Revista Raze de Lumina - martie 2014

www .cbee. ro

nr. 1

2014 RAZE DE LUMINĂ

REVISTA STUDENȚILOR Colegiului Biblic Est European

Cuprins Coordonate Scrisoare din Madagascar (2)...10 Special O zi cu Beck Corlan...4 Misiune ,,Am pășit în destinul meu”...14 Amprente Auschwitz: o realitate...18 Regăsiri File de jurnal...8 Manga story Dumnezeul din cutie...16 Portret Povestea care ascunde un om...7 Muzică Umăr la Umăr...24 Contrasens Relația Evanghelizare-Ucenicie...22 Relații sănătoase și sănătate în relații...9 Prima femeie papă la Vatican?...26

Media

Emisiuni radio și video...28 De (re)citit...30 De (re)văzut...31

2

Echipa redacţională Adina Stanciu Alina Miron Antonia Albu Denisa Bulzan Gabriel Negru Patricia Parciu

Redactor-şef Denisa Bulzan Design & tehnoredactare Denisa Bulzan Fotografii Anca Lenora Leivi Patricia Parciu

Ilustraţii Ionathan Pătraşcu Estera Gavriluț

Colaboratori Ada Vultur Estera Gavriluț Florin Ghiurău Iuliu Centea Simon Budimir Simona Vlad Valentin Vesa

ProfesorFlorincoordonator Iosif

Cultura indiferenței

Suntem grăbiți, aglomerați, în trecere și nu ne putem opri la fiecare semn. Avem ceva de făcut ceva important, urgent, repede, ce nu mai suportă amânare.

Contez eu. Problema mea, situația mea, cazul meu, familia mea, treaba mea. Interesantă schimbarea de optică din conversația cu individul care părea să asculte deșertarea sufletului, când însă observi că la momentul încurajării, îți spune: ,,stai să vezi ce mi s-a întâmplat mie…” și uite-așa a mai furat startul odată.

It’s not your business, a devenit un slogan extrem de practicat. De la situația în care sfatul popular era în scara blocului, pe marginea șanțului, în curtea bisericii sau la interminabilele cafele, și în care toți aveau o părere și un imperativ de exprimat, toți știau totul despre celălalt și chiar mai mult, la izolarea contemporană în bula indiferenței, nu a fost nevoie de un proces complicat.

Rețeta cultivării indiferenței în această situație e simplă: nu ai habar, dar îți dai cu părerea și insiști să fie aplicată soluția ta, doar pentru că ești primul, cel mai bătrân, cel mai bogat, cel mai guraliv sau cel mai școlit. Soluții aiuritoare, rupte de realitate crează frustrările necesare izolării și cultivării indiferenței. Nu te mai interesează nimic, nimeni, niciodată. E drept, cine s-a fript odată, suflă și-n iaurt când simte căldura.

Un beduin călătorea prin deșert pe cămila lui, când la un moment dat găsește în nisipul deșertului un călător

căzut, mort de sete. A coborât, i-a dat apă să bea, l-a scuturat de praf și pietre și omul s-a întremat. L-a pus pe cămilă și au continuat călătoria. Ridicat de jos, cu setea potolită, cu perspectiva morții lăsată în praf în urmă, celui ridicat din praf îi veni ideea să meargă mai repede spre casă, scăpând de beduinul binefăcător. L-a dat jos de pe cămilă și a decis să meargă singur mai departe.

Din praf, beduinul îi strigă celui ce acum era stăpân: să știi că nu îmi pare rău că te-am ajutat să te ridici de jos, nu îmi pare rău că ți-am dat apă și te-am luat pe cămila mea, îmi pare rău că data viitoare când voi întâlni un ca tine, căzut, însetat, nu voi mai face nimic. Voi trece indiferent. Și uite-așa o rețetă de cultivare a indiferenței.

Rănile însă trebuie să se vindece, uitarea și iertarea trebuie să funcționeze. Nu avem voie să fim veșnic frustrați, neiertători, indiferenți, sictiriți.

Ieșim de pe facebook, ne călcăm pe tentaculele orgoliului și întindem mâna. Facem ce trebuie. Trăirea în indiferență ne condamnă la indiferența altora. Pastorul luteran Niemöller enunța în 1950 sentința indiferenților: “La început naziştii au venit să-i ridice pe comunişti. Și eu nu am strigat în apărarea lor pentru că nu sunt comunist.

Apoi au venit după evrei, și eu nu am strigat pentru că nu sunt evreu. Au venit apoi pentru sindicalişti şi catolici Și nici atunci nu am strigat pentru că nu sunt nici sindicalist și nici catolic. Când au venit după mine, nu mai era nimeni în jurul meu să se ridice în apărarea mea.”

Florin Iosif

3

O zi cu

Beck Corlan

Rebeca Corlan, cum îi este numele adevărat, are 24 de ani şi e pasionată de Dumnezeu, muzică şi oameni.

S-a născut într-o familie cu cinci copii, în Caraş-Severin.

A făcut 12 ani de muzică şi a studiat pian, flaut şi chitară.

Chiar dacă de mică a auzit despre Dumnezeu, Beck ne mărturiseşte că recent, în urma şcolii de muzică din America „l-a luat pe Dumnezeu pe bune”. Astăzi compune, cântă şi în curând îşi doreşte să lanseze un album.

În primul rând aş vrea să ştiu dacă provii dintr-un mediu evanghelic.

Da, provin dintr-un mediu evanghelic. Eu nu sunt din Timişoara de fapt şi ne-am mutat aici când eu aveam şase ani şi când te muţi într-un oraş nou îţi cauţi o biserică. Am fost prin mai multe biserici, să vedem unde ne integrăm mai bine. Pentru noi niciodată nu a contat confesiunea, adică baptist, penticostal, carismatic. La un moment dat, am fost în biserici diferite şi am găsit o biserică care se numeşte Vox Domini, dar care era diferită.

4

Adică erau câţiva oameni, câteva familii care se întâlneau într-o casă. Programul era foarte diferit. Se începea cu cafea.

Pentru că se începea cu părtăşie. Te duceai la biserică şi voiai să îl întrebi pe prietenul tău, „cum a fost în weekend?

Cum sunt copiii?”. Era un mod normal de a te strânge cu oamenii, de a avea părtăşie cu ei, adică de a petrece timp cu ei. Era foarte simplu, o chitară care cânta, un om care avea un mesaj, nu neapărat o predică de la amvon. Şi am crescut în biserica aceea nouă ani de zile. A fost o biserică tânără.

O biserică tânără care îl avea în centru pe Cristos.

Fiecare om are la un moment dat un timp în care Dumnezeu îi vorbeşte în mod personal. Când a avut loc schimbarea în viaţa ta?

Am crescut într-o familie creştină şi părinţii mei m-au învăţat valorile şi nu mi L-au băgat pe Dumnezeu pe gât. Modul în care ei L-au prezentat pe Dumnezeu m-a făcut să Îl iubesc pe Dumnezeu şi să doresc să trăiesc o viaţă curată lângă El. Mărturia mea nu e de genul „am fost, am făcut nu ştiu ce şi după aia m-am întors”.

Pot să zic că am crescut cu Dumnezeu şi asta e o binecuvântare. Ţin minte că la 9-10 ani a fost experienţa cu „L-am primit pe Domnul Isus în inima mea”. Aveam doar 10 ani şi totuşi în inima mea am simţit că El m-a atins. A fost o bucurie foarte rară în viaţa asta. Dar, ca să zic că L-am luat pe Dumnezeu aşa în serios, chiar am fost interesată „Doamne, cine eşti?”, „Ce trebuie să fac?”, ,,Pentru ce trăiesc?”, pot să zic că a fost anul din Statele Unite, în care am fost acolo la şcoală şi am studiat.

Deci în America a fost vorba de o şcoală creştină de muzică.

Da, o şcoală creştină din cadrul unei biserici, Calvary Chapel, în Costa Mesa, lângă Los Angeles, a fost o experienţă foarte faină.

Poţi să ne povesteşti mai multe? Ce ai făcut acolo?

Aveam cursuri cu pastori şi profesori diferiţi, aveam cursuri cu artişti care sunt cunoscuţi în America. Fie că vorbeam despre muzică, compus, chitară, despre teoria muzicii, ne-am axat foarte mult pe cărţile din Biblie.

O carte a fost Galateni, care efectiv mi-a schimbat mentalitatea şi m-a ajutat să iubesc oamenii indiferent de ce mi-au făcut. Chiar aveam câteva persoane în viaţa mea pe care îmi era greu să le suport şi după ce am terminat Galateni, am trimis un e-mail la persoanele acelea, în care le-am spus „îmi pare rău că nu am putut să vă iert mai repede”. Modul în care Biblia îţi influențează viaţa, e incredibil! E ca şi cum faci o dietă şi după trei

luni, te vezi şi zici „Asta mi-a făcut dieta?”. Aşa este şi Scriptura. Atunci când petreci timp cu Dumnezeu şi El începe să lucreze în inima ta, peste câteva luni te uiţi la tine şi zici „wow... chiar ăsta e rodul? E incredibil, mai vreau”. Am studiat şi Corinteni, Psalmi şi mai multe cărţi. Am fost cu americani, ruşi, nemţi, indieni.

Era ideea că nu contează de unde suntem, dar avem acelaşi Dumnezeu, aceleaşi valori şi ne-am întâlnit de pe tot globul ca să-L onorăm pe Dumnezeu, să-L slujim împreună, să Îi cântăm Lui, să învăţăm despre El.

Povesteşte-ne cum a fost cu şcoala de muzică.

Tatăl meu a vrut foarte mult să ne ofere tot ce putea el mai bun. Sunt mulţi copii care sunt din oraşe mai mici, iar când cresc mari pleacă de acasă. Totuşi, el a vrut să stea lângă copiii lui şi a decis pentru noi să mergem la şcoala de muzică. Mai am încă patru fraţi şi ne-a dat pe toţi la şcoala de muzică, fiecare a ales câte un instrument şi a fost fain. E una din cele mai bune alegeri pe care părinţii mei le-au făcut pentru mine.

Ştiu că ai studiat pian, flaut şi chitară. De care dintre cele trei instrumente eşti mai ataşată?

Zici că am studiat pian, flaut şi chitară, dar nu mă consider nici pianistă, nici flautistă, nici chitaristă.

Când eşti elev, mai mult şcoala te chinuie şi abia când o termini ţi-e dor de ea şi vrei să mergi înapoi. Îmi place foarte mult pianul, dar probabil sunt cea mai ataşată de chitară. Chitara este una din prietenele mele cele mai bune, să zic aşa, pentru că mă ajută să compun. Petrec mult timp cu chitara.

Pentru că tot a venit vorba de compunerea cântecelor, cum compui?

