toaleta

Istoria toaletelor Civilizaţia, aşa cum o ştim, n-ar fi înflorit, dacă nu luptam cu propriile excremente şi cu bolile purtate de acestea. Odată cu înfiinţarea comunităţilor, toaletele au devenit o prioritate. Crearea sistemelor sanitare a pus bazele marilor oraşe şi comunităţi.

Dintotdeauna m-au fascinat lucrurile tabu, pe care toată lumea le face, dar societatea zilelor noastre "a decis în mod tacit" ca nimeni să nu vorbească despre ele. Un prilej numai bun de a explora un alt subiect interesant: istoria toaletei. Acest subiect ar putea, la limită, deţine cheia civilizaţiei. Asta deoarece societatea s-a construit pe inovaţii privind manipularea deşeurilor umane şi pe colaborarea pentru a scăpa de ele.

Poate părea exagerată această afirmaţie. Dar nu este. De ce? E simplu: toată lumea ştie că excrementele sunt periculoase, întrucât conţin nenumărate bacterii. Cam ¾ din ele reprezintă apă, iar 10%, mâncare nedigerată. Dar restul de 15% sunt bacterii cu miliardele. Majoritatea sunt inofensive şi procesează hrana din intestine. Dar unele sunt letale.

Istoric, cele două mari boli asociate cu excrementele umane sunt holera şi febra tifoidă, o altă boală cumplită, cu aspecte înspăimântătoare, care provoacă urticarii cumplite, febră şi tulburări în rândul celor cu care intră în contact. Înainte să cunoască bacteriile şi poate înainte să se cunoască pe ei, oamenii au înţeles pericolul reprezentat de acestea. Nici măcar oamenii primitivi nu îşi făceau nevoile în peşteră, pentru că, astfel, ar fi murit. Civilizaţia, aşa cum o ştim, n-ar fi înflorit, dacă nu luptam cu propriile excremente şi cu bolile purtate de ele. Odată cu înfiinţarea comunităţilor, toaletele au devenit o prioritate. Crearea sistemelor sanitare a pus bazele marilor oraşe şi comunităţi. Începuturile

toaletei

Din Grecia antică în Pakistan, constructorii au găsit modalităţi ingenioase de a pompa apa în oraşe şi de a-i da drumul în toaletă. Cele mai bine cunoscute se află în palatul Knossos, din insula Creta.

Erau toalete minunate, cu locuri de marmură, rezervoare şi sisteme ingenioase de a trage apa. Dar campionii fără egal ai toaletelor antice trebuie să fi fost romanii. Roma s-a întemeiat pe reţeaua de alimentare cu apă şi pe capacitatea de a elimina deşeurile evitând poluarea. Romanii din clasa de mijloc îşi puteau conecta baia privată la reţeaua publică de canalizare dezvoltată de Roma, iar deşeurile erau duse la instalaţia de evacuare a apelor reziduale.

Totuşi majoritatea nu aveau toaletă acasă, optând pentru o experienţă socială. 144 de băi publice existau la Roma în 315 e.n. Existau locuri comune, unde apa se scurgea printr-un jgheab. Erau la fel de sociali şi în băile publice. Stăteau unul lângă altul şi discutau în timp ce îşi făceau nevoile.

Toaletă publică în Ostia Antica (30 km de Roma) În perioada de apogeu, 420 km de apeducte aduceau atâta apă la Roma, încât până şi romanii din clasa muncitoare aveau 65 l de apă zilnic. Dar cu atâta apă şi atâtea reziduuri au venit probleme fatale.

Când oamenii au început să folosească apa la transportul deşeurilor, în loc să o folosească pentru spălat şi băut, au început problemele. Dacă arunci deşeuri umane în amonte şi bei apă în aval, e o problemă. Toaleta avea să aibă efecte fatale.

Toaleta de azi e un dispozitiv uluitor de simplu: un rezervor, un vas, un sifon, o supapă a rezervorului şi o supapă de umplere. Împreună, realizează o operaţie simplă şi curată. Cum a contribuit această minune la o criză ce aproape a distrus civilizaţia occidentală?

