Judo_Aprofundare

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

GHEORGHE BURLACU

JUDO - APROFUNDARE -

FUNDAŢIA ROMÂNIA DE MÂINE

CUPRINS CAPITOLUL 1 Istoricul Judo-ului, evoluţia, caracteristicile şi tendinţele de dezvoltare CAPITOLUL 2 Sistemul elementelor tehnico – tactice necesare a fi însuşite la nivelul copiilor şi juniorilor – Tehnica luptei din picioare (Nage-Waza) CAPITOLUL 3 Metodica perfecţionării pregătirii tehnico-metodice a judokanilor de performanţă – Tehnica luptei la sol (Ne-Waza) CAPITOLUL 4 Principii, metode şi mijloace aplicate în pregătirea copiilor şi juniorilor CAPITOLUL 5 Modele specifice de instruire şi antrenament în Judo – Tehnica în lucrul cu greutăţi CAPITOLUL 6 Pregătirea fizică a judokanilor de performanţă: metodica dezvoltării forţei prin utilizarea unor exerciţii specifice adresate principalelor grupe musculare implicate în executarea elementelor şi procedeelor tehnice în Judo CAPITOLUL 7 Efortul şi refacerea în Judo: specificul, dinamica, orientarea efortului, relaţia efort – oboseală.

CAPITOLUL 8 Parametrii efortului în Judo: volumul, intensitatea şi complexitatea efortului, caracterul pauzelor şi durata efortului CAPITOLUL 9 Aspecte privind selecţia sportivă în judo CAPITOLUL 10 Pregătirea psihologică a judokanilor cuprinşi în eşalonul de înaltă performanţă CAPITOLUL 11 Programarea instrurii copiilor şi juniorilor. Metodologia întocmirii documentelor de planificare a activităţii de performanţă în Judo, conţinut, obiective CAPITOLUL 12 Sistemul competiţional şi organizarea competiţiilor de Judo CAPITOLUL 13 Reguli competiţionale şi de arbitraj

CAP. 1. ISTORICUL JUDO-ULUI, EVOLUŢIA, CARACTERISTICILE ŞI TENDINŢELE DE DEZVOLTARE Acest capitol abordează o serie de probleme referitoare la istoricul Judo-ului, semnificaţia principiilor ce guvernează aceasta disciplină, date despre întemeietorul ei şi locul acesteia în constelaţia artelor marţiale şi disciplinelor de combat.

Judo reprezintă o disciplină sportivă individuală de luptă. Procedeele tehnice din Judo au la bază acţiuni de aruncare, fixare, strangulare şi luxare ce se aplică după un regulament propiu, foarte bine definit.

Definiţia Judo-ului reiese din însăşi denumirea acestei discipline. Cuvântul “Ju” semnifică “supleţea, mobilitatea fizică şi mentală”, în timp ce cuvântul “Do” reprezintă metoda de atingere a scopului. Judo nu este o simplă disciplină fizică, ci o metodă de educaţie mentală, de dezvoltare morală şi culturală a practicanţilor de orice vârstă.

Judo permite educarea voinţei, a gândirii creatoare şi creşterii capacităţii de concentrare, a fair-play-ului.

Succesul în luptă este asigurat de continuitatea antrenametului bazat pe o voinţă de fier, putere fizică şi un perfect control al minţii şi corpului. Ideea conform căreia succesul este asigurat de mijloace mistice sau ideologii oculte este falsă. Judoka din zilele noastre sunt de fapt sportivi plurivalenţi din punct de vedere al pregătirii fizice şi mentale, datorită unor metode de antrenament fundamentate stiinţific.

Echipamentul practicanţilor este format din bluză, pantaloni şi centură, cele trei elemente simbolizând costumul tradiţional japonez (judogi) şi cultura acestui popor, asigurînd totodată prevenirea accidentelor şi igiena corporală. Diferitele procedee tehnice (aruncări, strangulări, luxări, fixări) sunt bazate pe reflexe instinctive de autoapărare şi atac folosind preponderent energia mişcărilor de atac ale adversarului (partenerului de întrecere).

Datorită mişcărilor sale naturale, întregul bagaj tehnic este natural, orice mişcare efectuată în plus deveninid un adevărat obstacol în creşterea eficienţei tehnice.

Controlul permanent al minţii şi corpului practicantului, necesar creşterii eficienţei în mişcare, permite folosirea principiilor judo-ului în fiecare clipă a vieţii practicantului.

Odată cu înfiinţarea acestei noi discipline de luptă, profesorul Jigoro Kano Bungakaushi (1860 - 1938), întemeietorul Judo-ului a emis un set de principii de conduită, viaţă şi pregătire după care generaţii întregi de judokani şi-au călăzuit activitatea de pregătire şi perfecţionare în obţinerea performanţei sportive.

Principiile emise de Jigoro Kano sunt: 1.

Voi fi mereu stăpânul gândurilor mele şi voi cultiva numai gânduri bune. În sala de judo îmi voi stăpâni stările sufleteşti pentru a nu îngreuna munca colegilor mei şi a mea.

2. Întotdeauna îmi voi păzii limba pentru a nu rosti cuvinte dispreţuitoare sau supărătoare. Întotdeauna voi spune numai adevărul. Vreau să ascult de două ori, să judec şi apoi să vorbesc. Pentru aceasta am două urechi şi numai o singură gură.

3.

Vreau să-mi supraveghez faptele. Voi lupta numai pentru adevăr, frumos şi pentru bine. Niciodată nam să păgubesc pe cineva prin faptele mele.

4.

Voi glumi şi voi râde cu colegii mei, dar niciodată n-am să iau nimic în derâdere, n-am să stric momente solemne. Vreau să mă bucur de tot ce este frumos.

5.

Voi asculta sfaturile antrenorilor mei şi judoka mai bine pregătiţi şi voi încerca să le aplic. În situaţii serioase voi rămâne serios. Dacă am alte păreri personale, le voi arăta pe faţă.

6.

La orele de antrenament nu voi practica altceva decât sportul nostru: JUDO. Vreau să-mi concord toate gândurile numai asupra Judo-ului. Voi progresa numai străduindu-mă neîcetat să dau maxim de randament. Vreau să ajut şi pe alţii să cunoască Judo-ul în splendida sa frumuseţe.

7. În timpul cursurilor voi lupta curajos şi cinstit. Voi stima adversarul meu. Mă voi strădui mereu să obţin victorii pentru ţara şi echipa mea. Ca învingător, nu mă voi înfumura, iar ca învins voi munci înzecit pentru a mă pregăti.

8.

La dureri nu mă voi tângui, demonstrând şi stăpânire de sine. Nu îmi voi indispune colegii prin urlete şi jeluiri. Voi ierta pe cei ce, cu sau fără voia lor, mi-au pricinuit durerile acestea.

9.

Voi lupta cinstit şi corect şi nu mă voi lăuda. Nu îmi voi da aere de vedetă şi nu voi căuta să ies în evidenţă. Dacă voi fi silit să mă apăr, sau să-i apăr pe alţii, în cazul unui pericol, nu voi porni ca un sălbatic, ci voi folosi forţa şi cunoştinţele mele numai pentru a înfăptui binele şi a apăra adevărul.

10. “Înţeleptul cedează”, spune un vechi proverb. Vreau ca în viaţa de toate zilele cât şi la antrenamente să cedez pentru a învinge. Niciodată n-am să fug din laşitate şi nu voi ocoli primejdia arătându-i spatele.

DA VREAU ACEASTA!!!

Deşi au fost emise în urmă cu aproximativ 100 de ani, aceste principii se regăsesc şi astăzi în activitatea de iniţiere, performanţă şi autoperfecţionare în tainele acestei discipline, constituind un adevărat cod deontologic după

care, toţi cei ce participă, într-o formă sau alta, la dezvoltarea Judo-ului îşi modelează personalitatea, conduita şi atitudinea despre lume şi viaţă.

Judo (Calea Supleţei) Principiul Ju Ju înseamnă suplu, armonios, adaptabil, blând. În Ju nu este vorba de lipsa de vigoare ci de flexibilitate, flexibilitatea corpului şi a spiritului. Jigoro Kano, a valorificat principiul Ju pornind de la un exemplu din natură : când o tulpină de bambus se înmoaie sub greutatea zăpezii sau a unei păsări, atât zăpada cât şi pasărea alunecă de pe ea, iar tulpina de bambus, eliberată de povară, se îndreaptă cu atât mai multă forţă şi rapiditate cu cât a fost mai împovarată. Ju implică pe lângă flexibilitate, supleţe şi vigoare, şi rapiditate - te supui pentru a învinge apoi.

Principiul Do Do înseamnă drum, cale. Este calea spre perfecţiune, spre perfecţiunea de sine. Să-ţi domini prin spirit reacţiile şi sentimentele înseamnă ECHILIBRU, iar echilibrul este drumul sau calea de a fi şi de a te comporta moral şi social pentru a ajunge la ţelul final al omului - integrarea sa armonioasă în legile universului. Jigoro Kano a ales cuvântul Judo, această alegere fiind facută după multă gândire. Kano dorea să imprime elevilor săi adâncul înţeles şi spirit înglobat în Judo şi nu numai tehnica ce putea fi stăpânită prin studiu şi antrenament. Din Ju-Jutsu (Arta Supleţei), care era greu accesibil şi alcătuit din procedee periculoase, dureroase, uneori chiar mortale şi care necesitau un timp îndelungat pentru învăţare, Kano a ales procedeele care nu lezau integritatea corporală. El a eliminat majoritatea procedeelor periculoase, creând o disciplină nouă, bazată pe numeroase procedee spectaculoase formate din proiectări, strangulări, luxări de braţe şi imobilizări. Acesta era Judo, o disciplină nouă, născută din vechiul JuJutsu. Era flexibilitate, dezechilibrare şi utilizare a forţei adversarului. Pe vremea aceea, atât meciurile cît şi antrenamentele erau foarte grele şi implicau angajare totală. O confruntare putea dura chiar şi două ore. Cum nu existau nici categorii de greutate nici reguli, se puteau întâlni doi judoka diferiţi ca fizic şi ca greutate iar meciurile erau foarte spectaculoase. Caracterul primelor competiţii era aspru şi se datora rivalităţii dintre Judo şi Ju-Jutsu. În primii ani de existenţă a Judo-ului, miza nu era o cupă sau o medalie, ci supravieţuirea Şcolii. Se lupta cu agresiune pentru a se demonstra a cui este supremaţia. Judo a fost creat în anul 1882, în templul Eisho-Ji din Tokyo. Întemeietorul său, Jigoro Kano Bungakushi, a predat după o metodă proprie Ju-Jutsu modern, numit şi Judo Kodokan (Studiul Căii Vieţii). În anul 1886 este dovedită supremaţia tehnică a judo-ului - în cadrul unui turneu organizat de Poliţia Metropolitană din Tokyo - prin victoriile obţinute de cei 15 reprezentanţi ai Şcolii Kodokan asupra luptătorilor de ju-jutsu (ju-jutsu-ka) de la şcolile tradiţionale. O înfrangere ar fi fost fatală judo-ului şi ar fi împiedicat răspândirea lui ulterioară în întreaga lume. Jigoro Kano avea elevi atât de bine antrenaţi încât, atunci când erau provocaţi în public de ju-jutsu-ka, erau invincibili. Marele maestru Jigoro Kano a fost iniţial un bun practicant al disciplinei ju-jutsu. El a reuşit să răspândească judo-ul în întreaga lume, devenind primul japonez membru în Comitetul Olimpic Internaţional. El ţinea conferinţe şi făcea demonstraţii şi turnee de promovare a judo-ului în Japonia şi în străinătate. Primele Campionate de Judo ale Japoniei au avut loc în anul 1934. Patru ani mai târziu, la 5 mai 1938, Jigoro Kano moare ştiind, însă că la J.O. de la Tokyo, care erau în pregătire, avea să figureze şi judo-ul printre disciplinele olimpice. Judo este prima artă marţială şi singura acceptată până în prezent ca sport olimpic.

Verificaţi-vă cunoştinţele!

1. Precizaţi principalele acţiuni din Judo.

2. Definiţi disciplina Judo.

3. Enumeraţi laturile personalităţii, asupra cărora Judo acţionează cu preponderenţă.

4. În ce constă echipamentul practicanţilor Judo-ului?

5. Precizaţi originea Judo-ului modern.

6. Cine a fost întemeietorul Judo-ului modern? Precizaţi câteva note definitorii ale personalităţii acestuia.

7. Precizaţi principiile Judo-ului modern.

8. Definiţi principiul JU. 9. Definiţi principiul DO. 10. Care este motivul pentru care Judo se deosebeşte de celelalte discipline de combat?

CAP. 2. SISTEMUL ELEMENTELOR TEHNICO – TACTICE NECESARE A FI ÎNSUŞITE LA NIVELUL COPIILOR ŞI JUNIORILOR – TEHNICA LUPTEI DIN PICIOARE (NAGE-WAZA) În structura actuală a confruntării între cei doi adversari, rolul fundamental al elementelor şi procedeelor tehnice din cadrul luptei din picioare face ca această componentă să deţină un loc deosebit de important în metodica generală a judo-ului.

Procedeele tehnice din cadrul luptei în picioare sunt caracterizate printr-o complexitate ridicată atât din punct de vedere biomecanic, cât mai ales prin abilităţile motrice pe care le solicită executantului.

Procesul învăţării procedeelor tehnice din cadrul luptei în picioare debutează cu predarea elementelor tehnice de bază, prin aceasta reuşindu-se înglobarea caracteristicilor procedeelor tehnice şi asimilarea cu uşurinţă a fiecărui procedeu în parte.

De exemplu, în cadrul grupei de procedee de aruncare peste şold, se învaţă mai întâi elementul tehnic de bază (Aruncarea peste şold – Uchi-Goshi) şi apoi procedeul tehnic (Aruncarea mare peste şold – O-Goshi).

Procedeele tehnice din cadrul luptei din picioare contribuie, în mare măsură, la creşterea coeziunii în cadrul grupului de practicanţi datorită necesităţii unei foarte bune colaborări a celor doi executanţi. Acest lucru se realizează ca urmare a unui grad ridicat de repetabilitate în execuţia elementelor tehnice fundamentale (poziţie de gardă, deplasare, dezechilibrare şi autodezechilibrare, căderi, etc.).

Pentru învăţarea corectă a acestor procedee tehnice se recomandă respectarea următoarelor reguli: respectarea rolului de conducere a mişcării cu ajutorul direcţiei de orientare a capului; contactul cu adversarul pe o suprafaţă cât mai mare pentru a uşura transmiterea energiei de proiectare; efectuarea execuţiei fără întrerupere cu forţă, viteză şi control pentru a preveni apariţia accidentelor; preluarea centrului de greutate al adversarului prin dispunerea corectă a celor două centre de greutate şi a suprafeţelor de sprijin; executarea proiectărilor pe ambele părţi.

2.1. TEHNICA DE PICIOR (ASHI-WAZA) Având un grad ridicat de complexitate, aceste procedee solicită din partea practicanţilor o mare capacitate de coordonare motrică a diferitelor segmente corporale (ex. coordonarea membrelor), forţă în regim de viteză crescută, mobilitate şi elasticitate musculară, sesizarea momentului oportun al execuţiei datorită unei capacităţi ridicate de anticipare şi decizie.

Fiecare procedeu tehnic de picior se învaţă prin respectarea succesiunii algoritmice a exerciţiilor metodice specifice, prezentate odată cu descrierea tehnicii de execuţie.

Secerarea mare exterioară (O-Soto-Gari) Din poziţie de gardă, cu priză clasică (Kumi-Kata), Tori îl dezechilibrează pe Uke înapoi-lateral, concomitent cu deplasarea piciorului stâng spre înainte şi lateral stânga.

Prin transferarea greutăţii pe piciorul stâng, Tori amplifică acţiunea de dezechilibrare folosind braţele, avansează cu trunchiul şi ia contact strâns cu pieptul adversarului şi flancul drept al acestuia. Piciorul drept al lui Tori este balansat spre înainte, în plan sagital (antero-posterior).

Prin balansarea piciorului drept pe direcţia înainte-înapoi şi înclinarea trunchiului înainte, Tori seceră piciorul de sprijin al lui Uke (piciorul drept) proiectându-l pe spate.

Pe parcursul procesului de învăţare apar frecvent următoarele greşeli: - dezechilibrarea greşită a adversarului; - retragerea bazinului în timpul secerării; - execuţia secerării cu piciorul îndoit pe o direcţie greşită; - contactul greşit cu adversarul sau lipsa contactului; - poziţionarea greşită faţă de suprafaţa de sprijin advers şi centrul de greutate al adversarului; - secerarea greşită datorită încercării de agăţare a piciorului de sprijin al adversarului.

Exerciţii metodice: - din poziţie de gardă, balansarea piciorului de secerare dinainte înapoi; - balansarea piciorului de atac coordonat cu înclinarea trunchiului înainte; - executarea secerării cu sprijinirea mâinilor pe sol; - secerări repetate prin exteriorul piciorului de sprijin cu partener pasiv, static; - acelaşi exerciţiu cu accent pe faza de dezechilibrare; - intrări repetate la partener din deplasare; - executarea procedeului din studiu în mişcare.

Secerarea mare interioară (O-Uchi-Gari) Din poziţie de gardă clasică, cu ambele picioare situate pe aceeaşi linie şi prize clasice (Kumi Kata), Tori dezechilibrează adversarul spre înapoi-dreapta prin împingere cu mâna dreaptă în umărul stâng al lui Uke, iar mâna stângă împinge la nivelul cotului şi spre înapoi.

Simultan cu dezechilibrarea, Tori pivotează pe piciorul stâng şi introduce piciorul drept între picioarele adversarului.

Prin amplificarea acţiunii braţelor, Tori seceră cu piciorul drept picorul stâng al lui Uke pe direcţie circulară înapoi-lateral-dreapta.

Prin intermediul cuplului de forţe creat de acţiunea braţelor şi acţiunea de secerare, adversarul este proiectat pe spate.

Principalele greşeli ce pot apărea pe parcursul execuţiei sunt: dezechilibrarea greşită a adversarului spre înapoi, care permite evitarea atacului; lipsa contactului strâns cu pieptul adversarului;

încercarea de agăţare scurtă spre înapoi, fără a secera circular; secerarea înaltă sau agăţarea la nivelul genunchiului; lipsa sincronizării acţiunii braţelor şi a piciorului de atac; orientarea capului în direcţie opusă secerării; distanţa prea mare faţă de adversar şi înclinarea trunchiului spre înapoi.

Exerciţii metodice: executarea secerării pe loc, fără adversar şi cu descrierea mişcării circulare a piciorului de atac pe saltea; coordonarea acţiunii de secerare cu dezechilibrarea din deplasare, fără adversar; executarea secerării cu accent pe mişcarea de avansare a bazinului şi evitarea retragerii acestuia; din poziţie de gardă cu priză clasică la partener, executarea secerării de pe loc fără proiectarea partenerului; acelaşi exerciţiu din deplasare; exerciţiul anterior cu proiectarea partenerului semiactiv; intrări repetate la procedeu din deplasare (Uchi-Komi); proiectări repetate cu partener semiactiv (Nage-Komi) de pe loc şi din deplasare; studiul procedeului din deplasare cu partener semiactiv.

Secerarea mică interioară (Ko-Uchi-Gari) Din poziţie de gardă pe dreapta (Migi-Shizentai) cu priză clasică, Tori execută un pas spre înapoi cu piciorul stâng. Cu mâna stângă trage de priză dezechilibrându-l pe Uke spre înainte-lateral-dreapta şi stabileşte un contact strâns cu pieptul adversarului. Uke este obligat să păşească cu piciorul drept înainte. Înainte ca piciorul drept al lui Uke să atingă salteaua, Tori transferă întreaga greutate pe piciorul stâng şi seceră cu piciorul drept la nivelul călcâiului în direcţia de deplasare. Schimbând direcţia de acţiune a braţelor prin dezechilibrarea lui Uke înapoi-dreapta, Tori amplifică acţiunea braţelor.

Cuplul de forţe realizat de acţiunea piciorului de atac şi acţiunea braţelor determină proiectarea adversarului pe spate.

Greşeli de execuţie: dezechilibrarea greşită a adversarului datorită acţiunii defectuoase a braţelor; retragerea bazinului în momentul secerării; lipsa contactului strâns cu pieptul adversarului; orientarea capului pe direcţie opusă acţiunii de secerare şi ruperea cuplului de forţe; transferul greşit al greutăţii de pe piciorul de atac pe piciorul de sprijin care determină întârzierea sau grăbirea atacului; nesincronizarea acţiunii braţelor cu acţiunea de secerare; secerarea greşită înaltă la nivelul gambei sau agăţarea cu călcâiul; declanşarea acţiunii de secerare cu întârziere, când Uke a sprijinit deja piciorul drept pe sol.

Secerarea mică exterioară (Ko-Soto-Gari) Cei doi judoka se găsesc în poziţie de gardă cu priză clasică pe dreapta.

Tori execută un pas cu piciorul stâng înapoi şi trage cu ambele braţe pentru a-l obliga pe Uke să păşească spre înainte cu piciorul drept.

Pe mişcarea lui Uke (pasul înainte), Tori eschivează cu piciorul drept înapoi şi lateral stânga, transferând greutatea pe acest picior. În continuare Tori efecutuează secerarea cu piciorul stâng, dinainte spre înapoi, în exteriorul piciorului drept al lui Uke, cu planta la nivleul călcâiului adversarului.

Prin acţiunea de dezechilibrare a braţelor şi coordonarea cu acţiunea de secerare a piciorului stâng, Tori îl proiectează pe Uke pe spate.

Greşeli de execuţie: păşirea cu piciorul drept nu este suficient de amplă şi laterală, determinând încrucişarea picioarelor şi îngreuierea acţiunii de secerare a piciorului stâng; efectuarea secerării înalte la nivelul gambei; declanşarea secerării prea devreme sau prea tîrziu; lipsa sincronizării acţiunii braţelor şi piciorului de atac; orientarea capului în direcţie opusă acţiunii de secerare; aplecarea trunchiului în momentul secerării.

