COMISIA ZURICH

DOINA POPESCU

COMISIA ZÜRICH

EDITURA TORENT PRESS BRĂILA 2009

Tehnoredactare computerizatã: Doina POPESCU Coperta: Ingrid POPESCU

_____________________________________________ ________ Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României POPESCU, DOINIŢA MARIANA Comisia Zürich/ Doina Popescu - Brăila: Torent Press, 2009 ISBN 978-606-92308-0-0

821.135.1-31 _____________________________________________ ________ ISBN 978-606-92308-0-0

PROLOG

Prezidenţial.

BUCUREŞTI,1982,

Palatul

Ceauşescu stătea la biroul somptuos, din temutul Cabinet 1, şi învârtea fără stare un stilou Mont Blanc. Îi plăceau stilourile bune. Avea o colecţie bine pusă la punct, în caseta din piele roşie, cu patru sertare şi cataramă aurită. Mont Blanc-ul îi plăcea în mod deosebit, dar mintea îi călătorea la treburi grele: treburile ţării. În momente copleşitoare se întreba cum ar fi procedat predecesorii săi şi îşi imagina dialoguri cu marii domnitori ai neamului. Sigur, Ştefane, ai fost tu cel Mare, dar, dacă aveai de construit şi administrat industria grea sau industria petrochimică, pe unde mai scoteai coroana? Ai construit 47 de biserici? Cam multe biserici. Trebuia să te axezi mai mult pe infrastructură şi construcţii civile. Am luptat singur să construiesc atâtea baraje. Nu te-ai învrednicit să-mi laşi nici măcar unul moştenire. Dar, desigur, le-ai avut şi tu pe ale tale. Săracul

de tine! Dacă nu te tăbărau urgie de turci şi tătari, făceai şi tu nişte vizite de lucru pe la Viena şi Paris. Te inspirai din palatele grandioase de acolo. Erau atâtea de construit, în afară de biserici. Ai fost harnic şi patriot, nimic de zis, dar nu ai înţeles importanţa construcţiilor civile, în ridicarea nivelului de trai al poporului. Dacă problema transportului nu ar fi fost deficitară pe vremea ta, făceai o vizită de lucru în China. Îţi luai nişte spioni deghizaţi în diplomaţi, cum fac eu acum, şi cu planurile de la Marele Zid Chinezesc, materialele şi mâna ieftină de lucru irosite la biserici, construiai Marele Zid Românesc pe tot hotarul şi aveai o domnie liniştită. Ai fi fost supranumit Ştefan Marele ARHITECT. Ei, ce distrat sunt! Marele Arhitect e şmecherul de la masoni. Excelenţi parteneri de afaceri, masonii ăştia!

Cu anvergură şi viziune în afaceri, dar cam prea tupeişti.

Când era pe cai mari, şi venerabilul Licio Gelli şi-ar fi băgat coarnele şi coada în politica mea internă! Când o zbura porcul pe Casa Scânteii, băieţaşi cu şorţuleţe! Ce-i drept, mişto ceremonial, risipă de insigne, uniforme şi medalii. Show în toată regula în templu! Bine că mi-am adus aminte: să fiu mai tranşant la reluarea negocierilor, cu tovarăşii repliaţi din Propaganda Due. Pe filiera italiană, comenzile de arme sunt constante, chiar dacă acum, nu mai ating volumul ameţitor, tranzacţionat prin Licio Gelli.

Telefonul sună.

- Tovarăşe Comandant Suprem, vă raportez, cu sincer şi deosebit respect, că subiectul a cerut o audienţă, la Excelenţa Voastră, pentru joi. Raportez că a rezervat un apartament, începând de miercuri, la Intercontinental.

Era Salmonella. Colonelul de Securitate, infiltrat ca ataşat comercial la Berlin, cu acoperire beton, ca angajat al Ministerului petrochimiei cu o vechime de 20 de ani.

Pitic, cu părul rar şi cu mâinile umede inspira dezgust înainte să deschidă gura. Un oficial vest german a exclamat la o recepţie: - Dumnezeule, simt că iau Salmonella instantaneu, numai când îl privesc pe ăsta.

