Vatra veche, Nr. 6/2017. Supliment Răzvan Ducan 60

6 Supliment

Români din toate ţările, uniţi-vă!

Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul IX, nr. 6(102) iunie 2017 *ISSN 2066-0952 VATRA, Foaie ilustrată pentru familie (1894) *Fondatori I. Slavici, I. L. Caragiale, G. Coşbuc VATRA, 1971 *Redactor-şef fondator Romulus Guga* VATRA VECHE, 2009, Redactor-şef Nicolae Băciuţ ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Răzvan Ducan, la Viena, la Palatul Schönbrunn. ● Portret de Nicolae Băciuţ _________________________________________________________________________________________________________

Portret al poetului la maturitate, de Nicolae Băciuţ/3 Cu frăţească şi prietenească îmbrăţişare, de Lazăr Lădariu/3 Răzvan Ducan, repere bio-bibliografice/4 Răzvan Ducan -60, album foto/5 Selfie - Răzvan Ducan/6 La ceas aniversar, de Nicolae Suciu/7 Răzvan Ducan – adresare directă, sensibilă, sinceră, de Veronica Pavel Lerner/8 Referinţe critice (selectiv, spicuiri), I/9 Poporul de proşti, versus Eminescu, de Puiu Răducan/11 Faţa lui Răzvan Ducan arătată mie, de Gabriella Costescu/12 Un prieten drag inimii mele, de Mircea Dorin Istrate/13 Poeme de Răzvan Ducan/13, 14 Poet în Agora, de Ioan Marcoş/15 Referinţe critice (selectiv, spicuiri), II/16 Părintar – dialog Darie Ducan cu Răzvan Ducan (I)/18 Provincia fără provincialism, de Nicolae Băciuţ/19 Poeme de Răzvan Ducan/19 Condiţia de scriitor, interviu de Nicolae Băciuţ/20 Poeme de Răzvan Ducan/24 Referinţe critice (selectiv, spicuiri), III/25 Poet şi poezie, versuri de Răzvan Ducan/27 Modelul Eminescu, interviu de Nicolae Băciuţ/28 Eminescu din vasele mele comunicante, versuri de Răzvan Ducan/33 Cu gândul la Eminescu, de Cleopatra Lorinţiu/35 Referinţe critice (selectiv, spicuiri), IV/36 Despre patriotism, interviu de Nicolae Băciuţ/38 Patria de la purtător, poeme de Răzvan Ducan/41 Părintar – dialog Darie Ducan cu Răzvan Ducan (I/)/43 Animatorul cultural, interviu de Nicolae Băciuţ/44 La aniversare, de Maria Daniela Pănăzan/51 Cordonul ombilical al iubirii, poeme de Răzvan Ducan/52 Cenaclul – dincolo şi dincoace de timp, interviu de Nicolae Băciuţ/53 Poeme de Mihaela Aionesei şi Ioan Bândilă Mărceanu/55 Scriitorul şi politica, interviu de Nicolae Băciuţ/56 Licitaţie de timp, de Nicolae Băciuţ/59 Autoduminici, de Nicolae Iosub/60 Un munte – Adrian Păunescu, interviu de Nicolae Băciuţ/61 60 de întrebări pentru 60 de răspunsuri scurte, de Răzvan Ducan/65 Trunchiul şi aşchia, de Nicolae Băciuţ/66 Poeme de Răzvan Ducan şi Darie Ducan/66 Războiul rece. Un Părintar, de Darie Ducan/67 Părintar – dialog Darie Ducan cu Răzvan Ducan (III)/68 Sub semnul smereniei, de Gheorghe Nicolae Şincan/69 Răzvan Ducan, nume de stradă, de Ioan Astăluş/69 Poeme de Răzvan Ducan/70 Oglinzi retrovizoare. Un selfie la 50 de ani, de Răzvan Ducan/70 Părintar – dialog Darie Ducan cu Răzvan Ducan (IV)/71 Suită pentru tatăl meu, de Darie Ducan/75

Budapesta, la Centrul Cultural al României, 2004

Târnăveni, pe urmele lui Eminescu, 150 de ani de la drumul lui Eminescu de la Cernăuţi la Blaj, via Târnăveni, 2 iunie 2016

Târgu-Mureş, Premul Eminescu pentru Răzvan Ducan, 15 ianuarie 2014 ______________________________________________ Număr ilustrat cu fotografii din colecţia Răzvan Ducan

2

pentru a înfăptui lucruri care ţin de alte orizonturi.

Nu s-a dat însă înapoi să facă o cuprindere monografică a Târnăveniului natal, nici să scrie despre repere ale artei şi credinţei târnăvenene – Gheorghe Oprean, Sever Suciu – dar şi să pună în ecuaţie culturală numeroase repere ale istoriei locale – fie că e vorba de istoria sportului târnăvenean, ori de istoria unui cenaclu local.

Fără să fi făcut vreo afirmaţie în acest sens, eu cred că el şi-a ales ca model cultural pe Mihai Eminescu, a cărui operă a cercetat-o cu pasiune de filolog şi nu de inginer, dacă e să ne referim la diploma lui academică.

Deşi s-a scris destul despre opera lui Răzvan Ducan, el merită mai mult, şi doar maladiile vieţii literare au făcut ca Răzvan Ducan să nu fie judecat fără patimă şi fără părtinire.

Dar va veni şi un timp al lui Răzvan Ducan, cel care pentru Târnăveni, înainte de toate, dar nu numai, e un reper cultural.

Faptul că revista Vatra veche îi dedică un supliment al ei, la ceas aniversar, e gestul firesc al recunoaşterii valorii operei –literare şi cultural artistice – a scriitorului Răzvan Ducan.

NICOLAE BĂCIUŢ

Nu-mi amintesc când l-am întâlnit prima oară pe Răzvan Ducan.

Cu siguranţă, în circumstanţe literare. Înainte de decembrie 1989, pentru că, încă de pe atunci, Răzvan Ducan era peste tot, atunci când se întâmpla ceva important în viaţa literară. Şi-a făcut mereu timp, a găsit întotdeauna resurse, şi de-un fel şi de altul, ca să nu rateze clipa, ca să-l invoc pe Dinu Săraru.

Puţini scriitori, dintre cei pe care eu i-am întâlnit, au simţit nevoia de a trăi cultural, aşa cum a dorit, doreşte ______________________________ Răzvan Ducan. Şi nu de azi de ieri, ci preşedinte american, J. F. Kennedy, încă din anii de şcoală, mai apoi în a- ci ce ai făcut tu pentru el?

Sunt multe lucruri care ne leagă nii studenţiei ieşene, cât mai ales după aceea, stabilit acasă, la Târnăveni, şi nu ştiu ce ne-ar putea despărţi.

Răzvan Ducan ştie să dea totul dar „acasă” fiind pentru el peste tot, într-o prietenie, dar şi să fie exigent. pentru ca prin implicarea lui să scurNu e de mirare, de accea, că în lista teze drumul dintre scriitor şi cititor... lui de prieteni e şi Adrian Păunescu, Oricum, am sentimentul că-l ştiu dar şi că din ea au fost tăiaţi mulţi pe Răzvan Ducan dintotdeauna şi că trădători, care au mimat prietenie. mereu l-am simţit aproape, devotat Ca scriitor, Răzvan Ducan s-a unor idealuri (comune), voluntar, jertfelnic, de încredere, neobosit, înhămat cu responsabilitate în tot ce ţine de conştiinţa literară, dar şi de corect, demn... Într-o prietenie, fiindcă aşa îl ataşament faţă de valorile naţionale. percep de la bun început pe Răzvan N-are complexe de provincie, dar i-a Ducan, ca fiindu-mi prieten, nu te dat, prin scrisul său relief provinciei. întrebi ce a făcut prietenul tău pentru Şi-a pus deoparte propria creaţie – poezie, critică literară, publicistică – tine, ca să parafrazez un binecunoscut _________________________________________________________________________________________________

Caracter integru, bărbat al vremii, prin expresia percutantă a versului, luptând pentru acele virtuţi tradiţionalumane, pentru dreptate şi adevăr, Răzvan Ducan este unul dintre adevăraţii militanţi pentru împlinirea acelui „Testament” al lui Ienăchiţă Văcărescu, lăsat urmaşilor, privind „Creşterea limbii româneşti / Şi-a patriei cinstire.”

Cronicar al acestui timp zbuciumat, învolburat şi nesigur, Răzvan Ducan, trece pe sub arc de lumină, sub ales har dumnezeiesc, înfocat iubitor al versului Înaltului Domn al Limbii şi al Poeziei Româneşti – poetul naţional Mihai Eminescu, „Tatăl nostru din cuvinte”, cu gândul mereu la acei „poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere.”

Cu acel rar rafinament al evocării lirice, în pariul câştigat cu timpul celor 60 de jaloane, remarcabil „meşteşugar al versului”, sub distincţia cuvântului ales, prin contemporanele secvenţe ale altei actuale „cântări a pătimirii noastre”, Răzvan Ducan, cu acel profund sentiment poetic, ne avertizează că, în fiecare zi, într-un fel, trăim şi murim, odată cu acea lacrimă a lui Romulus Guga, alunecând „pe obrazul acestei planete albastre.”

Mă bucur pentru bucuria lui Răzvan Ducan, ajuns la cei 60 de ani, vârstă a plenitudinii poetice, drept senior al cuvântului, al versului ales, dorindu-i viaţă lungă, întru mulţi ani, cu deplină sănătate, urări însoţite de a mea frăţească şi prietenească îmbrăţişare.

La mulţi ani!

LAZĂR LĂDARIU

În cunoscuta sa înţelepciune tradiţională, în bine cumpănita lui dreptate, românul spune: „Pomul după roade se cunoaşte, omul după faptele lui”. După ale lui fapte, cele 33 de cărţi publicate, din plin se cunoaşte, şi prietenul, şi scriitorul Răzvan Ducan, sărbătorit, de ziua naşteri lui, în această cumpănită clipă a secolului 21.

Are Răzvan Ducan 60 de ani? Nu-ţi vine să crezi! În tainiţele memoriei dăinuitoare, în urma lui a lăsat cele 33 de cărţi, dar şi zbaterile vieţii, jaloane ale trăirilor din vremile postdecembriste.

Personalitate complexă a scrisului românesc, dăruit, întru torul, unei chemări, cea a unui profesionist, prin acel stil inconfundabil, sub acel semn aparte al iubirii întru poezie, al cuvântului ales, Răzvan Ducan poartă, cu mândrie, flacăra românismului, dârz luptător pentru Cauza Naţională, cu rădăcini adânci coborând în spaţiul suferinţelor Transilvaniei.

Om, cu „O” mare, aşa-l ştiu de când ne cunoaştem în acest spaţiu comun al luptei, stăpânit de acea pasiune unică, înălţătoare şi salvatoare, întru totul tulburătoare, pentru poezie.

Intelectual rar, Răzvan Ducan a sfinţit locul trecerii de până acum, care a ţinut şi ţine, deopotrivă, la numele bun, grijuliu să lase acel loc de „Bună ziua!”.

3

 data și locul naşterii: 25 iunie 1957, Târnăveni, jud. Mureș, România  părinții: Dorina (n. Roman) și Ioan Ducan, ambii profesori de Ed. fizică și sport  1963-1964: grădinița la Târnăveni  1964-1972: clasele I-VIII la Liceul Nr. 2 Târnăveni (actualul Gimnaziu de Stat ”Traian”)  1972-1977: clasele liceale (IXXIII) la Liceul Industrial de Chimie Târnăveni (actualul Colegiu Tehnic)  septembrie 1977 - aprilie 1978: muncitor ”cu înaltă calificare” la Combinatul Chimic Târnăveni  1978-1983: Institutul Politehnic ”Gheorghe Asachi” Iași, Facultatea de Textile, secția ”Chimia pielii”, inginer.  1983: anul căsătoriei cu CarmenSilvia (n. Tarța), bibliotecar  1983, timp de o lună, inginer stagiar la F.I.P. Agnita  1983-1984: inginer stagiar la Fabrica de piele ”8 Mai” Mediaș  1984-1986: profesor, predând discipline tehnice la Liceul Industrial nr. 2 Târnăveni (actualul Liceu Teoretic ”Andrei Bârseanu”)  1986-1988: inginer la Cooperativa ”Târnăveanca” Târnăveni  1988: se naște (la 10 mai) unicul său copil, Darie Ducan  1988-2000: profesor la Școala Profesională de Cooperație Târnăveni  2000- 2008: director al Casei Municipale de Cultură ”Mihai Eminescu” Târnăveni  2008: timp de 3 luni, șomer  2008: referent cultural II, timp de 4-5 luni, la Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Mureș, Tg.Mureș  septembrie 2008-aprilie 2009: profesor la școlile generale din Coroisânmărtin, Adămuș și Bobohalma (din jud. Mureș)  aprilie 2009-septembrie 2009: director al Casei Municipale de Cultură ”Mihai Eminescu” Târnăveni  septembrie 2009- până în prezent: profesor inginer la Liceul Tehnologic ”Traian Vuia„ Tg.Mureș (profesor titular de la 1 septembrie 2011;

profesor gradul didactic I de la 1 septembrie 2014)  2008-2010: studii la Universitatea din Oradea, Departamentul pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Personalului Didactic; Specializarea: „Educaţie Tehnologică”.

- 1990: Vieţuirea-n clepsidră (versuri), Ed. Alpha, Tg.Mureş; - 1993: Dumnezeiescul Ardeal poeme pe cord deschis, Ed. Tipomur, Tg.Mureş; - 1994: 3,14ramida lui Ducankamon (versuri), Ed.Eventus, Blaj; - 1995: Târnava mea de lapte dulce (poeme), Ed.Tipomur, Tg.Mureş; - 1997: Poeme din cutia neagră a spuselor, Ed.Pleşea-Design, Târnăveni; - 1998: Epistole către Adrian Păunescu-carte de iubire 124 pg., Ed.Tipomur, Tg.Mureş; - 1999: Gheorghe Oprean - o viaţă închinată unirii românilor şi înălţării bisericii ortodoxe (cercetare), Ed.Tipomur, Tg.Mureş; - 2001: O istorie a sportului târnăvenean, (cercetare), Ed.Tipomur, Tg.Mureş; - 2002: Eminescu şi Târnăveniul - exerciţii de admiraţie (cercetare), Ed.Tipomur, Tg.Mureş; - 2002: Miroase a tei orăşelul meu _____________________________

4

Portret de Oleg Dimitriu

_________________________ de provincie-antologie de poezie târnăveneană (cercetare), Ed. Tipomur, Tg.Mureş; - 2003: Târnăveni - repere culturale şi istorice (cercetare), Ed.Tipomur,Tg.Mureş; - 2003: Târnăveni - 725 de ani de istorie şi devenire (cercetare), pag. cretate, format A4, Ed.Tipomur,Tg.Mureş; - 2006: Cenaclul literar din Târnăveni (1956-2006). 50 de ani de existenţă (cercetare), 446 pg. format A4, Ed. NICO, Tg.Mureş; - 2006: Mulţumesc albastru (poeme), Ed.NICO, Tg.Mureş; - 2007: Patrafir peste cuvinte (publicistică şi nu numai), Ed. NICO, Tg. Mureş; - 2007: Mă laud, mă apăr şi mă cânt (publicistică şi nu numai), Ed. NICO, Tg. Mureş; - 2007: Supraviersuirea, (versuri), antologie, Ed. NICO, Tg. Mureş; - 2008: Revoluţia de la 1989, la Târnaveni. Zilele premergătoare şi postmergătoare,(cercetare), pg. format A6, Ed. NICO, Tg. Mureş; - 2008: Băciuţ, (versuri), Ed. NICO, Tg. Mureş; - 2009: Sever Suciu-Pomul vieţii (în colaborare cu Nicolae Băciuţ) (cercetare), format A6, Ed. NICO, Tg. Mureş; - 2010: 100 - Cele mai frumoase poezii, antologie, pag. format A5 (cartea a apărut şi în format A6), Ed. NICO, Tg. Mureş; - 2010: Lesa de hârtie, (publicistică), Ed. NICO, Tg. Mureş; - 2010: Epistole către Adrian Păunescu. Carte de iubire, →

ALBUM FOTO Uimirea mea a sondat mai mereu miezul problemelor.

Doar în felul acesta sufletul se badijona cu mângâieri.

Bucuria ivită nu putea să fie decât una cu reacție, iar neastâmpărul nu putea să fie decât unul fertil. Creierul coordona devenirea tuturora, deși uneori el era și cel ce făcea concesii sufletului sau trupului. De fapt era o luptă în mine între Freud și convenții, între instincte și morala societății, prin legi scrise și nescrise. Trupul căuta să conserve toate acestea în propria entalpie. Ăsta am fost mai mereu.

Un album cu fotografii, iată o provocare pornită de la o idée a fiului meu, care, trebuie să recunosc, vede uneori _______________________________________________ ceea ce eu nu văd. Cred, totuși, că fotografiile sunt niște Oricum, eu vă salut dintr-o entitate ce a dislocuit aer, a realități 3D strivite cu aparatul fotografic în 2D, făcut umbră pe ziduri și a căutat să nu fie doar un tub asemănător cu ce făcea Ion Creangă, care strivea câte o digestiv, între secreție și excreție, ci să-și developeze, fără muscă prinsă în Ceaslov, așa cum povestește în Amintirile parcimonie, talanții primiți ca dar.

Vă salut din cel care, din fizica înconjurului, a făcut un sale. Ce se mai alege din musca strivită, care și ea a fost în trai material al suficienței cât de cât confortabile, iar din 3D și a ajuns în 2D-ul paginilor, nu știu?! Ce se poate alege din cel strivit în cele două dimensiuni ale fotografiei, metafizica acestuia a făcut Rai! Vă salut din ”râul lui Heraclit”! iarăși nu știu? Oricum, provocarea îmi place, deși fie că Vă salut din bucla mea de timp și de nedumerire! sunt (încă) în 3D fie că sunt (voi fi) în 2 D, tot relativitate Rămâneți cu bine în azi, vă spun eu, cel din azi! se cheamă că este. Sau cine știe, veți lua, voi cei de azi sau Rămâneți cu bine în ziua de mâine a voastră, voi ce veți cei de mâine, 2 D-ul fotografiilor și în complementaritate veni, atunci când eu nu voi mai avea un mâine! cu poeziile și faptele mele culturale veți reface holograma RAZVAN DUCAN celui care a încercat să fie și să se știe pe sine. _________________________________________________________________________________________________ → ediţie văzută şi adăugită, 234 pg. Ed. NICO, Tg. Mureş, 2010, ediţia I şi II, iar în 2011 şi 2012 ediţia a III-a şi a IV-a.; - 2011: Dumnezeiescul Ardeal poeme pe cord deschis, ediţie revăzută şi readăugită, Ed. NICO, Tg. Mureş; - 2011: Poemul entropic, Ed. NICO, Tg. Mureş; - 2012: Poem sărutând mâna poetului, (versuri), Ed. NICO, Tg. Mureş; - 2013: Poporul de proști versus Eminescu Ediția I (versuri), Ed. NICO, Tg.Mureș; - 2014: Nicolae Băciuț - Înapoi, în viitor, Ed. NICO, Tg.Mureș; - 2014: Licurici sub Luceafăr (eseuri și reinterpretări privind viața și opera lui Mihai Eminescu), Ed. NICO, Tg.Mureș; - 2014: Cititor de contoare, scriitor de vagoane (publicistică), Ed. NICO, Tg.Mureș; - 2015: Strigăt din curba lui Gauss, (poeme), Ed. NICO, Tg. Mureș; - 2016: Poporul de proști versus Eminescu, (versuri), Ed. a II-a,

revăzută și adăugită, Ed. Vatra Veche, Tg. Mureș; - 2017: Cumpăr timp, (versuri), Ed. Vatra Veche, Tg.Mureș Despre Răzvan Ducan s-au scris şi au apărut o serie de cărţi: - 2013: Răzvan Ducan, un scriitor la curtea metaforei de Cezarina Adamescu, Ed. Nico, Tg. Mureş; - 2013: Răzvan Ducan-Destine contemporane de Mariana Cristescu, Ed. Nico, Tg. Mureş; - 2015: ”Poezii. Poeme. Răzvan Ducan, Darie Ducan”, de Darie Ducan, Ed. Vatra Veche, Tg. Mureș, 2015; - 2017: Părintar. Răzvan Ducan-60 de Darie Ducan, Ed. Vatra Veche, Tg.Mureș; - 2017: Răzvan Ducan-60, Album fotografic, Ed. NICO, Tg.Mureș; - 2017. Dus Întors. Răzvan Ducan, de Nicolae Băciuț, Ed. Vatra veche, Tg.Mureș Este prezent în numeroase antologii şi dicţionare literare.

A fost prezent cu numeroase interviuri şi reportaje la posturi de radio şi televiziune naţionale şi zonale.

5

A fost colaborator, redactor, redactor-șef sau redactor-șef adjunct la diverse publicații: cotidiane, săptămânale sau lunare. Redactor la revista de cultură “Vatra veche”, din Târgu-Mureş.

Din anul 2001 este membru titular al Uniunii Scriitorilor din România (filiala Cluj).

Din decembrie 2013 este membru titular al Uniunii Ziariştilor Profesionişti (UZP) din România. În anul 2014, de ZIUA CULTURII NAŢIONALE, a fost distins cu ”Diploma de Excelență Culturală” și “Placheta EMINESCU” , distincţii acordate de către Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş.

A fost distins şi cu alte numeroase premii pentru poezie şi pentru reuşitele culturale.

A activat şi activează în asociaţiile culturale “Vatra Românească” şi “ASTRA”. În luna iunie 2017, când a împlinit 60 de ani de viață, revista ”VATRA VECHE”, condusă de poetul Nicolae Băciuț, i-a dedicat un număr special.

(fragment) ”Exist doar fiindcă îndrăznesc să visez!”

1. Cine ești Răzvan Ducan dincolo de acel Răzvan Ducan pe care îl afișezi sau pe care îl spui că ești?

-De o viață încerc să mă aflu cine sunt. De o viață încerc să știu dacă eu developez cu adevărat ceea ce sunt sau proiecția mea pe înconjur este doar un mijloc de camuflare a adevăratului Răzvan Ducan. Poate că oamenii nu văd decât cerneala sepiei, eu fiind fugit din perimetrul înțelegerii lor. Și poate și din perimetrul înțelegerii mele. M-am întrebat dacă nu cumva cele patru dimensiuni în care locuiesc temporar (x,y,z,t) nu-s decât o altă temniță, de după zăbrelele cărora eu visez candid libertății ideale. Sau poate din contră, cu A.D.N.-ul propriu, la purtător, port șansa unei arhitecturi, care creează oportunități nebănuite. Ceea ce știu cert este că îmi lubrifiez existența cu uimire și zâmbete, să nu se gripeze, în căutare de răspunsuri, pistonul existenței, cel dintre naștere și moarte. Dar și în aceste condiții mă întreb. Probez eu cu existența mea suficiente consistențe, ca să-mi plătesc, fără a fi dator cuiva, dreptul de a fi? Îmi conștientizez pe deplin ”clipa cea repede” ce mi s-a dat?

Am suficiente argumente să umblu cu fruntea sus printre splendori? Am eu soluții de a lăsa gravidă clipa cu trăiri de substanță și astfel să încetinesc, cât de cât, fuga exasperantă a trupului material din entalpie către entropie? Nu știu. Și știu că nu știu, dar mai știu că vreau să știu.

2.

Când ai murit prima dată?

Când ai murit ultima dată?

-În lichidul amniotic din burta mamei aveam toate răspunsurile posibile.

Nici nu erau necesare întrebări. Acolo, vorba poetului Corneliu Vadim Tudor, era primul meu Rai. Nașterea și tăierea cordonului ombilical au însemnat prima moarte. De fapt pierdusem inocența primordială. Primisem dimensiuni și întrasem în rândul entităților, în relativitatea dată acestora.

De altfel, moartea cea mare era tocmai relativitatea, de care nu poți să scapi decât teologic, dacă accepți esența creștinismului, adică Învierea. Dacă ești sceptic din punct de vedere al acesteia și îmbrățișezi teoria evoluționismului și, implicit ideea materialist-dialectică (spusă altfel de Dumitru Constantin Dulcan cu a sa „inteligență a materiei”),

vezi moartea ca o etapă firească a trasformărilor perpetue ale materiei, impulsionată de mișcare, ale insolitului ei drum spre …autocunoaștere. Și totuși, și în aceste condiții, există o formă de terapie numită curiozitate.

Curiozitatea este cu adevărat forma de energie cu care funcționează omul. Și poate că în ambele situații, comentate anterior. Dacă nu ar fi avut curiozitate, Eva nu ar fi mușcat din Pomul Interzis și existența omenirii ar fi fost acum: liniară, ternă și plictisitoare. Dacă omul nu ar fi avut neastâmpărul iscodirilor, sar fi atrofiat și sinapsele și legăturile ar fi fost predictibile și omul ar fi funcționat mai mult pe bază de instinct și cu minime deprinderi, obținute ca

Când poetul se visează sculptor, Lăpuşna, 3-7 august 2016 ________________________________ urmare a unor automatisme. Omul nu ar mai fi modelat cu mâinile la modul superior, nu ar mai fi mers cu picioarele în locuri inaccesibile și nu ar mai fi călătorit cu închipuirea. S-ar fi mărginit să-și delimiteze teritoriul, urinând pe tufișuri. Prima sprânceană ridicată l-a separat pe om de entitățile organice ale planetei, făcându-l să-și poarte solitar destinul de a fi altceva. Este, desigur, un altceva, superior, dincolo de carne și oase. Un altceva ce se numește conștiință de sine. Și chiar ceva superior conștiinței, sufletul, sau cu alte cuvinte capacitatea de a compătimi și de a te bucura, adică de a avea emoții. Și de a fi sau a nu fi fericit. Când voi înceta să mă mir, voi muri a doua oară.

Când trupul îmi va muri, voi muri a treia oară. Când voi fi uitat, voi muri ultima oară. Și totuși, paradoxal, eu nu voi muri niciodată, fiindcă există matematica probabilistică care îmi dă speranțe, fiindcă aceasta spune că există probabilitatea unui procent, fie el și infim, dar există, să se întrunească toate elementele necesare de a mai fi eu, același eu, așa cum sunt în prezent. Pe o scară de timp, probabilitatea se poate întâmpla o dată la sute de milioane sau chiar miliarde de ani. Așa cum am așteptat miliarde de ani, fără să mă doară, până să fiu, așa voi aștepta în moarte, probabil tot fără să mă doară și

6

să știu, poate tot miliarde de ani, timpul recăpătării aceleiași identități. Nu exclud nici Învierea propovăduită de teologia creștină. Merg la două capete, ca la pocker.

3. Când ai înviat prima dată?

Când ai înviat ultima dată?

-Prima dată am înviat în mintea părinților mei când au hotărât ca eu să fiu. Apoi în punerea în practică a acestei hotărâri. Apoi, când m-am născut. Apoi când am descoperit că pot să creez lumi materiale și spirituale, cea mai importantă fiind cea a fiului meu.

Apoi când am conștientizat că pot să inventez lumi după chipul și asemănarea sufletului meu. În felul ăsta, am înviat de mult mai multe ori decât am murit.

Am înviat când am reușit să mă desprind de dogme. Am înviat cu fiecare pană ce mi-a crescut la ”aripa de sub cămașă”. Am înviat cu fiecare refuz de a mă complace în ceva sau cu ceva, ce însemna stagnare sau pas înapoi. Am înviat cu fiecare moment cu care m-am opus inerției, ignoranței și minimei suficiențe. Pe toate acestea le-am restartat cu încredere. Inclusiv ieșirea din plafonare a fost o altă formă de Înviere.

4. Cum îți vezi dâra de melc pe care ai făcut-o în lumea asta?

-O văd precum își vede cioara puiul de cioară, adică fiind excesiv de frumos, indiferent dacă este sau nu cu adevărat. Atât de frumos încât nici un alt pui nu-i ca puiul ei. La fel și eu, dau dârii mele de melc dimensiuni hiperbolice. De aceea nu trebuie să mă credeți pe cuvânt, nici măcar când vă aduc daruri. Sunt orgolios din naștere și luptător pentru mine din convingere. Și spun űber alles, dârii mele de melc. Și cum nu permit nimănui să-mi calce nici măcar umbra de pe ziduri și drum, așa nu voi permite nimănui să-mi calce nici dâra de melc. Cu ajutorul ei pot privi înapoi fără mânie. Cel puțin, așa sper.

Cu ea polenizez lumea. Este trena care îmi dă dreptul să fiu, cel puțin în închipuire, rege pe acest pământ.

5. Ești un poet cu reacție?

-Da, sunt un poet cu reacție. Atât cu reacție întârziată, cât și cu reacție spontană, după caz. Reacționez diferit la înflorire față de ofilire, la înălțare față de dărâmare, la bine față de rău. Sunt atât în arderea piliturii de fier, cât și în ruginirea fierului. Sunt deopotrivă în sămânță și fructul ce cade mustind pe pământ. Sunt în ora exactă a tuturor culorilor și în cea inexactă a hazardului.

Probez înălțimi cu trei numere mai mari. Mă încaier cu puful de păpădie și îmblânzesc furtuni. Henri Coandă își probează, prin poezia mea, efectul ce-i poartă numele….…

Poate că așa a fost să fie: să nu scriu despre Autoduminicile lui Răzvan Ducan, la momentul apariției acesteia, din motive obiective și să găsesc un mai generos prilej, cel de acum, la ceas aniversar, de a o face.

Toate la timpul lor.

Consider că Autoduminici, apărută în 2016, la editura Nico, are meritul de a demonstra indirect că un poet mare nu se limitează niciodată numai la închiderea lui în „turnul de ivoriu al visurilor” lui și nici numai la propria-și masă de scris, ci este, din toate punctele de vedere, un om al prezentului, marcat și el, mai mult sau mai puțin, de asperitățile acestuia care, de multe ori trebuie s-o recunoaștem, nu „ni-i mare”.

Volum de zile mari, dedicat altui mare poet, atât de popular prin prezența domniei sale la toate evenimentele de suflet ale Ardealului și chiar ale celor de dincolo de Carpați, Autodumici se detașează de toate celelalte cărți ale autorului Lesei de hârtie, atât prin structură și compoziție, cât și prin forța cu care autorul știe înfățișa, într-un stil cu totul inedit, o lume cu adevărat provocatoare. Să fie oare și aceasta o nouă modalitate de a scrie memorii, în acest sens, cartea stând față-n față cu cea a fostului ambasador în Grecia, Ion Brad, Comorile unui prieten tânăr: George Corbu - Junior, editura Muzeul Literaturii române, în 2016? Da și nu. Răspunsul ar fi, pe de o parte, DA, pentru că în ziua de astăzi, scriitorii nu se mai apucă să-și scrie memoriile, așa, ca odinioară, împinși de nostalgie mai mult sau mai puțin romantică. Adică să se angajeze pe un drum mult bătătorit și de multe ori neatractiv pentru unii dintre tinerii cititori. Astăzi, poeții caută noi modalități de a se face prezenți între cititori și în lume. Așadar, sunt prezenți nu numai prin ineditul creației lirice propriu-zise. Pe de altă parte, aș zice NU, pentru că poetul nu include într-o astfel de carte-unicat, numai depășirea acelui ”memoria rerum gestarum” prin ”res gestae”, ci pentru că include și memoria anonimilor întâlniți pe parcursul periplurilor literare, deveniți neanonimi prin trezirea gustului pentru frumosul estetic, dar și pentru ceea ce e românesc.

______________________________ Așadar, Autoduminici pare a avea rolul de căpătâi, pe care nu-l au alte multe cărți, nici cele de publicistică, și anume, de a pune în lumină și ceea ce se întâmplă dincolo de coperțile volumelor de versuri. Adică ceea ce se întâmplă în culisele gândirii și simțirii unui mare poet. De a pune în lumină atâtea peripluri literare și culturale, încât cititorul să se poată întreba pe bună dreptate, când a mai avut poetul acesta timp să mai și scrie versuri de aur. Să se întrebe probabil, dacă poezia cutare fusese deja plămădită în momentul fotografierii autorului ei lângă bustul unui mare cărturar și izvoditor de limbă românească.

Incitat la cea de-a doua lectură, nabokov-eană, firește, a celor trei capitole în care este structurată Autodumninici (Scârța, scârța pe…hârtie - publicistică; Cărțile care mănâncă puțin sau ”Nu te supăra, frate” – cronici de carte; Selfi cu like-uri – cronici la cărțile mele din ultimii ani) și de nemaipomenitele mărturii fotografice, am comparat cartea de față, așa cum am procedat scriind despre cartea lui Ion Brad, cu scutul lui Ahil Peleianul, lucrat cu mare eleganță de Hefaistos.

Am comparat-o, deoarece și această „carte-scut” pare a reînvia și ea „cercurile de aur”, „cureaua de argint” și „pavăza” ale unor sempiterne virtuți umane, putându-se distinge frumusețile în plinătatea lor: cerul, oceanul, stelele, discul lunii, cele două cetăți, etc., simboluri care, decriptate, vizează virtuți umane în toată splendoarea: bucuria de a trăi, generozitatea, capacitatea de compasiune, gustul pentru frumos, dar mai ales patriotismul și respectul 7

pentru cei care cu mare „osârdie” au reușit să ne lase moștenire limba „ca un fagure de miere”.

Autoduminici, cu cele aproape 400 de pagini, are marele atu, nu atât de a însăila o retrospectivă a activităților culturale ale celor doi poeți, cât de a imortaliza sentimente de zile mari și de a arunca o diafană lumină asupra lumii din jur.

Autoduminici, cartea dedicată poetului Nicolae Băciuț, cred că este mai degrabă o operă de cultură despre lumea românilor de pretutindeni, întâlniți la zile însemnate și adunați spiritual în jurul unor personalități literare mureșene cum ar fi: Nicolae Băciuț, Lazăr Lădariu, Valentin Marica și alții. Este o carte și despre tine și despre mine. Este o carte despre noi, românii.

Atât în cazul de față, cât și în volumele de versuri, Răzvan Ducan demonstrează pe viu, că lirismul său nu ocolește nici un termen de ultimă oră, apărut în limba română. Nu ocolește nici un neologism, aparținând fie limbajului tehnic, fie altor limbaje. Încuscrește cu cea mai mare ușurință termeni din varii registre stilistice, reușind să-i așeze „ca strugurele în teasc” și, prin stoarcere, să obțină mărgăritare de metaforă nemaiîntâlnite. Bunăoară cronicile la cărțile lui, cuprinse în Selfi cu like-uri – titlu cât se poate de original și semnificativ, ca de altfel și titlul cărții, demonstrează încă o dată, deschiderea poetului târnăvean spre munca sisifică, de ”ciocănire” a cuvintelor și de „potrivire” a lor întro nouă „ordine a lucrurilor”.

Prin urmare, Autoduminici poate fi receptată și ca un punct de intersectare a căilor de acces în universul poetic ducanian. Cartea ne reamintește aici că pasiunea lui Răzvan Ducan, pentru Mihai Eminescu se confundă cu pasiunea pentru istoria neamului nostru. Numai că în viziunea lui Răzvan Ducan, a medita la trecut nu înseamnă numai o simplă cufundare, stricto sensu, în istoria neamului nostru, ci o aducere a istoriei în prezent și a măsura metamorfoza prezentului cu șublerul metaforei, strecurând-o prin sita sincerității cioraniene. Trecutul și prezentul se întâlnesc nu numai pe parcursul popasurilor la statuile marilor noștri poeți. De la usturătoarea satiră a ignoranței care obnubilază prezentul, din volumele de poezii,→ NICOLAE SUCIU

scriitori români şi, desigur, împreună cu prietenul lui, Nicoale Băciuț.

Poeziile lui Răzvan Ducan m-au impresionat prin adresarea lor directă, simplă şi sensibilă. Volumul "Poporul "Când trupul nu avea durere, de proşti versus Eminescu", apărut în el nici chiar trup nu mai era, 2016 ȋn ediţia a doua la editura Vatra căci nedurere e durerea veche, mi-a mers la inimă. Poeziile când n-are unde exista". despre Eminescu sunt pline de forţă, (R. Ducan : "Mă va durea când n- dar şi de candoare. Autorul îşi oi mai fi", din volumul R. Ducan, D. exprimă admiraţia pentru Poet, dar și Ducan Poezii. Poeme, Ed.Vatra veche amărăciunea - exprimată cu sarcasm 2015, pag. 20.) ȋn fața indiferenței și lipsei de respect cu care este tratat astăzi Poetul.

Nu i-am strâns mâna personal d-lui La ceas aniversar, mi-ar fi plăcut Răzvan Ducan, deşi aş fi dorit de să-i dau mâna lui Răzvan Ducan, multe ori să am prilejul. Îi citesc cu neobosit promotor al culturii regularitate materialele publicate în româneşti, prieten fidel al celui pe revista Vatra veche, şi, înainte de care-l preţuiesc şi admir, poetul epoca Facebook, îi vedeam scriitorul şi editorul Nicolae Băciuț, fotografiile ȋn revistă, prezent ca să-i spun: "Să ştiţi că urmăresc cu ______________________________ întotdeauna alături de Nicolae Băciuţ bucurie peregrinările dv. anuale prin urează din toată inima un cald și la evenimentele culturale din ţară. locurile de baştină ale scriitorilor şi sincer La Mulţi Ani!" Accesul la Facebook mi l-a adus mai poeţilor; să ştiţi că din când în când VERONICA PAVEL LERNER aproape pe Răzvan Ducan, i-am văzut reiau cu plăcere lectura poeziilor dv.; 7 iunie 2017 numeroase poze, cu frumosul lui fular şi să mai ştiţi că undeva, peste ocean, Toronto - Canada tricolor, lângă statuile marilor poeţi şi e cineva care, la ceas aniversar, vă _________________________________________________________________________________________________ LA CEAS ANIVERSAR → poetul pare a asista în Autoduminici, la reversul fenomenului, trecutul de glorie comprimând parcă, segmentul prezentului. Se poate observa că, la capătul opus volumelor de lirică, Autoduminici surprinde latura pozitivă a lucrurilor. În această carte, autorul nu mai scoate din ”pălăria de iluzionist strigăte pentru disperarea omului zilelor noastre, forfecat de caterpilarul nonsensului” (1) pentru neîncredere, pentru anxietate, pentru deziluzie. Această carte, ca și altele de aceeași factură, nu mai e construită pe eșafodajul unei negații, în sensul evidențierii laturii pozitive a lucrurilor, ca în Ce nu-ți doresc ție, dulce Românie..., aici, stilul mușcător fiind abandonat, iar trivialul și grotescul făcând loc sublimului.

Patriotismul nu mai e exprimat ”pe tonul de revoltă al iobagului coșbucian” ( 2), ca în volumele de poezii, iar dragostea de neam nu mai e ”filtrată parcă prin iminenta teamă de nu descoperi cumva, rușinea rușinilor...” (3) Dacă în poeziile incluse în Curba lui Gauss, se ivea întrebarea prin care ”cer” va mai putea ”ieși” eul liric, din ”cetaceul Curbei lui Gauss”(4) al

lumii de azi, într-o carte ca Autoduminici, ”ieșirea” e conferită de însăși bucuria întâlnirilor cu oameni de seamă ai culturii românești, departe de ”teatrul de păpușe” surprins de satira campaniei electorale românești.

Da. Autorul Chiriașului într-o revoltă e un învingător nu numai ______________________________

pentru că ”poezia lui a învins”, așa cum pe bună dreptate afirmă poetul Nicolae Băciuț, și pentru că lirica sa a răspuns la ”strigătul ajutor!”, așa cum afirma subsemnatul în cronica dedicată volumului de poezii Curba lui Gauss (4), ci pentru că poetul Răzvan Ducan, completat de publicistul și eseistul Ducan, e un scriitor total.

Astăzi, la ceas aniversar, simțind tot mai pronunțat ireversibila rostogolire a particulelor de nisip în clepsidra timpului, am nespusa onoare de a ura prietenului meu în ale scrisului, și familiei dumisale, multă sănătate, la mai multe cărți de poezie și un binecuvântat LA MULȚI ANI! Dumbrăveni, la 17 apr. 2017 ________

Cu marele muzician Nicolae Botgros, Viena, noiembrie 2015 8

BIBLIOGRAFIE: 1. Nicolae Suciu, ”Curba lui Gauss – dimensiune a liricii lui Răzvan Ducan” revista ”Creneluri sighișorene”, nr. 8 (ianuarie - iunie) 2016. Vezi ”Autoduminici”, Ed Nico, 2016, p. 297.

2. Ibid.

3. Id., p 299.

4. Id., p., 301.

5. Id., p., 305.

(I) „...În peisajul liricii actuale, dl. Ducan are o voce poetică inconfundabilă, surprinzătoare, ludică şi densă, profundă şi graţioasă. Posedă pe deasupra şi trei calităţi esenţiale pentru un mare poet: talent ieşit din comun, cultură şi originalitate. Înrăit lector de poezie cum sunt, aş putea afirma chiar că autorul „Vieţuirii-n clepsidră” este cel mai original poet debutant din perioada 1990-1992. Însă, pentru a accede în vârful piramidei va trebui să se autodepăşească în permanenţă, să renunţe la influenţe, chiar discrete, venite dinspre marii poeţi…..(…)…Dacă domnul Ducan va binevoi să-şi plece urechea la sfatul meu, sunt convins că va dobândi o autoritate incontestabilă în peisajul liricii româneşti, de la finele actualului mileniu”.

Ioan Nistor

Dialog despre literatură la TV. Înregistrare la Lăpuşna, 6 august 2016 ______________________________________________ “Poetului de mare talent şi omului nesupus, Răzvan Ducan, frăţesc salut şi înviere”.

Adrian Păunescu *

În revista « Târnava », anul II, nr.2(3), 1992, serie nouă, în articolul UN NOU COPIL TERIBIL AL LIRICII ROMÂNEŞTI ?, cu referire la cartea ”Vieţuirea-n clepsidră”, Casa de Editură Alpha, Tg.Mureş, 1990 *

Autograf pe cartea “Infracţiunea de a fi” de Adrian Păunescu, Ed. Păunescu şi Fundaţia Iubirea”, 1996 * ”….Semn al maturității lirice, ”Târnava mea de lapte dulce” ne dă dreptul să-l includem pe Răzvan Ducan între poeții talentați ai tinerei generații” Ioan Găbudean

”….volumul este al unui poet talentat….”

Horea Gârbea în revista ”Luceafărul”, București, Nr. 32, din 5 septembrie 1990 (referitor la cartea de versuri ”Viețuirean clepsidră”, Casa de Editură Alpha, Tg.Mureș, 1990) *

în art. ”Răzvan Ducan ”Târnava mea de lapte dulce” din cotidianul ”Cuvântul liber ” de sîmbătă, 29 martie 1997 (referire la volumul de versuri ”Târnava mea de lapte dulce”, Ed. Tipomur, Tg. Mureș, 1995) * ”….Riguros și minuțios (prin formație profesională), ambițios prin aspirații, Răzvan Ducan este un ardelean în viziune blagiană, știind a-și duce un gând până la capăt….”

Nicolae Băciuț

” …Răzvan Ducan, căci despre el este vorba, vine în poezie cu un talent impetuos…Voce lirică profundă, una din cele mai originale care s-au făcut auzite în ultimele decenii, cum judicios îl prezintă prefaţatorul său, Răzvan Ducan are în faţă perspectiva unei faimoase afirmări literare, anticipată de cărţile publicate… ” Titus Andronic

(pe coperta a IV-a a cărții ”Gheorghe Oprean – o viață închinată unirii românilor și înălțării bisericii ortodoxe”, Ed. Tipomur, Tg.Mureș, 1999)

În articolul « Pe marginea cărţii. « PIRAMIDA LUI DUCANKAMON » RĂZVAN DUCAN sau UN POET AL TÂRNAVELOR », din revista « Gazeta Târnavelor », Blaj, anul II, Nr.8, ediţie specială de Paşte, 27 aprilie 1997 ; (referire la cartea de versuri 3,14RAMIDA LUI DUCANKAMON ”, Ed.Eventus, Blaj, 1994)

* ”…Cartea lui Răzvan Ducan este de fapt un îndreptar de iubire, un ghid de iubire. Între poezii zvâcnesc texte în care emoția și bucuria autorului devin contagioase iar zbuciumul său se transmite subtil și cititorului. Viața pulsează ca un quasar în plină activitate. Spuneam de la început că am pus la îndoială afirmația sa despre ”infinita iubire”. După lecturare mi-am schimbat opinia. Marea sa sinceritate îl situează, după cum am spus, alături de Emil Cioran. Dacă nu mi-aș fi schimbat părerea, aș fi spus precum Constantin Noica, după ce a citit ”Pe culmile disperării”: ”Nu e nimic. Emil Cioran, tu minți. Dar poți să minți înainte. Eu te cred”.

Ilie Muntean în art. ”Pe culmile sincerității” din rev. ”Gazeta Târnavelor”, Blaj, Nr. 15 din aprilie 1999 (referitor la cartea ”Epistole către Adrian Păunescu. Carte de iubire”, Ed. Tipomur, 1998)

* ”…Răzvan Ducan părea, la un moment dat, că s-a despărțit de poezie sau, cel puțin a abandonat-o o vreme, pentru tentații cotidiene mai provocatoare, culturale, jurnalistice. A revenit însă brusc, în forță, după o experiență de viață limită, care i-a adus poezia în vene. ”Mulțumesc albastru” e o carte de poezie de cutremurătoare mărturie și mărturisire existențială, dintrun teritoriu de graniță, la vama dintre a fi și a nu fi.

Fiecare poem e încă o clipă care sfidează moartea, între resemnare și speranță. Între fizică și metafizică.”

Nicolae Băciuț pe coperta a IV-a a cărții ”Mulțumesc albastru” de Răzvan Ducan, Ed. Nico, Tg.Mureș, 2006 9

* ”În Răzvan Ducan, poetul și publicistul, Târnăveniul și-a găsit un cronicar entuziast…(…)…Este cartea unui poet…(…)….Răzvan Ducan a scris despre istoria și tradițiile culturale ale orașului în care trăiește și, în timp, aceste articole și lucrări i-au sugerat ideea unor repere în istoria culturală (mai ales) a orașului…(…)….Cartea cuprinde numeroase fotografii care-i asigură și-i sporesc valoarea documentară” Ion Buzași

ce face ”poetul și administratorul”, cum ar spune Virgil Mazilescu. Fără Răzvan Ducan, Târnăveniul cultural ar fi mult mai sărac și mult mai îngropat în disprețul celor care vorbesc despre cultură fără să facă însă nimic pentru ea.

Indiscutabil, până acum, Răzvan Ducan este cel mai important produs cultural al Târnăveniului din întreaga sa istorie, unul dintre acei care a rămas aici, de veghe la flacăra culturii și artei. E suficient să i se ”contabilizeze” cărțile sale și faptele sale culturale…”.

Nicolae Băciuț

în art. ”Răzvan Ducan, ”Târnăveni - repere culturale și istorice”, Ed. Tipomur, Tg.Mureș, 2003”, apărut în cotidianul ”Informația de Alba” (Alba Iulia), din 4 octombrie 2003 *

în materialul ”Dacă cultură nu e, nimic nu e”, prefață la cartea ”Patrafir peste cuvinte” de Răzvan Ducan, Ed. Nico, 2007 *

”Cartea lui Răzvan Ducan e una minunată, scrisă fără părtinire, fiind un panteon literar zonal, pentru dărâmarea căruia nu sunt argumente. Alt autor ar fi îmbătrânit în fața scrierii unei asemenea cărți, neștiind să-i dea un echilibru.

Această carte are însă un echilibru formidabil al construcției documentare. Contrar acestui gen, nu este o carte scorțoasă, rece, distantă, ci una caldă și vie ca un furnicar (literar)….(…)…Această carte e ca și cum ai grava căldură pe un disc, e o sobă ce se poate răsfoi….”.

Darie Ducan

”….Cenaclul literar din Târnăveni a împlinit o jumătate de veac de existență. Aniversarea a fost omagiată editorial de către poetul Răzvan Ducan, printr-un impunător op, o istorie poetică a acestui cenaclu…(…)… Despre autorul acestei cărți am scris în câteva rânduri. Am scris și despre cărțile lui de poezie și despre cele consacrate urbei în care a devenit un animator cultural, în sensul aproape anatomic al cuvântului. De mai bine de un deceniu, nu este manifestare culturală în orașul de pe Târnava Mică, în care Răzvan Ducan să nu fie factorul stimulator și determinant….”

Ion Buzași * ”…Modern și clasic în același timp, acest Columb transilvănean al descoperirilor lirice inedite se definește de fapt pe sine, în lupta propriei căutări. Fire contradictorie și controversată, Răzvan Ducan împrăștie prin poezie sa mult mai multe întrebări pe centimetru cub visceral decât răspunsuri, fapt ce îi conferă sisifice dureri de neputință. Acestea sunt savoarea și fervoarea care i sau dat ! Frământările sunt benefice fiindcă-i conferă acea stare de grație, atribut specific doar poeților adevărați, de a măcina sensuri și stări în înalte vibrații emoționale.

Rezultatul ? Pistilul profunzimii și incantației deosebite a poeziei sale, după desfacerea patalelor zbaterii !”

Romeo Soare

în art. ”Soba ce se poate răsfoi”, din ”Cuvântul liber” din 9 august 2006 (referire la cartea ”Cenaclul literar din Tărnăveni (19562006) 50 de ani de existență”, Ed. Nico, 2006 * ”….Acolo unde se întâmplă ceva important pentru acest spațiu geografic și spiritual e și Răzvan Ducan, neobosit, fără prejudecăți și neîngenunchiat de cei mereu speriați că poetul ”e-n tot și-n toate”, preocupat de prezent, dar și neostoit recuperator al trecutului, plătit doar cu arginții de rouă ai recunoștinței celor care prețuiesc și respectă cu adevărat cultura, hulit de cei speriați și complexați de ceea ______________________________________________

în prefața cărții ”Poeme din cutia neagră a spuselor”, Ed. Pleșea-Design, 1997, prefață intitulată ”Un ambasador al poeziei !”, apărută și în cotidianul ”Cuvântul liber” Tg.Mureș din 30 august 1997 și în revista ”Ambasador” Nr.18 din 1997 * ”…Așa cum Răzvan Ducan nu se va vindeca niciodată de Eminescu (bine ar fi, ca fiecărui român să i se întâmple la fel), nu se va vindeca nici de răspândirea culturii, de menținerea făcliei ei și o face cu înaltă răspundere morală, cu multă dragoste și dăruire…”.

Daniela Cecilia Bogdan în art. ”Cuvinte sub patrafir” în cotidianul ”Cuvântul liber”, din 6 februarie 2007

Dimitrie Poptămaş, Răzvan Ducan, Lazăr Lădariu, Nicolae Băciuţ, la Sărmaşu, 2016

10

Un redutabil scriitor ia atitudine în apărarea, dar şi cinstirea, lui Eminescu!

Rar mi-a fost dat să văd un om, un redutabil scriitor care să ia atitudine faţă de poporul de proşti care nu se mai trezeşte…

Poporul de proşti îşi alege cu dibăcie şi mândrie şefii pe care-i merită. Poporul de proşti se zbate de geana morţii să-şi aleagă călăii, apoi se vaită că-l bate, că-l fură, că-l umileşte. De peste 100 de ani, Eminescu, prin scrierile sale, ne explică starea naţiunii, dar poporul de proşti, nu şi nu.

Starea lucrurilor este ca-n vremea lui Eminescu. Citindu-l pe Eminescu vom înţelege ceea ce trăim şi de ce trăim aşa!

Spunând adevărul eminescian, câţiva antiromâni s-au şi grăbit să ni-l îngroape. L-au făcut cadavru şi l-au băgat în debara. Pentru ei, nemernicii pupincuriști ai celor care i-au pus pe scaune înalte, Eminescu pute.

NASA (National Aeronautics and Space Administration), „micuţa, insignifianta” NASA din S.U.A, a considerat de cuviință să pună numele sfântului Eminescu unui crater de pe planeta Mercur.

Poezia “Luceafărul” este în cartea recordurilor, iar oamenii care conduc instituţii culturale se exprimă letargic: „S-o lăsăm mai moale cu maculatoarele lui Eminescu”.

Apa în hidrocentrale produce curent pe… versurile lui Eminescu: „Cobori în jos, luceafăr blând,”… şi apa coboară de la N.N.R. ( Nivelul de Retenţie Normală), ori de la oglinda lacului „Alunecând pe-o rază,” – se ştie, moleculele apei alunecă, dar în calculul motoarelor şi transformatoarelor de mică şi mare putere există o formulă de calcul, „Alunecarea”. În paletele turbinelor apa nu intră direct, perpendicular, ci dintr-un unghi, dintr-o rază.

Deci apa alunecă, „Pătrunde-n casă și în gând”, pătrunde-n ”casa” rotorului turbinei, prin arborele turbinăgenerator, rotește generatorul care produce energie electrică… „Și viatami luminează!”.

Cu toate astea, prin Poporul de proşti, prin manelişti execrabili, ni-l

______________________________ bagă-n debara să nu le mai pută, pe Eminescu, poetul neamului. Auzi, domnule!

Un om „oarecare”, zic unii, un „oarecare” academician care semnează Eugen Simion, a fost hărţuit pe nedrept 4 ani de către distinsa D.N.A. pentru „risipirea banului public”. (Odiseea manuscriselor Eminescu, p. 5) De fapt, d-nul academician a continuat rugamintea lui Noica de a „facsimiliza” manuscrisele lui Mihai Eminescu. Ocupându-se de acest lucru, sfânta D.N.A. a şi sărit la hărţuire, care după 4 ani a lăsat totul baltă.

Cum la noi nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită, pentru că s-a reuşit tipărirea manuscriselor eminesciene, de parcă nu ar fi avut altceva de făcut, d-nul academician, iată, mama dreptăţilor s-a ocupat de caz peste 4 ani, pe banii noştri şi n-a rezolvat nimic, n-a găsit vreo neregulă.

Mai ştiu că d-nul academician Eugen Simion a fost dat în judecată de statul român pentru că a cerut interzicerea folosirii legale a cuvântului rrom, a acestei rromanizări, care de fapt a distrus România, toţi făcându-ne ţigani, iar pentru străini….

RRomaniada... Ăsta este poporul de proşti pe care maiestuos îl „mângâie” prietenul Răzvan Ducan în splendida lucrare „Poporul de proşti versus Eminescu”.

Mă bucur că un confrate, Răzvan Ducan, curajos, scoate un manual, document de o realitate cumplită.

Doamne, câtă dreptate are! Prostia poporului de proşti este genial!

Eminescu este genial! Atunci cum se împerechează cele două genii?

Stranie coincidenţă! Până să se aşe11

ze pe masă, cartea a trecut prin serioase mâini: Valentin Coșereanu, cel care a reușit să scoată la lumină „Odiseea manuscriselor Eminescu”; editura de prestigiu „Vatra Veche” (Ce nume frumos!), lector Nicolae Băciuț - un nume celebru.

Conţinutul cărţii este de o înaltă ţinută literară, morală ,cu bogat caracter şi plină de adevăr.

Titlul nu este o capcană, ci profund semnificativ, dureros: „Poporul de proşti, versus Eminescu„.

De ce este Doamne, poporul de proşti împotriva lui Eminescu?

Avem şi noi un Eminescu, un sfânt şi iată că împotriva „părintelui limbii române” sare un popor de proşti.