Măturarea piciorului care înaintează (De-Ashi-Barai) Din poziţie de gardă pe partea dreaptă, cu priză clasică pe dreapta, Tori execută o tracţiune cu ambele braţe pentru a-l dezechilibra pe Uke înainte.

Concomitent cu mişcarea de dezechilibrare, Tori execută un pas înapoi cu piciorul drept, transferând greutatea pe acest picior de sprijin.

Simultan cu păşirea lui Uke înainte pe piciorul drept, Tori mătură din exterior spre interior cu piciorul stâng la nivelul maleolei externe a piciorului drept al adversarului.

Măturarea este executată cu planta piciorului stâng înainte ca piciorul adversarului să atingă salteaua.

Acţiunea de dezechilibrare circulară a braţelor, sincronizată cu măturarea, îl proiectează pe Uke lateral pe spate.

2.2. TEHNICA DE ŞOLD (KOSHI-WAZA) ŞI BRAŢ (TE-WAZA) Întrucât aceste două grupe de procedee se execută cu intrare prin întoarcere la partener (prin pivotare - TaiSabaki), sunt catalogate drept asemănătoare deoarece se caracterizează printr-o structură cinematică asemănătoare a mecanismului tehnic. În cazul grupei de aruncare peste şold, unele procedee sunt executate cu sprijin unilateral, altele cu sprijin bilateral iar procedeele de umăr sunt executate numai cu sprijin bilateral. În cadrul acţiunii motrice de proiectare cu ajutorul procedeelor de şold şi umăr un rol foarte important îl deţine mecanismul de acumulare de energie potenţială prin pasul de pivotare şi transmiterea acestei energii trasnformate în energie cinetică sau de proiectare către adversar (Tai-Sabaki).

Aruncarea peste şold (Uchi-Goshi) Din poziţie de gardă cu priză clasică, Tori îl dezechilibrează pe Uke înainte dreapta prin tracţiunea din braţe simultan cu păşirea înainte cu piciorul drept.

Amplificând acţiunea de dezechilibrare concomitent cu pivotarea spre dreapta prin aducerea piciorului stâng prin spate (Ushiro-Tai-Sabaki), eliberează priza cu mâna dreaptă de la rever şi o introduce adânc după şoldul partenerului, la nivelul centurii. Prin continuarea dezechilibrării cu mâna stângă şi tracţiunea cu mâna dreaptă, Tori stabileşte un contact strâns cu abdomenul lui Uke. În continuare, Tori extinde puternic genunchii şi loveşte cu şoldul în adversar care este proiectat pe spate peste şoldul atacantului.

Principalele greşeli care pot apărea pe parcursul execuţiei sunt: intrarea sub partener fără o dezechilibrare optimă; lipsa schimbării de priză la nivelul şoldului cu mâna dreaptă sau întârzierea; proiectarea centrului de greutate al atacantului spre înapoi ca urmare a distanţei faţă de adversar; lipsa de coordonare între dezechilibrare şi pivotare-intrare sub partener; proiectarea exagerată a şoldului în afară, poziţie ce dereglează întregul sistem de pârghii; orientarea capului spre direcţia opusă pivotării sau a extensiei spatelui.

Marea aruncare peste şold (O-Goshi) Se aseamănă foarte mult cu procedeul anterior fiind o variantă a procedeului de bază din grupa aruncărilor peste şold. Comparativ cu aruncarea peste şold (Uchi-Goshi), braţul drept părăseşte priza de rever şi prinde spatele adversarului la nivelul omoplatului drept. Pivotarea se realizează printr-o flexie mai amplă a genunchilor, bazinul fiind introdus mai adânc sub adversar.

Greşelile de execuţie sunt aceleaşi ca la procedeul anterior, la care se adaugă aşezarea greşită a prizei cu mâna dreaptă, prin prindere de centură sau prin înfăşurarea antebraţului stâng al adversarului.

Exerciţii metodice: pivotări repetate prin lucru la cordon elastic; intrări repetate la procedeu cu partener pasiv fără proiectare, de pe loc; execuţii repetate ale procedeului cu partener pasiv dar cu proiectare de pe loc; exerciţiul anterior din deplasare; execuţia procedeului în condiţii apropiate de luptă (Randori). luptă cu temă.

Roata peste şold (Koshi-Guruma) Cei doi judoka sunt situaţi faţă în faţă, în poziţie de gardă Migi-Shizentai, cu priză clasică, pe dreapta.

Din această poziţie, Tori execută o tracţiune puternică cu mâna stângă pentru a-l dezechilibra pe Uke spre înainte-dreapta.

Mâna dreaptă părăseşte priza de rever şi prinde bluza pe umărul opus, peste ceafa partenerului. Bazinul se introduce cât mai adânc sub bazinul partenerului.

Prin amplificarea dezechilibrării, extensia genunchilor şi blocajul şoldului, Uke este proiectat pe spate.

Principalele greşeli de execuţie sunt: dezechilibrarea insuficientă sau absenţa dezechilibrării; dezechilibrarea atacantului spre înapoi după pivotare; intrarea greşită prin pivotare la procedeu datorită menţinerii extinse a genunchilor; lipsa contactului strâns cu bazinul adversarului; orientarea capului în direcţie opusă faţă de adversar.

Măturarea şoldului (Harai-Goshi) Din poziţie de gardă (Migi-Shizentai) cu priză clasică, Tori îl dezechilibrează pe Uke spre înainte prin tracţiuni cu amble braţe. Simultan cu dezechilibrarea, Tori execută un pas înainte stânga cu piciorul drept, pivotează pe acest picior ducând piciorul stâng între picioarele lui Uke. Transferând întreaga greutate pe piciorul stâng, balansează piciorul drept dinainte spre înapoi lovind coapsa dreaptă a lui Uke cu faţa posterioară a coapsei. Prin amplificarea dezechilibrării şi balansarea trunchiului înainte, simultan cu atacul piciorului, Uke este proiectat pe spate peste coapsa dreaptă a lui Tori.

Greşeli de execuţie: situarea piciorului de sprijin în afara centrului de echilibru; dezechilibrarea incorectă şi insuficientă; lipsa balansării înainte a trunchiului simultan cu atacul piciorului; dispunerea greşită a greutăţii proprii şi extensia trunchiului; orientarea capului în direcţie opusă pivotării.

Tehnica de braţ (Te-Waza) Aruncarea peste umăr (Ippon-Seoi-Nage) Cei doi judoka se găsesc faţă în faţă în poziţie fundamentală cu gardă pe dreapta. Tori îl dezechilibrează pe Uke spre înainte, simultan cu pivotarea prin păşire înainte-stânga cu piciorul drept şi introducerea piciorului stâng adânc între picioarele adversarului.

Prin amplificarea dezechilibrării şi introducerea braţului drept sub axila de aceeaşi parte a adversarului, Tori intră cu bazinul adânc sub adversar. Prin amplificarea tracţiunii braţului stâng şi ridicarea braţului drept, concomitent cu extensia genunchilor, Uke este proiectat pe spate peste umărul drept al lui Tori.

Greşeli de execuţie: pivotarea greşită cu genunchii întinşi; dezechilibrare insuficientă; dezechilibrare spre înapoi după intrarea sub adversar; aşezarea greşită a braţului drept, prin urcarea braţului de aceeaşi parte a lui Tori peste umăr; necoordonarea acţiunii de pivotare cu acţiunea de dezechilibrare; intrarea rapidă prin dezechilibrare bruscă, fapt ce determină reacţia de blocaj a adversarului.

Aruncarea peste umăr cu două braţe (Morote-Seoi-Nage) Este un procedeu apărut ca o variantă a procedeului anterior.

Poziţia iniţială şi dezechilibrările sunt similare cu procedeul anterior, cu deosebirea că braţul drept nu părăseşte reverul drept, ci se fixează cu cotul sub axila dreaptă a adversarului.

Intrarea sub adversar este mai adâncă datorită flexării genunchilor.

Prin continuarea dezechilibrării şi extensia genunchilor, Uke este proiectat pe spate peste umerii atacantului.

Greşeli de execuţie: pivotarea greşită cu genunchii extinşi; lipsa dezechilibrării suficiente; lipsa acţiunii braţului drept sub axila de aceeaşi parte a adversarului; dezechilibrarea spre înapoi a executantului după întoarcerea la partener; intrarea la procedeu fără stabilirea unui contact strâns cu partenerul; întoarcerea capului în direcţie opusă pivotării.

Exerciţiile metodice sunt similare cu cele de la procedeul anterior, la care se adugă intrări repetate la procedeu pentru perfecţionarea lucrului cu antebraţul drept.

2.3. TEHNICA DE SACRIFICIU (SUTEMI-WAZA) Întrucât, în cadrul acestei grupe de procedee, dezechilibrarea adversarului se realizează prin autodezechilibrarea executantului, tehnica de sacrificiu (sutemi-waza) se deosebeşte de celelalte grupe de procedee din cadrul luptei în picioare prin faptul că, în cadrul acestora, se urmăreşte menţinerea propriului echilibru pe parcursul execuţiei.

Procedeele din cadrul acestei grupe solicită o foarte bună orientare în spaţiu, viteză de execuţie şi decizie, simţ dezvoltat al echilibrului static şi dinamic, coordonare, curaj şi stăpânire de sine.

Utilizarea procedeelor de sacrificiu în cadrul luptei necesită din partea executantului cunoştinţe de biomecanică, dezechilibrarea şi intrarea la procedeu trebuind să se facă în suprafaţa de sprijin a adversarului şi printr-un sistem de pârghii de mare eficienţă, fără a declanşa apariţia unui sistem de pârghii de frânare, care anulează transmiterea energiei cinetice către corpul adversarului.

Pe parcursul predării sunt respectate principiile pedagogice, în special cel al accesibilităţii, învăţarea debutând cu procedee simple şi de mare siguranţă şi control (Soto-Maki-Komi), urmând ca ulterior să se predea procedee cu grad sporit de complexitate Aruncarea prin răsturnare laterală (Yoko-Otoshi) Ambii judoka se găsesc în poziţie de gardă pe dreapta (Migi-Shizentai) cu prize clasice.

Prin tracţiunea braţelor, Tori îl dezechilibrează pe Uke înainte-dreapta şi avansează cu piciorul stâng, blocând cu coapsa glezna dreaptă a adversarului.

Prin amplificarea dezechilibrării, Tori cade pe coapsa stângă în timp ce piciorul drept este sprijinit cu talpa pe saltea, flexat din genunchi, între picioarele adversarului.

Prin continuarea tracţiunii cu ambele braţe şi blocajul coapsei stângi, Uke este proiectat circular pe spate, perpendicular faţă de atacant.

Greşeli de execuţie:

dezechilibrarea greşită prin tragere la sol cu ambele braţe; intrarea la procedeu fără dezechilibrare; apariţia distanţei prea mari faţă de adversar la intrarea în procedeu; lipsa blocajului la nivelul gleznei sau încercarea de ridicare a coapsei de atac în scopul de a amplifica blocajul; încercarea de intrare la procedeu cu ezitare şi întreruperea execuţiei atrage intrarea în lupta la sol, cu riscul de a fi prins în fixare.

Aruncarea circulară (Tomoe-Nage) Din poziţie de gardă cu priză clasică, Tori îl dezechilibrează pe Uke spre înapoi prin împingerea braţelor. În momentul reacţionării lui Uke prin împingere, Tori amplifică dezechilibrarea adversarului spre înainte ca urmare a tracţiunii cu ambele braţe.

Tori păşeşte în continuare între picioarele adversarului cu piciorul stâng, iar piciorul drept este aşezat la nivelul bazinului cu vârful orientat spre exterior.

Prin împingerea în piciorul drept şi continuarea tracţiunii cu ambele braţe, Uke este proiectat circular pe spate.

Greşeli: aşezarea piciorului de sprijin (stângul) prea departe de adversar; lipsa dezechilibrării suficiente; aşezarea piciorului drept în toracele adversarului; lipsa impulsului la nivelul piciorului de atac; introducerea piciorului drept la nivelul bazinului, după contactul bazinului lui Uke cu salteaua; tragerea în jos cu ambele braţe.

Verificaţi-vă cunoştinţele!

1. Argumentaţi de ce elementele tehnice din lupta în picioare (Nage-Waza), fac ca această componentă să deţină un loc aparte în metodica generală a Judo-ului?

2. Care sunt regulile pentru învăţarea corectă a procedeelor tehnice a luptei din picioare?

3. Precizaţi diferenţele dintre elementele tehnice de bază şi procedeele tehnice din Judo.

4. Enumeraţi principalele procedee tehnice ale luptei din picioare.

5. Evidenţiaţi diferenţele dintre secerarea mare exterioară (O-Soto-Gari) şi secerarea mare interioară (O-UchiGari).

6. Enumeraţi principalele exerciţii metodice necesare a fi utilizate în învăţarea procedeului O-Soto-Gari şi principalele greşeli de execuţie.

7. Precizaţi punctele comune şi diferenţele existente între secerarea mică interioară (Ko-Uchi-Gari) şi secerarea mică exterioară (Ko-Soto-Gari).

8. Precizaţi cu ce precedeu se poate asemăna măturarea piciorului care înaintează (De-Ashi-Barai).

9. Ce diferenţe ale mecanismului de execuţie există între procedeele tehnicii de şold (Koshi-Waza) şi braţ (Te-Waza) şi cele anterioare?

10. Ce presupune din partea executantului – Uke, executarea unui procedeu al tehnicii de sacrificiu (SutemiWaza)?

CAP.3. METODICA PERFECŢIONĂRII PREGĂTIRII TEHNICO-METODICE A JUDOKANILOR DE PERFORMANŢĂ – TEHNICA LUPTEI LA SOL (NE-WAZA) Datorită caracterului mai puţin spectacular şi dinamic al procedeelor tehnice folosite în cadrul luptei la sol, aceasta a scăzut permanent ca importanţă în economia actuală a luptei, deşi este extrem de eficientă. In pofida acestui inconvenient, pe plan naţional şi internaţional se fac eforturi deosebite pentru însuşirea acestor procedee de către toţi practicanţii de judo.

Creşterea nevoii de siguranţă în continuarea luptei din picioare a determinat acordarea unei importanţe deosebite procedeelor tehnice din cadrul luptei la sol, întrucât s-a constatat că, în unele cazuri, sportivi cu un bun bagaj tehnic în cadrul luptei din picioare au pierdut adesea avantajul ca urmare a lipsei de pregătire în lupta la sol.

Spre deosebire de tehnica luptei în picioare, tehnica luptei la sol, prin cele trei forme ale sale: imobilizări, strangulări şi luxări, nu ridică probleme privind echilibrul executantului, ambii practicanţi fiind situaţi în sprijin pe saltea cu întregul corp.

Acţiunile motrice efectuate în cele trei grupe componente ale luptei la sol sunt grupate, în funcţie de finalitate, în: acţiuni de atragere a adversarului în poziţia dorită; acţiuni pentru controlul adversarului; împiedicarea mişcărilor de degajare a adversarului; acţiuni pentru prevenirea atacului advers.

3.1. TEHNICA DE IMOBILIZARE (OSAE-WAZA)

Procesul de învăţare/asimilare a procedeelor din cadrul luptei la sol va debuta, întotdeauna, cu procedee de imobilizare (fixare), care sunt elemente tehnice de obţinere a procedeelor de abandon prin strangulare şi luxare.

Scopul acestor procedee de fixare este de a menţine adversarul cu spatele pe saltea, timp de 25 secunde, în vederea obţinerii ippon-ului. Acest lucru necesită din partea executantului un foarte bun simţ de plasament al corpului faţă de adversar şi saltea, un control eficient al sistemului de pârghii şi prize, forţă în regim de rezistenţă, coordonare.

Comparativ cu celelalte două forme de luptă la sol (luxări, strangulări), executantul fixării trebuie să fie permanent deasupra partenerului, iar cel fixat cu spatele la saltea. Structura acţiunilor motrice din timpul imobilizărilor cuprinde: atragerea partenerului în lupta la sol; efectuarea prizelor de control ale adversarului şi poziţionarea optimă faţă de acesta; execuţia imobilizării sau intrarea în imobilizare; evitarea eliberării partenerului şi menţinerea timp de 25 de secunde a fixării sau trecerea într-un procedeu de strangulare sau luxare.

Controlul adversarului se realizează prin sistemul de prize al braţelor la care contribuie şi lucrul membrelor inferioare şi al capului. Forţa de presiune necesară menţinerii partenerului în poziţie de fixare trebuie păstrată constant şi necesită, din partea atacantului, un bun control al respiraţiei şi al analizatorului kinestezic.

Metodica de învăţare a acestor tehnici foloseşte următoarele exerciţii: executarea prizelor pe un partener pasiv; fixarea prizelor şi plasamentul corect faţă de adversar; menţinerea partenerului în fixare prin evitarea acţiunior de eliberare ale acestuia; executarea fixării adversarului cu prize parţiale sau prize de „anticipare” a fixării; atragerea în lupta la sol prin diferite procedee urmate de fixare; luptă la sol cu temă pentru executarea unui procedeu de fixare.

Procedeele tehnice de fixare se impart, în funcţie de modul de exercitare a forţei de presiune asupra adversarului, în două categorii: - imobilizări laterale (Kesa-Gatame); - imobilizări în patru puncte (Shiho-Gatame). Un tip special de fixare este reprezentat de fixarea umărului (Kata-Gatame), care este componentă a primei categorii de fixări.

Imobilizarea laterală (Kesa-Gatame) Din poziţie laterală faţă de partenerul culcat pe spate, Tori sprijină bazinul pe saltea cât mai aproape de flancul drept al adversarului. Mâna stângă prinde chimonoul lui Uke la nivelul braţului drept cu antebraţul acestuia sub axilă, iar mâna dreaptă trece pe sub ceafa partenerului executând priză pe umărul drept. Picioarele lui Tori sunt depărtate în vederea obţinerii unui sprijin cât mai bun, greutatea fiind repartizată prin intermediul bazinului şi a coapsei drepte pe saltea, iar pieptul apasă pe toracele partenerului. Capul executantului este aplecat spre înainte.

Greşeli de execuţie: eliberarea braţului drept al adversarului datorită slăbirii prizei la nivelul mâinii stângi; dispunerea greutăţii corporale în întregime peste trunchiul adversarului; menţinerea în extensie a capului cu trunchiul ridicat; apropierea picioarelor.

Imobilizarea laterală în patru puncte (Yoko-Shiho-Gatame) Tori este situat lateral faţă de Uke în poziţie de seiza, adversarul fiind culcat dorsal. Mâna stângă a atacantului prinde din lateral pe sub ceafa adversarului kimonoul la nivelul umărului stâng în timp ce mâna dreaptă prinde centura printre coapsele lui Uke, la nivelul şoldului opus. În timpul fixării, Tori exercită presiune cu pieptul şi capul peste trunchiul adversarului prin strângerea prizelor efectuate de cele două braţe.

Picioarele sunt sprijinite cu vârfurile în saltea şi depărtate cât mai mult pentru a obţine o suprafaţă cât mai mare de sprijin.

Greşeli de execuţie: dispunerea greşită a trunchiului faţă de adversar prin urcarea peste acesta; lipsa suprafeţei de sprijin optime la nivelul picioarelor; scăparea unei prize sau eliberarea prizelor în timpul acţiunilor de degajare adverse.

Imobilizarea în prelungire (Kami-Shiho-Gatame) Din aceeaşi poziţie a partenerului, culcat dorsal, Tori aşezat în prelungirea corpului lui Uke introduce braţele sub omoplaţii acestuia apucând centura la nivelul şoldurilor peste pieptul adversarului. Picioarele sunt întinse şi depărtate pentru a avea o cât mai bună stabilitate, vârfurile fiind fixate în saltea. Menţinerea adversarului în fixare se realizează prin forţa de presiune exercitată de trunchiul lui Tori asupra umerilor lui Uke precum şi prin prizele la nivelul şoldurilor.

Greşeli de execuţie:

urcarea exagerată peste pieptul adversarului; eliberarea capului lui Uke de presiunea exercitată de trunchiul lui Tori; pierderea prizelor; apropierea picioarelor, strângerea genunchilor la piept.

Imobilizarea pe deasupra a celor patru puncte (Tate-Shiho-Gatame) Din poziţie călare peste partener, Tori cuprinde între coapse trunchiul adversarului. Gambele şi picioarele atacantului fixează din lateral coapsele lui Uke iar pieptul şi abdomenul presează peste pieptul adversarului.

Braţul drept prinde pe sub ceafa lui Uke umărul opus, capul fixează prin exterior braţul stâng al adversarului în timp ce mâna stângă se sprijină pe saltea.

Greşeli de execuţie: absenţa acţiunii de fixare a coapselor; situarea avansată exagerată a trunchiului şi capului faţă de partener; menţinerea imobilizării doar prin forţa de greutate; eliberarea prizelor la nivelul braţelor.

3.2. TEHNICA DE STRANGULARE (SHIME-WAZA) Întrucât aceste tehnici prezintă un grad ridicat de periculozitate, ce necesită un simţ dezvoltat de control şi asigurare a partenerului, sunt predate după aproximativ un an de practică (Kyul 3). Procedeele respective impun o pregătire fizică corespunzătoare în vederea suportării efectelor acţiunii de strangulare. Succesul execuţiei acestor procedee este dat de însuşirea, pe parcursul predării, a următoarelor reguli: strangulările sunt executate în poziţii de totală libertate de mişcare a celor doi adversari; poziţia adversarului trebuie să fie de minimă rezistenţă şi maximum de control; execuţia trebuie să fie cât mai rapidă iar timpul de pregătire cât mai scurt; Din punct de vedere al segmentelor cu care se execută, procedeele de strangulare sunt împărţiete în: strangulări cu braţele; cu un braţ; cu reverele; cu un braţ şi un picior; cu ambele picioare.

Din punct de vedere al efectului obţinut, strangulările sunt împărţite în: circulatorii, respiratorii şi mixte.

Strangulările circulatorii se caracterizează prin întreruperea circulaţiei cerebrale ca urmare a presiunii exercitate asupra carotidelor.

Strangulările respiratorii sunt bazate pe întreruperea respiraţiei ca urmare a presiunii exercitate asupra traheii, iar cele mixte combină efectele primelor două tipuri de strangulări.