Esticii se întrec să trimită în misiuni diplomatice spioni flămânzi şi prost îmbrăcaţi, cu mâini jilave şi cămăşi roase la guler. Ăsta-i cel mai transpirat şi cel mai penibil dintre toţi. Salmonella i-a rămas numele. Chiar Ceauşescu, ce se purta rezervat şi condescendent cu subalternii, găsi că neamţul punctase inspirat.

- Audienţa se acceptă!- spuse cu glas egal, apoi puse receptorul în furcă şi răsuflă uşurat. Da! Banii aveau să ajungă la timp! Datoria externă era deja o povară şi pentru el, şi pentru popor. Dar, cel mai mult îl sufoca ticăloasa dobândă la dobândă.

De când bunul său pretin, Mahomed Reza Pahlavi fusese îndepărtat de guvernul islamist, condus de ayatolahul Khomeini, aprovizionarea cu petrol a tinerei industrii româneşti devenise un coşmar. Ţara se zbătea în lipsuri mari, raţionalizarea resurselor devenise o prioritate şi singura soluţie.

O prietenie sinceră, bărbătească, i-a legat de la prima întâlnire. Acelaşi ideal de independenţă faţă de marile puteri, aceeaşi aversiune faţă de hegemonia Moscovei, aceeaşi energie pusă în slujba dezvoltării ţării, acelaşi patriotism, aceleaşi gusturi, aceleaşi preferinţe la maşini.

Desigur, Mercedes. Nu era pe gustul lui că şahul

schimbase mai multe neveste. Socotea în mintea lui că i s-ar fi potrivit mai bine o tovarăşă de viaţă de nădejde, ca Lenuţa lui. Dar tovarăşa Farah se dovedise o soţie minunată şi iubitoare, chiar dacă apăruse în viaţa lui Mahomed Reza Pahlavi atât de târziu. Totuşi, în prezenţa ei nu se simţea prea bine. Simţea un reproş greu, permanent în atitudinea ei. O atitudine aristocratică şi un aer superior te izbea la ea, în chip natural. Era evident că nu repetă în oglindă, dar atacurile mergeau direct la ţintă. Odată chiar îl taxase pe faţă: - Miniştrii noştri încearcă să ne linguşească şi pavoazează toate clădirile importante, cu portrete uriaşe ale soţului meu. Eu le-am spus că ne jignesc inteligenţa cu gesturile faraonice importate din Coreea de Nord şi China. Se pare, că şi miniştrii dumneavoastră procedează la fel.

Sau, altădată, la fel de directă: - Apreciez că munciţi la reconstrucţia şi modernizarea ţării; Transfăgărăşanul şi marile baraje te lasă fără respiraţie! Viaductele de la Porţile de Fier nu au egal în lume! Ţara e brăzdată de căi ferate moderne, universităţile româneşti sunt recunoscute în lumea întreagă şi căutate de toată lumea arabă. Dar să ştiţi că o colivie, chiar dacă e de aur, e tot o colivie. Daţi oamenilor paşapoarte! Vor vizita alte ţări şi vor aprecia mai mult eforturile dumneavoastră. Sigur că dacă vor vizita Parisul sau Viena le va veni greu să se întoarcă în meschinele blocuri cenuşii pe care le construiţi frenetic dumneavoastră!...

Insolenţa îl scosese din sărite, dar afacerile lui cu

Iranul erau de cea mai mare importanţă. Se rodase destul în politica externă, aşa că nu se lăsă provocat. Se întreba, uneori, dacă soţia şahinşahului nu făcea jocul unei puteri străine, evident fără ştirea lui Reza Pahlavi. Lenuţa i-ar fi zis vreo două, de la obraz, dar era bine că reuşise să se abţină. Câte planuri şi-au făcut împreună, cât de generos se dovedise Reza Pahlavi în proiectul Canalul DunăreMarea Neagră! Asigurat de petrolul iranian, construise rafinăria Midia-Năvodari şi se avântase să continue Canalul început de Gheorghiu-Dej. Preţul produselor rafinate aveau un profit de 400% şi - exportate spre Austria şi Germania pe Canal - ar fi asigurat necesarul de valută. Nici locul 4 în Europa şi 5 în lume la exportul de arme nu era deloc rău. Arme şi securitate contra petrol! Dar şi aici pierduse contractul cu Iranul.