De obicei, se întâmplă şi de genul că „azi vreau să compun”, dar nu mă duc să mă chinui în cameră până compun. E ceva în mine care spune „scrie despre subiectul ăsta”. Am un subiect sau citesc

5

ceva din Biblie, citesc ceva dintr-o carte, vorbesc cu cineva sau îmi dau seama de ceva şi atunci vreau să compun despre lucrul acela. De exemplu, am fost la o conferinţă, unde ne-am rugat pentru o generaţie şi ştiu că la un moment dat m-am rugat pentru un tânăr şi i-am spus: „Pregăteşte-te să fii dus în larg şi ridică-ţi pânzele”. Şi când un vas este dus în larg, atunci când vine un vânt puternic, trebuie să îşi ridice pânzele şi atunci îl duce departe. Am venit acasă şi parcă şi în mine a prins rădăcină ideea aia şi am zis „eu trebuie să scriu un cântec”. Şi l-am scris: Toate pânzele sus. M-am dus în studio, mi-am închis uşa şi am pus un semn „înregistrez, nu intraţi”. Când am inspiraţie să cânt, să compun ceva, nu mai fac nimic. Îmi opresc telefoanele, le spun părinţilor mei să nu mă deranjeze, nu mai mănânc, nu mai fac nimic. Sunt foarte preocupată de ce se întâmplă. E ca şi cum cântecul acela există, dar eu trebuie să îl descopăr. Şi e fain, în momentul acela chiar sunt eu cu Dumnezeu şi El îmi descoperă care e următorul vers şi cum trebuie să meargă strofa. Când intru în studio încerc să duc cântecul de la un capăt la altul.

Privind planurile de viitor, ai de gând să lansezi un album?

Da, tot am încercat şi în SUA am încercat să realizez un album şi acum când m-am întors, încercăm din nou. Nu este aşa de simplu, dar sperăm. Nu e aşa de simplu şi din motive financiare, dar şi muzicale. Pentru că vrem să căutăm sound-ul potrivit, care să ne reprezinte şi e greu pentru că toţi din trupă ba suntem studenţi, ba lucrăm.

Suntem muzicieni şi muzicienii nu au bani. E greu să strângem fonduri, pentru că toată lumea vrea un album de calitate, vrea instrumente de calitate, asta înseamnă mii şi mii de euro şi tu te duci şi faci concerte şi lumea nu îţi niciun ban, pentru că faci lucrarea Domnului. Dar toţi oamenii au pretenţii ca atunci când îşi pun cd-ul cu Beck Corlan în maşină să sune bine. Şi pentru noi e greu, suntem oameni. Este greu. Dar, am speranţă că vom face treabă bună, Dumnezeu o să ne dea resursele. Motorul nostru nu vrem să fie banii. Avem credinţă, Dumnezeu o să ne dea. Facem cu ce avem, aşa am fost obişnuită.

Trei acorduri ştiu la chitară? Scriu cinci cântece cu trei acorduri. Cânt cu cine şi cu ce am.

Şi un ultim gând, ce transmiţi tinerei generaţii?

Sunt munţi în viaţa aceasta pe care îi urcăm şi ni se pare foarte greu la un moment dat când îi urcăm. Parcă ne vine să ne lăsăm de urcat, să ne punem pe burtă şi să ne dăm drumul în jos. Dar acesta e un lucru sigur, Dumnezeu ţi-a

6

dat echipamentul specific pentru ceea ce El te-a chemat să faci. Şi dacă te-a chemat să urci un munte, înseamnă că El ţi-a dat adidaşii potriviţi, rucsacul potrivit, mănuşile potrivite, starea de spirit potrivită. Aşa că dacă treceţi prin lucruri grele nu este pentru că Dumnezeu nu v-a chemat acolo, ci pentru că este viaţa şi aceasta e viaţa: simţim transpirăm, plângem, ne bucurăm, râdem, suntem oameni. Nu uitaţi că Dumnezeu v-a echipat. Şi mie mi-e greu cu muzica uneori, dar mă gândesc că Dumnezeu m-a echipat să fac asta. Nu doar că mi-a dat o chitară, dar a sădit în duhul meu şi în inima mea nişte lucruri pe care El personal a venit, le-a sădit acolo şi nu le-a mai sădit în inima nimănui. El ştie special, pe mine m-a chemat să fac ceva. A fost ideea Lui. Deci ceea ce faci astăzi este ideea lui Dumnezeu. Nu te îngrijora. Te-a echipat, ştiu că e greu, dar eşti echipat.

Antonia Albu (extras dintr-un interviu realizat pentru RadioCBEE)

Povestea care ascunde un om Fiecare om ascunde o poveste. Sau suntem noi prea blocați în aparențe ca să putem vedea dincolo de ele. După ce am întâlnit-o pe Adina am realizat că uneori oamenii se schimbă atât de mult încât, chiar dacă le cunoști povestea, îți vine greu să o crezi.

Adina Stanciu este o bucureșteancă plină de viață care acum povestește râzând ce ,,atitudine de fițoasă” a adoptat la cinci ani, când mama ei i-a făcut cunoștință cu tatăl natural. A crescut cu un tată vitreg care de fiecare dată când exagera cu alcoolul devenea alt om, unul violent. Și făcea asta des, în special când mama nu era acasă. Atât de des încât ea, copil fiind, a început să își dorească ca tatăl să plece din viața ei.

Singură în fața unei probleme pe care nici un adult nu ar putea să o abordeze ușor, micuța Adina se încuraja singură că ,,Cineva vede că ea suferă și că nu o să treacă cu vederea ce se întâmplă”. Timpul a trecut, lucrurile s-au înrăutățit, iar dorința inimii ei s-a transformat în disperare. Dar într-o zi s-a împlinit. Pe când avea 10 ani tatăl a plecat, și a lăsat în inima ei un sentiment de ușurare combinat cu suferința unui copil abandonat a doua oară.

A început să asculte ,,rock-ul perioadei hippie”. Știa că mulți din acei artiși muzicieni consumă droguri, așa că a ajuns la concluzia că ,,drogurile le fac bine celor care au avut o viață tristă”. A început să își facă prieteni nepotriviți și la 15 ani s-a injectat prima dată cu heroină. De la ceea ce a fost doar o dorință de teribilism, a ajuns să simtă că trebuie să se drogheze ca să se poată bucura de ,,lucrurile pentru care se bucură un om normal”.

Cu perioade de întreruperi în consumul de droguri și cu probleme emoționale ,,destul de mari” s-a chinuit până la 23 de ani când a decis să accepte o invitație mai ,,deosebită”. Mama ei spune că ,,o credea pierdută”, așa că nu a crezut când i-a spus că o să meargă la Câmpina la un Centru Creștin de Realibilare. Adina mărturisește că i-a fost greu acolo, că era în sevraj și îi era rău, că ,,oamenii de la centru păreau ciudați pentru că erau mult prea calmi”. În a doua săptămână însă, s-a schimbat ceva. La biserică, în timp ce oamenii cântau, a experimentat un sentiment asemănător cu cel pe care îl simțea când era doar un bebeluș în brațele mamei care o mângâia. ,,Am simțit că Dumnezeu e adevărat și că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, că El a venit să moară pentru mine, că El este ceea ce am căutat toată viața!” A realizat că numai Dumnezeu putea să îi dea astfel de sentimente și că ele erau mult superioare celor date de droguri. A simțit că Isus vrea să facă ceva bun din tot răul din viața ei și că o poate ajuta ca și ea, la rândul ei, să îi ajute pe alții. Și asta a și făcut. Timpul petrecut la centru s-a schimbat radical. Acum Îl simțea puternic pe Isus la nivel emoțional, avea speranță și credință, a început să scrie poezii, să citească din Biblie și să se roage. După ce a terminat programul de reabilitare a slujit la centru ca asistent social timp de doi ani. Apoi a decis să își continue studiile. Și, pentru că vrea să învețe să facă film de scurt-metraj cu mesaj evanghelic, s-a înscris la Colegiul Biblic Est European, secția Jurnalism-Instruire Media.

Denisa Bulzan

7

File de jurnal ,,Am trecut cu bine de cea de-a treizeci și șasea iarnă în care nu am putut ieși din casă...”

Septembrie

8

Nu îmi vine să cred, deja a trecut vara! Deşi a fost plină, parcă tot a trecut repede. Dumnezeu mi-a dat aşa multe motive să-I mulţumesc! În special pentru oamenii pe care i-am întâlnit zi de zi, pentru fiecare duminică petrecută la biserică. Acum urmează un anotimp frumos, care mă va duce tot mai aproape de izolare. Frigul şi cu mine nu ne întelegem deloc bine. Gheţuşul şi scaunul meu rulant, nici atât! O să rămân în casă, departe de zgomotul străzii, departe de oameni. După atâţia ani, tot nu m-am obişnuit cu perioada asta. O parte bună tot există: voi avea timp să citesc, să scriu în Jurnal, am multe amintiri frumoase la care să mă gândesc!

bucurie. Hmm îmi văd falimentul! Iartă-mă, Doamne! Mulţumesc că mă cercetezi şi îmi arăţi sensul bucuriei autentice!

Octombrie

Ianuarie

Ploile reci au început mai devreme anul acesta. Am stat zile în şir şi doar am privit pe fereastră. Tânjind! După soarele cald al verii, după o plimbare lungă. Apoi am înţeles că nu procedez bine. A tânji nu e bine! Şi m-am mobilizat la alte activităţi. Am citit mult. Am scris mesaje frumoase prietenilor. Pe unii i-am sunat, am simţit nevoia să le aud vocile în aceste zile umede şi reci. Cel mai mare alean? Biblia. Citire structurată, apoi citire nestructurată.

Pentru că ştiam, din experienţa iernilor trecute, că luna aceasta mi se va părea cea mai lungă, cea mai plictisitoare, am luat o hotărâre: Să nu mă las! Să nu mai simt plictiseala! Să văd partea bună a lucrurilor! Să mulţumesc pentru fiecare lucru în parte, oricât de mic! Ştiu că Dumnezeu mă va întări, mă va ajuta. Şi cred ca Îi place hotărârea mea de a găsi măcar un motiv de mulţumire la finalul fiecărei zile.

Noiembrie

Sfârșit de februarie

Îmi vine din ce în ce mai greu să mă motivez la activităţi, mă plictisesc, devin irascibilă. Iar faptul că nici măcar telefonul nu mai sună nu mă ajută. Am mai sunat eu pe câte un amic, pe câte-o prietenă, dar ei parcă au uitat de mine! Poate că mă lasă în pace, să îmi petrec timpul în rugăciune! Deja am trecut la citirea cărţilor preferate din Biblie. De exemplu Epistola lui Pavel către Filipeni.

Plină de bucurie. Pavel era închis, dar scrie despre

Deja simt cum se încălzeşte vremea. Am văzut, ba chiar am primit, ghiocei înfloriţi! Nu mai e mult şi voi putea ieşi din casă fără să îngheţ în scaunul meu rulant!

Voi merge la biserică, voi mirosi flori proaspete şi aer primăvăratic şi mă voi bucura de Domnul, altfel de cum am făcut în iarna care s-a sfârşit!

Decembrie Luna bucuriei, luna cadourilor... Ei, la mine e şi luna musafirilor. De sărbători mă vizitează colindători, rude, prieteni, iar asta mă ajută mult! Nu, nu îmi pun o mască veselă pe faţă. Chiar sunt veselă! Şi profit de fiecare clipă frumoasă. Până şi durerea de a nu fi mers la biserică de mai bine de două luni parcă se estompează, puţin! Uit să mai aştept şi primavăra. Pe moment!