Dragă Răzvan, sunt sigur că nu poporul roman este prost, ci o gaşcă norocită de „manelişti”, un popor de spurcaţi ne murdăreşte ceavem mai bun, mai sfânt, Eminescu.

Rar mai avem oameni curajoşi ca Răzvan Ducan, oameni de un românism curat, care nu se sfiesc să atace hienele antiromânești, care în mod normal ar fi fost gonite-n pustă.

Răzvan Ducan ne vorbește cum nu se poate de frumos despre „Viața lui Mihai Eminescu” pe care „L-au îngropat cu gândul” nemernicii. Prin „Longinus versus Eminescu” aduce un „Protest împotriva celor ce vor să tulbure somnul domnului Eminescu”.

Maestrul ne mai spune că „La început a fost” „Geneză” , unde “şoapte au scăpat dintr-o gaură neagră cu dinții de lapte”, „La statuia poetului, de ziua lui de naștere” „Eminescu” „Fanta Eminescu”. „Încă de copil” „Regele din teatru” pornea la „Drum” şi ne-m trezit cu „Eminescu la Târgu Mureş”, apoi la Târnăveni unde genial a constatat că „Miroase a tei orăşelul meu de provincie”. În „Visele lui Eminescu”, acesta s-a trezit „Vorbind cu Blajul”, dar şi „La Răşnari”. Într-o „Iscodire de sine”, Răzvan Ducan stând cu ochii pe Eminescu a zărit „Planeţii” într-o „Poveste” la „Teatrul Teilor” „Mereu în chirie”, autorul cărţii îl vede şi ne povesteşte şi despre „Eminescu şi Veronica la Viena”.

Nimic nu este inventat, ci studiat în amănunt: „Eminescu a spus”, „La Iaşi”, „La Casa Pogor”, unele „Precizări”, chiar de „La început”. → PUIU RADUCAN

prieteni sau cunoștințe cu tine. Cu siguranță și Răzvan a aflat.

Poezia pe care o scrie Răzvan este în trepte. Unele trebuie sărite câte trei, iar cine nu are curajul să sară, își rupe ceva.

Uneori poezia lui e dulce, alteori e acră, depinde de gustul fiecăruia și de acizii pe care-i pregătește neuronii fiecăruia spre digestia poemelor sale, de accepțiunea pentru nou sau rămânerea în vechi (sau în urmă), ideea e că dacă nu înțelegi tăvălugul pornit de Răzvan în poezie, te lași strivit de un mare ”NU AȘA”, nu deschizi ochii minții și a înțelegerii că există și așa ceva. Aici trebuie să-l judece poezia, eu vorbesc din punctul de vedere al cititorului. ______________________________

Dacă ar fi să scriu despre aplecarea urechii la cele spuse de alții despre Răzvan, ar însemna să car gunoiul lumii, iar eu, cum nu caut prin gunoaie, las gunoierii să se ocupe.

Oricum acest ”gunoi” l-aș numi ”invidia vulpii” care, ne-ajungând la strugurii din vie, a spus că sunt acri.

Fața pe care mie mi-a arătat-o Răzvan este cea despre care vă scriu.

L-am văzut în diferite stări, știu cum arată la el iubirea, prietenia, ironia, indiferența, apatia, credința. L-am auzit vorbind despre fiul Darie, l-am văzut lăcrimând și râzând, uimit și interzis, am ascultat cum cântă viața pentru el, cât și cum dăruiește. Și cum nu am fost invitată să-l judec pe omul Răzvan Ducan și nici să-l laud, apreciez că mă pot exprima așa cum simt și apoi voi vedea eu dacă rămân sau nu prietenă cu el. ”Nu cunoști un om nici dacă ai mâncat cu el un sac de sare”- spune un proverb din bătrâni. Energia transmisă mie de Răzvan, conexiunea culturală existentă mă determină să scriu, fără perierea banală, că omul tinde să devină mai mult decât este. Și toate acestea, cu respect, se văd mai bine de SUS. GABRIELLA COSTESCU

Noroc că mai există un academician, Eugen Simion, un Valentin Coşereanu, un Pompiliu Crăciunescu, de ce nu un Noica, luminatul român care şi-a dorit atât de mult ca aceste manuscrise să vadă lumina tiparului.

Noroc că mai există și un Răzvan Ducan care să se lupte cu poporul de proşti (Doamne cât s-a înmulțit, nemernicul de popor prost!). De fapt ca să ne deschidă ochii!

Noi, neamul românesc, ar trebui să fim cu „Eminescu la purtător”. „Fiecare poem de-al lui” necitit, nestudiat este „Veriga lipsă” din existenţa neamului.

Cartea lui Răzvan Ducan este o carte document, un manual literar ce nu trebuie să lipsească din biblioteci.

Eu nu am făcut decât să împletesc mici adevăruri din marile adevăruri ale titlurilor, şi poeziilor în sine, ale acestui volum.

Răzvan Ducan este un om curajos, cu simţul răspunderii, care alături de câţiva (puţini) scriitori ia sabia și

luptă împotriva trădătorilor de neam şi ţară, împotriva celor care voit aruncă cu noroi peste ceea ce avem mai scump, mai sfânt.

Ne putrezesc în pământ şi pe pământ: Castrele romane, Cetăţile dacice, Cetăţile medievale, iar nişte spurcăciuni vor să ni-l distrugă şi pe Eminescu. Îl felicit pe autorul cărţii-protest „Poporul de proști versus Eminescu”, pentru curajul de a lua atitudine împotriva jefuitorilor de neam și țară. Şi nu în ultimul rând pentru talentul lui şi modul personal de a-l vedea pe Eminescu. Aş îndrăzni chiar să spun că nimeni nu l-a mai văzut aşa pe Eminescu. Este un Eminescu aparte, din “vasele comunicante” ale poetului Răzvan Ducan.

Doamne-ajută-ne, prieten drag!

“Poporul de proști versus Eminescu”, de Răzvan Ducan, ediţia a II-a, Ed. Vatra Veche, Tg.Mureş, 2016

Atunci când cineva îți cere să faci profilul unei persoane, stai să te gândești ce ai putea scrie despre omul respectiv, mai mult, despre caracterul său. Așadar trebuie să scriu ceva despre Răzvan Ducan. Mintea ne face flashuri despre ce am auzit despre el, ce am citit, ce scrie sau cum se prezintă respectivul. Am hotărât deci să vă scriu despre fața pe care mi-a arătat-o mie Răzvan Ducan. Îl cunosc din anul 2004 și l-am perceput ca pe un om liniștit, prietenos, deschis la nou și interesat de ceea ce ar putea el să facă să devină nou. Alături de el și alți iubitori ai culturii, am participat la multe evenimente culturale în țară și peste hotare. E amuzant, prezentabil, glumește serios și spune bancuri de-ți dau lacrimile de râs. Are ”temele făcute” atunci când prezintă o carte, face o recenzie sau vorbește despre scrierea vreunui autor. Unora le-a ridicat piedestal dar unul meritat, pe alții i-a slăvit doar până în slava lor, pe alții i-a făcut praf. Dar în praful lor. Nu a inventat el praful în care Nicolae Băciuţ, Răzvan Ducan, erau. De multe ori spunând adevărul Sighişoara, 8 octombrie 2013 unor oameni, afli câți mai rămân _______________________________________________________________________________________________ →Analizat din toate punctele de vedere de către autor, acesta ne mai spu-ne negru pe alb: „Eminescu levita” ,„Eminescu şi Creangă”, „La Ţicău”, „Lumânărar” şi din nou despre „Eminescu și Veronica”.

Repetă că Eminescu „Citea mult” şi „Cu gândul la Eminescu”, parcă ar cere „Ceva de mâncare”.

Fireşte că e vorba de hrana spirituală pentru a putea urca pe „Trepte” să admire „Florile de tei”. Într-un „Nour” îl vede pe ”Eminescu în cămaşă de forţă”, ba chiar pe „Eminescu la Bellu”.

Despre „Instituția Eminescu”, autorul cărţii ne relatează că Eminescu este „Înger păzitor de înger” „La Bellu”, că „A fost închis” sub „Piatra mormântului”. „Dacă” n-ar fi fost Eminescu, ”În veci Vecilor, Emin”, „Manuscrisele lui Eminescu” n-ar fi existat la tipărire datorită indiferenţei multor oficiali care s-au opus ca ele să apară.

12

De multe ori, în locurile unde ne aşteptăm mai puţin se nasc viitorii oameni mari, cei care vor marca viaţa unei comunităţii, o vor influenţa, o vor transforma, o vor primeni.

Trăim alături de ei, ne încântă prezenţa lor, le simţim zbaterea, beneficiem şi ne bucurăm de ea, iar când nu mai sunt ne dăm seama de valoarea şi imortanţa acestora, de ceam pierdut cu adevărat.

Un astfel de om excepţional este poetul, publicistul, cronicarul şi arhivarul unor evenimente cuprinse în bucăţile de timp ale acestui veac, domnul profesor RĂZVAN DUCAN. L-am cunoscut încă de pe vremea când era directorul Casei de Cultură ,,Mihai Eminescu’’ din Târnăveni şi, din primul moment am fost profund impresionat de puterea sa de muncă pusă în folosul comunităţii, practic, întreaga viaţă culturală a municipiului se făcea de, şi în jurul Domniei Sale şi a instituţiei pe care o conducea. A reuşit acest lucru după ce, cu perseverenţă şi răbdare a coagulat în jurul său tot ce mai reprezenta ceva valoare culturală într-un oraş mort, aproape falit, fără perspective economice, în agonie. Din nimic, dar cu oameni care îi erau aproape a realizat spectacole remarcabile, evenimente ce au trezit din letargie viaţa urbei, s-a zbătut şi a adus artişti şi oameni de seamă din domeniul artei şi culturii naţională la Târnăveni, a realizat lansări de carte, expoziţii, etc. etc., toate într-o înşiruire ce n-a mai fost niciodată atât de densă şi plină de valoare după anul 1989.

Aici, la Casa de Cultură din Târnăveni şi-a lăsat o bună parte din viaţă, pentru că, aşa după cum l-am simţit atunci eu şi ceilalţi, Casa de Cultură a fost a doua lui casă. Şi tot atunci, conştient de menirea sa ca om de cultură, a adunat, a ordonat, a scris şi a editat cărţi care să consemneze pentru eternitate ce a avut mai bun această bătrână urbe în trecutul său mai apropiat sau mai îndepărtat, oameni, fapte, evenimente, acţiuni, adevărate mărturii ale vremii, rămase în cărţile sale documente pentru cei care vor veni după noi. Chiar şi numai pentru aceste cărţi Domnia Sa

ar merita, cu vârf şi indesat, onorantul titlu de CETĂŢEAN DE ONOARE AL CULTURII, asta fără a mai pune la socoteală zecile de volume de poezie proprii, nemumăratele articole tematice apărute în ziarele şi revistele din întreaga ţară, participarea sa la simpozioane, lucrări ştiinţifice, festivale naţionale etc. etc.

Un om implicat şi dăruit în totalitate crezului său devine un nume şi el este deja un nume, un model, o valoare, de care, aşa cum se întâmplă de atâtea ori, conorăşenii lui, conducerea municipilui şi încă destui din jurul Domniei Sale nu sunt conştienţi pe deplin. El merge însă înainte, conştient că locul său nu este acolo jos, în glodul lumii, ci sus, pe vârfuri, acolo unde aerul este curat şi tare. Pentru că un astfel de om nu are a-şi pierde timpul vieţii sale printre nimicuri, nemernicii şi josnicii de tot felul, el este sortit a lăsa o apăsată urmă a trecerii sale prin viaţă, în inima şi sufletul nostru, precum şi al celor care vor veni după noi.

Ca poet, m-a impresionat la Domnia Sa talentul şi modul de a transpune în poezie, în mod direct,

Rădăcina pătrată din mila lui Dumnezeu Rădăcina pătrată din mila lui Dumnezeu Extrage omul numai la greu.

La bine, omul îşi înmulţeşte infatuarea cu sine.

Adună privilegiile cu şolduri late Şi scade recunoaşterea de multele păcate.

Pe el se vrea icoană, El, cea mai vlăguită poamă. Şi totuşi e şi oportunitate frumoasă, Cel sieşi iarbă, cel sieşi coasă.

RĂZVAN DUCAN 19 aprilie 2011

13

Răzvan Ducan, la 50 de ani, în faţa librăriei din Târnăveni, iunie 2007 ______________________________ tranşant, fără ocolişuri, pe înţelesul tuturor, tot ceea ce simte, tot ceea ce merită a fi spus. Stilul său aparte îl face deosebit de ceilalţi poeţi, este mai distins, mai altfel, mai cu prestanţă, îl ridică acolo sus unde îi este locul, iar subiectele poeziilor sale vin din adâncul fântânii sufletului său ca o apă rece şi curată care să ne înfioare şi să ne răcorească totodată.

Faima, gloria, recunoaşterea celorlalţi a valorii tale se fac cu trudă, cu renunţări, cu sacrificiu uneori, dar merită, mai ales dacă eşti sortit pentru aşa ceva, iar Răzvan Ducan, prietenul nostru de suflet merită să se înglorieze cu laurii faimei pe care singur şi-a câştigat-o şi pe drept.

Aflat la vârsta deplinei sale maturităţi fizice şi creative, Răzvan Ducat mai are încă foarte multe de spus, de scris, de lăsat mărturie a trecerii sale prin această mincinoasă lume, motiv pentru care se cuvine să-i urăm acum, la împlinirea celor 60 de ani de viaţă, SĂNĂTATE, FERICIRE, BUCURII, pentru el şi pentru toţi cei apropiaţi lui, rugându-l totodată să ne mai dăruiască încă bogăt din rodnicia sufletului său.

Iar celor care îl ştiu să îl respecte le spun că, un om ca el este rar şi valoros şi că sigur va rămâne în viitorime acolo unde îi este locul, iar noi, nimicurile lumii noastre, vom fi atunci doar pulbere în vântul uitării.

MIRCEA DORIN ISTRATE Preşedintele Ligii Scriitorilor Români Filiala- Mureş

să găsești în tine un altul, care să te poarte mai silențios prin lume și să-ți reinventeze raporturile cu sine și Dumnezeu.

Solidaritate Sunt solidar cu toți Răzvan Ducanii ce s-au succedat în mine, rânduri, rânduri, și s-au prins unul de altul atât de bine, precum se prind în ”coadă de rândunică”, două scânduri.

Sunt solidar cu toți Răzvan Ducanii ce au marjat la unison, și în mine s-au împreunat și despreunat, precum în marochinărie, ”moșu`” și ”baba” unui buton.

Sunt cei care și-au dat, nemijlocit, împreună, continuitatea mereu schimbată, schimbând continuitatea, ca pas înainte, fără să apeleze la mine vreodată. Și mi-au dat și o anduranță la simțuri estetice, să am putința să mă sprijin de-o rimă, precum se sprijină în parsecii din înalt, o stea în colțurile ei de lumină.

Marea trecere Timpul nu trece așa de silențios cum pare, sunt raliuri și între sevele din capilare. Într-adevăr, sunt și depuneri de arme și arte ale războiului bătutului din palme. Într-adevăr, se adună de pe câmpurile de bătălie și lamentări aflate în contumacie. Într-adevăr, visele înmuiate nu ating înaltul, într-adevăr, se târâie ca șarpele, saltul. Într-adevăr, vin și din pietre informații homeopatice, că sunt îndemnuri la revolte statice. Într-adevăr, și electronul din domnul atom, suferă de-o proximă scuturare de pom. Într-adevăr, s-au efemerizat și oamenii mult, își fierb în ibric bruma de tumult. Într-adevăr, din materie se aud bocitoare,

Februarie cu vulpi

La biroul de la Casa de Cultură “Mihai Eminescu” din Târnăveni, 2003 _____________________________ Timpul este, deopotrivă, și brumă și floare.

Cred Cred că în mine este și timp putrezit și timp ce după un timp s-a cimentat, timp a ceea ce ar fi trebuit să fie, însă nu am putut, nu am vrut sau l-am ignorat.

Acest timp a fost cu timpul integrat în peisaj și după un timp s-a confundat cu el, fără o lumânare aprinsă la căpătâi, înmormântat în propriul rastel.

Port și vina unui timp resorbit, fagocitat și el fără milă ca orice intrus, îmi închipui anticorpi sărind la metafore, hrănindu-se cu ceea ce aș fi avut de spus.

Caută bine Caută bine în sacul cu zâmbete, fiindcă s-ar putea să găsești unul și pentru cel mai mare dușman al tău.

Acesta este primul semn că începi să afli știri despre tine și de pe partea nevăzută a firii.

Caută și primul cuvânt bun.

El poate forfeca metrajul bârfei și cei din jurul tău o să înceapă să te îmbrace cu privirea ce ţi se potrivește.

Caută și prima faptă bună și s-ar putea să se facă tabula rasa peste tot gunoiul pus intenționat la ușa ta și, tot intenționat, neridicat de animozități.

Caută bine, fiindcă s-ar putea 14

Este luna în care vulpile se sinucid, ies noaptea din văgăuni pe șosele și dau șiretenia lor pe curiozitate și pasărea din mână pentru false bezele.

Nimic nu-i mai frumos pentru vulpi, decât să pună capul pe raze, ca pe pernă, visând la animalele ce aleargă ciudat, și luminează împrejurul de bernă.

Se-ntreabă endemic: Oare ce or fi, ochii mari ce străpung pâcla neagră a nopții, unde or pleca și de unde-or veni, aceste năluci, prevestitoarele morții ?

Ce-i hârâitul ce le-nsoțește goana, unde țin colții, unde le este gura? Și totuși peste câmpuri la ele nu vin, să le fugăre cu ghearele și urlătura!

Vin mereu prin aceleași locuri, de unde alte animale fug speriate nu sar una la alta, când se întâlnesc, trec nepăsătoare și turbate.

Nu le e foame și n-au teritorii, nu le pasă de nimic, doar de drum, le-nsoțesc uneori cu privirea departe, luându-le-n nări doar urma de fum.

Este luna în care vulpile se sinucid, ies noaptea din păduri pe șosele, stau pe loc fascinate și tâmpe de faruri, ca să sfârșească sub roțile grele.

Noiembrie Ultima redută a toamnei e frunza Evei Care, într-un final, cade și ea, Adam, ante portas, mușcă din măr Și parcă ar mai vrea.

Edenul lor a fugit din rastel Și mobilează cu noiembrie O cameră de hotel.

Eu corectez dioptriile lumii, Cu un fund de borcan Și scriu cu cerneală simpatică Biblia după Răzvan.

RĂZVAN DUCAN (din ciclul „Cumpăr timp”)

Poetul Răzvan Ducan, o prezență de valoare certă în poezia actuală, se manifestă de ani buni și ca publicist activ în mai multe reviste și ziare central ardelene. Colaborează susținut și la alte publicații de anvergură locală, mai ales la cele afiliate “desparțămintelor” ASTREI din zona Mureșului și de pe Târnave. Atașat urbei tutelare, Târnăveniul, spiritul lui fără astâmpăr pendulează între mai toate centrele și evenimentele de cultură din zonă. Din mărturia lui aflăm, la prima mână, detalii relevante despre ce se petrece, la zi, în viața culturală de ”pe Mureș și pe Târanave”. Înzestrat și ca fotoreporter, cu instinct artistic sigur, materialele lui publicistice sunt însoțite de numeroase fotografii alese cu grijă – o bogată galerie de portrete, individuale sau de grup. Textele sale câștigă astfel în autenticitate, întărind impresia prezenței la “locul faptei”, a experienței culturale directe.

Pe linia evocarilor din Amintiri cu scriitori se înscrie și recenta Autoduminici (altfel spus: duminici pe roți) – secțiunea de reportaje culturale. Șirul peregrinărilor “tematice” îl poartă pe autor pe traseul Tg. Mureș Târnăveni – Blaj al “hoinarului” Eminescu, prin cetatea Sighișorii (lansare de cărți și recital de poezie), prin Mediașul animat de un Colocviu al revistelor de cultură ardelene, din nou prin Blajul istoric la mai multe ediții ale Festivalului de poezie al tinerilor “Ocrotiți de Eminescu”, prin sate blăjene de rezonanță (Pănade, leagănul natal al marelui Cipariu și al familiei culturale Brad, sau Biia – sat care a organizat un colocviu evocator închinat lui George Coșbuc!), prin Sărmașu (unde excelenta animatoare Dinuca Burian a “reinventat” biblioteca Liviu Rusu” din localitate) și, desigur, la Alba-Iulia, de 1 Decembrie. În câteva cazuri interesul scriitorului îl poartă în afara “zonei de confort” a provinciei, când evocă, de pildă, cu aplomb și pasiune, desfășurarea primului Colocviu Național de Poezie, de la Iași, o excursie cu o delegație locală la Viena, în comunitatea românilor din Austria (la o serbare în cinstea Marii Uniri), participarea la cursurile Universității Populare “Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte, ca și vizita, împreună cu

poetul Nicolae Baciuț la “casa de scris” a poetei Ana Blandiana din Brebu/Prahova. Între acestea, grăitoare pentru caracterul deschis, militant al poetului este relatarea “evenimentelor” de la Colocviul Național de Poezie (1978), unde după mai multe luări de cuvânt radicale ale unor scriitori importanți, autoritățile comuniste au oprit accesul publicului, în primul rând studenți, la dezbateri. În aceste împrejurări studenții, între ai căror lideri era și energicul Răzvan Ducan, au forțat ușile Bibliotecii Centrale Universitare și șiau “câștigat” accesul la lucrările colocviului. Dovezi ale aceluiași activism cultural din tinerețe sunt câteva mici “tușe” ale unor întâlniri “pasagere” cu poetul Ioan Alexandru.

Un amplu reportaj, scris cu pasiune, simț al detaliului relevant este cel dedicat vizitei la “casa de scris” a familiei scriitorilor Blandiana/Rusan.

Sunt marcate, rând pe rând, mici “evenimente” emoționale ale întâlnirii (schimbul de daruri simbolice, oficiul de gazdă discretă, sensibilă, al poetei “albinuța de serviciu” mereu atentă, inspirată, umplând golurile de comunicare cu prezența-i unică). Grație unui flux susținut, concis al descrierii, luăm act de frumusețea calmă a locului.

Un efect special produce simplitatea funcțională, armonioasă a “biroului” poetei: “Camera era cochetă şi intimă, cu lucruri şi lucruşoare din arsenalul intimităţii sale culturale... Perdele albastre la ferestre, feţe de masă de pe birouri de culoare albastră, o mică veioză albastră, covor albastru. Un albastru ciel „infinit”, aş spune. ”Ambianța primitoare a locului e întregită de fructuoasa emulație a dialogului pe teme politice sau culturale, însuflețită de ospitalitatea genuină a gazdelor.

Un atu forte al scriitorului e puterea de evocare, fervoarea cu care întregeste profilul unor confrați de breaslă cu merite deosebite în promovarea culturii prin scrisul propriu, ca și prin participare directă la viața culturală actuală. “Beneficiari” ai portretelor realizate de Ducan sunt Nicolae Baciuț (un vibrant elogiu al prieteniei), Lazăr Lădariu (poetul, dar și “luptătorul”, jurnalistul militant) sau Mariana Cristescu (“Bună la suflet... altruistă, dacă te vede și te simte că ești, la rându-ți, bun la suflet și altruist, dar și hotârâtă, categorică, de neînduplecat când e vorba de apărat dreptăți și convingeri”).

15

________________________________ Autoduminici sunt în mare măsură și autodefiniri. Răzvan Ducan e deschis în luările lui de poziții, având, în timp o remarcabilă constanță. Spații simbolice și ținte ale atenției sale sunt locuri precum Alba Iulia sau Blajul (“spiritul Blajului trebuie pus lângă apă și aer”) la care revine frecvent și fervent, în consistențe “exercitii de admirație”.

Reporterul cultural e un raportor precis în detalii, mergând deseori până la citarea din luări de cuvânt ale protagoniștilor. Sunt reliefate atent depozițiile unor scriitori de marcă, precum Nicolae Baciuț, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Răzvan Ducan însuși, Aurel Pantea, Nicolae Suciu, Valentin Marica, dar si ale unor reprezentanți locali de așezăminte culturale merituoase.

Cu numeroase volume publicate (în primul rând poezie) Răzvan Ducan este un vector cultural remarcabil. El aduce Târnăveniul natal pe mapa culturală a zonei central transilvane. Înzestrat cu un talent oratoric distinct, susținut de forța metaforică a limbajului și de entuziasmul pentru cauzele alese, el este o prezență vie, dar și emblematică în viață culturală de pe Mureș și Târnave.

Autoduminici, la o primă vedere ipostaze ale risipei jurnaliere, sunt în substratul lor mai adânc, recuperări.

Scriitorul se hrănește din aventura diurnă, evenimențială, sublimând-o în spectacolul secund al nocturnei poetice.

Amurg și răsărit în revers, Crai nou al bunei speranțe.

IOAN MARCOȘ

(II) ”….Toată lumea care vizitează orașul nostru este impresionat de grija pentru cultură, de emanciparea culturală pe care o trăiește localitatea. Cu știință și un talent managerial incontestabil, cu muncă pe tărâm cultural până la sacrificiu, dl. Răzvan Ducan a reușit în câțiva ani să dea o altă imagine instituției Casei de Cultură. Sute de acțiuni culturale, multe de reală forță și sensibilitate, multe cu invitați din țară și străinătate, au loc în primitoarea instituție care a devenit de referință în Târnăveni….(…)…Eu mă mândresc că sunt târnăvenean și prin faptul că avem un om ca Răzvan Ducan în fruntea Casei de Cultură !....” prof. Gheorghe Nan

Lazăr Lădariu, Răzvan Ducan, Nicolae Băciuţ, Mircea Dorin Istrate – pe urmele lui Eminescu, Târnăveni, 2 iunie 2016 ______________________________________________ moară în genunchi, făcând un gest de demnitate, ştiind că acesta poate fi unul sinucigaş. După cum s-a şi dovedit a fi, de altfel. A sperat că “nu mor caii când vor câinii” va fi valabilă şi în cazul său. După ce a trecut prin toate vămile, a rămas în picioare. E un supravieţuitor şi un învingător.

Poezia lui a învins…. ”.

Nicolae Băciuţ

în art. ” Vorbesc desptre cultura Târnăveniului oameni care habar nu au de ea„ din ”Cuvântul liber” din februarie 2007 * “…Un poet unic precum Răzvan Ducan, unic prin veşnica prospeţime şi surpriză a versului, dar şi prin profunzimea veritabilă, a botezat cea mai recentă carte a sa cu numele poetului Nicolae Băciuţ…E o carte de lehamite şi de speranţă, extraordinar scrisă şi extraordinar de mulabilă pe viaţa lui Răzvan Ducan din ultimul timp, o carte aproape realistă cu toate că atinge, surprinzător pentru un poet ca el, postmodernitatea. Sunt convins că peste ani, când lumea literară se va fi săturat de poeţii de cafenea, netalentaţi şi slabi, îl va descoperi pe Răzvan Ducan ca pe un poet extraordinar…”

Darie Ducan

În prefaţa intitulată NUMELE DIN TITLU, la volumul de versuri “Băciuţ”de Răzvan Ducan, Ed. Nico, Tg.Mureş, 2008 * ”….Articolele scriitorului Răzvan Ducan au substanţă, forţă şi expresivitate, nu se abat de la adevăr şi de la calitate. El este un scriitor cu o deplină conştiinţă civică şi artistică, un om care, prin tot ce a întreprins s-a pus în slujba culturii române. Cartea aceasta este, o dată în plus, o dovadă, o mărturie ”.

Cezarina Adamescu

În revista “Noi, nu” din 16 decembrie 2008 şi Revista “Agero”, Stuttgart, decembrie 2008 * ”Omului de 24 de karate, Răzvan Ducan, poet și tribun, frățesc omagiu”.

Adrian Păunescu

în art. ”FILE DE ISTORIE, FILE DE CULTURĂ, FILE DE SUFLET, FILE DE VIAŢĂ…” din cartea ”Răzvan Ducan- un scriitor la curtea metaforei” de Cezarina Adamescu, Ed. Nico, Tg.Mureș, 2013 (referire la cartea „Lesa de hârtie” – publicistică de Răzvan Ducan, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2010)

autograf pe cartea ”Tragedia națională” de Adrian Păunescu, scris în 1998 * ” ….Răzvan Ducan face parte dintre acei scriitori care au venit şi care vor rămâne. Dacă numele celor care l-au crucificat va fi foarte repede dat uitării, cărţile lui Răzvan Ducan vor rămâne, chiar şi această carte care, cu gentileţe, mi-a fost dedicată la modul maximal, prin titlu.

Răzvan Ducan va rămâne, pentru că el e un scriitor autentic, pentru că verbul său a făcut să se audă mai bine dangătele de clopot ale sentimentului românesc al fiinţei. Şi această carte vine să completeze o galerie a angajamentelor unui scriitor în Cetate. E o carte de poezie în care s-au adunat multe deznădejdi, în care s-au ruinat multe speranţe, în care se aude vocea distinctă a unui autor care mi-a spus la un moment dat, simţind tăişul viclean al şişului pus în coaste, că, dincolo de inevitabile compromisuri şi cedări pe care le-a făcut, nu acceptă să

* ”….Nu este problemă biografică încâlcită, referitoare la Eminescu – pe care Răzvan Ducan să nu o treacă pe sub ochii noștri, ca cititori, și să nu contribuie la ”descâlcirea” ițelor încâlcite de dușmanii politici, literari, gazetari guvernamentali, străini vicleni și hrăpăreți,…!

Proaspătă în elaborare și editare, cartea ”Licurici sub Luceafăr” ne îmbogățește sufletește și intelectual, provocându-ne gândirea critică – nepătimașă și neunsă cu unsoarea nici unui sentiment nedemn de un om iubitor de adevăr…..”

Vasile Rusu în art. ”O carte documentată!” din revista ”Rapsodia” Sibiu ( referire la cartea LICURICI SUB LUCEAFĂR, Ed. Nico, 2014) 16

.Răzvan Ducan, poet de calibru major şi excelent manager cultural, calităţi care, evident, aveau să-i atragă, în timp, pe lângă recunoaşterea cuvenită din partea persoanelor autorizate în materie, destule ponoase şi antipatii…(…)…

Răzvan vine cu poate cea mai frumoasa carte a sa de poezie – "Poem sărutând mâna poetului”….”

Mariana Cristescu

lângă cele trei virtuţi teologale: Prietenia, Sinceritatea, Generozitatea, Admiraţia necondiţionată...(...)... Acest jurnal liric, aceste cronici rimate întrerupte de amintiri duioase despre o personalitate care i-a luminat vreme de peste trei decenii viaţa, Răzvan Ducan le-a aşezat cap la cap şi foaie lângă foaie şi, martor luându-şi aparatul de fotografiat şi mai târziu pe cel de filmat, a alcătuit o cronică vie a segmentului de timp în care tinerimea română a fost animată de acea iubire înflăcărată pentru un Poet, pentru un animator, pentru o scânteie care avea să devină rug, înălţându-şi limbile către stele. Lumina acestor scântei avea să fie purtată de tineri ca o flamură pentru că întruchipa idealul, visul oricărui tânăr care-şi iubea ţara şi neamul. Dar dragostea tânărului Răzvan Ducan nu se mărgineşte doar la a-l privi şi admira pe marele poet....(...)... Pe toate le-am aflat aici, citind acest REMEMBER dedicat marelui poet şi om ADRIAN PĂUNESCU, unul din stîlpii culturii româneşti în ultimii 50 de ani.....(...).... S-ar putea crede despre Răzvan Ducan că este un visător, un romantic incurabil, om care are în cap doar versuri şi muzică. Dar nu e şa. Românul Răzvan Ducan este un om lucid, responsabil şi puternic, în stare de a-şi pronunţa cu voce tare crezul fără teamă şi gata oricând să-şi apere idealul şi năzuinţele sale, cu orice preţ, un spirit revoluţionar, neobosit în a-şi arăta şi a-şi apăra cu viaţa, iubirea de neam. Da, cu adevărat această carte se va constitui într-un document...(…)… Şi în faţa unei astfel de iubiri care rezistă şi dincolo de moarte, orice cuvânt adăugat este de prisos.

În articolul “Regal de Luni.-Dinastia Ducan” din cotidianul “Cuvântul liber”, Tg.Mureş, nr.123 din 27 iulie 2012, cu referire la volumul de versuri “Poem sărutând mâna poetului”, Ed.Nico, Tg.Mureş, 2012 * „...Grupajul consistent oferit de Răzvan Ducan îi oglindeşte linia melodică şi vocea lirismului care s-a distins prin autenticitate şi fior transcendent în contingentul, de multe ori îmbâcsit de zgomote infernale: “e secolul XX, îi zic, acelea sunt maşini / şi-n fereastra acea luminată vorbeşte preşedintele Bush.” (Gladiatorul de la Şcoala din Capua).

Stilul lejer, interactiv, colocvial şi inserturile în cotidian sunt principalele atribute ale liricii duncaniene....(...)....Compuse în vers liber, poemele se înscriu în postmodernismul aflat la graniţa dintre linişte şi nelinişte, celest şi terestru, în spaţiul subţire dintre real şi oniric, sublim şi grotesc, sacru şi profan, adică, aşa cum este viaţa, îndeobşte...”

Cezarina Adamescu În articolul UN SEMN AL TRECERII POETULUI PRIN CETATE: ANTOLOGIA DE AUTOR, referitor la volumul „100- Cele mai frumoase poezii” Ed, Nico, Tg.Mureş, 2010 -antologie, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2010

Cezarina Adamescu în art. ”MARGINALII LA CARTEA DE IUBIRE, CARTE DE ÎMPĂRTĂŞIRE” din cartea ”Răzvan Ducan- un scriitor la curtea metaforei” de Cezarina Adamescu, Ed. Nico, Tg.Mureș, 2013 (referire la cartea “Epistole către Adrian Păunescu, carte de iubire” de Răzvan Ducan, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2011) ______________________________________________

* “Încheind prezentarea cărţii "Mulţumesc albastru”, în septembrie 2006, spuneam: "Răzvan Ducan, unul dintre «blânzii păstori peste metafore», dovedeşte că suferinţa naşte, într-adevăr, poezie, printr-un crez poate echivalent cu un imn închinat vieţii”. Contaminat de poezie, de verbul care clădeste, de frumos, Răzvan Ducan deţine, în aceeaşi măsură, şi în cartea de faţă – "Poem sărutând mâna poetului”, apărută la Editura Nico –, acel "cod descriptiv” al atitudinii lirice pentru realizarea unităţii poetice, a nuanţării sentimentelor în materialitatea acestei lumi, în care funcţia lirică a poeziei este dublata de imaginaţie şi virtuozitate…”

Lazăr Lădariu În articolul “Cărţile scriitorilor mureşeni RĂZVAN DUCAN: "POEM SĂRUTÂND MÂNA POETULUI” “ din “Cuvântul liber”, Nr.141 din 21 iulie 2012 * ”... Un pic de linişte, să ne putem aduna gândurile şi sentimentele (câte-or mai fi) şi să zăbovim asupra uneia dintre CELE MAI FRUMOASE CĂRŢI PE CARE MI-A FOST DAT S-O CITESC, în ultimii douăzeci de ani: Cartea de iubire a domnului Răzvan Ducan, cel care nu a uitat că valorile de bază ale spiritului uman, au rămas, pe

La Casa de Cultură a Tineretului din Reghin, la o manifestare culturală.

17

(I) -Care a fost prima ta apropiere de literatură şi cum o vedeai? Cum o vezi acum? Care era mediul tău familial şi sufletesc? Ce fel de copil erai? Cât de predispus la literatură?

-Întâmplarea, poate neîntâmplătoare, a făcut să fiu în clasa unei învăţătoare foarte inimoase, d-na Solomon Elisabeta, care mi-a fost şi dirigintă. Cu ea făceam scrierea şi citirea în Limba Română. Clasa se numea „experimentală”, deorece, contrar a ceea ce era până atunci în ciclul primar, făceam, încă din clasa întâi, ore cu mai mulţi profesori, specializaţi în diverse discipline (asemenea ciclului gimnazial). De prin clasa a III-a, când deja aveam cât de cât „exerciţiul” scrierii, am făcut primele compuneri, atât în clasă cât şi ca exerciţiu „pentru acasă”. A fost perioada când am început să mă remarc cu aceste compuneri. Scriam destul de uşor şi aveam fantezie, fapt cu care am atras atenţia învăţătoarei mele, ce a început să-mi citească lucrările în faţa clasei. Apogeul acelor ani a fost tot în clasa a III-a când am câştigat Premiul întâi pe ţară la Concursul Şcolar „Tinere Condeie”, de data aceasta cu poezie, fiind răsplătit cu o tabără, timp de două săptămâni, la Homorod, unde am fost premiat de scriitorul (în vogă pe atunci) Mircea Sântimbreanu.

Poeziile au fost ulterior incluse - după spusele mamei - în cartea (pe care nu am văzut-o niciodată) „Cele mai valoroase poezii ale elevilor”. Nu era de fel literatură ceea ce făceam pe atunci (nici nu avea cum la acea vârstă), ci era un joc interesant unde, cu ajutorul unor cuvinte scrise, putem să „spun întâmplări” trăite sau închipuite. De fapt, nici nu ştiam ce este aceea literatură! (De parcă acum ştiu!) Toţi cei din jur parcă intuiseră „semnele bune” din jocul meu cu/prin cuvinte şi mă încurajau: bunica, mama, învăţătoarea. Era un „răsfăţ” pe care nu mi-l închipuiam de lungă durată şi cu…urmări. Ulterior, în clasele gimnaziale, am continuat să scriu poezie şi să visez frumos. Întâmplarea, la fel, cred, neîntâmplătoare, a făcut să am un

profesor de Limba Română foarte bun, dl. Ignat Gheorghe, care m-a făcut să mă aproprii şi mai mult de această „materie”. Deşi nu am excelat în acei ani, iubeam Limba şi Literatura Română. Mama mea a dus într-o zi caietul meu de poezii (poezii, unele dintre ele în manieră lui Ion Minulescu, foarte „gustat” de mine la acea vreme) d-lui director adjunct de la Liceul nr. 2, Botz Gheorghe, profesor de maghiară şi română, care mi-a apreciat „încercările”. Istoria şi Geografia erau, de asemenea, disciplinele şcolare ce-mi stârneau interesul şi unde începeam să excelez. Îmi plăceau mult poveştile despre personalităţi istorice, despre lupte şi întâmplări. La Geografie ştiam lucruri inedite despre continente, ţări, popoare, obiceiuri, simboluri, de-l încântam pe dl. profesor Bărbat Toader, dar când să-mi dea 10 cu „steluţă” şi-a dat seama cu nu….prea citisem lecţia de zi. De altfel, aceasta era marea mea…„cutumă” : ştiam „câte-n lună şi în stele”, dar nu prea învăţam lecţiile de zi! (...)

-Când te-ai întâlnit cu literatura contemporană, să spunem de adulți?

Cum ai reacţionat când ai aflat că scriitorii nu sunt toţi morţi? Că pot fi şi vii, lângă tine, de carne şi piele?

-Eram elev în anul al III-lea de liceu când am participat, la librăria „Luceafărul” din Târnăveni, la lansarea volumului de versuri „Seara pe arbori” al poetului târnăvenean Dumitru Titus Popa. Acesta locuia la Bucureşti, unde s-a stabilit după terminarea Facultăţii de Drept. Era un poet adevărat care venise acasă săşi lanseze cartea de debut. Am participat la această lansare, fascinat de tot ce a ţinut de ea. Descopeream o altă lume: lumea scriitorilor şi a cărţilor lor. Mi-a şi dat pe carte un ______________________________

Darie Ducan şi Răzvan Ducan, 2010 18

______________________________ autograf măgulitor: „În speranţa lansării împreună de cărţi: fiecare cu a lui”. Tot în timpul liceului, într-o vară, am fost într-o tabără sportivă la Costineşti. Acolo am fost părtaş la lansarea altei cărţi de poezie, „Balade”, Ed. Cartea Românescă, 1976, de George Ţărnea, care la rândul lui mi-a scris un autograf: „Pentru Răzvan Ducan, acest fragil pretex pentru marile întrebări ce-l vor aştepta în viaţă. George Ţărnea, 20 iunie 1976”. Ulterior, prin anul 1995, George Ţărnea l-a însoţit pe cantautorul folkist Ştefan Hruşcă, în mare vogă pe atunci (ca şi acum, de altfel), la Târnăveni, unde fusese invitat de către ciocoimea nouă din oraş (cei care prin buticuri şi case de amanet prinseseră ceva cheag financiar) ca să le cânte acestora printre grătare, sarmale şi vin din belşug, „la ureche”, la Casa de Cultură din oraş, cerută exclusiv pentru domniile lor, noua protipendadă! Desigur, eu nu am avut acces, nefiind decât un „pârlit” de profesor! „Prinzându-l” pe George Ţărnea într-un moment de neatenţie al oamenilor de ordine, i-am arătat cartea cu autograf a domniei sale, dăruită la Coştineşti. Le-a făcut un scandal-monstru figurilor „subţiri” şi infatuate, pentru faptul că nu mi-au permis accesul, că nu mi-au dat voie să particip şi eu la seara de folk şi poezie. Era un poet adevărat care avea conştiinţă şi ştia să lupte pentru confraţi şi pentru adevăr.

(Din volumul Darie Ducan, “Părintar. Răzvan Ducan 60”, Târgu-Mureş : Editura Vatra veche, 2017)

Fără versuri Provincia îşi trăieşte frustrările ei, oricât ne-am preface că ele nu există, oricât i-am refuza dreptul ei legitim, nu doar geografic. Soarele, şi al literaturii, tot de la Bucureşti răsare. Acolo se fac şi se desfac toate cele ale literaturii, acolo se legiferează ierarhii, acolo se dau premii, acolo se dă tonul corurilor literare.

Ce-i mai rămâne în astfel de condiţii, provinciei? Reţeta e simplă: să-şi vadă de soarta/drumul ei, fără inhibiţii, fără complexe. Cine a însemnat ceva în literatură, indiferent de cât de mult s-a aflat pe podiumuri, oricâtă agresivă vizibilitate publică a avut – reviste, radiouri, televiziuni – va însemna prin opera lui, indiferent de domiciliu, iar gloria tot deşartă va rămâne fără valoare. Şi vine, că ne place sau nu, un moment al adevărului, al judecăţii de apoi şi pentru scriitori. Atunci nu va mai conta nimic, decât opera, atât cât a putut să se adune între coperţi de carte.

Atunci nu va conta nici partidul, grupul, gaşca, chibuţul şi fiecare va da seamă cu propria operă.

Iar dacă acest moment nu va veni, pentru că, vedem cu toţii, posteritatea este cel mai adesea ingrată, neglijentă, uitucă, rămâne un colţ de raft în care nişte cărţi îşi vor aştepta cititorii, drepţii judecători.

Răzvan Ducan a trăit toată viaţa lui, până la cei şaizeci de ani cu care se prezintă la apel, în provincie. Târnăveni – Iaşi – Agnita – Târnăveni – Târgu-Mureş ar fi reperele între care s-a mişcat definitoriu, cu inevitabilele escapade pe multe alte trasee ale vieţii literare. Pentru că Răzvan Ducan şi-a trăit viaţa de scriitor la temperaturi înalte, a ars cu flacără mare, n-a stat nicio clipă deoparte, indiferent la ceea ce se întâmplă în jurul său. A avut în toate ceva de spus.

N-a avut parte de o critică literară pe măsura valorii operei lui, pentru că a fost/este un autor incomod, nu a dorit să se facă plăcut de dragul de a fi simpatic, ba a fost adesea acid, urmând o justiţie în care valorile fundamentale sunt credinţa, neamul, limba, iritând adesea prin poziţiile lui naţionaliste, în sensul cel mai frumos al termenului. N-a fost tentat să fie european înainte de a fi român get beget!

Toată opera lui, cea scrisă şi cea de animator cultural, e a unui om al

Dacă n-aş mai putea să scriu versuri, cred că voi umbla.

Voi cădea astfel mai jos de infama stare a omului, căruia i s-au dat aripi şi el şi le-a smuls ca să poată cerşi indulgenţe. În două picioare voi umbla, dar faţă de timpul când cu andrelele viselor, împleteam puloverul existenţei, echilibrul va fi unul precar, precum ceva ce-şi scoate în afară, firul de plumb al centrului de greutate. cetăţii. Şi-a servit neamul şi locurile în care a trăit, cu tot ce a avut el mai bun.

Pentru Târnăveniul lui natal, a lăsat moştenire lucruri pe care se încumetă puţini să le facă, pentru că sunt cronofage, uzează şi exced literaturii. Niciun alt autor târnăvenean nu a făcut pentru memoria locului cât a făcut Răzvan Ducan, în toate orizonturile vieţii: a făcut cercetări monografice, a fost interesat de istoria credinţei/ bisericii, de istoria culturală, de istoria sportului... Nimeni nu va putea ignora contribuţia lui în acest domeniu, iar istoria Târnăveniului e săracă fără ceea ce a făcut Răzvan Ducan pentru ea, cu dăruire, pasiune, devotament, neostoire...

La toate acestea se adaugă opera lui literară – poezia înain-te de toate, prin care şi pentru care a trăit cel mai intens clipa.

Nimeni nu-i profet în ţara lui.

Nici Răzvan Ducan nu a fost altfel în Târnîveniul său, de care a trebuit să să depărteze, scârbit de ofensive fariseice, troglodite, care au văduvit până la urmă cultura târnăveneană de poate cel mai harnic scriitor şi animator cultural pe care l-a avut vreodată.

Aproape că îmi vine să afirm că nu-l merită Târnăveniul...

Am fost mereu în aceeaşi echipă, ştiu foarte bine cât, ce şi cum a făcut cultură Răzvan Ducan la Târnăveni. I-am fost aproape atunci când a avut nevoie de un prieten, fiind şi el, un prieten bun de pus pe rană.

Din multele noastre dialoguri, am extras câteva pentru acest moment aniversar, pentru un portret al scriitorului de la tinereţe, până la maturitate.

Pentru că Răzvan Ducan e un scriitor care contează, care rămâne.

NICOLAE BĂCIUŢ 19

Mă voi lovi, involuntar, de toate lucrurile inutile, Care, astfel, mă vor proclama de-al lor.

Voi fi vulnerabil la bolile egocentrice, găurile negre ale eu-lui, în care atâtea poeme s-au pierdut înainte de a fi scrise.

Dacă n-aş mai putea scrie versuri, cred că voi umbla.

Ce poate fi mai rău?

Duminicile poartă titlurile cărţilor mele Duminicile poartă titlurile cărţilor mele, Între ele sunt neliniştile de peste săptămână, Fiecare carte a însemnat un nou cerc în trup, Şi concentricele cercuri se adună.

Nu port în cârcă un număr de ani, Ci port în cârcă un număr de cărţi, Cu Dumnezeu în pânza umflată a metaforei, Am cartografiat înconjurul, reinventând hărţi.

Cu fiecare carte scrisă, o lumânare pe tort, Pe cruce când va fi să fie să contabilizaţi lumânări, Puteţi să le stingeţi c-o singură suflare, Tot rămâne tortul de emoţii şi stări.

S-a născut la prima lui carte scrisă Şi după ultima a murit, Dăltuiţi pe cruce cuvenita erată: “A poezit, a poezit, a poezit!”

RĂZVAN DUCAN

Între ”scârța, scârța pe hârtie” și ”scârța, scârța…” pe taste!

-Răzvan Ducan, ce mai înseamnă să fii azi scriitor în România?

- Metaforic vorbind, scriitorul este cel care aglutinează lumi pe care le developează apoi fără parcimonie după matrița propriului Eu. Scriitorul, în lipsă de lumi convenabile, inventează lumi pe care le trece prin sita propriului neastâmpăr, pentru „a le arăta cu mâna” propriului scris.

Scriitorul, și în speță poetul, ”își cumințește lebăda prin trestii/ și face silențios angrenajul dințat al stelelor,/ unele peste altele curgând”…”desfundă arterele visului/ și lipește aripi nevăzute și celor mai statice pietre/…poate pune o rochie de dantelă/ electronului de hidrogen/ ca acesta să dănțuie mai grațios/ în jurul nucleului său//…poate să ajute chiar și melcii să treacă strada/ și strada să treacă melcii.//…” (din poezia subsemnatului Știai că poezia). Poate multe. Nu spunea foarte adevărat Paul Valery în ”Poietica” (1920) că ”scriitorul adevărat este un om care nu-și găsește cuvintele. Atunci le caută. Și căutându-le, găsește ceva mai bun”? Spunea! Asta e partea frumoasă, romantică. Lovirea cu capul de pragul de sus arată o altă realitate. Înainte, munca scriitorului era văzută ca fiind ”scârța scârța pe hârtie”. Astăzi ea e percepută ca ”scârța scârța pe….taste”. Scriitorul, ca și scrisul lui, este (sunt) o ”dulce inutilitate”! Și ce, nu are dreptate cel care a spus asta? Ține scrisul de foame? Nu. Ține scrisul de sete? Nu. Te protejează scrisul de frig sau căldură? Nu. Îți plătește scrisul facturile? Nu. Atunci? Așa se gândește, din păcate. Este vorba de gândirea aceea adevărată a majorității, nu cea care este afișată și spusă ipocrit, fiindcă ”dă bine”. Dacă până în 1989, scriitorii (acceptați oarecum de regim) se bucurau de notorietate, având și un oarecare sprijin financiar (printr-o bunicică retribuire a cărților sau o materialelor publicate în presa scrisă), astăzi ei au pierdut și notorietatea, dar și sprijinul financiar. Munca scriitorului este legată indubitabil de finalitatea

muncii lui, developată, mai ales, în cărți. Astăzi se scrie destul de mult și se citește destul de puțin. Au dispărut majoritatea librăriilor, în locul lor înființându-se bănci, baruri sau case de pariuri. Dacă înainte se încuraja înființarea de mici biblioteci în familiile de muncitori și țărani, ca să nu zic în cele de intelectuali, astăzi, prin tot ce se întreprinde, se descurajează acest lucru. (După anul 2000, pe când eram director al Casei Municipale de Cultură ”Mihai Eminescu” din Târnăveni, am avut și eu o mică experiență, referitoare la atitudinea față de carte, față de biblioteci, schimbată radical după `89. Astfel, au venit la mine, separat, oameni care mi-au spus că vor să-și renoveze locuințele și au câteva zeci de cărți (unii chiar sute) pe care vor să le doneze, deoarece vor să-și desființeze aceste biblioteci personale. (Ceea ce e trist e că unii au făcut-o la presiunea copiilor!) Și pentru a nu le da foc sau a nu le pune la ghenă sau să le dea ”drumul pe Târnavă”, au venit la mine, pentru a găsi, poate împreună, o soluție. Cum Biblioteca Municipală a refuzat, din diverse motive, să preia aceste cărți, mi-a venit ideea înființării în instituție a unei biblioteci neoficiale de… tranzit. Astfel, sute de cărți au fost aranjate pe rafturi special amenajate, în hol, aduse de cei care își desființau bibliotecile personale și, cine dorea, putea să vină să le consulte și să ia acasă, fără nicio problemă și fără înapoiere, orice carte dorește și oricâte cărți ar dori, indiferent de număr. Totul a fost popularizat cum trebuie și în felul acesta am mai prelungit viața multor cărți, care erau dorite în alte biblioteci personale rămase).

Astăzi, scriitorul s-a reîntors la statutul de „scriitor de vagoane”, singura profesie de… „scriitor” recunoscută de regimul comunist și ______________________________________

Cărţi de Răzvan Ducan 20

Omagiindu-l pe Grigotre Vieru ______________________________ existentă în nomenclatorul profesiilor.

Astăzi, scriitorii, în pofida faptului că simt altfel amontele și avalul curgerii în „râul lui Heraclit”, sunt la fel de ignorați, dar de data asta, în spiritul libertății obținute! Cei mai mulți scriitori își publică textele în regim propriu, cu o distribuție foarte deficitară a cărților, datorită mai multor factori. Nu dezvolt subiectul.

Foarte puține edituri mai reușesc cât de cât să acopere, prin distribuție de carte, teritoriul țării. Știu un județ (nu are importanță numele) unde nu există nicio librărie, nici măcar în capitala acestui județ. Și atunci, despre ce vorbim? Vocația de a fi scriitor devine tot mai mult utilă doar unui număr restrâns de cititori.

Aproape că se scrie mai mult pentru prieteni sau pentru familie sau pentru prieteni și familia din respectiva localitate. Sau, eventual, se trimit cărți la câțiva prieteni sau doritori să le aibă. Nu mai găsești cărți în librării, pentru că nu mai prea sunt librării.

Acum ”un glonț se face mai auzit decât o carte”. (Desigur, este vorba de cartea serioasă nu cea de scandal).

Sau orice altceva ce provoacă tulburări, scandal sau epatează.

Suntem într-un timp al epatării cu orice preț. Al epatării, desigur, numai sub lumina reflectoarelor. Mai degrabă va fi popularizat un scriitor, dacă ”fluieră în biserică”, dacă face o ”nefăcută”, decât dacă lansează o carte, indiferent de cât de bună e ea.

Lumea este cu fundul în sus, așa cum spuneam și într-un poem: Nici scripta nu-i mai manent,/ Şi nici manent nu-i la fel,/ Riga Crypto umblă-n cârje / Lapona nu-i Enigel.// Şi nici ergo sum nu este,/ Cel cogito care-a fost,/ Vedi Neapole-i degeaba/ Şi poi mori fără rost.// Chiar şi cel memento mori,/ A devenit un râs de curcă,/ Boii sunt puşi după car,/ În boi carul se încurcă.// Nu-i mai lumina crepuscul,/ Nu mai e nici → NICOLAE BĂCIUŢ

chiar o undă,/ Sub obtuze reflectoare, / Doar pigmeii mai abundă.// S-a desţelinat şi satul,/ De ce avea mai de preţ,/ Bunul simţ e pus în troaca/ Porcului de la coteţ.// Aerul e zmeu pe cer,/ Plămânii îl trag cu cârlige,/ Adevăru-i un noroi,/ Omul umblă-n catalige.// Nu-i cea fost cultura, biata,/ Fie ea chiar de porumb,/ Creşte apatia-n semeni,/ Lângă firul lor de plumb.// Înălţimi nu mai tentează,/ N-ajung târâtoare-n stea,/ Circumvoluţiuni din creier/ Munţii-i fac de acadea.// Românu` cu gateru-i frate,/ Nicidecum cu codru nu-i,/ Nu se naşte vreun Pepelea,/ Fără duplicatul cui.// Nu se naşte niciun petec/ Fără sacul ce e dat,/ Lenea e cucoană mare,/ Munca-i scoasă la mezat.// Dragostea pentru pământ / Ne-a luat-o Dumnezeu,/ Pe o creangă de acuma/ Cântă pupăza din teu.// Ion al nostru creşte cai,/ Pe aleea de la bloc,/ Sub capotă îi turează/ Pe toţi deodată, la un loc.// Gheorghe a rămas la ţară,/ Să devină agricultor,/ Recoltele-i umplu ecranu`/ Crescuten televizor.// La noi ca la nimenea,/ Nimenea, ca şi la noi,/ Fierbe apa la unghi drept,/ Temperatura-i cu nevoi.// Porţile nu-s mai de fier,/ Nimenea nimic nu iartă,/ Fierbe Dunărea-n cazane,/ Ţuică din cea mai fiartă.// Nici Parisul nu-i mai verde,/ Moscova roşie, nici,/ Baletează omenirea,/ Doar pe poante cu arici.// Nici Kinshasa nu-i mai Congo,/ Brazaville e în Brazil,/ Buchetul de ţepi maturi/ E-nvelit în trandafiri.// Patul de la şah nu-i pat,/ Şi ia jocului din gust,/ E măsura adevărată/ Numai patul lui Procust.// Se nasc fetiţele femei,/ Uitând să fie domnişoare,/ Le sare în triunghi, direct,/ Linia dintre picioare.// Feţi şi zâne de-altădată/ S-au ales cu pumni în plex,/ Ascultă părinţii, seara,/ De la copii, poveşti cu sex.// Nu-i mai forţa centripetă,/ Care fost-a ea odată,/ Lumea e în centrifugă/ Şi credinţa-i disipată.// Idolii de peste noapte,/ Muşcă din noi groase hălci,/ Degetele, trei, ţin pixul,/ Pentru crucea de la bănci.// Peste toate, doar răspunsuri,/ Nimenea nu mai întreabă,/ Însăşi chiar festina lente,/ Este toată numai zdroabă.// Pe de altă parte parcă,/ Pară pică tot mai des/ Şi gura lui Nătăfleaţă/ Este drumul cel ales.// Apatu` foto-i vina,/ Boala-i este confirmată,/ Lumea sa din fund de ochi/ O trăim nerăsturnată.// (poezia Brownian, 2010)

Poetul, animatorul şi oratorul. La Târnăveni, 2006, omagiu lui Eminescu, la bustul poetului _____________________________ -Ce ţi-a dat, ce ţi-a luat asumarea condiţiei de scriitor?