Efectul unei strangulări corecte este resimţit de adversar din primele momente, acesta neavând posibilitatea de evitare a abandonului sau contracararea strangulării.

Principalele structuri de exerciţii metodice sunt: efectuarea prizelor de strangulare asupra unui partener pasiv; fixarea prizelor asupra partenerului şi dispunerea în poziţie cât mai favorabilă faţă de acesta; trecerea în strangulare dintr-un procedeu de fixare Strangularea cu ambele revere (Okuri-Eri-Jime) Pentru a favoriza procedul de învăţare şi a asigura un control maxim al execuţiei şi prevenirea accidentelor, procedeele de strangulare sunt executate din poziţii didactice, care nu se regăsesc pe parcursul luptei, aşezat pe genunchi (Seiza) pentru Tori şi aşezat încrucişat (Taiza) pentru Uke. Din aceste poziţii, Tori, aflat în spatele partenerului, prinde cu mâna stângă reverul opus, pe sub axila de aceeaşi parte (stînga) a lui Uke, iar mâna dreaptă prinde reverul stâng peste umărul drept al acestuia.

Prin întinderea antebraţelor, se realizeză cu ajutorul reverelor, o strangulare circulară la nivelul carotidelor.

Greşeli de execuţie: executarea unor prize largi la nivelul reverelor; strângerea antebraţelor, în scopul creşterii forţei de presiune pe carotide; introducerea ambelor antebraţe pe sub axile.

Strangularea cu cheia braţelor (Hadaka-Jime) Din poziţiile descrise la procedeul anterior, Tori introduce mâna dreaptă pe deasupra umărului de aceeaşi parte sub bărbia adversarului cu mâna în pronaţie. Mâna stângă este aşezată peste umărul stâng cu palma în supinaţie. Cele două palme ale atacantului realizeză o cheie la nivelul umărului stâng prin intermediul căreia, ca urmare a tracţiunii antebraţelor, se exercită o presiune profundă asupra traheii adversarului care determină abandonul datorită întreruperii respiraţiei.

Greşeli de excecuţie:

introducerea antebraţului drept sub bărbie prea adânc şi scăderea efectului de strangulare ca urmare a măririi suprafeţei de presiune a antebraţului; depărtarea trunchiului de spatele adversarului; lipsa suprafeţei de protecţie la nivelul cefei şi tragerea capului adversarului spre înapoi (determină penalizarea datorită forţării coloanei cervicale); scăparea prizei datorită prinderii defectuose.

Strangularea prin blocarea umărului (Kata-Ha-Jime) Din poziţiile indicate la procedeul anterior, Tori introduce mâna dreaptă sub bârbia adversarului şi prinde reverul opus la nivelul pieptului, iar mâna stângă trece pe sub axila de aceeaşi parte a adversarului blocând cu antebraţul la nivelul cefei.

Prin extensia şi răsucirea antebraţelor, Uke este obligat să abandoneze lupta, datorită strangulării. şeli tehnice: execuţia prizei cu mâna dreaptă prea jos; strângerea antebraţelor la piept în scopul creşterii presiunii de strangulare; forţarea coloanei cervicale a adversarului.

3.3. TEHNICA DE LUXARE (KANSETSU-WAZA) Datorită durerii provocate de extensia sau hiperextensia articulaţiei cotului, singura articulaţie care poate fi forţată în extensie conform regulamentului competiţional, procedeele de luxare sunt caracterizate prin eficienţă maximă în obţinerea victoriei.

Eficienţa unui procedeu tehnic de luxare depinde atât de modul în care este utilizat sistemul de pârghii, care forţează articulaţia în cadrul acţiunilor lui Tori, cât şi de controlul pe care acesta îl exercită asupra corpului advers. O poziţie optimă asupra adversarului permite atacantului să folosească sistemul de pârghii cu maxim de randament. Întrucât aceste procedee prezintă un înalt grad de periculozitate, predarea lor se face după o perioadă minimă de pregătire de aproximativ un an. În cadrul competiţiilor de judo sunt premise, conform regulamentului actual, numai procedeele tehnice de luxare executate în cadrul luptei la sol. Procedeele tehnice în cadrul luptei din picioare sunt interzise. În cazul procedeelor de luxare comparativ cu procedeele din cadrul luptei din picioare, înfrângerea adversarului rezultă din abandonul luptei, victoria fiind totală şi definitivă.

Procedeele tehnice de luxare sunt împărţite în două categorii: prin extensie prin torsiune.

Pentru învăţarea/asimilarea acestor procedee sunt folosite următoarele exerciţii metodice: fixarea prizelor caracteristice procedeului de luxare pe un partener pasiv; executarea prizelor şi controlul poziţiei partenerului; executarea luxaţiei în direcţia de minimă rezistenţă; acelaşi exerciţiu fără forţarea articulaţiei; repetări succesive pe partener semi-activ; realizarea luxării din poziţii diferite de plecare; executarea luxării în cadrul luptei la sol cu temă.

Luxarea cu cheia braţelor (Ude-Garami) Pentru facilitarea procesului de învăţare şi prevenirea apariţiei unor accidente, se impune ca procedeele de luxare să fie executate dintr-o poziţie cu maxim de control al adversarului, respectiv culcat dorsal, în timp ce atacantul este situat lateral sau peste adversar. În cadrul acestui procedeu Tori este aşezat peste pieptul lui Uke şi introduce mâna stângă peste umărul de aceeaşi parte al adversarului apucând mâna dreaptă proprie pe sub braţul stâng al adversarului, la nivelul antebraţului. Mâna dreaptă fixează mâna stângă a lui Uke la nivelul încheieturii pumnului.

Prin presarea cu pieptul şi ridicarea cu mâna stângă, articulaţia cotului lui Uke este forţată, impunând recurgerea la abandon.

Greşeli de execuţie: lipsa presiunii exercitată de pieptul atacantului; execuţia greşită a cheii braţelor datorită unor prize defectuoase;

lipsa coordonării acţiunii ambelor braţelor.

Luxarea braţului în cruce (Ude-Hishigi-Juji-Gatame) Din aceeaşi poziţie de plecare a lui Uke, Tori fiind situat lateral dreapta faţă de adversar în poziţia stând sau sprijin pe un genunchi, prinde antebraţul drept la nivel distal cu ambele braţe şi duce piciorul stâng circular în jurul capului lui Uke, controlând cu călcâiul gâtul acestuia pe partea stângă. Prin aşezarea cu bazinul cât mai apropiat de umărul drept al adversarului şi extensia bazinului din poziţie culcat dorasal, Tori forţează extensia cotului drept al adversarului, obligându-l să abandoneze lupta.

Greşeli de execuţie:

executarea unor prize greşite şi aşezarea cu bazinul la distanţă faţă de adversar; luarea poziţiei de culcat dorsal de către atacant înaintea fixării piciorului stâng; lipsa controlului la nivelul cotului prin depărtarea picioarelor şi aşezarea greşită a punctului de rezistenţă (bazinul trebuie situat dincolo de cot, cât mai aproape de umărul drept); depărtarea genunchilor în timpul luxării; eliberarea capului adversarului datorită trecerii cu piciorul stâng peste pieptul acestuia.

Verificaţi-vă cunoştinţele!

1. Precizaţi principalele diferenţe existente între procedeele luptei la sol (Ne-Waza) faţă de lupta în picioare (Nage-Waza).

2. Enumeraţi principalele procedee ale luptei la sol.

3. Precizaţi structura acţiunilor motrice ale luptei la sol pentru a o face eficientă. Enumeraţi câteva exerciţii şi mijloace tehnice folosite în cadrul însuşirii acestor procedee.

4. Precizaţi principalele tehnici de execuţie în cadrul luptei la sol.

5. Evidenţiaţi principalele deosebiri dintre procedeele executate prin tehnica imobilizării (Osae-Waza), tehnica de strangulare (Shime-Waza) şi tehnica de luxare (Kansetsu-Waza).

6. Argumentaţi în ce măsură procedeele din cadrul tehnicii de sacrificiu sunt pretabile e fi predate/însuşite la nivelul elevilor din ciclul gimnazial/liceal.

7. Precizaţi procedeele tehnice de luxare.

8. Identificaţi principalele greşeli de execuţie în procedeul de luxare a braţului în cruce (Ude-Hishigi-JujiGatame).

9. Care sunt exerciţiile metodice cel mai frecvent utilizate în procesul de însuşire a tehnicii de luxare?

10. Precizaţi procedeele de strangulare şi efectul obţinut prin folosirea acestora.

CAP.4. PRINCIPII, METODE ŞI MIJLOACE APLICATE ÎN PREGĂTIREA COPIILOR ŞI JUNIORILOR Procesul de instruire poate începe şi în judo, ca şi în cazul celorlalte discipline sportive, de la o vârstă fragedă ţinuându-se seama de particularităţile de creştere ale tinerilor practicanţi.

Vârsta optimă de începere a practicării judo-ului este cuprinsă între 7-10 ani.

Judo atrage generaţia tânără prin dorinţa manifestă de a deveni mai puternici, de a se cunoaşte mai bine, de creştere a încrederii în forţele proprii ale practicanţilor, dezvoltarea voinţei şi perseverenţei, dorinţa de a obţine o stăpânire de sine de invidiat, dar mai ales de nevoia de a crea spectacol prin mişcări care depăşesc adesea imaginarul.

Acest sport dezvoltă capacitatea de efort aerobă, anaerobă şi mixtă prin caracterul efortului specific, contribuind la întărirea sănătăţii practicanţilor.

Tinerii practicanţi se caracterizează printr-un nivel ridicat de dezvoltare a musculaturii şi un nivel foarte ridicat de manifestare a calităţilor motrice coordinative şi condiţionale.

Efectele benefice incontestabile ale judo-ului manifestate asupra educaţiei practicanţilor au determinat ca, în ţări cu un înalt nivel de dezvoltare cum ar fi Japonia, SUA, Canada, Marea Britanie, Franţa, acestă disciplină să fie introdusă în programele de educaţie fizică şi sport ale acestor ţări, studii recent efectuate demonstrând că astăzi, peste 100 de ţări de pe mapamond, au introdusă această disciplină în programele educaţionale sub diferite forme.

Utilizarea elementelor de judo în lecţia de educaţie fizică şcolară are rolul de a completa celelalte discipline care vizează influenţarea dezvoltării organismului şi pregătirea lui pentru efort, cât şi dezvoltarea calităţilor motrice, a gândirii creatoare, creşterea potenţialului biologic al elevilor, contribuind astfel la realizarea obiectivelor fundamentale ale educaţiei fizice.

Aceste exerciţii pot fi practicate, în lecţia de educaţie fizică şcolară, în scopul: - pregătirii organismului pentru efort; - dezvoltării armonioase a organismului; - dezvoltării calităţilor motrice.

Exerciţiile şi procedeele tehnice specifice judo-ului, folosite în lecţia de educaţie fizică sunt supuse următoarelor criterii de selecţie: exerciţiile specifice judo-ului trebuie să contribuie la realizarea obiectivelor instructiv-educative urmărite în procesul de învăţământ în diferitele lui etape; acestea trebuie să respecte particularităţile morfofuncţionale şi psihice ale copiilor; să fie adaptate bagajului motric al colectivului; selecţionarea şi programarea exerciţiilor trebuie să se bazeze pe condiţiile reale de desfăşurare a lecţiei respectiv de mediu, condiţii materiale, tradiţia şcolii, etc.; exerciţiile selecţionate nu reprezintă un scop în sine, ci reprezintă mijloace de realizare a obiectivelor educaţiei fizice şcolare; Din punct de vedere al sistematizării exerciţilor specifice judo-ului folosite în lecţia de educaţie fizică, acestea pot fi grupate astfel: A. În funcţie de segmetele corporale asupra cărora acţionează:

- exerciţii pentru gât; - exerciţii pentru membrele superioare; - exerciţii pentru trunchi; - exerciţii pentru membrele inferioare.

B. În funcţie de poziţia din care sunt executate: • din poziţia în picioare: - dezechilibrări; - tracţiuni; - împingeri; - deplasări; - ridicări; - sărituri.

• din poziţia culcat: - fixări; - rulări; - rostogoliri; - luxări; - strangulări; - presiuni.

C. În funcţie de calităţile motrice pe care le dezvoltă: 1. Exerciţii pentru dezvoltarea forţei: a) Exerciţii cu partener: din culcat dorsal flotări cu partener; din culcat facial, sprijin pe palme, roaba cu gleznele ţinute de partener; genuflexiuni cu partener pe umeri; culcat dorsal cu picioarele sprijinite în abdomenul partenerului, genuflexiuni; ridicări ale partenerului din diferite poziţii şi prize; dezechilibrări în diferite direcţii; proiectări cu diferite procedee continuate cu procedee de luptă la sol (fixări, luxări, strangulări); eliberarea din diferite prize; deplasări cu partener în poziţii de gardă; jocuri specifice, cu un pronunţat caracter de luptă (ex: „lupta broscuţelor”). b) Exerciţii individuale: tracţiuni în braţe la chimonou; măturări, secerări, balansări cu sau fără materiale ajutătoare; intrări şi ieşiri în poziţie de fixare; intrări repetate la diferite procedee fără partener (partener imaginar).

2. Exerciţii pentru dezvoltarea vitezei: a) Exerciţii cu partener: deplasări din prize clasice la diferite semnale; intrări repetate la procedee cu maxim de viteză; intrări repetate cu parteneri mai uşori; execuţii repetate ale unor procedee cu partener care acţionează în direcţia execuţiei; executarea unor acţiuni motrice specifice cu plecări la semnal din diferite poziţii (ex: procedee la sol, secerări, măturări). b) Exerciţii individuale: alergare cu genunchii sus în maxim de viteză; sărituri repetate din diferite poziţii (Fig. 23); deplasări din diferite poziţii de plecare; intrări repetate la partener imaginar; ştafete cu deplasare în diferite poziţii (ex: pe genunchi, mâinile la ceafă).

3. Exerciţii pentru dezvoltarea rezistenţei: a) Exerciţii cu partener: serii repetate de intrări la procedeu pe durate prelungite; reprize de luptă pentru priză cu diferiţi parteneri; intrări şi ieşiri repetate din fixare; luptă la sol cu temă; luptă în picioare cu temă. jocuri specifice (ex: „rugbi în sprijin pe genunchi”). b) Exerciţii individuale:

deplasări în poziţii de gardă joasă; serii de intrări la procedee; jocuri, ştafete specifice (ex: „apără cetatea”).

4. Exerciţii pentru dezvoltarea supleţii : a) Exerciţii individuale: din stând, rotări de braţe în diferite direcţii, îndoiri laterale, fandări laterale; din aşezat, rulări urmate de aplecări înainte cu genunchii apropiaţi; din stând, rotiri de bazin, de genunchi cu sau fără semigenuflexiune; din culcat dorsal, mâinile la ceafă, răsuciri de bazin; din aceeaşi poziţie extensii ample; măturări; din sprijin pe braţe şi picioare, balansări înapoi; intrări şi ieşiri repetate din pod. b) Exerciţii cu partener: din stând depărtat cu spatele la partener, aplecări înainte cu ridicarea partenerului pe spate „cântarul”; din aşezat cu picioarele depărtate şi sprijinite reciproc la nivelul gleznei, îndoiri şi extensii cu priză reciprocă la nivelul pumnului; din culcat dorsal, extensii cu ridicare în sprijin pe cap, partenerul ţine priză la nivelul gleznelor; Verificaţi-vă cunoştinţele!

1. Care este vârsta optimă pentru debutul în practicarea Judo-ului?

2. Care sunt “argumentele” prin care Judo este preferat de către generaţia tânără în vederea practicării comparativ cu alte discipline?

3. Precizaţi efectele benefice ale practicării Judo-ului, în plan psiho-somato-funcţoinal, asupra tinerilor.

4. Care sunt argumentele prin care Judo a reuşit să fie inclus în programa şcolară în unele ţări dezvoltate?

5. Care sunt aceste ţări?

6. Ce rol au utilizarea elementelor din Judo în lecţia de educaţie fizică şcolară?

7. Care sunt criteriile de selecţie ale exerciţiilor şi procedeelor tehnice specifice Judo-ului utilizate în ora de educaţie fizică şcolară?

8. Precizaţi în funcţie de ce criterii sunt sistematizate exerciţiile specifice Judo-ului.

9. Exemplificaţi principalele exerciţii pentru dezvoltarea forţei şi vitezei în Judo.

10. Exemplificaţi principalele exerciţii pentru dezvoltarea rezistenţei şi supleţii în Judo.

CAP.5. MODELE SPECIFICE DE INSTRUIRE ŞI ANTRENAMENT IN JUDO – TEHNICA ÎN LUCRUL CU GREUTĂŢI Antrenamentul de forţă joacă un rol important în programul de pregătire şi în judo. La fel ca toate celelalte tipuri de antrenament, antrenamentul de forţă trebuie să fie eficient pentru a îmbunătăţii nivelul performanţei, optimizarea tuturor modalităţilor de pregătire constituind, prin urmare, componenta esenţială a conceptului de program, iar procedeul tehnic fiind, fără îndoială, unul dintre factorii importanţi în creşterea capacităţii de efort.

Numeroasele studii ştiinţifice elaborate în judo tratează aspecte privind influenţa tehnicii asupra forţei, majoritatea antrenorilor şi tehnicienilor în acest sport fiind în unanimitate de acord că o bună pregătire fizică şi o forţă adecvată creează premise crescute în învăţarea şi executarea cu uşurinţă a diferitelor procedee tehnice atât din lupta în picioare (Nage - Waza), cât şi din lupta la sol (Ne – Waza). Această situaţie a condus la necesitatea transpunerii cunoştinţelor de anatomie, biomecanică şi fiziologie în ghiduri şi recomandări practice pentru antrenori.

După cum este bine ştiut, antrenamentul se caracterizează prin specificitate, performanţele obţinându-se numai dacă se realizează un bun transfer al rezultatelor acestuia în performanţă.

Specificitatea are un rol important în obţinerea unui bun transfer din antrenamentul de forţă în performanţa pe tatami şi poate fi realizată ţinând cont de următorii parametrii în exerciţii: - amplitudinea mişcării; - viteza de contracţie/execuţie; - coordonarea; - tipul de contracţie; - intesitatea sarcinii raportată la unghiul de mişcare ale diferitelor articulaţii şi segmente corporale. Ţinând cont de practica antrenamentului cu transfer în performanţa din judo, aceşti parametrii pot fi analizaţi astfel: - amplitudinea mişcării – în timpul luptei, ca urmare a vitezei de execuţie a diferitelor procedee şi elemente tehnice precum şi rezistenţei opuse de adversar, diferitele mişcări nu sunt executate aşa cum şi-ar dori sportivul, ca atare, în timpul antrenamentelor, şi mai ales în cele de forţă se impune ca mişcările să se execute cu amplitudine sporită/crescută tocmai pentru ca mecanismul de execuţie să

capete un stereotip dinamic accentuat, fapt ce-i permite combatantului, indiferent de condiţiile luptei, să-şi domine adversarul prin câştigarea cât mai multor puncte; viteza de contracţie/execuţie - nu semnifică numai viteza unei singure contracţii ci şi fracvenţa cu care diferitele elemente tehnice ale mişcării/procedee sunt executate, acest lucru fiind valabil în toate formele de mişcare aciclică cum este şi cazul în judo.

- cordonarea – reprezintă interacţiunea dintre muşchii angrenaţi în mişcare putându-se face distincţia între coordonarea intermusculară şi cea intramusculară. Coordonarea intermusculară reprezintă interacţiunea optimă dintre grupele de muşchi agonişti şi antagonişti, iar coordonarea intramusculară reprezintă activarea succesivă optimă a fibrelor musculare cu viteză de contracţie lentă şi rapidă; tipul de contracţie – fiind bazat pe mişcări aciclice, efortul din judo se exprimă, prin contracţii izometrice mai ales în executarea procedeelor de anvergură, în lupta din picioare (Nage-Waza): secerări (O-Soto-Gari – secerarea mare exterioară, O-Uchi-gari – secerarea mare interioară), aruncări (Uchi-Goshi – aruncarea peste şold, O-Goshi – marea aruncare peste şold, Harai-Goshi – măturarea şoldului, Ippon-Seoi-Nage – aruncarea peste umăr, etc.). Tehnica luptei la sol (Ne-Waza) uzitează, pe lângă contracţiile izometrice şi pe cele izotonice şi izokinetice, mai ales în executarea procedeelor tehnice de imobilizare – Osae-Waza (ex: Kesa-Gatame – imobilizarea laterală, YokoShiho-Gatame – imobilizarea laterală în patru puncte, Kami- Shiho-Gatame – imobilizarea în prelungire, TateShiho-Gatame – imobilizarea pe deasupra a celor patru puncte), de strangulare – Shime-Waza (ex: Okuri-Eri-Jime – strangularea cu ambele revere, Hadaka-Jime – strangularea cu cheia braţelor, Kata-Ha-Jime – strangularea prin blocarea umărului), etc.

Eficienţa în judo reprezintă alegerea exerciţiilor corecte pentru dezvoltarea tuturor grupelor musculare angrenate în obţinerea performanţei. În momentul alegerii acestor exerciţii se au în vedere următoarele cerinţe: - viteza optimă de mişcare; - amplitudinea maximă a mişcării; - mişcarea corectă.

Viteza optimă de mişcare presupune că un program de pregătire corect ales este capabil să dezvolte diferite tipuri de forţă, cum ar fi: forţa maximă, puterea , rezistenţa-forţa sau viteza de contracţie.

Amplitudinea maximă a mişcării presupune executarea unor exerciţii ample pentru a forma un muşchi puternic, echilibrat şi flexibil capabil să efectueze mişcări cât mai complete.

Mişcarea corectă presupune ca antrenamentul de forţă să se desfăşoare pe baza unor exerciţii cu rezistenţă crescândă, care se repetă sistematic până când se instalează oboseala. Dacă exerciţiile nu sunt executate corect, pot surveni vătămări ale muşchiului. De aceea, trebuie evitate mişcările inadecvate, cum ar fi de exemplu hiperextensia spatelui sau răsucirile exagerate ale articulaţiilor.