Simona Vlad

Relații sănătoase și sănătate în relații Importanța relațiilor sănătoase la nivel general și la nivel special între băieți și fete, nu trebuie subestimată. Un decalog reper în acest sens include:

proaste și insultătoare”. Comunicarea bolnavă face relația nesănătoasă, o atrofiază și o distruge. Cel mai bun exemplu este modul cum a comunicat Isus, o impletire de tandrețe și fermitate, dar toate în adevăr.

În 2 Petru 3:1 se introduce conceptul de minte sănătoasă. Evagrie Monahul consideră: ,,Mintea curată este un scaun al lui Dumnezeu’’, iar Marcu Ascetul spunea: ,,Mintea devine oarbă prin trei patimi: iubirea de argint, slava deșartă și plăcerea”. O relație sănătoasă de prietenie presupune cenzura și filtrul unei minți sănătoase, curate și vindecate de orbire.

4. O privire de ansamblu sănătoasă

1. O minte sănătoasă

2. Un scop sănătos Apostolul Pavel în Filipeni 4:8 reliefează ce să ne însuflețească, să ne direcționeze, practic să ne dea un scop: ,,tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit”. Fără un scop sănătos nu poate fi o unitate a sufletului. În Comentariu la Etică, Toma d’Aquino afirmă: ,,Se spune că doi prieteni au un singur suflet și cele ale prietenilor sunt comune”. O relație sănătoasă de prietenie e direcționată de un scop sănătos.

3. O comunicare sănătoasă Standardul creștin în comunicare, în vorbire este scos în evidență în Coloseni 4:6, unde standardul pentru vorbire cere tuturor ca vorbirea să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare și adaptată la fiecare. Adaptarea comunicării la fiecare exclude șablonismul și plafonarea. Sfântul Ioan Gură de Aur rămâne actual prin adevărul următor: ,,Vorbele sunt căile pe care călătoresc faptele” și prin adevărul ferm: ,,Gura duhovnicească nu pronunță cuvinte

Ben Carson, celebrul neurochirurg creștin, dezbate rolul privirii de ansamblu în viață, a și scris o carte pe această temă. Relațiile care au o privire de ansamblu văd mai bine compatibilitățile reale și cele imaginare.

Compatibilitățile imaginare sunt acidul prieteniei și relației pentru că sunt izvoare ale decepției și deprimării, izvoare care poluează orice relație. ,,Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” (Proverbe 14:12). Privirea de ansamblu anticipează și sfârșitul drumului, nu doar începutul. Sfântul Vasile cel Mare aprecia judecata sănătoasă ca miezul privirii de ansamblu: ,,Înaintea oricărei intreprinderi trebuie să meargă judecata sănătoasă. Fără ea chiar ceea ce ni se pare bun se va schimba în păcat”.

5. Un timp sănătos Factorul timp poate fi și maladiv, a nu face lucrurile la timp poate îmbolnăvi o relație. Omul pozitiv din Psalmul 1 își dă rodul la vremea lui, ceea ce nu este trăsătura omului negativ. Alfons de Licuori ne-a lăsat cugetarea: ,,Timp rău, timp al nefericirii, e acela în care păcătosul mâhnește pe Dumnezeu”. Întrebarea care nu trebuie evitată: Relația aceasta mâhnește pe Dumnezeu? Armonizarea relației cu timpul potrivit, face din relație o comoară de mare preț. (va urma) Iuliu Centea

9

Scrisoare din Madagascar (2) Manahoana!

Deja a trecut o lună de când sunt în Madagascar și abia aștept să vă spun ce experiențe am avut până acum.

Dumnezeu m-a copleșit cu bunătatea Lui încă din seara în care am ajuns în Antananarivo și zi de zi sunt uimită nu de licăririle de bunătate, ci de bogăția de bunătate pe care o revarsă asupra mea. I-am văzut grija, în înțelepciunea ei, în modul în care colega mea m-a primit aici cu o iubire la care nu m-am așteptat! Apoi mi-a dat oportunitatea să văd cu ochii mei o echipă lucrând la traducerea Evangheliei după Luca în limba lor, experiență pe care nu m-am așteptat să o am chiar în prima săptămână petrecută aici. Și, în final, m-a adus „acasă”, în Antsirabe. Nici aici nu s-a lăsat mai prejos bunătatea Lui, fiindcă centrul acesta este un loc extraordinar, gazda mea este o femeie scumpă

10

care și-a petrecut ultimii 15 ani din viață aici (ea vine din Elveția), iar ceilalți oameni care lucrează și/sau locuiesc aici sunt foarte binevoitori. Iar modul în care Dumnezeu mi-a redat sănătatea este o altă dovadă a bunătății Lui, pe care am simțit-o chiar în trupul meu. Dar să luăm lucrurile pe rând. Vă așteaptă multe cuvinte înainte!

Am ajuns joi seara (16 ianuarie) în Antananarivo (pe scurt, Tana), după un zbor lung. Tana m-a întâmpinat cu căldură și umezeală, căci tocmai plouase. La aeroport mă aștepta Leoni, colega mea, care foarte repede mi-a devenit prietenă bună. Ea s-a asigurat că tranziția mea la noua viață de aici are loc încetișor, astfel încât să nu mă copleșească.

Localnicii sunt oameni micuți de statură, foarte rar întâlnești pe cineva mai înalt. Toți arată foarte tineri, mereu

mă surprinde vârsta lor. Pe stradă circulă pietoni, bicicliști, motocicliști, căruțe, mașini mici, microbuze, camioane, toate grămadă, parcă fără nici o regulă. Toți merg încet și foarte aproape unii de alții, iar în zonele foarte aglomerate, printre mașini, găsești oameni care încearcă să vândă ce au: fructe, legume, prosoape, ochelari de soare, jucării, accesorii, haine, orice. După ce te obișnuiești cu ideea de lucruri noi și neașteptate, nu te mai surprinde să vezi oameni cu coșuri mari pe cap, pline cu pui de găină și de rață, sau oameni care transportă porci cu bicicleta.

Am petrecut câteva zile în Tana, timp în care ne-am pregătit pentru plecarea noastră în Androrangavola Tsienta, un sat izolat din junglă. Pentru că nu sunt drumuri până acolo, decât cărări înguste, am mers cu elicopterul. Tana se află pe ceea ce numim platou, suprafața cu altitudinea cea mai mare de pe insulă. Din elicopter se văd plantațiile de orez, drumurile roșiatice, râuri, orășele, sate, foarte puțini copaci, iar arhitectura caselor este una specifică platoului. Acestea sunt dreptunghiulare, din cărămidă roșie, unele dintre ele sunt tencuite și toate sunt orientate la fel, cu laturile lungi spre est și vest, deoarece modul în care casa și lucrurile din casă sunt așezate are o importanță deosebită aici.

După ce ieși de pe platou, cobori la o altitudine mai joasă în ceea ce numim junglă. Cu zeci de ani în urmă ar fi fost îndreptățit numele de junglă, dar acum, din cauza defrișărilor, există prea puțini copaci. Din generație în generație, oamenii au ars câte o bucățică de pădure ca să planteze orez și manioc, iar obiceiul continuă până azi, chiar dacă există multe mișcări de conștientizare a populației cu privire la răul pe care îl fac distrugând pădurea. Chiar și ei sunt supărați pentru că nu mai au la fel de multă ploaie ca și în trecut. Totuși, ei continuă să trăiască așa cum au făcut-o

părinții lor, tocmai de aceea, pentru că așa au trăit strămoșii, iar acest lucru are o semnificație deosebită pentru ei.

Așadar, în loc să vezi dealuri acoperite de păduri, ceea ce te întâmpină sunt dealuri goale, cu plantații de orez, cu tufe, sau cu păduri prea tinere ca să intre în categoria de păduri. De asemenea, casele sunt foarte diferite aici: nu mai vezi deloc cărămidă, doar case din lemn (un fel de palmier, sau alte bucăți de lemn așezate perpendicular cu solul, unul langă altul, fără nimic între ele) acoperite cu paie, sau, unde oamenii au posibilități, acoperite cu tablă. Casele nu sunt așezate direct pe pământ, ci pe niște piloni la 20-30 cm față de sol. În sat ne-au așteptat toți oamenii aproape de locul în care a coborât elicopterul și au venit să ne salute și să ne strângă mâna. Ne-au purtat bagajele până la casa noastră, au așteptat să deschidem ușile, au măturat, au omorât șobolanii și au stat acolo, în jurul casei, îngrămădiți la uși, până când ne-am instalat. Încet-încet, câte unul pleca acasă. Zilele următoare, echipa de traducere s-a întâlnit la noi acasă și am avut ocazia să văd ce înseamnă de fapt munca aceasta pentru ei. Venită de acasă cu ideea că o echipă de traducere este formată din oameni preocupați doar de traducere, care lucrează intensiv numai la asta, am fost surprinsă să văd că membrii echipei sunt, de fapt, oameni care își trăiesc viața de zi cu zi, la care au adăugat munca de traducere, pe care o fac lejer, fără stres sau presiunea termenelor limită, în măsura în care se întâlnesc. Cel mai în vârstă membru al echipei are 84 de ani. În fiecare zi mâncam împreună la prânz, în casa păstorului.

Ne așezam pe jos, pe o rogojină, iar în mijloc era „masa”, o altă rogojină pe care se află farfuriile cu mâncare și pe care nu calcă nimeni. Mâncam orez fiert cu ceva alături: sos cu fasole, morcovi, pui, pește, niște legume amare; în fiecare zi era diferit. De băut aveam apă fiartă de pe orez ars (ultima

11

parte de orez rămas în oală se lasă pe foc până se arde, astfel încât să fie comestibil încă, peste care se adaugă apă și se lasă la fiert). Dacă la început mi s-a părut ciudat să beau apă cu gust de orez ars, până la urmă am început să îi îndrăgesc gustul și să îmi fie dor de ea.

Când plouă în junglă, plouă cu adevărat! Seamănă cu ploile torențiale de vară de acasă. Totul e verde în jur, cu frunze pline de viață. Țânțarii de aici sunt negri cu punctulețe albe, foarte frumoși! Aveam în casă o familie de gecko, niște reptile micuțe verzi, deosebit de frumoase, care ne-au descoperit bananele și era o plăcere să mă uit la ele în timp ce mâncau și își apărau hrana. Era nevoie doar de o privire din partea celui care mânca pentru ca intrusul să se întoarcă de unde a venit. Mai sunt niște insecte despre care am aflat că intră sub piele, mai ales în jurul unghiilor de la picioare, își fac cuib și depun ouă acolo (numite „pureci africani” de malgași).

Localnii știu să le scoată cu tot cu punguța cu ouă, singura metodă eficientă, de altfel. În cazul în care nu îndepărtezi tot de sub piele, riști să rămâi cu ouă care continuă să se dezolte acolo. Eu am avut trei astfel de cuiburi, dintre care unul a crescut destul de mult până când mi-am dat seama ce era și l-am scos. În mijlocul satului sunt niște stâlpi cu coarne, loc în care oamenii aduc jertfe, în funcție de circumstanțe. Nu doar necreștinii se folosesc de acești stâlpi.

