă în organism în amestec, odată cu saliva.

TULBURĂRI STOMACALE: Folosind miere de albine în amestec cu pudră de scorţişoară pot fi „tăiate de la rădăcină” ulcerul şi nevralgiile stomacale de orice natură. Cu acelaşi tratament se poate elimina producerea de gaze la stomac, precum şi durerile produse de acestea.

TULBURĂRI CARDIOVASCULARE: Preparaţi o pastă din două linguri de miere şi o linguriţă de scorţişoară. Folosiţi-o în mod regulat la micul dejun, pe pâine în loc de jeleu sau gem.

Acest procedeu diminuează colesterolul depus pe vasele de sânge, reduce riscul producerii atacului de cord, elimină stările de sufocare, întăreşte şi regularizează bătăile inimii.

INDIGESTII: Scorţişoara presărată pe două linguri de miere, luată înainte de mese, elimină aciditatea şi asigură digestia chiar şi în cazul „meselor grele”.

SISTEMUL IMUNITAR: Folosirea zilnică a amestecului de miere şi scorţişoară duce la întărirea sistemului imunitar, protejând organismul împotriva atacurilor viruşilor şi bacteriilor. Cu conţinutul său bogat în vitamine şi fier, mierea de albine înarmează leucocitele în lupta lor cu virusurile şi bacteriile.

LONGEVITATE: Ceaiul cu miere de albine şi scorţişoară băut zilnic stopează ravagiile procesului de îmbătrânire. Puneţi în trei ceşti de apă caldă patru linguri de miere şi o lingura de scorţişoară; beţi un sfert de cană de 3-4 ori pe zi. Pielea vi se va menţine moale şi catifelată, îmbătrânirea va fi încetinită, speranţa de viaţă va creşte şi vă veţi simţi mai tânăr.

ACNEE: Faceţi o pastă din trei linguri de miere şi o linguriţă de scorţişoară şi aplicaţi-o pe coşuri înainte de culcare; spălaţi faţa dimineaţa cu apă caldă. Dacă repetaţi procedeul zi de zi timp de două săptămâni, coşurile vor dispărea pentru totdeauna.

BOLI DE PIELE: Eczemele, herpesul şi alte boli de piele se pot vindeca prin aplicarea pe zona afectată a unui amestec de miere de albine şi scorţişoară pudră luate în părţi egale.

OBEZITATE: O linguriţă de miere şi o linguriţă de scorţişoară pudră dizolvate într-o cană de apă caldă luată dimineaţa, pe stomacul gol şi din nou seara înainte de culcare, duce la scăderea în greutate şi la persoanele cele mai obeze, chiar şi în cazul unor diete mai bogate în calorii, dacă se ia regulat până la obţinerea greutăţii dorite.

CANCER: În Japonia şi în Australia s-a obţinut vindecarea unor cazuri de cancer osos şi la stomac prin administrarea (concomitent cu tratamentul oncologic), timp de o lună, de trei ori pe zi, a unei mixturi dintr-o lingură de miere şi o linguriţă de scorţişoară pudră.

OBOSEALĂ: Mierea de albine şi scorţişoara pudră luate în amestec câte o lingură în fiecare dimineaţă şi din nou la ora 15:00 asigură persoanelor mature sprinteneală şi flexibilitate.

RESPIRAŢIE URÂT MIROSITOARE (HALENĂ) Menţineţi pe tot parcursul zilei o respiraţie proaspătă dacă în fiecare dimineaţă faceţi gargară cu o linguriţă de miere presărată cu scorţişoară pudră dizolvată într-un pahar cu apă caldă.

11

SURDITATE: Auzul poate fi îmbunătăţit luând zilnic un amestec de miere şi scorţişoară în părţi egale.

12