Decăderea toaletei Glorioasa Anglie elisabetană includea dueluri, mandoline şi dansuri tradiţionale, dar nu includea o toaletă. Se duceau în colţurile scărilor, în hornuri, în colţurile caselor, în spatele tapiseriilor, oriunde le era mai la îndemână, mai degrabă decât să iasă afară. Dar romanii se bucuraseră de băi curate cu 1.000 de ani mai devreme. Ce se întâmplase?

Din păcate, în 400 d.Hr, Imperiul Roman şi toaletele sale, s-au dus pe apa sâmbetei... Ne întorsesem la vremuri mai primitive. Uitaserăm de toaletă. Timp de 1.000 de ani, nu s-a întâmplat mare lucru. Întunecatul Ev Mediu, condus de superstiţii, nu numai că blocase orice progres, subminând ştiinţa, care reprezenta o ameninţare pentru credinţele adânc înrădăcinate, ba chiar adusese omenirea câţiva paşi mari înapoi. Oamenii cu bani şi putere, instalau uneori o garderobă, un closet de piatră de unde deşeurile se scurgeau în hazna sau în şanţ. Dar abia la finalul anilor 1500, sub domnia Elisabetei I, cineva a încercat să facă puţină curăţenie.

Renaşterea toaletei Primul closet cu apă a fost inventat de Sir John Harington. Era finul Elisabetei şi a inventat ceva numit “Ajax”. Era o glumă, căci cuvântul pentru “closet” era “jakes”, iar “Ajax” suna asemănător cu “a jakes”. Harington a promovat “Ajax” într-un volum publicat în 1596. Era o abordare intelectuală a unui subiect primitiv: un manual de fabricare a propriei toalete cu apă. Era un closet mare, de lemn, cu un loc pe care stăteai. Când terminai, trăgeai de un mâner, iar apa curgea dintr-un rezervor din spate în recipientul de jos, iar apoi ieşea prin conducte în grădină. Deşi regina şi Harington îl foloseau, dispozitivul n-a prins la public. Conducta care ducea deşeurile jos era dreaptă, aşa că gazele fetide se întorceau în casă.

Toaleta "Ajax" Dar ideea lui Harington n-a fost rea. Era vasul, dar sifonul nu fusese inventat, aşa că nu ţinea apa.

Erau rezervorul şi supapa rabatabilă. Aceste elemente sunt esenţialul toaletei moderne. Rezolvarea celorlalte detalii a durat câteva secole. În următorii 200 de ani, europenii au dus o existenţă mai "naturală", folosind adesea haznale săpate în curţile din spate. Londonezii se uşurau în oale de noapte, ţinute în dormitor. Apoi, când soarele răsărea, goleau conţinutul pe geam, direct în stradă. Nu voiau să le verse în capul cuiva, aşa că strigau: “Gardy-Loo!”, din franceză: “Gardez l’eau!”, “Feriţi-vă de apă!”. Practica a dus la apariţia cuvântului “loo” şi a inspirat toaleta următoarei generaţii.

Excrementele erau aruncate direct în stradă În 1775, ceasornicarul londonez Alexander Cummings a avut următoarea idee: a patentat un closet care avea dedesubt o supapă culisantă. La sfârşit trăgeai mânerul, iar supapa culisa, permiţând apelor uzate să curgă, iar apoi se umplea iar cu apă. Uşa culisantă de metal şi sifonul în formă de S, au rezolvat problema mirosului.

Toaleta lui Cummings Dezastrul Dar lipsea un factor important. În acea vreme, closetele cu apă erau rare, căci nu exista apă curentă şi nici canale colectoare bune. Fără canale funcţionale, deşeurile din toalete se scurgeau în haznalele debordante ale oraşului. Nenumăraţi litri de fecale şi urină se îmbibau în pământ. Dacă ai o toaletă în apropierea pompei de apă, e o problemă gravă. Ai bea pur şi simplu excrementele eliminate cu o zi înainte. Deşeurile care se infiltrau în solul unei grădini fertilizate puteau ţâşni spontan în subsolul casei învecinate. Canalele de scurgere ajungeau pur şi simplu în stradă. Străzile erau pline de ape reziduale, care nu se duceau nicăieri. Sau dacă se duceau, se vărsau în râuri. Din râuri, apele toxice erau pompate înapoi în mii de case.

La începutul secolului XIX, această practică aparent curată devenise un risc enorm pentru sănătate.