Ceea ce a început Domnul să mă învețe în sat este faptul că dacă niște oameni se numesc creștini, nu înseamnă că ei cunosc viața din Dumnezeu și că se bucură de ea. Oamenii aceștia au primit creștinismul prin limba malgașă oficială (Ofisialy), lucru ce îi face să creadă că Dumnezeu prefera limba Ofisialy, așa că trebuie să se roage în Ofisialy. Sătenii vorbesc limba Betsimisaraka Asimo (de sud), iar atunci când traduc Biblia, întâmpină dificultăți când traduc termeni importanți, fiindcă tind să împrumute cuvintele din limba oficială, cuvinte care pentru femei și copii nu au sens. Din cauză că au primit creștinismul din Ofisialy, au impresia că limbajul creștinesc trebuie să fie în Ofisialy

12

(într-un fel, așa cum unii dintre noi preferăm limbajul Cornilescu, pentru că sună mai „biblic”, mai „spiritual”), până acolo încât serviciul de la biserică și cântările sunt în limba malgașă oficială, nu în limba lor. Oamenii aceștia au nevoie să înțeleagă că Biblia este pentru ei, pentru ca ei să o înțeleagă, în Betsimisaraka Asimo. Ei au nevoie să înțeleagă că Domnul Isus este al lor, așa cum și noi Îl avem și vorbește română pentru români, maghiară pentru maghiari, engleză pentru englezi, olandeză pentru olandezi, daneză pentru danezi, coreeană pentru coreeni, Betsimisaraka pentru Betsimisaraka. Ne dorim ca lucrarea de traducere pe care ei o fac să fie pentru că o vor, nu pentru că niște albi își doresc traducerea Bibliei și în limba lor. Să ne rugăm ca dorința și setea după Cuvânt să se nască în inimile lor și să se bucure de mesajul lui Dumnezeu care vorbește inimilor lor, să se bucure cu adevărat și să guste viața din El. Altfel, la ce le folosește o carte pe care albii o vor?

După o săptămână, ne-am întors în Tana, marele oraș. Este atât de mare, pentru că în mijloc sunt plantații de orez, iar orașul s-a dezvoltat de jur împrejur, ca un inel. Există un singur drum care trece peste plantații și nu e chiar la mijloc, așa că, dacă vrei să mergi dintr-un capăt în altul, s-ar prea putea să trebuiască să înconjuri tot orașul. Am vizitat palatul reginei, o construcție foarte frumoasă care a fost incendiată, dar încă este nerenovată în interior, așa că am vizitat doar curtea și biserica de lângă palat.

Joi seara (30 ianuarie) am venit în Antsirabe, orașul în care voi locui în acest an. Locuiesc la centrul deschis de o femeie din Elveția și îmi place. Aici e plină vară! Avem porumb bun de fiert, mere, pere, struguri, roșii, salată, avocado, de toate. Avem vaci, găini, rațe, gâște, iepuri, două pisici și un cățel. Sunt vreo 15 oameni care lucrează aici în fiecare zi, așa că sunt înconjurată de oameni și am ocazia să exersez limba malgașă cu ei. Oricum sunt foarte binevoitori și vorbăreți (păcat că nu înțeleg mai nimic încă). Există o școală pentru Surzi aici și am participat la serbarea lor de

Crăciun, eveniment ce mi-a adus multă bucurie, cum nu m-aș fi așteptat! Îmi curgeau lacrimile pe obraji când îi vedeam pe copii cântând prin semne despre Domnul Isus. Școala aceasta este o mare binecuvântare pentru copiii Surzi care aici învață să comunice și, dacă la început plâng de dor după casă, la sfârșitul studiilor nu mai vor să plece. Mi-ar plăcea să îi vizitez și să învăț să „vorbesc” cu ei în viitor.

Motive de mulțumire:

La o săptămână după ce am ajuns în Antsirabe am aflat că am malarie. Știu că acest lucru v-a îngrijorat pe foarte mulți dintre voi și îmi pare rău că v-ați speriat așa de tare. Să știți că mi-am revenit și mă simt foarte bine acum. Vreau să vă mulțumesc pentru toate rugăciunile și mesajele pe care le-am primit din partea voastră! Dumnezeu m-a copleșit cu bunătatea Lui și prin iubirea pe care mi-ați arătat-o în aceste zile. Boala a început cu febră, dureri de cap, frisoane și amețeli. Nu am putut să mai mănânc, pentru că îmi era rău de la mirosul de mâncare și într-una din zile am vomat.

Tratamentul pentru malarie durează trei zile, iar eu am mai luat antibiotice încă o săptămână. Așadar, la trei zile după ce am aflat ce am, am început să mă simt mai bine, mi-a trecut febra și durerea de cap și, încet-încet, am început să mănânc și să mă ridic din pat și să umblu. Acum am energie, nu mai amețesc când umblu, pot să mănânc și sunt foarte bucuroasă!

Rugați-vă:

Mulți dintre voi vă gândiți la familia Șaitiș și m-ați întrebat despre ei. Ne-am întâlnit și ne mai întâlnim!

Nu locuiesc foarte departe de ei și la ultima vizită m-am bucurat mult să mănânc ciorbă de cartofi. Din 17 februarie am început cursurile de malgașă, în sfârșit! O să merg la școală 4 ore pe zi, de luni până vineri. Și am primit viză pe 6 luni, până în 30 iulie!

• Săptămâna pe care am petrecut-o cu Leoni în sat • Viză și toți oamenii cu ajutorul cărora am primit-o • Tot ce înseamna „acasă” în Antsirabe • Vindecare și bucurie • Doamna doctor și grija ei • Prietenia ce se leagă între mine și familia Șaitiș

• Să învăț să mă adaptez tot mai bine, să fiu atentă la ce se întâmplă în jurul meu și să pot înțelege mentalitatea acestui popor • Să pot învăța limba malgașă oficială foarte bine și să îmi placă • Să fiu o binecuvântare pentru cei de la centru • Să Îl cunosc pe Dumnezeu într-un mod proaspăt

Stiati că...

...în limba Betsimisaraka Asimo, „ungur” înseamnă „picior”? ...localnicii sunt foarte ospitalieri și împart ceea ce au cu străinii? O vorbă malgașă spune: „Strămoșii noștri l-au blestemat pe cel care a pregătit mâncare și a ascuns-o, în loc să o dea unui străin.” Iar o alta foarte cunoscută spune: „Mâncarea care este gătită nu are stăpân.”

Ada Vultur Mai multe informații despre Ada puteți afla de la WYCLIFFE ROMÂNIA (Str. Grigore Moisil Nr. 2, Oradea 410602, site: www.wycliffe.ro, e-mail: info@wycliffe.ro, telefon: 0752 175 299)

Când ies pe stradă, foarte mulți oameni mă salută, de obicei în franceză. Uneori, după ce trec de oameni, aud din spate „bonzur”. Albii nu sunt o mare noutate aici, însă nici nu sunt foarte mulți. Copiii se bucură când le zâmbesc sau îi salut.

Băieții mai curajoși vin până langă mine, mă salută rușinoși, după care se întorc victorioși la prietenii lor și îi aud râzând. În oraș, întotdeauna mă înconjoară oameni care vor să îmi vândă fructe, jucării, orice. Unii pleacă dacă spun că nu vreau, alții insistă și îmi spun că au un preț bun, un preț foarte bun, cel mai bun preț. Dacă ești politicos cu ei, nu pleci până nu cumperi ceva. Dacă ați citit până aici, eu vă mulțumesc! Știu că am scris mult și încă au rămas lucruri nespuse. Vă mulțumesc din toată inima pentru că sunteți alături de mine!

Sper ca lucrarea din Madagascar să vă aducă bucurie, așa cum îmi aduce mie și mă rog ca bunătatea pe care eu am primit-o de la Domnul nostru până acum să se reverse și peste voi și să vă răsplătească eforturile pentru orice lucrare bună.

13

,,Am pășit în destinul meu” ,,Este interesant că sunt 200 de ţări în lume, dar pentru mine singura ţară care există în afara Statelor Unite ale Americii este România. […] Aşa cum îmi place să spun, am păşit în destinul meu.” Așa explică pastorul Brad Hayes decizia lui de a veni în misiune tocmai la noi în țară. Despre cum s-a adaptat și ce face acum aici, împreună cu familia, ne spune chiar el în următoarele rânduri.

A fost greu să vă adaptaţi unei culturi diferite?

Da, a fost greu, nu ştiam cum va fi. Primele 6 luni au fost minunate, dar pe parcurs a început să ne fie dor de casă, de anumite tipuri de mâncare. Am început să înţelegem că suntem într-o cultură diferită, unde oamenii gândesc diferit. Totul a fost o provocare. A fost greu, însă în timp ne-am adaptat. După atâţia ani, sunt lucruri de care m-am îndrăgostit aici. Nici acum nu ne este în totalitate uşor tot timpul, dar iubim România.

Povestiţi-ne despre activitatea pe care o aveţi în România. În 2003, împreună cu familia mea, am înfiinţat Organizaţia Mâini Deschise. Făceam două lucruri. Eu și soţia mea am început să lucrăm cu liderii bisericii pentru a încerca să-i ajutăm să se dezvolte în bisericile lor. Copii noştri au început un program pentru alţi copii din zone în care nimeni nu se implică. Aşa a început organizaţia noastră. A crescut de la familia noastră, iar acum avem 20 de oameni cu normă întreagă din 4-5 ţări diferite. A crescut în ceva foarte mare şi cu influenţă

14

mare în aria din România. Mentorez şi învăţ liderii bisericilor, facem programe pentru copii, întâlniri cu familiile, distribuim Biblii. Am început să plantăm biserici în urmă cu câţiva ani. În ultimii cinci ani am plantat șapte biserici.

Care este cea mai mare provocare prin care aţi trecut în lucrarea pe care o faceţi?

Cea mai mare provocare poate fi lenea uneori, având în vedere că aceasta este natura noastră umană, iar uneori avem nevoie de un timp în care să ne refacem. Oamenii ar spune că cea mai mare provocare sunt banii, însă eu nu spun aceasta pentru că am văzut cum Dumnezeu poartă de grijă. O altă provocare este atunci când vezi anumiţi oameni care pretind că îl caută pe Dumnezeu, însă e evident că ei caută altceva.

Văzând asta nu ne este deloc uşor, însă Domnul ne dă putere.

O altă provocare mare a fost mentalitatea religioasă. Am văzut unii lideri sau oameni care sunt motivaţi de poziţie, de faimă, de egoism, iar asta nu este bine deloc. Încercă să-şi păstreze locurile folosindu-se de alţi oameni. Mentalitatea egoismului este o provocare mare, iar asta se întâmplă în fiacare ţară.

Este vreo diferenţă între români şi americani în ce priveşte experimentarea credinţei?

Părerea mea este că românii sunt mult mai conştienţi de Dumnezeu decât americanii, însă aceasta este doar părerea mea personală. Românii sunt foarte bogaţi în speranţă, pentru că au trecut prin multe sezoane dificile în istoria lor, iar pentru mine este o bucurie mai mare să lucrez în România, decât dacă aş fi lucrat în America. Românii sunt mult mai deschişi.

Oamenii tind să îl caute pe Dumnezeu la nevoie. Credeţi că românii sunt mai spirituali din cauza istoriei lor?