-Condiția de scriitor mi-a dat infinit mai mult decât mi-a luat. Mi-a dat în primul rând bucurie la cub, bucurie de a vedea sau de a putea închipui, dar și de a mă mișca metaforic, în lumi extraordinar de frumoase și palpitante, care pentru mine au avut și un efect tonic. Prin statutul de scriitor, și în special cel de poet, mi s-a dat posibilitatea de a-mi descoperi o dimensiune, care exista până atunci doar în stare latentă. Miam jucat acest ”as din mânecă” cum am crezut eu mai bine. El, la rândul său, m-a arătat până la urmă, pe mine cel adevărat. Astfel am învățat să mă aflu mai bine. Scriu…”deci exist”!

-. Eşti membru USR în filiala Cluj a USR. De ce ai plecat din filiala Mureş?

-Nu am fost niciodată membru al filialei Mureș al U.S.R. Este adevărat, în schimb, că pentru această filială, mi-am făcut inițial dosarul de primire în Uniune. După ce l-am făcut, cu tot ce trebuia în el, l-am trimis printr-un scriitor cu notorietate de la București (și care venise să-și lanseze la Tg.Mureș o carte) pentru a fi depus la Uniunea Scriitorilor. A fost o mișcare greșită, dosarul meu… neantizânduse, pur și simplu. Cred că am fost lăsat intenționat să greșesc, fiindcă am simțit de la început că nu sunt agreat de conducerea filialei, fiind un „nealiniat” la modul lor de a fi. Nu puteam să perii pe mai-marii zilei de la Tg.Mureș. Îmi lipsea obedianța.

Așa că mi-am făcut dosarul pentru filiala Cluj (pe care l-am depus 21

personal, de data aceasta), filială care l-a propus Uniunii Scriitorilor, unde am și fost primit. Era anul 2001.

- Unde e locul scriitorului în societate? Tu eşti dascăl - ce menire are un dascăl care e şi scriitor sau un scriitor care e şi dascăl?

- A spus-o Camil Petrescu în ”Fenomenul românesc”: Sufletul unui scriitor mare este sinteza sufletească a unui popor la un moment dat. Nu tradițiile sunt sufletul unui popor, ci scriitorii, gânditorii și artiștii lui. (...)

Nici Goethe, nici Eminescu nu sunt mari prin arta lor națională, națiunile sunt mari prin arta acestor artiști.

Acestei afirmații de necontestat i se opune, din păcate, cruda realitate a condiției scriitorului și a locului care i se dă astăzi în societate, ca întotdeauna, de fapt. Un loc minor, un loc de pluton, un loc la periferia societății. De multe ori, noi ne omorâm valorile, doar pentru a avea apoi ce comemora! Trist, dar adevărat.

Le omorâm prin neînțelegerea lor, prin „privitul de sus” al lor iar, uneori, le omorâm și fizic. Spuneam într-o carte că sunt foarte mulți care: „Ceea ce nu înțeleg, persiflează. La ceea ce nu pot ajunge, urăsc”. Da, sunt oameni care urăsc oamenii valoroși, tocmai pentru că nu pot ajunge la nivelul valorii și înțelegerii lor.

Referitor la a doua întrebare, cred că dascălul-scriitor are câțiva talanți în plus față de dascălul simplu. Și când spun dascălul simplu nu o spun cu aer peiorativ, ci cu unul plin de respect, dar lucid. Scriitorul poate aduce în școală acel aer nevăzut de elevi, acele dimensiuni nebănuite, pe care el, cu harul, pe care îl are, le poate developa benefic, cu un aer firesc. El poate chiar „arăta cu mâna” elevilor ceea ce nu le-a mai fost arătat niciodată. Într-o școală, scriitorul poate fi capabil de o combustie, care să recreeze în mentalul elevilor iubirea de scriitori și operele lor, iubirea de frumos, în general.

Scriitorii sunt bucuroși să fie solicitați și invitați să meargă în școli. Scriitorii ar fi văzuți de elevi în carne și oase și nu doar ca eventuale fotografii șterse și nereprezentative precum sunt unele în manuale. Chemarea scriitorilor în școli, pentru a vorbi cu elevii, este prin excelență un act de cultură. Poate fi, de asemenea, un act crucial de învățare sau redescoperire, din partea elevilor, a plăcerii de a citi. →

- Nimeni nu-i profet în ţara lui.

De ce eşti/nu eşti, ca scriitor, "profet" în Târnăveni?

- În primul și în primul rând, scriitorul (ca termen generic) este o entitate aparte, care mereu a creat disconfort potentaților vremii și celor deprinși cu viața în tipare, incapabili să gândească altceva și să vadă mai departe de ceea ce li se spune, dezvoltând doar reflexe „demne” de „câinele lui Pavlov”. Am spus-o întrun poem: „Poetul nu poate fi păstrat în formolul formelor convenționale./ Raftul pe care-i pus nu-i al timpului său./ Îl strânge formula chimică a încartiruirii./ El nu poate sta înțepat în ceafă așa cum vrea bumbișca vremii,/ De aceea, atunci când profesorul de morală vi-l aduce,/ Mândru, ca material didactic,/ Să știți că ce vedeți voi acolo nu-i adevărat,/ Căci ce vedeți voi acolo îi mai mult dorință decât putință”. (poezia Poetul nu poate fi păstrat).

Uneori, acest disconfort creat de scriitor (fie că e poet, prozator, dramaturg, critic literar etc., nu contează genul literar practicat) devine chiar pericol. De ce? Simplu, pentru forța pe care poate să o aibă cuvântul inspirat. Am spus-o și literar: „Mina creionului, iată cel mai frumos animal,/ Făcut să rupă, să devore, să sfârtece/ Cu o cruzime rar întâlnită./ În gura ei încape capul unui om, al unei națiuni,/ Sau chiar capul ei încape în gura ei,/ Și, de aceea, este vânată cu multă atenție,/ Iar dacă este cumva prinsă,/ Este ținută într-o cușcă a permanentei alerte,/ Pentru că mina creionului, domnilor:/ sălbatecă, virilă, stă pe tronul indolenței,/ Jucând Shakespeare, cu puterea în mână,/ Gândind întotdeauna la ea/ Ca la țeasta lui Yorik”. (poezia Mina creionului, iată cel mai frumos animal!).

Apoi mă adaug și eu regulii „ancestrale” de a nu fi profet în „țara mea”. Acest fapt se datoarează unor idei preconcepute ale celor mai mulți, cum că scriitorii sunt un fel de semizei, care nu locuiesc între oameni, locuiesc în „turnurile lor de fildeș”, deci sunt „scumpi la vedere”.

Cu alte cuvinte, scriitorul care locuiește în localitate cu ei nu poate fi scriitor. “Cum să fie un scriitor un ins de care ‘mă lovesc’ întotdeauna în oraș, la cozi, la brutărie, la berărie?

Ca să nu mai zic că am mai și jucat în

copilărie fotbal cu el, ne-am julit la genunchi, ne-am făcut prăștii, am vânat vrăbii și… am umblat ulterior după fete. Cum să fie ăsta scriitor, dacă este ca mine?”. Iată modul de a vedea lucrurile. Dacă eram din altă localitate, și știau foarte puține despre mine, necunoscându-mi bunicii și părinții, familia etc. era foarte bine.

Atunci eram scriitorul. Așa sunt doar concitadinul lor, eventual locuitor al aceluiași cartier și tot, eventual, cel cu care la nu știu ce crâșmă, a ciocnit și a băut per tu. Am scris o serie de cărți de cercetare, privitoare la Târnăveni, developându-i istoria, cultura, cultura scrisă, istoria religioasă, istoria sportivă etc. Am scris poezii în care apare acest spațiu al devenirii mele, pe care mărturisesc, fără rezerve, îl iubesc. Iată câteva mostre lirice a acestei iubiri: “Târnava mea de lapte dulce,/ mulsă din ugerul unui munte dus la păscut,/ pe pășuni dumnezeiești de transilvane,/ te ador din cana malului de lut.// Te sorb cu mici înghițituri de vis,/ având în mână un codru de pădure,/ din grâul dealului unde urcam ades,/ să las priveliștea ca să mă fure.// Și plâng în fibra mea de harul,/ din meandrele tale de a fi dezghiocat pe pământ,/ antidot al înstrăinării mele de mine,/ smălțuiești trecerea mea prin cuvânt”. (poezia Târnava mea de lapte dulce). Altădată, orașului și râului care îl străbate, le-am dat, din aceeași iubire, conotații suprarealiste: “Râu care curgi printre ”dealuri cu spini”,/ meandrele tale înfăptuiesc ______________________________

Soţii Duşa, Nicolae Băciuţ, Lazăr Lădariu, Răzvan Ducan, Dimitrie Poptămaş, la bustul lui Eminescu din Târgu-Mureş, 1 iunie 2017 22

Sorina Bloj, Nicolae Băciuţ, Mihaela Aionesei, Răzvan Ducan, Ana Munteanu Drăghici, Lăpuşna 6 august 2015 _____________________________ la festivalul de Poezie religioasă “Credo”, lumini,/ undele-ți lasă aluviuni rare,/ Târnăveni - port maritim fără ieșire la mare….//…” (poezia Târnava). Sau: “Cerul locului meu de naştere/ stă sprijinit pe proptelele/ putinţei mele de a visa./ Fiecare vers e o desţepenire./ Fiecare poem e o ridicare de cric./ Cuvântul pasăre are aici zborul/ mai sus decât însăşi pasărea./ Cuvântul lumină este mai îndepărtat/ decât lumina venită, de la ani lumină,/ de pe cea mai îndepărtată stea./ Aici albastrul cerului nu este culoare,/ ci mai degrabă înălţime,/ asemenea albastrului ochilor mei/ cu care măsor alte albăstrimi./ Declar, de aceea, Târnăveniul,/ locul cu cel mai înalt cer din lume,/ unde nu cer simplu,/ ci mulţumesc albastru,/ pentru putinţa/ de a fi poet”. (poezia Cerul locului meu de naștere). Etc. -Simţi greutatea provinciei în aspiraţiile tale scriitoriceşti?

-Nu mai am astfel de prejudecăți.

Am depășit, cred eu, acest stadiu. Într-o oarecare măsură mă și mișc într-un areal mai larg. Desigur, poţi fi catalogat oricând ca fiind provincial, dar asta este în funcție la ce ești raportat. Din punct de vedere al kilometrilor parcurși pe astfalt, ești provincial față de cei din București sau din alte orașe mari. În funcție de cărțile citite, ei pot fi provinciali față de tine, chiar dacă tu locuiești în vreun cătun amărât. Așadar, este o problemă de semantică. Poate că am fost și chiar mai sunt provincial în ochii altora, dar nu în ochii mei. Și ei sunt tot ce contează. Și dacă am fost, foarte bine. Asta nu înseamnă că “privesc înapoi cu mânie”. Privesc, eventual, cu nostalgie și cu →

resemnare, spunându-mi, ”probabil așa trebuia să fie”. În prezent, încerc să mă scriu pe mine așa cum sunt, cu bunele și cu relele mele. Am avut parte, în timp, de sfătuitori de toate felurile, care mi-au spus că nu e cazul (de exemplu) să mă risipesc în cărți dedicate țării, pământului românesc și, în general, tot ce ține de iubirea de țară. Le-am răspuns, nu, mulțumesc.

Am scris tot timpul numai ceea ce am simțit. Dacă am simțit nevoia să scriu poezie filosofică, am scris. Dacă am simțit nevoia să scriu o poezie dedicată iubirii de țară, am scris.

Dacă am simțit nevoia să scriu o poezie dedicată lui Eminescu, am scris. Când am simțit nevoia să fac cercetare, am făcut. Când am simțit nevoia să fac publicistică, am făcut, de asemenea, publicistică. Eu nu mă mint pe mine și scriu numai ceea ce simt că trebuie scris. În rest, nu mă interesează. Așa funcționez eu, numai pe bază de sinceritate. Dacă aș da curs ”binevoitorilor” și sfătuitorilor de ocazie, aș gândi cu gândul lor, aș scrie cu scrisul lor și nu aș mai fi eu.

Aș fi ei, ceea ce e de neadmis, din punctul meu de vedere.

- Mai există prietenii literare?

Ce-i uneşte şi ce-i desparte azi pe scriitori?

- Bineînțeles că mai există, chiar dacă nu sunt popularizate sau nu sunt foarte vizibile. Pe scriitorii de astăzi îi unește ceea ce i-a unit dintotdeauna: pasiunea comună, moralitatea comună, toleranța comună și modurile apropiate de a vedea și a se raporta la lume. Îi despart orgoliile, patimile, lipsa de moralitate și gândirea atitudinală diferită. Au fost prietenii literare celebre și aici o să amintesc numai una, știută și arhiștiută, cea dintre Eminescu și Creangă. În zile noastre, chiar prietenia noastră de 30 de ani, poate fi un astfel de exemplu, dragă prietene, Nicolae Băciuț. Nu? - Nu eşti singurul scriitor din familie. Cum îţi sună sintagma "Ducan tatăl", dar "Ducan fiul", când e vorba de condiţia voastră de scriitori.

- Ca și sintagma știută și uzitată de ”Dumas, tatăl” și ”Dumas, fiul”.

De altfel, în familia noastră sunt doi scriitori și un singur cititor, mama lui și soția mea care, vrând nevrând, trebuie (trebuia) să asculte ceea ce scriam. Fără a forța în vreun fel, nașterea pasiunii fiului meu pentru

literatură s-a făcut aproape la modul cel mai firesc. La 6 ani, a scris prima poezie, la 12 ani a debutat cu poezii în revista școlii, la 15 ani a debutat editorial, la 19 ani a fost primit în Uniunea Scriitorilor din România, iar acum (primăvara anului 2017) la 29 de ani, este doctorand la ”Literatură comparat”, la Universitatea ParisSorbonne (Paris IV), după ce a absolvit un master (și) la aceeași universitate. Etc. A scris peste 20 de cărți de poezie, critică literară, dramaturgie, teorie literară, eseu etc.

Răzvan Ducan, Maria Precup, primar al Reghinului, Nicolae Băciuţ, 17 ianuarie 2014 ______________________________ L-am dus o singură dată, la început, la un cenaclu literar, iar apoi a început să meargă singur. Nu neg că în anii copilăriei lui trăgeam speranța că îmi va urma în pasiunea literară.

Chiar am scris un poem al speranței în acest sens: Invidiază-mă deltă, mi s-a născut un copil,/ cel mai nou pământ al țării mele,/ cernoziom tânăr prin brațele iubirii,/ biruință ce se ține încă-n proptele./ Va trebui redesenata harta, trebuie remăsurată/ distanța până la îndepărtatele stele,/ căci mă mai apropiu cu o frunte,/ mă mai îndes cu un vis,/ am strigat bucurie în certificatul de naștere,/ dar speranță am scris// (poezia Invidiazămă deltă, mi s-a născut un copil).

Fiul meu s-a desprins ”de cuib” de la început. Și tot de la început a învățat să zboare singur. A avut și are un stil aparte. Fiind o personalitate foarte puternică, a făcut-o, zic eu, într-un firesc al căutării drumului propriu. Iată ce spunea scriitoarea Elena M. Câmpan, referitor la acest fapt: Spre deosebire de poezia lui 23

Răzvan Ducan, cerebrală și încercată, senzuală, poezia lui Darie Ducan e mult mai tristă, dar și mai pasională, mai bătrână, parcă, invers proporțional cu specificul vârstei....E greu de spus care dintre cei doi Ducan e mai mare sau mai mic. Din fericire, sunt de nedespărțit și niciunul nu scapă de celălalt. Nici istoria literaturii de amândoi.

Măgulitoare cuvinte a spus și Adrian Păunescu: ”Un poet remarcabil, tânăr şi copleşitor, Darie Ducan continuă opera de familie a tatălui său, Răzvan Ducan, poet şi gazetar de prestigiu, din Târnăveni.

Dumnezeu a dat acestei familii suficientă vocaţie pentru a întemeia o literatură.”. Și tu prietene, Nicolae Băciuț, care mă investighezi pașnic cu aceste întrebări, ai scris, printre altele, în prefața intitulată ”Trunchiul și așchia”, prefață la cartea ”Poezii.

Poeme. Răzvan DUCAN. Darie DUCAN”, antologie de Darie Ducan, Ed. Vatra Veche, 2015, următoarele: ”......Perechi literare în largul istoriei au mai fost, dar cele uzuale au fost cele de cuplu, în care ambii parteneri şi-au asumat destine literare comune, iar acestea au determinat chiar formarea cuplului... literar. Dar dacă în aceste cazuri, evoluţia fiecăruia în parte a determinat la un moment dat un fel de regăsire a unuia în celălalt din considerente (extra) literare, bazată pe sentimente de iubire, în cazul relaţiei tată-fiu, lucrurile stau radical diferit...(...)... Doi autori nestatornici, harnici, implicaţi în a veghea la soarta limbii şi neamului din care fac parte, lipsiţi de prejudecăţi europeniste, nivelatoare, nereţinuţi în a-şi declara naţionalismul, ca singur mod de a-i respecta pe alţii, fără a te pune pentru asta în genunchi. Îmi sunt doi prieteni dragi, doi camarazi de drum lung. Pentru că eu cred pentru amândoi că drumul lor în literatură este lung şi cu folos.

Aştept momentul în care critica literară să-i descopere în dimensiunea reală a valorii lor şi să-i aşeze şi ea acolo unde le e locul, în primul raft al bibliotecii literaturii române”. Etc. - Ce crezi că se va alege de scriitorii de azi?

Scriitorii scriu, că asta le este boala și karma. Este o boală nevindecabilă pentru care nu sunt →

Eu, cel din septembrie Mai jos de moarte nu pot să cobor, Căci sufletul îmi este opritor.

Nu pot să urc mai sus de Înviere, Trupul mi-e greu de zborurile mele.

Mărgică culisând pe-un fir de viață, Cu inerția de gând bun în față.

Dar steaua are supremul viciu De-a nu avea viaţă, precum licuriciul.

După materia vie ce pulsează în ea, Licuriciul este un multiplu de stea.

Decât stele din cer, fără viaţă în salbă, La gâtul anilor, vreau licurici din iarbă.

13 mai 2012

Comprimând și decomprimând, Cifra octanică a ceea ce sunt.

O altă arcă în care Dumnezeu, A adunat perechi de bine și rău. Și mă lasă în fizică și în chimie, Cât de lungă-i plapuma de entalpie.

Sperând de-a fi din valurile sorții, În dreapta Tatălui, din stânga morții.

3 septembrie 2016 Licuriciul

La Muzeul de Istorie din Sighişoara, 2014 ______________________________ Clipa

de acolo insurecţii au schimbat faţa unor decenii sau secole.

Acolo s-au terminat cariere, de acolo s-au început ani de glorie.

De aceea ea este căutată cu obstinaţie, de aceea de ea se fuge ca dracu’ de tămâie.

Ea e peste tot, tot timpul.

Scepticii o contestă, învinşii nu pot scăpa de ea, învingătorii şi-o premeditează.

Unii o ridică în slăvi, alţii îi aduc acuze grave fiecare în parte având într-un fel dreptatea sa.

Cert este că nu iese niciodată din ea însăşi, şi de aceea nu va avea niciodată termenul de valabilitate expirat.

Ea nu-şi va modifică organic calitatea, va fi mereu o formă de fortificaţie făcută din imaterialul atitudinilor, în spatele căreia vor fi înfrângeri sau vor învinge oameni.

8 mai 2012 Clipa este o formă de fortificaţie RĂZVAN DUCAN în spatele căreia au murit sau au învins oameni.

De acolo s-au pornit revolte, _________________________________________________________________________________________________ Licuriciul este un submultiplu de stea, După putinţa de-a lumina.

CONDIŢIA DE SCRIITOR →medicamente. Și nici nu vreau să fie medicamente. Când boala, „dureros de dulce”, te prinde și te pătrunde, devii o entitate alta decât cea de până atunci. Ai acces la lucruri neaccesibile oamenilor de rând și la lumi nemaivăzute. După un timp, nu mai poți trăi fără această boală. Vei constata că face parte din ființa ta.

Veți trăi și veți muri împreună, ca Romeo și Julieta. Desigur, toate astea sunt date, generic, scriitorului. Iar scriitorilor: de la capacitate la capacitate, de la talent la talent, de la determinare la determinare. Ca scriitor, poți să mori de foame, dar nu poți să mori de plictiseală, de plăcerea de a te investiga, de ați descoperi resorturi cu care să scoți la iveală frumuseți. Scriitorul va găsi mereu subiecte cu care să-și mobilize sufletul. Bucuria unui astfel de demers e greu de cuantificat.

Scriitorul va continua să existe, chiar și când nu vor mai fi păduri și nu va mai fi hârtie. Atunci va scrie pe linia orizontului, pe înserări, pe solstiții și pe echinoxuri, pe dâra melcului, pe pala de vânt sau pe cozi de comete.

Dacă și acestea se vor termina, va scrie cu cea mai simpatică cerneală, gândul propriu, care mai devreme sau mai târziu va face pârtie către cititorii de gânduri. Tot se va găsi cineva, până la urmă, care să vrea să se salveze prin scrisul scriitorului.

Mă vei întreba, probabil, bine, dar nu ai spus nimic de scrisul la calculator și trimiterea lui în lumea virtuală, lumea modernă de astăzi? Ba am spus într-un poem din cea mai recentă carte de versuri, carte intitulată ”Cumpăr timp”: Am pus un mesaj în sticla unui like,/ pe care l-am aruncat apoi în valurile/ facebookului./ Acolo sunt, cât de cât, şanse,/ să fie găsit de vreun internaut,/ pe ţărmul uitat de delete.// Este foarte posibil ca strigătul meu de ajutor,/ dacă a fost unul de ajutor,/ să se fi estompat între timp,/ sau strigătul de extaz,/ dacă a fost unul de extaz,/ să se fi ofilit.// Nici eu nu mai ştiu exact cum a fost,/ a trecut de atunci şi ziua de astăzi.// Aşa cum este foarte posibil/ ca mesajul meu să fie găsit /în burta spintecată a unui virus,/ prins cu laptop-ul de vreun tânăr

24

inteligent,/ ce a ieşit la plimbare pe mapamond,/ numai în chiloţi şi cu berea pe masă.// Poate chiar eu să fi murit de mai demult/ şi mesajul meu găsit/ să fie considerat o scriere cu rune,/ despre modul ungerii anchilozărilor/ cu îndrăzneală.// (poezia Mesaj în sticla unui like).

- Cum crezi că va arăta scriitorul într-un viitor mai îndepărtat?

-Am să răspund tot cu un poem de-al meu: „Firme de turism vor gândi terapii/ prin lecturi colective./ Călătoria metafizică prin poezie,/ va fi în viitor/ ceaiul perfect cu lămâie/ contra pandemiei de plastic./ Metafore de multe stele vor caza suflete,/ versurile vor fi aer curat,/ ideile timp frumos/ și strofele, aleile pe unde/ oamenii se vor plimba în poeți./ În timpul acesta,/ calculatoarele/ vor pregăti compoziția/ torturilor și roboții vor sufla lumânările aprinse,/ sărbătorindu-și fabricile lor de naștere// (poezia Firme de turism). februarie – martie 2017

(III) ”……”Poemul entropic” al lui Răzvan Ducan (…) este un poem despre tot, și emfatic și villonesc, un poem care și-a câștigat, de la publicarea din 1995 în ”Târnava mea de lapte dulce”, un public al lui separat față de restul poeziei sale, în general destul de fructuantă între originalitate și localism. Poemul acesta își taie pădure și, între poeme, el pare să devină poemul. (…) Poemul e inițiatic, precum toate poemele mari, itinerant precum orice operă de artă adevărată și interesant în contextul apariției sale. În plină generație 90 el are curajul de a risca să pară clasic și să fie, de fapt, o fină ironie de metrică la adresa clasicității și a purismului (regionalisme ca țintirim n-ar fi tocmai în regulă lângă o sculptură clasică, de marmură albă). E un postmodernism al metricii și câteodată al lexicului aici, o evanescență a fluxului”.

Darie Ducan

Omagiu lui Coşbuc, la Casa Memorială din Hordou, 17 septembrie 2016 ______________________________________________ «blânzii păstori peste metafore», dovedește că suferința naște, într-adevar, poezie, printr-un crez poate echivalent cu un imn închinat vieții”. Contaminat de poezie, de verbul care clădește, de frumos, Răzvan Ducan deține, în aceeași măsură, și în cartea de față – "Poem sărutând mâna poetului”, apăruta la Editura Nico –, acel "cod descriptiv” al atitudinii lirice pentru realizarea unității poetice, a nuanțării sentimentelor în materialitatea acestei lumi, în care funcția lirică a poeziei este dublată de imaginație și virtuozitate…..”

Lazăr Lădariu

din ”Cuvânt înainte” la cartea ”Poemul entropic”, Ed. Nico, 2011 * ”....Constatări care unor oameni obişnuiţi le scapă, sunt de natură să descifreze tainele naturii, mai degrabă în spirit ludic. E vorba aici de un stil care vizează unele aspecte filozofice legate de timp, viaţă, moarte…(...)…Uneori, imaginaţia poetului întrece limita realului, plonjând de-a dreptul în suprareal (…)…..Poezia lui câştigă prin modul direct de adresabilitate şi disponibilitate la dialog. Cu alte cuvinte este interactivă. Faptul că poezia cere un feedback este cunoscut. Feed-back-ul în cazul acesta nu se lasă prea mult aşteptat, pentru că adevărurile pe care le relevă, sunt de factură socială şi ajung drept la inimă…(…)….Poezia lui Răzvan Ducan este una excesiv metaforică, plină de imagini care reflectă adevărul unei lumi în devenire, a unei răspântii de sine, uneori dureroasă, alteori plină de speranţe...”.

Cezarina Adamescu

în art. ”RĂZVAN DUCAN: "Poem sărutând mâna poetului”” din cotidianul ”Cuvântul liber”, 21 iulie 2012 * ”Lansarea celei de-a doua ediţii a volumului de poezii ”Poporul de proşti versus Mihai Eminescu” (1.), a înseamnat mai mult decât o provocare de a saluta încă o dată originalitatea stilului în care poetul Răzvan Ducan reuşeşte din nou, ”să rupă – aşa cum opinează Valentin Coşereanu, prefaţatorul cărţii - monotonia cunoscută a poeţilor de azi” (2)...........(...)....

A doua ediţie a Poporului de proşti versus Mihai Eminescu este, şi ea, o prelungire a strigătului lui Ghilgameş, deoarece Răzvan Ducan ştie să convingă cititorul că, în ciuda recrudescenţei clişeelor verbale care definesc limba română a acestui saeculum: “mai ales în agore, unde oamenii mici/ vor face un desant cu logoree”, marele nostru Poet nu se va clinti din măreţia sa. Ştie să recomande cu fina-i subtilitate, mai întâi, sinceritatea gândirii şi mai apoi pe cea a vorbirii: ”Despre Eminescu nu se vorbeşte,/ Despre Eminescu numai se gândeşte,/ Cine vorbeşte despre Eminescu, / Despre sine vorbeşte” (La bronzul numit Eminescu).”

în art.”POEZIA BILANŢULUI PROVIZORIU ŞI A PRAGULUI DE TRECUT” din cartea ”Răzvan Ducan- un scriitor la curtea metaforei” de Cezarina Adamescu, Ed. Nico, Tg.Mureș, 2013; (referire la cartea „Poem sărutând mâna poetului”, versuri, Editura NICO, Târgu-Mureş, 2012) * ”…..Versurile sunt remarcabile, pline de polenul maturităţii biruitoare…”.

Ioan I. Nistor

Nicolae Suciu

în articolul ”Viața ca un vânt pe la spate”, din revista ”Vatra Veche”, Nr. 3(75), martie 2015 ( referire la cartea POEM SĂRUTÂND MÂNA POETULUI, Ed. Nico, Tg. Mureș, 2012) *

în art. ”Mihai Eminescu și lirica lui Răzvan Ducan” * “N-am mai scris de mult o cronică de carte, căci îmi sună şi azi în urechi recomandarea făcută de Constantin Noica la Ipoteşti, în 1986, când vizita casa memorială a Eminoviceştilor, ţintit să realizăm noi facsimilarea manuscriselor Eminescu: nu te pierde în articole şi nici în cronici; dacă ai ceva de spus, →

” Încheind prezentarea cărții "Mulțumesc albastru”, în septembrie 2006, spuneam: "Răzvan Ducan, unul dintre 26

scrie o carte... Nu am putut respecta în totalitate povaţa filozofului (ştia el ce ştia), căci în răstimpuri, atunci când mi-a plăcut, am făcut-o.

Recidivez şi acum, după ce am parcurs volumul lui Răzvan Ducan, Poporul de proşti versus Eminescu – un titlu explicat „pe şleau” chiar de primul poem care deschide volumul: Poporul de proşti era prea ocupat în lupta cu sine./ Poporul de proşti versus poporul de proşti./ Numai aşa poate fi înţeles Eminescu. Poate că merită remarcată o explicaţie şi mai clară, din motto-ul aceluiaşi poem: Poporul român i-a fost lui Eminescu călcâiul lui Ahile, până ce călcâiul lui Ahile i-a venit de hac lui Ahile.

Ceva mai târziu, după ce prima lectură s-a aşezat, mi-am dat seama că nu tot ce spune un autor în cartea sa este bine primit/înţeles şi de cititori. (Mai ales dacă sunt dintre aceia care au ştiinţă de carte până la genunchiul broaştei şi care îşi socotesc anii de armată drept şcoală). Constat şi trec mai departe.

Volumul tipărit la Editura Nico, în Târgu-Mureş (editor Nicolae I. Băciuţ) este pentru mine o excepţie.

Coborând într-un concret mai adânc, al cărui subiect este constituit de poeziile înseşi, sigur că e greu, e foarte greu şi foarte riscant să scrii un volum întreg dedicat lui Eminescu, chiar dacă volumul are în jur de 90 de pagini….. Riscurile sunt mari pentru că – pe de o parte – autorul riscă să se repete, iar pe de alta pentru că tagma cârcotaşilor condeieri abia aşteaptă să-ţi găsească hibe acolo unde ele nici nu există. Iar dacă poeziile nu se încadrează în „curentul” (evident, la modă!) pe care ei îl acceptă (adesea proliferanţi ai acestuia), sigur că nimic nu e bun în poemele bietului autor.

Ei bine, nu împărtăşim nimic din toate acestea.

Dar pentru a nu cădea în greşeala preopinenţilor, se cuvine să motivăm şi de ce ne-au impresionat poemele unui autor pe care (mărturisesc) nu-l cunosc…..…Rar am întâlnit un om (în cazul nostru un poet, poetul Răzvan Ducan) să cunoască atât de bine viaţa şi opera unui creator de geniu, cum a fost Mihai Eminescu. Adâncimile metaforice ale poeziei sale sunt atât de evidente pentru cine-l cunoaşte pe Eminescu, încât ele par să se transforme în axiome de interpretare…”

În articolul “RĂZVAN DUCAN, “Licurici sub Luceafăr”, Ed. Nico, 2014 din “Cuvântul liber”, joi, 9 aprilie 2015 * ”….Luptător cum puțini mai sunt azi, pentru a menține România și Limba Română, pe verticalitatea care li se cuvine prin moștenirea istorică, Răzvan Ducan este acel frumos ,,nebun,, ce intuiește, ba, chiar știe că totul în jurul său se prăbușește, dar el continuă să-și păstreze onoarea, mintea lucidă și dragostea neștirbită…(…)…...

Mi-a atras atenția revolta dublată de ironia fină a autorului, a cetățeanului pus în fața unui soi de seism lăuntric, și aici cuvintele sunt armele prin care poetul luptă pentru a mai salva ceea ce se poate din firimitura de identitate națională. Astfel de poeme îi sunt proprii poetului din Transilvania și aici se simte fuziunea aceea teribilă dintre teluricul sangvin, legătura de neam și țară și conștiință care, vai, e tot mai diluată de forța banilor…(…)…. Cu talent nativ și beneficiind de o bogăție de cuvinte, sigur pe condei, scriind într-un stil care i se potrivește, R.D. ar putea foarte bine să-și și recite poemele, să fie tribunul potrivit să moblilizeze mulțimile, să aducă suflu proaspăt în istoria actuală, destul de șifonată..... El este un mesager dotat cu aripi de hârtie, aripile pe care își scrie versurile.

Este conștient de talentul și de riscul de-a se certa cu zeii puterii efemere.....

Răzvan Ducan este un poet cu voce puternică. El scrie pentru a transmite ceea ce gândește iar volumul ,, Strigăt prin curba lui Gauss” (după cum titlul însuși ne sugerează) este cartea ca o rocă așezată în zidul din care, Ana a încetat demult să mai plângă.”

Melania Cuc în art. Răzvan Ducan: ,,Strigăt din curba lui Gauss,, în revista ”Vatra Veche”, Nr.9 (75), septembrie 2015 și în ”Cuvântul liber”, din 30 septembrie 2015 (referitor la cartea ”Strigăt din curba lui Gauss”, Ed. Nico, 2015)

Valentin Coşereanu În articolul “CUM POATE FI ÎNŢELES EMINESCU?”, referitor la volumul de versuri “Poporul de proşti versus Eminescu”, Ed, Nico, Tg.Mureş, 2013. Articolul a fost publicat în revista “Vatra Veche”, “serie veche nouă”, Anul VI, Nr.1 (61), ianuarie 2014 * “Răzvan Ducan, scrie, la cei aproape 58 de ani ai săi (născut la 25 iunie 1957, la Târnăveni), o admirabilă carte, aş zice chiar excepţională, despre poetul naţional MIHAI EMINESCU, sub formă eseistică, riguros documentată, “Licurici sub Luceafăr” (Ed. Nico, Tg. Mureş, 2013, având 314 pagini), o scrie din admiraţie şi preţuire pentru Eminescu, din pură pasiune....”.

Aurel Hancu

Cu Mariana Cristescu, Răzvan Ducan, Lazăr Lădariu, Târgu-Mureş, 2013

27

Am trăit toată viaţa pe un vârf de creion Numai sub cămaşa metaforei Numai sub cămaşa metaforei Poetul trăieşte pe săturate, Numai acolo potentaţii vremii Au conturile de la bănci blocate. Şi nu pot să cumpere vreun poem, Să-şi mobileze vreo venă goală, Când masca-i pe figura oraşelor, Poetul îndeamnă la răscoală.

Uneori el face chiar revoluţii Cu gândacii negri din bucătărie, Patinează-n tigaie cu bucata de unt, Cu pâinea feliată face militărie.

Am trăit toată viaţa pe un vârf de creion, al dracului de bine ascuţit.

Intenţionat, spun eu, ascuţit bine, să n-am loc prea mult de-a stânga timpului, să n-am prea mult loc de-a dreapta spaţiului. Ăsta da confort, mi-am zis.

Când mă întorceam pe partea dreaptă, timpul din stânga mea şi spaţiul din partea cealaltă se întorceau deodată cu mine.

ÎI plac răsărituri şi-apusuri, Pentru orice cuib se-nfioară, Cu furnica de mână îi gata Sub talpă de cizmă să moară.

Poate să tragă şi o cometă de coadă Ca s-o hrănescă cu lapte de mumă, Să împrumute de la Saturn un inel, La cactus pe deget să-l pună.

Poate o rază de lumină s-aşeze, La presat între pagini de carte, Poate să meargă aparent pe stradă Şi, de fapt, să fie-n altă parte.

Poate să fugă la poli cu-n om de zăpadă, Ca să-l salveze de vara fierbinte, Dar şi să se răcorească-n fântână, Coborând pe-un lanţ de cuvinte.

Pe versanţi abrupţi să se caţere, Până sus în vârf de ameobă, Poate şi să se-ncălzească la suflet, Băgând decepţii în sobă. Şi să se căsătorească cu toţi spinii, Pătimitelor frunţi, vălurite de sânge, Să dea din râs celor ce nu mai râd, Şi din plâns, celor ce nu mai pot plânge.

Să ceară trei zile doliu planetar La orice anonimă tăiere de pom, Să apere în instanţă un câine Ce pe stradă a fost muşcat de-un om. Şi mai poate orice îşi pune în gând, Chiar bacşiş gras poate să fie, Să fie o agavă ce înfloreşte la o sută de ani, Ca rest de plată, de la prăvălie.

Autografe în 2002, la Gimnaziul „Traian”, din Târnăveni ______________________________ Când mă întorceam pe partea stângă, timpul din stânga mea şi spaţiul din dreapta se întorceau, aşijderea, mişcaţi, parcă, de un resort invizibil.

Eram asemeni copiilor de pe plaja, din tabăra de vară de la Năvodari, unde, bronzul mării îl primeam cu porţia la un simplu fluier de profesor de sport. Şi nici nu mi-am dat seama. Şi nici nu mi-am dat seama că nu-mi dau seama.

Am fost barză fără să ştiu. Pe un stâlp minuscul de grafit.

Deşi două picioare aveam, stăteam în unul. Şi poate nici pe acesta.

Ce e mai trist e faptul că nu mi-am dat seama de asta decât târziu când tolănit pe spate în iarba înaltă a verii, deşi încercam, nu puteam atinge stelele cu mâna, coapte fiind.

Doar cu cuvântul îmi era permis să le ating. Şi tot acolo am văzut stele căzând în ape şi nu mi-am putut sufleca mâneca să le caut pe lângă rădăcinile apelor, asemeni căutărilor păstrăvilor curcubeu.

27

Şi tot doar cu cuvântul îmi era permis să le prind.

Nu ştiu de unde atâta vehemenţă la Dumnezeu de-a ascuţi atât de bine creionul, încât de-a stânga timpului şi de-a dreapta spaţiului meu doar cuvântul, spaţii largi, să-mi trăiască.

Mod de-a fi exprimat?!

Sau poate nu.

Eu am fost?

Eu nici nu am fost.

Am trăit oare acolo?

Cine va mai fi mâine interesat cum s-a visat de-a stânga timpului şi de-a dreapta spaţiului pe la zecimala a nu ştiu câta, după zero, cum am fost, pe un vârf de creion ascuţit excesiv ?!

Cineva, totuşi, sau poate nimeni.

Iluzie convertită-n speranţă!?

Poeţii Poeţii nu-şi mai aruncă infatuaţi buzduganele de versuri în porţi.

Bat timid precum poştaşul ce aduce o veste tristă.

Nu mai fac gaură în cer cu privirile lor trufaşe, convinşi că schimbă înţelegerea lumii.

Privesc timid mai mult ca o dorinţă de a-şi conserva traiul convenabil.

Nu mai scot cuţitele contrazicerii de dragul contrazicerii.

Acceptă repede orice aspiraţie, fie ea şi fără acoperire.

Nu mai beau solstiţii din cornul lunii, nu mai degustă echinoxuri.

Gustă mai ales ceea ce e gratis.

Pungile lor nu-s mai largi şi generoase ca odinioară.

Le-a murit largheţea.

E numai piele şi os romantismul poeţilor.

Nu mai are putere să fie excrescenţă pe suflete.

Poeţii se întorc pe rând la tabieturi, la prejudecăţi, la obiceiuri, la dogme, la vicii.

Aşa se toceşte vârful săgeţii, aşa o generaţie cu vârful bont încearcă să să se justifice.

De altfel, justificarea este cea care le şi ţine loc, generaţie ce a fost fără să ştie şi nimeni nu i-a zis când s-a petrecut.

RĂZVAN DUCAN

”Păşesc mai apăsat cu Eminescu şi datorită lui îmi fac cântecele locuibile.”

-Cum l-ai descoperit pe Eminescu?

-L-am descoperit pe Eminescu pe la 7 ani, prin niște păsărele somnoroase care “prin cuiburi” se adunau, ca apoi, pe când aveam vreo 10 ani, să descopăr că adversara cea mai serioasă la fotbal “interstrăzi”, faţă de echipa cartierului meu (“Şomilor”, piaţă) în care jucam, era de pe strada Mihai Eminescu, stradă ce purta numele celui care scrisese “Somnoroase păsărele”. Ca să vezi “rotundul” dat de poezie şi fotbal.

Apoi am aflat că Eminescu a fost cel care a închipuit un dialog între Mircea cel Bătrân şi ”Baiazid, zis Fulgerul”, dialog pe care îl auzeam, transpus în scenetă, mai mereu la serbările şcolare din clasele primare şi gimnaziale. Apoi am descoperit că e poet, după ce mi s-a clarificat, cât de cât, ce înseamnă această noţiune.

Apoi am început să-l caut şi să-l citesc. Așa am aflat că ”e ușor a scrie versuri, când nu ai nimic a spune…”.

Uluit, ”ochii mei „nălțam visători la steaua singurătății” lui și la faptul că nu credea să-nvețe ”a muri vredată”.

De atunci, Eminescu s-a aşezat in aeternum în fruntea gusturilor mele.

Comuniştii au încercat să-i exacerbeze poezia Împărat şi proletar, patrioţii - Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, îndrăgostiţii - De ce nu-mi vii, Atât de fragedă etc., visătorii cosmogonici - La steaua, Luceafărul, filosofii - Oda (în metru antic), Scrisoarea I etc. De aici, concluzia că Eminescu a avut pentru fiecare câte puţin. Dar ce mult este acest ”câte puțin” dat de el! De aceea este şi “naţional”, fiindcă a scris pentru orice suflet românesc ”nemângâiet”. Ulterior, l-am învăţat la şcoală, cât să ne ţină de urât. Apoi, am compensat acest handicap, descoperindu-l singur. Acolo a fost revelaţia. Imboldul a fost tragica viaţă şi poate un anumit resort interior care m-a împins a-l studia cu atenţie.

Apoi, de acolo încolo, nu am mai fost eu. Am fost un altul. (A fost și perioada marilor lecturi din literatura universală. Citisem şi Tristele şi Ponticele lui Ovidiu şi Lorca şi

_____________________________ Tagore și Firdousi şi Sédar Senghor şi Rilke şi Li Tai Pe şi Du Fu şi Elitys și Lermontov și Serghei Esenin și Neruda și Eugenio Montale, dar şi Upanişadele şi Rig-Veda etc. A fost momentul meu serios de ”literatură comparată”).

- În ce măsură te-a marcat faptul că "Eminescu cel Tânăr" a trecut prin Târnăveni şi în popasul său la Hanul lui Mănase a făcut prima afirmaţie a conştiinţei sale literare?

-Ce frumos spui tu, dragă prietene, Nicolae Băciuţ, „Eminescu cel Tânăr”! Sună ca „Pliniu cel Tânăr” sau ca Pieter „Braugel cel Tânăr” sau ca „Cyrus cel Tânăr” etc.

Aproape că îmi vine să-l caut pe „Eminescu cel Bătrân”, „Gherghieş”, cum îi spuneau botoşănenii, care însă nu a excelat cu nimic să merite supranumele de ”…cel bătrân”, având, totuşi, o „memorie de elefant” şi abilităţi de administrator, rămânând în istorie „doar” ca tatăl lui Eminescu.

Dar ce mult poate însemna acest „doar”!! Dar să revin. „Haimanaua sănătoasă” îl complimenta criticul literar George Călinescu pe tânărul Mihai Eminescu, cel de la vârsta de 16 ani, vârstă la care a venit în Transilvania, la Blaj, să vadă „locul de unde a răsărit soarele românismului”, după cum spunea Ion Heliade Rădulescu și, desigur, să dea examen la ”greacă”. „La DicioSânmărtin (Târnăveniul de astăzi n.m.), stând cu seminariştii la masă, le-a declarat, în sfârşit fără afectare. „Domnilor, eu sunt poet şi vreau sămi adun material” ”, menţionează același George Călinescu în volumul Viaţa lui Mihai Eminescu, apărut în 28

1932, despre spusele junelui poet, la întrebările puse (sau mai degrabă nepuse) ale seminariştilor blăjeni Ion Cotta (din Bicaz) şi Teodor Cojocariu, care, mergând la Blaj, îl luaseră pe poet în trăsură de la hanul „La Calul Alb” din Mureş-Oşorhei (Tg.Mureş de astăzi). Răspunsul dat de Eminescu s-a întâmplat să fie, aşadar, la Târnăveni, la Hanul lui Mănase, han care mai poate fi bănuit şi azi în zidurile groase ale Cramei din centru localităţii, în prezent, în renovare. (Între 1911 și până la naționalizarea comunistă, hanul a fost ”ținut” de un hangiu cu numele Mănase. Se presupune că acesta nu era decât urmașul unei familii da hangii din ”tată-n fiu”.) Desigur, pe atunci, hanul era mult mai firav şi mai rudimentar, probabil acoperit cu trestie sau paie. Era 3 iunie 1866, ziua popasului lui Eminescu, mai exact într-o duminică, cum aveam să aflu în urma unui program pe calculator.

Afirmația celui care scrisese ulterior Istoria literaturii române de la începuturi până în prezent (1941) cum că Eminescu ar fi spus aici, la Târnăveni, că este poet, reprezintă un reper esențial în devenirea literară de mai târziu, fiind prima afirmație publică știută a dobândirii conștiinței de poet, moment definitoriu în parcursul oricărui făuritor de stihuri.

Desigur că m-a marcat acest fapt, devenind în timp chiar o obsesie (plăcută). Și am acționat în maniera mea și pe mai multe paliere. Mi-am închipuit drumul lui Eminescu, de la Tg.Mureș la Blaj, via Târnăveni, întrun poem care începe așa: Miroase a tei orăşelul meu de provincie/ Pe unde Eminescu a trecut cândva,/ Să ducă la Blaj o parte din sine,/ O parte din Blaj cu sine să ia”. (poezia Miroase a tei orășelul meu de provincie).

La data de 8 noiembrie 1995 am înaintat Primăriei din Târnăveni un ”Memoriu Justificativ” documentat, unde am cerut privitor la popasul ”poetului nepereche”, Mihai Eminescu, în urbea noastră, necesitatea semnalării acestui fapt printr-o placă cu rol comemorativ.

Un altorelief de bronz cu chipul poetului (autor artistul plastic Victor Cristea) și o placă de marmură cu înscrisul: ”Loc de popas a fost/ aici pentru poetul/ MIHAI EMINESCU/→ NICOLAE BĂCIUŢ

în drum spre Blaj/ în vara anului 1866” au fost astfel așezate de Primăria municipiului pe fața Cramei, dezvelirea lor având loc la data de 15 ianuarie 1996, în prezența unor oficialități locale și al unor scriitori și oameni de cultură din localitate (Victor Cristea, subsemnatul, care am și luat cuvântul, etc.) și din Tg. Mureș (Serafim Duicu, Nicolae Băciuț, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu etc.). În iubirea mea față de Eminescu, am închipuit chiar și o mică schemă de chimie ”aplicată” arătând că l-am respirat și-l respir fizic pe Eminescu, gândindu-mă la ”rostogolirile” repetate, de peste 150 de ani, ale oxigenului inspirat de Eminescu la Târnăveni și apoi expirat sub formă de CO2, dar și de transformările succesive ale CO2 în O2 (datorită fotosintezei plantelor) și apoi din nou (prin respirație de către oameni și animale) în CO2 etc. De fapt, cu toții, îl respirăm pe Eminescu și fizic! Iar alții și metafizic!

De asemenea, am dezvoltat și o mică teorie a faptului că Eminescu nu a trecut întâmplător prin Târnăveni (pe vremea aceea altul fiind drumul cel mai uzitat între Tg.Mureș și Blaj), ci pentru a-l întâlni pe Vasile Moldovan, de care îi povestise profesorul său de la Cernăuți, Aron Pumnu! Înainte de Revoluția de la 1848-49 (Revoluție unde Vasile Moldovan a condus în Transilvania, în calitate de prefect, Legiunea a III-a - ”Legiunea de câmpie” - în armata lui Avram Iancu) acesta a fost seminarist la Seminarul Teologic din Blaj, unde l-a avut ca profesor pe Aron Pumnul. Vasile Moldovan trăia la Boziaș, pe vremea venirii lui Eminescu, sat aflat pe atunci la 2 km de Târnăveni, azi cartier al Târnăvenilui. Eminescu l-ar fi căutat pe Vasile Moldovan la îndemnul profesorului său Aron Pumnul (decedat în iarna aceluiași an) tocmai în speranța unui sprijin material, acesta fiind printre puținii români care după revoluție a ocupat, în ani, diferite posturi importante în zonă: ”inspector al comitatului Cetatea de Baltă”, „adjunct al comisariatului Diciosânmărtin”, „vicenotar”, ”vicecomite”, ”președinte al Sedrei Orfanale din Diciosânmărtin”. (Chiar și reputatului eminescolog, Dimitrie Vatamaniuc, i s-a părut ”interesantă” și ”posibilă„ această mică teorie, după o discuție avută la București, în 2001)

Am închipuit, de asemenea, printr-o schiță, cum văd eu că ar trebui să arate un monument care să-l lege pe Eminescu de Târnăveni.

Desigur, în amintirea tot a aceluiași popas din 3 iunie 1866. În anul 2002, mi-a apărut la Ed. Tipomur din Tg. Mureș cartea Eminescu și Târnăveniul- exerciții de admirație, unde pe coperta a IV-a mă justificam în felul următor: ”Truda de căutare printre concitadini a semnelor de afecțiune și iubire eminesciană m-a condus, verosimil, la concluzia că a-l prețui și iubi pe Eminescu e pentru târnăveneni un fapt absolut firesc, precum aerul ce se respiră, apa ce se bea, haina ce sembracă, copiii ce se cresc, și că Eminescu și-a câștigat firescul de a fi iubit prin ale Măriei Sale versuri, adevărate perfuzii de-ncântare și reverie în vena sufletului”. Ulterior am scris și cărțile: Licurici sub Luceafăr, 314 pg., Ed. Nico, 2014, carte de eseuri dar și reinterpretări ale unor momente importante din viața poetului și Poporul de proști versus Eminescu, volum de versuri dedicat acestuia, apărut în două ediții: 2013, la Ed. Nico și, ca o ediție”revăzută și adăugită”, în 2016, la Ed. Vatra Veche. Etc. -Ce-i datorezi, ca poet, lui Eminescu?

- Îi datorez lui Eminescu puterea exemplului de a fi poet-cetăţean, poet-patriot, publicist-cetățean și patriot, dar și om mobilat cu sentimente umane, inclusiv slăbiciuni, elemente care nu numai că nu au fost incompatibile, ci au fost chiar complementare. A ştiut să fie glasul conştiinţei poporului său. A ştiut să-i caute țării rădăcinile şi să prezică pământurilor românești viitorul comun, „de la Nistru pân` la Tisa”. A fost cel care a „restartat”, ca să folosesc un cuvânt la modă, limba ______________________________

Din iubire de Eminescu! (Parcul Central din Reghin, iunie, 2014) 29

Răzvan Ducan, Lazăr Lădariu, Nicolae Băciuţ, la bustul lui Eminescu de la Blaj, 29 ianuarie 2014 ______________________________ română, dându-i o dulceață de fagure de miere. De fapt, cred că aceste fapte i le datorăm cu toții lui Eminescu!

Am și scris mai multe poeme pe această temă. Iată unul: Fără Eminescu/ Limba Română ar fi fost şi acuma pusă în gips./ Am fi umblat pe stradă/ trăgând anevoie greutăţi de cuvinte./ Am fi survolat înţelesuri puţine,/ în spaţii de-ntors, strâmte./ Roiuri de onomatopee ne-ar fi invadat casa./ Pe verbe am fi avut igrasie./ S-ar fi coclit şi adjectivele,/ iar cichindeali, mumuleni şi praleşti/ ne-ar fi colmatat timpanul./ Fără Eminescu,/ Limba Română ar fi fost şi acuma pusă în gips./ Ne-am fi buricat încă o mie de ani,/ unul pe altul, pentru a vedea spre niciunde,/ până să fi înţeles că este o verigă lipsă”. (poezia Veriga lipsă).

Probabil, iubirea mea față de Eminescu este acum una la cub!

Chiar dacă am o anumită vârstă, din totdeauna în ”fața” lui Eminescu mam simțit un copil, chiar dacă un copil mare. L-am văzut mai mereu cu un ochi romantic. ”Eu rămân ce-am fost: romantic”, spunea Eminescu despre sine. Probabil, la mine, a fost reflexul de a-l percepe pe aceeași lungime de undă. Asta a făcut să am un anumit tip de comportament. Asta a făcut ca să urc singur, acum câțiva ani, în turla ”Bisericii de lemn” din Tg.Mureș, acolo unde se spune că ar fi dormit o noapte junele poet, în drumul lui spre Blaj, din primăvara anului 1866. Vroiam să văd bârnele care l-au văzut pe Eminescu, →

trăgând și mica nădejde că aș putea să descopăr ”scrijelit” cu un cui, nevăzut și neștiut de nimeni până atunci, un semn al nesomnului lui (dacă nu neapărat unul victorios ca veni, vidi, vici, măcar ca un ”văzut” de învățătoare pe caietele elevilor săi). În aceeași curte, am căutat și mormântul lui Partenie Trombițaș (pe care l-am și găsit) închipuind convorbirea avută cu preotul care i-a dat voie să doarmă în turlă, probabil, pe un braț de fân.

Apoi am fost și am fotografiat și în exterior și în curte (în curte, aproape pe furiș, acum fiind proprietate privată) locașul vechiului Han ”La Calul Alb” din Tg.Mureș, acolo unde se spune că Eminescu i-a întâlnit pe cei doi seminariști blăjeni și unde aceștia l-au invitat pe poet să vină cu ei cu trăsura, desigur, după ce au aflat destinația acestuia. La Târnăveni, am contabilizat, într-un material, toate clădirile existente pe vremea aceea, și care ar fi putut fi văzute de Eminescu.