Ayatolahul Khomeini îi tăiase toate robinetele. Din fericire, mai avea şi alte surse independente de valută.

Produsele din industria chimică, care se vindeau excelent la export şi evident, Gerovitalul brevetat de profesor doctor Ana Aslan. Zâmbi unui gând.

1971...parada şahinşahului şi fabuloasele sărbători, cu ocazia a 2500 de ani de la victoria lui Cyrus cel Mare. Şahul Iranului organizase o festivitate între 12 şi 16 octombrie 1971, în tradiţia parshi, în corturi fastuoase, ca mândru urmaş al glorioşilor şahi ai Imperiului persan.

Ce nu ştia multă lume era că festivităţile erau un omagiu secret adus lui Farah. Paradele spectaculoase de războinici - ce reconstituiseră 2500 de ani de istorie a monarhiei persane prin uniforme, arme şi care de luptă au fost programate chiar de 14 octombrie, ziua de

naştere a reginei. Şi aceasta într-o lume primitivă în care femeia nu valorează nici cât o capră ori o baniţă de năut! Sărbătoarea, uimitoare prin punerea în scenă, demnă de o superproducţie cinematografică şi beneficiind de o organizare impecabilă, în mod cinstit, ar fi trebuit să aducă şahinşahului Premiul Nobel pentru Pace. Reuşise performanţa să reunească reprezentanţi ai tuturor religiilor şi ai tuturor sistemelor politice.

Duşmani istorici, arabi şi evrei, monarhi şi lideri comunişti, înalţi clerici, de la catolici şi mormoni la mahomedani, au participat împreună cu şahinşahul şi regina, la inaugurarea de şcoli şi spitale, spectacole, parade şi seminarii. Gândind cu inima, Reza Pahlavi dispuse ca în poziţia cea mai apropiată de cortul său să fie instalat cortul bunului sau pretin, Nicolae Ceauşescu, preşedintele României, iar cortul ruşilor fu instalat- cu studiată indiferenţă- la patru, cinci corturi distanţă. Şi, ca şi când nu ar fi fost destul, la parada grandioasă cu caleşti, Ceauşescu fusese plimbat în caleaşca celebră, cu care se deplasase tătuca Stalin, la istorica întâlnire din 1943 şi care se păstrează la Muzeul din Teheran. Ce stupoare pe ruşi! Evident, ruşii considerau că aceste onoruri li se cuveneau lor. Se iscase un scandal diplomatic de proporţii, căci Ceauşescu era un nume care deschidea mai multe uşi la cancelariile vest-europene decât reuşise vreun lider de la Kremlin de la instalarea Cortinei de Fier şi nu era prima dată când ruşii erau fentaţi cu nonşalanţă. Şi ce umilinţa pe ruşi, când el, Ceauşescu, amânase dezinvolt Congresul al-Xlea al Partidului în 1969 şi, implicit, şi invitaţia lui

Brejnev, cu aproape o săptămână! De ce? Turbare! Ca să îl primească pe Nixon, întors din Pakistan, să îi medieze dezgheţarea relaţiilor cu chinezii. Timp în care relaţiile Beijingului cu Moscova erau în colaps. Situaţia deveni nedigerabilă pentru sovietici. Ceauşescu nu mai era o simplă... pietricică în pantofi! Ambasadorul U.R.S.S. se făcu... Volgă şi veni să ceară explicaţii. Şahinşahul, bine dispus, între două glume cu Iosip Broz Tito şi principele Rainier de Monaco, făcu o plecăciune cu capul, îşi lipi palmele în dreptul pieptului şi zise: -Asta a fost voia lui Allah! La noi, Allah este în toate. Rămase zece secunde cu capul în piept şi când ridică privirea senină, aparent nevinovată, rusul vexat şi ciudos, pregătea o replică grea, usturătoare. Nikolai Pogornâi, Preşedintele Sovietului Suprem, numărul doi în stat după Leonid Brejnev, secretarul general al P.C.U.S., interveni relaxat şi destinse atmosfera: - A, dacă este voia lui Alah, atunci se schimbă situaţia! Excelenţă, vă rog să-l scuzaţi pe ambasadorul nostru, dar e ateu şi înţelege mai greu dorinţele lui Alah!