O diferenţă de cultură este că în America, oamenii sunt foarte ocupaţi şi lucrează mult, iar odată cu asta vine şi materialismul, iar asta nu le mai permite să se gândească aşa de mult la Dumnezeu. Cel puţin în zona Călăraşului, în România, oamenii sunt mai săraci şi sunt în mod natural dependenţi de ceea ce face Dumnezeu, iar asta îi conştientizează mai mult de cine este Dumnezeu. Întrun anumit fel consider că o ţară mai săracă poate fi o binecuvântare, pentru că ar putea pune o persoană în poziţia în care are mai mult timp să asculte, să citească, sau să îl caute pe Dumnezeu.

Pro Life. Aţi mai participat la astfel de acţiuni, sau aceasta este prima dată?

Am început în urmă cu 3 ani şi este o parte foarte importantă din slujirea noastră. Am făcut multe întâlniri cu bărbaţii, cu femeile unde am vorbit despre avort, despre consecinţe, despre cât de importantă este viaţa unui copil. Şi avem o strategie bună cum putem face să audă cât mai mulţi oameni despre asta. România este în top 5 în lume la avorturi, așa că trebuie făcut ceva. Pastorii din România trebuie să fie conştienţi cât de importantă este această lucrare şi să facem împreună ceva. Numărul românilor scade tot mai mult din cauza avorturilor, iar dacă noi nu facem nimic în privinţa asta, în aproximativ 30 de ani nu va mai exista această ţară. Dar cred în inima mea că dacă ne ridicăm pentru viaţă şi vom fi vocea acestor copilaşi fără voce, Dumnezeu ne va ajuta.

Aţi spus că noi trebuie să fim vocea. Este bine că vorbim despre aceasta, însă consideraţi că este important să vorbim şi în şcoli?

Da, este important să le vorbim copiilor despre valoarea pe care o are viaţa. Chiar şi ei trebuie să conştientizeze cât de importanţi sunt înaintea lui Dumnezeu. Este o soluţie bună să vorbim cu ei de mici. Vom începe să facem aceasta în Călăraşi şi sunt conectat cu o altă organizaţie Pro Life din Bucureşti care deja vorbeşte în şcolile publice. Noi avem nevoie de mai mulţi oameni care să se implice.

diferenţa pe care o poate face o voce. Sunt aproximativ 200 000 de bebeluşi avortaţi în România în fiecare an. Fiecare din aceşti bebeluşi au fost creaţi cu un anumit scop. Vă voi spune o poveste. O fată a rămas însărcinată şi se gândea să avorteze. Familia nu o încuraja să păstreze copilul, ea avea diferite temeri, nu ştia ce să facă, credea că aceasta este singura variantă, chiar dacă poate fi extrem de dureroasă. Era căsătorită şi mai avea un copil, însă soţul era deja de ceva vreme plecat de acasă şi nu ştia dacă se va mai întoarce. Ea primea sfaturi să avorteze, însă un cuplu de creștini în vârstă au auzit despre povestea fetei şi s-au gândit că trebuie să vorbească cu ea, aşa că au invitat-o la ei. Au discutat cu ea şi au făcut-o să înţeleagă că viaţa copilului este preţioasă şi că trebuie să îl păstreze. În final, soţul s-a întors, ea a născut copilul şi totul mergea bine, până într-o zi când el s-a întors acasă şi a cerut să divorţeze. Ea îşi dorea să aibă o familie fericită, însă după ce el a părăsit-o, nu a mai găsit sensul vieţii şi s-a sinucis, lăsând cei doi copilaşi cu omul care nici nu voia ca ei să facă parte din viaţa lui. Gândeştete la cuplul acela care a venit în viaţa ei la momentul potrivit pentru a-i spune să păstreze copilul. Copilul a crescut, s-a căsătorit, a început o viaţă de familie, iar apoi au fost chemaţi să devină misionari în România.

Dacă acel cuplu nu ajungea la tânăra fată să salveze bebeluşul, acel băiat şi familia lui nu ar fi venit niciodată în România ca misionari, iar acel băiat sunt chiar eu.

Acum văd cum ne-a folosit Dumnezeu ca familie pentru a schimba vieţile oamenilor. Însă Dumnezeu m-a ţinut în viaţă datorită acelei voci care i-a cerut mamei mele săşi schimbe decizia. De multe ori, femeile nu au acea voce pe care trebuie să o audă. Făcând avort, se pierde planul şi scopul vieţii unui copil. Aşa că eu sunt un exemplu viu al ideii că noi trebuie să fim vocea copilaşilor nenăscuţi.

Ce putem noi, creştinii să facem?

Sunt multe lucruri pe care le putem face. La aceste conferinţe pe care le organizăm, încercăm să facem fiecare persoană să realizeze cât de valoroasă este. Primul lucru pe care-l putem face în calitate de creştini este să încurajăm viaţa, să vorbim despre asta. Am încurajat liderii din zona noastră să le spună oamenilor despre conferinţele Pro Life pe care le organizăm. I-am încurajat să viziteze site-urile noastre (www.handsofromania.org sau www. mainideschise.org), unde găsesc şi o secţiune Pro Life.

Care este feedback-ul şcolilor?

Până acum este foarte bun. Problema este că nu sunt voci îndeajuns de multe care să înveţe lucrurile corecte, iar dacă le scoatem şi pe acestea, avem doar voci negative.

O să îţi dau un exemplu prin care vom vedea care este

a consemnat Alina Miron (extras dintr-un interviu realizat de Anca Lenora Leivi pentru Radio CBEE)

15

Dumnezeul din cutie Sunt momente în viaţă pe care nu vrem să le uităm niciodată. Încercăm să ne agăţăm de ele, de poze sau chiar de persoane, pentru a le păstra vii în mintea şi inima noastră.

Acestea sunt amintirile: înfăţişări ale timpului trecut, cele mai frumoase piedici în calea uitării. Dar, mai există şi lucruri pe care vrem să le uităm, să le îngropăm, să le ascundem, să le facem cumva să dispară, ca să nu ne mai provoace tristeţe. Este mult mai uşor să le ignorăm şi să le evităm, decât să le confruntăm sau să recunoaştem că mai suntem slabi câteodată şi că avem nevoie de ajutor.

Acum eram şi mai nerăbdătoare să văd ce se ascunde în ele. M-am apropiat şi am văzut că fiecare cutie avea ceva scris pe ea: mici bucurii, liceul, facultatea, căsătoria; dar mai era acolo o cutie mare frumos colorată cu multe flori, pe care scria Sara. Cutia era plină de jucării, de hăinuţe de copii şi câteva poze frumoase cu o fetiţă micuţă care se juca pe un câmp plin cu flori multicolore. Dar am mai găsit şi o mică cutie neagră pe care scria: ,,De ce?”

Am deschis acea cutie şi am văzut o Biblie. ,,Ciudat loc pentru o Biblie”, m-am gândit.

De când mă ştiu, acasă, la capătul holului era o uşă din lemn masiv, frumos sculptată, care mă fascina de-a dreptul. Eram sigură de faptul că ascundea ceva misterios, dar mereu era închisă. O dorinţă puternică ardea în mine, îmi doream cu orice preţ să văd ce se află dincolo de aceasta.

Abia am reuşit să văd ce se află în câteva cutii, când deodată o voce puternică m-a făcut să mă opresc din căutarea mea. ,,Ce cauţi acolo? Lasă cutiile aşa cum au fost şi închide uşa! Să nu mai intri acolo niciodată!”

Într-o zi, uimită, am observat că impedimentul care a făcut ca dorinţa mea să nu prindă viaţă, nu mai era. Uşa cea mare era deschisă. Am intrat grăbită în camera aceea, ce parcă era într-un labirint multicolor. Priveam mulţimea de cutii mari, mici, colorate, vechi şi prăfuite, care parcă îmi spuneau subtil: ,,Deschide-mă!”.

16

Speriată şi cu multe întrebări în minte am plecat în camera mea, dar gândurile îmi zburau mereu şi mereu la acea cutie negră. ,,De ce ar păstra mama mea Biblia într-o cutie de culoare neagră? De ce se află în cutia frumos colorată cu numele Sara scris pe ea? Şi cine este această Sara?” Multe întrebări de felul acesta se jucau în mintea mea.

După un timp mama a venit la mine în cameră.

Cu lacrimi în ochi şi-a cerut iertare pentru cum a reacționat. Cu sfială şi tremur în glas a început să-mi povestească cine e Sara şi de ce păstrează toate acele amintiri în cutii. Sara a fost surioara mea, care la un an şi trei luni a murit. Biblia se afla în cutia neagră deoarece mama credea că Dumnezeu este vinovat de moartea ei. Deşi au trecut mulţi ani ea nu a încetat să-L condamne pe Dumnezeu pentru nedreptatea înfăptuită. Până într-o zi când El i-a dăruit un cadou

de nedescris: pe mine. Încă aud sunetul cald ai vocii ei, care mi-a spus: ,,Acelea sunt doar amintiri, prezentul este cel mai important! Tu eşti cel mai frumos cadou!”. În acea zi a conştientizat că Dumnezeu i-a conturat caracterul într-un mod inexplicabil şi a făcut-o să preţuiască mai mult lucrurile pe care le are de la El. În acea zi mama mea l-a eliberat pe Dumnezeu din cutia amintirilor şi L-a lăsat liber, ca să strălucească în viaţa ei, în prezentul ei, trecutul și viitorul ei.

Text: Estera Gavriluț | Ilustrații: Ionathan Pătrașcu și Estera Gavriluț

17

Auschwitz: o realitate Polonia, Auschwitz. Pe o vreme mohorâtă și rece am vizitat locurile în care un milion trei sute de mii de oameni au trăit un coșmar din care nu se puteau trezi. Impactul cu realitatea îți trezește sentimente care trec dincolo de compasiune și milă, sentimente pe care nu le-ai mai experimentat. Încă de la primele imagini ai senzația că ai intrat într-un film pe care l-ai văzut cândva, iar informațiile ce ți se spun sunt pur și negate de orice creier realist. Oare chiar au existat oamenii așa cruzi și inumani?

18

Vizita la Auschwitz I începe după ce treci de poarta deasupra căreia scrie parcă ironic: ,,Arbeit macht frei” (Munca te face liber.). Câțiva pași în față și ajungi în curtea unei părți din cel ce a fost declarat ,,cel mai mare

complex de lagăre al perioadei naziste”. O închisoare a morții chiar și pentru urmașii celor care l-au construit, parcă o altă lume, una fără speranță și limitată de gardul înalt din sârmă ghimpată care a fost cândva electric.

19

20

Am întrat în câteva din clădirile reci și respingăroare. Într-una din ele ne-am adunat toți în fața unei machete și am ascultat povestea. Oamenilor li se spunea că sunt aduși aici să lucreze. Erau convinși de ,,ai lor” că trebuie să fie ,,dezinfectați” înainte să înceapă lucrul, așa că li se tăia părul, li se luau hainele și erau înghesuiți câteva sute într-o cameră

cu dușuri. Mamele și copiii, bătrânii și persoanele cu dizabilități aveau aici prioritate. După ce se închideau ușile, camera de duș se transforma în cameră de gazare. Totul se termina în 20 de minute, probabil mai lungi decât o viață de om. Trupurile neînsuflețite erau scoase și băgate în cuptoare după ce le erau scoși dinții de aur.