Verificaţi-vă cunoştinţele!

1. Precizaţi rolul antrenamentului de forţă asupra judokanilor.

2. Care este rolul specificităţii în antrenamentul de forţă?

3. Care sunt parametrii antrenamentului de forţă în Judo?

4. Ce presupune amplitudinea mişcării efectuate în diferitele procedee şi elemente tehnice din Judo?

5. Cum se caracterizează viteza de contracţie/execuţie?

6. Ce reprezintă coordonarea mişcării principalelor grupe musculare angrenate în efectuarea elementelor şi procedeelor tehnice în judo?

7. Definiţi/caracterizaţi tipul de contracţie în Judo.

8. Ce reprezintă eficienţa în judo?

9. Ce reprezintă viteza optimă de mişcare?

10. Ce presupune amplitudinea maximă a mişcării/mişcarea corectă în antrenamentul de forţă?

CAP.6. PREGĂTIREA FIZICĂ A JUDOKANILOR DE PERFORMANŢĂ: METODICA DEZVOLTĂRII FORŢEI PRIN UTILIZAREA UNOR EXERCIŢII SPECIFICE ADRESATE PRINCIPALELOR GRUPE MUSCULARE IMPLICATE ÎN EXECUTAREA ELEMENTELOR ŞI PROCEDEELOR TEHNICE ÎN JUDO ÎMPINGERI CU BARA DE LA PIEPT DIN CULCAT PE BANCĂ În poziţia iniţială, culcat dorsal pe bancă, bara (haltera) este ţinută deasupra pieptului, priza făcându-se la o distanţă cu aproximativ o palmă mai mare faţă de nivelul umerilor, obţinându-se astfel o amplitudine mare a mişcării.

Când bara este lipită de piept, antebraţul se află în poziţie verticală, înlesnind astfel amplitudinea mare a mişcării.

La o priză mai mult sau mai puţin distanţată decât în cele două cazuri prezentate unghiul realizat între braţ şi articulaţia umărului este mai mic, amplitudinea mişcării fiind limitată. În cazul prizei la o distanţă mai mică faţă

de nivelul umerilor se produce o răscucire/torsionare a articulaţiilor mâinilor, care trebuie evitată. În plus coordonarea este diferită deoarece muşchii triceps brahial fiind angrenaţi într-o măsură mai mare în efort, întrucât coatele se menţin mai aproape de corp.

Pentru realizarea acestui exerciţiu se foloseşte o bancă transversală avându-se în vedere asigurarea stabilităţii şi poziţiei corecte a spatelui evitându-se totodată hiperextensia acestuia. ÎMPINGERI DE LA UMĂR Strâns legate de împingerile de pe bancă sunt împingerile la nivelul gâtului. Cu ajutorul acestui exerciţiu se poate antrena muşchiul deltoid întrucât mişcarea, începând în spatele gîtului, partea dorsală este angrenată într-o mai mare măsură. Acest exerciţiu prezintă interes pentru dezvoltarea forţei specifice, deoarece, în timpul executării diferitelor procedee, mai ales în lupta din picioare, partea dorsală este solicitată cu prioritate pe parcursul fazelor din aruncări.

Atunci când haltera este ridicată cu braţele întinse la maximum, se impune o atenţie deosebită în executarea mişcării avându-se în vedere evitarea lordozei. Când împingerile se execută cu spatele sprijinit de un punct fix, acesta poate fi menţinut drept pe toată durata efortului.

RAMARE DIN CULCAT VENTRAL PE BANCĂ Mişcarea începe cu braţele întinse la maxim, iar apucarea halterei se face la o distanţă mai mare cu o palmă faţă de lăţimea umerilor.

Bărbia şi labele picioparelor menţin contactul cu banca pe toată durata mişcării. În cadrul acestui exerciţiu folosirea spatelui ca forţă suplimentară nu este permisă, aceasta urmărind prevenirea accidentărilor spatelui şi izolarea acţiunii de tragere a braţelor.

Când priza se face la o distanţă prea mare, amplitudinea mişcării este limitată, unghiul creat între braţ şi umăr fiind mai mic la începutul acesteia. În acest caz se produce o răsucire/torsionare a articulaţiilor mâinilor care determină o supraîncărcare a acestora şi îngreunează mişcarea.

TRAGEREA BAREI LA UMĂR Şi acest exerciţiu este des uzitat în antenamentul de dezvoltare a forţei specifice vizând în principal grupele musculare ale spatelui ce acţionează cu prioritate în majoritatea procedeelor tehnice, în realizarea sa, sportivii folosindu-se de aparate speciale. Între cele două exerciţii deosebirea majoră se referă la amplitudinea mişcării, tragerea în jos începând la 1350, iar ramarea de pe bancă începând la 900 şi închieindu-se la minimum 00. Întrucât tragerea în jos se încheie la 450, amplitudinea totală a ambelor exerciţii este aceeaşi şi anume 900. Cu toate acestea este de preferat tragerea barei la umăr, deoarece unghiul articulaţiei umărului este mai apropiat de mişcarea de tragere a adversarului către pieptul sportivului, fapt ce facilitează, în majoritatea procedeelor, trecerea în acţiuni de dezechilibrări, aruncări, imobilizări şi punctări.

TRAGEREA CU UN BRAŢ Acest exerciţiu este în esenţă adresat muşchilor rotatori ai trunchiului. Selectarea şi executarea unui astfel de exerciţiu nu este uşoară, deoarece trebuie evitată o greutate ce depăşeşte pârghia umerilor, iar rezistenţa încărcăturii trebuie menţinută la un nivel ridicat pe durata mişcării.

Tragerea cu un braţ satisface ambele cerinţe ale exerciţiului, deorece mâna şi genunchiul se spijină pe bancă, iar greutatea şi umărul sunt apropiate de sol, acesta din urmă fiind în permanenţă deasupa mâinii. În acest exerciţiu are loc o tragere în sus a greutăţii prin rotarea umărului înapoi sus, braţul nefiind îndoit în această primă fază a mişcării. Datorită inerţiei, intensitatea contracţiei muşchilor rotatori este mare, iar la sfârşit haltera este deplasată lateral pentru a crea o pârghie similară mişcării de targere a adversarului şi dezechilibrare a sa, rezistenţa încărcăturii menţinându-se ridicată.

Acest exerciţiu reclamă din partea sportivului o mare capacitate de coordonare.

ROTAREA PICIOARELOR DIN LATERAL LA VERTICALĂ ŞI LATERAL Este un exerciţiu recomandat de regulă în antrenamentul sportivilor tineri. Spatele este complet degrevat, braţele sunt întinse în lateral, iar picioarele pot fi intinse dar şi îndoite ceea ce facilitează mişcarea. În timp ce picioarele se rotesc în plan vertical, pe partea opusă, se împinge cu umerii în podea pentru a obţine o rotare perfectă, la revenire, picioarele netrebuind să atingă podeaua, întreaga mişcare fiind coordonată şi executată lent.

RIDICĂRI DE BRAŢE PRIN LATERAL În execuţia acestei mişcări se va ţine seama de doi factori: a) picioarele trebuie să fie uşor îndoite pentru a aduce bazinul în poziţie orizontală evitându-se prin aceasta lorodza excentrică, deoarece atunci când greutatea se află deasupra nivelului umerilor, lordoza este iminentă; b) exerciţiul trebuie executat cu braţele uşor îndoite realizându-se astfel o mişcare continuă, cu amplitudine maximă.

RIDICAREA CAPULUI ŞI A UMERILOR DIN CULCAT PE BANCA ÎNCLINCATĂ (FLEXII ALE TRUNCHIULUI)

Dezvoltarea muşchilor abdominali pune problema izolării acestora de iliopsoas, mişcarea începând din culcat dorsal cu capul pe bancă. Din această poziţie, capul şi spatele se curbează încet, şi în acelaşi timp se împinge regiunea lombară a spatelui în bancă pentru a preîntâmpina lordoza. Când mişcarea a ajuns la punctul terminus, iar trunchiul s-a curbat la maximum, începe o revenire lentă.

FLEXII-EXTENSII PENTRU BICEPŞI Este un exerciţiu foarte des folosit pentru dezvoltarea forţei muşchilor flexori ai braţelor. Şi în acest caz picioarele sunt îndoite pentru a se evita lordoza. Apucarea halterei se face la nivelul lărgimii umerilor şi în supinaţie. În timpul mişcării nu este permis ca trunchiul să se încline spre spate pentru a ajuta ridicarea halterei, contracţia bicepşilor nemaifiind izolată.

Atunci când unghiul realizat între braţ şi antebraţ la nivelul articulaţiei cotului este de 900, rezistenţa încărcăturii este sub limita maximă. Întrucât muşchii sunt solicitaţi la maximum doar la începutul mişcării, periodic sunt efectuate exerciţii similare având ca punct limită unghiul de 450, realizat între braţ şi antebraţ.

Verificaţi-vă cunoştinţele!

1. Descrieţi exerciţiul de împingere cu bara de la piept din culcat pe bancă.

2. Descrieţi exerciţiul de împingere de la umăr.

3. Explicaţi ex. de ramare din culcat pe bancă.

4. Descrieţi exerciţiul de tragere a barei la umăr.

5. Descrieţi tragerea cu un braţ.

6. Descrieţi ex. de roatare a picioarelor din lateral la verticală.

7. Explicaţi ex. de ridicări de braţe în lateral.

8. Descrieţi ex. de ridicare a capului şi umerilor din culcat pe banca înclinată.

9. Descrieţi ex. de flexi-extensii pentru bicepşi.

CAP.7. EFORTUL ŞI REFACEREA ÎN JUDO: SPECIFICUL, DINAMICA, ORIENTAREA EFORTULUI, RELAŢIA EFORT – OBOSEALĂ Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române „solicitarea reprezintă un proces fizic prin care se produc tensiuni şi deformaţii în interiorul unui corp solid”. Raportat la activitatea sportivă şi exerciţiul fizic, solicitarea reprezintă un efort fizic provocat (tensiuni), prin care se produc modificări adaptative morfofuncţionale şi fizice (deformaţii) în strânsă dependenţă cu natura solicitării (tăria/duritatea). În lucrarea sa, Teoria Antrenamentului (1973), Hare, D., a împărţit solicitările la care este supus organismul sportivului în două categorii: a) solicitarea externă, ce se caracterizează prin parametrii de genul intensitate, volum, densitate, durată, frecvenţă şi duritate; b) solicitarea internă, în cadrul căreia parametrii externi menţionaţi provoacă în sistemul funcţional o anumită reacţie fizică şi psihică care se manifestă prin gradul şi caracterul modificărilor fiziologice şi biochimice, prin gradul solicitărilor psihice ale organismului.

Unul dintre factorii de bază pentru relizarea acţiunilor motrice îl constituie efortul fizic.

Dicţionare precum Larousse, Oxford Dictionary sau Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, definesc efortul drept „încordare voluntară a puterilor fizice sau psihice ale organismului, în vederea realizării unui randament superior celui obişnuit”.

Prin capacitate de efort fizic se înţelege, în general, capacitatea organismului de a presta un lucru mecanic cât mai crescut şi a-l menţine un timp cât mai îndelungat.

Procesul de antrenament în sportul de performanţă urmăreşte creşterea continuă a capacităţii de efort pentru a asigura, pe de o parte, posibilitatea suportării în bune condiţii a unei mari cantităţi de lucru mecanic la antrenament iar pe de altă parte, pentru a permite realizarea şi menţinerea unui nivel cât mai înalt al efortului în timpul competiţiilor.

Sportul de performanţă prin antrenament şi competiţie, reprezintă un stimul complex la care organismul sportivului răspunde prin creşterea capacităţii de efort, dezvoltarea capacităţilor motrice specifice. În sport, capacitatea de efort face obiectul activităţii de antrenament, acesta fiind ţelul principal a întregului proces de pregătire. Investigarea capacităţii de efort constituie una din preocupările majore ale procesului de evaluare a adaptării.

Capacitatea de efort se îmbunătăţeşte ca urmare a practicării sistematice a exericiţiilor fizice care favorizează, în special, dezvoltarea calităţilor motrice şi are drept urmare creşterea gradului de adaptare a organului şi sistemelor organismului la solicitări superioare. În timpul efortului cu intensitate maximă, pentru un anumit individ, nivelul de solicitare a organelor şi sistemelor corpului este foarte diferit. Unele din ele ajung la nivelul cel mai înalt al capacităţilor funcţionale, în timp ce altele sunt încă departe de acesta.

Rezultă că gradul de solicitare al aceloraşi organe este identic în toate tipurile de efort. Într-un anumit tip de efort un organ poate fi solicitat până la limită, pe când în alte eforturi solicitarea organului respectiv rămâne

departe de limita superioară a capacităţii sale funcţionale. Efortul presupune acte motrice la baza cărora stau contracţiile musculare rezultate din transformarea energiei chimice în energie mecanică.

Ca atare, efortul fizic poate fi definit drept o stare de încordare, sforţare la nivelul musculaturii condiţionată de capacităţi morfofuncţionale şi energetice, proces de mobilizare cu implicare în sfera psihicului. Conduita conativă potenţează, pulsionează, mobilizează sfera psihicului în susţinerea afectiv-volitivă a efortului fizic. (Gh. Marinescu – 2003). În lucrările sale, Georgescu, M. (1988), prezintă volumul şi intensitatea drept aspecte cantitative ale efortului.

Volumul efortului este înţeles ca reprezentând aspectul global al muncii depuse. El este sinonim cu travaliul total şi reprezintă cantitatea totală de lucru mecanic efectuat de subiect.

Termenul de intensitatea efortului, se utilizează când se raportează efortul la timpul în care acesta este efectuat, fiind privit ca sinonim cu termenul putere şi se exprimă prin raportul între cantitatea de lucru mecanic prestat şi unitatea de timp.

După acelaşi autor, dintre cele două laturi ale efortului, respectiv volumul (travaliul total) şi intensitatea (puterea), cea care condiţionează nivelul performanţelor, este puterea. Având în vedere acest considerent, autorul afirmă că puterea maximă dezvoltată (realizată) de un individ, reprezintă, de fapt, capacitatea sa de efort. În lucrarea „Ergofiziologie” (2000), Bota, C. propune o clasificare fiziologică a eforturilor fizice precum şi o caracterizare din punct de vedere energetic evidenţiind totodată factorii determinanţi şi limitativi ai performanţei sportive. Autoarea clasifică efortul sportiv după mai multe criterii, astfel: 1. După criteriul prestaţiei: - efortul profesional; - efortul sportiv.

Primul adresându-se activităţilor cotidiene, nu solicită organismul la posibilităţile maxime ale aparatelor şi sistemelor, ca atare nu conduce la adaptări funcţionale şi structurale evidente.

Efortul sportiv însă, prin solicitarea intensă a sistemelor energetice, a marilor funcţiuni precum şi a sistemului psihic uman, obligă organismul la adaptări bio-psiho-fiziologice crescute precum şi la dezvoltarea rezervelor funcţionale conducând astfel la instalarea supracompensaţiei cu repercusiuni esenţiale asupra capacităţii de efort şi de performanţă.

2. După tipul contracţiei musculare dominante: - eforturi dinamice; - eforturi statice; - eforturi combinate.

Eforturile dinamice sunt caracterizate printr-o creştere iniţială a tensiunii interne care apoi se păstrează constantă tot timpul contracţiei, urmată de scurtarea fibrelor musculare fapt ce provoacă deplasarea segmentelor corporale sau efectuarea unui lucru mecanic prin deplasarea unei greutăţi sau a întregului corp. Acest tip de efort este caracteristic contracţiilor izotonice, întâlnite în mod frecvent, atât în executarea unor elemente tehnice disparate (ex. aruncarea peste şold – Uchi – Goshi, ca element tehnic de bază) cât şi în executarea procedeului tehnic (ex. aruncarea mare peste şold – O – Goshi).

Eforturile statice sunt caracteristice contracţiilor izometrice în care fibrele musculare îşi păstrează lungimea constantă, iar tensiunea internă creşte. În timpul contracţiilor nu se produce deplasarea segmentelor corporale şi nici lucru mecanic, energia fiind eliberată sub formă de căldură.

Eforturile combinate se întâlnesc foarte des în majoritatea sporturilor, ponderea contracţiilor statice şi dinamice fiind diferită în funcţie de ramura de sport, probă etc. În judo eforturile combinate se regăsesc deopotrivă atât în executarea diferitelor procedee în condiţii apropiate de luptă (Randori), cât şi în condiţii de luptă (Shiai).

3. După caracterul repetării efortului: - eforturi ciclice; - eforturi aciclice. În cazul eforturilor ciclice (ex. alergări, ciclism, canotaj, kaiac-canoe etc.) mişcările se produc identic prin repetare în unitatea de timp, acest lucru conducând la o rapidă automatizare ce presupune o creştere a randamentului funcţional, comparativ cu eforturile aciclice (jocuri sportive, judo, lupte, haltere, aruncări, gimnastică etc.) unde bagajul motric este mult mai amplu şi diversificat.

4. În funcţie de pauzele ce există în cazul unui efort: - eforturi continue – executarea unui procedeu tehnic în cadrul luptei din picioare sau la sol, setul din cadrul unui meci de tenis de masă/câmp, etc.; - eforturi discontinue – confruntarea/lupta în cazul judo-ului sau meciul de tenis în ansamblul său.

Pauzele dintre reluările luptei (ca urmare a punctării datorate aplicării unui procedeu de proiectare Nage – Waza) sau seturi în cazul meciului de tenis, crează posibilitatea organismului de a-şi reface un anumit procentaj din rezervele energetice şi enzimatice.

5. În funcţie de existenţa mai multor pregătiri de efort în cadrul unor probe diferite: - efort unic – ce presupune efectuarea unei singure şedinţe de pregătire de efort în faza de preefort (ex o confruntare/luptă în cadrul unei etape/concurs de judo, o etapă a unei curse cicliste, o cursă de fond în kaiac-canoe/canotaj, etc.); - efort repetat – ce presupune efectuarea mai multor şedinţe de pregătire de efort (ex. confruntările repetate în cadrul unei competiţii de judo pe mai multe etape, probele din cadrul concursurilor de decatlon; probele din cadrul concursurilor de viteză la kaiac-canoe/canotaj, etc.).

6. În funcţie de scopul urmărit: - eforturi de antrenament – ce au drept scop creşterea performanţei prin creşterea capacităţii de efort şi instalarea supracompensaţiei şi a stării de antrenament; - eforturi competiţionale – ce au drept scop valorificarea acestor achiziţii, organismul mobilizându-se la limita capacităţilor sale bio-psiho-funcţionale maxime în vederea obţinerii unei performanţe de excepţie.

7. În funcţie de similitudinea efortului din antrenament cu cel din competiţie: - eforturi specifice, practicate în antrenament, desfăşurate asemănător efortului din competiţia ce va urma (ex. diferitele procedee ale luptei din picioare/sol, tehnici de fixare/imobilizare/strangulare, etc.); - eforturi nespecifice, practicate pentru dezvoltarea şi consolidarea calităţilor motrice implicate în efortul specific (ex. eforturile pentru dezvoltarea forţei, rezistenţei şi vitezei de execuţie/repetiţie).

8. În funcţie de parametrii urmăriţi în evaluarea capacităţii de efort: - efort de laborator, standardizat uşor de măsurat cu aparatură specială (cicloergometru; vâslit la trenajor; vâslit în bacul de iarnă asistat de calculator în cadrul sporturilor nautice, respectiv aparatură de măsurare a principaliilor indici fiziologici şi biochimici – glicoliza, Ph, lactacidemia, ionii de Ca+, Mg, etc.) în cadrul sporturilor de sală (judo, lupte, haltere, jocuri sportive); - efort de teren (ex. probele de 200 m, 500 m şi 1000 m) în care unii indicatori fiziologici cum ar fi ritmul/frecvenţa cardiacă, tensiunea arterială, pulsul sunt monitorizaţi prin intermediul aparaturii specifice (holterul cardiac).

9. În funcţie de intensitatea efortului: efort maximal, cu o durată cuprinsă între 10 şi 15 sec (executarea unui element tehnic), caracterizat printr-un debit energetic deosebit de mare.

- efort submaximal cu durata de până la 1 minut (executarea procedeului tehnic ca atare), a cărei energogeneză se realizează tot pe cale anaerobă, ca şi în cazul efortului maximal, însă substratul energetic este complex în sensul că pe lângă ATP şi CP, se degradează şi glucidele prin glicoliză anaerobă din care rezultă acid lactic; - efort de intensitate mare, cu durata de până la 6 minute (lupta în sine – Shiwa), în care producerea energiei se face atât pe cale anaerobă (procentaj crescut în debutul efortului), cât şi pe cale aerobă (procentaj ridicat după primele 3 – 4 minute de efort); - efort de intensitate moderată, cuprinsă între 6 şi 60 de minute (ex. ora de antrenament), a cărei energogeneză se relizează din substrat glucidic în condiţii de aerobioză în stare stabilă relativă (ergostază). Această stare semnifică un oarecare echilibru (relativ) între consumul de oxigen şi necesarul de oxigen în efort, care se stabilizează după 3 – 4 minute de efort; - efort de intensitate mică, a cărei durată este cuprinsă între 60 de minute şi câteva ore (ex. antrenamentele în aer liber pentru dezvoltarea pricipalelor calităţi motrice : forţă, rezistenţă, viteză, desfăşurate la altitudine în cadrul pregătirii de lot centralizate), iar energogeneza este realizată în aerobioză în procent de 99 %, întregul necesar de oxigen fiind acoperit de consum, realizându-se aşadar o stare stabilă adevărată. Substratul energetic al acestui tip de efort îl reprezintă lipidele şi glucidele.