Ba chiar și drumul, l-am închipuit, cu opriri voite sau nevoite, pus în timpul și spațiul respectivei zile de 3 iunie 1866 când, se pare, au pornit cei trei de la Tg.Mureș, au poposit la Târnăveni și au ajuns la Blaj. De câteva ori am fost la Blaj pe urmele poetului, scriind mai multe eseuri, printre care unul intitulat ”Marea foamete și deziluzie și ”Mica Romă””, gândindu-mă la faptul că visa la un ”cuptor cu pâine”, dar și la exasperantul său examen ”de greacă”.

Am fost și la mormântul lui Timotei Cipariu, cel pe care Eminescu îl auzise în 27 sau 28 august 1866, vorbind la Alba Iulia la Adunarea Generală a ”Asociațiunii” ASTRA (și) despre ”unificarea ortografiei române”. Și asta cu atât mai mult cu cât între cărțile pe care le-a avut Eminescu la Blaj a fost și Elemente de poetică, metrică și versificațiune, de Timotei Cipariu, Blaj, 1960. Ca să nu mai spun de câte ori m-am uitat, gândind la Eminescu, la ”Târnava, cea prinsă-n galbene maluri”. Etc. Aici nu aș avea dreptul să omit acțiunile de cinstire al poetului nostru național la care am participat împreună cu tine, dragă prietene, Nicolae Băciuț: la Reghin, unde în Parcul Central și la statuia poetului am vorbit la zeci și zeci de elevi despre ”căderea în sus a Luceafărului”. De asemenea, la Tg.Mureș (în ”Biserica de lemn” și la statuia poetului), la Sighișoara (la

Biblioteca Municipală și în ”Turnul cu Ceas”), la Sângeorgiu de Pădure, Bobohalma, Târnăveni (de atâtea ori la Casa de Cultură și la statuia poetului din Piața Primăriei) etc. De asemenea, trebuie să amintesc că în ultimul timp, aproape în fiecare an, la Blaj, vorbim despre Eminescu în cadrul Colocviului organizat de inimoasa Silvia Pop, președinta Despărțământului ”Timotei Cipariu” al ASTREI din localitate. O acțiune pe care chiar tu ai inițiat-o și organizat-o,

La bustul lui Eminescu (TârguMureş), 2015 ______________________________ prietene, și la care am fost și eu părtaș, alături de alți scriitori din județ, a fost reconstituirea, de curând, a ”drumului inițiatic”, cel pe care l-a parcurs poetul la începutul lunii iunie 1866, și pe care am mers și noi, pe distanța Tg.Mureș- Blaj, la 150 de ani distanță de timp. Etc. Astăzi, după atâta îmbăiere cu poetul cel de toate veșniciile noastre românești, aș putea spune că am ajuns să am amintiri. Atâta Eminescu am adunat în ani, încât la nevoie m-aş putea hrăni din această rezervă mult timp. Eminescu a devenit, nu numai o permanenţă în gândurile mele, ci şi un locuitor al fiinţei mele, cu aceleaşi atribuţii şi drepturi ca ale eu-lui meu.

Eminescu este untul cu care îmi ung felia de inefabil. Este partea mea de reverie. E catalizatorul care mă face să trăiesc altfel „clipa cea repede ce ni s-a dat”. El este şi substanţă şi certitudine şi absolut. Eminescu mă populează şi mă mobilează pe dinăuntru, spre a fi eu însumi. El este şi cel care îmi dă o nouă combustie.

El este cel care mă face să umblu drept, cu fruntea sus, fără să fiu 30

aplecat de umeri şi fără să privesc în pământ. Are puterea de a se manifesta, de asemenea, ca o forţă regeneratoare, care developează latenţe şi le dă acestora imbolduri nemaiavute. Este şi magie! Păşesc mai apăsat cu Eminescu şi datorită lui îmi fac cântecele locuibile.

Iubirea mea de Eminescu a fost cea care a făcut, probabil, ca în data de 15 ianuarie 2015, de Ziua Culturii Naționale, lângă statuia lui Eminescu, împodobită cu ghirlande de flori, din Piața Centrului Cultural ”Mihai Eminescu din Tg.Mureș, în fața a aproape o mie de elevi și profesori din școlile târgumureșene, veniți ca de sărbătoare, cu flori, cu steaguri tricolore și înscrisuri eminesciene, să primesc ”Diploma de Excelență Culturală” și ”Placheta Eminescu”.

Distincţia a fost acordată de către Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş „unor personalităţi ale judeţului Mureş care susţin cu profesionalism şi implicare actul cultural autentic”.

-Cum apreciezi receptarea lui Eminescu azi? Ce ai a spune despre detractorii de serviciu ai lui Eminescu?

- Primii germeni a unei receptări cât de cât corecte trebuie puși în școală. Este școala astăzi capabilă de acest lucru? Eu cred că nu. Eminescu este învățat superficial, prin câteva poezii, și acelea poate că nu cele mai reprezentative, și nu este învățat în complexitatea lui, ignorându-se în mare măsură: prozatorul, jurnalistul, patriotul, omul de atitudine, omul moral care a fost. De aceea, receptarea lui este stângace, subiectivă și nu pe liniile sale de forță, care i-ar da dreptul de a fi receptat obiectiv și pus în adevărata lumină. De fapt, nici nu mă mir prea tare, știind că ”gânditorii” din învățământul românesc reduc, cam peste tot, orele de Limbă Română din învățământ și din câte știu, la nicio facultate ”de litere” din țară nu există o catedră Eminescu! Nici chiar la Universitatea de Stat din București! Deși fiecare ”trage”, întrun fel, de Eminescu, desigur, după propriile interese: „La Mihai Eminescu apelează/ Toţi cei care vor să-şi ridice o casă.// Unii fac din absenţa lui o prezenţă,/ Folosindu-l la pereţii de rezistenţă.// Alţii aduc doar prezenţei sinelui flori,/ Şi-l folosesc la pereţii despărţitori.// Cei mai mulţi, însă, cu sinceritate vor,/ Să-şi →

mobilize cu Eminescu inimile lor.// Casa cu pereţi va deveni castel,/ Când a cincea cămară a inimii va fi el.”. (poezia mea, La Eminescu apelează).

Place sau nu place, Eminescu e mai mult decât un poet genial, a devenit o instituție: „La Eminescu, în poeme,/ se intră ca într-o instituţie,/ cu portar şi contabil-şef,/ adică nu se intră oricând şi oricum.// Pentru început ţi se cere legitimaţie de iubire,/ eliberată de cel mai intim organ al tău./ În al doilea rând, ţi se uită în fundul irisului/ să se vadă cât de răsturnată ţi-e lumea ce-o vezi./ Apoi ţi se scanează mirarea,/ apoi eşti controlat la sacul aşteptărilor./ În final, se consultă tabele/ şi înainte să-ţi dea voie să intri,/ mai trebuie să laşi, exfoliat,/ cel mai recent strat de dorinţe.// Şi dacă treci de pagina de gardă,/ urci etaje ale priceperii şi pe coridoarele/ întortocheate ale versurilor,/ cauţi încăperile cu programul afişat/ de lucru cu sufletul./ Baţi la uşi ce se deschid prin răsfoire/ şi în spatele lor, prind carate gradele de reverie.// Pe fire de păienjeni urci,/ Pe ape freatice cobori./ În şaua unor electroni cauţi pericole./ În sânul unei comete, mângâieri./ Până-n prăselele simţurilor,/ vibrează cuvântul./ Şi ca să nu se şifoneze sensurile aflate,/ le laşi dezlegate, să pască liber indulgenţe.// Pentru că ai rezolvat pentru un timp/ o problemă de semantică,/ ţi se cuantifică prin noi înţelesuri ale lumii,/ picioarele bucuriei./ Atunci ai trăit lumi!// La ieşire, îşi predai aripile,/ treci prin detectorul de metafore,/ îţi reiei cheile şi codul de bare/şi apoi te reîntorci/ la penitenţa problemele cotidiene,/ dar spui tuturor , copleşit(ă):/„La Eminescu, în poeme,/ se intră ca întro instituţie/ cu portar şi contabil-şef,/ adică nu se intră oricând şi oricum”. (poezia mea, Instituția Eminescu).

Detractorii lui Eminescu nu au murit deodată cu canonical Grama, cu Macedonski, cu Petrino etc. și fac, dintotdeauna, ceea ce au făcut și știu să facă: denigrează, minimalizează sau chiar contestă până la nihilare. A spus-o foarte clar Eminescu: ”…

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?/ Ei vor aplauda desigur biografia subţire/ Care s-oncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,/ C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare/Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi

prostatecele nări/ Şi le umflă orişicine în savante adunări/…”

(Scrisoarea I).

Acestora (contemporani mie) eu le-am răspuns în felul meu: „Pe el s-a pus şi pata lui pievici,/ Că-i incorect politic şi perimat,/ Fixat cu degetul şi-n somnul morţii,/ De către, chipurile, o maşină de spălat.// ”Că altfel nu putem intra în Europa”,/ S-a dat verdictul ca o ghilotină,/ O instigare de-a da foc la Luceafăr,/ Stropit în prealabil cu benzină.// Memoria să ne fie cât mai scurtă,/ Girată de o directivă obscură,/ Să-i maculăm genialitatea/ Şi s-o ridiculizăm în bătătură.// Să-l reomorâm prin uitare,/ Pentru limba primenită şi curată,/ Pe care a dezburuienat-o,/ Fără a cere vreodată vreo plată.// Să ceară voie cui să strălucească?/ Şi permisiunea cui să o câştige?/ Când tot ce-a scris îl legitimează,/ Şi n-are nevoie de catalige.// E soare fix ce luminează veşnicii,/ În noapte e bănuţ de lună,/ Românii se aştern cer pentru el,/ Să răsară şi niciodată să apună.// Bâzâit sâcâitor de insectă,/ E pata lui pievici de glorie,/ Eu nu ştiu înţepătură de ţânţar,/ Să fi rămas în istorie!” (poezia Unui nimeni!). Sau: „Se sărbătoreşte din nou ziua aceea,/ De dinainte cu o săptămână de-a fi botezat,/ Aproape că te-ar fi dorit născut în cristelniţă/ Şi nu de ziua Sfântului Ignat.// Primează iarăşi funcţionarul şters,/ Cel cu drept de veto şi peste moaşte,/ Care în sarcofagul registrului te omoară,/ Cu-acelaşi înscris cu care te naşte.// Se vor spune din nou cuvinte

Răzvan Ducan, Lazăr Lădariu, Nicolae Băciuţ, la monumentul de la teiul lui Eminescu de la Blaj, ianuarie 2016, 31

La Casa de Cultură „Mihai Eminescu” din Târnăveni, membri ai Cenaclului „Elena din Ardeal”, aducând un omagiu sculptorului Sever Suciu, 31 iulie 2009 _____________________________ borţoase,/ Mai ales în agore, unde oamenii mici,/ Vor face un desant cu logoree,/ Peste auditoriul de servici.// Va fi considerat moment favorabil,/ Oportunitatea de-a te comemora,/ Va fi un joc de glezne, ipocrit,/ Mimarea faptului de-a le păsa.// Vei fi recitat cu emfază, bombastic,/ Acoperindu-se cu grijă gândul viclean,/ Metaforele vor fi sparte-ntre dinţi,/ Ca oricare seminţe de bostan.// Versurile îţi vor fi declamate,/ Cu intonaţia unui bilanţ financiar,/ Ca pe o dare de seamă prezentată,/ La o dată fixă din calendar.// Majoritatea laudelor se vor prelinge,/ Ca o dâră greţoasă de muci,/ Amestecate cu glasuri perfide,/ De pseudoculturali şi politruci.// Ca să se constate, la developare,/ În poza de final, în care toţi vor să fie,/ Că în înghesuiala cvasigenerală,/ Tu n-ai mai avut loc în fotografii”./ (poezia Eminescule, în numele tău…).

-La Târnăveni e o Casă de Cultură "Mihai Eminescu". Îşi mai onorează ea numele?

- Nu vreau să vorbesc despre acest lucru, fiindcă s-ar putea spune că sunt subiectiv, datorită faptului că nu mai sunt directorul acestei instituții. Ceea ce totuși vreau să menționez este faptul că atunci când am fost director, Eminescu se afla la Târnăveni la polul maxim de interes și cinstire.

Iată câteva din activitățile consacrate acestuia și care au constat din: serbări (la datele fixe de 15 ianuarie şi 15 →

iunie) la bustul poetului din localitate, concursuri de recitare din lirica eminesciană, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” (cu participare, în cele 7 ediţii, a sute de elevi din şcolile municipiului), concursuri inter-gimnaziale „Eminescu şi Târnăveniul” (având ca material bibliografic cartea mea Eminescu şi Târnăveniul – exerciţii de admiraţie), a numeroaselor simpozioane „Eminescu” şi serbări la Casa de Cultură, a realizării Premiilor „Mihai Eminescu” (premiul constând dintr-o Diplomă şi dintr-o statuetă de bronz cu bustul miniatural al poetului, în greutate de… aproximativ 10 kg fiecare, care au fost înmânate unor personalităţi, care au contribuit la emanciparea culturii municipiului Târnăveni, printre care poetului Adrian Păunescu, Înalt Prea Sfinţitul Andrei Andreicuţ, scriitorilor Nicolae Băciuţ, Lazăr Lădariu etc.) etc. Am realizat şi un „Colţ Eminescu”, chiar la Crama din centru, acolo unde fusese popasul eminescian, la hanul lui Mănase! Acesta a fost inaugurat la 15 ianuarie 2001. În articolul Colţ Eminescu la Târnăveni din Cuvântul liber, din 20 ianuarie 2001, menţionam, post-factum, mo-mentul deosebit al inaugurării: „...După cuvântările rostite de domnul primar, de protopopul ortodox al Târnăveniului, părintele-profesor Partenie Pop şi poetul Răzvan Ducan, cele câteva zeci de persoane prezente, iubitoare de cultură şi istorie locală (şi nu numai), au trecut cu interes în revistă panourile montate pe pereţi: o cronologie (şi) ilustrată a vieţii poetului, explicarea popasului târnăvenean al acestuia şi, bineînţeles, poezii de şi despre Eminescu. Cei prezenţi la „Colţul Eminescu”, frecventat deja de boema urbei, au putut urmări şi un scurt moment liric eminescian...”..

- În 1979, într-un interviu, Nichita Stănescu afirma că viitorul poeziei este întoarcerea la Eminescu? De ce s-ar întoarce şi cum scriitorul român la Eminescu?

- Atunci când părțile aeriene ale unui copac sunt supuse unor vânturi menite să le rupă, să le pună la îndoială rostul lor în lume, reacția firească a conservării lor este întoarcerea și consolidarea la/în rădăcini.

Astăzi se încearcă minimalizarea a tot ce este românesc, minimalizare ce vizează ștergerea creierului națiunii române și obținerea unei populații fără identitate certă. În

Răzvan Ducan, Nicolae Băciuţ, la Festivalul de Poezie “Ocrotiţi de Eminescu”, Blaj, 24 ianuarie 2015 ______________________________ aceste condiții, este firesc să te întorci la stâlpii tăi identitari. Aproape că este un reflex, ce se opune, astfel, neatizării. Eminescu este un astfel de pilon ce a dat și dă stabilitate și încredere de sine. Înclusiv în poezie.

De aceea remarca lui Nichita Stănescu este cum nu se poate mai potrivită. Superb este și îndemnul lui Nichita: ”Să ne împrietenim cu Eminescu sărutându-i versul/ iar nu slăvindu-l de neînțeles...”. De aceea, cei care mai ”bâjbâie” pe hârtie au șansa numită Eminescu, șansă de repornire a motoarelor, într-un alt spectru. Șansa de regăsire și de imbold, pe coordonatele propriului eu.

Spuneam într-un poem: „Eminescu a fost un fir cu plumb./ După el s-a ridicat pe verticală Cultura Română./ Eminescu a fost un boloboc./ După el s-a întins pe orizontală Cultura Română./ Eminescu se află în vârful piramidei trofice/ a Culturii Române”…(poezia În vecii vecilor, Emin!).

- Sunt câteva afirmaţii celebre: "Omul deplin al culturii române", "Luceafărul poeziei româneşti"... lista e lungă. Ce-l poate defini pe Eminescu?

- Eminescu este atât de profund și atât de larg în preocupări și excelențe, de fapt în genialitatea lui, încât este foarte greu să-l definești într-o propoziție. Cred că însuși cuvântul Eminescu a devenit o axiomă. Totuși, așa cum spuneai și tu de atâtea ori, dragă prietene, Nicolae Băciuț, Eminescu trebuie mai mult citit decât citat!

-Cum apreciezi actualitatea lui 32

Eminescu, mai ales din perspectiva publicisticii lui?

-Din perspectiva publicisticii lui aș putea spune liniștit că Eminescu trăiește. E foarte atent la viața noastră politică și, de acolo de unde este și noi nu știm unde e, el trimite mesaje, caracterizări pertinente, indignări. Iată ce ne trimite contemporanul Eminescu: „Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ, care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele mai simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, de notari şi paranotari, toţi aceştia plătiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român.

Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească, în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduce cu grămada în ţara noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchii pe hârtie şi aspiră de a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţi, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică”…(articol din Timpul, 1880). Sau: „Ce să vă spun? Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc carte şi rezbele, zugrăvesc împărăţii despre cari lui neci prin gând nu-i trece, iubesc acest popor care nu serveşte decât de catalici tuturor acelora ce se-nalţă la putere, popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri. Pe fruntea lui străinii scriu conspiraţiuni şi alianţe, pe seama lui se croiesc revoluţiuni grandioase, a căror fală o duc câţiva indivizi, a căror martiriu şi dezonori le duce poporul sărmanul…(fila 65r a mss.2257). Sau: „Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în →

loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie…

Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.

Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti… Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.

Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun. Urmare ei, capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un ______________________________

La bustul lui Eminescu de la Centrul Cultural al României de la Budapesta – Răzvan Ducan, Mircea Opriţă, Nicolae Băciuţ, Ioan Astăluş, Ioan Matei, Dimitrie Poptămaş, 2004

poeme de RĂZVAN DUCAN Planeţii Planeţii i-au uns robineţii.

Perseidele i-au umplut toate blidele.

Luna plină l-a hrănit cu conul ei de lumină, Iară stelele din depărtare S-au lăsat desfăcute cu chei tubulare.

Răzvan Ducan şi un veritabil eminescolog, acad. Mihai Cimpoi, la Alba Iulia, 1 decembrie 2016 ______________________________ instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii. Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor”.

(Articolul Cred că destul am vorbit… din Timpul, 9 ianuarie 1879).

-Ai scris despre Eminescu întrun fel original, inedit, punându-l într-o relaţie controversată: "poporul de proşti". Ce n-au înţeles care te-au citit din lectura ta creativă a Eminescului?

-M-am și explicat în poezia de deschidere a volumului Poporul de proști versus Eminescu: Motto: „Poporul român i-a fost lui Eminescu călcâiul lui Ahile, până ce călcâiul lui Ahile i-a venit de hac lui Ahile. Iar poezia propriu-zisă sună așa: A avut de ales între/ condamnarea la 39 de ani şi ceva/ de învăţare a muri vreodată, cu suspendare,/ şi condamnarea la 39 de ani şi ceva/ de neînvăţare a muri vreodată, cu executare./ El a ales, dar nu în locul lui,/ ci a poporului de proşti ce i-a dat voie/ să aleagă în locul lui./ Poporul de proşti era prea ocupat în lupta cu sine./ Poporul de proşti versus poporul de proşti./ Numai aşa poate fi înţeles Eminescu”. (poezia Poporul de proști versus Eminescu). februarie - martie 2017 33

În rest, cămăruţa de-acasă, Unde scaunul planeta la singura masă, Unde somnul gravita pe lângă pat, C-o subţire veliţă timbrat, Unde pentru ţinerile faine, Avea dulap pentru Goethe şi Heine, Unde poliţe cu cărţi, pe post de pereţi, Ţineau cerul propriei vieţi. În rest, pe jos, cărţi şi manuscrise, Din scoarţă-n scoarţă, citite şi scrise, Având toate, miezul greu, Ţinute de Poet la perigeu.

Lumânărar Ziua umbla cu capu-n pământ, Încovoiat de gânduri, ce-i săreau în spate.

Noaptea era cu fruntea lipită de aştri, Adunând licuricii, din iarba de departe.

Asculta cu stetoscopul pe cer Extrasistolele unor comete rebele, Ca să vadă izvorul facerii, căuta, În cuibar de înalt, ouă de stele.

Credinţa lui zugrăvea biserici, Lumina lunii tronând închipuirea. Şi el boteza în cristelniţa firii, Rază cu rază, nemărginirea.

Lumina a încetat să mai fie păgână, Devenindu-i tovarăş de pahar.

Golind cu ea puzderie de întuneric Cu hărnicie de lumânărar.

Citea mult Citea mult, dar uneori, noaptea, închidea brusc cartea ca să prindă fulgere. →

Aşa şi-a făcut în camera lui un insectar pentru ora de reverie: flăcări de lumânare, înţepate în ceafă cu ace de gămălie, cu desene jucăuşe pe aripile ideii; fante de lumină din gaura cheii; fâşii târâtoare de sub uşă; Şi rezon, „Lumină de lună”; „Lumină lină” de la Agafton.

Citea mult, dar uneori, noaptea, închidea brusc cartea, ca să prindă momentul în care o stea, îşi trăgea sufletul pe file, şi pe care dorea să o-nveţe sanscrita.

Aromele să fie ridicate la rang de mir Şi numele să fie pe buzele tuturor.

La Mănăstirea Neamţului, Nour!

Pe tine, nouă, redă-ne!

O vină poartă şi Mihai Eminescu, Chiar peste secole şi-n contumacie, A adăugat câţiva lucşi luminii teilor, Cu lucşii versurilor lui de pe hârtie.

Uitarea a ajuns în vrie, Cresc muşchii pe contumacie

Nour

Şi licheenii pe-a ta soartă, Că ţi-a ajuns absenţa moartă.

Trăgând năvod cu miez de fier Şi lăsând numai smoală-n cer.

Exonerat de-nchipuită vină, Că nu mai dănţui în lumină.

Tălăzuind pe valuri de noapte, Recoltă bogată de stele preacoapte.

Însă prezenţa ţi-este vie, De te putem clona din poezie:

Luând înaltul la bani mărunţi, Printre brazi şi printre munţi.

„Dintre sute de catarge”, Matricea întrebărilor large.

Totuşi, fruntea-i, cea de lună plină, Se hrănea doar cu luna-n lumină.

Din „o cale atât de lungă”, Sinapse cu scânteire îndelungă.

Dar luna-n lumină nu se prindea, În năvodul aruncat de cuprinderea sa.

Din Dacia, visată Felix, Perechi, perechi, de dublu helix.

Şi-o aştepta, cu nerăbdare, printre chilii, Să bată monedă de reverii.

Iar din „alunecând pe-o rază”, Concatenări care contează.

Eminescu şi Veronica A fost odată ca niciodată Un scriitor de trăsuri, Premergător scriitorului de vagoane, Ce făcea sex nebun în metru antic, Cufundându-se-n alexandrinii unei cucoane.

A fost odată ca niciodată O cucoană cu două fete şi un soţ, Cu treizeci de ani mai în vârstă decât ea, Şi de aceea, de aceea, Propria frunte şi-o ştergea.

Poezia le-a făcut cunoştinţă Şi tot ea i-a despărţit, El era un Luceafăr schopenhauerian, Ea era băţ aprins de chibrit.

Au avut parte De arc voltaic de iubire, Într-un aer de fiere, El luminând pe un cer, Ea luminând o-ncăpere.

O noapte bătea, cât de bine putea, Şi alte nopţi, monedă, ba!

Din „nu credeam...(etcetera).. vreodată”, Tinereţea neîncorsetată.

Când luna nu venea la întâlnire, Credea că năvodu-i rupt pe la fire.

Din „iubirea de moşie”, zid, din „pleava vânturată”, Baiazid.

Şi când nu mai credea, el plângea, Tânguindu-se, numai cu sinea sa.

Din „un bătrân atât de simplu”, dar epopeic, acid dezoxiribonucleic.

De nevrednicie, se căia pe pământ, Şi lacrima îi sublima în cuvânt.

Vise cu luna în coarne de bour _____________________________

Iar din „De ce nu-mi vii?”, Toată puterea ta de-a iubi.

Şi-apoi din „Dulce, Românie”, Îţi vom reconstrui celula vie.

Teii Teii ar trebui scoşi din rândul copacilor Şi trecuţi în rândul sfinţilor, Pentru minunile înfăptuite la ceasul înfloririi, În sufletele copiilor şi ale părinţilor.

„De la Nistru pân` la Tisa”, Cât larg inima-ţi cuprins-a.

Iar din „trecutu-ţi mare, mare viitor”, Ceva prezentului rătăcitor.

Aproape că ţi-am putea spune: -Ieşi Lazăre, cu Eminul tău nume,

Teii ar trebui canonizaţi de urgenţă Şi trecuţi cu roşu în calendar, Pentru desantul unor bucurii, În nările şi rotunjimile globilor oculari.

Teii ar trebui să fie locuri de pelerinaj, Biserici să poarte hram cu numele lor,

Şi aşa dintr-un „Luceafăr blând...”, Genomul forţei prin cuvânt.

Dă, la Bellu, piatra de-o parte, Şi-nvie din somnul de moarte.

Răzvan Ducan, Nicolae Băciuţ, la bustul lui Eminescu din Blaj, 2015 34

Ia din nou bobiţa unei flori de tei, Descoperindu-i Dumnezei.

Poetul Răzvan Ducan a găsit un mod poetic cu totul aparte spre a-şi dovedi iubirea pentru Eminescu nostru naţional. Şi de ce nu?

Asemeni făcuse la vremea sa Nichita Stănescu, iar acum vorbele sale ne sunt tot un fel de temelie.

Răzvan Ducan a scris şi publicat o carte* în care subiectul este chiar acesta: cum este Eminescu al nostru ? Cum îl citim, înţelegem, cum ne apropiem de el şi cât de tare e el în fibra alcătuitoare a culturii române? „Fără Eminescu/ Limba Română ar fi fost şi acuma pusă în gips./ Am fi umblat pe stradă/ trăgând anevoie greutăţi de cuvinte./ Am fi survolat înţelesuri puţine, în spaţii de-ntors, strâmte./ Roiuri de onomatopee ne-ar fi invadat casa./ Pe verbe am fi avut igrasie./ S-ar fi coclit şi adjectivele, / iar cichindeali, mumuleni şi prăleşti/ne-ar fi colmatat timpanul.”

Gestul scriitorului târgmureşean este total, exclusiv şi fără pereche. Se vede imediat că nu e ceva ocazional legat de poezia sa populată de umbra lui Eminescu, ci o lecţie de viaţă, de o pasiune, de o asumare.

Am încercat să nu mă las influenţată de perspectiva propusă de prefaţator, care e un „eminescolog”, domnul Valentin Coşereanu (Căci de aceea este Prefaţa, ca s-o o citim în loc de Postfaţă…)

Am luat opţiunea poetului Răzvan Ducan drept o toană poetică, căci prefaţa însăşi este precedată de un răspuns dat prin email, ca să vedem exact cum i-a parvenit autorului acest text de prezentare.

De multă vreme am ajuns la convingerea că toţi autorii au propriile lor originalităţi. Unii inventează cuvinte, de la Coşbuc cu al său „întrulpi”, la Şerban Foarţă.

Alţii se joacă uneori cu punctuaţia.

Cu licenţele poetice, hai să-i lăsăm să se joace cum vor, e grădina lor.

De când am primit cartea

Poporul de proşti versus Eminescu, din chiar mâna scriitorului care mi-a scrijelit o dedicaţie, în fugă, cu pixul albastru (chiar în uliţa satului Hordou, înainte ca mărimile, oficialităţile să se pună-n mişcare pentru Nunta Zamfirei (16 septembrie 2016), chiar de atunci, trăgând cu ochiul la copertă, ceva m-a şocat. Culorile mi s-au părut şterse. Titlul mi s-a părut provocator. Provocator tare. De ceam avea nevoie să ne punem cenuşă în cap, când există atâţia care ne dipreţuiesc, ne hulesc, ne vor răul şi vor să ne destrame?

Trebuie să fie acolo, ceva. Un înţeles tainic, un îndemn subtil.

Apoi mi-am dat seama că poetului îi place să provoace, că se hrăneşte din asta. Doar că îl doare peste măsură unde am ajuns, unde s-a ajuns şi drept urmare îşi varsă oful „La Eminescu apelează/ Toţi cei care vor să-şi ridice o casă.// Unii fac din absenţa lui o prezenţă/ Folosindu-l la pereţii de rezistenţă // Alţii aduc doar prezenţei sinelui flori,/ Şi-l folosesc la pereţii despărţitori.// Cei mai mulţi, însă, cu sinceritate vor/ Să-şi mobileze cu Eminescu inimile lor.// Când a cincea cămară a inimii va fi el,/ Casa cu pereţi va deveni castel” ceea ce trebuie să recunoaşteţi, e excepţional. Într-un cuvânt, avem de a face cu o plachetă de poezie cu totul deosebită, în care crezul poetic e atât de puternic încât pur şi simplu ______________________________________

____________________________ te îneacă de puritate, te ameţeşte precum ozonul atunci când ajungi pe vârf de munte.

Versuri, întâmplări de viaţă, din biografia eminesciană sunt presărate peste tot şi totul e ca o rescriere, o re-lucrare a sugestiilor din viaţa şi opera poetului.

Cu adevărat, Răzvan Ducan locuieşte în lumea eminesciană, nu e o vorbă aruncată. Suntem la o azvârlitură de băţ de 15 ianuarie care e ziua lui, ziua naţională a culturii, ziua neuitării.

Cartea propusă e departe de a inspira un aer festiv. În schimb, are un aer de responsabilitate patriotică adevărată.

De citit această carte deosebită, de reflectat, evident. Căci „A avut de ales între/condamnarea la 39 de ani şi ceva/de învăţare a muri vreodată, cu suspendare/şi condamnarea la 39 de ani şi ceva/ de neînvăţare a muri vreodată, cu executare./ El a ales, dar nu în locul lui, / ci a poporului de proşti ce i-a dat voie/ să aleagă în locul lui./ Poporul de proşti era prea ocupat în lupta cu sine./ Poporul de proşti versus poporul de proşti./ Numai aşa poate fi înţeles Eminescu” .

CLEOPATRA LORINŢIU _________ *Răzvan Ducan, Poporul de proşti versus Eminescu, Editura Vatra Veche, 2016.

35

(IV) ”Aparent o lirică exterioară şi de suprafaţă, datorită, mai ales, a ”inserturilor în cotidian”(1) şi a stilulului neobişnuit, lirica lui Răzvan Ducan este, pe drept cuvânt, una dintre cele mai sincere şi actuale meditaţii la anxietăţile începutului de nou mileniu, la penuria de spiritualitate a sufletului, dusă la extrem, îmbătat mai cu seamă de mirajul confortului material. Este o lirică a unui adevărat profet care, în loc să se adreseze cititorilor printrun mesaj domestic, eventual excesiv de comun şi de multe ori poate extrem de tocit, apelează la îndrăzneala maestrului Baudelaire sau la cea a poetului de la Mărţişor....(...).... Făcând o proaspătă baie de lirică ducaniană şi pregustând în cadrul unei lecturi experimentate, inconfundabilul stil al domniei sale, cititorul se convinge, pare-se, de faptul că versurile acestui volum sunt genuine răspunsuri lirice la înţeleapta reflecţie a filozofului Constantin Noica, asupra modului cum trebuie percepută trăirea vieţii; că poezia lui Ducan e înainte de toate, un semnal de alarmă, unic în felul său, acum, la început de mileniu, pentru că îndrăzneşte să-i bată pe umăr pe cei care, preocupaţi numai de căpătuială, adică de ”context”, riscă să uite de ceea ce este însăşi cheia vieţii, adică de trăirea în spirit...(...)... Încă de la primele versuri lecturate, fără însă să mai fi citit vreo poezie semnată de acelaşi autor, cititorul remarcă, aşa cum am precizat mai sus, originalitatea limbii şi stilului, chei de bază în tentativa de individualizare a statutului liric al poetului. La început, uşor bulversat de limbajul care parcă şi-o dă în petic, cititorul conştientizează faptul că sub termenii –metaforă se găseşte strălucirea unei lumi originale....(...)...În adevăr, Răzvan Ducan este, aşa cum afirmă Nicolae Băciuţ,”un supravieţuitor şi un învingător.” E un învingător nu numai pentru că ”poezia lui a învins”, ci şi pentru că lirica sa nu răspunde ”la strigătul: ajutor!”, ci rămâne numai un ”strigăt”, aşa cum o defineşte Emil Cioran: ”Numai religia poate răspunde la striătul: ajutor! Poezia este numai un strigăt. Până acum nicio poezie n-a dat un răspuns.”(7) Aceasta cu atât mai mult, cu cât ”strigătul” pare a fi propriu ”Curbei lui Gauss”.

Nicolae Suciu

14 decembrie 2014, comemorare Adrian Păunescu la biserica din Târgu-Mureş, între ai cărei ctitori se numără ______________________________________________ ”....punctul de rezistenţă al liricii lui Răzvan Ducan îl constituie puterea de invenţie a limbajului.......”

Nicolae Suciu în art. ”De la “bocancii suficienţei” la “marile necuprinderi” în lirica lui Răzvan Ducan” în ”Vatra Veche” și în ”Cuvântul liber, miercuri, 6 aprilie 2016 * ”….Rar mi-a fost dat să văd un om, un redutabil scriitor care să ia atitudine faţă de poporul de proşti care nu se mai trezeşte……(…)…

Rar mai avem oameni curajoşi ca Răzvan Ducan, oameni de un românism curat, care nu se sfiesc să atace hienele antiromânești, care în mod normal ar fi fost gonite-n pustă....(...)....

Cartea lui Răzvan Ducan este o carte document, un manual literar ce nu trebuie să lipsească din biblioteci… (…)…Aş îndrăzni chiar să spun că nimeni nu l-a mai văzut aşa pe Eminescu.

Este un Eminescu aparte, din “vasele comunicante” ale poetului Răzvan Ducan….”.

Puiu Răducanu în art.”Un redutabil scriitor ia atitudine în apărarea, dar şi cinstirea, lui Eminescu!” (referire la volumul de versuri “Poporul de proști versus Eminescu”, de Răzvan Ducan, ediţia a II-a, Ed. Vatra Veche, Tg.Mureş, 2016) * ”...Răzvan Ducan câştigă pariul dificil al ridicării biografiei exemplare a Poetului la puterea “jocului secund”, al poeziei. Exerciţiile de admiraţie lirice sunt pledoarie indirectă pro domo, cum reiese şi din această aspră confesiune: “I-am dat să mănânce jăratec,/ Căderii mele în mine,/ Pentru a fi sinelui său/ Mult mai aproape”(Ele). În această cheie, aparentă hagiografie, e un proces de mitificare, revenire continuă la sinele simbolic, extins...”

Ioan Marcoș în art. ”Instantanee lirice!” din ”Vatra Veche”, Nr. 7 (91), iulie 2016 (referire la cartea ”Poporul de proști versus Eminescu”)

în art. ”CURBA LUI GAUSS - Dimensiune a liricii lui Răzvan Ducan” din revista ”Vatra Veche” și în revista ”Creneluri sighișorene” Nr. 8 (ianuarie-iunie) 2016 * ”Primit-am carte nouă de la Târgu-Mureș.

Una doldora de rod poetic, al cărui grădinar este Răzvan Ducan, autor al unui munte de volume, încât de te-ai sui pe ele ajunge-vei până la noapte drept în pridvorul lui Dumnezeu…”.

Traian Vasilcău în art.”O carte de Istorie pentru urmași!” Chișinău, 15 iunie 2016, în ”Vatra Veche” , Nr. 6(90), iunie 2016 și în ”Cuvântul Liber, miercuri, 29 iunie 2016

36

* Aşteptând alte cărţi ale colegilor şi copământenilor mei, talentaţi şi harnici, remarc cu plăcere că volumul de faţă poartă nr. 16 din colecţia 100 de cărţi pentru Marea Unire – 1918-2018. Iar poetul-editor Nicolae Băciuţ conchide în locul meu: “Aştept momentul în care critica literară să-i descopere în dimensiunea reală a valorii lor [pe Răzvan şi Darie] şi să-i aşeze şi ea acolo unde le e locul, în primul raft al bibliotecii literaturii române.”

Ion Brad

revolta este autentică. Problematica existenţială se îmbină fericit cu revolta nedisimulată a adâncimii versului...(...)..

Rar mi s-a întâmplat ca lecturând poezii să am aproape tot timpul în faţă imaginea celebrului tablou al lui Munch (Strigătul), iar în paralel, Ţipătul lui Mircia Dumitrescu, aşa cum s-a petrecut pe tot parcursul lecturii acestor poezii.....(...)...Norocul nostru este că din abisul tăcerii depline, se ridică din când în când câte o voce care să adune tot năduful celorlalţi care tac mâlc în vinovăţia lor, sau doar şuşotesc (adesea provocator), fără să ia o atitudine tranşantă, oficial, fără ascunzişuri ci deschis.

Aşadar, o revoltă despre tot şi toate câte se întâmplă în societatea noastră slugărnicită şi ticăloşită până peste margini, străbate întreaga poezie a lui Răzvan Ducan.

Aproape nimic nu-i scapă din ceea ce ne priveşte pe noi toţi, dar despre care o lume întreagă tace, din comoditate, din frică sau din interes...J`ACCUSE!!”

Valentin Coşereanu

în art.” Răzvan Ducan, Darie Ducan – O DUALITATE POETICĂ FERICITĂ” din ”Vatra Veche”, Nr.11(95), noiembrie 2016; și în ”Alte cărți ale prietenilor mei”, de Ion Brad, vol. I, Ed. Anamarol, 2016 * ”La Editura Vatra Veche din Tg. Mureș a apărut ediția a II-a, revăzută și readăugită, a volumului de versuri ”Poporul de proști versus Eminescu” de Răzvan Ducan.

Cartea cuprinde aproape 70 de poezii (108 pagini) dedicate în întregime lui EMINESCU. Prefațatorul cărții, dl. Valentin Coșereanu, doctor în litere, critic literar, eminescolog reputat, fost director al Memorialului ” Mihai Eminescu” de la Ipotești menționează: ”Citesc în ultimii ani tot felul de bazaconii, încât, de foarte multe ori, mă mir că hârtia nu se îngălbenește de rușine. Am citit poem după poem din plăcere, dar și din curiozitate. Poate undeva dă chix - îmi ziceam. Nu s-a întâmplat. Nu numai că nu s-a întâmplat, ci am avut satisfacția că cineva îl pătrunde atât de bine pe Eminescu, cel care are parte de nici el nu le mai poate suporta, El care a putut suporta atâtea... Sunt mulțumit (și mulțumesc neformal) că cineva lucrează în spiritul poeziei Lui. Să vă felicit? Ar fi prea puțin. Poate să vă spun că m-a uns la inimă. …Spre deosebire de alţi poeţi, Răzvan Ducan nu are aerul superior că poezia lui Eminescu este învechită, depăşită, puerilă (Mai slăbiţi-mă şi cu Eminescu!), nu, el are ştiinţă, pioşenie, curaj de pătrundere (cu orice risc) în abisul acesteia. Are veneraţie. Pentru că el ştie că poemele lui Eminescu nu trebuie ajustate, nu trebuie date cu fixativ, nu trebuie date cu ceară să strălucească, nici tapate, pietănate, făcute noi cărări prin ele (Poem contra...), fără să li se facă infiltraţii (Poemele lui Eminescu), căci veşnicia lor se arată firesc, motivată de faptul că fiecare poem al său este o aşchie/ din crucea Mântuitorului (Fiecare poem deal lui), căci cititul este rugăciune,/ recititul e spovedanie (Fiecare poem de-al lui)”…..”

(din textul ”Nimeni nu strigă, toți șușotesc” al conferinţei susţinute la Memorialul Ipoteşti- Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu, luni, 21 martie 2016, de Ziua Mondială a Poeziei); ulterior publicat în revista ”Hyperion”, Botoșani, Nr.4-5-6 / 2016 * ”.....cartea nu este o culegere de poezii, cum mi-am închipuit când am început s-o citesc, ci o superbă poveste, care m-a plimbat prin Universul Eminescu. M-am lăsat condusă de pana autorului şi am trăit emoţia călătoriei de la un capăt la celălalt al cărţii. În fapt, am dat de o carte unică în felul ei....(...)...M-am lăsat cuprinsă de farmecul lumii pe care Răzvan Ducan mi-a oferit-o. Cuvintele poemelor lui sunt şi poezie şi imagine şi muzică, simultan. Dacă ar fi să citez versuri care mi-au plăcut, ar trebui să citez cartea în întregime....(...)...Îndrăznesc să cred că volumul de față, cu o sponsorizare pentru design și ilustrații, s-ar bucura de un succes deosebit la orice târg internațional de carte din lume.”

Veronica Pavel Lerner Toronto, Canada, în art. ”Poetul Răzvan Ducan ne povestește EMINESCU” în ”Vatra Veche”, Nr.11 (95), noiembrie 2016 * ” .... avem de a face cu o plachetă de poezie cu totul deosebită în care crezul poetic e atât de puternic încât pur şi simplu te îneacă de puritate, te ameţeşte precum ozonul atunci când ajungi pe vârf de munte. Versuri, întâmplări de viaţă, din biografia eminesciană sunt presărate peste tot şi totul e ca o re-scriere, o re-lucrare a sugestiilor din viaţa şi opera poetului. Cu adevărat, Răzvan Ducan locuieşte în lumea eminesciană, nu e o vorbă aruncată. …(…)…

Cartea propusă e departe de a inspira un aer festiv. În schimb are un aer de responsabilitate patriotică adevărată.

De citit această carte deosebită, de reflectat, evident…”

Cleopatra Lorinţiu

Articolul ” O nouă carte de Răzvan Ducan!”, nesemnat, din Buletinul Informativ ”Mihai Eminescu”, editat de Gruparea Colecționarilor ”Mihai Eminescu” Botoșani, Nr. 43, iunie 2016 * ”......am rămas surprins când mi-a ieşit în cale poezia lui Răzvan Ducan, poetul din Târnăveni, de a cărui existenţă nu ştiam până la volumul dedicat lui Eminescu, volum intitulat Poporul de proşti versus Eminescu, în care Poetul naţional n-a mai fost niciodată abordat astfel...(...)...... poezia lui Răzvan Ducan este o excepţie.

Una pozitivă, din care se înţelege că poetul, contemporanul nostru, nu se chinuie să scrie aşa. La el

în art. ”Cu gândul la Eminescu”. din revista ”ZAMAN-România” din 7 ianuarie 2017; în ”Cuvântul liber” din 10 ianuarie 2017 și în rev.”Vatra Veche” Nr. 1 (97) din ianuarie 2017 (referire la cartea „Poporul de proşti versus Eminescu”, ed. a II-a, Editura Vatra Veche, 2016) 37

”Nu am cerut și nu voi cere nimănui niciodată voie să-mi iubesc țara.”

-Ce mai înseamnă azi să fii patriot, Răzvan Ducan?

- Chiar dacă pare o întrebare grea pentru zilele noastre, pentru mine este ușoară ca un… fulg (sau fung), fiindcă în mine de mult este clarificată acestă chestiune. Aș zice că este clarificată din totdeauna. ”Nu știu alții cum sunt”, cum a spus Creangă, dar pentru mine a fi patriot este o stea fixă, din pleiada de stele fixe, care îmi probează cerul modului de a vedea lumea și de a fi. Este practic o formă de iubire cu rădăcini suficient de puternice în mine, ca nimic și nimeni să nu o poată smulge vreodată. Este până la urmă puterea mea de a putea, care nu se-ntâmplă oriunde, ci într-un anumit spațiu, numit generic ”acasă”, care îmi dă putere de mers și unde am parte de o permanentă regenerare psihică, morală și de atitudine. Este prietenia cu ”râul, ramul”, cum spunea marele Eminescu. Este locul ”mustului care fierbe” cum spunea Octavian Goga.

Este spațiul României ”dodoloațe”, cum spunea Lucian Blaga, că a auzit din gura unui copil și chiar al ”luptei cu inerția”, cum a spus Labiș. Dar e și locul permanentei reveniri, fie ea și mentală, precum gândul poetului Darie Ducan, fiul meu, care de la Paris spunea într-un poem magnific că ”…Uneori, în soarele de seară, drapelele Franței se văd românești.”.

Cuvântul patriot vine de la cuvântul patrie, care la rândul său derivă din latinescul patria, care înseamnă (conform DEX online) țară în care s-a născut cineva… sau (ca altă posibilă definiție) mediu politic, social și cultural în care s-a născut, își desfășoară viața și activitatea fiecare popor sau teritoriul, locul, cadrul geografic și modul de viață al poporului, limba, cultura, tradițiile, etc. Este locul nașterii și (și uneori) al devenirii, până la urmă, locul unde are loc o simbioză specială între oameni și înconjur. Eu sunt beneficiarul unei astfel de simbioze speciale cu acest pământ românesc, binecuvântat de Dumnezeu. De aceea, pentru mine e valabilă deviza latină Ubi patria, ibi bene (”Unde-i patria,

Târnăveni, 1 decembrie 2014

_________________________ acolo-i bine”) și nicidecum Ubi bene, ibi patria (”Unde e bine, acolo e patria”), aceasta din urmă, mult dragă adepților mondializării sau apatrizilor. Seneca, în Epistulae 66, 26 spunea: „Nemo patriam, quia magna est, armat sed quia sua” (”Nimeni nu-și iubește patria fiindcă este mare, ci pentru că este a sa”). Da, patria mea este patria mea, fie că-i mică, fie că-i mare. În versuri de acum vreo 25 de ani vorbeam de țara mea, în următorii termeni: “Țara este acol` unde te doare,/ nu acolo unde-i mațu` plin,/ locul e de care fiind departe/ făr` să vrei îți scapă un suspin.// Țara este acolo unde ochiul/ cade-n palma unei flori/ și de unde încărcat se-ntoarce/ cu imagini pline de fiori.// Țara este acolo numai unde/ tu te simți mereu ca nou născut,/ și-n care uzi cu nostalgie/ pântecul pe care l-ai durut// Și-unde prin nevăzute fire/ în mreaja ei ești prins intim,/ când cu o copilărie,/ când c-un pumn de moși din țintirim”….(poezia Țara este acol` unde te doare) Altundeva, vorbeam de țara ca rostul de a fi ”…împreună/ cu vii, cu morți, cu încă nenăscuți,/ locuitori ai pământului numit Limba Română…”

J.F. Kennedy, președintele S.U.A. spunea cândva: „Nu întreba ce poate face țara pentru tine, întreabă ce poți face tu pentru țară”. În această idée am scris și un poem al ”dezechilibrului„ între ceea ce primim (mult) și ceea ce dăm (de obicei puțin): “Cu toții ar trebui să ne petrecem moartea într-o închisoare a 38

datornicilor,/ nici unul, în timpul vieții, nu am plătit pe deplin datoria față de țară,/ ca să echilibrăm balanța între ceea ce am dat și ceea ce am primit,/ mai e nevoie de o viață suplimentară.//….” (poezia Cu toții ar trebui să ne petrecem moartea într-o închisoare a datornicilor). Văd patria numai în spiritul zilei de 1 Decembrie 1918: “A fost voinţa unui neam,/ sub aripă de pronie cerească,/ versanţii munţilor Carpaţi,/ neantagonici, să se-atragă,/ ce-au despărţit, până atunci,/ pe veci să întregească.// Era un frig de crăpau imperiile/ dar în români era cald/ de se topea fierul,/ aburii, ce ieşeau din gurile/ celor ce-şi strigau unirea,/ au dezgheţat cerul.// A fost pofta ce-a poftit-o/ un întreg popor/ şi pe Câmpul lui Horea,/ în Alba-Iulia,/ a reintrat Mihai Viteazul,/ multiplicat de o sută de mii de ori.// Ori o sută, câţi au rămas acasă,/ în satele şi oraşele din munţi,/ câmpii şi văi,/ „de la Nistru pân` la Tisa”/ toate provinciile româneşti,/ au fost şi sunt/ boabe ale aceleiaşi păstăi.// Limba lui Eminescu le-a învelit,/ aşa cum şi astăzi,/ fără parcimonie, le înveleşte,/ „România dodoloaţă”, de-atunci,/ a fost doar început/ de poveste.// Povestea a ajuns acum la noi,/ şi ea e icoană perpetuată/ de la părinţi la copii./ Să ne bucurăm de rotundul ei,/ dar să fim vigilenţi,/ la cei ce latră autonomii.// 1918 a fost anul astral,/ iar 1 Decembrie a fost ziua divină,/ şi pentru că Dumnezeu/ şi-a întors atunci faţa spre noi,/ pe inimă, această dată/ să ne-o tatuăm cu lumin”./ (poezia 1 Decembrie 1918).

Am văzut și văd patria numai în rotundul ei mirific: „În partea concavă a Carpaţilor s-a adunat Transilvania,/ luând forma curburii în care a fost turnată./ În partea convexă a curburii Carpaţilor,/ Moldova şi Muntenia, toată.// Principiul vaselor comunicante/ a făcut să ţină ce aluneca dintr-o parte,/ şi dintr-o parte în alta a curburii să se dea,/ preaplinul iubirii ce se dorea.// Iniţial, munţii Carpaţi erau liniari,/ înalţi, semeţi, frumoşi şi clari./ În ei era un popor de oameni vii/ ce modela viitorul pentru copii.// Ca un arc, munţii au fost încordaţi,/ de cei de-o parte şi alta al acestor Carpaţi./ Pentru ca să se destindă şi să sară la cei/ ce vor să muşte din rotundul ei.// A contesta → NICOLAE BĂCIUŢ

arcul Carpaţilor e o chestiune gravă/ şi-n partea convexă şi-n partea concavă./ De aceea, nu-l îndreptaţi cu ciocanul pe nicovală,/ e dreptul arcului de a veghea pentru ţară.” (poezia Curbura Carpaților). Și exemplele date pot continua. Este până la urmă dreptul și datoria de a iubi și apăra ”tot ce mișcă-n țara asta”. Și, bineînțeles, țara însăși.

Desigur, pentru un scriitor, cu armele scrisului, dar nu numai.

-Prin ce s-ar distinge patriotismul tău?

- În primul și în primul rând nu știu dacă patriotismul meu se distinge de patriotismul altora și nici nu vreau ca să se distingă, în condițiile în care vreau să cred că marea majoritate dintre românii și neromânii din țara noastră (dar și din alte părți) nutresc aceleași sentimente de iubire pentru țara noastră, pentru ceea ce se cheamă, generic, ROMÂNIA. Poate pentru unii par vorbe mari. Pentru mine nu. Iubesc tot ce ține de ființa acestui popor românesc: de la limbă la datini și la obiceiuri; de la istoria la geografia lui. Nu este o iubire de complezență, nici că „dă bine” în anumite împrejurări, ci este o permanență. Este până la urmă a stare firească a mea. Și mă comport ca atare, bucuros, chiar mândru, fără a ține cont de conjuncturi, mode sau de presiuni, (ne)venite de aiurea. Nu am cerut și nu voi cere nimănui niciodată voie să-mi iubesc țara. Nu mă interesează că nu e cool, că nu sunt în trend, ci o iubesc permanent, ca o… caravană care trece, în pofida câinilor ce latră! Sunt român până la cele mai intime particule ale sufletului. Și nu o ascund, iar când trebuie să mă mândresc cu acest lucru o fac cu bucurie. Iubesc oamenii acestei țări, îi iubesc formele de relief, iubesc simbolurile ei, iubesc tot ce ține de antropologia poporului nostru. Îl iubesc total și necondiționat. Și simt acestă iubire (și) în limitele geografice văzute și de vizionarul Eminescu ”de la Nistru pân` la Tisa”, dar și în cele spirituale. Am scris cărți întregi și capitole de cărți, pe lângă alte cărți, unde îmi exprim neîncorsetat și neîntimidat acest sentiment. Iată ce spuneam într-un poem: ”Hai în capitala ţării, în Decembrie, Întâi,/ Iulia e-atât de albă şi mai albă ca ea nu-i/ Nici o sărbătoare mare ce se ţine la români,/ E Fecioara Preacurată, e-un

Zamolxis din bătrâni.// Bucureştiule, mă iartă, că-s mai îndrăzneţ din fire,/ Pentru o zi mut capitala, dintr-un an întreg de zile,/ Dealul Furcilor îşi cere şi Mihai intrând pe cal,/ Dreptul Albei la ziua asta, dat de mândrul ei Ardeal.// Dat de Horea ce sub roată îşi visase neamul slobod/ Şi de suta cea de mii de aici a dat în clocot/ Şi de Arion , feciorul, prohodit de-ontreagă ţară,/ Ce în gară la Teiuş i sa dat de-un glonţ să moară.// Drumurile duc la Alba, toate, şi sentorc la Bucureşti,/ Vreau un continent de oameni cu privirile fereşti,/ Şi ca numitor comun, un curent ca să ne treacă,/ Şi din dragoste de ţară, un pământ să fim şio apă.// Şi din patru zări ninsoare, Doamne, vreau pe vechiul castru,/ Şi cu roşu, şi cu galben, cu români şi cu albastru,/ Şi aşa matur cum sunt, vreau ca să mă pierd cu firea,/ “România dodoloaţă”, să trăiască, eu să strig! Şi Unirea! ” (poezia Alba cea Iulia). Așa cum spunea și Nichita Stănescu, patria mea este și Limba Română: „Tot ce mi-a intrat vreodată mai frumos în ureche,/ Tot ce mi-a ieşit vreodată mai bun pe gură,/ Floare la butoniera simţurilor mele,/ Agavă ce sinelui i-a dăruit armătură.// Ziditoare de biserică din cuvinte,/ Cu vocale şi consoane, pe post de sfinţi,/ Binecuvântate de Dumnezeu în lexic,/ Polisemantice şi expresive şi cuminţi.// În care spusele au unghiuri teşite/ Şi de aceea nu zgârie sau irită timpane,/ Unde ______________________________

La Alba Iulia, de Ziua Naţională, 1 decembrie 1995 39

Cu fiul, Darie, și cu un țăran autentic (Alba Iulia, 1 Decembrie 2000) ______________________________ propoziţiile curg melodioase,/ Cu înţelesuri de-aşezat în rame.// Unde sub patrafirul eu-lui, sine qua non,/ Se spovedesc, cu sfială, toate gândurile,/ Unde sub pavăza de dulceaţă se-adună/ Rânduri, rânduri, rândurile.// Unde se râde până la urechi,/ Unde cu lacrimă se plânge pân` la drob de sare,/ Unde în cabina de probă se poate încerca tăcerea/ Cu câteva numere mai mare.// Şi-am încălecat pe-o şa metafizică/ Şi v-am spus iubirea asta veche/ A tot ce mi-a ieşit vreodată mai bun pe gură,/ A tot ce mi-a intrat vreodată mai frumos în ureche”. (poezia mea Limba Română) În rest, mai ales în anii tineri, am fluturat în agore steaguri tricolore românești, am purtat panglici tricolore pe frunte, la diverse manifestări și în locuri cu rezonanță istorică, port și în prezent cocarde la piept și fulare la gât cu ocazia diferitelor sărbători majore, inclusiv culturale, îmi pun mâna dreaptă pe inimă când se cântă Imnul Național și cânt și eu, îmi înalț privirea pe catargele unde flutură tricolorul românesc și lăcrimez la bucurii și neajunsuri pentru ”țara mea de glorii, țara mea de dor”. Acesta sunt și nici nu vreau să fiu altfel! Cui nu-i place să nu mă citească sau să-ntoarcă capul când trec pe stradă. Nici nu-mi pasă! Celor de pe Facebook sau de aiurea, care mă iau pe/de sus le dau delete cu nepăsări de bine! Și spun ca Eminescu care saluta (și era salutat) la Viena, de către studenții români, cu ”Trăiască Nația” și el răspundea, sau i se răspundea, ”Sus cu dânsa!”. →

Pentru ca tot ca Eminescu să conchid: Sunt român și punctum!