Am trecut prin fața unor vitrine în spatele cărora erau aruncate sute, sau poate mii de lucruri ce cândva au aparținut cuiva: încălțăminte, valize, periuțe de dinți, vase, proteze, cârje și altele. Nu aș putea face un top al celor mai emoționante momente, fiecare avea un impact aparte. Vitrina cu hăinuțe de copii, cea cu proteze, cea cu păr de om, toate te duc gândul la chinurile prin care au trecut acei oameni cărora pur și simplu le era furată demnitatea. O informație nouă pentru mine a fost coșmarul ascuns în clădirea 21, cea de chirurgie.

Acolo se făceau experimente pe oameni, pe viu! Câțiva colegi mi-au spus că există un documentar cu imagini

reale despre asta. Am decis să nu mă uit niciodată la el.

Am avut voie să vizităm doar una din barăcile în care dormeau oamenii la Auschwitz Birkenau. Ghidul ne-a spus că nu putem intra în celelalte pentru că e periculos pentru sănătatea noastră. Toată munca ,,murdară” era făcută de deținuți care, în schimbul serviciilor lor erau ,,tratați diferit”. Adică locuiau într-o cameră decentă, primeau mai multă mâncare și rămâneau în viață. Pentru că mulți dintre ei ajungeau să se ocupe de trupurile neînsuflețite ale persoanelor apropiate lor și pentru că nemții voiau să evite revoltele, nicio astfel de slujbă nu a durat mai mult de patru luni.

Una din pedepsele aplicate acolo era moartea prin înfometare. În subsolul unei clădiri, într-o celulă specială încăpeau trei oameni care stăteau în picioare. Se spune că cel mai mult a rezistat un preot care a luat vina altciuva asupra lui. Un omagiu îi este adus nu departe de celulă.

La Auschwitz Birkenau soldații au încercat să distrugă dovezile imediat ce au aflat că au pierdut războiul. Nu

au reușit. Povestea cruzimii lor probabil nu va muri niciodată. În toată vizita aceasta, și printre toate acele povești, o idee îmi răsuna în minte, ca un ecou: ,,omul fără Dumnezeu devine fiară”. Poate că așa se explică realitatea de la Auschwitz. text: Denisa Bulzan fotografii: Anca Lenora Leivi

21

Relația Evanghelizare–Ucenicie Dacă termenul „evanghelizare” este suficient de cunoscut în zilele noastre, mai ales în mediul neoprotestant, pe măsură ce trec anii, termenul „ucenicie” este tot mai șters din gândirea și practica credincioșilor.

Vest, ci pornind de la ipoteza că în urma efortului evanghelistic, au loc convertiri autentice, voi semnala ineficiența acestui efort în situația în care obiectivul final propus este numărul de convertiți.

Asistăm la o competiție a bisericilor evanghelice în organizarea săptămânilor de evanghelizare, și scopul prim este acela de a vesti evanghelia – vestea bună a mântuirii, în nădejdea că unii care acceptă invitația de a participa la astfel de întâlniri vor primi credința mântuitoare a lui Hristos și vor fi astfel adăugați Bisericii prin convertire, urmată de mărturia lor publică în apa botezului. Când aceste așteptări legitime ale liderilor bisericilor locale nu au loc, rămâne totuși justificarea acestor campanii prin afirmația că și „pocăiții trebuie să se pocăiască”.

Bill Hull are dreptate în cartea sa Păstorul Ucenicizator, când accentuează faptul că produsul poruncit de Isus Bisericii nu ar trebui să fie „convertitul” ci „ucenicul”.

Ori „ucenicii se fac nu se nasc” spune pe bună dreptate Walter A. Henrichsen, în cartea-i cu același nume.

Nu voi continua pe acest ton și nu voi discuta aici eficiența acestor campanii de evanghelizare care pentru unele biserici de sat pot fi împovărătoare financiar, invitând predicatori din Estul țării în timp ce Bisericile din Moldova îi invită pe cei din

22

Ceea ce vreau să spun este că atâta vreme cât obiectivul propus este creșterea bisericii prin numărul de convertiți, prea mulți lideri ai bisericilor nu au viziunea preluării acestor noi convertiți care să crească de la statura de „prunci de curând născuți” prin hrănirea adecvată acestei faze cu „laptele duhovnicesc și curat“ (1 Petru 2:2), până se vor deprinde cu „hrana tare“ (Evrei 5:14), fiind asistați în procesul de creștere spre maturitate. La aceste afirmații cu siguranță unii lideri vor replica: „dar noii convertiți vor crește în măsura

frecventării bisericii”, cu alte cuvinte a participării lor la programele bisericii. Și cred că aceasta este problema majoră a bisericilor contemporane, atâta vreme cât majoritatea sunt orientate pe „programe”. Ne-am închis între ziduri și ne complăcem în adoptarea unui sistem religios, ineficient dar comod, care ne dă sentimentul apartenenței de Trupul lui Hristos – Biserica.

Oare acesta este mandatul Bisericii? Dezvoltăm anumite paradigme de închinare și predicare, și ne automulțumim cu frecventarea bisericii, sistem care poate duce la supraaglomerarea creștinului cu întâlniri bisericești, neavând timp să mai interacționăm cu prietenii necredincioși, ce să mai vorbim de timp alocat pentru creșterea noastră spirituală sau a altora sub directa noastră slujire ca membre vii ale Trupului lui Hristos. Efectul acestui sistem adoptat de marea majoritate poate să aibă ca rezultat biserici pline cu credincioși care după zeci de ani de la convertire nu au depășit stadiul de „prunci în Hristos“. Și toate acestea pentru că sunt prea puțini cei ce doresc să își asume statutul de părinți spirituali. Mandatul lăsat de Isus ucenicilor prin Marea Trimitere din Matei 28:19-20 este centrat pe porunca „faceți ucenici“, și nu „convertiți“. În limba română, o traducere mai aproape de original a Marii Trimiteri sună cam așa: „Mergând, faceți ucenici din toate grupurile etnice, botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt, învățându-i să păzească tot ce v-am poruncit“. Din cele patru verbe doar unul singur este un verb activ și se referă la „faceți ucenici“. Asta înseamnă, că în timp ce mergem, oriunde ajungem, noi trebuie să fim martori ai lui Hristos și prin mărturia noastră personală, prin slujirea noastră în biserică sau în afara ei, oamenii să primească credința și să fie botezați și învățați pentru a deveni la rândul lor, martori eficienți ai Hristosului Înviat.

Biserica primară a înțeles acest adevăr. De aceea Pavel scrie corintenilor: „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească: așa că nici cel ce sădește, nici cel ce udă nu sunt nimic, ci Dumnezeu care face să crească. Cel ce sădește și cel ce udă sunt tot una, și fiecare își va lua răsplata după osteneala lui. Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu.“ (1 Corinteni 3:6-9) Dacă Pavel se prezintă ca fiind evanghelistul, prin care vestea bună a ajuns în Corint și prin această semănare a Cuvântului au răsărit noi „saduri“ pentru Împărăția lui Dumnezeu, el recunoaște lucrarea absolut necesară a colucrătorului său, Apolo care a avut pentru primii

credincioși din Corint rolul de ucenicizator, îngrijind noile plante ca un grădinar atent, care sapă în jur când pământul este prea bătătorit, înlăturând buruienile care le sufocă, și le udă pentru a le asigura condițiile unei dezvoltări armonioase, conștient fiind că în spatele procesului de evanghelizare-ucenicizare este Dumnezeu care „face să crească“ noile plante până la stadiul de rodire care să-L glorifice pe Dumnezeu.

Liderii Bisericii primare au înțeles faptul că orice efort evanghelistic este ineficient atâta vreme cât nu este completat de un proces de ucenicizare adecvat.

Revenirea la această paradigmă a Bisericii primare, presupune un cost pe care refuzăm prea adesea să-l plătim, pentru că nu vrem să părăsim zona noastră de confort și ne mulțumim cu statutul de „mântuiți“, fără să urmărim normalitatea cerută de Cuvântul Domnului, nuanțată mai sus prin nevoia de a deveni ucenici care la rândul nostru să fim capabili să facem ucenici.

Din fericire, ici colo Domnul mai ridică oameni cu viziune care înțeleg nevoia ca evanghelizarea să fie urmate de programe de ucenicizare. Permiteți-mi să vă ofer în încheierea acestui articol un exemplu demn de urmat venit de la un pastor prieten de dincolo de Prut (D. C.) care mi-a scris zilele trecute următorul mesaj: „Celebrați împreună cu noi victoria fară precedent pe care am experimentat-o ieri (duminică) la adunările Bisericii Filadelfia din municipiul Chișinău, cu ocazia evenimentului de evanghelizare ,,Marea Zi a Mamei”. La cele cinci adunări/schimburi (orele: 8:30; 10:30; 12:30; 15:00; 17:00) au participat 2 935 persoane, din care 411 copii. Spre marea noastră bucurie, la aceste cinci adunări au participat 520 oaspeți (necredincioși) pentru prima dată, dintre care 111 copii. ALELUIA!!! Acum suntem foarte ocupați, pentru a acorda acestor oameni îngrijire ulterioară maximă. Vă rog să lăudați pe Domnul împreună cu noi pentru miracolul acestui număr de participanți (triplarea numărului mediu de participanți), și de asemenea vă rugăm să mijlociți împreună cu noi pentru aceste suflete care au nevoie de convingerea pe care o dă Duhul Sfânt, pentru a se angaja să-L urmeze pe Domnul Isus și să devină ucenici ai Lui“.

Fie ca să ne însușim cât mai mulți această lecție a relației dintre evanghelizare și ucenicizare, și s-o aplicăm în bisericile noastre.

Florin Ghiurău

23

Umăr la Umăr Cinci băieți talentați s-au adunat ,,umăr la umăr” pentru a cânta despre Cel care le-a schimbat viețile. Ei spun că nu își doresc ca muzica lor să răsune în pereții bisericii, ci să schimbe vieți, viețile oamenilor necreștini. Mai multe ne spun chiar ei în cele ce urmează.

Pentru început doresc să aflu ce anume vă uneşte pe voi ca şi trupă?

Valentin: Ne uneşte credinţa pe care o avem în Dumnezeu şi că noi ne cunoaştem încă de mici. Faptul că formăm o trupă este un plus adăugat relaţiei noastre.

Ce înseamnă acest nume pentru voi?

Valentin: “Umăr la umăr” pentru noi înseamnă unitate şi dorim să răspândim acest lucru şi celor din jurul nostru.

Valentin, care a fost momentul în care aţi decis să formaţi aceasta trupă “Umăr la Umăr”?

Totul a început ca o glumă în primăvara anului 2012. Nu ne-am gândit la lucrul acesta foarte serios deoarece era într-un fel sau altul irealizabil pentru noi, ba chiar pot spune că ne era frică să visăm la aşa ceva. În acea perioadă eu aveam ceva cântece compuse şi tot mă îndemnau oamenii să merg şi să înregistrez ceva. Nu pot spune că m-am gândit la o trupă, pur şi simplu m-am gândit că ar fi frumos să cânt împreună cu prietenii mei. Prima noastră ieşire ca şi trupa a fost la un eveniment unde a trebuit să cânt patru piese compuse de mine. A fost foarte simplu şi uşor pentru că băieţii deja era foarte pricepuţi la instrumentele lor. Pot spune că acela a fost startul trupei “Umăr la Umăr”.

24

Ce alte influenţe aveţi în muzica voastră?