10. În funcţie de organele, aparatele şi sistemele angrenate prioritar în diferite tipuri de efort: - neuromuscular – solicitarea predominantă adresându-se sistemului nervos şi muscular, de care depinde capacitatea funcţională optimă a întregului sistem de relaţie (sistem nervos, analizatori, sistem muscular şi osteotendinos), în această grupă încadrându-se eforturile de forţă, de viteză, respectiv efortul anaerob alactacid şi lactacid precum şi efortul neuropsihic; - cardio-respirator – solicitarea predominantă adresîndu-se aparatului cardiovascular şi respirator de a căror performanţe, în acest tip de efort, depinde în mod primordial determinismul VO2 max., respectiv posibilitatea organismului de a realiza un consum de oxigen în efort cât mai apropiat de volumul maxim precum şi realizarea performanţelor înalte. Esenţiale în obţinerea acestor deziterate sunt capacităţile funcţionale şi factorii dimensionali ai celor două sisteme care se referă la ventilaţia maximă voluntară, volumul respirator maxim pe sec., volumul sistolic, debitul cardiac maxim, frecvenţa cardiacă maximă pe de o parte şi dimensiunile plămânilor evaluate prin volumele şi capacităţile pulmonare, mărimea suprafeţei de schimb, alveole – capilare, dimensiunea sistemului vascular, volumul inimii, cantitatea de hemoglobină şi volumul sangvin, pe de altă parte;

-

energetic sau endocrino-metabolic în care performanţa depinde de posibilităţile organismului de a resintetiza chiar în timpul efortului de lungă durată substratul energetic metabolizat, în această grupă încadrându-se eforturile aerobice cuprinse între 1 oră şi 7 – 8 ore. Substratul energetic bazat pe arderea glucidelor şi lipidelor presupune timp, de aceea numai eforturile predominant aerobe, care se desfăşoară în stare stabilă adevărată, pot oferi aceste condiţii (ex. ciclismul pe şosea, schi fond, probele atletice de marş şi fond şi probele de fond -10 km şi mare fond în kaiac-canoe). Întrucât durata regulamentară a luptei/confruntării este cuprinsă între 3 – 20 minute, judo nu se regăseşte în această categorie de sporturi.

11. După criteriul aprovizionării cu oxigen: - eforturi anaerobe – care se desfăşoară în condiţiile lucrului în apnee, sau când ventilaţia este limitată, producerea de energie (energogeneza) având loc în lipsa oxigenului (ex. tehnicile de strangulare Shime – Waza, strangularea cu ambele revere Okuri – Eri – Jime, strangularea cu cheia braţelor Hadaka – Jime şi strangularea prin blocarea umărului Kata – Ha – Jime); - eforturi aerobe – a căror intensitate permite aprovizionarea cvasicompletă cu oxigen iar solicitările depăşesc 2– 5 minute, modalitatea de sinteză a ATP-ului constituind-o oxidarea completă intramitocondrială a glucidelor, acizilor graşi liberi şi uneori, a aminoacizilor prin glicoliza aerobă, ciclul Krebs şi sistemul transportorilor de electroni.

Solicitarea aerobă intervine în special în sporturile de lungă durată (ex: atletism prin probele de maraton, ciclism de şosea, kaiac-canoe şi canotaj cu probele de fond de 5000 m fete şi 10.000 m băieţi).

Verificaţi-vă cunoştinţele!

1. Ce reprezintă solicitarea. Precizaţi tipurile de solicitare.

2. Definiţi capacitatea de efort.

3. Precizaţi rolul capacităţii de efort asupra organismului sportivilor.

4. Ce reprezintă volumul efortului/intensitatea efortului?

5. Ce criterii de clasificare ale efortului fizic sunt utilizate în analiza acestuia?

6. Ce reprezintă eforturile dinamice/statice/combinate?

7. Ce reprezintă eforturile ciclice/aciclice?

8. Ce reprezintă efortul de antrenament/competiţional?

9. Ce reprezintă efortul submaximal/efort de intensitate mare/efort de intensitate moderată/efort de intensitate mică?

10. Ce reprezină efortul neuromuscular/cardiorespirator/energetic/efort aerob/efort anaerob?

CAP.8. PARAMETRII EFORTULUI ÎN JUDO: VOLUMUL, INTENSITATEA ŞI COMPLEXITATEA EFORTULUI, CARACTERUL PAUZELOR ŞI DURATA EFORTULUI Judo, ca sport de SITUAŢIE, se bazează pe caracterul imprevizibil al situaţiei, datorat prezenţei unui adversar care, prin fente individuale sau colective, caută să mascheze acţiunea pe care o pregăteşte. Dacă în cazul unor sporturi de prestaţie, regulamentul tinde să asigure un maximum de condiţii standard, obiectivul disciplinei, în acest caz, este să se evite repetabilitatea aceleiaşi acţiuni în acelaşi mod. Factorii de percepţie şi abilităţiile tehnice şi tactice îndeplinesc aici rolul determinant.

Prin abilităţi tehnice se înţelege unele componente ale prestaţiei în activitatea umană, automatizate prin învăţare şi repetare, bazate pe aptitudinile motrice.

Abilităţile tactice reprezintă elemente automatizate ale acţiunilor tactice, permiţând execuţia unor acţiuni de atac şi de apărare pornind de la faze de joc/luptă determinate.

SPORTURI DE SITUAŢIE = sporturi ca cele de luptă şi jocuri colective, în care desfăşurarea acţiunii este dirijată de situaţia ambiantă, ale cărei modificări sunt neprevăzute chiar şi pentru combatanţi dar şi adversari (în judo Tori şi Uke).

Printre sporturile de situaţie care includ jocurile sportive colective şi individuale se regăsesc şi sporturile de luptă în care judo ocupă un onorant loc I, urmat de box, lupte libere, lupte greco-romane, karate, etc.

Din punct de vedere al efectului său fiziologic, judo se regăseşte atât în grupa activităţilor sportive cu efect predominant şi masiv anaerob cuprins între 20'' şi 5' (subgrupa activităţilor cu intervenţia masivă a proceselor aerob-anaerobe a căror durată este cuprinsă între 40'' şi 4' - 5' – elemente şi procedee aplicate atât în tehnica luptei din picioare – Nage-Waza, cât şi în lupta la sol – Ne-Waza), cât şi în grupa activităţilor sportive cu o durată mai mare de 4' - 5' şi cu efect alternant aerob-anaerob (lupta în ansamblul ei ce poate dura între 3 şi 20 minute).

Pentru a creşte capacitatea de efort a sportivilor în procesul de pregătire, o condiţie esenţială o reprezintă reglarea efortului şi modul de îmbinare al acestuia cu odihna.

După cum este bine ştiut, capacitatea motrică de performanţă se dezvoltă prin exerciţiu fizic care, la rândul său, are o componentă legată de formă (ca aspect extern) şi o componentă referitoare la conţinut în care, alături de structura motrică (mişcările segmentelor) se află cantitatea şi calitatea efortului. Această a doua componentă are ca

parametrii definitorii volumul, intensitatea, complexitatea şi pauza, parametrii aflaţi într-o permanentă stare de intercondiţionare şi interacţiune. Dozarea corespunzătoare a acestor componente conduce la dezvoltarea, stabilirea şi menţinerea stării de antrenament, cu alte cuvinte a capacităţii de efort.

Parametrii menţionaţi pot fi clasificaţi în: parametrii externi, a căror mărime şi dozare pot fi riguros măsurate şi parametrii interni.

Din categoria perametrilor externi fac parte volumul, intensitatea, complexitatea, pauza, densitatea şi durata.

Parametrii interni reprezintă reacţia fizică şi psihică provocată de parametrii externi în sistemul funcţional, care se manifestă prin gradul şi caracterul modificărilor fiziologice şi biochimice precum şi prin gradul de solicitare psihică a organismului. Urmărind aceşti parametrii se poate observa gradul de oboseală al sportivului, prin aceasta exprimându-se şi nivelul solicitării interne care este diferită, funcţie de natura efortului prestat şi timpul în care acesta se defăşoară.

Volumul efortului reprezintă cantitatea totală a lucrului efectuat în antrenament, de exemplu de-a lungul unui ciclu anual şi poate fi exprimat, în afara calificativelor de mic, mediu şi submaximal, prin numărul de lecţii de antrenament, precum şi prin numărul zilelor de antrenament, concurs şi repaus. Pentru a obţine performanţe de excepţie, cerinţa de bază şi principiu antrenamentului modern îl constituie creşterea volumului efortului până la nivelul maxim admis. Volumul efortului se adresează în principal dezvoltării rezistenţei şi forţei, calităţi motrice care, pentru a fi obţinute la un nivel ridicat, presupune folosirea acestuia la parametrii ridicaţi.

Intensitatea efortului reprezintă travaliul de lucru depus într-o unitate de timp şi poate fi exprimată prin tăria excitaţiei care acţionează asupra organului efector. Aceasta este determinată de viteza de execuţie a mişcărilor, de durata pauzelor şi de valoarea încărcăturii. Intensitatea se adresează în principal dezvoltării vitezei şi cuplului viteză-forţă (detentă, explozie) şi reprezintă factorul principal calitativ al progresului în performanţă. Acest parametru se apreciază în raport cu capacitatea de lucru a organismului exprimată în procente (100%, 75%, 50%, 25%), în fracţii (1/4, 2/4, 3/4 şi 4/4) sau în calificative: submaximală (95 – 100%) şi maximală (85 – 92%). Pentru repetările fragmentate folosite de regulă în alergări, kaiac-canoe, înot, canotaj, dar şi în sporturi de luptă, judo etc., în raport cu viteza maximă de execuţie se practică zone de efort în cele trei regimuri: I1 95%-100% rezistenţă anaerobă alactacidă (repetări de elemente tehnice); I2 80%-92% rezistenţă anaerobă lactacidă (repetări de procedee tehnice); I3 60%-75% rezistenţă aerobă (repetări ale unor reprize de luptă sau chiar de partidă în ansamblul ei). În eforturile ciclice (alergări, înot, kaiac-canoe, canotaj) intensitatea acestora mai poate fi interpretată şi în termen de intensitate (viteză) subcritică în care necesarul de oxigen este inferior posibilităţilor aerobe, intensitate critică în care necesarul de oxigen este egal cu posibilităţile aerobe ale individului (stare stabilă) şi intensitate supracritică în care necesarul de oxigen depăşeşte posibilităţile aerobe, efortul desfăşurându-se cu datorie de oxigen.

Intensitatea efortului influenţează dezvoltarea şi adaptarea calităţii fizice viteză, care se dezvoltă lent şi continuu, cu grad mare de stabilitate în situaţia în care aceasta se află la limita inferioară. Când pragul acestuia este ridicat se obţine un progres evident pentru performanţă însă adaptările sunt mai puţin stabile şi apare necesitatea solicitării extensive permanente.

Intensitatea efortului poate fi menţinută la parametrii stabiliţi pe o durată de până la 3 minute, dincolo de acest prag efortul încărcându-se, în principal pe seama volumului. Raportându-ne la această apreciere putem considera eforturile desfăşurate în judo, ca fiind împărţite în: - eforturi optime – repetările unor procedee în cadrul antrenamentelor desfăşurate în perioada precompetiţională, în cadrul cărora se pune accent pe acumulări fizice, fiziologie şi tehnice şi mai puţin pe cele de natură tactică.

- eforturi neurofiziologice – care pretind eforturi maximale realizate în contul unei mari datorii de oxigen.

Complexitatea efortului reprezintă un parametru care se adresează în special eforturilor aciclice (de situaţie) şi constă în aprecierea gradului de complexitate a efortului care se află în strânsă corelaţie cu gradul de complexitate a tehnicii de executare a exerciţiului fizic. Aceasta este în strânsă legătură cu calitatea motrică.

Caracterul pauzelor este dat de prezenţa sau nu a activităţii motrice, funcţie de care acestea sunt împărţite în pauze active, în care activitatea motrică este prezentă, recomandate după efectuarea unui efort aerob (lucrul pe intervale) şi pauze pasive ce se defăşoară fără activitate motrică, recomandate după efectuarea unui efort anaerob (lucrul pe repetări).

Durata efortului reprezintă timpul cât acţionează impulsul unei excitaţii, al unei serii de excitaţii în antrenamentul de forţă sau durata unei faze de efort la exerciţiile ciclice.

T. Ardelean (1990) în „Particularităţile dezvoltărilor calităţilor motrice în atletism” citat de Gh. Marinescu (2003) precizează că durata unei serii pentru dezvoltarea forţei explozive este de 6 – 8 sec. cu efect asupra anaerobului alactacid. Acesta arată că, în cazul alergărilor durata efortului arată astfel: - 7 – 10 sec.

Rezistenţă anaerobă alactică – 60 - 80 m; - 20 sec. – 2 min.

Rezistenţă anaerobă lactacidă – 200 – 600 m;

- peste 3 – 5 min. – până la 2 ore Rezistenţă aerobă.

Prin analogie în judo prima categorie (7 – 10 sec) corespunde repetărilor de elemente tehnice, cea de a doua (20 sec. – 2 min.) corespunde executării procedeelor tehnice, iar cea de- a treia (peste 3 – 5 min. – până la 2 ore) corespunde antrenamentului de forţă în ansamblul său, sau executarea unor procedee în condiţii apropiate de luptă (Randori) sau în condiţii de luptă (Shiai).

De asemenea, în unele mezocicluri anuale de pregătire acestea se regăsesc atât la nivelul loturilor naţionale cât şi la nivelul cluburilor şi asociaţiilor sportive, scopul lor fiind acela de a dezvolta capacităţile motrice forţă şi rezistenţă intens uzitate în efortul specific.

Verificaţi-vă cunoştinţele!

1. Definiţi sporturile de situaţie.

2. Caracterizaţi Judo ca sport de situaţie.

3. Descrieţi parametrii fiziologici ai efortului în Judo.

4. Ce reprezintă capacitatea motrică de performanţă?

5. Care sunt paramentrii capacităţii motrice de performanţă?

6. Ce reprezintă volumul efortului?

7. Ce reprezintă intensitatea efortului (intensitatea subcritică/critică/supracritică)?

8. Ce reprezintă complexitatea efortului?

9. Ce presupune caracterul pauzelor în Judo?

10. Argumentaţi durata efortului în Judo.

CAP.9. ASPECTE PRIVIND SELECŢIA SPORTIVĂ ÎN JUDO 9.1.CRITERII MEDICO – SPORTIVE În ultimile decenii sportul de înaltă performanţă a cumulat o sumedenie de valenţe biologice, socioeconomice, psihopedagogice, tehnologice etc., făcând insuficientă doar selecţia naturală (cu foarte puţine excepţii) şi impulsionând ştiinţa sportului în direcţia aplicării unei selecţii dirijate. Meotodologia, mecanismele şi criteriile acesteia au implicaţii profunde în sfera geneticii şi antropologiei, fiziologiei, biomecanicii şi psihologiei, medicinii sportive, ciberneticii şi informaticii, pedagogiei şi metodicii antrenamentului, economiei sociale şi chiar a futurologiei scientiste.

Medicina sportivă, această componentă a ştiinţei sportului, „clinica omului sănătos”, este cea căreia i-a revenit sarcina de a valorifica şi sintetiza multitudinea de date provenite din ştiinţele biomedicale sau tehnice, informaţionale sau futurologice şi de a oferi antrenorilor, profesorilor de educaţie fizică sau metodiştilor un sistem organizat care operează cu indicatori obiectivi, aplicând în aceelaşi timp şi criterii de prognoză biologică (structurală sau funcţională) în vederea realizării unei selecţii dirijate, obiectivizate pentru sportul de performanţă.

Această componentă biologică nu are valoare absolută decât prin corelare cu partea metodico-pedagogică, cu care, de altfel, alcătuieşte un tot unitar în cadrul unui sistem complex. Pe de altă parte, latura biologică a selecţiei are mari rezerve compensatorii (în interiorul sistemului sau al componentei), criteriile biologice fiind deseori prioritare.

Indicatorii acestor norme şi criterii de selecţie reprezintă sinteza prelucrărilor statistice a datelor obiective, în centrul lor situându-se „modelul biologic” al performerului de azi şi de mâine.

Pornind de la aceste considerente, se impune a face câteva referiri la unele norme şi criterii medicosportive aplicabile în selecţie. În primul rînd trebuie făcută precizarea că, atât din punct de vedere didactic, cât şi operaţional, biologic şi sportiv, se recomandă abordarea/raportarea selecţiei la 3 niveluri, respectiv selecţia primară, secundară şi finală.

Astfel în cadrul selecţiei primare sau iniţiale sunt urmărţi o serie de indici respectiv sanogeneza, indicii genetici, dezvoltarea fizică şi psihică, antecedentele familiale, indicii socio-economici şi factorii organizatorici, dinte toţi aceştia criteriul/indicele sanogenezei fiind eliminatoriu.

Selecţia secundară sau pubertară urmăreşte indicii privind dezvoltarea fizică şi funcţională, dezvoltarea psihică, capacitatea de efort, motivaţia şi factorii voliţionali şi de asemenea factorii organizatorici. În cadrul acestei etape sunt selecţionaţi indicii ce realizează „micro-modelul biologic al performerului”.

Ulterior, selecţia finală sau de performanţă urmăreşte indicii funcţionali, ai capacităţii de efort, calităţile motrice, profilul psihic şi rezistenţa la stress, randamentul sportiv şi sanogeneza.

Nivelul primar sau selecţia primară debutează la vârsta de 4 – 5 ani şi se desfăşoară până la 8 – 10 ani, în funcţie de disciplina sau proba sportivă; Nivelul secundar sau selecţia secundară/pubertară se desfăşoară în intervalul 10 – 14 ani, de asemenea cu variaţii în funcţie de sport/probă , dar la un interval de timp de 3 – 5 ani faţă de prima etapă.

Nivelul final, de performanţă naţională sau internaţională, reprezintă etapa care marchează de fapt trecerea spre sportul de performanţă, fiind dominată în principal de criteriul valorii performanţei sportive. În interiorul acestor etape se desfăsoară procesul de pregătire care condiţioneză efectul relaţiilor următoare. În linii mari, nivelul primar este dominat de criterii şi indici sano-genetici şi genetici: nivelul secundar – de realizarea „micromodelului biologic”, care reprezintă şi efectul unui antrenament sistematic, de durată, asupra organismului în creştere, în timp

ce nivelul final este dominat de performanţă, de modelul biologic al performanţei, acest ultim aspect având valoare mai ales atunci când trebuie selecţionaţi 2 – 3 sportivi pentru un loc în echipă sau într-o delegaţie sportivă pentru J.O. sau C.M. Criteriile genetice şi antropologice de selecţie se desprind, în linii mari, din ananmneza medico-sportivă, care cuprinde atât antecedentele personale, cât şi eredocololaterale (configuraţia morfologică a copilului şi părinţilor, nivelul cultural, educaţional, atitudinea faţă de sport a părinţilor/ copilului, antecedente sportive familiale, comportamentul psihomotor, inteligenţa etc.).

Sanogeneza rămâne criteriul cu cea mai mare stabilitate de-a lungul diverselor etape de selecţie: maximă exigenţă la nivelul primar al selecţiei („să alegem pe cei mai sănătoşi dintre sănătoşi”): exigenţă la nivelul selecţiei secundare, mai ales acolo unde apare elementul limitativ în performanţă (ca prognoză) din motive de sănătate survenite pe parcursul pregătirii: oarecare indulgenţă la nivelul selecţiei finale (să nu se pericliteze integritatea morfologică şi/sau funcţională prin efortul sportiv) având în vedere, pe de o parte, investigaţiile morale şi materiale, performanţa atinsă şi motivaţia, precum şi posibilitatea apariţiei, de-a lungul anilor, a unor maladii (vindecate clinic) sau tulburării în legătură ori nu cu antrenamentul sportiv, pe de altă parte. La selecţia primară se va acorda atenţie afecţiunilor reumatice din copilărie, bacilare, neuropsihice (epilepsie, stări spastice etc.), metabolice (diabet), cardivasculare (congenitale sau dobândite), hepato-renale (hepatită, insuficienţă renală), deformări cu limitări funcţionale ale aparatului locomotor, afecţiuni endocrine (hipofizare, tiroidiene, suprarenale, paratiroidiene etc.) defecte ale analizatorilor vizuali (miopie şi strabism peste 5 dioptrii), auditiv etc. Investigaţiile efectuate pe plan endocrin, neurologic, ortopedic, cardiologic (EKG, VO2 max) şi ORL determină gradul de sănătate şi disponibilitate pentru o ramură de sport sau alta.

Criteriul biotipului constituţional intervine în selecţie într-o nouă viziune a acesteia: somatofiziologic, motric, psihic, biochimic. Numeroşi indici permit definirea acestui tip constituţional şi evidenţierea legăturii lui cu diferite probe sau discipline sportvie.

Criteriile neuropsihicie şi criteriile neuromusculare operează de asemenea în selecţie, ideală fiind aplicarea lor la nivelul selecţiei primare (de exemplu, biopsia musculară), în practică, mai mult din considerente organizatorice şi programatice, aceste criterii se aplică doar în mod excepţional.

Criteriile endocrinometabolice îşi găsesc utilitatea atât în selecţia iniţială, cât şi în cea secundară, postpubertară. Se ştie că profilul hipertiroidian este favorabil eforturilor de viteză; cel android este compatibil cu eforturile de forţă (atletică grea, aruncări, etc.); cel hiperhipofizar (tip gigantoid) este ideal pentru jocurile sportive (baschet mai ales), recomandându-se şi la categoriile mari din sporturile care se practică pe categorii de greutate, iar profilul hipercorticosuprarenalian e favorabil eforturilor de durată, de rezistenţă (atletism fond, de exemplu) ş.a.m.d. Deci, înainte de a înregistra unele modificări adaptative după genul de efort, în sfera endocrinometabolică este necesar să evaluăm (prin testele clinice şi paraclinice, dozări hormonale) profilul endocrin, pentru a-l folosi în selecţia dirijată. Să nu uităm că acest profil endocrinometabolic este corelat în mod constant cu creşterea organismului, iar în prognoza creşterii, necesară adesea la 12 – 16 ani, se folosesc indicatorii endocrini. Tipologia endocrină bazată pe criterii morfologice fiind uşor de stabilit este utilă în selecţia pentru diferite ramuri de sport.