Opt din zece copii mureau în istoria urbană a Londrei sau a Parisului şi chiar la New York. Era îngrozitor. Mureau din cauza contaminării apei potabile. Cum populaţia Londrei trecuse de un milion, cartiere întregi erau inundate de propriile fecale. Dar murdăria şi duhoarea erau cele mai mici griji.

Holera ajunsese din Asia în Europa. În 1832, ajunsese la Paris şi la Londra. Între 1831-1832, 50.000 de britanici au murit de holeră. La Paris, holera a ucis 18.000 de oameni într-o singură vară.

SUA a fost următoarea. Cu ajutorul remarcabilei toalete cu apă, lumea occidentală se îneca în propriile excremente. Nu se ştia cum se răspândesc microbii. Era o lume diferită, care credea că bolile sunt trimise de Dumnezeu...

Soluţia a fost simplă: adăugaţi mai multă apă. În Anglia, Legea sănătăţii publice din 1848 impunea existenţa unei toalete în fiecare casă. Aveau ideea uluitoare că, indiferent unde o puneai, apa curentă o va curăţa. Această lege a contribuit la marea turnură a canalizării britanice: marea duhoare din 1858.

1858 a fost o vară lungă, fierbinte. Deşeurile erau în râu şi se descompuneau pe malurile noroioase ale acestuia. Mirosul era de nedescris. Mirosul şi microbii i-au dus pe politicienii britanici la o soluţie eficientă: canale colectoare de mare capacitate. În oraşele din lumea întreagă se investeau milioane de dolari în canale ultramoderne care duceau mirosul şi deşeurile departe de oraş. E uluitor cât de bine au fost construite. Materiile nu sunt amuzante, dar canalele sunt ingenioase.

Multe dintre aceste canale din sec XIX sunt încă funcţionale.

Dar inginerii nu proiectau doar canale. Când lumea a început să călătorească, la fel au făcut şi toaletele...

Toaleta în era spaţială. Poate cea mai uluitoare realizare a ingineriei. Din zorii epocii spaţiale, o întrebare a nedumerit publicul: cum te uşurezi într-un spaţiu în care gravitaţia este zero? Inginerii NASA nu anticipaseră iniţial această întrebare. În primul zbor spaţial uman al SUA, din 5 mai 1961, astronautul Alan Shepard era închis în capsula “Freedom 7”. Misiunea lui în spaţiu trebuia să dureze doar 16 minute. Dar, din cauza vremii, el şi racheta au aşteptat peste patru ore. Shepard aştepta decolarea şi trebuia "să meargă la toaletă”. Inginerii NASA au găsit o soluţie sclipitoare, deşi nu una de vârf: l-au spus să facă în costum. Shepard a urinat în costumul spaţial şi numărătoarea inversă a continuat...

NASA a învăţat o lecţie importantă cu această ocazie. Aşa că următorul american în spaţiu a avut un rezervor ataşat de coapsă pentru colectarea urinei. Zborurile Project Mercury au durat câteva minute sau ore, dar pentru misiunile Gemini şi Apollo, lucrurile se schimbau radical: era vorba de o săptămână sau două în spaţiu. Problema e că nu era loc pentru toalete clasice. Într-un fel provocarea nu era nouă. Se încadra în eforturile de a face posibilă uşurarea în mers.

Toaleta

la

drum

Pentru primii marinari, răspunsul era simplu. Oceanul era atât cale, cât şi canal, cât timp se aflau în partea adecvată. Pe vasele cu pânze, toaletele se aflau întotdeauna în partea din faţă. Există mai multe explicaţii pentru acest lucru: nu pot fi situate în lateral, căci, în timpul navigaţiei, nava se înclină şi toaleta ar fi uneori inundată. O altă explicaţie este că vântul suflă din spate spre partea din faţă a corăbiei, luând cu el şi mirosurile.

Situaţia trenurilor nu a fost mai bună. Deşi inventarea locomotivei cu aburi în 1800 a deschis calea călătoriei, a închis uşile în faţa toaletelor. Great Western Railway a inaugurat linia între Bristol şi Londra în 1841 fără toalete la bord. America a fost fruntaşă în ceea ce priveşte toaleta în tren. Era un vagon-pâlnie în care era o gaură, prin care erau evacuate deşeurile pe calea ferată.