Valentin: Pe albumul nostru desigur că vor exista şi melodii cu tente worship, dar nu ne axăm pe acest lucru în mod special. Dorim să combinăm stilul rock alternativ cu hip-hop, mai dorim să avem piese care să conţină dubstep. După lansarea acestui album dorim să mai scoatem un remix al primului album.

Aş dori să ştiu câte ceva din backgroundul vostru.

Valentin ce ne poţi spune tu?

Eu locuiesc într-o localitate la 40 km de Călăraşi, Chiselet.

M-am întors la Dumnezeu acum şapte ani şi frecventez o biserică din Chiselet. În urmă cu trei ani Brad Hayes, fondatorul fundaţiei ,,Mâini deschise”, a decis să construiască o biserică internaţională acolo. Acesta fiind mentorul meu am decis să slujesc împreună cu el. În momentul de faţă slujesc în această biserică, sunt lider de închinare. Pe lângă această slujire am o şcoală de muzică unde predau lecţii de chitară, tobe şi voce.

Unde ai învăţat tu să cânţi?

Valentin: Cel mai bine am învăţat să cânt în dormitorul meu. Muzica tot timpul mi s-a părut un lucru simplu, pot spune că în urmă cu ceva ani, chiar la începuturile mele în muzică încercam să cânt melodii de la David Crowder. Pe atunci nu aveam internet pentru a putea învăţa acordurile la chitara mai uşor, pur şi simplu încercam până vedeam că reuşesc să cânt acea melodie.

De multe ori formam acordurile pe chitară fără să ştiu cum se numesc acestea.

Ce anume te-a influenţat pentru a ajunge să-ţi placă rock-ul alternativ?

La scurt timp după ce am început să învăţ să cânt la chitară şi să îmi exersez vocea, influența a venit din partea unui membru al trupei care acum nu este aici, se numeşte Aurel şi este percuţionist. El mi-a arătat câteva trupe. Am fost înnebunit să învăţ piesele lor pentru că îmi plăcea acest stil şi îmi doream să pot ajunge şi eu să cânt aşa. M-au ajutat foarte mult. Odată cu trecerea timpului am descoperit că îmi plac mai multe stiluri, cum ar fi hip-hop. Muzica noastră de fapt este un mixaj de stiluri. Doresc să aduc ceva nou în lumea creştină din România. Nu pot spune că mă aştept la un succes mare, dar urmează să vedem.

John, am vrea să ne spui puţin povestea ta. Știu despre tine că eşti american, ai venit la 6 ani în România, acum ai 18 ani. Și ştiu că ai o poveste aparte. Spune-ne câte ceva despre cele întâmplate.

Da, în viaţa mea s-au întâmplat anumite lucruri, miracole pot spune. În urmă cu trei ani eram la o nuntă în Călăraşi cu câțiva prieteni, ne plictiseam foarte rău şi am decis să mergem într-o staţie de tren să facem fotografii. Eu m-am urcat pe unul dintre vagoane pentru ca prietenul meu să îmi facă o fotografie. Doream să stau în mâini. În momentul în care mi-am ridicat picioarele, am atins un cablu de înaltă tensiune şi s-a format un arc electric care a trecut prin mine. A urmat o explozie şi hainele mele au luat foc. Prin aceste cabluri trec aproximativ 27 000 de wați. La scurt timp ambulanţa a ajuns şi m-au dus al un spital din Bucureşti unde am fost internat aproximativ două luni. În această perioadă am avut câteva intervenţii chirurgicale deoarece corpul meu a suferit arsuri în proporţie de 70%.

Au fost vreun moment în care ai ajuns să crezi că Dumnezeu este de vină pentru ce ţi s-a întâmplat?

De multe ori nu înţelegeam de ce mi se întâmplă tocmai mie acest lucru. Însă odată cu trecerea timpului şi totodată maturizarea mea, am înţeles că acest lucru nu este chiar aşa de rău, nu a fost vina lui Dumnezeu că eu am făcut acea prostie. Dumnezeu m-a protejat şi în momentul de faţă sunt un om normal şi sănătos.

Datorită acestei mărturii mulţi oameni s-au schimbat şi au înţeles măreţia lui Dumnezeu.

Din fericire nu am consumat nimic. Eu am un aşa numit defect la care încă lucrez, mă plictisesc repede de oameni şi pentru că ajunsesem să nu mai doresc să stau în preajma acestor oameni, am intrat în contact cu un ,,peşte” adică un traficant de ființe umane, care mă punea să fac absolut de toate. Într-o seară acest om s-a îmbătat foarte rău şi mi-a pus sabia la gât. În acel moment am început să Îl rog pe Dumnezeu să mă scape, iar după cinci minute acesta a zis: ,,Știi Elisei, du-te acasă”. Eram foarte bucuros că scăpasem așa că atunci când am ajuns acasă i-am promis lui Dumnezeu că dacă scap de acest om îmi dedic viaţa Lui. Pot spune că Dumnezeu chiar face miracole pentru că omul respectiv nu m-a mai căutat niciodată. La scurt timp am început să lucrez cu copiii de etnie romă, iar în momentul de faţă lucrez la fundaţia “Mâini Deschise”.

Johnny, ce ne poţi spune despre tine?

Eu locuiesc în oraşul Olteniţa, lucrez în domeniul decoraţiuni şi finisaje interioare. Încă de mic mi-a plăcut hip-hop-ul şi cântăm la tot felul de evenimente, însă de şapte ani de când am devenit creştin am dorit să îmi folosesc acest talent pentru Dumnezeu. În momentul de faţă compun muzică împreună cu Valentin şi colaborăm pentru noul album.

Sorin, tu ce ne poţi spune despre tine?

Eu sunt din Călăraşi, frecventez o biserică din acest oraş.

Eu cânt la electrică. Pot spune că mă pricep la de toate. Îmi place să învăţ tot timpul lucruri noi.

Să revenim la voi ca şi trupă. Care este visul vostru?

Valentin: Visul nostru este că prin acest gen de muzică oamenii să ajungă să-L cunoască pe Dumnezeu.

Nu doresc ca muzica noastră să răsune în pereţii bisericilor, vreau ca muzica noastră să schimbe vieţi, vieţile oamenilor necreştini.

Ce ne mai puteţi spune despre albumul ce urmează să-l lansaţi?

Valentin: Albumul nostru va conţine 15 piese, dintre care cinci hip-hop. Cea mai mare inspiraţie provine de la Dumnezeu, din intimitatea petrecută cu El. Pot spune că fiecare melodie are povestea ei.

Elisei, ştiu şi tu ai o mărturie interesantă.

Da. Pot spune că viaţa mea că a fost presărată cu multe, la vârsta de 14 ani am început să am un anturaj nepotrivit, mai exact traficanţi de droguri.

a consemnat Patricia Parciu (extras dintr-un interviu realizat de Adina Stanciu pentru emisiunea Contrasens)

25

Prima femeie Papă la Vatican? În jurul Bisericii Catolice au circulat tot felul de mistere medievale, unele mai greu de crezut decât altele. Însă în legătură cu unul dintre ele se pare că în prezent s-au gasit dovezi, pierdute odată în pergamente antice, opere de artă, scrieri, chiar și în cărți de tarot și într-un tron bizar folosit cândva în ritualurile de încoronare de la Vatican.

Așadar, se crede din ce în ce mai mult în veridicitatea Papei Ioana, singura femeie din istorie care a avut suficient curaj încât să se deghizeze în bărbat şi să ajungă astfel papă. Un subiect care continuă să fascineze, inspirând de-a lungul timpului cărţi şi filme.

Povestea ei este unul dintre cele mai vechi mistere, prima referire despre ea apărare pentru întâia oară în scrierile călugărilor medievali, însă astăzi Biserica Catolică nu numai că nu vrea să admită că așa ceva s-ar fi întâmplat, dar nici nu vrea să audă vorbindu-se despre acest personaj.

Contextul vremii din secolul al IX-lea oferea femeilor o viață grea și scurtă (media de viață pentru o femeie era de 30-40 de ani). Ele nu apăreau în public neînsoțite de un bărbat, pentru că dacă o făceau erau considerate prostituate. Prin urmare, acestea erau constrânse să nu-și părăsească casele. În aceste condiții, s-a născut și a crescut în Mainz, Germania, cea despre care se spune că ar fi devenit singura femeie papă din istorie.

26

În cartea sa, „History of Emperors and Popes”, un călugar pe nume Martin Polonus, sfătuitor apropiat al Papei, îi scria acestuia despre o femeie tânără din Mainz ce frecventa des mănăstirea lui, reușind să se deprindă cu latina și greaca, în urma citirii multor cărți pe diferite subiecte ale științei. Era un fapt neobișnuit pentru acea perioadă, deoarece băieții erau singurii cărora li se permitea să aibă educație. Astfel, singura cale ca această fată să intre într-o mănăstire și să aibă acces la cărți, era să se fi deghizat în băiat. Acest lucru ar fi relativ greu acum, însă pe atunci nu era foarte complicat.

Mai întâi, robele călugărilor erau foarte largi, încât nu puteai distinge formele corpului prin ele. Apoi, igiena personală nu constituia un factor esențial în secolul al IX-lea. Oamenii se spălau pe față, mâini și tălpi, dar cam atât. În plus, clericilor li se cerea să se radă și, fiindcă în acea vreme, din cauza malnutriției oamenii erau atât de slabi, o femeie cu părul scurt, și eventual cu o statura mai pronunțată, putea trece ușor drept bărbat.

Ea a putut studia cărţi din biblioteca lăcaşului, până într-o zi, când a fost pusă să copieze, alături de un călugăr venit de la mănăstirea din Fulga, „Epistolele Sf. Pavel”, cu litere de aur. Lucrând împreună, Ioana şi Fromentin s-au îndrăgostit unul de celălalt, hotărând pe ascuns să plece

împreună la mănăstirea de călugări benedictini, locul de unde venise el. Deghizată în continuare în băiat, tânăra şi-a luat numele de “fratele Ioan” şi a locuit ani buni în aceeaşi chilie cu Fromentin. Puternica idilă putea să-și afle sfârșitul când un călugăr le-a surprins vorbele de amor, însă îndrăgostiţii au plecat pe furiş, pribegind prin lume. După un an, ajunseseră la Atena, unde au intrat la mănăstirea Dafne. Aici cei doi au locuit opt ani, timp în care „părintele Ioan” a predicat cu regularitate.

Treptat însă, Ioana nu se mai mulţumea cu atât. Într-o zi a plecat spre portul Pireu, unde s-a urcat pe o corabie cu direcţia Roma. Acolo s-a supus unui examen sever la Colegiul Sf. Martin, devenind profesor de teologie, fără să i se cunoască adevărata identitate. Papa Leon al IV-lea, asistând la cursurile „părintelui” de la Colegiu, a fost impresionat de învăţătura acestuia, numindu-l secretar. Bătrânul pontif a căzut curând la pat, iar după moartea lui în septembrie 855, locul său a fost luat de “secretarul Ioan”, care a devenit Papa Ioan Anglicus al VIII-lea. Însă, după cum consemnează unii dintre cei care au portretizat-o pe această femeie, chemarea cărnii a fost mai puternică decât cea religioasă, astfel că Ioana ar fi avut mai mulţi amanţi secreţi, rămânând în cele din urmă însărcinată.