Criteriile integrităţii morfologice şi funcţionale a analizatorilor, în special a celui vizual şi auditiv se aplică şi în selecţie. Este vorba în primul rând de acuitatea vizuală şi apoi de simţul cromatic, la fel de important în unele discipline sportive (auto, moto, sărituri în apă, sărituri de la trambulină-schi, etc.). În ceea ce priveşte analizatorul acustic vom avea în vedere cerinţele şi în acelaşi timp influenţa unor probe sportive asupra acestuia (tirul de exemplu), iar în ceea ce priveşte analizatorul vestibular se poate aprecia că are o importanţă deosebită în gimnastică, lupte, judo fiind foarte intens uzitat în coordonarea mişcărilor executate în timpul diferitelor elemente şi procedee tehnice.

Criteriile cardiorespiratorii sunt de maximă importanţă în majoritatea disciplinelor sportvie cu caracter predominant dinamic. Este adevărat că sportul perfecţioneză funcţia cardiorespiratorie (motiv pentru care unii părinţi îşi îndeamnă copii să facă sport), după cum nu este mai puţin adevărat că solicitările la care este supus sportivul pot avea unele efecte nefavorabile, imediate sau la distanţă, asupra sistemului cardiovascular, mai ales în cazul unor greşeli metodice de antrenament sau al apariţiei unor afecţiuni cardiovasculare, chiar în afara antrenamentului sportiv.

Există şi unele criterii radiologice utile în selecţie. De exemplu, radiografia coloanei vertebrale poate să evidenţieze unele anomalii vertebrale incompatibile cu practicarea anumitor sporturi (canotaj, gimnastică, haltere, ş.a.); de asemenea evidenţierea altor anomalii, cum ar fi rinichiul hipotrofic, anumite osteolize etc., impune alături de examenul radiologic cardiorespirator, şi radiografia diverselor segmente şi organe, cel puţin la nivelul selecţiei secundare (şaua turcească, cutia craniană, coloana vertebrală).

Criteriile şi normele de selecţie pentru sportul feminin îşi au şi ele particularităţiile lor. Astfel criteriile genetice şi antropoligice, biotipul constituţional (în special cel somatic), criteriile neuropsihice şi neuromusculare, endocrinometabolice etc, sunt decisive în reuşita selecţiei.

Există câteva excepţii de la această înlănţuire în timp a selecţiei: de exemplu, în canotaj, auto, moto, reţinem numai două niveluri, cel primar şi cel final, dispărând deci selecţia secundară.

Câteva referiri la aplicarea acestor criterii în selecţia finală, de performanţă sunt necesar a fi făcute. Astfel, în condiţiile selecţiei pentru participarea la un campionat continental sau mondial, la Jocurile Olimpice, unde concursul durează mai multe zile şi adesea reclamă adaptări (aclimatizări) la altitudine, de diferenţă de fus orar, la condiţii climatice deosebite (căldură, frig, umiditate, vânt, etc.) sau o robusteţe psihofizică, având în vedere duritatea competiţiei eşalonate pe mai multe zile, criteriile şi indicii biologici devin la fel de importanţi în selecţie ca şi performanţa luată ca element singular.

Prin urmare, criteriile care definesc capacitatea de efort fizic (aerobă - anaerobă) şi psihic (rezistenţa la stress, psihoreactivitatea, concentrarea atenţiei, menţinerea unui randament crescut în condiţii de stress intern şi extern), starea de sănătate, motivaţia, etc, devin hotărâtoare în alegerea titularului. Să nu uităm niciodată că între doi sportivi de valoare sensibil egală trebuie ales, pentru concursurile de tip turneu, cel cu o sănătate mai bună, capabil să se adapteze mai uşor la diverşi agenţi stresanţi, cu o capacitate superioară de refacere după efort.

Capacitatea de refacere şi de adaptare reprezintă alte criterii importante de selecţie, mai ales la nivelul selecţiei finale. În această fază nu trebuie neglijate nici criteriile antrenorului care, în faţa a doi sportivi cu performanţe apropiate, la sporturile de contact (box, lupte, judo şi altele) sau pentru unele concursuri desfăşurate în deplasare, îl poate prefera pe cel mai robust din punct de vedere psihic, fizic şi mai tehnic, chiar dacă celălalt este campionul probei; o analiză complexă efectuată în colaborare cu medicul şi psihologul poate duce uneori la concluzia, verificată şi în practică, potrivit căreia nr 2 sau 3 pe plan naţional poate fi mai eficient în afara ţării decât campionul, datorită biologiei sale mai bune, stării de start corespunzătoare, neafectată de încărcătura emoţională a concursului.

De asemenea, în cadrul criteriilor de selecţie pentru concurs se poate acorda atenţie şi ritmurilor biologice individuale ale sportivilor. În acest sens se determină atât bioritmurile fizic, emotiv şi intelectual, cât şi ritmurile cicardiene şi circanuale privind concentraţiile hormonale, ale adenozintrifosfatului în muşchi ş.a., concluzionânduse în contextul tuturor parametrilor analizaţi – medico-sportivi, motrici, somatofiziologici, biochimici – atât asupra selecţiei sportivilor, cât şi asupra utilizării unor mijloace compensatorii pentru echilibrarea unor aspecte biologice negative, generate de ritmurile biologice Rezultă deci, că procesul de selecţie dirijată are un caracter continuu, reprezentând un factor esenţial al performanţei, permanent corelat cu alte tipuri de criterii asamblate într-un sistem pe care teoria şi practica sportivă l-a creat şi îl aplică cu succes 9.2. MODELUL DE SELECŢIE INSTRUMENT METODIC DE PRIMĂ MĂRIME PENTRU DEPISTAREA TINERILOR CU APTITUDINI PENTRU PRACTICAREA SPORTULUI La baza elaborării acestui model stă cerinţa ca acţiunea de depistare a celor ce optează să practice o amunită ramură de sport şi ulterior, menţinerea acestora în pregătire, să se bizuie pe criterii obiective de apreciere a disponibilităţior lor pentru activitatea respectivă. În elaborarea modelului de selecţie pentru o anumită ramură de sport se porneşte de la studierea caracteristicilor subiecţilor din eşalonul de performanţă al sportului respectiv pe plan naţional şi internaţional, cel mai reprezentativ pentru a evidenţia însuşirile tipice necesare obţinerii rezultatelor superioare.

Modelul de selecţie privind depistarea copiilor cu aptitudini, desigur, face parte din categoria modelelor probabiliste şi chiar dacă, deocamdată, el nu este în stare să răspundă cu exactitate la întreaga gamă a problematicii selecţiei, totuşi nimeni nu se poate îndoi de necesitatea lui obiectivă. El este deja constituit într-un element cu reale funcţii de diagnoză şi totodată de prognoză a disponibilităţilor tinerilor pentru sportul de performanţă, a posibilităţilor de evoluţie spre cerinţele înaltei performanţe. În orice caz, instituirea modelelor de selecţie reglează relaţia dintre cerinţe şi opţiuni, problemă acută a mişcării sportive. Mulţi tineri îşi exprimă opţiunea lor sinceră de a practica un sport sau altul dar cerinţele sportului de înaltă performanţă nu sunt accesibile oricui. Aceasta este o legitate a sportului de performanţă şi atunci modelele de selecţie trebuie înţelese ca normative obligatorii pentru cadrele de specialitate chiar dacă în mai puţine sau mai multe cazuri ivite în activitatea practică, ele îndepărtează unii subiecţi din sportul de perfomanţă, aşezându-i în cadrul sportului de masă. Problema în cauză nu are numai un caracter metodic, ci şi unul economic, de altfel cu nimic de neglijat.

Cea mai dificilă problemă a stabilirii modelului de depistare a tinerilor cu aptitudini o constituie perceperea parametrilor de structură şi de calitate a acestuia, mai ales că toţi parametrii în cauză, aşa cum s-a mai precizat, au drept element de referinţă caracteristicile sportivilor de înaltă performanţă, ori de aceştia îi despart încă mulţi ani, interval în care organismul uman cunoaşte o dezvoltare morfologică, funcţională şi motrică remarcabilă. La prima vedere, problema ar părea de-a dreptul irealizabilă dar, având în vedere datele furnizate de numeroase domenii ale ştiinţei, acţiunea de depistare a tinerilor cu aptitudini a devenit pe deplin posibilă, fapt demonstrat de multitudinea de campioni europeni, mondiali şi olimpici ce au făcut ca drapelul României să fluture pe cel mai înalt catarg.

De regulă, elementele de structură ale modelului de selecţie se referă la: a) Indicii morfologici ai subiecţilor Dintre aceştia cel mai frecvent folosiţi sunt: înălţimea, greutatea, lungimea membrelor inferioare, perimetrul toracic, diametrele biacromial, bitrohanterian şi altele în funcţie de cele mai evidente caracteristici ale

biotipului constituţional optim, confirmat în sportul respectiv. Cu alte cuvinte, indicii respectivi nu sunt aceiaşi în toate sporturile, ci diferenţiaţi. În baschet de pildă, volei şi canotaj, înălţimea este foarte importantă, ca de altfel şi lungimea membrelor superioare şi anvergura, în schimb în haltere, judo, lupte, gimnastică indicatorii repectivi nu au aceeaşi pondere. b) Indicii fiziologici şi biochimici Rolul acestora este de a testa posibilităţile funcţionale ale organismului, în care sens sunt utilizaţi cu deosebire indicatori privind capacitatea vitală, frecvenţa cardiacă, tensiunea arterială, potenţialul organismului în raport cu cerinţele efortului din sporul respectiv etc.

Investigaţile menţionate presupun strînsa colaborare a antrenorilor cu cadrele medicale, datele recoltate folosindule ca un preţios indiciu pentru întreaga organizare şi programare a pregătirii sportivilor. c) Indicii capacităţii motrice Testarea disponibilităţilor motrice generale şi specifice ramurilor de sport se realizează printr-un sistem de probe şi norme de control stabilite pentru fiecare ramură de sport, potrivit specificului acestuia. d) Indici ai însuşirilor psihice Componenta în cauză prezintă o deosebită însemnătate pentru modelul de selecţie pentru toate ramurile de sport, cunoscându-se faptul că, adeseori, verificarea disponibilităţilor motrice, morfologice şi funcţionale ale unui subiect este în strânsă corelaţie cu însuşirile psihice ale acestuia. Este necesară luarea în considerare a acestei componente şi pentru motivul că în prezent, când nivelul performanţelor sportive se situează la niveluri foarte ridicate, obţinerea acestora este condiţionată, pe lângă talent şi de atitudinea sportivului faţă de munca asiduă de regulă, dusă la abnegaţie.

Acesta este motivul pentru care modelul selecţiei include şi componenta psihică. În stabilirea indicatorilor de referinţă se va avea în vedere, pe lângă unele trăsături generale ale comportamentului subiectului, ca de exemplu responsabilitatea personală privind îndeplinirea obiectivelor şi sarcinilor de instruire, perseverenţa, dârzenia, stăpânirea de sine, combativitatea, dorinţa de afirmare, colegialitatea etc. şi unele elemente caracteristice larg implicate de specificul sportului respectiv şi chiar de posturile (în cazul jocurilor sportive sau a echipajelor din anumite sporturi de iarnă şi nautice) pe care le deţin sau urmează să le deţină în cadrul microgrupului respectiv.

Această stare de lucruri obiectivă face ca şi indicatorii care au rolul de a evidenţia însuşirile psihice necesare într-un sport sau altul, să prezinte o formă foarte diferenţiată, cadrele de specialitate din fiecare ramură se sport fiind chemate să stabiliseacă cele mai adecvate criterii şi cei mai optimi parametrii.

Analiza valorilor realizate de sportivi pe ansamblul indicatorilor selecţiei, permite cadrelor de specialitate, mai ales în unele sporturi, ca de exemplu în jocurile sportive, să prevadă şi gradul în care subiecţii testaţi ar corespunde într-o mai mare măsură pentru îndeplinirea sarcinilor specifice reclamate de un post sau altul din echipă, fapt care ne îndreptăţeşte să afirmăm/apreciem că în asemenea sporturi, în paralel cu modelul general al selecţiei din sportul respectiv, se constituie şi un model specific, pe posturi.

Privirea de ansamblu asupra modelului de selecţie privind depistarea tinerilor talentaţi, călăuzeşte spre următoarele idei coclusive: - Este diferenţiat din punct de vedere calitativ şi structural pentru fiecare sport în parte; - La baza elaborării lui stau caracteristici propii sportivilor din eşalonul sportului de înaltă performanţă pe plan mondial şi naţional, fapt care îi dă calitatea de model probabilist; - Este un model intermediar, marcând numai cerinţele intrării tinerilor prin „poarta sportului de performanţă”, dar în acelaşi timp are şi o însemnătate organizatorico-metodică de prim ordin, deoarece de valoarea celor selectaţi, încă la vârste fragede, va depinde ulterior şi dimensiunea calităţii sportului; - Ca model intermediar, el face legătura cu următorul model al selecţiei, la nivelul juniorilor, care la rândul lui, este intermediar în raport cu modelul de selecţie maximal, propiu sportivilor de înaltă performanţă. În acest context, rezultă că în fiecare sport se instituie un ansamblu de modele de selecţie, cel maximal imprimând cerinţele obligatorii pentru toate modelele intermediare; - Parametrii de structură şi de calitate ai tuturor modelelor de selecţie devin obligatorii pentru toţi specialiştii ce activează în domeniul sportului; - În jocurile sportive, precum şi în alte sporturi care presupun formarea de echipaje, paralel cu modelul general de selecţie a tinerilor cu aptitudini, se constituie şi un model particular, specific fiecărui profil de post reclamat în microgrupul respectiv.

- În unele cazuri, constituit din subiecţi care nu pot îndeplini în momentul dat totalitatea parametrilor de selecţie, în schimb dovedesc însuşiri remarcabile în anumite direcţii, capabile să compenseze valorile mai slabe ale prestaţiei lor vis a vis de anumiţi indicatori, pot fi acceptaţi şi cuprinşi în pregătire, urmărindu-le cu atenţie întreaga lor evoluţie.

Verificaţi-vă cunoştinţele!

1. Ce reprezintă selecţia sportivă?

2. Enumeraţi criteriile medico-sportive ale selecţiei.

3. Precizaţi/explicaţi cele trei niveluri de selecţie.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

Ce presupune amamneza sportivă?

Ce presupune sanogeneza?

Care sunt criteriile de selecţie specifice sportului feminin?

Precizaţi elementele de structură ale modelului de selecţie.

Definiţi “modelul de selecţie al Campionului”.

Precizaţi principalele note definitorii ale modelului de selecţie.

CAP.10. PREGĂTIREA PSIHOLOGICĂ A JUDOKANILOR CUPRINŞI ÎN EŞALONUL DE ÎNALTĂ PERFORMANŢĂ Potrivit lui Nicu Alexe în Teoria şi metodica antrenamentului sportiv (2002), citat de Ana-Maria Pop în Îndrumarul metodic de Judo (2005) „Pregătirea psihică determină, prin mijloacele antrenamentului şi ale acţiunilor educaţionale, creşterea capacităţilor psihice pentru ai permite sportivului desfăşurarea unor acţiuni eficiente şi obţinerea unor rezultate superioare în concursuri”.

Prin urmare antrenorul (sensei) trebuie să manifeste o preocupare permanentă asupra acestui aspect, pregătirea psihologică facând parte integrantă din procesul instructiv educativ. Ca atare, pentru obţinerea celor mai bune rezultate, antrenorul nu trebuie să ignore faptul că sportivul este o fiinţă complexă, raţională, care gândeşte, simte, se emoţionează şi suferă de anumite complexe/insatisfacţii.

Acesta trebuie să identifice mijloacele propice înlăturării inhibiţiilor şi eventualelor complexe ale luptătorilor săi şi să le dirijeze instinctele spre acţiuni pozitive. Fără un echilibru psihofizic, fără încredere în capacităţile sale, sportivul nu poate face faţă în competiţii, fiind în incapacitatea de a da randamentul maxim al valorii sale sportive.

Pentru a obţine aceste deziderate este necesar ca antrenorul să procedeze la efectuarea unor exerciţii de concentrare a gândirii şi reprezentare a procedeelor şi combinaţiilor tehnice folosite în competiţii, să analizeze cauzele diferitelor complexe, emoţii şi inhibiţii şi, nu în ultimul rând, să realizeze exerciţii de relaxare şi decontractare/deconectare psihofizioterapeutice.

Pregătirea psihologică are o importanţă deosebită în formarea judokanilor, atât în procesul de antrenament cât şi în evoluţia lor în competiţii.

Obţinerea unor rezultate superioare în judo este posibilă numai după o pregătire îndelungată şi temeinică a sportivilor, care durează în medie 4-6 ani. În acest interval judokanii întâmpină numeroase dificultăţi în procesul de instruire, dar mai ales în concursurile în care sunt angrenaţi, acestea putând duce uneori la abandonarea pregătirii.

Antrenorul trebuie să selecţioneze mijloacele adecvate şi să dozeze efortul în aşa fel încât acestea să fie accesibile judokanilor în raport cu nivelul lor de pregătire.

Pentru a avea sportivi echilibraţi, bine pregătiţi din punct de vedere psihic, este necesar ca pregătirea psihologică să se efectueze pe parcursul întregii perioade de acumulări şi precompetiţionale, ea cuprinzând următoarele etape: pregătirea psihologică de bază; pregătirea psihologică specială; pregătirea psihologică pentru concurs.

Pregătirea psihologică de bază presupune un anumit nivel de dezvoltare a personalităţii sportivului, privind educaţia, instruirea şi trăsăturile de caracter specifice diferitelor etape ale pregătirii. Toate aceste laturi trebuie dezvoltate continuu în cadrul procesului de antrenament şi orientare spre specificul judo-ului.

Calităţile moral-volitive sunt necesare în cadrul procesului de pregătire pentru a stimula sportivii în desfăşurarea lecţilor de antrenament cu eforturi maximale.

Dezvoltarea calităţilor motrice şi mai ales a forţei şi rezistenţei impune judokanilor efectuarea unor eforturi mari pe care sunt nevoiţi să le repete chiar şi în condiţii de oboseală accentuată. Efortul depus de judokani în antrenament trebuie prelungit uneori până aproape de limitele superioare ale posibilităţilor organismului, atât în cadrul pregătirii fizice, cât şi tehnico-tactice. Continuarea activităţii, depunând asemenea eforturi, chiar după apariţia oboselii, este posibilă numai printr-o pregătire psihologică specială corespunzătoare.

Pentru dezvoltarea calităţilor psihice se folosesc mijloace specifice şi nespecifice. Cele mai importante calităţi psihice necesare unui judokan sunt: curajul, voinţa, dârzenia, perseverenţa, etc. Calităţile psihice sunt influenţate, în mare măsură, de nivelul pregătirii fizice şi tehnico-tactice. Astfel, cu cât un judokan va fi mai bine pregătit fizic şi va dispune de un bagaj motric substanţial, cu atât va fi mai curajos, va acţiona cu mai multă siguranţă şi va avea mai multă iniţiativă.

Cu toate acestea se întâlnesc judokani care, deşi cunosc un număr mare de procedee tehnico-tactice şi au o pregătire fizică bună, totuşi în angajările cu adversarii puternici manifestă lipsă de încredere în forţele proprii, acest lucru împiedicându-i să obţină rezultate pe măsura posibilităţilor lor. În asemenea cazuri este necesar, în primul rând, să se depisteze cauzele care determină o asemenea evoluţie necorespunzătoare, înlăturarea acestora făcându-se după un algoritm al mijloacelor bine definit, cu multă răbdare în cadrul lecţiilor de antrenament.

Deseori există judokani care deşi în angajările de antrenament (Randori) se comportă foarte bine, evoluează sub posibilităţi în competiţiile oficiale. Aceste deficienţe se pot remedia folosind în antrenament angajări de verificare şi control, care prin forma lor de organizare se vor apropia de condiţiile din competiţii.

Nesiguranţa în competiţii mai poate fi generată şi de calitatea necorespunzătoare a materialului sportiv.

Astfel, dacă angajarea se desfăşoară pe saltele improprii, ce pot provoca traumatisme, face să apară la unii sportivi senzaţia de frică.

Orice manifestare negativă privind calităţile psihice trebuie combătută de către antrenor prin evidenţierea judokanilor curajoşi, hotărâţi, combativi şi peresverenţi, admonestîndu-i pe cei fricoşi, delăsători sau cei care manifestă alte deficienţe asemănătoare.

Pregătirea psihologică pentru concurs se realizează în cadrul antrenamentelor şi nemijlocit în competiţii.

Crearea premiselor unei pregătiri psihologice corespunzătoare se realizează prin selecţionarea celor mai adecvate mijloace, crearea de situaţii similare cu cele din concurs, folosirea unor parteneri ale căror particularităţi sunt asemănătoare cu ale adversarilor, invitarea unor sportivi din alte secţii, organizarea unui arbitraj exigent la antrenamentele de verificare, efectuarea amtrenamentelor la orele la care urmează să se desfăşoare competiţia, efectuarea unor antrenamente în sala de competiţii etc.

Pentru organizarea unei pregătiri psihologice corespunzătoare, în cadrul antrenamentelor, trebuie să se solicite la un nivel corespunzător sistemul nervos, acest lucru realizându-se în special prin angajările tip concurs (Shiai). Totuşi nu trebuie să se exagereze în acest sens, mai cu seamă în cadrul cantonamentelor între sportivii din aceeaşi categorie de greutate, în preajma unor competiţii importante. Stabilirea echipei trebuie să se facă cu cel puţin zece zile înaintea concursului, pentru a da posibilitatea sportivilor să se refacă din punct de vedere nervos.

Pregătirea pentru o mobilizare maximă a eforturilor volitive este mai mare în condiţiile stabilităţii disconfortului fizic. Această caracteristică reflectă sumar perceptibilitatea scăzută a incomodităţilor vitale, de trai, organizatorice, capacitatea de a se stabili atitudinea comportamentală pe o bază realistă. Cercetările întreprinse asupra unor grupe mari de sportivi au arătat că acest factor este cu mult mai slab la femei şi este legat de acele elemente ale stării psihice care reflectă scăderea dispoziţiei, a dorinţei de a lucra.

Sportivul echilibrat din punct de vedere emoţional nu se satură din cauza antrenamentelor uniforme, nu manifestă capricii dacă nu este mulţumit de organizarea procesului de antrenament şi, mai cu seamă, este în stare să facă faţă enervărilor, excitaţiilor în creştere.