-Cât patriotism suportă literatura?

- Nu numai că suportă, dar cred că e binevenită în măsura în care naționalul e ”național, cu fața spre Universalitate”. Acest lucru cred că e valabil peste tot în lume. Specificul nu limitează, ci arată și o altă fațetă a umanității. Și acest specific este ținut cu dinții peste tot în lume și afișat cu mândrie, chiar în pofida unor curente transfrontaliere, de metisare a populațiilor, a obiceiurilor și a… pământurilor. Francezul e francez înainte de a fi european, iar germanul este, de asemenea, german înainte de a se considera ca făcând parte din Europa. Noi de ce ne-am rușina de a fi români, înainte de a fi europeni?

Toate literaturile naționale au în ele un puternic sâmbure național. Asta nu a împiedicat cu nimic, atunci, când au fost valoroase, să cunoască recunoaștere și consacrare pe întreg mapamondul. Asta nu înseamnă că în respectivele literaturi să apară numai steaguri naționale, numai imnuri, numai fapte de bravadă. Și lucrurile simple, banale, ca și faptele fără conotații deosebite fac până la urmă parte dintr-o țară, dintr-o patrie.

Scriind despre acestea, înfăptuiești tot acte de patriotism. Patriotismul nu dăunează armoniei dintre popoare, între țări. Doar șovinismul dăunează.

Inclusiv în literatură.

- Ce scriitori ar fi modele de patriotism în literatura română?

- Dacă ar fi să o iau cronologic aș începe cu spusele lui Ienăchiță Văcărescu, cu al său testament de ”…Creșterea limbii românești ș-a patriei cinstire!”. Dacă ar fi să o iau per total, din punct de vedere emblematic, pentru toată literatura română, aș începe, și poate aș termina, cu Mihai Eminescu, ”românul absolut”, cel din poezie, din publicistică, din fapte, cel care la 17 ani publica poezia Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, la 19 ani înființa, împreună cu alți tineri, cercul cultural ”Orientul” pentru ”strângerea de folclor”, iar la 20 de ani se bătea cu imperiul dualist Austro-Ungar, publicând în Federațiunea de la Pesta articolele: ”Să facem un Congres”, ”În Unire e tăria” și ”Echilibrul” în favoarea Transilvaniei românești, unde pământul acestuia, spunea Eminescu: ”e cu mult mai mult drept

și cu mult mai multă rațiune al nostru decât al lor ”. Ulterior, vorbind despre românii de-o parte și de alta a Carpaților, el spunea într-o viziune unitară: ”Faptul cel mai curios și mai important din toate este unitatea de limbă, de datini juridice, religioase și de viață de familie”. ”Alături cu limba - mai spunea acesta - există ca element de unitate literatura populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit”. Din evul mediu aduce ca (alt) argument ”unitatea datinei juridice”, ”jus olachale, care va fi corespuns pretutindeni cu ceea ce la noi se numea ”obiceiul pământului”. La 21 de ani, se implica în organizarea manifestărilor populare de la Mănăstirea Putna (august 1871), apoi activitatea desfășurată în cadrul Societății ”Carpați” etc. Să nu uităm nici de poezia mai puțin cunoscută, scrisă la junețe (după unii din perioada vieneză) La arme, dar nici de Scrisoarea III, de Doina etc. Și altele și altele ale celui care vedea, cum nu a mai văzut nimeni, ”trecutuți mare, mare viitor”. De altfel, de Eminescu am contactat o dependență, întru iubire, nevindecabilă, dar asta este o altă poveste. Desigur, ca modele de patriotism în literatura română ar fi și Coșbuc, Goga, Alexandru Mateevici, Liviu Rebreanu, Ioan Alexandru, Grigore Vieru, Augustin Buzura, Ion Horea, Ileana Vulpescu, Adrian Păunescu etc., dar și alți scriitori din eșalonul II, _____________________________

Recitând în centrul Târnăveniului la ”Ziua Naţională a României” (1 Decembrie 2014) 40

III și IV etc. care, împreună, reprezintă toate formele de relief literare de la noi, inclusiv în ceea ce privește țara ca subiect și obiect de iubire.

- N-ai fost niciodată tentat să pleci din România?

- Niciodată nu am fost tentat să plec din România, nici măcar atunci când unii au vrut ”să-mi pună în vise lilieci”. De fapt, nici nu pot să concept existența mea terestră în afara acestui spațiu, a acestei ”Grădini a Maicii Domnului”, cum spunea cineva. De mult, tot cineva spunea: ”Dacă nu trăiam în România, aș fi fugit în România”. Și continui eu, dacă nu exista România aș fi inventato. De fapt: ”Eu n-am cerut să fiu român. Am avut noroc”, spunea Petre Țuțea. Și eu sunt de acord cu el. Cum să plec când eu sunt îndrăgostit până peste urechi de țara mea? Cred că și prin sânge îmi curge pe lângă culoarea hematiilor și culoarea aurului din băile moțești din Apuseni, dar și ”albastrul de Voroneț”, iar A.D.N-ul are și el o particularitate în acest sens. Și eu m-am întrebat, și în versuri, uneori, de unde până unde această iubire: „Ce bujie aprinde dragostea de țară,/ ce hidrocarburămi arde-n piept?”…. (poezia Motorul meu). Ca în altă parte să fiu tranșant: „De mi-ar sări la beregată/ de mi-ar lua ochii-n cuțit,/ tot aș iubi această glie,/ de care fost-am zămislit”…. (poemul De mi-ar sări la beregată).

Chiar și protestul este o formă de iubire, fiindcă nu protestezi decât atunci când te doare ceva care, în concepția ta, nu este cum trebuie să fie. Și pe mine mă dor toate nedreptățile și neajunsurile și actele de prostie și trădare față de țara mea. Și o spun în felul meu: „Munţii se dau cu bucata,/ Soarele se dă de-a dura,/ Câmpiile se dau în grămăjoare,/ Dealurile se dau cu legătura.// Au crescut spăgile-n solul / Slăbiciunii omeneşti,/ Ţepele-s până la soare,/ De acoperă fereşti.// Gaterele au statui,/ Drujbele-s unse cu mir,/ Soborul sfinţeşte taina/ Marilor despăduriri.// E-uri am primit cu raftul,/ Cu raionul, cu tot mall-ul,/ Cancerul este la liber,/ Căci am dat în schimb petrolul.// Se dă carne varza de Bruxelles,/ De mămăliga se cruceşte,/ Deşi avem hemoragie,/ Garou-i pus pe proteste.// În schimb, trebuie s-avem batistă/ Şi unghiile tăiate →

frumos,/ Fiindcă suntem controlaţi,/ La cuţitul de la os!” (poezia Munții se dau cu bucata). Sau: „Mă grăbesc să înregistrez/ la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci/ pământul de sub propria unghie, /ultima mostră de pământ românesc/ pe care politicienii nu au vândut-o încă.// Mă grăbesc să fie al meu, /să am ce lăsa moştenire copiilor mei/ ca singurul loc rămas/ unde mai pot să cultive iluzia/ că au o Patrie,/ ca singurul loc unde/ să am şi eu iluzia/ că îngropându-mă/ voi avea parte/ de un loc cât de cât sigur/ unde să aştept Învierea Morţilor!” (poezia România de sub unghie).

-Cum ar trebui să rămână românii din diaspora literară tot ai literaturii române?

-Ar trebui să fie ei înșiși, fără a fi tentați să fie, și mai ales să scrie ceea ce nu sunt și ceea ce nu simt în străfundurile ființei lor.

Imitatorii sunt primii care cad la proba originalității, dar și la proba de a fi sau nu scriitori, oricâtă disponibilitate (să nu zic obediență) ar avea aceștia de a se băga sub pielea celor din țara de adopție, care au ”pâinea și cuțitul” împărțirii de indulgențe.

De altfel, dacă nu spui cu adevărat ceva la modul sincer și personal, nu ești cu adevărat scriitor.

- De ce s-ar/nu s-ar întoarce românii din diaspora acasă?

-Este o întrebare care ar trebui pusă celor care sunt în situație.

Nu pot să judec nici scriitorii români care preferă să trăiască în alte spații geografice, dar nici pe cei care doresc și se întorc.

Este până la urmă o opțiune individuală, ce are la bază criterii personale de prioritate.

Dacă se simt în continuare români sau și români, trebuie să fie, cred, morali față de țara care i-a zămislit.

Dacă vor să se întoarcă, sau chiar o fac, este și mai bine, simțind, probabil, că în țară, acasă, le este locul și aici pot să se desăvârșească.

Dacă nu, nu.

Nu-i judec atâta timp cât poartă respect și bunăvoință (poate și nostalgie) față de țara de baștină.

Etc.…. Propun în încheiere să… cântăm cu Jean Moscopol: “Tot ce e românesc nu piere și nici nu va pieri”.

Să dea Dumnezeu să fie așa! februarie - martie 2017

Şi numai eu, singur, am dreptul să stau în cap de masă. poeme de RĂZVAN DUCAN

Aicea, unde cu bucurie decojesc Universul, ca pe un ou, Nimeni nu-mi şterge, la mine acasă, metaforele de pe birou. Şi nu permit nimănui să umble la bula mea de săpun, La mine acasă, doar eu am dreptul să fiu, puţin, nebun.

Ne pleacă Sunt expatriate cohorte de patrii, Prin capilare şi prin atrii.

Prin salve de tun de comemorare Şi prin prostia, care nu doare.

Prin nepăsarea, care nu comentează, Prin filtre care nu filtrează.

La mine, acasă La mine, acasă, în casa mea, eu nu dau nimănui socoteală, La mine, acasă, dacă vreau, umblu în pielea goală.

Mă scobesc în nas, râgâi, trag pârţuri şi mă scarpin în fund, Sunt la mine acasă şi tot ce nu-i permis în altă parte, aicea e sfânt. Şi acesta pentru că e dreptul meu, ca la mine acasă, Nici un fel de şoarece, sub nici un motiv, să-mi joace pe masă.

Aicea eu sunt şi şoarece şi pisică, dar şi tigru, când e cazul, La mine, acasă, sunt singurul care are dreptul de a trage ceasul.

Sunt singurul care are dreptul de a tăia pâinea cu cuţitul, ca atare, La mine, acasă, sunt singurul care pune în pahare.

Aici primesc şi prieteni şi cunoştinţe şi fraţi şi cumnaţi, Dar nimeni nu râde, la mine acasă, de ciorapii mei desperecheaţi.

Doar eu am dreptul aicea să sudui sau chiar birjăreşte să-njur, Când calc pe greblă şi văd numai negru împrejur.

Sunt singurul care am dreptul să pun şi să adun masa acasă, 41

Ne pleacă materia cenuşie, Ne pleacă „Greierele şi furnica” din poezie.

Ne pleacă, fără întors, principalele resurse, Prin şcolarizări şi prin burse.

Ne pleacă pădurile, adâncurile şi grâul, Ne pleacă oile şi aurul şi brâul.

Prin conducte, prin vagoane, prin cale, prin cisterne, Lăsându-ne cu lamentările terne.

Ne pleacă şi serul din seringă şi apa care irigă, Se pleacă fără de frică, prin tot ce curge şi pică.

Ne pleacă pământul din oraşe şi sate, Prin proprietari alogeni ai titlurilor de proprietate. În schimb, se concentrează nemernicia, Diluându-se-n acelaşi timp omenia.

Bunul simţ a devenit o corvoadă, La care nimeni nu mai stă la coadă.

Ne pleacă tinerii deştepţi şi copiii, Ne pleacă şi cei morţi, pe lângă viii.

Se deshumează şi pleacă-n ţări străine, Unde şi putrezirea se face mai bine.

După Vom rămâne în pielea goală şi ne vom certa pe medalii, →

pe amendamente, pe ordonanţe, pe carii.

Meşterul Manole, cel căruia în ţară i-am dat delete, i s-au schimbat aripile de şindrilă cu aripi de carbon compozit. Şi ridică acum pentru pomenire o gotică mânăstire. În schimb, constatăm cu durere că la noi nici Ana nu mai are mere, iar copiii, încă din clasa zero, uită jertfa ei pe ritm de manele cântate de Nero.

Lamentându-ne de nenoroc şi urât vom recurge la pipete şi degetare pentru a tezauriza, restul de la cât.

Ne va rămâne bocirea la căpătâi a ţarii ajunsă submultiplu insignifiant al ţării dintâi, cea dată din mână pe cea de pe gard, pe-o dâră insignifiantă de melc pe un card.

Băutorii de apă S-ar putea să fie un act de patriotism să faci pietre la rinichi.

Da, act de patriotism! Într-o tacită tresărire de orgoliu, românii vor dori să aibă o amintire, sau, cine ştie, poate chiar să recreeze mai târziu, la o imprimantă 3D megalitică (!), ceea ce erau odinioară munţii Carpaţi. Şi pentru aceasta beau apă, beau multă apă, în speranţa că în ea să fie dizolvată cât mai multă piatră, din semeţii munţii ce le-au aparţinut odinioară.

Vă rog să nu spuneţi la nimeni, să păstraţi acest secret pentru voi, fiindcă altfel cei care au venit la noi cu oglinzi şi clopoţei şi sunt acum proprietarii acestor munţi, pot să revendice în instanţă şi pietrele voastre de la rinichi.

Pot să demonstreze ştiinţific că acestea, strat cu strat, au acelaşi A.D.N. cu munţii peste care sunt proprietari. Şi să arate că aţi băut deliberat multă apă,

ca să le furaţi din munţii, pentru care au acuma hârtii.

Sigur vor câştiga şi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi atunci s-ar putea să vină chirurgi cu instrumente, care să vă caute la măruntaie.

Popescu şi Ionescu cu familiile lor, pietre din Bucegi.

Amariei şi familia lui, pietre din Ceahlău.

Ion a Glanetaşului, pietre din Rodna.

Miile de familii cu numele Iancu, pietre din Apuseni.

Ba mai mult, puteţi să fiţi acuzaţi şi de furt cu premeditare.

Aţi crezut că rinichii sunt asemeni lunii de pe cer, iar pietrele pot fi ascunse pe partea întunecată?

V-aţi înşelat. Sunt trădători şi printre băutorii de apă.

Nu beau apă pentru că-şi vor, în ceasul al 13-lea, patria înapoi, ci pentru a se înfiltra în rândul patrioţilor tardivi.

Vor fi şi pietre de rinichi nereperate.

Puţine, dar vor fi.

Acestea vor fi depuse sub sticlă la Bucureşti, la MUZEUL DEZNĂDEJDII NAŢIONALE (muzeu realizat cu fonduri europene nerambursabile), unde viitorii noştri copii, veniţi în vizită cu doamna învăţătoare, vor vedea în carne şi oase ignoranţa şi neimplicarea civică a părinţilor lor.

Poate vor cere înapoi, cine ştie, chiar cravatele de pionieri ale acestora, ca să-şi alunge liliecii din somn.

Laptele iubirii Să știți că dacă mă veți lăsa singur cu credințele mele, atunci voi lucra la adunarea gunoiului din țara asta și veți avea surpriza că voi face o colectare selectivă, mai ales la oameni: cei biodegradabili, care merită să se întoarcă în pământul țării și cei neantizabili.

Să știți că dacă mă veți lăsa singur

42

La Viena, ocrotit de Tricolor, 28 noiembrie 2015 ____________________________ cu visele mele, s-ar putea să aveți surpriza de a vedea că desfășor valuri de pânză albă, neîntinată, pe Calea Victoriei, așa cum se făcea, mai demult, în satele din Ardeal, când venea un mare ierarh bisericesc, în speranța că, într-o matematică probabilistică, pe acolo va călca Eminescu.

Să știți că dacă mă veți lăsa singur cu temerile mele, s-ar putea să văd Munții Carpați ca pe un fileu de tenis, peste care s-ar trimite doar regrete de a nu fi fost suficienți de vigilenți, față de cei care vor să mute coloana vertebrală a țării ”dodoloațe”, la marginea ruperii ei.

Să știți că dacă o să-mi dați pe mână aurul încrederii, de la toate Roșiile Montane și nemontane, s-ar putea să răscumpăr toate înstrăinările făcute, inclusiv aceea a viitorului țării, vândut de nemernici pe 30 de arginți.

Dar vă rog, vă rog din suflet: Nu dați țara pe mâna mea, fiindcă s-ar putea să o strâng așa tare la piept încât să o sufoc din prea multă adorație, precum o fac cu copiii lor lăuzele, la care li s-a vărsat laptele iubirii în sânge.

(II) -Să revenim la librării. Ce îți amintești?

-Librării erau două: „Luceafărul”, din centrul oraşului, unde este în prezent biblioteca municipală şi o alta, mult mai mică, pe partea cealaltă a centrului, înspre actualul Gimnaziu de Stat „Traian”. Se numea, mi se pare, „Octavian Goga”. Mai era una, mult mai mică, preponderent papetărie, la „Autogară”, cum îi spuneam noi zonei, datorită existenţei autogării (acum desfiinţată), în spaţiul de la parter al unui bloc din zona actualului supermarket „Lidl”, dar aceasta a apărut mult mai târziu, după amenajarea arhitecturală a zonei. În perioada anilor 1983-1989 eram un înrăit cumpărător de carte. La Librăria „Luceafărul” aveam la un moment dat în ...depozitul librăriei, puși de-o parte, câţiva metri liniari de carte!

Cărţile le alegeam cu atenţie , uneori chiar de pe rafturile din depozit datorită acceptului şi încrederii pe care l-am avut din partea directoarei librăriei.

Lunar, petreceam minute bune în librărie şi în depozitul acesteia pentru ami alege cărţile preferate. Le aşezam într-un colţ şi apoi la „salariu” şi la „avans”, de două ori pe lună, veneam şi luam, desigur, achitând o parte din ele.

Desigur, luam cărţi şi din librăriile oraşelor pe care le vizitam cu diverse prilejuri. Citeam acasă, întins pe pat, iar în vacanţele de vară, pe pătură, pe malul Târnavei Mici. Îmi amintesc şi acum impresia deosebită la citirea cărţilor lui Emil Cioran. Citeam o pagină, cel mult două din „Pe culmile disperării” şi/sau “Tratat de descompunere” şi mă ridicam de pe pătură uluit de filosofia nihilistă a marelui stilist de la Răşinari. Făceam câţiva metri în susul şi în josul Târnavei, desigur, nu departe de pătură, fascinat de logica impecabilă a gânditorului, în spiritul său destructurant, negativist. Spuneam, pentru mine: „Nu se poate ! Nu se poate!”.

-Casa de Cultură era singurul suflet cultural al orașului?

-M-ai întrebat despre „sufletul cultural al oraşului”. Era, fără îndoială, Casa de Cultură, unde era o abundenţă de activităţi. Trebuie ţinut cont de faptul că nu era decât o televiziune cu un singur program, şi că oamenii aveau,

Răzvan Ducan, 1988 ________________________________ în general, puţine moduri de recreere culturală. Aşa cum au fost ei, cu bune şi cu rele, comuniştii au sprijinit cultura, şi cultura de masă şi cea profesionistă, chiar dacă aceastea se manifestau sub „oblăduirea” partidului comunist. Erau spectacole numeroase în Târnăveni, cu artişti şi formaţii din ţară. Instituţia avea propriile cercuri şi formaţii culturalartistice unde târnăveneni cu har se puteau manifesta. Un al doilea „suflet cultural” a fost Clubul Combinatului Chimic, unde un grup de tineri muncitori de pe platforma chimică au întreţinut o frumoasă emulaţie culturală, unde excelau: teatrul, brigăzile artistice, dansurile populare româneşti, fanfara.

De două-trei ori pe săptămână, în instituţie se ţineau şi discoteci. Mai erau şi formaţiile de dansuri populare, de coruri, de brigăzi artistice ale principalelor fabrici şi şcoli din oraş.

Oraşul „respira” şi cultural.

-Cum arăta revista Vatra la momentul debutului tău?

-Eu am debutat cu poezia „Veghe” în numărul din august 1984 al revistei „Vatra” din Târgu-Mureş. De un an de zile murise Romulus Guga, mentorul şi iniţiatorul ei (din 1971), dar revista mai păstra „linia” trasată de poetul, prozatorul şi dramaturgul mureşean.

Aşadar, ca ocupant al locului al II-lea al Concursului interjudeţean de literatură „Liviu Rebreanu”, ţinut chiar la TârguMureş, secţiunea poezie, am avut partea mea de spaţiu literar în amintita revistă.

Revista era citită şi căutată. Se găsea de vânzare la chioşcurile de ziare din Târgu-Mureş şi din ţară. Se făceau chiar şi abonamente. Câteva erau chiar şi la Târnăveni, făcute de unii membri ai Cenaclului literar „Tudor Arghezi”.

Revista era bine structurată, iar redactorii ei erau pasionaţi şi deschişi, inclusiv aspiranţilor zonali într-ale literaturii, „lucru” dispărut de vreo ...25 de ani! Până la înființarea revistei

43

„Vatra veche”, în 2009, de către scriitorului Nicolae Băciuț. (...)

-Mergeai la teatru? Ce teatre veneau la Târnăveni? Ce piese?

-În perioada comunistă Casa de Cultura era un spaţiu destul de generos pentru spectacolele de teatru. Teatrele profesioniste din ţară veneau destul de des la Târnăveni şi sălilele erau pline.

Preponderent, veneau Teatrele Naţionale din Târgu-Mureş şi ClujNapoca, iar ocazional altele din Turda, Sibiu, Bucureşti etc. La Târgu-Mureş aveam un actor din Târnăveni, de care eram tare mândri, mai ales că a jucat şi în numeroase filme, preponderent „marca” Sergiu Nicolaescu. Este vorba de Ioan „Ninel” Riţiu, protagonistul filmului, foarte drag mie, „Ciuleadra”, realizat după nuvela lui Liviu Rebreanu. Ţin minte că am fost foarte impresionat de prestaţia actorilor târgumureşeni în piesa „Nu ucideţi caii verzi!” de Radu Iftimovici, văzuţi prin 1984. Piesa însăşi era foarte critică la adresa regimului comunist din România anilor 60, cu adevăruri spuse tranşant, fără echivoc, fapt aproape uluitor pentru anii de „strângere a şurubului”, adică anii 80. De altfel, nu peste mult timp, piesa a şi fost interzisă pe scenele româneşti.

O reprezentaţie deosebită au avut-o la Târnăveni actorii teatrului de Stat din Turda cu „Take, Ianke şi Cadîr” de Victor Ion Popa.

L-am văzut la Tărnăveni, pe aceeaşi scenă a Casei de Cultură, şi pe Emil Hossu, cu un teatru din Bucureşti. În primăvara anului 1984 la Târnăveni a fost şi marele actor Radu Beligan, cu Teatrul Naţional din Bucureşti, cu reprezentaţia „Poveste din Hollywood”, spectacol pe care l-am ratat (neputând să mă împart în două), în aceaşi zi şi la aceaşi oră la Cinematograful „Melodia” având loc un spectacol „Flacăra”, cu Adrian Păunescu!

Dacă tot am vorbit despre teatru, trebuie să amintesc şi de actorul tărnăvenean Liviu Crăciun, de la „Naţionalul” bucureştean, pe care ,din păcate, nu l–am văzut personal pe „scândura” de la Târnăveni, deşi poate că a fost.

Spectacole de teatru erau sprijinite de secretarii de partid şi liderii sindicali din marile întreprinderi din oraş.

Uneori, sindicatele cumpărau aceste spectacole, dând bilete gratuit „oamenilor muncii”. Spectacolele erau, în special, mai „uşurele”, adică mai accesibile, cu piese de I.L.Caragiale (Doamne, ce prostii vorbesc, „Caragiale ...uşurel”!), Victor Ioan Popa, Paul Everac etc.

”În mâna mea ciocanul, cleștele, cuiele și șurubelnița erau instrumente extratereste. Eu citeam cărți și scriam poezii.”

- Eşti absolvent de studii academice tehnice. Cum ai ajuns să fii animator&operator cultural?

-Animator cultural sună, după părerea mea, puțin vetust, chiar peiorativ, venind parcă din alte timpuri, mai exact din timpuri socialiste ”multilateral dezvoltate”, unde se încuraja voluntarismiul și inițiativa proprie foarte bine delimitată și ținută în frâu. Și, dacă se putea, extraprofesională pe acest domeniu și neremunerată. Pe de altă parte, cuvintele animator cultural pot fi citite și în cheia unei dăruiri exemplare, capabile să animeze activități culturale sau să le reanime, acolo unde acestea au devenit „lipsite de viață”. Termenul de operator cultural este unul recent, mai ”rece”, dar mai profesional, care a fost termenul operant după `89, când s-a dorit trecerea de la cultura de masă, populară, la una profesionistă, sensibil restrânsă, unde nu-și mai aveau loc sentimentalismele.

Este adevărat, sunt inginer. Sunt un inginer printre poeți și un poet printre ingineri. Ingineria am făcut-o nu din vocație, ci dintr-o nevoie de a avea studii superioare! Deși pare straniu acum, studiile superioare însemnau, în vremea aceea, déjà un statut!

Terminasem un liceu industrial, pe care părinții, din pur pragmatism, mau obligat să-l urmez, deși nu probasem până atunci nici cea mai mică vocație tehnică. Din contră, am fost întotdeauna un neîndemânatic. În mâna mea, ciocanul, cleștele, cuiele și șurubelnița erau instrumente extratereste. Eu citeam cărți și scriam poezii. Aceasta încă din fragedă copilărie. Eram, pe departe, cel mai bun la compuneri, diriginta mea din clasele primare, d-na Solomon Elisabeta, punându-mă mai mereu să le citesc, ”cu glas tare” în fața clasei.

La 10 ani, am câștigat Concursul Național Școlar ”Tinere condeie”, la poezie, fiind trimis gratuit într-o tabără la Homorod, unde am fost premiat de scriitorul Mircea Sântimbreanu. Când eram în clasa a VIII-a, aveam un caiet plin de poezii, pe care mama l-a dus la școală, spre a

fi citit de un profesor de românămaghiară, dl. Bocz Gheorghe! În pofida argumentelor umaniste, am urmat Liceul Industrial de Chimie din localitate, unde profesor era tatăl meu, așa cum mama mea era profesoară la școala (numită pe atunci Liceul nr. 2), unde am urmat primele 8 clase. Glumind, aș spune că m-au dat ”din mână în mână”! Și a mai fost un aspect: exact când am terminat clasa a 8-a, s-a înființat secția ”la zi” a liceului industrial, care era o noutate atractivă, deorece la terminare erai ”muncitor cu înaltă calificare”, fapt ce îți asigura angajarea în Combinatul Chimic din localitate. Asta și vizau, probabil, părinții mei, ca ulterior, să am posibilitatea să mă angajez fără probleme ”acasă”. Nu-i condamn și nu-i judec deși, în general, nu mi-au plăcut niciodată disciplinele tehnice și, ca urmare, nici nu aveam tragere de inimă în a le învăța. Toate aceste inconveniente s-au compesat cu colegi de treabă și cu o viață de liceu, unde nu am făcut rabat de la nimic, de ceea ce a a însemnat distracție specifică vârstei și timpului în care am trăit. Am făcut sport (tenis de masă, tenis de câmp și fotbal, ultimele două ca amator), am umblat la discotecă și după fete, am iubit cultura (în special poezia) și natura și, în general, tot ce era de bun simț estetic și chiar etic, deși am avut și eu micile derapaje adolescentine. Ca urmare, posibilitățile de a urma facultăți umaniste sau diminuat foarte mult, deoarece făceam mai puține ore de Limba Română, mai puține ore de Istorie (unde eram bun și aveam atracție pentru a învăța), mai puține ore de Limbi străine, fără Latină, Biologie, Geografie (disciplină la care am fost foarte bun în ”generală”) etc. În schimb, discipline tehnice, și în special cele din jurul chimiei anorganice, ”cât cuprinde”. ______________________________

“Noaptea devoratorilor de poezie”, la Casa de Cultură “Mihai Eminescu” din Târnăveni, 24 februarie 2006

44

Darie Ducan şi Lazăr Lădariu, la Cenaclul “Elena din Ardeal”, februarie 2006 ______________________________ În clasele de gimnaziu, eram abonat la concursurile de recitări, am fost în corul școlii (activitate pe care nu o prea agream, dar era „obligatorie”) jucând de asemenea și teatru. Citeam romane ascunse în cărțile de chimie și fizică (polițiste și de aventuri), ascultam ”Metronomul” și alte posturi de muzică interzise sau nu, dar și știam, încă din clasele de liceu, că o să ajung… poet! De fapt, așa îmi și ziceau colegii de clasă, ”Poetul”.

De prin clasa a IX-a, participam la ședințele cenaclului literar din localitate, luând cuvântul, susținândumi punctele de vedere și, desigur, citind poezie proprie. Apoi am intrat, urmat și terminat o facultate tehnică, într-un oraș de ”24 de carate”, Iașiul, cel care se plia perfect peste sufletul meu predispus spre visare și cultură.

Am fost la spectacole, la cenacluri, am fost protagonist în brigăzi artistice studențești, m-am preumblat romantic, iscodind orașul cultural și istoric.

Am citit poezie proprie în Copou, de ”Ziua Teiului”, lângă teiul lui Eminescu. Am citit poezie în Casa ”Pogor” (vestita Casă ”Pogor” unde citiseră și Eminescu și Creangă), în prezența Anei Blandiana și Romulus Rusan. Am participat la primul Colocviul Național de Poezie (octombrie 1978), cunoscându-l și vorbind cu Nichita Stănescu și unde am condus chiar o mică răzmeriță studențească împotriva oficialităților care (după niște evenimente petrecute în prima zi pe scena Teatrului Național Vasile Alecsandri”, unde poetul Ion Nicolescu i-a dat un pumn în gură lui Dan Deșliu ! - evenimente pe care le-am povestit pe larg în revista Cronica din Iași, în numărul din aprilie 2013), a doua zi, au interzis accesul publicului la lucrările Colocviului din Aula → NICOLAE BĂCIUŢ

Bibliotecii ”Mihai Eminescu”, cea de la poalele Copoului, etc. etc. Și te vei întreba, probabil, cum am reușit să urmez și să termin ingineria (în cadrul Facultății de Textile, secția ”Tehnologia și chimia textilelor, pielii și înlocuitorilor de piele”, mai pe scurt ”chimia pileii”), dacă vocația mea era alta. Simplu, prin voință. Prin mare voință. Nu spuneai tu, undeva, dragă prietene, Nicolae Băciuț, că sunt ”un ardelean, în viziune blagiană, știind ași duce un gând până la capăt”?

Spuneai. Paradoxal, dar tot răul a fost înspre bine. Studiile tehnice sunt cele care, ulterior, mi-au dat suportul manierei de a scrie poezie, și care mau individualizat, cred eu, între ”filologii” majoritari. Totul în urma unei revelații, când mi-am dat seama că ceea ce am considerat până atunci a fi un handicap, adică de a face o facultate tehnică și de a avea o cultură tehnică și un limbaj specific și nu o facultate de ”umanioare”, filologică, poate fi trasformat într-un atuu. Ceea ce cred că am și făcut, poezia mea ”tehnicistă” având, pe palierul trăirilor proprii, o anumită prospețime și suculență.

-Între catedră şi masa de scris, ţi-ai găsit mereu timp să te implici în viaţa culturală a urbei natale și nu numai. Ba chiar ai ajuns director al Casei de Cultură „Mihai Eminescu” din Târnăveni. Ce ar trebui să facă acum o Casă de Cultură?

Implicarea în cultura și cunoașterea urbei a fost o permanență. Am simțit mereu că urbea mea natală, dar și spațiul Târnavei Mici, și nu numai, merită să fie cunoscute ”la rădăcini”, ca argument pentru ”puterea de mers”.

Am scris, în timp, sute de articole, publicate în presa județeană și națională, din diverse perspective, așa cum am scris câteva cărți care, citite în complementaritate, pot să dea o imagine a ceea ce a fost odată Târnăveniul și, desigur, în mare parte și ceea ce mai este. Aceste cărți au avut la bază o laborioasă și pasionantă, în ceea ce mă privește, muncă de cercetare, făcută la Târnăveni (iscodind oameni și prin ei, biblioteci personale, poduri, pivnițe etc.) dar și în arhivele și bibliotecile din Tg.Mureș, Blaj, Cluj-Napoca, etc.

Iată titlurile acestor cărți: Gheorghe Oprean- o viață închinată unirii românilor și înălțării bisericii

ortodoxe, 183 pg., Ed. Tipomur, 1999; O istorie a sportului târnăvenean, 294 pg., Ed. Tipomur, 2001, Miroase a tei orășelul meu de provincie, 87 pg., antologie de poezie târnăveneană, Ed. Tipomur, 2002, Eminescu și Târnăveniul – exerciții de admirație, 52 pg., Ed. Tipomur, 2002, Târnăveni – repere culturale și istorice, 255 pg., Ed. Tipomur, 2003, Târnăveni – 725 de ani de istorie și devenire, 92 pg., format A4, Ed. Tipomur, 2003, Cenaclul literar din

Câţiva dintre membrii Cenaclului „Elena din Ardeal”, 2003 ______________________________ Târnăveni (1956-2006). 50 de ani de existență, 446 pg., format A4, Ed. Nico, 2006, Revoluția de la 1989, la Târnăveni. Zilele premergătoare și postmergătoare, 44 pg. , format A6, Ed. Nico, 2008; Sever Suciu - Pomul vieții, împreună cu Nicolae Băciuț, 125 pg., Ed. Nico, 2012.

Dincolo de articole culturale, istorice și cărți, am fost mereu acolo unde se-ntâmpla ceva în urbe: unele momente organizându-le, la altele având contribuții, la altele participând. Am scris, de asemenea, sute de articole despre Târnăveni și zonă și pe alte subiecte: economice, sportive, religioase, politice, de atitudine, de divertisment etc., ceea ce a însemnat o serioasă documentare. Și, atunci când s-a scos la concurs postul de director al Casei Municipale de Cultură ”Mihai Eminescu”, nu am făcut decât să îl câștig și să merg să continui, de data asta ca atribuție de serviciu, ceea ce făcusem până atunci numai din pură pasiune. Postul mi-a venit mănușă. Nu am avut nevoie de zile de obișnuință sau de învățat nu știu ce. Marea majoritate a colegilor s-au implicat exemplar, iar instituția, în ansamblul ei, a devenit în scurt timp cea mai performantă instituție de profil din județ, fapt recunoscut de mai toți iubitorii de cultură din zonă.

Referitor la ce ar trebui să facă acum o Casă de Cultură, aș spune sec, multe. Ar trebui să fie ”centrul 45

nervos” a tot ceea ce înseamnă cultură într-un anumit spațiu geografic. Dar pentru a fi acest lucru trebuie să aibă referenți culturali de calitate și, în primul rând, un director de calitate. Când spun un director de calitate, mă gândesc la un director pasionat de fenomenul cultural, capabil să înțeleagă mai toate direcțiile de manifestare ale acestuia, capabil de a se implica trup și suflet, capabil, acolo unde este cazul, chiar de a reinventa diverse activități. O facultate artistică sau umanistă nu îți dă în mod automat și resorturile necesare pentru a conduce la modul de excelență o astfel de instituție! Își trebuie mult mai mult de atât. Îți trebuie vocație! Un director trebuie să fie citit, să aibă o viziune sinoptică, să fie capabil să organizeze absolut orice activitate culturală, de la spectacole de muzică și dans la spectacole de teatru și divertisment, de la cenacluri literare la expoziții diverse și chiar festivaluri, concursuri, simpozioane etc. Un director care nu este capabil să prezinte singur (fără bilețele scrise de alții) o lansare de carte, o expoziție de pictură sau să vorbească liber despre o activitate culturală, nu are ce căuta ca director. Directorii și referenți trebuie, înainte de a fi salariați, să fi probat practic apetitul și aplecarea spre cultură. Să fi făcut ceva cu rezultate recunoscute. În ziua de astăzi, din păcate, sunt mai importante probele scrise cu întrebări făcute de cei din Primării decât activitățile avute de acești candidați.

De aceea, în multe instituții sunt angajați oameni fără vocație culturală și fără pasiune în acest domeniu și, în felul acesta, se blochează posturi în detrimentul unora care ar merita să le ocupe și care ar face cu adevărat treabă. În felul acesta, instituția este frustrată și mai ales sunt frustrați locuitorii spațiului respectiv, care nu vor mai găsi ceea ce ar dori într-o astfel de instituție, adică servicii culturale diverse și de calitate. La casele de cultură, biblioteci, muzee, centre culturale, unde nu se întâmplă mai nimic, au directori și referenți fără pasiune, fără vocație, fără tragere de inimă în a face ceva, aceștia parazitând, de cele mai multe ori, posturile ocupate și, în felul acesta, instituția. Vin la serviciu ca să aibă de unde pleca. Și mie, cât am fost director, mi s-au băgat pe gât oameni, a căror singură calitate ”culturală” →

era aceea de a fi soț sau soție de „persoană importantă”. Dar asta este o altă problemă, tristă, dar curentă la noi, la români.

-Care au fost împlinirile şi eşecurile tale în calitate de director de instituţie de cultură?

-Au fost împliniri maxime, din punctul meu de vedere, perioadele de directorat respective (septembrie 2000-4 ianuarie 2008 și apoi aprilie 2009-septembrie 2009) fiind pline ”ochi” de activități pe care le-am gândit, organizat și desfășurat, iar pe unele doar le-am găzduit. Socotind retrospectiv, ele au fost de ordinul sutelor, încât ar fi imposibil, măcar cumulat, să le menționez. Totuși dau câteva repere. Am reușit să aduc în holul instituției 16-17 lucrări masive de lemn și piatră ale sculptorului contemporan Sever Suciu (19241997) și să organizez prima Galerie de Artă Contemporană din Târnăveni.

De altfel, instituției i-am dat și o altă estetică prin realizarea unor expoziții permanente pe pereții interiori ai acesteia: expoziție fotodocumentară Eminescu; istorie fotodocumentară a literaturii române; istorie a vieții cenaclului literar din Târnăveni; expoziție foto-documentară Brâncuși; foto-expoziție cu coperțile tuturor cărților târnăvenenilor; expoziție cu diplomele cetățenilor de onoare ai localității; micro expoziție de folclor românesc etc. (Tot în timpul directoratului meu s-a înlocuit complet instalația de încălzire a instituției, s-au reamenajat toaletele etc., realizând peste iarnă, în tim-pul căreia se lucra efectiv la această investiție, activități chiar și la multe grade sub zero!! S-a reușit, de asemenea, achiziționarea unei aparaturi noi de sonorizare a sălii mari, dar și alte aparate necesare etc.).

O activitate intensă în rândul iubitorilor de artă plastică a desfășurat Cercul de pictură ”Atelier 96”, existent în instituție și condus de un referent specializat, care a excelat mai ales în munca cu elevii învățăcei în ale desenului și picturii, dar și în realizarea de expoziții colective și de autor, dar și lucrări cerute de către Primărie. Tot în timpul directoratului meu, s-au pus bazele formației de dansuri populare ”Junii Târnavelor” și a fanfarei ”Armonia”, formații astăzi performante, recunoscute în țară și străinătate. Au fost organizate zeci și zeci de lansări de carte (atât

ale unor scriitori locali cât și ale unor scriitori ce au primit recunoaștere națională, dar și scriitori străini), manifestări, de cele mai multe ori, însoțite de mici programe sau momente artistice. Am realizat două ediții ale acțiunii intitulate ”Noaptea devoratorilor de poezie”, când zeci de poeți din județ și din țară au venit pentru o noapte la Târnăveni, ”s-au închis” în Casa de Cultură ”Mihai Eminescu” (având acces, desigur, și spectatorii) și toată noaptea au spus poezii din lirica națională și universală, au cântat muzică folk și sau umplut de lirism. S-au organizat numeroase simpozioane (literare, istorice, religioase), comemorări, programe artistice la statuile din oraș, pelerinaje la locurile de veci ale personalităților culturale târnăvenene etc., la toate susținând cuvântări sau conferențiind. Am organizat o ediție a Salonului Județean de Carte. Au fost organizate concursuri interjudețene de creație literară (Concursul ”Elena din Ardeal”) concursuri de recitare din lirica eminesciană (Concursul ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, din care s-au desfășurat 7 ediții) antrenând la fiecare ediție zeci și zeci de elevi din școlile municipiului. Am organizat concursuri, gen cine știe câștigă, între echipaje ale școlilor din municipiu, având ca teme istoria și cultura urbei, folosind cărțile mele ca material bibliografic (Concursul ”PRO URBIS” și Concursul ”Eminescu și Târnăveniul”). În aceeași idee, împreună cu Radio România Cultural, am organizat, întro transmisie în direct, concursul gen ”Cine știe câștigă”, intitulat ”Un secol descoperit: Târnăveni- Miroase a tei orășelul meu de provincie”, între 4 elevi de la liceele din localitate, având ca biografie cărțile mele. Împreună cu TVR Cluj-Napoca s-a realizat și un film despre trecerea lui Eminescu prin ______________________________

Cenaclişti la Muzeul Etnografic din Reghin, 2004 46

Cum se întâmpinau oaspeţii la Casa de Cultură „Mihai Eminescu din Târnăveni sub directoratul lui Răzvan Ducan – Viorica Feierdan, Daniela Cecilia Bogdan şi Vanda Ani, 19 aprilie 2004 ______________________________ Târnăveni, pe când avea 16 ani, unde logistica a fost susținută de subsemnatul, protagonist fiind tânărul poet târnăvenean, tot de 16 ani, la data filmării, Darie Ducan, acum un tânăr scriitor cu peste 20 de cărți publicate. Am acordat, de asemenea, asistență culturală atunci când s-a realizat (la solicitarea Primăriei) un D.V.D. despre Târnăveni etc. Au fost organizate zeci de expoziții de pictură, caricatură pe pânză, desene, grafică. Au fost realizate ”Zile ale Municipiului Târnăveni”, atât o ediție de iarnă, cât și una de vară, altele decât cele cu mici și bere în central orașului, deși și acestora tot instituția pe care o conduceam i-a gândit, organizat și chiar prezentat, uneori, programul artistic. Au fost organizate zeci de spectacole de muzică ușoară, de muzică de cameră și instrumentală, de muzică și dansuri populare, de dansuri moderne, de cor, de fanfară etc. Au fost organizate concursuri naționale de dans de societate (Concursul ”Cupa Târnavei Mici”, în colaborare cu Clubul ”Art Dance”, ce își desfășura activitatea în instituție).

De două ori am reușit să aduc în instituție Cenaclul ”Totuși iubirea!”, condus de Adrian Păunescu. La propunerea mea, printr-o adresă justificativă, Primăria a dezvelit o placă de marmură pe fața casei unde a locuit sculptorul Sever Suciu, menționat anterior. Am propus (realizânduse) ca unele străzi să poarte numele unor personalități care au trăit în localitate, propunând, de asemenea, atribuirea titlului de Cetățean de Onoare al Târnăveniului, unor personalități proeminente ale urbei etc. Am propus înființarea, realizată de altfel, a Despărțământului ASTREI ”Gheorghe Oprean” (7 octombrie →

2003), căreia tot eu i-am dat și denumirea. Am antrenat în activitățile instituției sute de târnăveneni, în calitate de protagoniști, în formațiile artistice, și mii de târnăveneni care asistau în fiecare an la manifestări.

Am fost invitat și am conferențiat pe zeci de teme, în această perioadă, la diverse manifestări, atât în instituție, în localitate, cât și în țară și în străinătate. Mai trebuie menționat faptul că sprijinul Primăriei din Târnăveni, în a premia concurenții diverselor concursuri, a fost unul foarte precar, precar fiind și în alte proiecte gândite și realizate, angajații din instituție trebuind să meargă, nu de puține ori, ”cu sărut mâna” pe la firmele din oraș, pentru a cere diverse produse (ca premii) și pentru a derula astfel, în condiții onorabile, aceste activități. A fost o perioadă în care am coordonat și celelalte instituții culturale de stat din localitate: Biblioteca Municipală, Muzeul Municipal, Căminul Cultural din Bobohalma etc., imprimându-le și acestora un dinamism benefic. Sute de manifestări le-am popularizat în presa județeană și nu numai. Unele și ante-factum (ca anunțuri) dar, cele mai multe, post-factum (cu detalii), după desfășurare. Etc. Sigur, aș putea continua, dar ar suna poate prea PRO DOMO, de aceea cred că ar fi mai potrivit să dau curs unor „voci”, unor terțe persoane, cunoscătoare ale activităților din instituție, dar și ale problemelor care s-au ivit, din păcate, pe parcurs: ”…Răzvan Ducan (inginer stagiar între 1983-1984, la Fabrica de piele ”8 Mai” Mediaș. De ce nu l-ați reținut, d-le director și d-le primar al Mediașului de atunci, pe Răzvan, la Mediaș?) cu o știință și cunoștință culturală (și nu numai) deosebită, a impulsionat după anul 2000, cultura municipiului de pe Târnava Mică…”

(Laurențiu Oprea în art. ”Cel mai bun produs al Târnăveniului a devenit …cultura!” din Informația săptămânii, Mediaș, Nr. 426, săptămâna 2-8 octombrie 2006); ”…Răzvan Ducan…cel ”care, cu perseveranța-i binecunoscută, a reușit să facă din industrialul Târnăveni un surprinzător centru cultural” (Dumitru Titus Popa în art. ”Talentul tatălui, supratalentul fiului…” din Ultima oră, cotidian independent, București, 15-16 decembrie 2006); ”…Indiscutabil,

până acum, Răzvan Ducan este cel mai important produs cultural al Târnăveniului din întreaga sa istorie, unul dintre cei care a rămas aici, de veghe la flacăra culturii și artei…”

(Nicolae Băciuț în art. ”Răzvan Ducan. Patrafir peste cuvinte” din Cuvântul liber, 30 decembrie 2006); ”…Despre autorul acestei cărți (”Cenaclul literar din Târnăveni (1956-2006). 50 de ani de existență n.m.) am scris în câteva rânduri. Am scris și despre cărțile lui de poezie și despre cele consacrate urbei în care

Vanda Ani, Răzvan Ducan, Dumitru D. Silitră, Valentin Marica, (sus) Viorica Feierdan, Costina Zehan, Daniela Cecilia Bogdan, (jos) la o bisericuță muzeu din Reghin , 23 aprilie 2014 ______________________________ a devenit un animator cultural, în sensul aproape anatomic al cuvântului. De mai bine de un deceniu, nu este manifestare culturală în orașul de pe Târnava Mică, în care Răzvan Ducan să nu fie factorul stimulator și determinant…” (scriitorul Ion Buzași); ”…Cu știință și un talent managerial incontestabil, cu muncă pe tărâmul cultural până la sacrificiu, dl. Răzvan Ducan a reușit în câțiva ani să dea o altă imagine instituției Casei de Cultură. Sute de acțiuni culturale, unele de reală forță și sensibilitate, multe cu invitați din țară și străinătate, au loc în primitoarea instituție care a devenit de referință în Târnăveni.

Personalitate cultural puternică, erudită, autor a 18 cărți, printre care 7-8 istorii despre Târnăveni (din diferite perspective), Răzvan Ducan, este omul atent, amabil și destoinic cu care nu ți-e rușine să ieși în față.

Eu mă mândresc că sunt târnăvenean și prin faptul că avem un om ca Răzvan Ducan în fruntea Casei de Cultură!....„ (prof. Gheorghe Nan, fost director al Casei de Cultură din Târnăveni, în art. ”Vorbesc despre cultura Târnăveniului oameni care 47

habar nu au de ea” din cotidianul Cuvântul liber, februarie 2007). Etc. Și, după un timp al invidiei, au început și șicanările: ”Primim, din Târnăveni, o anonimă abil „ferecată”, nu știm din ce motive. În general, viața și experiența au dovedit-o, acest gen de scrisori, ticluite cu fereală, la umbra anonimatului, critică, atacă, murdăresc, terfelesc oameni. Ciudat lucru, anonima cu pricina este una ”specială”, ”un grup de iubitori ai culturii și ai frumosului”, preferând adresarea, prin această curioasă modalitate, deoarece – scriu ei – astfel nu vom putea trăi liniștiți, cu toate că trăim în așa-zisa democrație, hai să recunoaștem, să spunem lucrurilor pe nume, ne este frică!”. Așadar, scrisoarea anonimă: Mult stimate, domnule LAZĂR LĂDARIU,…

Am luat condeiul în mână pentru a vă scrie ce se întâmplă în acest oraș de provincie, care acum miroase a tei.

Dacă până nu de mult Casa de Cultură ”Mihai Eminescu” era moartă, în adevăratul sens al cuvântului, precum de altfel era moartă toată cultura târnăveneană, acum, de când în fruntea acestei instituții se află domnul Răzvan Ducan, director coordonator, simțim cu toții cum a înviat cultura și cum Casa de Cultură a prins din nou viață, se dau spectacole, se organizează diferite manifestări la biblioteci și la Muzeul orășenesc.

Dar, cu toate acestea, există oameni cărora nu le convine acest lucru. Nu vreau să dau nume. Doresc doar atât să le spun acestor oameni, dacă se pot numi oameni, bineînțeles. Domnilor, dacă domniile voastre nu sunteți în stare de nimic, atunci de ce nu lăsați pe altul să facă? De ce sunteți invidioși pe acest om?…(..)….Poate că veți reuși să îl înlocuiți pe domnul Răzvan Ducan din acest post, deși la ora actuală noi nu vedem pe nimeni care ar putea să îi ia locul, dar în inimile noastre cu siguranță că nu îl veți scoate și va rămâne în inimile urmașilor noștri. Vă trimitem aceste rânduri, cu rugămintea de a fi făcute publice, pentru că dorim să se știe că, în Târnăveni, mai există oameni, și vă asigur că nu sunt puțini, care iubesc frumosul și sunt alături de cei care îl creează, precum domnul Răzvan Ducan. Vă mulțumim!” (art. ”Primim o anonimă aparte” din cotidianul Cuvântul liber, vineri, 28 iunie 2002). →

Și adevărat, am fost ulterior, obiectul și subiectul unor măsuri, care au indignat pe cei mai mulți: ”Într-un oraş ca Târnăveniul, în care mai toate sunt la pământ, de la economie la activitatea sportivă, era ceva care avea suflu: cultura. Brusc însă, directorul Casei de Cultură „Mihai Eminescu”, Răzvan Ducan, bun animator, harnic, apreciat ca atare şi răsplătit inclusiv cu salarii de merit, nu mai corespunde şi se propune schimbarea lui. Contează foarte puţin că activitatea Casei de Cultură din Târnăveni e una dintre cele mai dinamice şi consistente între casele de cultură din judeţul Mureş, în ciuda unei precare susţineri financiare. Devenit incomod, ca să mă exprim eufemistic, s-au găsit repede câţiva consilieri, adunaţi întro coaliţie a răului, care s-au năpustit asupra lui Răzvan Ducan, în primăvară, cu dorinţa irepresibilă de a-l pedepsi.

Cum n-a reuşit acţiunea de „control” din prima şi cum graba de a-l schimba era foarte mare, la câteva luni, hop, alt control al unei comisii la fel de „competentă” ca şi prima, pentru a evalua activitatea managerului Casei de Cultură, Răzvan Ducan. A contat prea puţin încălcarea legii, evaluarea făcânduse înainte de încheierea unui an calendaristic de la semnarea contractului de management, nesolicitându-se celui controlat nici măcar un raport, în conformitate cu proiectul de management în baza căruia Răzvan Ducan şi-a desfăşurat activitatea. Oameni care n-au prea pus piciorul în Casa de Cultură, ale căror competenţe în domeniu n-au fost probate prin nimic, au decretat, stalinist, că Răzvan Ducan nu mai e bun de manager, că trebuie găsit altcineva pentru acest post. E o măsură pe care nu pot s-o calific decât abuzivă şi nedreaptă, dar acest lucru îl va stabili instanţa, pentru că suntem în 2008, în ţara asta a fost o revoluţie tocmai pentru a se scăpa de dictatură, de arbitrar, de abuzuri, pentru a avea fiecare dreptul la opinie, pentru a putea crede în valorile democraţiei. Răzvan Ducan a fost hărţuit de o bună bucată de vreme, în loc să fie sprijinit. I s-a căutat nod în papură cu orice chip.

Tocmai el, tocmai Casa de Cultură frânau ieşirea din impas a oraşului.

De ce a fost controlată doar Casa de

Cultură, de ce nu şi celelalte instituţii de cultură, biblioteca, muzeul? Prea e cusut totul cu aţă albă! Târnăveniul are în Răzvan Ducan unul dintre cele mai importante personalităţi culturale locale. E membru al Uniunii Scriitorilor, are o operă literară, are premii pentru activitatea sa culturală, a scris o pagină importantă de istorie culturală locală. A organizat acţiuni culturale, a realizat lucrări de istorie locală. A făcut lucruri cu care puţine instituţii similare din ţară se pot lăuda.

Cu toate acestea, faptele lui bune trebuiau pedepsite, nu oricum, ci cu schimbarea lui, după un scenariu demn de vremurile staliniste. Îmi exprim solidaritatea cu omul de cultură Răzvan Ducan, cu managerul Răzvan Ducan şi cred nu doar că adevărul, în ceea ce-l priveşte, va ieşi la iveală, ci şi că cei care se fac vinovaţi de abuzurile îndreptate împotriva lui vor fi pedepsiţi. Dacă nu de instanţe, măcar de electorat! (Nicolae Băciuţ în art. ”Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită” din Cuvântul liber”, 7 octombrie 2008); ” …. Am făcut această introducere cu marele poet român, regretatul Grigore Vieru, ostracizat în timpul vieţii de tot felul de inşi invidioşi, certaţi cu bunul simţ, pentru a atrage atenţia asupra personalităţii poetului de mare talent, cercetătorului şi publicistului, încă în viaţă, Răzvan Ducan, fost până acum un an de zile director al Casei Municipale de Cultură “Mihai Eminescu” din Târnăveni, lovit la rându-i de oameni fără scrupule.

Acesta, la 51 de ani ai săi, a ajuns ______________________________

Festivalul-Concurs de Poezie “Romulus Guga”, Răstoliţa, 2011.