Manuscrisele medievale spun o poveste asemănătoare: la doi ani și jumătate de pontificat, în mijlocul unei procesiuni pe Via Sacra, la o răscruce de drumuri, Papa Ioana a început să simtă dureri abdominale și a căzut de pe asin. Acolo, sub ochii însoțitorilor săi, s-a întamplat ceea ce i-a șocat pe toți cei prezenți: papa a născut un băiețel. Abia atunci s-a realizat că timp de doi ani pe scaunul papal stătuse o femeie. De la acest incident însă, povestea începe să fie confuză: considerând fapta sa blasfemiatoare, spun unii, și o insultă imposibil de iertat adusă Bisericii, femeia a fost ucisă cu pietre în piața publică; alții spun că a fost trimisă la o mănăstire, iar copilul lăsat în viață, ajungând ulterior să devină episcopul de Ostia. Oricare ar fi varianta, un lucru e sigur, atunci s-au pierdut urmele Papei Ioana. În anii următori, locul neașteptatului eveniment al nașterii a fost numit Vicus Papissa (Strada Femeii Papă) și pentru mai bine de 100 de ani, papii au preferat să urmeze un drum mai lung doar pentru a ocoli acea răscruce de drumuri. În secolul al IX-lea Roma și Vaticanul nu aveau încă nimic din splendoarea de astăzi. Clericii erau considerați sfinți intriganți, corupți, înșelători și violenți, totul pentru a deține poziții mai înalte în cadrul Bisericii. Copii de

12 ani ajungeau papi și cei de 5 erau arhiepiscopi. Era o perioadă instabilă și neclară din istorie, tocmai mediul propice pentru ca cineva cu ambiție și curaj să se afirme.

Când vine vorba de controversata Papa Ioana, numită și Ioan Anglicus, cele mai evidente dovezi despre ea se găsesc în artă, literatură și arhitectură.

Poetul renascentist Giovanni Boccaccio a scris o carte despre cele mai faimoase 100 de femei ale epocii sale, locul 51 fiind ocupat de Papa Ioana. De asemenea, în unele pachete de cărți vechi și valoroase de tarot, se găsește o anumită carte, cea destinată cunoașterii ascunse, numită „La Papessa”, adică ,,femeia papă”.

Apoi, în partea de nord a Domului din Siena, se poate observa în înteriorul catedralei o galerie din busturi de teracotă reprezentând 170 de papi ai Romei. În secolul al XVII-lea, scriind despre aceste sculpturi, cardinalul Baronuis, un librar al Vaticanului, a menționat că una dintre figuri aparține unei femei, Papa Ioana. Acesta mai afirmă că Papa din acea perioadă a poruncit ca această statuie să fie distrusă, însă arhiepiscopul local a refuzat să distrugă o operă atât de frumoasă doar pentru a satisface toanele unui papă. Astfel, a șters doar numele ei și a scris în loc Papa Zachary. De asemenea, în Bazilica Sf. Petru se găsesc sculpturi realizate de Bernini, unul dintre cei mai cunoscuti artiști ai secolului al XVII-lea. Printre sculpturile sale se remarcă și opt imagini ale unei femei purtând coroana papală, care par a spune povestea unei femei ce naște. Însă Biserica Catolică de astăzi și mulți istorici neagă cu înflăcărare povestea Papei Ioana și o cataloghează drept o legendă urbană cu originile tocmai în Evul Mediu.

Cu toate acestea, chiar și pentru cei care neagă această poveste, posibilitatea existenței unei femei papă ridică unele semne de întrebare în legătură cu istoria și importanța femeilor în cadrul Bisericii Catolice. Femeile erau odată o forță puternică și amenințătoare în cadrul bisericii medievale. Este cunoscut că în acea perioadă au existat multe femei martire, ce ajungeau să fie torturate și chiar omorâte pentru credințele lor religioase. Mulți spun că în acea perioadă a fost inventată povestea Papei Ioana, tocmai pentru a servi drept lecție pentru toate aceste femei: „dacă vă gândiți să preluați puterea, să știți că veți ajunge exact ca ea: umilită în public și ucisă”. Dar, cu trecerea timpului, istoria le-a jucat feste, deoarece acum povestea scoate în evidență nu punerea în umbră a femeii, ci tocmai puterea acesteia.

Simon Budimir

27

Emisiuni video și radio Nu știm ce ați făcut voi de la ultima apariție a revistei Raze de Lumină, dar știu că noi, studenții Colegiului Biblic Est European, nu am stat degeaba.

Avem două emisiuni video noi, Contrasens și Retrovizor disponibile pe Youtube. Emisiunea radiofonică Lenore întreabă tu răspunzi a ajuns la al doilea sezon. În fiecare zi de la ora 18 pe RadioCBEE puteți asculta știri live. Și avem o nouă emisiune radio și video live, Friday Night Show.

Dacă suntem creștini nu înseamnă că ar trebui să ținem ascunse subiectele devenite tabu pentru biserică. Pentru cei mai mulți dintre noi biserica a devenit locul unde trebuie să purtăm masca omului ,,perfect”.

Negăm astfel necesitatea francheții în viața de creștin. Contrasens este o emisiune în care se vor dezbate fără ocolișuri subiecte interesante și de actualitate. Vom aborda teme pe care ați fi vrut poate să le discutați cu cineva, dar nu ați avut cu cine. În această emisiune vom întoarce problema pe toate fețele și vom încerca să oferim concluzii cât mai argumentate, confruntându-le cu Biblia și cu viața de creștin. Fără rezerve, fără clișee!

Contrasens cu Adina Stanciu

Retrovizor cu Diana Noane

În fiecare zi suntem asaltați de știri care relatează evenimente și fapte, ce au sau nu efect asupra noastră. Multe lucruri esențiale care se întâmplă ne scapă, pentru că nu știm să alegem ce este important și să ignorăm ce este inutil. Retrovizor nu este un simplu buletin de știri, ci mai degrabă un spațiu de selecție și analiză a evenimentelor de importantă majoră. Credem că e de datoria creștinilor să se informeze, să își pună întrebări, să cunoască lumea în care trăiesc, riscând să se redescopere. Noi vom analiza evenimentele din perspectivă creștină. Creștini fiind trebuie să avem și să exprimăm o opinie.

Așadar ne propunem să comentăm, alături de invitați speciali, știrile apărute în presă. Subiectele alese vor fi cele care sfidează normalitatea cu care eram obișnuiți, în urma cărora vor apărea consecințe, cele de importanță majoră.

28

Jurnal

cu Antonia Albu O emisiune radio live, în fiecare vineri de la 21:30. Realizatorii ei Lucian Ghiață, Liviu Șore și Simon Budimir, ajutați de Florin Iosif iau în discuție împreună cu invitații lor subiecte mondene care rezonează cu cotidianul contemporan, plasând în centrul atenției preocupările lumii creștine și adaptarea lor la societate.

Subiectele care s-au regăsit pe agenda emisiunii sunt: ziua îndragostiților, relevanța serilor de tineret, talant sau talent, primăvara și ziua femeii, etc. Emisiunea este cel mai bine descrisă de termenul „efervescentă” și este disponibilă și pe Youtube.

Tot ce se întâmplă în jurul nostru poate deveni subiect de știre. Însă nu toate informațiile sunt relevante. Ca să fiți informați corect, ascultați Jurnalul RadioCBEE. ZIUA la raport: SEARA de la ora 18, LIVE.

Friday night show

Lenore

întreabă tu răspunzi

Ai refuzat să răspunzi la vreo întrebare al cărei răspuns te incrimina? În această emisiune vom încerca să aflăm adevărul pur, adevărul, care merită spus şi care trebuie să fie auzit. Nimic nu este mai bun decât un răspuns la o întrebare dificilă. Ascultă emisiunea în fiecare miercuri de la ora 18:00 la radioCBEE.

29

De (re)citit...

Coliba unchiului Tom O carte bazată pe un fapt real, din epoca în care se practica sclavia.

Bătrânul Tom este un rob credincios stăpânului său pământesc, dar şi Celui ceresc. Tom a dat dovadă pe tot parcursul robiei lui, indiferent ce a trebuit să îndure din partea stăpânilor săi, de un adevărat devotament faţă de Dumnezeu. A plătit până la urmă chiar cu viaţa sa pentru mărturia pe care dorea să o lase în urmă. O carte pe care o recomand tuturor cu căldură.

Paula din Valea Waldensiei

Povestea unei fetiţe orfane care ajunge să fie adoptată de o familie necreştină. Paula a fost crescută într-o puternică educaţie creştină, dar în noua ei familie Hristos era subiect abstract. Ea a fost pentru această familie mijlocul lui Dumnezeu de a i se descoperi. Fetiţa moare la câteva zile după ce salvează viața unui copil, iar mărturia ei stă la baza convertirii întreagii familii. Exemplul acestei fetiţe îmi va aminti mereu de preţul pe care trebuie să fiu gata oricând să îl plătesc şi eu în mărturia mea.

Indurare aspră

Cartea este o autobiografie a unui cuplu care va avea de trecut printr-o încercare furtunoasă pentru a reuşi să înţeleagă dragostea lui Dumnezeu.

La scurt timp după căsătorie ea se îmbolnăveşte. Soţia, înţelegând că drumul ei va duce la moarte, îi cere lui Dumnezeu un an de graţie, an în care se străduieşte să îl convingă pe soțul ei de dragostea lui Dumnezeu faţă de el, în ciuda faptului că ea era pe moarte. După acest termen, ea moare.

El rămâne în continuare să se sfătuiască cu celebrul C. S. Lewis, care îl va sprijini printr-o serie de scrisori. Pentru mine cartea a fost o revelaţie a îndurării şi dragostei pe care Dumnzeu Şi-o manifestă chiar prin încercări.

Valentin Vesa

30

De (re)văzut...

Playing God

Biologia sintetică, un nou câmp de cercetare și o nouă creatură concepută de oamenii de stiință americani. Spider-goat, o parte păianjen, o parte capră, produce lapte folosit pentru a crea pânză de păianjen artificială.

Cu ajutorul acestei creaturi se produce deja motorină biologică. Prin intermendiul biologiei sintetice cercetătorii urmăresc să afle cum vor putea să controleze emoțiile umane instalând în creierul oamenilor mașinării biologice. http://topdocumentaryfilms.com/playing-god/

The Privileged Planet După ani de studii și cercetare, câțiva oameni de știință din mai multe domenii au decis să pună cap la cap descoperirile lor și să vină cu o nouă teorie despre cum a apărut Universul. Big Bang sau Creator? http://www.youtube.com/watch?v=ClarWNaCEVM

Overpopulated

Este pământul suprapopulat? Câți oameni vor fi pe Pământ în următorii 10 ani? Dar în următorii 50 sau 100? Dacă astăzi se vorbește despre o suprapopulare a planetei, atunci statisticile pentru următoarea sută de ani ar trebui să-i sperie pe cei care susțin această teorie. Însă, viitorul nu sună atât de sumbru pe cum pare. BBC ne prezintă într-un mod inovativ evoluția populației și statistici despre aceasta în anii ce urmează cu ajutorul hologramei 3D. http://www.youtube.com/watch?v=Mz_kn45qIvI Adina Stanciu

31