Poate părea primitiv, dar trenurile CFR (şi nu numai) mai folosesc această metodă şi în zilele noastre.

De fapt, aruncarea deşeurilor din vehicule în mişcare era la modă. La început, toaleta din avion era o pâlnie ataşată la un furtun conectat la exterior. În al Doilea Război Mondial, s-a pus în loc o găleată şi un membru ghinionist al echipajului o golea în zbor. S-a renunţat la asta când avioanele au adoptat toalete chimice. Sistemul sanitar în avion este fascinant. Există două probleme majore: cea a mirosului, căci nu pot exista mirosuri în avion, şi problema turbulenţelor, când avionul dă de goluri de aer. La început, cercetătorii au folosit formaldehidă şi parfum, ca să ucidă bacteriile şi mirosurile. Dar toaletele din prezent sunt mult mai complicate. În cala avionului există un mare rezervor colector, ca un fel de aspirator uriaş. Sistemul absoarbe conţinutul toaletei în acest rezervor. Între timp, o pompă inundă vasul cu chimicale filtrate, curăţându-l. Rezervorul e golit după aterizare. În

spaţiu

În ciuda progreselor, în călătoriile cele mai îndrăzneţe ale omului, NASA n-a putut folosi lecţiile învăţate în avioane, trenuri şi nave. Explicaţia e simplă: gravitaţia. Pe Pământ, gravitaţia rezolvă problema deşeurilor. Le scoate din corp, le pune în apă şi tot ea scoate apa din toalete. În spaţiu e necesară o altă abordare. În 1962, NASA a cerut o soluţie corporaţiei Whirlpool. Ei bine, după trei ani şi milioane de dolari investiţi în cercetări, Whirlpool a oferit… doi saci de plastic.

Aveau saci individuali pentru colectarea urinei şi a materiilor fecale. Astronauţii scăpau de urină la fel ca în tren. După ce se uşurau, goleau pungile printr-o supapă în capsulă. Lichidul îngheţa instantaneu, creând cristale surprinzător de frumoase. Cu cealaltă pungă se întâmpla cu totul altceva, dar nu o să vă spun ce, gândindu-mă că poate tocmai aţi mâncat.

Dar în 1973, NASA a introdus WCS sau sistemul de colectare a deşeurilor. Uşurarea în spaţiu s-a schimbat considerabil. Acum sunt necesare instrucţiuni pentru operarea acestor toalete. Te apropii de toaletă şi ridici capacul. Porneşte un ventilator. Dacă te uiţi, vezi că nu este apă. Dar e o pungă.

Pungile sunt făcute din politetrafluoretilenă expandată, o pânză subţire de teflon, din care nu se prelinge apa. Pentru a depozita şi comprima materialul, se pune un capac, apoi curentul de aer îl apasă uşor. Apoi se acţionează manual modulul de comprimare. Astfel pungile sunt comprimate şi depozitate pe fundul recipientului. Cu urina e diferit. Furtunul e ataşat de pâlnia personală a astronautului. Pâlniile sunt diferite pentru bărbaţi şi femei. Resursele fiind limitate în staţia spaţială, conservarea şi reciclarea aerului şi a apei sunt cruciale. Closetul extrage apa din urină, o curăţă, şi o trimite înapoi. NASA lucrează deja la un aparat de compost în gravitaţie zero.

Toaleta, un bastion al intimităţii De obicei nu vezi deşeuri umane la televizor. De fapt, toaleta e adesea un tabu puternic, dar inexprimabil... unul care a influenţat profund societatea. Deşi cuvântul “toaletă” nu e obscen sau murdar, uneori sună vulgar. Baia e o cameră cu o cadă. Closetul e un dulap cu o ţeavă. Niciunul dintre aceste expresii nu descrie obiectul. E ciudat. Gândiţi-vă: de câte ori folosiţi toaleta şi de câte

ori cada de baie? Şi totuşi nu a devenit „toaletă”, ci “baie”. Se pare că ne-am înconjurat baia de ziduri ale intimităţii. În istorie, toate băile erau mai mult sau mai puţin publice. După cum am văzut în prima parte, romanii nu au fost preocupaţi de intimitate. Toaleta era mixtă din câte ştim. Era folosită de bărbaţi şi de femei. Îţi făceai treaba lângă prietenul tău, aşa cum azi te duci la o cafea cu lapte. Chiar şi după 1.000 de ani, oamenii erau obişnuiţi să aibă companie când se uşurau. Sunt în istorie exemple de toalete care aveau locuri multiple şi în care intrau mai multe persoane deodată. Din motive de siguranţă, întreaga familie intra în toaleta de afară şi toţi îşi făceau nevoile în acelaşi timp.