Sportivul neechilibrat se transformă într-un „luptător pentru dreptate” sui-generis, în centrul atenţiei aflându-se el însuşi şi nemulţumirea sa în legătură cu ceea ce se petrece. Adesea acest proces este ascuns şi când se produce izbucnirea afectivă, ea apare ca neaşteptată. Pe un asemenea sportiv îl ameninţă epuizarea rapidă a energiei neuropsihice şi, ca urmare, scăderea rezultatelor în perioada celor mai încordate starturi.

Un rol remarcabil în capacitatea de autoreglare îl joacă starea de alarmă (nelinişte) optimă. Judokanul cu stare de nelinişte (alarmă) mare este înclinat să dramatizeze orice situaţie, el are adesea o dispoziţie proastă, orice deficienţă îl duce spre prognoze pesimiste. În situaţii grele sportivul adoptă o atitudine pasivă, în autoreglarea sa lipsind elementele active, orientate spre depăşire.

Totodată, o stare de alarmă foarte scăzută înseamnă impasibilitate, înfumurare, relaxare excesivă în situaţii periculoase, când pe sportiv îl surprind brusc diferite amănunte neaşteptate. În condiţiile unei sociabilităţi scăzute (introversiuni) autoreglarea este mai bună şi mai stabilă. Deopotrivă, în condiţiile unei comunicativităţi ample (extraversiune), judokanii nu sunt capabili să-şi dirijeze în mod conştiet comportarea lor. Situaţia se complică dacă alături se află încă unul-doi sportivi comunicativi.

Antrenamentul pentru rezistenţă cere însemnate încordări fizice şi psihice pentru depăşirea extenuării ce apre în diferitele sisteme ale organismului şi care poartă caracteristicile unui sindrom sui-generis de „lipsă de suflu” – vigoare. Capacitatea de a depăşi această barieră dureroasă este o trăsătură psihologică clară a unui caracter de luptător. Dar mulţi sportivi, suportând în mod acut senzaţiile dureroase ale acestui sindrom la antrenamente în care nivelul pusului ajunge între 180-200 bătăi de minut, au tendinţa de a refuza continuarea pregătirii clacând în faţa provocărilor viitoare.

Pregătirea pentru a îndeplini o muncă oarecare se manifestă în raport cu această muncă, cu diferitele ei comportamente. Observaţiile psihologilor-practicieni arată că toate raporturile în sport pot fi reunite în trei grupe: raportul faţă de activitatea sportivă, raportul faţă de antrenament şi raportul faţă de concursuri, succesul sportivului depinzând de gradul de întocmire şi abordare a acestor raporturi.

Formarea raporturilor este un proces lung şi neîntrerupt, el conţinând unele vârfuri specifice reprezentate de etapele pregătirii finale pentru marile concursuri. Dacă în perioada pregătitoare şi în cea precompetiţională, formarea de raporturi şi educarea diferitelor calităţi se desfăşoară treptat, atunci în etapa de încheiere se produce realizarea intensivă a totalităţii raporturilor, se accentuează însuşirile pozitive ale personalităţii, se desăvârşesc deprinderile autoreglării.

Metoda principală de lucru a antrenorului cu sportivul în această perioadă este convingerea, care se desfăşoară sub forma discuţiilor, îndreptate spre consituirea la discipolul său a psihologiei sportivului de înaltă clasă. Această psihologie se alcătuieşte, înainte de toate, din încrederea în sine şi în posibilităţile sale. Oricât de greu ar fi fost şi oricât de amare ar fi fost insuccesele temporare, este necesară încrederea în faptul că limita nu a

fost atinsă, că posibilităţile sunt departe de a fi fost epuizate şi că poate să suporte eforturi de antrenament mult mai mari. Judokanul trebuie să fie convins (şi trebuie prin orice modalitate să se întărească această convingere), că organismul său este capabil să realizeze o refacere rapidă şi calitativă.

Sportivul resimte o mare istovire, dar tocmai ea asigură efectul de antrenament prin depăşirea oboselii permiţând perfecţionarea rezistenţei şi obţinerea unui salt calitativ în rezultate. Este necesar ca acesta să fie convins de faptul că, înainte de antrenament, el trebuie să fie într-o dispoziţie excepţională, să se simtă vioi şi plin de viaţă, să creadă în succes.

Trebuie evitate gândurile referitoare la un succes „miraculos”, ele „demagnetizându-l” pe sportiv, slăbindui voinţa de a învinge şi de a depăşi piedicile. Oricine poate crede uşor într-o minune, dar de departe nu oricine poate crede în sine. În pofida seriozităţii şi scurpulozităţii muncii din antrenament, este necesar totuşi să amintim faptul că sportul este un joc, însă nu unul oarecare, ci un joc foarte serios. De aceea în cadrul lui câştigă acela care joacă cu îndrăzneală, cu hotărâre şi patimă, dar liber. Este necesar să-l deprindem pe sportiv cu gândul că acela câştigă care resimte plăcere de pe urma acestui joc serios, de la însuşi procesul de pregătire şi de participare la el.

Sportivul trebuie să-şi amintească faptul că ciuda lui împotriva cuiva lucrează întotdeauna împotriva sa; omul care poartă supărare nu poate să se consacre până la capăt muncii, el se deplânge prea mult pe sine. De aceea oricât de complicate ar fi relaţiile cu antrenorul, sportivul trebuie întotdeauna să-şi amintească că acesta îi doreşte binele, în caz contrar de ce-ar suporta şi el aceleaşi privaţiuni.

Unui sportiv de înaltă performanţă nu-i este uşor să suporte o apreciere negativă, el trebuind să dobândească tăria de a-şi spune că aceasta înseamnă că el nu este încă suficient de bun, undeva nu a dus ceva până la capăt, şi-a îngăduit o relaxare, aceasta stimulânu-l la o muncă nouă, încordată.

Orice confruntare pe tatami determină o anumită tensiune, însă judokanul trebuie să pornească plin de încredere la luptă. Această încredere trebuie să i-o insufle analiza muncii efectuate, a ţelurilor (obiectivelor) diferitelor etape pe care a reuşit să le atingă. Concursul reprezintă pentru sportivi o sărbătoare a sentimentului că este pregătit, însă acest sentiment nu este suficient să-i fie insuflat, ci trebuie să se consolideze în conştiinţa sportivului emoţia/retrăirea sentimentului că este pregătit. La concursuri judokanul trebuie să realizeze liniştit şi cu încredere ceea ce s-a depus în el prin muncă îndârjită la antrenamente.

Judokanul de înaltă performanţă trebuie să-şi amintească întotdeauna că este un luptător călit, bine pregătit şi poate să se comporte la nivelul necesar (optim) în orice împrejurare, acesta reprezentând privilegiul său. El trebuie să fie convins că va îndeplini tot ce trebuie liniştit, cu încredere şi cu avânt mare de luptă.

Formarea în acest fel a raportului faţă de activitatea sportivă reprezintă fondul pe care se desfăşoară pregătirea psihologică specifică prin folosirea unor metode specifice.

Un efect important îl obţin sportivii care şi-au însuşit bine deprinderile de antrenament prin construirea corectă a formulelor de autosugestie, orientate spre rezolvarea unor probleme concrete ale procesului de antrenament, aceştia devenind capabili să se dirijeze în limitele necesare.

O mare însemnătate o are dispoziţia dinainte de angajarea în luptă, sistemul bine sedimentat cu elementele sale fizice şi psihice, cu elementele de autoapărare. Dacă „încălzirea fizică” pregăteşte organismul şi sistemele sale pentru efort, „încălzirea psihologică”, ca parte constitutivă a antrenamentului mental, creează condiţiile optime pentru realizarea efectivă a programului tactic elaborat pentru împrejurări extreme.

Asigurarea dispoziţiei se desfăşoară după “încălzirea fizică”, înainte de intrarea pe suprafaţa de luptă întregind pregătirea pentru efort a sportivului. Timpul pregătirii psihologice trebuie să fie precis determinat şi cunoscut de antrenor pentru ca acesta, din întâmplare, să nu-l deranjeze pe sportiv. În plus antrenorul trebuie să-l păzească pe sportiv de factorii perturbatori aleatori din afară. În cadrul echipei, pregătirea dispoziţiei de luptă se face atât individual cât şi colectiv. Experienţa arată că în marile cluburi cel mai bun efect se obţine prin pregătirea colectivă a dispoziţiei de luptă, întrucât după aceasta toţi judokanii se află aproximativ la acelaşi nivel de excitaţie, iar sportivul care suferă dificultăţi de ordin psihic este mai bine observat pe fondul general. La alegerea unei anumite tactici de abordare a angajărilor, conţinutul este introdus în cadrul încălzirii psihice sub forma de 1-2 formule suplimentare.

Deprinderea de către judokan a tehnicii autocontrolului şi autoreglării psihice este un proces complex (cerând cunoştinţe speciale) şi îndelungat (cunoaşterea tehnicii autoreglării nu garantează capacitatea de aplicare calitativă a ei). De regulă formarea acestei însuşiri se desfăşoară aproape paralel cu creşterea măiestriei, întârziind din păcate în imensa majoritate a cazurilor. De aceea, formând capacitatea de autoreglare până la un anumit nivel, antrenorul trebuie să poată organiza el însuşi “încălzirea psihică” ce precede debutul competiţiei. În timpul acestor contacte premergătoare luptei, care încep de regulă cu 10-15 minute înainte de intrarea pe tatami, toată informaţia necesară sportivului trebuie transmisă folosind o dinamică determinată, prestabilită a nivelurilor de excitare.

1. Este necesar ca, în condiţii de relaxare, să se scadă întrucâtva nivelul excitaţiei dinaintea confruntării; 2. Să se analizeze pe scurt munca efectuată, să se întărească încrederea sportivului în sine; 3. Pe scurt, cu încredere şi fără grabă să se repete judokanului ce are de făcut, formând în felul acesta starea psihologică favorabilă activităţii;

4. Să se sublinieze obiectivul cu privire la eforturile maxime ca mărime şi precizie a acţiunii, să fie mobilizat şi însufleţit sportivul în sensul unei lupte dure, fără compromisuri, să se ridice nivelul excitaţiei, dacă acest lucru este necesar.

Aceste principii ale aşa-numitei secondări „de departe” este necesar să fie folosite în funcţie de starea psihică a judokanului. Astfel dacă el este supraexcitat, se va acorda o mai mare atenţie realizării primei teze, iar dacă el este inhibat şi pasiv, ponderea o va căpăta cea de-a patra teză.

Dirijarea nivelurilor este deosebit de eficientă, dacă se utilizează o aparatură foarte simplă pentru măsurarea diferitelor tipuri de rezistenţă electrică a pielii pentru a determina dacă este precumpănitor tonusul simpatic (caracteristic unei stări de hotărâre pentru a acţiona) sau parasimpatic (specific unei reacţii de acumulare economicoasă de energie).

Este necesar să se elaboreze încălziri speciale orientate pentru fiecare sportiv, care să cuprindă componente fizice şi psihice pentru ca, ajungând la o măiestrie sportivă de înalt nivel, acesta să devină suficient de independent pentru aşi putea dirija pregătirea pentru concursuri de orice nivel.

Verificaţi-vă cunoştinţele!

1. Definiţi pregătirea psihică/psihologică.

2. Argumentaţi rolul pregătirii psihologice în antrenamentul judokanilor de performanţă.

3. Care sunt etapele pregătiri psihologice în sportul de performanţă?

4. Ce incumbă pregatirea psihologică de bază?

5. Ce presupune pregătirea psihologică specială?

6. În ce constă pregătirea psihologică pentru concurs?

7. Care sunt principalele căi şi metode de pregătire psihologică în Judo?

8. Argumentaţi necesitatea prezenţei psihologului practician în staful tehnic al lotului de Judo.

9. Care sunt modalităţile de manifestare afectiv-comportamentale ale sportivilor ce nu beneficiază de pregătire psihologică corespunzătoare?

10. Precizaţi efectele benefice ale pregătirii psihologice în cadrul sportului de mare performanţă.

CAP.11. PROGRAMAREA INSTRURII COPIILOR ŞI JUNIORILOR. METODOLOGIA ÎNTOCMIRII DOCUMENTELOR DE PLANIFICARE A ACTIVITĂŢII DE PERFORMANŢĂ ÎN JUDO, CONŢINUT, OBIECTIVE Folosirea, în cadrul lecţiilor de educaţie fizică, a mijloacelor specifice judo-ului este subordonată realizării obiectivelor privind pregătirea fizică generală, dezvoltarea calităţilor motrice, însuşirea şi perfecţionarea procedeelor tehnice, educarea calităţilor moral-volitive necesare activităţii sportive în general şi judo-ului în special.

Principalele documente necesare planificării activităţii copiilor sunt: planul calendaristic; proiectarea unităţii (lecţiei) de învăţare - judo; conspectul de lecţie.

Planul calendaristic este realizat o dată pe an, simultan cu planul anual şi cuprinde următoarele puncte: obiective de referinţă; conţinut; număr de lecţii alocat fiecărei teme; săptămâna; observaţii.

Proiectarea unităţii (lecţiei) de învăţare cuprinde următoarele rubrici: numărul lecţiei; obiective de referinţă; detalieri de conţinut; activităţi de învăţare; resurse; evaluare.

Deşi la vârsta copiilor, obiectivele de performanţă nu sunt prezente, prin conţinutul lecţiei, profesorul de educaţie fizică are menirea de a asigura bagajul motric necesar unei bune participări în competiţii. La nivelul grupelor de vârstă cuprinsă între 9-10 ani nu este permisă specializarea copiilor din punct de vedere tehnic.

La această vârstă sunt predate procedeele tehnice după sistemul de clasificare Go-Kyo. Începând cu vîrsta de 12-13 ani, respectiv promovarea în eşalonul juniorilor III, predarea tehinicii poate să cuprindă o adaptare mai accentuată a bagajului tehnic la particularităţile şi preferinţele juniorului.

La nivelul juniorilor II se realizează selecţionarea a 5-10 procedee din cadrul luptei în picioare şi 4-6 din cadrul luptei la sol care corespund fundamental aptitudinilor şi preferinţelor tânârului junior, procedee care vor fi perfecţionate permanent pe parcursul activităţii de performanţă până la obţinerea măiestriei.

Pentru a uşura înţelegerea modului de planificare a temelor în cadrul lecţiilor exemplificăm un potenţial plan de lecţie: Ramura sportivă: Judo Nivel de instruire: juniori III Efectiv Dotare materială:

Obiective: 1. Învăţarea procedeului „secerarea mare interioară” (O-Uchi-Gari) 2. Perfecţionarea fixării în prelungire (Kami-Shiho-Gatame) 3. Dezvoltarea forţei specifice kimonouri, benzi elastice.

Părţile lecţiei/ verigile Orgnaizarea colectivului

Pregătirea organismului pentru efort

Învăţarea unor cunoştinţe noi

Perfecţionarea cunoştinţelor învăţate anterior

Dezvoltarea calităţilor motrice Revenirea organismului după efort

Mijloace

Dozare

Formaţii

- Salutul - Verificarea echipamentului - Prezentarea sarcinilor lecţiei

3-5 min

Mers, alergare, sărituri, deplasări în poziţie de gardă, exerciţii de gimanstică specifică (Taiso), căderi, din stând-blansări ale mebrelor inferioare, luptă pentru priză demonstrarea şi explicarea procedeului OUchi-Gari; din poziţie de gardă, imitarea secerării, fără partener; acelaşi exerciţiu cu accent pe coordonarea acţiunii de secerare cu dezechilibrarea şi împingerea bazinului; executarea procedeului de pe loc cu partener pasiv;

8 min

Cerc jurul saltelei

în

3-5 x

Cerc jurul saltelei

în

Cerc jurul saltelei

în

-

intrări repetate de pe loc la procedeul KamiShiho-Gatame; acelaşi procedeu din deplasare;

-

execuţii repetate din deplasare;

-

studiu din deplasare;

-

luptă cu temă. intrări repetate la cordon elastic cu un procedeu din tehnica favorită; circuit de forţă-viteză.

-

alergare uşoară; exerciţii de relaxare.

În linie pe două rânduri

10-15x

Indicaţii metodice Indicaţii privind aranjarea centurii Verificarea „încălzirii funcţionale” Accentuarea punctelor importante ale execuţiei

10-12x

Pe perechi

20x3

Pe perechi Pe perechi Pe perechi Pe perechi Pe perechi

Sesizarea momentelor oportune ale execuţiei

2-3x

Cerc jurul saltelei

Păstrarea ritmului optim al execuţie

3min 3min

În coloană câte unu

15x3 10x5 5min 3 reprize

10x10

în

Lecţia de judo diferă din punct de vedere al conţinutului în funcţie de obiective, nivelul de pregătire al practicanţilor şi efort.

Sarcinile determinate de realizarea obiectivelor unui microciclu sunt realizate în cadrul mai multor lecţii. În afara cunoştinţelor predate pentru realizarea obiectivelor operaţionale, lecţiile conţin sarcini care asigură practicanţilor însuşirea noţiunilor de regulament, istoricul judoului, noţiuni de igienă alimentară, fiziologia efortului, anatomie, metodica antrenamentului.

La nivel de înaltă performanţă sunt desfăşurate lecţii teoretico-metodice la care sunt invitaţi teoreticieni de prestigiu ai domeniului, cu rol de conştientizare a legăturii dintre teorie şi practică. În funcţie de obiective şi sarcini, lecţiile de judo pot fii: de instruire şi antrenament; de antrenament; de verificare şi control.

Primul tip de lecţie (lecţia de instruire şi antrenament) este des utilizată în pregătirea începătorilor, deoarece în acest stadiu se pune accent pe însuşirea procedeelor tehnice noi, sunt formate priceperi şi deprinderi specifice, se dezvoltă calităţile motrice (în special cele condiţionale).Rolul important al acestor lecţii este determinat de nevoia

ĂŽnvÄƒĹŁÄƒrii permanente pe ĂŽntreg parcursul pregătirii, judo fiind caracterizat printr-o mare varietate Ĺ&#x;i complexitate a procedeelor Ĺ&#x;i mijloacelor tehnice folosite.

IniĹŁial acestea sunt selecĹŁionate ĂŽn funcĹŁie de caracteristicile colectivului cu care se lucrează pentru ca ulterior, procedeele respective să fie selecĹŁionate ĂŽn conformitate cu particularitÄƒĹŁile fiecărui individ.

Intensitatea efortului pe parcursul lecĹŁiei trebuie să corespundă particularitÄƒĹŁilor de vârstă ale practicanĹŁilor, locului lecĹŁiei ĂŽn cadrul microciclului, precum Ĺ&#x;i nivelului de pregătire al acestora. ĂŽn pregătirea judokanilor avansaĹŁi, accentual se pune pe lecĹŁia de antrenament, ĂŽn special ĂŽn perioada precompetiĹŁională Ĺ&#x;i competiĹŁională.

Sarcinile lecĹŁiei urmăresc perfecĹŁionarea tehnico-tactică ĂŽn condiĹŁii moderate ale competiĹŁiei la care urmează să se participe, amplificarea capacitÄƒĹŁii de efort, pregătirea psihologică, etc.

Corespunzător structurii factorilor antrenamentului ĂŽn contextul lecĹŁiei, lecĹŁia de antrenament asigură rezolvarea următoarelor sarcini: - perfecĹŁionarea unei componente a antrenamentului (ex: pregătirea psihologică); - abordarea simultană a mai multor componente ale antrenamentului; - creĹ&#x;terea capacitÄƒĹŁii de efort specific. ĂŽn perioada precompetiĹŁională lecĹŁia de antrenament este prezentă ĂŽn strucutra microciclului prin alternanĹŁÄƒ cu lecĹŁii de instruire.

Ponderea materialului nou predat este mult redusă, pe parcursul acestor lecĹŁii, comparativ cu ponderea cunoĹ&#x;tinĹŁelor noi predate ĂŽn lecĹŁiile de instruire, datorită timpului insuficient pentru perfecĹŁionare Ĺ&#x;i folosirea cu succes a procedeelor ĂŽn concursurile care urmează. ĂŽn cadrul acestor lecĹŁii se impune evitarea recomandărilor metodice privind schimbarea stilului de luptă, schimbarea poziĹŁiilor de gardă sau a combinaĹŁiilor tehnico-tactice, schimbări care apar ĂŽn special ĂŽn timpul perioadelor de pregătire centralizată când, se constată o scădere a concordanĹŁei dintre planurile de pregătire ale loturilor reprezentative cu cele elaborate la nivelul cluburilor.

CalitÄƒĹŁile motrice sunt menĹŁinute la indici crescuĹŁi de manifestare, se perfecĹŁionează procedeele tehnico-tactice preferate Ĺ&#x;i adecvate adversarilor. LecĹŁia de verificare Ĺ&#x;i control este prezentă ĂŽn special ĂŽn perioada competiĹŁională pentru a determina nivelul de pregătire, iar ĂŽn cazul sportivilor din loturilor reprezentative, asigură Ĺ&#x;i selecĹŁia sportivilor. La nivelul ĂŽncepătorilor se urmăreĹ&#x;te stabilirea nivelului de ĂŽnsuĹ&#x;ire a procedeelor tehnico-tactice, nivelul dezvoltării somatice Ĺ&#x;i a calitÄƒĹŁilor motrice. Pentru aceĹ&#x;ti sportivi se organizează simultan lecĹŁii tip concurs de verificare, premergătoare competiĹŁiilor oficiale, cu participarea sportivilor din alte secĹŁii sau cluburi. ĂŽn condiĹŁiile ĂŽn care judo se caracterizează printr-un număr foarte mare de procedee, cu un grad ridicat de complexitate, programarea conĹŁinutului ĂŽnvÄƒĹŁÄƒrii reprezintă o necesitate bazată pe principiile didactice referioare la accesibilitate (de la uĹ&#x;or la greu), complexitate (de la simplu la complex), ĂŽncărcătură (volum mic iniĹŁial urmat de o creĹ&#x;tere exponenĹŁială a acestuia).