Marius Paşcan, Nicolae Băciuţ, Daniel Drăgan, Valentin Marica, Eugen Axinte, Cornelia JingaHetrea, Răzvan Ducan

48

Târnăveni, „Noaptea devoratorilor de poezie”, ediţia I, 24 februarie 2006. Răzvan Ducan, Lazăr Lădariu, Nicolae Băciuţ _____________________________ pentru câteva luni şomer în oraşul lui, pe care l-a iubit şi îl iubeşte la modul sublim. Totul pentru că a avut curajul publicistului şi scriitorului de bună calitate, de a spune adevărul în oraşul lui natal, într-o perioadă când toată lumea se târa şi aducea elogii mincinoase unei conduceri, giratoare a unui dezastru economic fără precedent...(…)…Singurul lucru ce mergea în oraş era cultura, şi aceasta datorită eforturilor, ştiinţei conducerii şi, nu în ultimul rând, al pasiunii, d-lui Răzvan Ducan. În anii cât a condus instituţia Casei Municipale de Cultură “Mihai Eminescu” din Târnăveni acesta a avut cele mai frumoase realizări, depăşind cu mult împlinirile celorlalţi opt directori care ne-am perindat, dea lungul anilor, pe la conducerea acesteia. El a lăsat în urma celor 8 ani de directorat o activitate excepţională, în care momentele de cenaclu literar, de lansări de cărţi, de vernisaje şi expoziţii, de festivaluri şi concursuri diverse, de spectacole şi serbări etc. au excelat. O atenţie deosebită a acordat-o activităţilor culturale cu şcolile oraşului, antrenând elevii în concursuri de cunoaştere literară, de cunoaştere istorică, de recitări, de omagieri ale unor personalităţi (Mihai Eminescu, Elena din Ardeal, Vasile Moldovan etc.). A încurajat pe toţi care dovedeau iniţiativă culturală de bun gust. I-a ajutat cât a putut mai bine ca aceştia să se manifeste plenar. A popularizat, ca nimeni altul, aceste activităţi din Târnăveni sau din satele din jur, ştiindu-se tot mai mult, inclusiv la nivel naţional, de aceste meleaguri. A publicat peste 2000 de articole, în zeci de ziare şi reviste !!!

De altfel, dl. Răzvan Ducan este şi redactor şef-adjunct şi secretar general de redacţie la diverse reviste →

de deschidere naţională, solicitat mereu de posturi de radio şi televiziune zonale, iar uneori naţionale, pentru interviuri sau “mese rotunde”. Personalitatea sa a fost şi este întregită şi de munca de cercetare făcută cu pasiune în Târnăveni, pasiune ce s-a concretizat prin o serie de cărţi, de sute de pagini fiecare, de mare importanţă pentru cunoaşterea localităţii…..(…)… A fost şi este mereu solicitat să participe la activităţi culturale, lăsând urme de frumuseţe şi adevăr (inclusiv în satele pe unde vremelnicia l-a adus). Aşadar, o personalitate culturală de netăgăduit!

Pe unde a fost a popularizat Târnăveniul cultural, fiind un ambasador de elită al oraşului de pe Târnava Mică. A fost răsplătit cu medalii şi diplome de excelenţă, de peste tot pe unde şi-a lăsat amprenta minţii şi sufletului, dar şi dorinţei de emancipare culturală.

Cât am redat eu în cele câteva rânduri de mai sus reprezintă doar o anume parte a activităţii sale. El s-a distins şi în ziarul pe care cu onoare şi competenţă îl conduceţi, Cuvântul liber, publicând sute de pertinente şi frumoase articole, cam despre tot ce se întâmpla în urbea noastră. De mai bine de un an, Târnăveniul s-a făcut foarte puţin simţit în presa judeţeană şi centrală. Citeam cu reală invidie în ziarul dumneavoastră, la care sunt abonat de mulţi ani, despre Reghin, Luduş, Iernut, desigur şi Tg. Mureş, dar nimic sau aproape nimic despre Târnăveni. Lipsea condeiul talentat al d-lui Răzvan Ducan, mereu prezent acolo unde se întâmpla ceva ce merita ştiut. Înlăturarea lui abuzivă de la conducerea Casei Municipale de Cultură “Mihai Eminescu” i-a produs, pe bună dreptate, o mare deziluzie faţă de atitudinea nedreaptă a oamenilor de la putere, a vechilor consilieri (unii fără nicio competenţă culturală), cu mici excepţii, care au cântat în strună unui om care s-a distins în ultimii ani prin tot felul de jocuri de culise, unde ranchiuna şi răzbunarea erau în prim plan. Unei astfel de coaliţii a răului a căzut pradă Răzvan Ducan….(…)…. Îl cunosc pe Răzvan Ducan de mic. El a trăit şi a crescut într-un oraş prosper.

Casa de Cultură i-a fost încă din anii când eram director un loc al uceniciei culturale. La 5 ani, spunea

poezii pe scena instituţiei, în pauzele spectacolelor de teatru amator, unde jucau şi părinţii lui. De la 15 ani, a fost membru permanent al cenaclului literar “Tudor Arghezi”. Era nelipsit de la spectacole şi de la activităţile culturale ale instituţiei. La 17 ani, a condus cenaclul literar artistic al elevilor, dând reprezentaţii de ordinul zecilor, el în calitate de moderator-prezentator, în instituţie, în şcolile oraşului şi chiar pe sate.

Casa de Cultură i-a devenit a doua

Omagiind pe Serafim Duicu, la Festivalul de Creaţie Literară “Serafim Duicu”, Târgu-Mureş, 2015 ( cu Mariana Cristescu, Valentin Marica, Nicolae Băciuţ) ______________________________ casă. Peste ani, postul de director i-a venit, firesc, ca o mănuşă, sub conducerea sa creşterea calitativă şi cantitativă a manifestărilor culturale a devenit de netăgăduit.

Ca om de cultură, ca om sută la sută al oraşului, el nu a mai suportat să vadă sub aceeaşi administraţie că oraşul său decade economic şi social permanent. De aceea, din conştiinţa iubitorului de Târnăveni, a ridicat glasul să protesteze. Rezultatul acestei poziţii a lui Răzvan Ducan din partea “democraţiei noi” din Târnăveni a fost acela care l-am menţionat: demiterea lui arbitrară, nedreaptă, chiar ticăloşită.

Omul Răzvan Ducan, poet, scriitor, ziarist făcător şi conducător de ziare şi reviste, colaborator harnic şi responsabil, inclusiv la ziarul dumneavoastră, cetăţean al urbei 49

noastre, Târnăveni, este unul dintre cei mai distinşi fii ai acestui municipiu. Iubeşte aceste meleaguri ca nimeni altul. Luaţi-i şi studiaţi-i poeziile - desigur, nu dumneavoastră care le cunoaşteţi foarte bine - ci publicul larg, şi veţi vedea că iubirea sa nu are margini când e vorba de Târnăveni şi oamenii lui (Ia auziţi aceste versuri: “Râu care curgi printre dealuri cu spini/ meandrele tale înfăptuiesc lumini/ undele-ţi lasă aluviuni rare,/ Târnăveni-port maritim fără ieşire la mare…”, din poezia Târnava). Lui ar fi trebuit să i se acorde titlul de “Cetăţean de Onoare” al municipiului Târnăveni, după câtă muncă şi ce valori culturale lasă posterităţii, şi nu dat afară!

Pentru a se îndrepta această eroare decizională solicit noului organ al administraţiei locale, domnului primar, ing. Alexandru Adrian Matei, în baza celor mai noi decizii judecătoreşti privind demiterea lui Răzvan Ducan, analizarea lor şi repunerea lui grabnică în funcţia de director al Casei Municipale de Cultură “Mihai Eminescu”, sprijinirea lui pentru ca activitatea culturală a oraşului să reînflorească şi, nu în ultimul rând, apărarea de cei (inclusiv celor din Consiliul local, al unora, desigur) care vor încerca o vendetă împotriva lui, sub diferite pretexte.

Locul lui Răzvan Ducan este, fără dubii, la Casa Municipală de Cultură “Mihai Eminescu”. Acolo a dat şi va putea da cele mai minunate împliniri spirituale pentru noi toţi, fiii Târnăveniului. Totul pentru binele cultural al Târnăveniului. Totul pentru oamenii acestui oraş, atât de năpăstuit în ultimii ani.

Reparând ce s-a stricat cu voie s-au fără voie, vom învăţa să ne respectăm valorile, să le apreciem munca încă din timpul vieţii şi să le stimulăm activitatea creatoare” (prof.

Gheorghe Nan, fost director al Casei de Cultură din Târnăveni, în art. ”Scrisoare d-lui Lazăr Lădariu, redactor-șef al cotidianului mureșean Cuvântul liber”. Să ne respectăm și prețuim valorile cât mai sunt încă în viață!” în Cuvântul liber, 14.II. 2009); ”… Am fost, mai ales din 1990 încoace, de foarte multe ori invitat la lansări de carte în municipiul Târnăveni. Pe cât de înfloritor, din punct de vedere industrial, înainte de 1989, pe atât de lovit a fost şi este municipiul de pe Târnava în →

zilele noastre, de capitalismul sălbatic românesc. Senzaţia că-i bântuit de un aer al singurătăţii, al pustiului şi săraciei devine dominantă. Mă bucuram mereu că, în acest context, Târnăveniul devenea, încetul cu încetul, pas cu pas, odată cu trecerea timpului, un recunoscut oraş cultural. Exista chiar o sintagmă onorantă: "bun conducător de cultură". Îi dădea această nouă ţinută, într-un fel, compensatoriu la actuala stare a Târnaveniului, parcă, omul de cultură, poetul Răzvan Ducan. Aproape săptămână de săptămână, împreuna cu Nicolae Baciuţ, Valentin Marica, Mariana Cristescu, Dimitrie Poptămaş, băteam, cum se spune, drumul spre Târnăveni, invitaţi de Răzvan Ducan, şi prezentam (sau ni se prezentau), la Casa de Cultură "Mihai Eminescu", cărţi abia apărute. Un public numeros, bun cunoscător, iniţiat, format din intelectualii municipiului, făcea de fiecare dată, săli pline.

Eram, într-un fel, actori sau participanţi ai unor spectacole culturale de o rară sensibilitate şi frumuseţe spirituală. Vioara-ntâi poetul Răzvan Ducan. Se zbătea pentru înălţarea culturală a Târnăveniului, scria şi tipărea carţi, aşa cum stă bine unui intelectual adevărat care doreşte să dea aripi de înălţare unor idei culturale. Erau acolo mulţi prieteni, toţi pentru unul şi unul pentru toţi! Totul, până într-o zi, care numai bună n-a mai fost, zi în care, încetul cu încetul, dihonia calculată de unii adepţi ai "blestemului dezunirii" şi-a făcut loc tocmai acolo unde nici măcar nu se bănuia că-şi va face cuib. Din motive cu totul extraculturale, primarul de pe atunci, sclav al unor ambiţii personale, care nu aveau absolut nimic cu activităţile de la Casa de Cultură "Mihai Eminescu", al cărui director era Răzvan Ducan, a crezut de cuviinţă ca, în loc de răsplată pentru tot ce a facut el bine acolo, în acei duşi ani, să-l dea afară! Şi-a pus in gând şi a făcut! După vreo doi ani de procese, de nervi şi bani prăpădiţi, de timp pierdut prin sălile tribunalelor, Răzvan Ducan (era şi firesc!) a avut câştig de cauză. A fost, câr-mâr, repus in drepturi şi a primit daune materiale.

Numai că "îndrăzneala" lui trebuia taxată şi, tocmai când, reinstalat fiind, lucrurile începeau, chiar bine,

să intre pe făgaşul lor normal, dracul, care nu doarme, îşi arăta corniţele prin atutudinea unor consilieri locali majoritari, ai partidului fostului primar. Venind la slujbă, în fiecare zi, Răzvan Ducan se trezea cu o femeie, o slujbaşă plătită de stat, trimisă de primărie, care se instala, fără să-şi ceară voie sau scuze, fără să rostească un cuvânt, pe un scaun şi-l monitoriza până la plecarea lui din Casa de Cultură "Mihai Eminescu".

Spionat, monitorizat la sânge, sufocat chiar şi când mergea acolo unde şi împăratul merge singur, omului i-a ajuns cuţitul la os. Totuşi, răbda cu un stoicism de invidiat. Pânî într-o zi. Zi în care, probabil la presiunea aceloraşi consilieri, primarul actual, în care eu mi-am pus speranţa, nutrind că va deveni un "primar cultural", omul în care am investit, recunosc, multă încredere, a dat un ordin care, în stupizenie, le întrece pe toate. Dacă un scriitor este invitat şi-şi prezintă acolo o carte, trebuie să achite câte un milion de lei pe oră! De obicei, acţiunile culturale durează două-trei ore! Chiar aţi mai întâlnit ceva mai stupid? Poate că domnul primar s-a gândit la o soluţie inversă, iar un slujbaş nătâng, cu de la sine putere, a inversat dispoziţiile şefului. Poate că nu autorul, ci, dimpotrivă, primăria, pentru că scriitorul făcea cinste unui municipiu, ar fi fost normal să-i dea aceşti bani unui poet sau prozator!

Iar Răzvan Ducan, nesuportând această ruşine, adevărată ofensă la adresa scriitorilor, şi-a prezentat demisia…” (Lazăr Lădariu în art. ”Chiar și pe catalige, pigmeii tot pigmei rămân!” din Cuvântul liber, 3 februarie 2010).

Referitor la întrebarea cu eșecurile suferite spun: Nu cred că am ______________________________

La Colegiul Naţional ”Unirea” din Târgu-Mureş, sub semnul lui Eminescu, ianuarie 2016

50

Concursul de Poezie Religioasă “Credo”, Mănăstirea Lăpuşna, 6 august 2016 ______________________________ avut eșecuri, cât deziluzii. Rândurile anterioare sunt, spun eu, suficient de concludente.

- Ce s-a ales din visele, din proiectele tale de animator cultural? Te simţi trădat, - de oameni, administraţie locală?

- -Visele mele și proiectele mele de animator cultural le-am transferat altor instituții, unde am lucrat după dezamăgirea avută la mine în urbe.

Mai exact în învățământ. Pe la școlile pe unde am fost temporar (din satele Coroisânmărtin, Adămuș, Bobohalma), dar în special la liceul de la Tg.Mureș, unde actualmente sunt titular, n-am uitat niciodată să fiu și un ”formator” cultural pe lângă statutul de a da informații și de a forma deprinderi tehnice, în calitate de profesor inginer. Cam peste tot, la date de sărbătoare sau date comemorative, și nu numai, în colaborare cu profesoarele de Lb. și Literatura Română, am vorbit elevilor, invitat fiind, despre Eminescu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu. Am invitat în școală și scriitori contemporani, precum te-am invitat pe tine, dragă prietene, Nicolae Băciuț. Am participat, ca invitat, și la alte școli din Tg.Mureș, Reghin, Sighișoara, Răstolița etc. unde am vorbit și despre Romulus Guga și Serafim Duicu sau unde mi-am prezentat cărți și am citit din lirica proprie. L-am evocat pe Eminescu și la Palatul Culturii din Tg. Mureș, invitat fiind, de cei din conducerea Inspectoratului Școlar Județean Mureș, să vorbesc în fața elevilor participanți la Olimpiada Națională de Limba Română (cred că era în anul 2014). De asemenea, de ani de zile particip la Concursul Național de Recitare ”Ocrotiți de Eminescu” →

de la Blaj, unde am fost și sunt membru în juriu, participând și la simpozionul dedicat trecerii poetului prin ”mica Romă”. Și unde nu am fost să fiu membru în jurii la concursuri de poezie, să prezint cărți, să lansez cărțile proprii, să recit din lirica proprie, să vorbesc despre personalități și să evoc ”pagini” din cultura și istoria poporului nostru?!?

Etc. Dacă mă simt trădat? Mai mult decepționat de majoritatea cenacliștilor târnăveneni, oameni pe care îi credeam apropiați și pe care eu i-am ajutat mai mereu și care nu au avut curajul să facă front comun împotriva nedreptății care mi s-a făcut. M-am simțit cu siguranță trădat de conducerea administrației Primăriei din Târnăveni (în special de primul „gospodar”) și de membrii Consiliului Local, aceștia din urmă, dezinteresați de adevăr (pe care-l știau), dar dezinteresați și de dreapta cumpănire a lucrurilor. Cei mai mulți au preferat poziția ”ghiocelului”, în fața celui de ”la butoane”, în loc să ia atitudine și, prin puterea ce o aveau, să dezavueze și să lupte cu nedreptatea. (Efectiv, nici nu vreau și nici nu merită să dau numele primarului, căruia i-am și spus ceea ce aveam de spus într-o scrisoare deschisă distribuită presei la 2 august 2007 și publicată și de subsemnatul în cartea de publicistică Lesa de hârtie, Ed. Nico, Tg.Mureș, 2010). În marea majoritate, membrii Consiliului Local s-au dovedit a fi oameni manevrabili, fără personalitate, care au salivat obedient la ”mașinațiuni”, precum câinele la ”becul lui Pavlov”.

Probabil, vor avea soarta firească de a fi trecuți cu litere mici, undeva la etc., în memoria urbei! Cum îți așterni, așa dormi! A fost și o excepție, d-na consilier Georgeta Toma, care a încercat să se opună nedreptății și care a avut și calitatea de martor, în războiului pe care l-am purtat prin tribunale cu ”ciocoimea” nouă. Ar fi, de asemenea, nedrept să nu vorbesc despre tine, dragă prietene, Nicolae Băciuț, care cu obiectivitate ai sărit în apărarea mea (inclusiv în presa scrisă) și care, în fața completului de judecată de la Tribunalul din Tg.Mureș, mi-ai fost mai mult decât un avocat, apărându-mi cu obiectivitate activitatea culturală de la Casa Municipală de Cultură ”Mihai Eminescu” din Târnăveni. Și, în pofida faptului că în ziua judecății (nu

”de apoi”) trebuia să participi la o mormântare a unui ilustru om de cultură mureșean, ai stat aproape 5 ore alături de mine, spunând conștient: ”Pe el nu îl mai pot ajuta, dar pe tine da!”. A fost pentru mine o nouă mostră de reală prietenie!

Cuvântul tău a însemnat enorm! De altfel am și câștigat procesul, revenind la post și …dându-mi apoi demisia, dintr-un soi de demnitate amestecată cu lehamite.

- În ce condiţii ai reveni în fruntea unei instituţii de cultură târnăvenene?

-În nicio condiție. Sunt greșeli care nu mai pot fi reparate și oricum eu, unul, nu am încredere în politicieni. Nici în cei de ieri și nici în cei de astăzi. Știu caracteristile care trebuie să le aibă pentru a accede în politică și asta îmi este de ajuns. Mai este și …”fugit irreparabile tempus”!

- Cum vezi parteneriatele culturale, având în vedere chiar şi un slogan liberal – „numai împreună vom reuşi”!?

-Sunt foarte bune numai în măsura în care nu rămân numai pe hârtie. Sunt foarte bune numai în măsura în care sunt puse efectiv în practică. Dacă sunt gândite numai „să ne facem că muncim și colaborăm”, atunci fac parte din acele aparențe, cu care ne place, uneori, să ne spoim activitatea! Sau mai exact pseudoactivitatea!

- Nu trebuie să fii oracol ca să încerci o evaluare a destinului instituţiilor de cultură de tipul celor, să le spun, adresate artiştilor amatori...

-Sunt utile și necesare, dar trebuie să aibă oamenii potriviți să le conducă. Dacă punem politicieni, doar ca să se respecte un altgoritm, sau punem oameni care văd aceste posturi doar ca sinecuri, sau pur și simplu dăm aceste posture rudelor, fără legătură organică cu domeniul cultural, nu am făcut nimic. Trebuie aleși oameni care să fi probat înainte plăcerea și știința de a lucra în cultură, oameni care să nu se uite mereu la ceas dacă s-a făcut ora 15, când trebuie să pună „pușca jos” și să meargă acasă, ci oameni care au un neastâmpăr fertil în a organiza, promova și perfecționa lucrurile în acest domeniu. februarie - martie 2017

51

felicitări poetului Răzvan Ducan!

(Blaj, ianuarie 2017) Bucuria unei clipe de viață este neprețuită. L-am întâlnit pe poetul Răzvan Ducan la Concursul Național „Ocrotiți de Eminescu” în urmă cu mulți ani. Venise cu fiul său, Darie Ducan, care, bineînțeles, moștenindu-l pe tatăl său, a impresionat juriul și a câștigat concursul. M-a impresionat și pe mine de la început prin seriozitatea și atenția cu care a urmărit festivalul. În anii următori, poetul Răzvan Ducan a devenit un colaborator de nădejde al concursului blăjean, revenind, an de an, alături de alți poeți mureșeni, prieteni ai Astrei din Blaj, Nicolae Băciuț, Valentin Marica sau Lazăr Lădariu. Nu țin minte să fi lipsit în vreun an.

Impresionează de fiecare dată prin discursul său elegant, prin recitalul de poezie pe care îl susține, prin acceptarea de a juriza concursul de recitare și de a fi alături de noi în promovarea elevilor talentați de azi, care, încă îl mai iubesc pe Eminescu, din fericire.

Mă bucur din tot sufletul că am avut onoarea de a-l cunoaște pe poetul Răzvan Ducan, de a lectura cărțile sale de poezie, în mod special unul dintre volumele mele preferate, Poporul de proști versus Eminescu. Ma surprins când mi-a spus că și-a început activitatea profesională la Agnita (în micuțul oraș de pe Valea Hârtibaciului în care profesez și eu azi).

Iubitor de poezie, de Eminescu, de tot ce e frumos, poetul Răzvan Ducan este un reper pentru cultura de azi a orașului Târnăveni și a județului Mureș, dar și pentru regiunea Transilvaniei, domnia sa fiind membru al Uniunii Scriitorilor din Cluj. La aniversarea vârstei de 60 de ani, dimpreună cu doamna profesor Silvia Pop, președinte al Despărțământului Astra din Blaj, ne alăturăm celor care îl admiră și-l prețuiesc, dorindu-i sănătate, bucurii, inspirație divină și de acum încolo, sporire înzecită pe tărâm cultural! La mulți ani!

MARIA-DANIELA PĂNĂZAN

Pe creanga zisă Iisus.

poeme de Răzvan Ducan Alint pentru fată frumoasă şi pian la patru câini Din nucleu până-n membrană, citoplasma mea codană, ce-mi dai Coasta de Azur, până-n hidrocarburi.

Marmoreene coapse de acantacee, Fidias din larguri de Egee, şi-Ateniene atât de colonade din Atlantidicele tale scufundate, şi sunt Acropole de Salonic, ionic ce eşti şi eşti ce de doric, şi cogito să nu te mint ergo sum să te corint, să te Mikis Teodorakis, Rodosul himen sirtakis, căci părul tău cel Euxin, oxidează-n mine vin, din balconul filistin şi-un bob negru de curara, să Vienez la tine seara, când e lambada mai mică, în Praga eu Copşa Mi(ti)că, să scufund stindardul crud în triunghiul tău Bermud, şi pe pulpe-ţi de corali să-mi eşueze patimi mari.

Iarăşi picătură foaie de mercur, împarţi nelinişti din Kuala Lumpur şi Las-Vegas poate cu noroc, să te fluviu Budapestă de mijloc şi să-ţi simt arome de Kitai, că sepucu eu sub evantai, că nu-s nici un fel de Singapore, Port-Said ce trec din floare-n floare, să mă ţin, promit, de Trafalgar, pentru ochii tăi aprinşi de jar, şi să mă lipsesc de Notre-Dame umerii tăi ca să-i am, să mă L`Île de la Cite, pentru fraga de buzé, pentru cântul de Biset. În sutienul unei păsări În sutienul unei păsări Şi-n chilot de iasomie, Eu mi-am dezghiocat hormonii, Cârcotind obrăznicie, Că-şi ridică primăvara, De la genunchi fusta mai sus, De-apar ulcere de muguri

Vânt călduţ de coapse strânse Pe pământul plin de clei, Se aleargă spre-o iubire, Cu orgasm de ghiocei.

Declaraţie de dragoste Te iubesc cu tăcerea cu care urâtul pizmuieşte frumosul.

Te iubesc cu încrâncenarea cu care carnea de pe os îmbrăţişează osul.

Te iubesc cu intensitatea fricii iepurelui, de umbra sa, Te iubesc cu nepăsarea lunii pline, faţă de câinii ce urlă la ea.

Te iubesc cu absurditatea sechestrului pus pe o casă de melc, Te iubesc cu pierpătratul unui cerc.

Te iubesc cu idealul seminţei de a prinde viaţă, Te iubesc cu vigoarea firului cu talie de aţă.

Te iubesc cu forţa căpşorului verde scos prin asfalt, abitir.

Te iubesc în buchet şi te iubesc şi la fir.

Te iubesc en gros şi te iubesc en detail, Te iubesc cum se iubeşte-n luna mai.

Te iubesc cu responsabilitatea dată de direcţia firii, Te iubesc cu toate braţele închipuirii.

Te iubesc din toată entropia mea ţinută cu sudoare, Te iubesc şi din pânda entalpia risipitoare.

Te iubesc din fâstâceala mea cea browniană, Te iubesc cu neliniştea excentrică din rană.

Te iubesc din toată libertatea mea de prăsilă, Te iubesc cum un parametru rebel iubeşte ieşirea din grilă.

Te iubesc cu toată vibraţia organele mele interne, Te iubesc cu rezonanţa poftelor terne.

Te iubesc cu toate cele ce încă nu leam zis, dar au rămas, Te iubesc cu un metru în plus, cu un kilogram, cu un ceas.

Te iubesc din orice direcţie Te iubesc din orice direcţie, Infailibilă, dulce injecţie, Că mă vindeci tu, de-ndată, Mândra mea antibioată.

Te iubesc chiar şi din centru,

52

Cu soţia, Carmen, 2014

______________________ Unde se adună pentru, Lumea ca să-mi dea acordul, Ca să te iubesc cu cordul, Fiindcă-mi scrii pofte cu carul, Care au umplut paharul Şi preaplinul meu îmi curge, Cu o fâstâceală dulce.

Mândra mea dală de piatră, Mândru eu, cale ferată, Te iubesc neapărat, Personal şi-accelerat. În amurgul ăsta dunga verii… În amurgul ăsta dunga verii se bate pe o nicovală de păduri, era ca-n timpul şi ca-n locul când îţi sorbeam, ca domnişoară, primii nuri. Şi îţi muşcam din sânul agurid, cules din creanga bluzei, timpuriu, şi mă-ntrebai de ştiu să fur, virginitatea fructului, spuneam că ştiu.

Eu nu ştiam de fapt nimic, mi-era o foame doar de tânăr trup şi behăiam prostesc, ce doreai tu, în numele instinctelor de lup.

Am să-mi urinez poemele…

Am să-mi urinez poemele la rădăcina copacilor de la marginea gândurilor voastre, ca să-mi delimitez teritoriul visului.

Apoi, cu cel mai opozabil deget al meu, stiloul, voi prinde concret bucurii.

Va sângera albastru colecţia felului meu de a iubi.

(Foto: Cenaclul „Elena din Ardeal”, de la Casa Municipală de Cultură „Mihai Eminescu” din Târnăveni, 2002) ”Cenaclul literar nu te face scriitor, dar nici nu-ţi ia din talent.”

-Ai "bântuit" ani buni prin cenacluri literare, până ai ajuns la Cenaclul "Elena din Ardeal" din Târnăveni. Ce rol jucau cenaclurile în viaţa literară? De ce erau frecventate atunci?

-Aşa e. Am “bântuit” prin cenacluri, mai ales în anii juni. Pentru început, am frecventat Cenaclul literar “Tudor Arghezi” din Târnăveni.

Firesc. Era cenaclul din oraşul natal.

De fapt, acolo şi descoperisem că există aşa ceva. Eram în clasa a IX-a sau a X-a. Şedinţele se ţineau de două ori pe lună, joia, de la orele 18, şi aveau loc la Casa de Cultură. Veneau profesori, ingineri, muncitori, studenţi, elevi etc., într-un cuvânt toţi cei care cochetau cu literatura sau chiar aspirau la statutul “onorant” (cu şi fără ghilimele) de scriitor. Mai erau şi profesori obligaţi de partid să se înscrie la o activitate culturaleducativă şi au preferat cenaclul, în

detrimentul mult “renegatului” cor.

Desigur, pe atunci, nici nu erau prea multe opţiuni în ceea ce priveşte petrecerea timpului liber. Eu am mers la cenaclu literar din plăcere. Luam cuvântul, îmi spuneam punctele de vedere referitor la ceea ce se citea sau la referatele sau expunerile care se făceau periodic, cu privire la operele unor mari scriitori. Aflam, de asemenea, noutăţi din lumea literară, inclusiv picanterii. De fapt toţi făceam acelaşi lucru: citeam texte proprii (poezie, proză, teatru etc.) şi comentam, desigur, cu argumente mai mult sau mai puţin convingătoare.

Participam la foarte puţinele lansări de carte din localitate şi tot la atât de puţine întâlniri cu scriitori, veniţi de obicei de la Tg. Mureş, Cluj-Napoca, Bucureşti, în acţiuni organizate (se putea altfel?) de Comitetul Orăşenesc de Partid. Ţin minte că în toamna anului 1975, scriitorul bucureştean Dumitru Titus Popa, originar din zona Târnăveniului, şi-a lansat la librăria “Luceafărul” din localitate volumul de versuri Seara pe arbori. Ce bucuros am fost atunci, la 17 ani, când acesta mi-a dat un autograf pe cartea sa, unde şi-a exprimat speranţa “că vom lansa împreună o carte 53

(fiecare cu a lui)”. Peste ani aveam să-i reamintesc acest lucru.

Nu am fost deloc un cenaclist comod, chiar din contră, am fost un rebel, un nonconformist, care credea, pe atunci, într-o lume ideală, dreaptă, precum e firul cu plumb din construcţii. Desigur, realitatea era altfel. Elev fiind, îmi amintesc ce scandal a stârnit în cenaclu (în care erau de faţă şi vreo 3-4 profesori de-ai mei) propunerea făcută de mine ca preşedintele cenaclului să nu mai folosească în şedinţe, în “uvertura” numelor, profesiile măgulitoare de profesor, doctor, inginer sau director etc. ale celor pe care îi invita să citească din creaţiile lor, fiindcă în felul acesta se inducea între cei prezenţi un respect extraliterar, care putea să descurajeze și chiar deformeze spiritul critic. Am fost gratulat, post-factum, în toate felurile: de la “obraznic”, la “mucos”, de la “cine se crede” la “ce nesimţit”. În timpul studenţiei ieşene, am frecventat cenaclurile “Viaţa” şi “Moldavia”, iar apoi, revenind pe plaiurile natale, vreo 2-3 cenacluri de la Tg.Mureş şi, desigur, Cenaclul “Tudor Arghezi” din Târnăveni → NICOLAE BĂCIUŢ

care, după “ieşirea din utopie” (decembrie `89), a devenit Cenaclul “Elena din Ardeal” (pseudonim literar al poetei profesoare Elena Sîmtion (1973-1925)). Această schimbare s-a făcut mai mult ca o dorinţă de înnoire şi de a da mai mare importanţă “localismului creator”, cu toată bunăvoinţa, “Elena din Ardeal” neridicându-se la valoarea poetului de la Mărţişor! (De pe vremea aceea îmi amintesc de niște plachete de versuri în manuscris, copertate artizanal: Tonic pentru eclipsă de soare, Gaură-n cer, Poeme de identitate – dactilografiate la mașina de scris, pe care o achiziționasem cu greu înainte de 1989, și căreia a trebuit să-i dau, într-o pagină de text, caracterele de litere la Miliție!). De asemenea, vreau să cred că Cenaclului “Elena din Ardeal” i-am dat o nouă combustie, atunci când am fost director al Casei Municipale de Cultură “Mihai Eminescu” din Târnăveni”. Şi sunt fapte, nu doar vorbe, în acest sens.

Pasiunea de literatură, şi în special de poezie, a mers mână în mână cu administraţia.

“Poetul şi administratorul”, cum ar fi spus Virgil Mazilescu.

Visam şi trăiam poezie, uneori la modul ideal, în anii mai tineri, întro viaţă asumată de boem. Boemia şi poezia au făcut de asemenea casă bună. Uneori ne întâlneam doi-trei pasionaţi de literatură şi puneam adhoc de un cenaclu la vreo crâşmă sau la vreo terasă! Şi de ce nu, ideea de cenaclu neînsemnând neapărat un loc fix anume de discuţii literare.

Cu foarte mulţi ani în urmă, în anii romantici, am scris câteva rânduri cu privire la felul cum vedeam eu un astfel de habitat.

Vorbeam, printre altele, despre locul unde oameni cu har îşi aduc periodic de acasă substantivele de sărbătoare, cărora le fac noduri scriitoriceşti de verbe, pentru a le da forma şi asemănarea chipurilor lor interioare….. Astăzi, aş spune mai tranşant: Este un loc al răului necesar şi al pierderii inutile de timp, timp atât de util scrisului, scris care este până la urmă o acţiune individuală şi nu una de joc de echipă. Cenaclul literar nu te face scriitor, dar nici nu-ţi ia din talent. Este mai mult un loc de socializare, având ca pretext literatura, iar uneori pseudoliteratura.

Cenaclurile sunt frecventate atât de cei care sunt la nivelul învăţării de a

face bastonaşe în caietul de dictando, cât şi de inşi care au exerciţiul cititului, încercând, ca un act de voinţă, pe cel al scrisului! Aici vin şi cei care au caiete de “amintiri” şi au pretenţia că e literatură, dar, uneori, şi cei care fac cu adevărat literatură.

Desigur, din talent.

Alteori, cenaclurile sunt frecventate şi de scriitori consacraţi, care (unii) caută spaţii să-şi exacerbeze vanităţile. Vor să fie văzuţi, auziţi şi să li se ceară insistent părerea. Este, până la urmă, un loc al paradoxurilor. Al paradoxurilor, de cele mai multe ori, plăcute.

- Ţi-au influenţat în vreun fel scrisul tău observaţiile la lecturile tale în cenacluri literare?

-Nu, fiindcă la vremea începuturilor cenacliste, nu aveam încă un stil cât de cât închegat, ca să nu zic bine determinat, subsemnatul fiind “furat” încă de felul scrisurilor autorilor din lecturile pe care le parcurgeam. În altă ordine de idei, vreau să spun că a existat o perioadă în care împrumutam de la Biblioteca Orăşenească din Târnăveni între 7 şi 10 plachete de versuri pe săptămână, poate și mai multe, pe care le citeam cu atenţie în “vârful” patului. Erau volumele clasicilor, dar cele mai multe erau scrise de scriitori aproape necunoscuţi. Citeam plachete apărute ca urmare a unor concursuri de debut, citeam “….stele în căutarea unui cer”, citeam plachete de la “Cartea Românească”, citeam plachete de la editura “Litera” (acestea din urmă se scoteau în regie proprie) etc. Îmi raportam scrisul meu, pe rând, la fiecare carte astfel citită şi încercam să văd unde mă situez. Probabil erau nişte copilării, dar asta a fost. Şi, desigur, cu fiecare carte citită învăţam câte ceva. Asta până am avut o revelaţie, în ceea ce priveşte scrisul meu. Dar asta este o altă poveste. ______________________________

Varujan Vosganian, în 2005, între cenacliştii din Târnăveni, la Casa de Cultură „ Mihai Eminescu”

54

- Ai scris istoria unui Cenaclu, cel din Târnăveni. E singura istorie de acest fel din spaţiul mureşean.

De ce ai simţit nevoia unui astfel de document?

-“Rod al eternei uimiri” este nu numai faptul că exist, şi nu oriunde ci într-o lume de-a dreptul fascinantă, ci este şi acela de a descoperi frumuseţi, fapte, oameni. Am avut mereu bucurii interioare prin “decopertarea” unor poveşti, a unor biografii, ce ţin de locuri, date, împrejurări. Am avut mereu o slăbiciune şi pentru munca de cercetare în cultură, istorie şi nu numai. După ce scrisesem câteva istorii locale, din diverse perspective, printre care şi O istorie a sportului târnăvenean, Ed. Tipomur, Tg.Mureş, 2001, carte de aproape 300 de pg., la care am lucrat 4 ani şi jumătate, am simţit nevoia şi unei astfel de cărţi despre istoria cenaclului literar din urbe. Aşa că, după 2 ani de muncă asiduă, s-a născut un tom de 446 de pg. format A4, purtând titlul Cenaclul literar din Târnăveni (1956-2006) 50 de ani de existenţă. Am scris cartea cu multă pasiune, aşa cum îmi scriu de fapt toate cărţile, dar şi cu rigoare… inginerească, folosind şi speculând la maximum informaţiile şi documentele (inclusiv foto) căutate şi găsite. Poate că cineva şi-ar pune întrebarea: Ce se poate scrie în atâtea pagini despre un cenaclu de provincie? Se poate, dacă ştii că ai ce să scrii şi ştii, de asemenea, să cauţi.

Mai trebuie putere de analiză şi sinteză, capacitate de muncă, determinare și, nu în ultimul rând, pasiune. Aşadar, se poate o astfel de istorie a unui cenaclu, “de la începuturi până azi”, cu date, cu documente, cu foto-documente, cu inserare de coperte de cărţi, cu poeme olograf, cu biografii de autori etc.

-Care au fost/sunt vulnerabilităţile cenaclurilor din provincie?

Au existat astfel de vulnerabilităţi. În primul rând, cenaclurile de provincie nu se desfăşurau în „antecamera” unor reviste literare, cum se-ntâmpla de multe ori în marile oraşe, pentru a se putea spera că pot să aibă parte de „reverberaţii” şi în paginile acestora.

Oricâtă vâlvă stârnea, în sens benefic, un poet sau un prozator sau un dramaturg în provincie, ecoul se stingea odată cu terminarea şedinţei de cenaclu sau se răspândea, cel mult, doar în localitatea respectivă. Atât. →

Nu existau nici „ochi” să vadă şi să promoveze şi nici loc unde să apară respectivul autor şi textele sale. De cele mai multe ori, încercările de a publica în reviste de specialitate erau demersuri individuale, care ţineau mai mult de gradul de determinare a respectivului autor. Mai erau, ce-i drept, şi cotidienele judeţene, care mai găzduiau pagini culturale, dar publicarea era sporadică în astfel de pagini, era nerelevantă şi prea puţin luată în serios, mai ales că se publicau cu predilecţie texte propagandistice, în spiritul ideilor şi luptei de partid. ”Lupta cu inerţia” era o corvoadă perpetuă.

- De ce crezi că activitatea cenaclistă a dispărut aproape peste tot în ţară, nici noi nefăcând excepţie? Cu câteva zboruri de rândunică nu se mai face primăvară în viaţa cenaclurilor literare.

-Datele “problemei” s-au schimbat. Lumea este mult mai pragmatică.

Se mişcă mai repede şi nu mai e timp de “sporovăit” şi de dădăcit pretinşi scriitori sau scriitori în devenire.

Dacă simt că sunt scriitori trebuie să scrie, acasă, singuri, căci până la urmă scriitorul este un alergător de unul singur. Şi de cursă lungă. Eşti scriitor dacă scrii, nu dacă vorbeşti despre scris, fie el al tău sau al altora. Şi mai e ceva. Nu un cenaclu te legitimează, ci numai scrisul tău!

- Ce crezi că ar putea reanima acest soi de dezbateri literare, de frăţietate literară, de socializare în lumea literară?

-Dezbaterile literare serioase sunt tot mai rare. Eu, unul, nu cred în perfuzii puse în venele braţelor cenaclurilor literare, ca acestea să redevină ceea ce au fost odată. Dacă au fost! Nu cred nici în resuscitarea lor prin respiraţie “gură la gură” sau prin tot felul de artificialisme. Cred că în forma clasică, cenaclurile “şi-au trăit traiul şi şi-au mâncat mălaiul”.

Asta, numai dacă, nu se vor reinventa, într-un fel. Şi frăţietăţile literare sunt tot mai rare. Ele ţin de o anumită morală a protagoniştilor, care, aşa cum a zis şi Caragiale, la noi, în cele mai multe cazuri, “este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”. Ceea ce totuşi e de discutat este posibilitatea de socializare pe teme literare, care poate fi o preocupare cu perspective.

Poate că, săturându-se să socializeze rece şi distant, pe Internet, o parte din

Poetului care „Cumpără timp” la aniversare

Salonul Judeţean de Carte, Târnăveni, 5 iulie 2002 _____________________________ cei implicaţi se vor întoarce la socializarea “têt á têt”, desigur, numai dacă locuiesc în acelaşi spaţiu geografic sau, cu oarecare efort, se pot întâlni lesne şi în timpi reali. La un moment dat, însăşi tehnologia IT, prin saturaţie de ea, îi va alunga din case pe “tehnologizaţi” şi este posibil ca ei să se refugieze chiar în braţele unor cenacluri literare. Vor simţi nevoia de socializare, dar nu oricum, impersonal, ca între “roboţi” sau “robotizaţi”, ci cu “cărţile pe faţă” sau cu ”cărțile pe masă”, cu toată frumuseţea gesturilor, a ridurilor de expresie şi al limbajului corpului, văzute la “prima mână”, netrecute prin sita monitoarelor. Prin pixelii ecranului, oricât de mulţi ar fi ei, nu se transmite cu adevărat empatia şi căldura umană.

- Ce credit acorzi cenaclurilor de pe reţelele de socializare?

- Pot fi o variantă în condiţiile în care asistăm la o dezvoltare fără precedent a comunicaţiilor . Ele mondializează (şi) cenaclurile literare, unde doar limba de comunicare şi eventual genul literar sunt cele care mai “restrâng”, deocamdată, acest fapt de netăgăduit.

Fiecare stă acasă sau aiurea, în faţa monitorului, şi fiecare e conectat cu fiecare. În condiţiile în care toată “lumea” dispune de camera de luat vederi, se pot face cenacluri fără probleme, prin interconectare, se pot transmite simpozioane, colocvii, lansări de carte etc., aşa cum se şi întâmplă. Singura diferenţă este că la sfârşitul “şedinţei”, cenaclistul din America nu poate ciocni un pahar cu vin cu cel din Târnăveni, şi nici cel din Paris cu cel din Baia Mare. Şi nu pot sta nici după terminarea şedinţelor de cenaclu, la plecare spre case, la ore de seară târzii, mai ales în luna mai, pe vreo bancă în parc, deorece nu s-au terminat încă poveştile. Şi habar nu au ce pierd! februarie - martie 2017 55

R idicând curcubee după fiecare ploaie A nii setoși, sălbatici au pulsat lumina și-n Z iduri. Cutremurat de înțelesuri V erdele a învățat mersul pe cresta zimțată A lunecare tandră din cireși în gutui până la N insoarea blândă a celor 60 de ani...

D espică timpul, dragostea curge-n secunde U mple paharul golit de așteptări și C erneala atâtor tăceri...Dumnezeu uimit A prinde o rodie în palme.

Duminica N umără roadele adunate în sân cu truda...

8 iunie 2017 Târgu Secuiesc MIHAELA AIONESEI DOAMNE AJUTĂ Să scriu de rău....să scriu de bine, Despre un om prea serios Când el însuși despre mine A scris atâta de frumos ?

Poet cu vorba dulce-dură Da, un poet ca fiecare Cu aplecare-nspre cultură, Precum un preot cu chemare.

Neostenit precum Sisif, Spre pisc împinge bolovanul Cei șaizeci din catastif Șaizeci și unu-or fi la anul. Și tot așa încă Șaizeci Îi urez eu ca amic... ''Ai grijă, nu-ți permit să pleci !

Că mai ai de scris un pic!”

Dar pân'atunci iau taragotul, Să fac în ciudă la dușmani Și cu tot sufletul și focul Îți cânt, Răzvane, La mulți ani !

IOAN BÂNDILĂ MĂRCEANU

”Fac parte din Partidul Limbii Române,/ cu carnet de membru completat la zi…”

-Ai avut vreodată carnet de partid?

-Am fost și pionier, am fost și U.T.C.-ist și am avut și carnet de membru de partid. Simplu. Țin minte că ședința de primire în cadrul membrilor de partid (nu spun a comuniștilor) a avut loc la o școală din Târnăveni. Sala era plină de cadre didactice, atât de la școala la care era aferentă școala unde profesam eu, cât și de la școala mea. Pentru început, au fost două învățătoare cărora li s-au pus întrebări din statutul P.C.R. Torăiau, nu alta. Nici nu lăsau să se termine întrebările și ele începeau să torăie, ca o poezie déjà învățată. Am fost lăsat ultimul, toată ”lumea” așteptând să ”dau un recital”, fiindcă aveau pretenții de la mine: ”intelectual sadea”, om cu idei, scriitor cu activitate culturală etc. Nu am știut nimic. Ulterior, am aflat că la prezidiu, secretarul B.O.B., un om de altfel foarte de treabă, i-a spus colegului, cu mâna dusă la gură, pentru a nu mai auzi nimeni: ”Mă, Ducan nu știe nimic. Nu a citit nimic, nimic”. Așa a și fost. Nici măcar nu am deschis statutul P.C.R., dar să mai și învăț.

Am scăldat-o, am amețit-o eu cât am putut, dar se vedea de la o poștă că „eram pe lângă” subiect. Sigur, acum, post-factum, aș putea să spun altfel, să-mi umflu pieptul și să spun că nu am deschis acea cărticică dinadins, ca frondă, ca un act de revoltă față de politica P.C.R.-ului din acei ani etc.

Să mă dau un nemulțumit care a avut un mic curaj. Dar nu a fost așa. Nu am citit nimic din comoditate și nepăsare, chiar din indolență și nicidecum din vreo disidență. Pentru disidență, ca și pentru alte fapte, îți trebuie vocație. Eu nu am avut acestă vocație. În schimb, vreau să povestesc altceva. Prin anii 1985-86, am participat la Tg.Mureș la un concurs (cum se practica pe atunci) între echipajele unor instituții și intreprinderi, după ce câștigasem faza pe oraș. Tema concursului era ”23 august 1944, Ziua Eliberării patriei noastre…etc..”, concursul având loc la Casa Sindicatelor, în fața la vreo 200-250 de oameni. La Simpozionul ce a

precedat concursul propriu-zis și unde au participat istorici universitari, cecetători militari, scriitori, secretari de partid etc., la un moment dat m-am ridicat în picioare, din sală, și am spus aproximativ următoarele cuvinte: ”Soldatul nu face politică.

Lui i se spune unde să meagă și cu cine să lupte, de aceea cred că nu e corect ceea ce s-a afirmat azi, aici, că în al II-lea Război Mondial armata română a pierdut aproximativ 170 de mii de oameni: morți, răniți sau dispăruți. Atâta a pierdut în Campania din vest, contra Germaniei hitleriste și Ungariei hortiste. Dar în cea din est contra Uniunii Sovietice? Pe aceia nu îi mai ia nimeni în considerație? Au fost aproximativ 630.000 de soldați și ofițeri români: morți, răniți, dispăruți și prizonieri! Nu au fost români și nu au aparținut României?

Eu zic că da. Măcar atâta să mai facem pentru ei, să nu-i omitem din statistici și din comemorări! etc…” Știu că s-a făcut deodată o liniște de mormânt în sală și, ulterior, cu câte o jumătate de gură, câțiva istorici prezenți, și care luaseră cuvântul, miau dat dreptate. Ulterior, la câteva zile, un profesor cenaclist din Târnăveni, mi-a spus că a primit un telefon de la Tg.Mureș, de la un prieten, și a fost întrebat dacă ”Nu a fost arestat tânărul acela din Târnăveni care la Tg.Mureș a spus”… ceea ce a spus. Nu am fost nici arestat și nici nu am pățit ceva. Nu am avut parte nici măcar de o mică șicană. Nu ar avea rost să mint.

- Există un turn de fildeş pentru scriitor?

-Fiecare scriitor are până la urmă particularitățile sale de a visa, de a scrie și de a se comporta, atât acasă în intimitate, dar și în societate. Eminescu, de exemplu, mergea, de ______________________________________

Cu Doru Dinu Glăvan, președinte al U.Z.P.R. și cu general (r) Mircea Chelaru, fost șef al Marelui Stat Major al Armatei Române (2014) 56

La Oarba de Mureş, 15 august 2015 ______________________________ cele mai multe ori, dus de gânduri, cu privirea în pământ. Alți scriitori au fost altfel, mai exuberanți, mai expansivi, mai explozivi, ca de exemplu Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor. Nu sunt reguli și nici rețete de a fi. Fiecare este și se comportă mai mult sau mai puțin firesc. După cum au fost lăsați pe pământ, în virtutea zestrei genetice primate de la părinți etc. Scriitorul este, până la urmă, un om ca toți oamenii, dar care, față de cei din jur, vede altfel lumea. Spuneam într-un poem. ” Învelit din toate părțile,/ el locuiește în cochilia de prejudecăți a lumii,/ pe care o poartă ca pe o casă făcută de alții./…Oamenii îl zăresc nezărind./ De fapt, el zărește nezăritul lor./ Din când în când el premiază oamenii buni cu luminile aduse/ din acele locuri neaccesibile lor./ Aprinderea metaforei,/ iată prima emoție cosmică cu care le gratulează existențele.” (poezia El locuiește…). M-a preocupat mai mereu statutul de scriitor, în speță cel de poet. Am raportat mereu neliniștea poetului la lumea înconjurătoare dar și la lumea din interiorul lui: “Plătesc chiria cu neliniști,/ beau neopriri, mănânc aritmii,/ respir depărtări culese cu mintea/ și viețuiesc în insomnii. // ... Meșteresc mânere la cuvinte/ și propozițiilor le dau câte-o boltă,/ sunt virgulă și niciodată punct,/ sunt chiriaș într-o revoltă”. (poezia Chiriaș într-o revoltă).

Raportul dintre poet și poezia sa (sau Poemul, ca termen generic) a fost, de asemenea, subiect de meditație: “Poemul sărută mâna binefăcătorului său/ și apoi își ia zborul într-un spațiu metafizic/ pe care și-l → NICOLAE BĂCIUŢ

construiește singur/… …Spre deosebire de pasăre, poemul nu depune ouă,/ ci dimensiuni./ Spre deosebire de puii păsării, puii poemului/ sunt o formă profilactică a regăsirii de sine”… (poezia Poem sărutând mâna poetului). Sau: Poezia mă duce în lesă de hârtie,/ De fapt, nu se știe exact cine pe cine duce” … (poezia Poezia mă duce în lesă de hârtie). Așadar, sintagma ”turn de fildeș” este o frumoasă metaforă, căreia i-au crescut rădăcini și pe care scriitorii o duc în spate, uneori fără să știe.

- Scriitorul român e adesea acuzat că nu se implică în politică şi nu îşi spune cuvântul acolo unde se iau decizii politice!

-Sunt și scriitori care au făcut politică. Să dau câteva nume: Vasile Alecsandri (a fost deputat în Divanul ad-hoc al Moldovei), Titu Maiorescu (deputat consevator în Palamentul României, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice etc.), I.L.Caragiale (care la un moment dat s-a vrut parlamentar), Barbu Ștefănescu Delavrancea (a fost primar al Bucureștiului), Ion Agârbiceanu (a fost senator), Octavian Goga (a condus câteva luni, în perioada interbelică, Guvernul României), Nicolae Iorga (a fost în Parlamentul României), Mihail Sadoveanu (deși a oscilat politic, de la stânga la dreapta, în vremea ”puterii populare” a fost președinte al Adunării Deputaților, scriind, printre altele și Mitrea Cocor și Lumina vine de la răsărit etc.), Zaharia Stancu (a fost deputat în Marea Adunare Națională), Marin Preda (a fost deputat în Marea Adunare Națională) și, mai recent, Ioan Alexandru (deputat și senator PNCȚD în Parlamentul României, care printre altele a țintuit o cruce creștină pe peretele din interiorul acestei instituții), Adrian Păunescu (care s-a înscris în P.C.R. în 1968, după ce România lui Ceaușescu a refuzat oferta U.R.S.S.-ului de a participa la invazia Cehoslovaciei lui Alesander Dubček și care după 1990 a fost candidat la Președinția României din partea Partidului Socialist al Muncii,), Corneliu Vadim Tudor (a fost doritor de a conduce destinele României, în calitate de președinte, propus fiind de Partidul ”România Mare”), Nicolae Manolescu (senator în Senatul României din partea OCL-(PAC))

etc.. Au fost și scriitori care din diverse motive politice fățișe sau de neagreere a regimului comunist sau de nealiniere la politica acestuia sau pur și simplu datorită scrierilor lor, au avut de suferit, inclusiv prin detenție, unii chiar murind în inchisoare: Radu Gyr, Mircea Vulcănescu (m. la Aiud în 1952), Nicolae Steinhardt, Petre Țuțea, Vasile Voiculescu, Constantin Noica etc. Astăzi sunt destul de puțini scriitori care fac politică. Este greu să spun tranșant dacă este bine ca

Cu poetul cernăuţean acad. Vasile Tărâţeanu, la Alba Iulia, 1 decembrie 2016 ______________________________ scriitorii să facă politică sau dacă nu e bine. E bine, deoarece cei mai mulți scriitori sunt consecvenți cu convingerile lor. Este bine, de asemenea, deoarece cei mai mulți scriitori sunt prea puțin dispuși la această ”artă a compromisului”, care e politica. Este rău, deoarece cei mai mulți, din iubire de oameni, devin creduli, chiar naivi, văzând lumea la modul ideal.

- De ce ar face/nu ar face scriitorul român politică?

-Politica românească s-a caracterizat, mai tot timpul, ca ”liber schimbistă”, desigur, prin cei care au populat-o, politicienii. E vorba de fapt de lipsa de principii, de lipsa consecvenței ideilor și de moralitate politică. Nu spunea Farfuridi: ”...Trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar să știm și noi”. Natura excesiv schimbătoare, ”după cum bate vântul”, a politicienilor români, indiferent de partidul căruia îi aparțin, a fost sancționată prompt și de Eminescu, în publicistica sa, extraordinar de actuală: ”Până când comedia asta?

Până când panglicăria de principii, până când schimbările la față de pe o zi e alta?.... Ce suntem, comedianți, santimbanci de uliță, să ne schimbăm opiniile ca și cămeșile și partidul ca cizmele?”. Ulterior, Octavian Goga, a spus-o și el în felul său, în 1916: 57

„Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici neau adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti…

Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală.”

Despre această pecingine a politicii românești a scris și Adrian Păunescu: “La muncă, derbedei, că trece anul/ Și vin ailalți și-o să vă ia ciolanul./ Făceați pe democrații cei cucernici,/ Cristosul mamii voastre de nemernici/….// C-ați luat o țară de mai mare dragul/ Și i-ați distrus averile și steagul…./ Și, prin complicități cu demoni aprigi,/ Ați desființat uzine, câmpuri, fabrici.// Și, prin vânzări de țară infernale,/ Ați omorât cu voia animale./ La greul greu care mereu ne-ncearcă,/ Răspundeți cu un greu de moarte, parcă./ Și i-ați găsit și bolii un remediu/ Întoarceți România-n Evul Mediu.// Ce căzături, ce târfe, ce mizerii,/ V-aș desena cu acul, să vă sperii./…De unde sunteți, mă, din ce găoace,/ Cum v-au putut parinții voștri face?/ Ce condimente le-au picat în spermă/ De e trădarea voastră-atât de fermă?” (poezia Marș de adio).