Lucrurile s-au schimbat dramatic însă în Anglia secolului al XIX-lea. Această ţară s-a dezvoltat în perioada victoriană, când nu numai că nu se vorbea despre tabuurile intime ale corpului, dar erau oameni care separau acasă cărţile scrise de bărbaţi de cele scrise de femei, ca să nu se amestece necuviincios. Oamenii au vrut să folosească singuri baia. Apoi, brusc, au vrut să aibă propria lor baie. Modele de toaletă au invadat oficiile de brevete. La începutul secolului XX, toaleta interioară devenise o necesitate şi, curând, baia a devenit un bastion al intimităţii.

Societatea occidentală, mai ales cea americană, devenise extrem de stânjenită şi de jenată de propriile funcţii fiziologice.

Prima hârtie concepută pentru posteriorul uman îşi ascundea scopul cu ruşine. Cuvântul “toaletă” nu era menţionat. Când hârtia igienică a apărut pe piaţă în 1895, fraţilor Scott le era teamă să-şi asocieze numele cu ea. Era o perioadă victoriană şi era un produs tabu, pentru o procedură tabu. Era un fel de pact. Ştim cu toţii că toţi facem asta, dar ne prefacem că nimeni nu o face. În secolul XX, a menţiona o toaletă la TV, cu atât mai mult a o arăta, ar fi fost o violare grotescă a gustului public. În 1960, NBC l-a cenzurat pe Jack Paar, de la Tonight Show, pentru că a folosit cuvântul “toaletă”. Acesta a demisionat. Sunetul toaletei când se trage apa s-a auzit la TV abia în 1970, în sitcom-ul american de succes “All in the family”. Era o regulă acceptată la TV până în anii ’80 că nu se arată vasul de toaletă. Poţi arăta camera de baie, dar nu vasul. Căci ar fi fost scandalos şi de prost gust să arăţi vasul. Dar valorile victoriene nu sunt foarte departe de noi. Într-o cultură în care simţi nevoia să dai drumul la apă, când stai pe toaletă şi te poate auzi cineva (apropo, şi eu aş face la fel, nu sunt imun la asta), cred că e ceva în neregulă.

Societatea de azi a dobândit intimitate în public mai ales datorită tehnologiei. În 1981, compania franceză JC Decaux a prezentat la Paris toaleta publică a secolului XXI. Azi, utilizatori din Singapore în San Francisco au parte de experienţă ultramodernă la o taxă minimă. Senzorii din podea detectează automat când intră cineva şi activează imediat toaleta retractabilă şi uşa culisantă.

Odată ce clientul iese, întreaga unitate e curăţată. În total, sunt folosiţi doar cinci litri de apă. Dacă suntem de acord că numărul de toalete publice per cap de locuitor reflectă gradul de civilizaţie al unei comunităţi, probabil vom înţelege mai bine unele lucruri despre ţara noastră.

Noile toalete. În ziua de azi opţiunile sunt uluitoare. Cine îşi doreşte campioana toaletelor, să testeze Neo-Rest, produsă de Toto. Această toaletă japoneză de lux, include un jet de apă caldă şi unul de aer, pentru uscare. Unele toalete scot sunete alinătoare, pentru a acoperi zgomotele jenante.

Toaleta Neorest Cultura japoneză e unică. Compania Toto are destule motive să producă o toaletă atât de avansată. În Japonia sunt foarte mulţi oameni într-un spaţiu mic. Modul în care sunt proiectate casele lasă puţin loc intimităţii, în special în privinţa sunetelor. Toaleta viitorului se poate defini însă nu prin accesoriile extravagante, ci prin ceea ce lipseşte: apa.