SpecialiĹ&#x;tii disciplinei sunt preocupaĹŁi ĂŽn prezent de descoperirea unor căi cât mai scurte Ĺ&#x;i eficiente pentru ĂŽnsuĹ&#x;irea elementelor tehnice Ĺ&#x;i aplicarea lor ĂŽn luptă.

ConĹŁinutul organizării ciclice a antrenamentului se caracterizează prin: Astfel de rezultate nu pot fi obĹŁinute decât printr-o fundamentare Ĺ&#x;tiinĹŁifică adecvată Ĺ&#x;i utilizarea tehnologiei de ultimă oră (materiale/dotări folosite, echipament, etc.).

Programarea eficientă a instruirii se realizează prin respectarea particularitÄƒĹŁilor morfofuncĹŁionale Ĺ&#x;i psihice ale vârstei practicanĹŁilor. ĂŽn judo, programarea se bazează pe sistemul centurilor colorate (sistemul Go-Kyo), corespunzător vârstei practicanĹŁilor.

Perioada de antrenament

Mijloace de antrenament

TendiĹŁe generale ale ĂŽncărcăturii

Perioada pregătitoare de bază, etapa I 1. CreĹ&#x;terea capacitÄƒĹŁii de efort Ĺ&#x;i creĹ&#x;terea volumului 2. Crearea condiĹŁiilor (fizice, tehnicotactice) pentru atingerea performanĹŁei 3. Elementele fundamentale ale performanĹŁei

ProporĹŁie crescută de mijloace generale ProporĹŁii reduse de exerciĹŁii speciale Ĺ&#x;i de competiĹŁii Accent pe mijloacele de pregătire ale principalelor calitÄƒĹŁi motrice (forĹŁÄƒ, rezistenĹŁÄƒ, viteză, coordonare)

Pregătirea performanĹŁei prin armonizarea diverselor elemente structurale ale antrenamentului Ameliorarea tehnicii prin folosirea unei ĂŽncărcături competiĹŁionale Lucrul cu ĂŽncărcături crescute

Volum mare Intensitatea moderată a mijloacelor de pregătire Volum Ĺ&#x;i intensitate crescută a mijloacelor de pregătire

Reducerea folosirii exerciĹŁiilor generale

CreĹ&#x;terea intensitÄƒĹŁii ĂŽncărcăturii

Mijloace specifice, competiĹŁionale Folosirea competiĹŁiei

Reducerea uĹ&#x;oară a volumului Volum Ĺ&#x;i intensitate la parametrii concursului

1.

Dezolarea şi menţinerea performanţei competiţionale 2. Menţinerea achiziţiilor 3. Pregătirea sportivului pentru un efort optim

PERIOADA COMPETIŢIONALĂ Încărcături specifice competiţiei

Volum redus de lucru

Exerciţii specifice, menţinere fizică Exerciţii generale, refacere activă

Intensitate constantă Intensitate crescută

PERIOADA DE TRANZIŢIE 1. Recuperare activă Regenerare fizică şi psihică

Exerciţii generale

Încărcături care să permită o bună condiţie fizică

Selecţia tinerilor practicanţi se realizează o dată cu începerea anului şcolar. Perioada de învăţare a procedeelor tehnice din cadrul kyu-rilor durează în medie aproximativ 33 de luni cu 344 lecţii şi 268 ore de antrenament.

Repartizarea lecţiilor de antrenament corespunzătoare kyu-rilor şi centurilor colorate se prezintă astfel: Kyu-l/ Centura Kyu-6, centura albă Kyu-5, centura galbenă Kyu-4, centura verde Kyu-3, centura portocalie Kyu-2, centura albastră Kyu-1, centura maro Total:

Luni

Nr. lecţii

Total nr. ore

2 4 5 6 8 8 33

24 48 56 69 77 70 344

16 32 40 48 68 64 268

Trecerea de la o centură la alta nu trebuie să fie blocată de absenţa în bagajul tehnic a unui procedeu pe care elevul nu a reuşit să-l însuşească.

Dacă majoritatea procedeelor unui Kyu sunt executate corect este recomandat să se treacă la însuşirea Kyu-lui următor pentru ca apoi să se revină la însuşirea procedeului respectiv.

Verificaţi-vă cunoştinţele!

1. Care sunt documentele necesare planificării activităţii de pregătire la copii şi juniori?

2. Ce cuprinde planul calendaristic?

3. Ce urmăreşte proiectarea unei lecţii de învăţare?

4. Care sunt sarcinile specifice ale unei lecţii de Judo?

5. Clasificaţi lecţiile de Judo în funcţie de obiective şi sarcini.

6. Ce conţine lecţia de instruire şi antrenament?

7. Ce sarcini rezolvă lecţia de antrenament?

8. Ce presupune lecţia de verificare şi control şi ce urmăreşte aceasta?

9. Ce urmăreşte organizarea ciclică a antrenamentului sportiv?

10. Ce presupune sistemul Go-Kyo şi care sunt clasele acestuia?

CAP. 12. SISTEMUL COMPETIŢIONAL ŞI ORGANIZAREA COMPETIŢIILOR DE JUDO 12.1. COMPETIŢII 1. Regulamentele de organizare a competiţiilor de judo se elaborează în România, prin respectarea regulamentului aprobat de Federaţia Română de Judo, devenind operaţionale pentru toate competiţiile ce se desfăşoară în plan intern.

2. Organizarea unor competiţii de nivel intern şi internaţional, instituirea unor comisii judeţene responsabile în acest sens sau atribuirea de responsabilităţi unor secţii de judo, se realizează doar după acceptarea de către acestea a prevederilor regulementelor Federaţiei Internaţionale de Judo (FIJ), ale Uniunii Europene de Judo (UEJ) şi ale Federaţiei Române de Judo (FRJ).

3. Organizatorii competiţiilor vor elabora programul de organizare în detaliu, pe zile, an, categorii (de vârstă, greutate, sex), locul de desfăşurare, ora şedinţei tehnice, etc., doar după acordul prealabil al comisiei de competiţii a Federaţiei Române de Judo. Invitaţia şi programul vor fi înaintate secţiilor de judo interesate cu cel puţin 30 zile înaintea datei de desfăşurare a competiţiei.

4. Comisia de organizare a concursului şi secţiile de judo participante vor lua măsurile necesare pentru asigurarea „asistenţei medicale”.

12. 2. CATEGORII DE COMPETIŢII 1. Competiţii internaţionale oficiale: a) Jocurile Olimpice – turneu eliminatoriu cu recalificări, organizat din 4 în 4 ani (masculin + feminin) pentru seniori; b) Campionatele Mondiale – turneu eliminatoriu cu recalificări organizat din 2 în 2 ani (masculin + feminin) pentru seniori şi tineret;

c) Campionatele Europene – turneu eliminatoriu cu recalificări – anual (masculin + feminin) pentru seniori şi juniori; d) Cupa Europei – competiţie organizată pentru echipele campioane, 3-4 tururi + semifinale şi finală (seniori – anual); e) Campionatele Europene – cu înscrieri nominale – anual; f) Turnee individuale de nivel „ A „ – calendar UEJ – anual.

2. Competiţii naţionale oficiale: a) Campionatele Naţionale Individuale de Seniori (masculin + feminin); b) Campionatele Naţionale Individuale de Juniori I, II, III (masculin + feminin); c) Campionatele Naţionale Individuale de Copii (masculin + feminin); d) Campionatele Naţionale pe Echipe Seniori (masculin + feminin); e) Campionatele Naţionale pe Echipe Juniori I, II, III (masculin + feminin); f) Campionatele Naţionale pe Echipe Copii I + II (masculin + feminin).

3. Competiţii internaţionale neoficiale: a) Turnee internaţionale – întâlniri bilaterale, campionate Open, deschise – fără delegaţi ai UEJ; b) Turnee internaţionale între cluburi sportive.

4. Competiţii naţionale neoficiale: a) Concursuri organizate de către comisiile judeţene, secţii, departamente; b) Cupe organizate anual sau periodic cu ocazia unor evenimente deosebite din viaţa judoului.

12. 3. ORGANIZAREA COMPETIŢIILOR 1. Campionatele naţionale sunt organizate de Federaţia Română de Judo cu sprijinul Direcţiilor Judeţene de Sport şi al Asociaţiilor Judeţene de Judo; 2. Celelalte competiţii de nivel naţional organizate de către Direcţiile Judeţene Sport vor fi aprobate, în prealabil, de către Federaţia Română de Judo; 3. Competiţiile locale vor fi aprobate de Direcţia Judeţeană de Sport, cererile de solicitare a aprobărilor pentru aceste competiţii cuprinzând: - numele clubului / asociaţiei care organizează competiţia; - locul, data şi ora când va avea loc competiţia; - lista participanţilor / invitaţilor; - destinaţia sumelor încasate pentru biletele de intrare; - cheltuielile de organizare (finanţatorul); - premiile oferite.

12. 4. REGULAMENTUL COMPETIŢIILOR Regulile de organizare şi desfăşurare se vor stabili, pentru fiecare competiţie în parte, printr-un regulament cadru întocmit de organizatori, care trebuie să cuprindă următoarele informaţii: denumirea şi scopul competiţiei; organizatorul; etapele, cu indicarea datelor şi a locului de desfăşurare; condiţiile de participare; condiţii de stabilire a rezultatelor; înscrierile, adresa la care se trimit şi data până la care se primesc; titluri şi premii; condiţii administrative: transport, masă, cazare, scoateri din producţie, transport materiale, baremuri oficiale, etc.

12. 5. COMPONENŢA JURIULUI ŞI ATRBUŢIILE SALE PREŞEDINTELE JURIULUI 1. Preşedintele juriului este conducătorul competiţiei, dispoziţiile sale regulementare fiind date în legătură cu desfăşurarea concursului. Acestea sunt obligatorii pentru conducătorii şi antrenorii echipelor, arbitrii şi sportivi.

2. Preşedintele juriului are obligaţia de a respecta normele de arbitraj şi regulementele de arbitraj, putând cere prin consultări cu responsabilul corpului de arbitri, înlocuirea arbitrilor ce comit erori grave în activitate.

3. Preşedintele juriului verifică, de asemenea, constată şi ia măsuri corespunzătoare pentru buna desfăşurare a concursului, organizează festivităţiile de închidere şi deschidere a acestuia. În cazul în care constată că nu sunt îndeplinite condiţiile regulamentare privind începerea sau desfăşurarea concursului, poate amâna sau întrerupe competiţia.

4. Preşedintele juriului conduce şedinţa tehnică şi semnează procesul – verbal al competiţiei, luând măsurile necesare pentru ca în timp de 48 ore să fie înaintate forurilor superioare.

VICEPREŞEDINTELE JURIULUI – înlocuieşte preşedintele în lipsa acestuia, preluându-i atribuţiile.

SECRETARIATUL – este compus din 5 – 8 persoane, în funcţie de importanţa competiţiei şi are în responsabilitate următoarele sarcini: întocmeşte raportul competiţiei; calculează, centralizează, afişează şi anunţă ordinea întâlnirilor şi rezultatele obţinute; pregăteşte datele necesare pentru anunţarea rezultatelor şi comunicatul pentru presă, radio şi televiziune; întocmeşte procesul – verbal de cântărire; controlează legitimaţiile sportivilor; centralizează buletinele de punctaj şi rezultatele competiţiei.

CORPUL DE ARBITRI – este format dintr-un număr de 9 – 32 arbitrii principali şi 6 – 20 arbitrii secundari, în funcţie de importanţa competiţiei. Corpul de arbitrii va fi condus de către arbitrul delegat al Federaţiei Române de Judo, ajutat de şefii de saltea.

ARBITRUL DELEGAT – are responsabilitatea formării, delegării şi controlul asupra brigăzilor de arbitrii. Dacă apar deteriorări ale instalaţiilor de concurs în timpul desfăşurării competiţiei, va solicita preşedintelui concursului, oprirea luptei.

ARBITRUL – verifică ţinuta sportivilor înaintea începerii fiecărui meci, conform regulamentelor UEJ şi FIJ, conduce nemijlocit întâlnirile conform prevederilor regulamentului de arbitraj, regulamentului competiţiei şi cel al comisiei de disciplină.

Contestaţiile vor fi făcute în scris având anexată chitanţa (taxa de contestaţie conform prevederilor Hotărârii Agenţiei Naţionale pentru Sport) achitată la Asociaţia judeţeană de judo în contul Federaţiei Române de Judo.

Contestaţiile privind vârsta, greutatea sau apartenenţa la club a unui sportiv / sportivă se vor face numai înaintea începerii meciului sau în timpul acestuia, nicidecum la finalul acestuia. Situaţiile neprevăzute vor fi rezolvate de către arbitrul delegat al Federaţiei Române de Judo, secretarul general al FRJ sau Biroul Federal, în funcţie de situaţie, conform regulamentelor în vigoare.

CAP. 13. REGULI COMPETIŢIONALE ŞI DE ARBITRAJ 13.1. ORGANIZAREA MATERIALĂ 1. Suprafaţa de competiţie: Are dimensiuni cuprinse între 14x14 m minim sau 16x16 m maxim şi este acoperită cu tatami sau alt material similar omologat.

Această suprafaţă se împarte în : suprafaţa de securitate, formată în exterior dintr-un careu cu lăţime de 2,5 m; suprafaţa de luptă, ocupată în centru de un careu cu latură de 9 m minim sau 10 m maxim; între cele două zone se găseşte suprafaţa periculoasă sau interzisă cu lăţime de un metru.

Pentru distingerea celor doi judoka aceştia poartă două centuri de culori diferite (albă şi albastră).

Tabela de marcaj afişează rezultatele şi penalizările şi trebuie să fie vizibilă arbitrilor de saltea şi publicului. Este împărţită în două porţiuni corespunzătoare culorii sportivilor (ex : alb, albastru).

2. Costumul practicanţilor (Judogi): Bluza (Kimonoul) este suficient de lungă pentru a acoperi şoldurile şi este strânsă în jurul trunchiului de centură. Mânecile trebuie să acopere antebraţul pânâ la minim 10 cm de capătul distal, iar lăţimea să permită depărtarea la 10 cm de cea mai groasă porţiune a antebraţului; Pantalonii trebuie să îndeplinească aceleşi condiţii ca şi bluza; Centura este lată de 5 cm şi egală ca lungime cu înălţimea practicantului.

3. Poziţiile în timpul luptei : • Combatanţii vor desfăşura lupta în limitele suprafeţei de luptă. Orice procedeu executat în afara acestei suprafeţe nu este valabil; • Dacă un combatant îşi proiecteză adversaul în afara suprafeţei de luptă dar rămîne în interior suficient timp pentru ca execuţia să pară clară, procedeul este considerat valabil; • La începutul luptei combatanţii se găsesc în suprafaţa de luptă la aproximativ 4m unul faţă de celălalt executând salutul din picioare la comanda arbitrului de centru; • Lupta începe la comanda Ha-Jime.

4. Începutul şi sfîrşitul luptei - Lupta începe după salut la comanda Ha-Jime (începeţi) a arbitrului de centru; - Lupta se sfârşeşte la comanda Sore-Made (terminat) când sportivii se reîntorc la locurile iniţiale, unul în faţa celuilalt şi vor executa din nou salutul din poziţia în picioare.

13. 2. TIMPUL DE LUPTĂ

Durata regulamentară a luptei este curpinsă între 3-20 minute. Timpul scurs între comanda Ha-Jime şi Sore-Made sau Sono-Mama şi Yo-Shi nu este considerat ca făcând parte din luptă.

Sfârşitul luptei este indicat de arbitru prin semnal sonor. Pentru producerea semnalului pot fi utilizate : gong, clopot, sirena electrică, etc.

Orice procedeu tehnic de proiectare aplicat concomitent cu sunetul gongului (sau alt sunet indicând epuizarea timpului de luptă fixat) va fi considerat ca fiind valabil. Când Osae-Kami (imobilizare) va fi declarat în acelaşi timp cu momentul gongului, timpul de luptă va fi prelungit până la obţinerea Ippon-ului sau până ce arbitrul anunţă toketa (întreruperea imobilizării). Orice tehnică aplicată după semnalul gongului sau altui mijloc auditiv care indică epuizarea timpului de luptă, nu va fi luată în considerare chiar dacă arbitrul nu a indicat Sore-Made. În toate situaţiile în care arbitrul consideră că este necesar să oprească lupta (pentru aranjarea ţinutei sau pentru a se adresa unuia sau altuia dintre combatanţi, fără schimbarea poziţiei lor), acesta va declara Sono-Mama. Reînceperea luptei se va face prin comanda Yo-Shi. 13. 3. REZULTATUL LUPTEI Rezultatul luptei va fi judecat numai în baza tehnicilor de Nage-Waza (tehnica proiectărilor) şi KatameWaza (tehnica controlului).

Lupta se va opri imediat după ce unul dintre combatanţi a obţinut ippon (punct).

Combatanţii vor putea trece de la poziţia de luptă “în picioare” (Nage – Waza) la “lupta la sol” (Ne-Waza) în următoarele cazuri, arbitrul putând totdeauna să ordone combatanţilor să reia lupta în poziţia „în picioare” dacă crede că nu există continuitate în tehnica întreprinsă: a) când un combatant, după ce a obţinut un oarecare rezultat printr-un procedeu tehnic de proiectare, trece fără întrerupere la lupta la sol şi la ofensivă; b) când unul dintre combatanţi cade în urma unei tehnici nereuşite de aplicare a unui procedeu tehnic de proiectare, celălalt poate să-l urmeze la sol. Sau când unul dintre combatanţi este dezechilibrat sau îşi pierde sau riscă să-şi piardă complet echilibrul, după încercarea nereuşită de a aplica un procedeu tehnic de proiectare, celălalt poate profita de poziţia dezechilibrată a adversarului său pentru a-l aduce la sol; c) când unul dintre combatanţi deţine un rezultat important aplicând în poziţia „în picioare” un procedeu din Shime-Waza (strangulări) sau Kansetsu-Waza (chei) şi trece fără întrerupere în NeWaza; d) când unul dintre combatanţi îşi antrenează adversarul în Ne-Waza (lupta la sol) prin aplicarea în mod deosebit de abil a unui procedeu sau mişcări care, deşi asemănătoare cu un procedeu tehnic de proiectare, nu poate fi considerat ca atare; e) în toate cazurile prevăzute mai sus, când un combatant cade sau este pe punctul de a cădea, celălalt combatant va putea să utilizeze avantajul oferit de poziţia adversarului său pentru a continua întrecerea în Ne-Waza (lupta la sol).

Verificaţi-vă cunoştinţele!

1. Enumeraţi forurile interne şi internaţionale care guvernează activitatea în Judo.

2. Ce categorii de competiţii se desfăşoară în Judo?

3. Care sunt competiţiile internaţionale oficiale?

4. Care sunt competiţiile naţionale oficiale?

5. Care sunt competiţiile internaţionale neoficiale?

6. Care sunt competiţiile naţionale neoficiale?

7. Care sunt competenţele de organizare a competiţiilor?

8. Ce incumbă regulamentul de desfăşurare a competiţiilor?

9. Care sunt atribuţiile juriului?

10. Precizaţi regulile competiţionale şi de arbitraj, timpul de luptă şi rezultatul luptei.

BIBLIOGRAFIE 1. BURLACU, GH. (2006) – JUDO – Noţiuni metodice privind predarea procedeelor fundamentale, Editura Bren, Bucureşti 2. BURLACU, GH. (2007) – Antrenamentul în Kaiac-Canoe şi modelarea efortului pentru competiţii, Editura Moroşan, Bucureşti 3. ANA-MARIA POP (2005) – JUDO – Îndrumar metodic, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 4. AVRAM I., MURARU A.(1977) – Judo, Editura Sport - Turism, Bucureşti 5. BOCIOACĂ, L., CHIRILĂ M. (1999) – Optimizarea pregătirii judokanilor pe baza informaţiilor obiective oferite de evaluarea competiţiei. Sesiunea anuală de referate şi comunicări ştiinţifice, A.N.E.F.S., Bucureşti 6. BOCIOACĂ, L. (2000) – Evaluarea tendinţei moderne de desfăşurare a luptei în judo. Sesiunea anuală de referate şi comunicări ştiinţifice, A.N.E.F.S., Bucureşti 7. BOCIOACĂ, L. (2003) – Puterea în judo, Editura Bren, Bucureşti

8. BOTA, C. (2000) – Ergofiziologie, Editura Globus, Bucureşti 9. CISMAŞ, GH. (1988) – Tehnica luptelor greco-romane. Editura Sport – Turism, Bucureşti 10. DRAGNEA, A., TEODORESCU - MATE, S. (2002) – Teoria sportului, Editura Fest, Bucureşti 11. HANTĂU, I., BOCIOACĂ, L. (Sofia, 21-22 may, 1999) – The analysis of structure and functional interelationship of training and competition of judo. Traditional Scientific Conference, N.S.A. 12. HANTĂU, I., BOCIOACĂ, L. (1998) – Antrenamentul în judo. Pregătire fizică şi tehnică. Editura Universităţi din Piteşti 13. HANTĂU, I. (2000) – Manual de judo. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 14. HANTĂU, I. (1995) – Învăţaţi judo. Editura Militară, Bucureşti 15. HANTĂU, I. (2000) – Structura antrenamentului la judo. Editura Printech, Bucureşti 16. KANO, J. (1963) – Significance of his ideals of physical education and judo. Edit. Kodokan, Report 2, pp 1-12, Tokyo

17. KANO, J. (1964) – The contribution of judo to education - scientific studies on judo. Edit. Kodokan, Report 34, Tokyo 18. MANO, R. (1994) – Les bases de l'entraînement sportif, Editions Revue E.P.S., Paris, Colecţia S.D.P. nr. 371374, M.T.S. - C.C.P.S., Bucureşti, 1996.

19. MARINESCU, GH. (2003) – Nataţie, efort şi antrenament, Editura Bren, Bucureşti 20. ALEXE, N. (2002) – Teoria şi metodica antrenamentului sportiv, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 21. VRIJENS, J. (1989) – Bazele antrenamentului sportiv modern, Editura Lichamelijke Opvoeding, Gent 22. *** XX – Buletin of the association for the Scientific Studies on Judo,(1999), Kodokan, Report 1-13, Tokyo