Nici eu, după putințe, nu i-am iertat pe politicienii români de astăzi, mai tot timpul preocupați doar de binele propriu: „Stau în clasoare de obedienţă/ Şi se încăţălesc în interesele de clan,/ Fac sex în grup partidele la noi/ Şi se închină doar la zeul Ban.// Slugărnicia-i calitatea primă,/ Gradele de aplecare-n şale,/ Cât de bine lingi unde-ai scuipat/ E criteriul pentru promovare.// Pădurile-s tăiate, munţii-s daţi,/ Ţinuturi întregi sunt retrocedate,/ Imaculaţi în tribunale, hoţi cu ştaif/ Sunt „maculaţi” cu funcţii şi palate.// Ne este tras pământ de sub picioare/ Şi doar sub unghii ne-a mai rămas pământ,/ De morţii-şi iau mormintele-n spinare/ Şi-şi sapă altele în mal de vânt.// Şi viitorul ţării-i fără luminiţă,/ Tunel în hău, speranţă fără chip,/ Are sorginte acest nicicumniciunde/ În capete nostre din nisip.// Chiar Maicii Domnului îi e acum ruşine/ Fiindcă „Grădina Maicii Domnului” de vis,/ Pe care ea a protejat-o, cu iubire,/ Vândută-i de români pe mărunţiş.// Ne conduc →

timbrele, mamă,/ Capete „de bour” ne-nconjoară,/ Chiar şi Cultura e la honvezi dată,/ Şi Eminescu-i omorât a doua oară!” (poezia Ne conduc timbrele, mamă!). Sau: „Ba pe-a mătii!”,/ Ce mai, „gânduri şi griji!”,/ Palatele se ceartă pe turnuleţe,/ „Noblesse oblige”.// Parlamentarii împart piepteni/ Ca şi cum ar împărţi ajutoare,/ În numele ţării ce arde/Şi trebuie pieptănată cu cărare.// Negocieri după obloane trase,/ Dându-şi lor şi „vânt şi val”,/ Pentru popor, pixelii din ecrane,/ Drogul zilnic de scandal.// După obligaţii, au tras apa,/ Spălându-se pe mâini de datorii,/ Pentru ei nefiind obligatoriu/ Să conjuge verbul a munci.// În politică văd oportunitatea,/ Statutul fiind prilejul oferit/ De-a-şi îngrăşa conturile proprii/ Punându-le pe ale ţării la slăbit.// Şi doar în tartrul de pe dinţi/ Şi în pietrele de la rinichi/ Munţii noştri se mai pot ascunde/ De mutarea lor făcută-n plic.// Râurile se ascund în apa/ De la genunchi şi plămâni,/ Dar şi patria la purtător/ Poate fi găsită de hapsâni.// O existenţă-n pielea goală/ Cu decoraţii mâncate de molii/ Ne aşteaptă, după ce-au vândut/ Ţara „de dor” şi „de glorii”.// Pasărea din mână este dată/ În schimbul păsării din zbor,/ „Nabucco” lui Verdi se va rescrie/ Şi-n corul sclavilor va cânta alt popor.” (poezia Ba pe-a mă-tii!).

Sau: „Am numărat munţii/ şi nu miau ajuns firele de păr din cap./ Am numărat brazii/ şi nu mi-au ajuns firele de nisip ale mării./ Am numărat succesiunea valurilor aerului tare/ ce se spărgea de stâncile nărilor,/ şi nu mi-a ajuns matematica numerelor reale.//........După ce s-au vândut sau dat pe nimic,/ guvernanţii, foşti sau prezenţi,/ se pregătesc să îi pună pe stick/ şi să dea fiecărui român câte unul, cu fală,/ ca aceştia să aibă ce lăsa moştenire copiilor.// Iată campania electorală!” (poezia Moştenire pe stick!).

-Dacă ar fi să te angajezi politic, ce ai alege? Cum trebuie să fie scriitorul român – de stânga, de dreapta..?

- Am încercat, imediat după `89, să fac politică. Dar pe cât de repede m-am apucat, tot așa de repede m-am lăsat, dându-mi seama la timp că este o activitate ce suportă multă, foarte multă ipocrizie. Una se spune și alta se face. De fapt, noi, românii, suntem mari iubitori ai aparențelor. Este, de

multe ori, o mare diferență între ceea ce afișăm și realitate. Trăim, în mare măsură, în duplicitate. Una spunem și, de cele mai multe ori, alta facem.

Eu nu m-am putut adapta unei astfel de realități și ca urmare am renunțat la acest „supliciu”. Și chiar dacă aș fi fost sincer, mă tem că aș fi putut păți ca Spiridon Necșulescu (nenea Spirache) din piesa lui Tudor Mușatescu, Titanic Vals, care își implora electoratul: "Fraţilor, viu în faţa voastră pentru prima dată, ca să rog să m-ascultaţi. Nu e firea mea să fac politică. Prea aş face dreptate multă dac-aş avea putere şi-aş muri asasinat. Aşa că n-am nici o nădejde de la nimeni. Vă rog să nu mă votaţi!

Să nu mă votaţi, fiindcă nu merit să întru în Parlament, pentru că eu n-am făcut nimic pentru voi şi nici n-am să pot să fac. De ce să vă mint şi să vă înşel?". Și care, în pofida sincerității dezarmante, a fost ales de electorat cu entuziasm (”Iată, un om cinstit, și-au zis aceștia….”). Așadar, încercarea de a face politică a fost, în aceeași notă, adică o ”splendidă catastrofă”! Înainte, nici nu se putea pune problema, subsemnatul neavând ”origine sănătoasă”, părinții mei fiind intelectuali! Și nici nu eram pe „felie” și nici nu-mi… plăcea!

Linia dintre stânga și dreapta este acum foarte permisivă. Uneori, electoratul de stânga îl mulțumești doar cu măsuri de dreapta, iar pe cel de dreapta cu măsuri de stânga.

Politica stângistă, în esența ei, vede ______________________________

Răzvan Ducan, Adrian Popescu, la Mediaş, la Colocviul revistelor literare, noiembrie 2015

Nicolae Băciuţ, Valeriu Matei şi Răzvan Ducan, la Universitatea de vară “N. Iorga”, 14-19 august 2016, Vălenii de Munte ______________________________ ca major rolul colectivității, iar cel de dreapta cel al individului. De aici și dilema și contradicțiile. Să ne jucăm puțin și să spunem ”dreptul sau dreapta de-a visa”. Și în opoziție, ”stânga de-a visa”. De fapt nimănui niciodată nu trebuie să i se ia acest drept.

Demult, odată, la o demonstrație, am văzut sloganul ”Dumnezeu e de stânga”. Nu cred că trebuie să-l punem pe Dumnezeu în această ecuație, care este până la urmă o activitate umană. Cred că scriitorul român trebuie să facă politica conștiinței sale, cea care se pliază pe sufletul neamului său, a țării sale. În urmă cu vreo 25 de ani, scriam: ”Fac parte din Partidul Limbii Române,/ cu carnet de membru completat la zi,/ părinții miau înaintat cererea de primire,/ prin dorința lor de-a se iubi…” (poezia Invitație la vot). Așadar, considerațimă membru pe viață al acestui partid!

-Ce scriitori români consideri că au performat în politică?

-Niciunul.

- De ce crezi că n-a avut România un Havel al ei?

- Nu am avut un Havel al nostru fiindcă niciunul dintre scriitorii care au făcut la noi disidență în perioada comunistă (Ion Caraion, Paul Goma, Mircea Dinescu etc.), nu a avut o conștiință de opozant în numele poporului său, a condițiilor de trai ale acestuia, a lipsei lui de libertate. Au făcut-o din rațiuni personale, din neajunsuri și frustrări personale, de aceea aceștia nu au putut coagula nemulțumirea și lupta maselor în jurul luptei lor. Au fost niște solitari, care au adunat ceva notorietate, dar insuficientă spre a fi cu adevărat lideri, pentru a conduce întru libertate destinele țării. februarie - martie 2017

58

Răzvan Ducan anunţă că vrea să cumpere timp, pentru că timpul lui sa copt! („S-a copt timpul/ E vremea culesului” - S-a copt timpul). Ştie/o spune că, pentru aceasta, e nevoie de calificare, de profesionalism. Nu oricine poate culege timp.

Făcând un joc din două titluri ale acestei cărţi, pun accent pe resortul apariţiei sale: un rotund de vârstă, dincolo de care autorul anunţă, stănescian, cel din elegiile sale, trecerea de la starea de „contemplare” la cea de „criză de timp”, într-o reverberaţie eminesciană: „Timpul creşte-n urma mea/ Mă-ntunec!”

Poetul vrea să marcheze cei şaizeci de ani de viaţă şi în acest fel, cuprinzând între coperţi de carte, simbolic, şaizeci de poeme.

Demersul poetului e un proiect asumat programatic. El şi-a propus tema, a motivat contextul şi a conturat idei pe care să şi le aprofundeze. E o formulă care nu se mai poartă, poezia se adună în carte după criterii întâmplătoare. Nu şi pentru Răzvan Ducan, care urmează un fir al Ariadnei.

Poeme de ultimă oră sau mai vechi, subsumate temei, sunt prinse în aceeaşi agrafă aniversară, într-o selecţie care defineşte clipa, „clipa cea repede”. Ţinta e fără echivoc: „Cumpăr timp, cumpăr orice fel de timp” (Cumpăr timp). „Cumpăr timp,/ cumpăr timp avut/ și nefolosit,/ timp de lene,/ timp de nepăsare,/ timp de chiul,/ timp de neimplicare.”(idem) El vrea să dea sens timpului, reţinându-l doar pe cel relevant, scăpându-se de cel nefolosit cu rost: „Cumpăr timp,/ cumpăr timp/ pe care să-l scutur/ de fapte nerelevante/ și nesemnificative”, „Cumpăr timp/ pe care să-l repar,/ să-l vopsesc / și să-l fac atractiv”. (idem) Mai mult, poetul vrea şi să „recondiţioneze” timp: „Cumpăr timp,/ cumpăr timp/ puțin folosit/ sau alt timp util,/ scăpat ca peștele/ printre degete. / Cumpăr și timp/ pentru piese de schimb, / timp din dezmembrări/ de vieți fără rost”. (Ibidem) Pentru că „Timpul este, deopotrivă, și brumă și floare” (Marea trecere) şi pentru că timpul e şi sens şi semnificaţie, pentru că „totul se umple/ și se dezumple de timp”. (Poem 2) Poezia din acest volum pune în

lumină şi raporturile poetului cu timpul: „Cred că în mine este și timp putrezit/ și timp ce după un timp s-a cimentat”. (Cred), timpul său e „Timp cu ferestre”(Trăiesc timp cu ferestre).

Foamea de timp nu exclude niciun mijloc de a-l avea: iese la pescuit de timp, punând în cârlig, ca momeală, tot timp, pescuind timp cu timp: „Pun timp în cârlig,/ aștept până vine/ un timp mai puțin răbdător,/ un timp mai puțin dispus să aștepte,/ se dă la momeală, o înghite/ și astfel îl prind”. (La pescuit).

Există pentru Răzvan Ducan şi un timp mort, căruia, dacă i s-ar face autopsie, „La autopsia timpului pierdut/ s-au găsit oameni,/ foarte mulți oameni,/ înmormântați în cărțile lor de identitate”. (La autopsia timpului pierdut) Imperativul poetic e tranşant: „Bucuraţi-vă de puţinul timp de pace rămas” (Bucuraţi-vă de puţinul timp de pace rămas) Poezia lui Răzvan Ducan e făţiş autobiografică. El vorbeşte despre sine: Cuvânt despre mine, Stau pe o bancă, Iscălitura, Eu, cel din septembrie, Cadoul meu (spunând cu umor dar şi nostalgic: „Cadoul meu pentru mine/ la împlinirea vârstei de 60 de ani/ este acela să mă fac că nu am decât 50”.),), pentru că “Eu, über alles”, până la o graniţă narcisiacă: „Sunt solidar cu toți Răzvanii Ducani,/ ce s-au succedat în mine, rânduri, rânduri” (Solidaritate).

Autoportretul are şi el plasticitatea lui inventivă: „De ce mi s-a dat tocmai mie/ ochiul cât oul de porumbel,/ ca să pot vedea / ecoul 59

strigătului ce se întoarce,/ ca să știu cât sunt de adânc ?”(De unde) Misiunea poetului este însă extremă: „Eu corectez dioptriile lumii,/ Cu un fund de borcan/ Și scriu cu cerneală simpatică/ Biblia după Răzvan”.

(Noiembrie) iar Gând(ul)invocă soluţii: „Dacă eu mă iubesc mai tare/ decât mă iubeşte moartea,/ pot să o substitui?” În exerciţii autoreferenţiale, vorbeşte şi despre condiţia poetului şi poeziei: „Poeții sunt cei care zboară mai sus decât avioanele și se scufundă mai jos decât submarinele”.

(Poeţii) iar „poemele miros tot mai mult a medicamente”, sau „Sunt parfumate cu altceva,/ date de Dumnezeu să substituie moartea”.

(Miros a medicamente poemele).

Mai mult, într-un exerciţiu de adaptare, poetul exploatează oportunităţi noi, „Mi-am deschis firmă./ Repar poezii” (Mi-am deschis firmă). Şi mai spune poetul, explicit ce face: „Schimb metafore sforăitoare,/ înlocuiesc comparații depășite,/ reglez emoții,/ recalibrez rime care șchioapă,/ dau culoare versurilor albe,/ toaletez strofe, etc./ Dar înainte de a le înapoia clienților/ fac o tură cu ele/ prin disponibilitatea/ celor de a le auzi,/ pentru a vedea/ cum funcționează/ în lumea reală”. În contextul aceleaşi preocupăr, iată şi un Anunţ al poetului: „Caut o metaforă/ simbol,/ suficient de expresivă/ ca să fie pentru poeți,/ ceea ce e stetoscopul /pus după gâtul medicilor”. „Aş mai vrea să am atâta inspiraţie încât să pătrund,/ neînfricat, până în viscerele unei metafore” (Aş vrea să ştiu).

O temă în recurenţă progresivă a cărţii este religiozitatea. Nu arareori şi nu gratuit, e invocat Dumnezeu, ca sens al existenţei, pentru că „Dumnezeu este o formă de locuire,/ unde nu mergi cu mâna goală/ ci îți duci, cu predilecție,/ temerile și speranțele”. (Dumnezeu este...) În poezia sa religioasă, o opţiune de ultimă oră, poetul nu e habotnic, are suficientă detaşare şi ironie, ca să nu accepte credinţa în accentele sale la limita ridicolui. „Obiectul muncii/ preabunului Dumnezeu/ este să conjuge mișcarea/ la timpi diferiți.”

(Dumnezeu energetic) Aflăm şi despre un Dumnezeu în plină manifestare, într-o Poveste de iunie, care „E o lună pe an în care/ NICOLAE BĂCIUŢ

Dumnezeu scoate cuiul grenadei/ şi teii explodează în nări şi în ochi./ Nimeni nu fuge,/ nimeni nu protestează,/ toţi iau schijele/ ca pe o parte a vieţii, frumoasă.// Apoi Dumnezeu/ pune cuiul grenadei la loc/ și numără morţii ce-au avut noroc,/ dar numără și ateii,/ care fără să știe, sunt morții vii,/ fiindcă n-au băgat în seamă teii”.

Ducan are o proiecţie eminesciană asupra divinităţii: „Doar așa ai putea proba/ spusele lui Eminescu,/ cum că nu se mișcă niciun/ fir de păr din capul nostru,/ fără știința ta!”

(Nimeni) dar şi retorică argheziană: „Nu pot să cred, Doamne,/ că m-ai sedus şi acum mă abandonezi”.

(Doamne, tu cel ce cu andrelele iubirii), dar şi dilemele proprii: „Oscilez între a-i nega existența și a crede că există” (Selfie Răzvan Ducan).

Mai există o particularitate a scrisului lui Răzvan Ducan, şi în acest volum şi în cărţile precedente: patriotismul, nu unul de paradă, ci unul de angajament total: „Dar vă rog, vă rog din suflet:/ Nu dați țara pe mâna mea,/ fiindcă s-ar putea să o strâng așa tare la piept/ încât să o sufoc din prea multă adorație,/ precum o fac cu copiii lor lăuzele,/ la care li s-a vărsat laptele iubirii în sânge”. (Laptele iubirii) Afinităţile elective ale poetului au în orizontul lor două repere: Eminescu şi Adrian Păunescu, şi nu trece indiferent pe lângă Nichita Stănescu. Un arc de timp în care se regăseşte cu tot ce e curat, pur în lume, căci teza lui Răzvan Ducan vină să contrazică scepticismul încrederii în poezie. El invocă prezenţa ei în tot şi în toate, ca mod de a trăi în timp şi dincolo de timp.

Vocea poetică a lui Răzvan Ducan are distincţie şi originalitate.

Stilul lui are identitate, limbajul are particularităţi care reverberează din formaţia sa inginerească. Construcţiile lui poetice sunt ingenioase, surprinzătoare, într-un amestec de rigoare clasică cu elanuri postmoderniste.

E ironic cu măsură, laconic cât încape.

Răzvan Ducan scrie despre timp, naştere, iubire, ură, moarte, o face respectând poezia şi condiţia sa de poet, inclusiv în cele unsprezece ipostaze/elegii din finalul cărţii (Selfie – Răzvan Ducan), o posibilă artă poetică a sa.

Profesorul, poetul, prozatorul şi publicistul Răzvan Ducan din Târnăveni, a scos la Editura ,,Vatra Veche” din Târgu-Mureş cartea sa cu nr. 33, din colecţia ,,Marea Unire-100”, intitulată ,,AUTODUMINICI”, carte în care Mihai Eminescu îşi are locul său de cinste. Cartea cuprinde trei capitole distincte, pe care autorul le-a intitulat: Scârţa, scârţa pe …taste; Cărţile care mănâncă puţin sau ,,Nu te supăra frate” (cronici de carte) şi Selfi cu like-uri (cronici la cărţile sale).

Pentru iubitorii lui Mihai Eminescu, cartea d-lui Răzvan Ducan, cuprinde o serie de materiale, care se citesc cu interes şi plăcere, ca: Eminescu, cel de fiecare zi; La Blaj: Cod galben de poezie, la Festivalul Naţional de Poezie ,,Ocrotiţi de Eminescu”; La Blaj, de 24 ianuarie 2015, de ziua ,,Micii Uniri”, am fost ,,Ocrotiţi de Eminescu”; Concursul Naţional de Poezie ,,Ocrotiţi de Eminescu” Ediţia a XVI-a, Blaj, 30 ianuarie 2016; ,,Traseu iniţiatic” pentru Eminescu şi altele. Articole interesante sunt de la Universitatea Populară de Vară ,,Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte, 14-19 august 2016; manifestarea ,,George Coşbuc- 150 de ani de la naştere!”; ,,Interferenţe culturale” la Sighişoara; ,,Mureşeni în sentimentul românesc al fiinţei, la Wiener Neustadt, Austria”; Ioan Alexandru- mici ,,tuşe” ale unor întâlniri pasagere şi altele.

Am citit cu plăcere articolul intitulat ,,Casa de scris”, în care autorul descrie locuinţa de vară a poetei Ana Blandiana, situată într-un cadru pitoresc, în localitatea Brebu, judeţul Prahova, unde d-l Răzvan Ducan a fost în vizită

60

împreună cu scriitorul Nicolae Băciuţ.

Din cartea d-lui Răzvan Ducan se desprinde o preocupare intensă a oamenilor de cultură şi oficialităţilor locale pentru cinstirea lui Mihai Eminescu, în aceasta parte de ţară (Blaj, Târgu- Mureş, Târnăveni, Sighişoara).

Poet cu dragoste de Eminescu, d-l Răzvan Ducan se defineşte cel mai bine în eseul ,,Eminescu, cel de fiecare zi”, din care redăm următoarele rânduri: ,,Atâta Eminescu am adunat în ani, încât la nevoie m-aş putea hrăni din această rezervă mult timp. Eminescu este nu numai o permanenţă în gândurile mele, ci este şi este un locuitor al fiinţei mele, cu aceleaşi atribuţii şi drepturi ca al eu-lui meu.

Eminescu este unul cu care îmi ung felia de inefabil. Este partea mea de reverie. E catalizatorul care mă face să trăiesc altfel ,,clipa cea repede ce ni s-a dat”. El este şi substanţă şi certitudine şi absolut. Eminescu mă populează şi mă mobilizează spre a fi eu însumi. El este şi cel care îmi dă o nouă combustie. Este cel care mă face să umblu drept, cu fruntea sus, fără să fiu aplecat de umeri şi fără să privesc în pământ. Are puterea de a se manifesta ca o forţă regeneratoare, care developează în mine latenţe şi-mi dă imbolduri ne mai avute. Este şi magie!

Păşesc mai apăsat cu Eminescu şi datorită lui îmi fac cântecele locuibile”.

Al doilea capitol al cărţii intitulat ,,Cărţile care mănâncă puţin sau ,,Nu te supăra frate”, cuprinde 29 de recenzii făcute cu multă generozitate unor cărţi, pe care d-l Răzvan Ducan le-a primit şi le-a citit, printre care şi cele scrise de mine. Mulţumesc pe această cale d-lui Ducan pentru aprecierile laudative la adresa cărţilor mele!

Ultimul capitol intitulat ,,Selfi cu like-uri” cuprinde 18 cronici la cărţile scrise de d-l Răzvan Ducan în ultimii ani, printre care şi cele, destul de modeste, scrise de mine.

Cartea se încheie cu un amplu C.V. a d-lui Răzvan Ducan, din care putem cunoaşte activitatea de-o viaţă pe tărâmul literaturii şi culturii româneşti, pentru care profesorul, poetul, prozatorul şi publicistul Ducan merită toată aprecierea noastră. ,,Autoduminici” este o carte scrisă cu dragoste faţă de Eminescu şi de cultura românească, care nu trebuie să lipsească din biblioteca fiecărui român cu dragoste de cultură.

Dorim autorului multă sănătate şi cât mai multe realizări în domeniul scrisului!

NICOLAE IOSUB

Cu Adrian Păunescu (la Ibănești-Pădure, jud. Mureș, 23 august 1997) ”Am fost prieten cu un munte!”

- Cum ai ajuns la Adrian Păunescu? Care a fost parcursul de la prima întâlnire, dincolo de cărţile lui, până la a-i deveni unul dintre cei mai devotaţi prieteni?

- Prima dată l-am văzut ”în carne și oase” pe Adrian Păunescu, la Târnăveni. Era prin 1975-76. Venise cu Cenaclul ”Flacăra” și dăduse două spectacole, unul după altul, la Casa de Cultură din localitate. Am fost la amândouă, la cel de al doilea am stat chiar pe scenă, alături de alți tineri, ca o voință de regie a acestuia, pe niște podiumuri de lemn folosite de coriști.

Desigur, veneam plin de poeziile lui Adrian Păunescu, în special cele din volumele Istoria unei secunde, Repetabila povară și Pământul deocamdată, dar plin și de cântecele folk, în majoritate pe versurile acestuia, care erau promovate, în special la radio. Poate aș părea unora patetic, dar adolescența mea se plia bine pe ceea ce făcea acesta. Forma de libertate pe care ne-o propusese Adrian Păunescu în poeziile sale, dar și cea de comportament în cadrul manifestărilor cenaclului, era altceva față de comportamentul sobru, uneori chiar constipat, cu care eram obișnuiți. Să ne amintim: dialoga cu sala; răspundea unor bilețele venite

din sală, unele citindu-le și dându-le curs, dacă se cerea o poezie sau un cântec; spectatorii recitau și cântau împreună cu protagoniștii de pe scenă; se realizau înlănțuiri umane sau hore sau dansuri spontane în rândul spectatorilor, în consonanță cu ceea ce se cânta sau recita, nimic forțat, nimic fără voia spectatorilor, totul spontan, uneori imprevizibil și inedit etc. Era și perioada în care în mine se coceau revolte, spusele pe față a ceea ce se șoptea și se vorbea până atunci doar pe din dos și pe la colțuri, mi-au creat confortabila credință că sunt liber, dincolo de libertatea dată de putere, ca paleativ, cu lingurița conjucturii. Ceea ce făcea el prin poezie și cenaclu îmi veneau ca o mănușă. M-am manifestat și eu ca toți ținerii, cântând și recitând, uneori în cor și secondându-l pe poet când recita poezii esențiale din literatura română și cea universală. Îmi plăcea poezia, inclusiv poezia ce o auzeam, îmi plăceau cântecele și erau, destul de multe, în consonanță cu iubirea de țară, care a fost și este mereu o componentă de bază a ființei mele. Așa ajunsesem să merg să văd manifestările cenaclului la Blaj, Oarba de Mureș, Tg. Mureș, Mediaș, Iași și, desigur, Târnăveni etc., în total participând la vreo 17 spectacole. ”Întâlnirea de gradul III” am avut-o doar în anul 1984. La 61

Liceul Teoretic din Târnăveni, unde eram profesor, am înființat, printre altele, și un mic grup folk. Una dintre melodii era pe versurile mele. Știam disponibilitatea poetului de a asculta și promova talentele locale și atunci când Adrian Păunescu a venit cu Cenaclul ”Flacăra” pentru un (nou) spectacol, m-am prezentat și am cerut să fie ascultat grupul pe care îl pregătisem. Audiția s-a realizat în vestiarul stadionului de fotbal ”Chimica”, stadion unde urma să aibă loc manifestarea, printre echipamente sportive, cuiere, bănci și mingi de fotbal cu șiret. ”Pe scenă, imediat pe scenă”, a spus Adrian Păunescu, fiindu-i suficient să asculte o strofă și refrenul cântecului. Copiii, ca și mine de altfel, erau bucuroși că pot să se manifeste în fața a 5000 de concitadini. Acesta a fost momentul primelor cuvinte schimbate.

- Se ajungea greu la Adrian Păunescu, ţi-a fost greu să-i intri în graţii?

Nu știu dacă se ajungea greu sau ușor. Ceea ce știu este că apropierea mea de Adrian Păunescu s-a făcut, cel puțin din punctul meu de vedere, treptat, din aproape în aproape, în virtutea iubirii mele de poezia lui, de ceea ce făcea la Cenaclul ”Flacăra”, de iubirea noastră comună de libertate și românitate, → NICOLAE BĂCIUŢ

dar și în virtutea unor conjuncturi favorabile, la care ”au pus umărul” oameni generoși, care îmi cunoșteau sentimentele față de el. Pasul a fost, firesc, dinspre mine spre el, iar ulterior și invers. Au fost multe situații și fapte, care, cumulate, au făcut, nu numai să mă accepte în prejma lui, ci chiar să ajungem la o prietenie. Poate participarea mea efectivă și afectivă la manifestările Cenaclului ”Flacăra”. Poate cărțile mele, pe care i le-am dăruit, de câte ori venea cu cenaclul la Târnăveni și în zonă (și de unde îmi citea de regulă, în public, 1-2 poezii), poate bilețelele ”cu miez” pe care i le trimiteam pe scenă. Poate și una și alta. Dar acestea nu au fost decât „deschiderea”. De exemplu, înainte de `89, am văzut Cenaclul ”Flacăra” la Blaj. S-a scris ulterior în revista ”Totuși iubirea” cum ”un tânăr poveștește cum a ascultat cântecele cenaclului pe Câmpia libertății, când avea 17 ani”. Așa era. Îmi luasem un cort, o saltea și un mic steag tricolor și cu o zi înainte de 2 mai, care era ”Ziua Tineretului din R.S.R.” și care era și ziua spectacolului, m-am așezat… pe Câmpiei Libertății, visând la spectacolul de a doua zi, dar și la locul unde în 1848, 40.000 de români ardeleni au strigat ”Noi vrem să ne unim cu țara!”. La 19 de ani, conduceam la Târnăveni un cenaclu al Tineretului care dădea spectacole, după modelul cenaclului ”Flacara”.

Așa dădusem astfel de mici spectacole cu de toate (poezie, folk, muzică populară, umor etc.) la Casa de Cultură din localitate, în școli și chiar într-o serie de Cămine Culturale din comunele din jurul Târnăveniului.

Nu făceam propagandă partidului comunist, ci promovam tinerele talente ce doreau să se manifeste pe plan cultural. Ulterior, în ani, aveam să public poezie, dar și scrisori adresate lui, în publicațiile pe care le patrona și le scria aproape în totalitate: VREMEA-manifest și Totuși iubirea. Apoi au apărut telefoanele mobile când comunicarea a fost mai lesne.

- Cum te-a primit, cum te-a privit Adrian Păunescu? Te-ai simţit subaltern, locotenentul lui sau te-a tratat ca pe un confrate mai tânăr?

-Trebuie de asemenea spus că am avut parte la Tg. Mureș de o serie de iubitori de stih și de faptă

păunesciană, printre care economistul Alexandru Presecan, și ulterior, pe pr. paroh de la Catedrala ”Învierea Domnului”, dr. Vasile Citirigă, dar și pe regretatul Ioan Drăgan, fost consilier al poetului, pe când acesta a fost senator, care, văzând iubirea mea față de poet, mi-au înlesnit și mai mult apropierea de el. Am fost în mai multe rânduri în culisele spectacolelor pe care le-a dat la Tg.Mureș, și nu numai, fiind invitat, la mesele ce au urmat, să stau în imediata apropiere a poetului, mai ales că au văzut că avem subiecte de discuție și lui Adrian Păunescu îi făcea plăcere să discute cu mine. (Când am fost director la Casa Municipală de Cultură ”Mihai Eminescu” din Târnăveni, am inițiat și organizat chiar eu astfel de spectacole, în instituția pe care o conduceam, unde l-am invitat pe Adrian Păunescu, împreună cu Cenaclul ”Totuși iubirea”.). De fiecare dată am vorbit cu Adrian Păunescu, dar mai ales ascultam ceea ce spunea. Simțeam că mă aflu în fața unui mare poet și om deosebit, iar spusele lui mă făceau să mă simt bine și să-mi încarc ”bateriile”. Momente importante ale întâlnilor noastre au fost acelea în care eu i-am prezentat ultimile apariții editoriale. De exemplu, în fața catedralei amintite, ”Învierea Domnului” din Tg.Mureș, în prima zi de Paște a anului 1997, în fața a 10.000 de oameni, i-am prezentat cartea Infracțiunea de a fi.

Mi s-au dat 5-7 minute și am vorbit 25! La finalul prezentării mele, poetul lăcrima. Pentru ca un an mai târziu, să vorbesc la Librăria ”Romulus Guga” din Tg. Mureș, cu ocazia lansării, în prezența autorului, a volumului de versuri Tragedia Națională. De asemenea, am fost unul dintre prezentatorii cărților Până la capăt și Liber să sufăr, atunci când ele au fost ______________________________

Târgu-Mureş, 30 aprilie 2007 Sus: Cristian Stamatoiu, Lazăr Lădariu, Răzvan Ducan. Jos: Nicolae Băciuţ, Adrian Păunescu, Ana Maria Păunescu, Tatiana Stepa 62

Nicolae Băciuţ, Adrian Păunescu, Răzvan Ducan, Târgu-Mureş, 30 aprilie 1997 ______________________________ lansate, în prezența lui Adrian Păunescu, în sala mică a Palatului Culturii (pe 31 ianuarie 2003), în fața a câtorva sute de spectatori. Ne-am întâlnit și plimbat împreună la AlbaIulia, la 1 decembrie 1997, într-un moment greu pentru el. Altădată mi-a dat chiar să răsfoiesc (nu era timp de citit pe îndelete) atunci când ne-am întâlnit la o cabană din Munții Gurghiului, câteva dosare pe care le-a cerut și le-a primit de la S.R.I, despre urmărirea de care a avut parte ”Titanul”, care era numele indicativul său de urmărire, de către Securitatea comunistă, și asta încă din 1968. Am fost la el acasă, am mâncat la masa lui și am înnoptat în casa lui etc. Altădată i-am înmânat într-un cadru festiv festiv (sala mare arhiplină a Palatului Culturii din Tg. Mureș) o statuetă de bronz de aproape 10 kg, cu bustul lui Mihai Eminescu, trofeu care însoțea Premiul de Excelență ”Mihai Eminescu”, premiul inițiat de mine în 2003. Am fost, de asemenea, la București, la televiziunea Antena 1, la o emisiunea ”De vorbă cu Adrian Păunescu”. De la Adrian Păunescu am primit, pe scena Casei de Cultură ”Mihai Eminescu” din Târnăveni, în față la 700 de spectatori, o cămașă albă de a sa, camașă pe care o am și acum și care are și ea povestea ei.

Ulterior, a apărut în ”Flacăra lui Adrian Păunescu” un articol intitulat ”Cămașa iubirii la Târnăveni”! Și multe, multe altele. Toate acestea au dus în final la o prietenie de care sunt mândru. Trebuie să mai mărturisesc că Adrian Păunescu m-a privit întotdeauna cu căldură, ca pe un confrate mai tânăr, în al cărui talent credea (a spus-o în mai multe rânduri), fapt care, mărturisesc, mi-a produs bucurie. Eu, la rândul meu, iam dat respectul cuvenit. Nu i-am spus nicodată ”Boss”, cum îi spuneau alții, în special cenacliștii. Mă adresam pur și simplu cu ...D-le Păunescu!

- Adrian Păunescu a fost acuzat, după decembrie 1989, de toate păcatele de pe lume?

Cum l-au marcat atacurile la adresa sa, cum s-a vindecat de presiunea psihică pusă asupra sa?

-Știi la fel de bine ca și mine că nu se dă cu pietre decât în pomul care face roade. Și Adrian Păunescu a făcut roade berechet, și înainte și după `89. Oricât ar părea de curios, în ambele regimuri Adrian Păunescu a fost șicanat, ostracizat, până a fi interzis, el și cenaclul său, fapt întâmplat la 16 iunie 1985. Și aici citez din el: ”…în anii `50-`60, pentru că eram fiul unui anticomunist, pușcăriaș politic în anii `85-`90, pentru că aș fi condus revista și cenaclul nemulțumiților de partid, iar după `89, pentru că aș fi fost prea comunist”. I se imputa, pe vremea lui Ceaușescu, indisciplina și nealinierea cu linia partidului comunist, ca apoi, după `89 să i se reproșeze că l-a lăudat pe Ceaușescu, în anumite ocazii. Sigur, și temperamental lui Adrian Păunescu a fost unul aparte: tumultos, contestatar, dar puternic în fibra credințelor și culturii estetice. Ca să nu mai zic de talentul său uriaș: poetic, gazetăresc, de om de televiziune etc., talent care… dădea pe-afară! Spunea despre sine în poezia Boabele ca niște grenade: ”…Tu vei spune cuvinte/ Și pe gură îți vor ieși amenințări,/ Tu vei semăna grâu/ Și boabele vor exploda ca niște grenade”. I s-au reproșat și compromisurile făcute cu puterea comunistă. Poate, nu știu. Dar mai spun ceva, să dea cu pietre cei care sunt fără de păcate în lumea asta sau cei care au fost și sunt ușă de biserică! Ceea ce știu este ceea ce a făcut și ceea ce a lăsat în urmă, ca moștenire culturală, o operă împresionantă pe mai multe paliere.

Ca să nu mai spun de promovarea talentelor și oamenilor deosebiți, cu idei, pe care puterea îi ignora sau le punea ”bețe-n roate”. Sigur că presiunea psihică a fost enormă și, ca orice poet, fiind un om sensibil, chiar ultrasensibil, a fost marcat de atacurile de care a avut parte. Dar a învins până la urmă. Și știi de ce? De aceea că a iubit valorile. Exact cum e scris pe piatra de mormânt de la Bellu: ”El a iubit valorile”. O valoare care a iubit valorile. Da, Adrian Păunescu a fost și este un învingător.

- Ce crezi că aveţi în comun cu Adrian Păunescu, ce vă leagă?

-În primul rând este pasiunea comună de poezie, dar cred că ne leagă și același tip de sensibilitate, dar și faptul că împărtășim (am împărtășit) aceeași scară de valori umane, unde iubirea de dreptate, iubirea de țară, iubirea de România și de români au fost esențiale. ”Totuși iubirea” a spus foarte corect Adrian Păunescu, ”Iubirea care vindecă firea”.

- Ai avut de suferit de pe urma relaţiei tale cu Adrian Păunescu?

-Nu. De fapt, nu am permis nimănui, așa cum nu voi permite nimănui niciodată, să-mi pună în discuție iubirile, apartenențele, simpatiile, scrierile etc. Sunt un om prea liber în gândire ca să permit acest lucru. Dacă aș permite, nu aș mai fi eu. Aș fi ei și aș gândi cu gândul lor și aș iubi cu iubirile lor și aș face ceea ce alții ar vrea să fac.

Atunci eu nu aș mai exista. Au mai fost unii cârcotași care au mai mârâit, au mai lătrat, când am scos prima ediție a cărții despre Adrian Păunescu, dar, știi,…caravana trece.

Eu am fost și sunt adeptul celor care cred că trebuie să ne prețuim valorile, dacă se poate, antum. Să le dăm dramul nostru de recunoaștere și simpatie. Se vor simți altfel și își vor da seama că lupta lor și talantul primit și valorificat nu au fost în zadar. Ne vor gratula mai departe cu forța artei cu care au fost înzestrați sau forța de a dărui oamenilor ceva deosebit.

- Cum vezi posteritatea lui Adrian Păunescu?

- Orice creator de artă se susține prin opera sa. Can-canurile și lucrurile de décor, anexele, mărunțișurile etc. se estompează și se pierd în timp și doar faptele, forța lor ______________________________

Îmbrățișat de Adrian Păunescu, Târgu-Mureş, 30 aprilie 1997 63

Autograf Adrian Păunescu ______________________________ de emoție și trasfigurare sunt cele care rămân. Faptele lui Adrian Păunescu sunt de necontestat. Poezia sa contestatară și rebelă va fi mereu invocată și citită în momentele de cumpănă, așa cum va fi și poezia lui de dragoste de țară și de românitate.

La fel va fi și poezia lui lirică și filosofică, în momentele de predispoziție la reverie. Incontestabil, Adrian Păunescu este unul din marii noștri poeți sociali, alături de Coșbuc, Goga, Radu Gyr etc., dar și unul dintre poeții care a dus la cote înalte lirismul românesc. Să mai adăugăm Cenaclul ”Flacăra”, care înainte de `89 a fost cea mai formidabilă mișcare culturală din sud-estul Europei, unde se promova și se învăța libertatea, și care a prefigurat, într-un fel, libertatea care a venit. Indubitabil, Adrian Păunescu a fost inițiatorul și promotorul acestei mișcări. Apoi să amintim publicistica sa valoroasă, acțiunile de promovare a noului, inclusiv a oamenilor cu idei, acțiuni și fapte deosebite, oameni pe care i-a popularizat și ajutat, aducându-i în prim-planul atenției publicului etc.

După moartea lui, peste tot în țară, au apărut statui și alte elemente de comemorare: festivaluri folk, festivaluri–concurs de poezie, cenacluri, școli și case de cultură botezate cu numele lui, serbări și spectacole artistice etc.

La Tg. Mureș, de exemplu, în Catedrala Ortodoxă ”Învierea Domnului”, care îl are ca ctitor pe Adrian Păunescu (cam 60 % din construcție se datorează demersurilor făcute de →

acesta), aproape în fiecare an de la moartea lui, Adrian Păunescu a fost comemorat prin aduceri aminte, vers și muzică folk, la aceste gesturi in memoriam participând oameni importanți de cultură din zonă, care lau cunoscut și prețuit, printre care și tu prietene, Nicolae Băciuț, dar și poetul și publicistul Lazăr Lădariu fost și deputat, Valentin Marica, Ioan Drăgan, fostul senator Ioan Nicolaescu, părintele dr. Vasile Citirigă, părintele dr. Gheorghe Șincan, Sorina Bloj, Angela Măierișiu etc. Și, desigur, printre ei am fost și eu. Adrian Păunescu trăiește! Trebuie numai să te conectezi la moștenia lăsată poporului român și se va constata că e mai viu decât mulți alții care spun că sunt vii.

9. Ai scris o carte despre Adrian Păunescu. Ai spus totul acolo? Ai avut reţineri?

-În anul 1998, îmi apărea la Ed. Tipomur din Tg. Mureș cartea Epistole către Adrian Păunescu carte de iubire, carte pe care am lansat-o, printre altele, și la Paris, în octombrie 1998, și unde, ca un fapt inedit, pe malul Senei, în fața a câtorva zeci de români și francezi, am confecționat dintr-un ziar un vaporaș, așa cum am învățat la școală în clasa a III-a, am pus cartea în el și l-am lansat pe apele fluviului ce străbate capitala Franței. Desigur, spre entuziasmul francezilor și mai puțin entuziasm al românilor!! (Am și acum un filmuleț cu acel moment, filmuleţ pe care i l-am trimis și lui Adrian Păunescu, în același an). A urmat o a II-a ediție ”revăzută și adăugită” (de fapt numai adăugită) la Ed. Nico, în 2010, la mai puțin de o lună de la moartea poetului. Este o carte de aproape 250 de pagini, ajunsă la ediția a IV-a, cu descrierea unor întâlniri ale noastre, cu sentimentele trăite de subsemnatul în acele momente, punctată și cu versuri proprii, dispuse ca epistole. Este o carte de amintiri, chiar cu iz confesional, prozaică și lirică, deopotrivă. Nu cred că am spus totul în carte, dar cred, ba sunt sigur, că nu am avut rețineri. Rețineri, la ce? De a scrie și de a-mi arăta iubirea față de Adrian Păunescu? Nu am avut și nici nu am. La fel am scris cărți în care mi-am arătat și alte iubiri: iubirea față de Eminescu, față de istoria și cultura noastră, față de România, față de locurile natale, etc. Eu nu funcționez

decât pe bază de sinceritate! Și ca mostră de sinceritate lirică dă-mi voie să redau, în încheiere, un portret… poetic, pe care i l-am făcut lui Adrian Păunescu în iulie 1998, cu ocazia împlinirii vârstei de 55 de ani: Așadar Epistola fără număr către Adrian Păunescu: ”Frumosul Făt/ cu harul,/ ca vină/ într-un timp/ anesteziat/ cu xilină./ Ție, odă,/ Setilă/ de lumină/ slobodă,/ Și Flămânzilă/ de aer înalt/ în plămâni,/ și Zgriburilă/ de spâni,/ și Strâmbă-Lemne/ de lemne gata strâmbe,/ Și Sfarmă-Piatră/ de guralivi/ și tulumbe,/ și Ochilă/ de zmei/ și balauri,/ și Păsărilă/ de lauri”. Apoi, când acesta nu a mai fost, am continuat să-mi exprim și liric regretul acestui fapt: “Când cercul inimii tale s-a frânt,/ Scurgându-se de tot pierpătratul,/ Noiembrie cernit a început/ De-a lungul vieţii noastre şi de-a latul.// Sa întâmplat pe o nepusă masă,/ Când şi tristeţea-n noi a găsit vad,/ Că te-ai mutat din casa ta de carne/ În casa cărţilor pe care le-ai semnat.// Trecut-au ani, dar amintirea-i vie,/ Căci te citim şi răscitim cu sete,/ Te invocăm din locuri şi din spuse,/ Apoi urcăm un munte de regrete.// Tu te-ai rugat cât ai putut de bine,/ Dar nimeni nu ţinut-a cont de rugi,/ Nici ţara n-are minima dreptate,/ Ţi-a mbătrânit şi generaţia în blugi.// Şi tineretul tău cel în adidaşi/ E încălţat acum cu datorii,/ Aşteaptă pe la uşi de doctori, prin spitale,/ Şi ajutoare, pe la uşi de primării.// Şi munca a devenit acum proscrisă/ Sub călăreţ se fură şa şi cal,/ Hoţul a fost legiferat ca om cinstit,/ Omul cinstit, ca prost naţional.// Cu mână românească de vânduţi,/ Aici se pune şi de-o autonomie,/ Burghiu în plinul ţării „dodoloaţe”,/ Din insolenţă nepăsare şi prostie. // Din păcate, ______________________________

Cu Adrian Păunescu și cu câţiva membri ai Cenaclul literar ”Elena din Ardeal” (Târnăveni, aprilie 2004) 64

Cu Adrian Păunescu (1 Decembrie 1996, la Alba Iulia)

Prezentând o carte a poetului Adrian Păunescu (Librăria ”Romulus Guga”, Tg.Mureș, aprilie 1998) ______________________________ nici alte veşti nu-s bune,/ Fugit-au uscături de prin păduri,/ S-au buricat în sinecuri, pe metereze/ Şi stau la pândă unde-ţi cresc statui.// Şi vor pe cap să-ţi tragă pungi de nylon,/ Gura să-ţi tacă, plămâni să nu-ţi respire,/ Ei nu ştiu că statuile din parcuri/ Românii le înalţă din iubire./ Vor să topească bronz, să spargă piatră,/ Nimic pentru frustraţi nu este greu,/ Adevăratele statui însă-s din versuri,/ Că-s ridicate doar de harul tău.// Deacol` din moarte vocea ta răzbate,/ Şi eşti şi tunet, fulger în văpaie, / Tu ai tribună de vorbit chiar şi la Bellu,/ Şi nu pot microfonul să ți-l taie.// Căci eşti mai viu ca cei mai mulţi ce-s vii,/ De fapt sunt morţi, fără ca ei să ştie,/ Dai lecţii de ce-nseamnă a fi român,/ Iubindu-ţi neamul şi-n contumacie.// În România devenită levantină,/ Împinsă dintr-un rău în şi mai rău,/ Pe toboganul către un niciunde,/ Ne întăreşte gândul bun al tău”. (poezia Noiembrie cu Adrian şi fără). În final vreau să mai spun un singur lucru, doar unul, poate ca o concluzie: Am fost prieten cu un munte! februarie – martie 2017

1. De ce îţi place culoarea galbenă?

- Pentru că e mijloc de steag.

2. De ce îţi place singurătatea?

- Pentru că e aseptică la oamenii gălăgioşi.

3. De ce îţi plac oamenii buni?

- În numele rănilor pe care le vindecă.

4. De ce îţi place natura?

- Pentru că e cel mai bun medic psihoterapeut.

5. Ce au găsit medicii când ţi-au umblat la inimă?

- O cămară în plus: Eminescu!

6. Cine este Eminescu?

- Mântuitorul poporului român.

7. Care sunt prietenii tăi cei mai buni?

- „Râul, ramul”.

8. Care sunt duşmanii tăi?

- Duşmanii râului şi ramului.

9. Ce ai fi vrut să te faci?

- Aş fi vrut să mă fac că exist, dar nu pot. Eu chiar exist.

10. Ce nu ţi-a reuşit în lumea asta?

- Să folosesc ciocanul şi cleştele.

11. Ce ţi-a reuşit?

- Să nu trăiesc în duplicitate.

12. Spune-mi ceva de sinceritate maximă?

- Sunt veşnic. M-a învăţat Lavoasier.

13. Ce este cerul?

- O lupă prin care se priveşte în ambele sensuri.

14. Ce este pământul?

- O certitudine care ne suportă.

15. Care e pasărea cu zborul cel mai înalt?

- Poetul.

16. Unde este cuibul poetului?

- Unde vrea.

17. Ce e lumina?

- Entalpia supremă.

18. Ce e întunericul?

- Entropia supremă.

19. Ce este Dumnezeu?

- Soluţia cea mai facilă la inconfortul de a nu şti.

20. De ce a fost necesar Dumnezeu?

- Pentru a igieniza frica.

21. Ce e Învierea?

- Nevoia de speranţă.

22. Ce este îngerul?

- Iluzia vestei antiglonţ.

23. Ce e Raiul?

- O utopie plăcută.

24. Ce e Iadul?

- Bau-Baul oamenilor mari.

25. Ce este omul?

- Un experiment.

26. Ce e spiritul omului?

- Cireașa de pe tortul proiectării lui pe calculator.

Portret de Ştefan Popa Popa’s ______________________________ 27. Ce e viaţa?

- Derularea programului, ajustat de condițiile de viață și hazard.

28. Ce e moartea?

- Terminarea programului.

29. Care sunt caracteristicile omului?

- Sunt cele care te fac să oscilezi între a-i da save sau a-i da delete.

30. De ce iubeşti omul?

- Pentru puterea lui de a nu accepta delete-ul.

31. Ce iubeşti cel mai mult la om?

- Capacitatea de a-şi pune întrebări.

32. Ce iubeşti cel mai puţin la om?

- Infatuarea de a se crede singur în Univers.

33. Care e destinul omului, ca specie?

- Este destinul șarpelui care își înghite coada.

34. Ce sunt simţurile?

- Plasa de siguranţă a trupului.

35. Ce este bunul simţ?

- Cea mai importantă rezultantă a educaţiei.

36. Ce este vanitatea?

- O excrescenţă a egocentrismului.

37. Ce este altruismul?

- O educaţie superioară.

38. Ce este egoismul?

65

- Începutul şobolonocraţiei.

39. Ce este dorul?

- „Torna, torna, fratre!”

40. Ce sunt visele?

- Umbre sărite de către proprietarii de umbre.

41. Ce este poezia?

- Cifra octanică a unei arderi insolite.

42. Ce e Lumea?

- Matematică aplicată.

43. Ce e hazardul?

- Matematică probabilistică.

44. Ce este materia?

- Sensul timpului.

45. Ce e curgerea?

- Este timp.

46. Ce e necurgerea?

- Aflarea în afara timpului.

47. Ce e sufletul?

- Un talant fără corporalitate unde rațiunea pălește.

48. Unde se află sufletul?

- Într-o teacă a bunătăţii.

49. Ce este puterea?

- Stare de a te cunoaşte mai bine.

50. Ce e lipsa de putere?

- Mod de aţi cunoaşte prietenii.

51. Ce este neliniştea?

- Un echilibru instabil.

52. Ce este inspiraţia?

- Timpul deschiderii unor portale.

53. Ce este somnul?

- Conectarea la emiţătorul suprem.

54. Când a început omul să facă filosofie?

- Când a ridicat prima sprânceană.

55. Când a început să facă metafizică?

- Când a ajuns la concluzia că fizica nu-i mai ajunge.

56. Ce este arta?

- Un mod de a zbura.

57. Ce este viciul?

- Autosclavie.

58. Ce este îndoiala?

- O victoria asupra credulităţii.

59. Ce este ştiinţa?

- Caietul de sarcini după care s-a construit Universul.

60. Ce e teologia?

- Eludarea caietului de sarcini.

23 martie 2017 RĂZVAN DUCAN

FAŢĂ ÎN FAŢĂ Prima remarcă, atunci când mi s-a propus să scriu o „prefaţă” a acestei cărţi, a fost să-mi reamintesc un vechi proverb: „Aşchia nu sare departe de trunchi”. În acest caz se potriveşte ca o mănuşă înţelepciunea populară, ba chiar aş zice că din trunchi s-a desprins nu o aşchie, ci tot un trunchi...

O astfel de antologie este o idee insolită şi, dac-ar fi să mă bazez pe ce informaţii deţin, chiar unică.

Perechi literare în largul istoriei au mai fost, dar cele uzuale au fost cele de cuplu, în care ambii parteneri şi-au asumat destine literare comune, iar acestea au determinat chiar formarea cuplului... literar. Dar dacă în aceste cazuri, evoluţia fiecăruia în parte a determinat la un moment dat un fel de regăsire a unuia în celălalt din considerente (extra)literare, bazată pe sentimente de iubire, în cazul relaţiei tată-fiu, lucrurile stau radical diferit.

Te-ntrebi dacă mediul literar în care creşte fiul influenţează, e determinant, sau primordială este înzestrarea, talentul urmaşului, care merge în viaţă pe calea tatălui, asumându-şi scrisul ca destin personal. Începuturile literare ale lui Darie Ducan, într-un registru al precocităţii, dar şi al maturităţii, au creat şi suspiciuni legate de paternitatea textelor sale, care erau mult peste nivelul de realizare al unei etape de fragedă vârstă. Insinuările că ar fi putut ca tatăl să prelucreze încercările literare ale fiului s-au dovedit a fi fost nu doar ridicole, ci şi flagrant nedrepte.

Dacă, temperamental, cei doi, Răzvan Ducan şi Darie Ducan, tată şi fiu, au foarte multe note comune, atitudinal, diferenţa este vizibilă.

Dacă evoluţia lui Răzvan Ducan a fost lentă, cu înfrânările nefericite ale epocii roşii, Darie Ducan, s-a bucurat de toate libertăţile acestei lumi, inclusiv cele de afirmare, care au dus ca la 19 ani să fie primit în Uniunea Scriitorilor, filiala Cluj, şi nu în filiala Mureş, unde fusese înscris la început Răzvan Ducan.

Poate că traseul lui Răzvan Ducan a fost mai dificil şi din cauza educaţiei universitare tehnice, în timp

Un gheizer fierbinte Un gheizer fierbinte şi roşu la care vin să se vindece de curiozitate stetoscoapele lumii, e tot ce-ţi ofer.

Ia-mă de mână, căci şi cuşca intră în preţul afacerii.

______________________________ ce Darie Ducan a putut să ia în piept „umanioarele”, situându-se în miezul unui ev aprins în atât de zbuciumata democraţie originală din România.

Dacă poezia e dragoste comună, ca şi publicistica, de altfel, Darie Ducan a găsit în teatru o altă cale de a se exprima, beneficiind şi de ceea ce „pe vremea tatălui” nu putea să fie nici vis, să studieze în Capitala Franţei, învăţând la Paris cum să facă nodul cravatei acestei lumi.

Cei doi scriitori au decis să-şi pună faţă în faţă, în acelaşi album, chipurile poetice.

Nu să-şi facă în vreun fel concurenţă... literară, ci să releve frumuseţea unui maraton comun, cu dragoste şi credinţă în literatură.

Până la urmă, de ce n-ar fi această carte, „cartea unei mari iubiri”, a unui respect pe care şi-l poartă unul altuia, tată şi fiu, scriitori în toată puterea cuvântului, dar diferiţi în nuanţele în care au decis fiecare să conjuge verbele propriei biografii literare!

Doi autori nestatornici, harnici, implicaţi în a veghea la soarta limbii şi neamului din care fac parte, lipsiţi de prejudecăţi europeniste, nivelatoare, nereţinuţi în a-şi declara naţionalismul, ca singur mod de a-i respecta pe alţii, fără a te pune pentru asta în genunchi. Îmi sunt doi prieteni dragi, doi camarazi de drum lung. Pentru că eu cred pentru amândoi că drumul lor în literatură este lung şi cu folos.

Aştept momentul în care critica literară să-i descopere în dimensiunea reală a valorii lor şi să-i aşeze şi ea acolo unde le e locul, în primul raft al bibliotecii literaturii române.

NICOLAE BĂCIUŢ 66

Nu-mi lustrui vergelele, dacă nu-i stai în dreptul coastei lipsă, seminţele-s pietre şi fructele te vor durea.

Mişc buzele, atrag atenţia, tu urcă prin Braille până la ea.

Să taci dens acolo încât să-i ridici în jur o cămaşă de linişte.

RĂZVAN DUCAN Poem solar Uneori se rafinează lucrurile foarte tare uneori petrolul își trece de nimb și ajunge plastic, uzanță.

Dacă am fi oameni de lego ar fi totul atât de frumos.

Am trece de șantierele maieutice, din Ewing Oil am cădea în Chopin și nimeni nu ne-ar scoate de acolo nici cu seringi nici cu rafinări mai mari, șamanice.

Nici cu tot soarele căzut în rezervoare, trezorier pe vidanjă.

Dacă am fi oameni de lego ar fi totul atât de frumos am visa la baril altfel decât o facem, piesă cu piesă am da de aproape.

DARIE DUCAN

biografică, memorialistică. Însăși această repetiție e un avatar prin care optzecismul s-a trezit dialogând cu douămiismul și e totodată semnul subliminal al disperării dialogului și al sublinierii unui omagiu tandru crispat.

Fiecare dintre noi berbec fiind într-o formă reacționară în fața celuilalt (eu taur și el rac, el rac cu coarne, iar eu taur care dă înapoi, înspre bagdadiile Artei Imunitare - pe care nu mi le înțelege și care nu îi plac!), nu pierdem ocazia de a avea o tacită complicitate și, dacă nu a reacționa neapărat pe placul celuilalt, cel puțin a răspunde.

Au fost și întrebări care nu s-au pus, unele au fost repetate sub o altă formă pentru a obține efectul de proximitate (de déjà-vu) al vieții, după cum au existat și altele cu răspuns avortat. Simptomatică, în scriitura memorialistică a lui Răzvan Ducan, este folosirea excesivă a ghilimelelor.