Problema apei. Staţiile de epurare După ce traversează oraşele prin canalele subterane, materiile ajung de obicei în staţii de epurare.

Aceste uzine sunt o parte indispensabilă a toaletei tale: ele scot din apă lucrurile pe care le-ai vârât.

Să nu uităm că în apă sunt agenţi patogeni. Sunt ape reziduale de la toaletă, de la maşina de spălat rufe, de la maşina de spălat vase. Problema este că cinci-zece milioane de oameni mor anual de boli legate de apă. Oraşele au început în anii 1920 să filtreze apele reziduale.

Azi, o staţie de epurare ultramodernă procesează 1,3 miliarde de litri zilnic. E un mecanism complex. Prima dată sunt filtrate reziduurile mari. Astfel, materiile solide se depun pe fund, iar apa care rămâne este filtrată, curăţată, sterilizată şi evacuată. Materiile solide depuse pe fund sunt pompate în recipiente uriaşe, numite “ouă digestoare”. În fiecare există un mixer uriaş, care roteşte materia vâscoasă şi care mai apoi este mâncată de bacterii. În aceste recipiente futuriste, bacteriile care au digerat reziduuri, sunt folosite la transformarea deşeurilor în îngrăşământ organic.

O staţie de epurare modernă, Boston, SUA

Astfel de staţii costă patru miliarde de dolari, o taxă pe care şi-o permit doar ţări bogate, ca Suedia, Japonia şi SUA. Pe lângă asta, pentru România problema este mult mai complexă, deoarece România se află pe ultimul loc în Uniunea Europeană în privinţa racordării gospodăriilor la reţelele de apă şi canalizare. Dintr-un total de 16.000 de localităţi existente, 13.000 încă nu au sisteme de canalizare, iar 9 milioane de români nu beneficiază de apă potabilă curentă. Şi totuşi, chiar şi cu astfel de echipamente ultramoderne, se aruncă anual miliarde de litri de apă.

De fiecare dată când tragi apa, iroseşti zece litri de apă potabilă. Ştim cu toţii că problema apei la nivel mondial este gravă. Poate tocmai de aceea toaletele viitorului nu vor folosi apă deloc.

Toaleta ecologică O altă speranţă futuristă este toaleta ecologică. Arată la fel ca şi toaleta de la tine din baie, numai că nu are un rezervor pentru apă. E doar o deschidere mare, cu un jgheab care face legătura cu un rezervor de compost situat dedesubt. Utilizatorul face tot ce trebuie într-o toaletă. Deşeurile şi hârtia igienică cad, prin forţa gravitaţiei, în rezervorul de compost. Lângă, există un mic recipient cu material de umplutură, mai exact rumeguş de pin. Utilizatorul participă la întreţinerea toaletei.

După ce a terminat, ia o mână de rumeguş şi o aruncă în toaletă. Astfel, contribuie la crearea texturii potrivite a compostului, ca să realizeze descompunerea deşeurilor. În pubela de compost, deşeurile se întorc în natură. Milioane de organisme le descompun şi le mănâncă, exact cum se întâmplă în solul pădurii. Un sistem de ventilare împiedică mirosul să se întoarcă pe conducte.

După un an, apa s-a evaporat în întregime, reducând deşeurile la o zecime din volumul iniţial. Şi miros ca şi pământul. Când ies, nu mai seamănă cu materiile fecale. Viermii şi alte insecte din compost au descompus deşeurile într-o sursă de micronutrienţi cruciali pentru sol, cu un bogat conţinut de humus, care contribuie la fertilitatea acestuia. Aţi putea spune că seamănă oarecum cu toaletele din fundul curţii de la bunici. Aşa este, doar că totul este mult mai igienic. Şi după cum vă puteţi da seama, această toaletă este mai uşor de implementat la case decât la bloc. Deci mai e cale

lungă până vor fi adoptate de public. Oamenii nu renunţă la confort pentru un confort mai mic, deşi uneori aşa s-ar cădea. Din păcate toaletele ecologice necesită un efort mai mare.

Aşadar orice preferinţe aţi avea şi oricum i-aţi spune, toaleta e unul dintre eroii necunoscuţi ai lumii civilizate. Dar trebuie să fim conştienţi de problema mediului, înainte să putem... sta cu adevărat bine.