Nu am vrut să modific acest fapt, cu toate că generația mea, spre deosebire de cea a tatălui meu, preferă caracterul italic pentru punerea în evidență a unor particule, titluri, clins d’oeil etc. Ghilimelele întrețin cumva un caracter bizantin, nebănuit al scrierii, care aici este evident: notează trecerile din cadrul real în aproape ficțional, îmbrăcând realitatea confesiunii în aură, dacă nu, uneori, chiar în taină.

E un câștig specific generației 80, unul care apropie genurile publicistice de literatură printr-un arrière-plan care se devoalează, dar niciodată integral. Niciodată aproape ficțiunea nu devine ficțiune. De la realismul lucid (chiar crud) al generației 80 și până la mărturisirea unui noli me tangere inefabil nu e decât un pas.

Răzvan Ducan îl folosește cu o excepțională vigoare lirică, pierzânu-se el însuși în marile întrebări cărora nu le-a găsit răspuns. De ce ghilimelele au o funcție suplimentară față de caracterul italic? Pentru că ele, deși par omologul vintage (de mașină de scris) al caracterului italic, desemnează mai mult decât o evidențiere în text, desemnează nu doar apartenența și proprietatea, ci chiar paternitatea unui text. În cazul interviului de față, paternitatea e a unor secvențe și ea forțează realități paralele, dantelă de text, dacă nu chiar șaradă grafică. Până și titlurile propriilor cărți apar, în scriitura lui Răzvan Ducan, pe lângă inițiala majusculă, între ghilimele.

Nu e vorba despre o un pleonasm, ci despre o formă de hiperrealism: autorul se simte atât de îndepărtat de felul în care, kairotic, a captat și fixat poemul, încât, de profesie inginer fiind, poate afirma că nu și-a făcut față de literatură decât datoria, fără nicio emfază. Trecerile dintro realitate în alta, din amintire în text și, toate, în dialog, fac din această experiență o încercare de temperare tocmai a caracterului kairotic al unei relații pe cât de frumoasă, pe atât de dificilă.

Clipă, stai!, ar spune (parafrazând o zicere celebră), la aniversarea celor 60 de ani de viață, Răzvan Ducan, poet român semnificativ al arealului mureșean, tatăl meu.

La mulți ani, tată! Fără ghilimele, dar în caracter românesc.

Acest interviu atestă, prin scăparea de sub control și, uneori, complicitatea scăpării de sub control, starea de facto dintre noi doi, dar și starea de facto dintre optzecism și douămiism.

Cu toate acestea, se relaxează cumva în raportul tatăfiu și/sau fiu-tată, lăsând cozi de păun să se desfășoare liber. Astfel, și dintr-o carență a corespondenței poate (eu fiind la Paris, iar el la Târnăveni), obturând reacții și spontaneități de moment, s-au născut pagini de proză memorialistică extraordinare ale poetului Răzvan Ducan, tatăl meu.

Pe de altă parte, eu sunt - din ce informații dețin singurul poet douămiist care a ales să își închege prima antologie de poezie împreună cu tatăl său, poet al unei generații imediat anterioare, în cadrul aceluiași postmodernism pe care, din păcate, criticii s-au obișnuit să îl vadă închis fără tânăra generație, ea însăși preluând păcatul de a crede că lumea începe odată cu ea, după cum părintara sa, generația 80 (mai mult prin critici decât prin poeți) are impresia că lumea se (chiar) termină cu ea, referința fiind întotdeauna distinctă și capricioasă.

Este, fără îndoială, comică această commedia dell’ arte a perspectivei postmodernismului românesc, dar e aceeași a literaturii și literaturilor dintotdeauna, fără a se găsi aici cea mai mică urmă de provincialism.

Cartea aceasta s-a scris (de noi doi și provocată de mine) printr-un paradox profund douămiist: deficiențele comunicării s-au văzut înnobilate prin context și raliere

Paris, 19 mai 2017 DARIE DUCAN

67

(III) -Care sunt primele tale amintiri din copilărie, primele parfumuri, primele ziduri și primele impulsuri?

Când ai avut prima oară conștiința că, atunci când treci prin fața unei oglinzi, te vezi în ea?

-Ştiu că m-am născut, după spusele mamei, într-o dimineaţă, la orele 5. 00. Ziua, luna şi anul se ştiu: 25 iunie 1957. Aveam 3,5 kg şi 52 de centimetri. Locul, de asemenea, se știe: Târnăveni. Primele conştientizări ale faptului că exist sunt, desigur, timpurii. Nu sunt cursive, cel puţin primele. Sunt, mai degrabă, secvenţiale, mici flash-uri. Mici ciuguliri de spaţiu şi timp. Până pe la 6 ani, am locuit pe strada „Gheorghe Doja” (stradă din Târnăveni, colaterală din „strada ce ducea la combinat”, adică „7 noiembrie”- astăzi „Avram Iancu”), în a doua sau a treia casă pe dreapta, unde părinţii mei stăteau în chirie (într-o singură cameră) la familia Csiky, o famile de maghiari foarte de treabă. (Strada se numeşte acum „9 Mai”.) Ţin minte că erau multe lucruri înghesuite în acea cameră unde era şi un fel de şină metalică rotundă, aproape de tavan, pe care glisa o perdea despărţitoare, ce delimita, cel puţin vizual, un pat: al meu. În mijlocul curţii era un cireş în care mă urcam deseori, cu interes sau fără, pentru pofte sau în jocurile copilăriei. Bunicii mei dinspre mamă locuiau într-o căsuţă mică, foarte bine plasată, din centrul oraşului, aproape de Sfatul Popular şi parcul din faţa acestuia (actuala Primărie). Aşa că primii ani de viaţă s-au derulat între cele două locuinţe, cu specificul propriu fiecăreia, dătătoare acum de amintiri nostalgice. Casa bunicilor era la stradă (pe strada Lenin) între un magazin (când tutungerie, când lăptărie) şi o casă particulară unde stătea familia Pal (Pal-baci, cum îi spuneam, mare pescar.). Mai încolo de Pál-bácsi, „în sus“, spre strada Horea, era casa familiei Bumbaş, care avea doi copii, Adi (mai mare cu un an decât mine) şi Lulu (mai mic cu vreo 2-3 ani), cu care mi-am împărţit bucuriile primilor ani, cu jocuri şi obiectele lor: arcuri cu săgeţi, trotinete cu sau fără rulment la roata din spate, săbii făcute după anul nou din trunchiurile brazilor dezpodobiţi de Crăciun etc. Când am împlinit 5 ani, părinţii mei mi-au ţinut ziua pe terasa familiei Csiky, doamna Csiky făcând o delicioasă îngheţată de casă. Adi Bumbaş mi-a adus, drept cadou (de trei lei), într-o pungă de hârtie de culoare maronie, bomboane cu lapte, bomboane în vogă la acea vreme, foarte gustate şi gustoase. Pe strada Gheorghe Doja l-am avut ca prieten mai apropiat pe Puiu Câmpeanu, copil de vârsta mea, care locuia la 6-7 case de noi (de mine). Ne împăcam bine, dar când ne certam ieşea cu bătaie. Când bătaia era „absolută” atât el cât şi eu scoteam „armele secrete”: el scuipa şi eu muşcam!

Ulterior am fost colegi de liceu, în acelaşi an, în clase paralele. Un alt prieten, care locuia pe strada Viilor, a fost Ovidiu Câmpean (tatăl lui a fost director al Combinatului Chimic din Târnăveni), care din păcate a murit de cancer înainte de a intra în adolescenţă. Din anii aceia îmi mai amintesc o maşină mare, neagră (ulterior aflasem că era o „Volgă”), în faţa casei din „Gheorghe Doja”, cu care a venit “de seară până a doua zi” de dimineaţă fratele tatălui meu, Dumitru, care era şofer al primului secretar de partid din Iaşi, (oraş în care şi locuia, de altfel, în centrul

Darie Ducan şi Răzvan Ducan, 27 iulie 2015 ______________________________________________ oraşului, într-un bloc) şi care venise cu treburi la TârguMureş. Mă urmăreşte şi acum din amintire culoarea roşie (de un roşu aparte) a cireşelor din curtea familiei Csiky, cireşe delicioase şi ademenitoare la fiecare început de vară. În perioada acelei vârste, atât mama mea cât şi tatăl meu jucau teatru în formaţia de teatru de amatori ce activa pe lângă Casa de Cultură din oraş, instituţie ce şi-a deschis porţile în ianuarie 1960. Uneori, mama mea mai şi regiza piesele. Mie îmi plăcea să spun poezii. De altfel, încă înainte de a merge la şcoală, bunica mea m-a învăţat primele litere (aveam şi caiet!), mai ales în lungile seri de iarnă. În pauzele spectacolelor de teatru de la Casa de Cultură, eu eram „împins” dincolo de cortina trasă ca să recit: “Dă-mi tăticule şi mie/ O lopată şi-o mistrie,/ Să mă duc pe şantier,/ Să mă fac brigadier….”. Recitam poeziile una după alta, mai ales că eram încurajat din sală cu îndemnul: „Încă una, Ducule!”...Celor din culise le convenea fiindcă ţineam publicul preocupat până se schimbă decorul între actele piesei. Cred că aveam vreo 5 ani pe atunci. Puiu Blăjan şi Victor erau copii mai mari pe care bunicii mi-i dădeau ca exemplu negativ atunci când săream calul în năzbâtiile mele. „Vrei să ajungi ca ei?”, mi se spunea, aceştia fiind recunoscuţi în zonă pentru ceea ce făceau, „nonconformist”. Odată am fost cu Victor pe malul Târnavei. Am depăşit perimetrul stradal permis, de joacă, am depăşit ora impusă de venire acasă şi am ajuns târziu, ud la picioare. Căzusem în apă. Am primit mica bătaie şi marea morală, aşa cum mă aşteptam, de altfel.

Mama lui Victor vindea pâine. Odată am fost să cumpăr o pâine „semi-albă”. Era coadă, aşa că m-am băgat în faţă, fiind repede muştruluit de cei prezenţi şi trimis la rând.

Izbugnind în lacrimi, le-am spus că …„eu nici măcar nu m-am jucat azi”. Toţi au râs şi mi-au dat voie să vin în faţă. La 6 ani ne-am mutat la etajul al II-lea, scara „C”, din blocul „de trei etaje de la Szekely” (Szekely era numele localului, cu spaţiu închis şi grădină, ce era „lipit” de bloc, local-restaurant foarte cunoscut în oraş, mai ales din perioada de dinainte de război) din centrul oraşului, la nici o sută de metri de casa bunicilor. Mobilierul a fost trasportat cu o căruţă cu cai și avea „o platformă”.

Bucuria mea a fost mare mai ales că părinţii mi-au dat voie să şed pe platformă, lângă mobilă, cu picioarele atârnând în mersul agale al cailor.

DARIE DUCAN 68

“Un părinte athonit a fost vizitat odată de cineva care era pentru prima oară în pelerinaj la mănăstirea unde vieţuia el.

-Vorbiţi-ne despre ceva, a fost rugat părintele.

-Despre ce să vă vorbesc? a întrebat el cu blândeţe.

-Despre smerenie, i s-a răspuns.

-Vai de mine, dar cum să începem chiar aşa de sus? a zis cu smerenie preacuviosul”.

S-a scris şi s-a meditat mult despre smerenie, aceasta fiind una dintre virtuţile cele mai importante pentru evoluţia noastră. Smerenia este virtutea prin care omul recunoaşte că toate darurile sale le-a primit de la Dumnezeu şi de aceea nu se mândreşte cu ele. “Ce ai tu pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7).

Smerenia nu este echivalentă cu stima de sine scăzută şi nu înseamnă să ne lăsăm umiliţi. Este doar modul prin care acceptăm să rămânem în ascultare, să auzim vocea Universului care ne spune câte ceva despre frumuseţea şi armonia divină.

Părintele Arsenie Papacioc spunea că smerenia e „arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine”.

Nu-i uşor lucru să vorbeşti despre smerenie. Trăită de unii, descrisă de alţii, mereu văzută de Dumnezeu, ea este haina în care se adăpostesc multe fapte bune.

Smerenia trebuie să fie fundamentul vieţii noastre. Nu ne realizăm prin trufii ieftine, ci numai prin smerenie.

A trăi în smerenie înseamnă a trăi o viaţă reală. Etimologia cuvântului vine de la slavonul „mera” care înseamnă „măsură”. Sensul vechi al cuvântului smerit este „a reveni la adevărata măsură”, „a deveni ceea ce eşti cu adevărat”. A fi smerit înseamnă a cunoaşte adevărul despre tine însuţi, a-ţi cunoaşte măsura. A ne smeri înseamnă a cunoaşte cine suntem. În trăirea creştină, smerenia este fereastra sufletului nostru curăţată şi deschisă mereu către Dumnezeu şi spre umanitate, spre semeni şi spre noi înşine. Spun părinţii, că smerenia

Centrul Cultural al României de la Budapesta, 2004. Ioan Astăluş, Răzvan Ducan, Ioan Matei, Floarea Vultur, Nicolae Băciuţ, Dimitrie Poptămaş ______________________________ se învaţă prin citirea zilnică a vieţilor sfinţilor, prin spovedanie regulată, prin răbdarea cu nădejdea în Hristos a necazurilor, a piedicilor şi supărărilor acestei vieţi. Este o lecţie pe care încă trebuie să o învăţăm.

Cu ocazia inspectării spitalelor din Iasi, generalul de divizie, I. Cernat, a distribuit mai multe medalii „Virtutea militară”, soldaţilor care se aflau acolo. În spitalul “Sfânta Maria”, generalul a întâlnit un rănit, numit Petrache Gheorghiu, despre care i s-a spus că a avut fapte deosebite de vitejie.

Dorind să răsplătească eroismul tânărului, generalul, i-a înmânat medalia. Tânărul a privit-o, apoi mulţumindu-i i-a dat-o generalului spunănd că o are deja de pe front.

Mirat generalul l-a întrebat: „Dacă o ai deja, de ce nu o porţi?” La care modestul soldat a răspuns: „Nu o port pentru a nu întrista pe ceilalţi camarazi care nu o au !”

Smerenia nu se discută. Smerenia este şi e de ajuns. Vrei să fii om? Fii smerit! Vrei să fii scriitor? Fii smerit!

Vrei sa fii smerit? Smereşte-te!

Am scris acestea, puţine, cu gândul la poetul RĂZVAN DUCAN, un om sensibil, cu inimă deschisă şi cu braţele aşişderea, cu mare disponibilitate faţă de semenii lui. Nu mai sunt foarte mulţi din aceştia în preajma noastră, dar existenţa şi calitatea lor ne dau nădejdi că există încă suficientă lumină în această lume şi mulţi talanţi înmulţiţi cu responsabilitate. De ce nu am spus acestea mai devreme? Grea întrebare.

Probabil că am aşteptat ca Poetul să împlinească 60 de ani şi să-i pot zice : ”ÎNTRU MULŢI ŞI FERICIŢI ANI!” Pr. Dr. GHEORGHE NICOLAE ŞINCAN

69

E greu, dacă nu chiar imposibil, să spui ceva despre Răzvan Ducan fără să atingi registrul laudativ.

Indiferent de părerile şi opiniile celor ce stau pe margine şi îşi dau cu părerea despre Cultură, eu am convingerea că a fost, este şi va rămâne un OM special iar "urmele" lăsate, pe unde a trecut în ultimii 60 de ani, vor înflori în clipa în care şi ignoranţii se vor disipa în masa amorfă a trecerii.

Mi-am pavat toate străzile, aleile şi drumurile de întoarcere la amintirile frumoase şi le-am dat numele celor ce au lăsat zâmbetul şi admiraţia ca semne de recunoaştere.

Este drept că o alee din sufletul meu, flancată de statui, se numeşte Sever Suciu, pentru că Răzvan Ducan a reuşit să valorizeze opera acestui arist deosebit, pentru care efemerele conduceri ale municipiului Târnăveni nu au găsit de cuviinţă să numească o stradă, întru pomenirea numelui celui ce a făcut lemnul nemuritor. Sever Suciu ar fi rămas un celebru anonim iar lucrările lui superbe ar fi ajuns... lemn de foc.

Acesta nu este un exemplu singular şi mi-a rămas în memorie ca un act demn de restituire a valorilor culturale, nu ca o "sarcină de serviciu", ci ca o dovadă că el, Răzvan Ducan, se ridica deasupra tuturor prejudecăţilor şi măruntelor interese partinice. S-a bătut şi s-a zbătut ca un oraş provincial să capete ragul unei metropole culturale. Nu i se vor recunoaşte la pensie zilele şi nopţile consumate în folosul urbei dar, în mod sigur, va rămâne o figură emblematică pentru oraşul de pe Târnava Mică.

Nu ştiu dacă cineva îi va ridica statuie dar eu, în mod sigur, o să-i fac una, cu toată determinarea şi dăruirea unui cioplitor de la Gâmbuţ.

Nu ştiu, deşi îmi doresc acest lucru, dacă în oraşul pentru care a trudit şi-a fost "creator" va fi o stradă care să-i poarte numele dar eu, cu toată dragostea şi admiraţia, am dat numele de Răzvan Ducan, unei străzi ce străbate tot ţinutul agatârşilor din inima mea.

Cu plecăciune, tarabostes agatârş IOAN ASTĂLUŞ

Eu nu sunt născut pe 4 iulie Eu nu sunt născut pe 4 iulie, Dar accept dungi şi stele Atâta timp cât nu-mi fac dungi pe spate Şi, pe gât, nu-mi bagă lumina de la ele.

Nu îl băgaţi în seamă, de mic şi negru ce e, Dar ce bulgăr mare împinge, de bălegar!

Şi sunt risipiţi de-acolo de demult, Dar cerul îi conservă în tumult.

Sunt o dimensiune conlocuitoare

Grăbit şi eu, îmi pun iscălitura, Lărgindu-mi mintea şi răcindu-mi gura.

Sunt o dimensiune conlocuitoare, Ce se bucură că este ca atare.

Reinventat şi plin de praf de stele, Mă reîntorc la obsesiile mele.

Pe principiul vaselor comunicante, Vorbesc cu alte dimensiuni picante.

Neliniştele însă, se opresc pe o pernă, Sunt metafore cu ardere internă.

Sunt liber doar în limba română, De-a scrie şi-a visa neaparat, Inclusiv de-a mai greşi, voit sau nevoit, Cu virgula între subiect şi predicat.

Mă legăn cu simţuri, corelând tăceri, Ard grăsimi din mai multe păreri.

În rest ajunsuri, cât mă ţine visul, Ca să decopertez cât pot tot paradisul.

Sinapsele mele în galaxii converg, Spre cochilia lor spiralată de melc.

Liber doar în curbura unor munţi, Unde, după propria fire şi spor, Extrag, ziua de azi, din cea de ieri, Premisă de-a avea viitor.

Ajunse la-ndemână, locuri poartă urma, Poetului care vă scapă vouă turma.

Plecat permanent, niciodată ajuns, În boltă găsesc alte foi de parcurs.

Statuia libertăţii lor o respect, Dar are pentru mine altă dimensiune, Sunt liber doar în tricolorul meu, Această a opta minune.

Sunt un gândac neînsemnat Căruia, însă, iubirea de patrie îi e altar,

De la cei ce-au semănat întrebări, pe ales, Şi, ca răspunsuri, tot întrebări au cules.

Musculiţă de vin, fermentând de la zbor, Degustând necuprinsul din uimiri cu picior.

RĂZVAN DUCAN

________________________________________________________________________________________________ Oglinzi retrovizoare

Argument Am împlinit 50 de ani de viaţă. Or fi mulţi, or fi puţini? Nu ştiu. Chiar nu ştiu. La 10 ani, pătam caiete, trăgeam fetele codane de păr, mândru, nevoie mare, că ajung la clanţă. La 20 de ani, aveam pieptul scos, umblam ţanţos şi fudul ca un cocoş şi credeam că mi se cuvine totul şi că pot să fac orice, inclusiv să fac gaură în cer! Purtam tăiş de oţel în ochii mei de lup tânăr.

La 30 de ani, m-am izbit de pragul de sus al vieţii concrete, aflând cu stupoare că nu tot ce zboară se şi mănâncă şi că lumea poate exista la fel de bine fără mine, aşa cum a existat, de altfel, şi inainte. Pe malul Târnavei Mici, Cioran îmi dădea primele consistente nelinişti existenţiale. La 40 de ani, eram în floarea luptei cu înconjurul, pentru un loc mai bun sub soare, pentru un loc mai bun în mine. Focul ardea, dar flăcările erau mai puţin jucăuşe. De la înălţimea unei jumătăţi de secol, constat că am aflat, prin experienţă proprie, o parte din sentimentele şi stările esenţiale ale omului: bucurie, glorie, dezamăgire, deznădejde, uneori cu amplitudini “de la agonie la

extaz” a curriculum-ului meu vitae.

Dumnezeu m-a ferit de mari suferinţe, fapt pentru care îi “Mulţumesc albastru”! Totuşi, am trăit oare până acum “decenii de împliniri măreţe”, de pot privi “înapoi fără mânie”? Am umplut fiecare clipă de viaţă cu consistenţe? Câtă speranţă am lăsat? Dâră de melc, umbră de fum? Am împrăştiat suficientă iubire, să fiu iubit la rându-mi? Iată întrebări ale căror răspunsuri, oricât m-aş strădui, cred că vor fi mereu incomplete. Acum, simt că am motoarele turate la maxim. Torc, cred, frumos în liniştea alergătorului de cursă lungă, care şi-a aflat locul, care îşi ştie menirea: nici un har să nu lâncezească, nici o oportunitate de îmbogăţire a universului cu o speranţă de mai bine şi frumos să nu rămână nefolosită. Şi dincolo de toate acestea, să iubeşti omul, să-l priveşti “de sus”, doar atunci când îi întinzi o mână să se ridice când e căzut. Pentru că şi eu, înainte de toate, am fost şi sunt om, acolo un “boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită”, cum a spus hâtru Creangă. Unul, însă, care a simţit mereu în interior o lumină aparte, când de uimire, când de încântare de spectacolul lumii în care s-a aflat fără voie. Apoi am simţit nevoia de reinventare a acestei lumi.

70

La sorocul preaplinului, resortul din viscerele fiinţei mele mi-a developat noua lume. Şi aşa, rând pe rând, în timp, albul hârtiei s-a umplut cu iambii, troheii şi dactilii versurilor.

Era SUPRAVIERSUIREA mea. Un fel de apă, un fel de aer, fără de care nu puteam trăi. Puţini ştiau. Versurile s-au strâns frumos între ele în strofe, strofele şi-au dat mâna în poeme, iar poemele s-au logodit în cărţi. În ele erau imagini, idei, gânduri, spasme.

Am simţit nevoia să-mi adun cărţile de versuri într-un volum antologic.

Este holograma lumii din mine, developată neparcimonios pe suport celulozic. Este întoarcerea pe dos a buzunarelor sufletului. E eul la lumina soarelui. Este zăpada mea de pe Kilimanjaro, este steagul înfipt pe un vârf din Himalaya vieţii mele. Este o nouă piatră pentru templul meu, cum spunea poetul de la Lancrăm. Şi este, dincolo de toate, cadoul ce-l fac cititorilor mei şi mie însumi.

La mulţi ani, vârstă de aur!

La mulţi ani, prieteni de platină!

La mulţi ani, lume de diamant!

RĂZVAN DUCAN (prefață la volumul ”Supraviersuirea”, antologie de versuri, Ed. Nico, 2007

(IV) -Când ai simţit că ai talent şi că eşti, înainte de toate, poet?

Dincolo de copilării poetice şi concursuri? Coincide momentul cu apariţia cărţii de debut?, povesteştemi. Dacă sunt două momente, iarăşi, te rog să îmi povesteşti.

-Am cochetat cu poezia încă din timpul liceului, fapt care i-a determinat pe colegii de școală să îmi atribuie porecla „poetul”. „Ce mai faci, poete?”, era întrebarea clasică.Imediat după terminarea facultăţii şi revenirea acasă, au început cu adevărat trăirile poetice ce s-au „materializat” în încercări literare, sute şi sute de poezii realizate mai mult ca un exerciţiu, faţă de ce era să vină. Scriam cu înverşunare, cu frenezie, de parcă intrasem într-o criză de timp. A fost perioada când am consumat 10-20 de caiete cu astfel de încercări. A fost probabil timpul când mi-am format „mâna”! (Caietele nu le mai am. De fapt, nici nu cred că era ceva de salvat din ele, deşi atunci când le duceam la container, după câte o curăţenie generală, le priveam cu părere de rău cum naufragiază printre alte resturi ...domestice!)

Comparaţia propriului scris cu sutele şi sutele de plachete de versuri citite, luate la „metru liniar” de la biblioteca orăşenească, între anii 1983-1989, m-a condus la concluzia că am ceva talent. În biblioteca mea mai există şi acum o carte de versuri realizată artizanal, în 1985, într-un singur exemplar (de fapt au fost 3 exemplare) intitulată „Tonic pentru eclipsă de soare”, aşa cum mai există şi o variantă în limba engleză, de prin 1991-92, făcută tot artizanal, a cărţii mele de debut „Vieţuirea-n clepsidră”. De altfel, mereu m-am ghidat în poezie, şi nu numai în poezie, pe acel „eu” al meu, pe acel simţ interior care nu m-a trădat niciodată, spunându-mi mereu „ora exactă” a situaţiei, precum şi calea de urmat.

-Cum au fost primele tale lansări de carte? Povesteşte-mi despre lansările tale de carte. Ştiindu-te îndrăzneţ, te rog să mi le spui pe cele mai originale.

-Am debutat editorial cu cartea „Vieţuirea-n clepsidră”, Casa de Editură „Alpha”, în 1990, carte lansată la Casa de Cultură din Tărnăveni, la 6 septembrie.

Printre invitaţi a fost şi cărturarul-scriitor Serafim Duicu, cartea fiindu-mi prezentată şi de colegul scriitor Aurel Hancu, preşedintele cenaclului târnăvenean.

Lansarea a avut loc în Clubul „Femina” al instituţiei amintite şi s-a realizat după tipicul unor astfel de manifestări, printre vorbitorii din sală care au luat cuvântul au fost şi membrii cenaclului literar târnăvenean. Partea „finală” a fost stropită din belşug cu vin, alături de o masă bogată, dar şi de autografe şi de momente de imortalizare fotografică.

De altfel, cu acestă carte, am fost primul târnăvenean get-beget care şia lansat o carte după 1989 şi care (foarte important) locuia în localitate.

Au urmat alte cărţi publicate la alte edituri (în principal din Tg. Mureş), lansate în aceeaşi sală de la Casa de Cultură. Deşi am fost, zic eu, mereu un inventiv, lansările mele de carte leam făcut la Târnăveni în manieră clasică. Totuşi, uneori, în afara Târnăveniului, mi-am lansat aceleaşi cărţi în condiţii inedite, de improvizorat studiat sau nu. În 1998, am publicat cartea „Poeme din cutia neagră a spuselor”. La „pupitrul” unde erau erau expuse cărţile spre vânzare am avut un om de nădejde, fiul meu, care era tare mândru că, deşi era în clasa a III-a, i se dăduse o muncă atât de importantă. La final, când s-a făcut decontul vânzărilor, am constatat că matematica lui era impecabilă.

Atâtea cărţi s-au vândut,…. cu atâta s-a dat o carte (preţ stabilit de mine), deci în total am obţinut…,au mai rămas atâtea cărţi…etc. De altfel, la lansările mele de carte au participat aproape în totalitate crema intelectuală a ______________________________

Aurel Hancu, Răzvan Ducan, Serafim Duicu, la lansarea la Târnăveni a cărții ”Viețuirea-n clepsidră” (septembrie 1990) 71

Paris, 1998 ______________________________ localităţii, oameni de litere, de cultură, oameni „subţiri” în general, care simţeau importanţa evenimentului (evenimentelor). Erau profesori, ingineri, medici, preoţi, dar şi muncitori cu suflet de cărturar sau artist. Mulţi dintre ei simţeau nevoia să vorbească, să-mi adreseze câteva cuvinte, măgulitoare pentru mine, de cele mai multe ori. Ce mai, era o sărbătoare a spiritului.

-O lansare memorabilă ?

-Poate cea mai originală lansare de carte de care am avut parte a fost cea din 1998, de la Paris, din …19 octombrie. Fusesem în acel mijloc de octombrie în „OraşulLumină”, ca urmare a unei excursii organizate de fruntaşii micului oraș Ronchin, cu care Târnăveniul era și este înfrăţit. Făcusem şi eu parte din delegaţia celor 50 de persoane, formată în principal din primar şi consilierii locali cu soţiile lor. Eu erau în calitate de ziarist (De altfel, la întoarcere, am și scris vreo 6-7 articole având ca subiect deplasarea la Ronchin). În timpul excursiei de o zi, la Paris, le-am spus organizatorilor francezi că aş dori să mergem pe malul Senei pentru a-mi lansa o carte de versuri! Aceştia au fost entuziasmaţi de propunere, mai puţin românii, care, mulţi dintre ei îmbufnaţi, au preferat să stea în autocar. Acolo, pe cheiul Senei, în faţa audienţei franceze, condimentată cu puţini români (printre cei puţini care au venit alături de mine a fost şi Virgil Suciu, bun român, vrednic director, pe atunci, al Gimnaziului →

de Stat „Traian”), mi-am prezentat cartea „Epistole către Adrian Păunescu. Carte de iubire”, Ed. Tipomur, Tg. Mureş, 1998, subsemnatul motivând lansarea la Paris şi nu în ţară (cel puţin atunci) datorită „conului de umbră” în care fusese împins deliberat, imediat după revoluţie, marele poet. Francezii au fost entuziasmaţi, mai ales că subsemnatul, dintr-un număr din (cred) „Le Matin” am confecţionat un vaporaş, aşa cum am învăţat la şcoală în clasa a III-a, unde mi-am pus un exemplar din carte, lansându-l, şi la modul propriu, pe Sena. Am dăruit apoi câte un exemplar din carte fiecărei persoane care a fost de faţă. Momentul a fost filmat (trimiţându-i-se caseta şi d-lui Păunescu) şi fotografiat.

-Văzând recent nişte casete, de imediat după 1990, cu lansările tale, simt nevoia să te rog să îmi spui când ai simţit că poezia ta s-a maturizat şi a căpătat vigoare? Cu ce carte începând? Cam în ce perioadă?

-Este foarte greu să localizez în timp acest lucru. Şi s-ar putea să fiu subiectiv, neconform unei analize „la rece”. Cred, totuşi, că volumul „3,14ramida lui Ducankamon” este cartea maturizării. Aceasta, după ce în prealabil am fost obiectul unei revelaţii poetice! Dacă în primii ani de nelinişte poetică încercam, ca tânăr inginer iubitor de poezie, să scriu în manieră... filologică, cu termeni specifici acesteia, mai apoi, după o regândire a traiectului meu poetic, am găsit adevăratul drum. Nu acela bătătorit al poeziei scrise de absolvenţi de... litere, ce suferă de un anumit manierism, ci al propriului drum, mai puţin ştiut şi bătătorit. Astfel, din limbajul meu tehnic, pe care, iniţial, îl consideram un handicap, am făcut, reconvertit poetic, propriul limbaj, chemându-i pe filologi (şi nu numai pe ei) în acesta. Poetizând limbajul şi termenii tehnici, încadrându-i în limbaj literar, dându-le înţelegere literară, sensibilizând prin sensibilă îmbrăcare în idee, am reauşit să obţin un fel propriu de exprimare, tehnicistă, aș zice, care îmi venea „mănuşă”. Pe mine, mie mă redasem într-un astfel de limbaj poetic! Era un limbaj particular, ce-mi conferea astfel originalitate. Au spus-o şi alţii!

-Nu cumva asta s-a întâmplat, de fapt, și cu literatura română în ceaușism, încercând să armonizeze rigiditatea sumbră de dinainte?

-Nu știu. Eu am făcut din instinct ce am făcut, cum am simțit, nu am încercat să imit pe nimeni.

-Relatează-mi câte ceva despre mașinile familiei/familiilor prin care ai trecut, până în prezent. Care v-au însoțit/te-au însoțit în viață. Sunt bietele noastre Dacii Antigona, ultima, cea mai mică și cea mai fidelă fiică a lui Oedip? Oare în ceața politică postdecembrisă ce văd farurile lor?

Cred că te îndepărtezi de subiectul acestui interviu.

Scrisul de mână al poetului ______________________________ -Poate că nu mă îndepărtez.

-Maşinile din viaţa mea au fost puţine (comparativ cu ale altora) şi fără legătură cu mitologia. Un Renault Fuego vechi, moştenit de la tatăl meu, apoi o Dacia 1300, de vreo 25 de ani şi, de vreo 6 ani un Opel Astra, bătrân de vreo 14 ani. Mi-au fost utile, iar una, ultima, încă îmi este. Cred, de asemenea, că puţin forţezi cu farurile şi politica posdecembristă. Sunt şofer, cu carnet în regulă, din anul 2000. În rest, încerc să fac cât mai puţine greşeli la volan, să mă transport, pe mine şi însoţitorii mei fără traume cauzate de accidente. Şi aşa cum m-a învăţat actorul David Suchet, protagonistul din rolul lui Hercule Poirot de Agatha Christie, ţin mâinile pe volan la „10 şi 10 minute”.

72

-Dacă luminile de faruri ne fac să dansăm de la una la alta, în spiritul unei Madeleine, povestește-mi puțin contextul literar zonal din jurul anului 1994, când ai publicat 3,14ramida lui Ducankamon. Care era aerul literar? Ce simți tu că se schimbase?

-Anul 1994 a fost un an bun literar, continuând anii de descătuşare de după 1989.

Scriam cu efervescenţă, cu pasiune, conştient de data acesta de posibilitatea finalizării sumei de poeme printr-o carte.

Economia încă funcţiona, erau fabrici ce încă...fumegau şi directori dispuşi să ajute, dar şi să-şi vadă numele, ca sponsori, pe cărţi. Erau atitudini de oameni care se voiau „subţiri” şi unii chiar erau, şi care înţelegeau să sprijine cultura prin acţiuni de mecenat. Mai era şi entuziasm din partea mea, inclusiv cu partea ingrată de a merge pe la directorii de fabrici şi firme, de a le căuta în corniţe, în speranţa unui ajutor financiar, necesar tipăririi.

Era un timp al disponibilităţilor de fiecare parte. Aşa am avut parte de bani, pentru tipărirea unor cărţi. Pentru tipărirea altora, din propriul buzunar. Cartea pe care ai invocat-o am scos-o la Blaj, la o tipografie second hand, pe care directorul de atunci al Casei de Cultură din Blaj o primise din Germania. El era tehnoredactor, aranjor şi tipograf. După mai multe amânări din partea acestuia, cu mulţi nervi din partea mea, mai ales că îi dădusem banii şi lucrarea întârzia să apară, acesta a apărut în primăvara anului 1994. Dar nu fără peripeţii.

(Aici ar mai trebui să spun că am fost chemat la Blaj, şi o noapte întreagă, în casa acestuia, am ajutat la naşterea tipografică a cărţii mele, deşi nu aşa ne fusese înţelegerea.

Foile numerotate ieşeau din imprimată şi noi ne învârteam în jurul acesteia să le luăm şi să le aşezăm cronologic în fiecare exemplar de carte în parte.

Apoi aranjarea manuală, apoi legarea manuală, apoi tasarea şi tăierea marginilor, tot manuală etc. Ideea coperţii mi-a aparţinut.) Apoi, la final, am venit acasă cu trenul, rupt de somn, dar fericit de noua izbândă literară. „3,14ramida lui Ducankamon”, Ed. Eventus, Blaj, 1994, este una dintre cărţile mele bune, deşi a apărut în condiţii grafice destul de rudimentare. Din punctul de vedere al conţinutului era altceva decât →

poeziile mele de până atunci. De altfel, am avut parte de cronici foarte favorabile, criticii semnalând „schimbarea de macaz”.

-Se poate observa destul de uşor că poezia ta, fără, aş spune, o graniţă programatică, se împarte în două tabere estetice care aparent nu încap în aceeaşi teacă. Tu le faci, totuşi, complementare: tabăra ideilor, poezia ta când luxuriant optzecistă şi când strălucitoare, şi cealaltă tabără, naţional-sentimentală, uneori chiar localistă. Cum le priveşti, printr-un exerciţiu critic pe cele două?

-Acestea trebuie privite ca două feţe ale aceleiaşi... entităţi literare: eu! Aşa am simţit nevoia să scriu şi aşa am scris. Mi s-a spus, când am publicat a treia carte, „3,14ramida lui Ducankamon”, că nu trebuia să o scriu şi să o public pe cea anterioară, „Dumnezeiescul Ardeal – poeme pe cord deschis”, care era în esenţă o poezie patriotică, mai puţin valoroasă după părerea unora. Nu fac rabat şi nu am făcut niciodată de la propriile sentimente, de la propriile porniri literare, indiferent de mode sau mofturi.

Aşa am simţit că trebuie să scriu şi aşa am scris, chiar dacă uneori, sau poate mereu, pe două paliere: una, cea a poeziei filozofice, unde predomină ideile din totdeauna în angrenajul artiştilor: moartea, viaţa, întrebări despre destinul omului, de unde venim, unde mergem, care e scopul nostru în lume etc., iar alta a iubirii de pămînt, de patrie, de obiceiurile neamului meu etc. În eul meu, ele se împacă foarte bine. Dacă în eul altora e altfel, e problema lor. Să fie sănătoşi! Eu vreau să fiu eu cu adevărat.

Dacă m-aş lua după ei, aş fi ei, aş merge unde vor ei, aş gândi cu gândul lor şi aş vorbi prin cuvintele lor etc.

Nu mă interesează să fiu cuprins în curente literare, în grupări, asemeni unei piese lego, aşa cum nu vreau cu tot dinadinsul să ies în relief. Vreau, pur şi simplu, să fiu eu, cel adevărat, sincer, netrucat şi netributar nimănui!

Cui nu-i place, nu are decât să nu mă citească. Poate să treacă şi pe partea cealaltă a străzii. Vreau să fiu luat ca atare şi nimic mai mult. Aşa cum sunt, cu bunele şi cu relele mele!

-În ce măsură un poet încape într-o antologie? Te întreb asta întrucât, pe lângă antologia ta neselectivă, Supraviersuirea, cea de la 50 de ani, ai încercat să mai încapi într-una, 100 Cele mai frumoase poezii.

-Antologiile sunt necesare pentru a esenţializa operele literare, în special poetice. În contextul lumii, excesiv de grăbite, se simte nevoia de a da celor care doresc să se iniţieze în opera unui scriitor sau să-i citescă poemele de...vârf, o astfel de carte, icebergul creaţiei! Desigur, pentru cei care doresc să ştie în întregime opera unui poet este necesară lecturarea tuturor cărţilor. Celorlalţi le este suficientă, uneori, o selecţie de autor sau de critic avizat, o antologie.

-Este ceva ce ai scris şi ai vrea să nu fi scris? Ai făcut rău cu vreun text al tău cuiva vreodată? Dar bine?

-Cred că tot ce era de scris, până acum, am scris. Ce va fi, vom vedea! Dacă va mai fi! Spun asta în contextul în care viaţa este atât de fragilă şi nu ştii dacă mai ai zile sau...minute! Nu cred că am făcut rău cuiva cu scrisul meu, deşi uneori, pe tărâm publicistic, am luat atitudine faţă de ceva sau de cineva, faţă de care se cerea sau merita să iau atitudine. De făcut bine, cred că am făcut. Am scris destul de multe cronici de carte unor autori ce erau la început de drum literar. Am fost mai blajin în ceea ce înseamnă analiză critică, reliefând mai mult însemnătatea developării propriului eu şi încercarea, mai reuşită sau nu, de încifrare estetică.

-Publicistica ta, destul de variată, are un caracter restaurator cu privire la memoria urbei. Consideri că publicistica e haina ta de campanie pentru istoria locală, pe când poezia e cea prin care trebuie să fii citit la cel mai înalt nivel estetic al tău?

-M-ai întrebat şi tot tu mi-ai răspuns la întrebare. Publicistica este complementară, chiar de nu ar părea, poeziei. Am simţit de multe ori nevoia să scriu lucruri văzute, ştiute sau aflate, ca un exerciţiu de admiraţie. Şi apoi am simţit nevoia să comunic aceste lucruri, înclusiv celor „de peste ani”, adunându-mi articolele de prin ziare şi reviste în cărţi de publicistică. Aşa cum remarcai, just, multe din ele reprezintă memoria urbei mele natale.

E şi aceasta o modalitate „să-mi apăr ţara cu armele mele...”, cum ar fi zis George Enescu!

-Prin ce ziare, înfiinţate şi desfiinţate, ai publicat? După 1990, tot acest desfrâu de presă, perfect justificat, a amplificat sau a timorat apariţia poeziei? La Târnăveni cum era?

73

-Până în 1989, am publicat doar în „Steaua Roşie”, ziarul judeţului Mureş, de limbă română, şi în revista „Vatra” de la Târgu-Mureş (poezia „Veghe”). După 1989 a fost „dezmăţul”, publicând poezie, eseu şi articole pe diverse teme culturale, sportive, economice, de informare şi de atitudine etc. în: „Cuvântul liber”, „24 ore mureşene”, „Ambasador”, „Gura lumii”, „Jurnalul de Mureş”, „Şcoala Ardeleană”, „Dribling”, „Universul Scriitorilor”, „Obiectiv”, „Informaţia săptămânii”, „Tribuna Naţională”, „1 Decembrie”, „Gazeta de Lugoj”, „Vremea”, „Flacăra lui Adrian Păunescu”, „Gazeta Reghinului“, „Unirea”, „Gazeta Târnavelor”, „Astra blăjeană”, „Mureşul”, „Târnava”, „7 zile târnăvene”, „Gazeta Târnăveniului” etc.

-La înființarea cărora ai avut o contribuție personală ?

-În anul 1992, am reînfiinţat, ca o ediţie nouă, fiind redactorul ei şef, revista „Târnava”, săptămânal târnăvenean apărut în perioada interbelică. Din 1995, am fost redactor-şef adjunct la revista „Ambasador” şi „Gura lumii” din Tg.Mureş. În anul 1996, pentru numerele 8-16, am fost redactor şef al săptămânalului „7 zile târnăvene”. În decembrie 2000, am iniţiat şi am fost redactor şef al publicaţiei, apărută artizanal, „Gazeta Târnăveniului”.

Din octombrie 2001, pentru aproape un an, până la dispariţia ei, am fost redactor şef adjunct al revistei culturale blăjene „Gazeta Târnavelor”. Din mai 2007, am fost redactor-şef la publicaţia lunară „Târnăveniul Cultural”, publicaţie editată cu sprijinul scriitorului Nicolae Băciuţ. Din 2008, am fost secretar general de redacţie la publicaţia lunară „Universul Scriitorilor” din Târgu-Mureş. Din anul 2009, sunt redactor la „Vatra Veche", „lunar de cultură" editat, la Târgu-Mureş, de scriitorul Nicolae Băciuţ. La mine, presa scrisă a mers mână în mână cu poezia, complementară fiind una alteia, deşi eu în esenţă mă simt prima dată poet şi, abia apoi, publicist. Ziaristica a stimulat, cel puţin prin exerciţiul de a scrie, poezia. Colegii mei de scris târnăveneni erau în cea mai mare parte unidirecţionaţi înspre poezie, deşi accidental au scris şi articole, în special culturale. →

-Ştiu că, la Casa de Cultură, în vremea directoratului tău, te preocupa climatul literar din localitate, că, pe lângă cenaclul Elena din Ardeal, concursul literar omonim, precum şi Pro Urbe, erau numeroase acţiuni culturale. Cum resimţi lipsa de solidaritate a, totuşi, câtorva oameni, scriitori locali, unii de reală vocaţie, când poetul se încearcă a fi alungat din cetate?

-Lipsa de solidaritate, de atitudine este un reflex aproape… naţional. Noi, românii, de multe ori nu am luat atitudine față de ceva sau față de cineva, decât în ceasul al doisprezecelea sau chiar al treisprezecelea. Chiar și atunci, doar dacă pielea noastră era în joc. În rest, dacă s-ar putea poate să moară capra vecinului... (cu toate că s-ar putea ca în scurt timp să urmeze să ne moară chiar propria capră!) Aşa a fost şi în cazul meu particular. Când am fost ostracizat la mine acasă, aproape nimeni dintre scriitorii locali nu a luat atitudine, nu s-a solidarizat să mă ajute. S-au solidarizat alţii, pentru care am făcut mult mai puţin decât am făcut pentru confraţii scriitori locali. O poveste tristă, dar cu happyend, în care valoarea faptelor mele de cultură, tenacitatea mea, dar şi sprijinul avut din partea unor oameni cu caracter, au dus la un verdict favorabil, inclusiv în justiţie. Oricum, am aflat că prietenii se împart în prieteni „de tot anul” şi prieteni „de duminică” sau de „timp frumos”.

-Vorbește-mi, te rog, despre poeții mai puțin cunoscuți care au avut o influență, fie umană, fie literară, asupra ta! Despre cei necunoscuți, despre poeții cu valoare personală adaugită.

- Este o direcţie frumoasă şi utilă, cea înspre care mă duci cu întrebarea, întru înţelegerea „foii mele de parcurs” literar. Am început de jos, Darie, în sensul că eram un iubitor de poezie, apoi un „încercător” într-ale stihurilor, întrun orăşel de provincie, preponderent muncitoresc, unde visul era, pentru cei mai mulţi, a cincea roată la căruţă. Nu era neaparat o lume ostilă, ci mai degrabă o lume unde tu, visătorul, erai o anomalie care nu ştia, în gândirea celor mai mulţi, cu ce „se mânâncă” viaţa. A fost de la început o atitudine pe care mi-am asumat-o.

Ea venea din mine şi era mai puternică decât mica desconsiderare a celor din jur. În aceste condiţii, apropierea de cei, de asemenea visători, s-a făcut în mod natural.

Spun visători la modul general, la modul particular, poeţii. Doi, trei, patru, sau câţi eram, aveam nevoie să ne adunăm, într-un orăşel de 30.000 de locuitori, pentru a ne da unii altora putere de mers. Ne susţineam moral şi, de aceea, ne simţeam mulţi.

Categoric, primii poeţi cunoscuţi erau asemenea mie, nişte aspiranţi la onorantul titlu de poet. Făceam cenacluri ad-hoc în doi, în trei, unde şi când ne întâlneam. În clasa a VIIIa aveam deja primul caiet cu poezii, în stil minulescian. Din clasa a IX-a am început să frecventez Cenaclul literar „Tudor Arghezi” din Târnăveni, cenaclu al cărui început şi denumire datează din 1956, când Tudor Arghezi, care trăia, şi-a dat acceptul în scris pentru ca literaţii din orăşelul de pe Târnava Mică să-l aibă ca patron spiritual. Cenaclul se desfăşura, de două ori pe lună, la Casa de Cultură. Era frecventat de profesori de limba română, dar nu numai, de ingineri cu veleităţi literare, de medici, de elevi şi de alte persoane. Se discutau creaţiile literare proprii, iar cei cu pretenţii prezentau referate pe diverse teme.

Iată câteva nume de care-mi amintesc: prof. Ion Augustin Damian, cel care a înfiinţat cenaclul târnăvenean postbelic, prof. Vasile Bogdan, secretarul cenaclului, cel care scria procesele verbale ale şedinţelor, d-na dr. Adela Gesticone, o femeie deosebit de deşteaptă, fostă preşedintă de cenaclu, ing. Liviu Suciu, un senior respectat, care avea publicate proze, şi care făcuse 1 an de zile puşcărie din cauza unor scrieri, să le spunem în spiritul vremii, „scrieri duşmănoase”, ing. ______________________________

În vremea în care la Târnăveni făcea cultură Răzvan Ducan

74

Acad. şi poetul Adam Puslojic, Darie Ducan, Răzvan Ducan, Târgu-Mureş, 2003 ______________________________ Emil Gesticone, tehnicianul Cornel Stanciu, pictorul Bartha Bela, prof.

Ion Vasilache, prof. Aurel Hancu, cel care a devenit apoi preşedintele cenaclului, profesorul Ioan Maşca (care ţi-a fost şi ţie în şcoala generală profesor de matematică), profesoarele mele de la liceu Eugenia Hantău (de limba română) şi Aurora (Puşa) Micşa (de limba franceză), sculptorul Sever Suciu etc. Aurel Nistor, eleva, foarte talentată, Cornelia Velţan etc.

Toţi aceştia erau „iluştri necunoscuţi”, deşi unii dintre ei publicaseră sporadic în ziare şi revistuţele literare de provincie. Pot spune, fără putinţa de a greşi prea mult, că, timp de 5 ani, până la terminarea liceului, am ucenicit lângă aceştia şi împreună cu ei. A fost o emulaţie fertilă, care mi-a dat ulterior dreptul la a visa mai mult în ceea ce priveşte literatura, şi în speţă poezia, fiindcă pe atunci nu scriam decât poezie. Încă de la început am fost un rebel în cenaclu, neacceptând să adopt „poziţia ghiocelului”. A stârnit multă ilaritate şi consternare, mai ales printre profesori, propunerea pe care am făcut-o, la un moment dat, ca atunci când citeşte cineva, sau i se dă cuvântul în şedinţe de cenaclu, să nu i se mai spună profesia măgulitoare de profesor, de inginer sau de doctor, fiindcă eu consideram că, prin acesta, încă de la început eram avertizaţi psihologic că trebuie să ne alegem cu grijă cuvintele faţă de respectiva persoană, lauda fiind aproape obligatorie! Am menţionat că trebuie să discutăm opera şi nu omul, cu poziţia socială pe care o are.

Desigur, propunerea mea nu a convenit feţelor simandicoase, mai ales că venea de la „un mucos” de copil de clasa a IX-a.

Suită pentru tatăl meu I.

Mic îndreptar-părintar

Ghilimelele, în limba română, sunt 99 jos și 99 sus.

Nicio altă formă nu e admisă, i-am spus tatălui meu, cel căruia 3,14ramida lui Ducankamon putea să îi dea oricât după virgulă.

Darie Ducan şi Răzvan Ducan, 2013 ___________________________________

II. Serenissim, părintissim

VI. Rubik

Trec vânturi și prolegomene peste această hârtie striată, se simt unele după altele o suită, adică urmată.

Vin unele după altele. Și, după ultima, cine vine să o cheme în casă când, între blocuri, seara se lasă ca o smântână de casă?

Tot ce bat clopotele ziua, cară, în secret, coșărcile noaptea.

Așa e și cu faptul că s-a-ntâmplat să ne știm.

O genă s-a-ncurcat printre țiglele casei și nu mai știi care e casa și care e omul, până când vine ziua și clarifică tot prin diacritice mamă și tată, care aduc vena.

III. Râsul, în matematică Râsul, în matematică, poate avea bolțari.

VII. Sport

Râzi la jumătatea damfului, râzi și la jumătatea hărtănirii.

Ştii cum e poezia?

E exact ca la rugbi.

Toţi se lovesc de tine, dar tu ai mingea şi trebuie să o duci undeva, orice ar fi.

Cine ești tu, să îmi spui ce să fac?

Nu poți număra câtă vreme ai traversat copilăria crezând că au în ele acadelele craniu și, după limba română,-l ajungi.

Desigur, mingea e de piele, uneori e prea aspră, se poate da cu cremă ca să o hidratezi, cuprinde toate obsesiile şi ipohondriile tale, îţi poate fi iubită, mamă, poate că e ochiul inflamat singur al lui Oedip, poate că în ea conspiră şi miroase a porc pârlit.

Dar asta nu contează, asta ţine de o avangardă interioară, ultima, deci nu în margine.

IV. Mic

Când eram mic, mă uitam la Columbo, la cum isteriza lumea domol, prin meteorologia trenciului.

Se întorcea de fiecare dată ca un truver și arcuia lucrurile cât să îi scoată, lejer, gălbenușul lui Gogol.

Ea e poezia, şi nu e numele tău mic, nici numele de familie, ci acela dintre, din acte: pe mine mă cheamă Ducan R. Darie, extras de cont, extras radical din tatăl meu, poet exemplar

V. La Trei Brazi. Cu tata

Tata avea un pulover gros, alb, de lână aspră.

Purta un fel de tunică de hrean în spatele căreia auzeam încăpățânarea de brazi a Treimii.

al Târnavei Mici.

DARIE DUCAN

75

87

Puls

Reghin, Pe urmele lui Eminescu

Ploieşti, de vorbă cu Nichita/Nini

Blaj, Ocrotiţi de Eminescu, 2017

Nicolae Băciuţ Răzvan Ducan, la Muzeul Memorial “Nichita Stănescu”, 2006

Blaj, Ocrotiţi de Eminescu, 2015

Cu membrii Cenaclului “Nicolae Băciuţ” din Brăila

77

Nicolae Băciuţ şi Răzvan Ducan, sub semnul lui Eminescu – la teiul poetului de la Blaj şi la statuia, operă a lui Spătaru, din Mica Romă, 28 ianuarie 2017 __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Directori de onoare Acad. ADAM PUSLOJIC MIHAI BANDAC Acad. MIHAI CIMPOI Redactor-şef adjunct GHEORGHE NICOLAE ŞINCAN Redactori: Cezarina Adamescu, Mihaela Aionesei, Diana Dobriţa Bîlea, Sorina Bloj, A.I. Brumaru, Mariana Cheţan, Geo Constantinescu, Luminiţa Cornea, Mariana Cristescu, Melania Cuc, Iulian Dămăcuş, Răzvan Ducan, Suzana FântânariuBaia, Marin Iancu, Alexandru Jurcan, Vasile

Larco, Lazăr Lădariu, Rodica Lăzărescu, Cleopatra Lorinţiu, Mihaela Malea Stroe, Valentin Marica, Titus Suciu, Flavia Topan, Dorin N. Uritescu, Gabriela Vasiliu Corespondenţi: Elisabeta Boţan (Spania), Flavia Cosma (Canada), Darie Ducan, (Paris), George Filip (Canada), Andrei Fischof (Israel), Dorina Brânduşa Landén (Suedia), Veronica Pavel Lerner (Canada), Gabriela Mocănaşu (Franţa), Dalila Özbay (Turcia), Mircea M. Pop (Germania), Claudia Şatravca (Chişinău), M. N. Rusu (New York), Ognean Stamboliev (Bulgaria)

Lunar de cultură editat de ASOCIAŢIA „NICOLAE BĂCIUŢ” PENTRU DESCOPERIREA, SUSŢINEREA ŞI PROMOVAREA VALORILOR CULTURAL – ARTISTICE ŞI PROFESIONALE Preşedinte SERGIU PAUL BĂCIUŢ Tiparul executat la S.C. Intermedia Group, Târgu-Mureş, str. Revoluţiei nr. 8, România. ● Nicio parte a materialelor nu poate fi preluată fără acordul editorului. ● Copyright © Nicolae Băciuţ 2016 ● Email : nbaciut@yahoo.com; vatraveche@yahoo.com ●Adresa redacţiei: Târgu-Mureş, str. Ilie Munteanu nr. 29, cod 540390 ● telefon: 0365407700, 0744474258. ● Materialele nepublicate nu se restituie. ● Responsabilitatea asupra conţinutului textelor revine autorilor. Opiniile reflectă exclusiv punctul de vedere al acestora.

78