Buna dispoziţie se reinstală în chip firesc. Regina îi mulţumi din priviri lui Pogornâi - de altfel, singurul ei prieten adevărat, pe care îl avea în viesparul comunist pentru depăşirea cu eleganţă şi umor a incidentului, care ar fi putut compromite toate strădaniile ca evenimentul să decurgă impecabil.

Ambasadorul rus se sufoca: Ceauşescu câştigase din nou! * Zâmbetul îi îngheţă. Gândul i se întoarse în prezent.

Dolarii se adunau tot mai greu în vistierie. Băncile se dovediseră cămătărie instituţionalizată în formă pură.

Trebuia să-şi pună urgent planul în aplicare: să ramburseze creditele externe urgent şi să deschidă o bancă internaţională pentru toţi liderii lumii a treia. Dar o bancă solidă şi serioasă, nu ca mascarada de la Hong Kong. Scandalul Rappaport generase o serioasă criză de încredere. Cu un an în urmă salvase situaţia cu sprijinul Franţei.

Acum era nevoit, să apeleze tot mai des, la serviciile acestui cămătar de anvergura internaţională. I se făcu frig.

Se gândi că, dacă n-ar avea cea mai devotată securitate din lume, i-ar fi frică să înnopteze pe acelaşi bulevard cu individul ăsta! Înainte de prima întâlnire, Securitatea îi prezentase dosarul piratului. Evreu, născut lângă Craiova, armata la Vatra Dornei. Nume conspirativ Balaure. Atrăsese atenţia ofiţerului care se ocupa cu supravegherea individului că nu i se pare corect Balaure, ci Balaurul, dar i s-a explicat că Balaurul era adjudecat de un alt subiect, din alt dosar de urmărire operativă. Îmbogăţit de război, specia cea mai abjectă, cocoţată pe suferinţa nefericiţilor, criminal de drept comun, scăpat nedovedit datorită precipitării evenimentelor de la sfârşitul celui de-al II-lea război mondial, călăuza şi actorul principal în trecerea peste graniţă a mai multor criminali de război, era cămătarul neoficial al mai multor state comuniste şi din lumea a treia care nu voiau să recunoască oficial că au probleme în paradis. Cu o avere fabuloasă, de provenienţă dubioasă, i se spunea şi OMUL

VALIZĂ, datorită sumelor uriaşe pe care le transporta cash în genţi tip pilot. Întotdeauna cash. În lumea occidentală, controlată de banii de plastic, când şi gunoierii operau pe carduri, cămătarul opera cu valizele de cash fiind obsedat să nu plătească comisioane bancare dar, mai ales, să nu fie reperat, monitorizat sau supravegheat prin intermediul cardului. Înalt-1.92, chelie generoasă, bine hrănit, rozaliu, grumaz puternic, îmbrăcat în haine scumpe, arogant şi dispreţuitor avea ceva nedefinit în fiinţa lui care nu plăcea. O matahală, numai bună de trimis la canal! - gândi Ceauşescu. În fond, era o idee. Poate ceva mai târziu...

Pentru moment, cămătarul era util. Îi fusese recomandat, cu mulţi ani în urmă de Juan Peron, dar moartea acestuia şi dosarul care îl prezenta pe cămătar, ca pe o jivină fără scrupule, făcuse ca întâlnirea lor să nu mai aibă loc.

Licio Gelli insistase şi el să i-l prezinte, dar evitase şi atunci - din instinct! Acum, de când se confrunta cu o acută lipsă de lichidităţi, Salmonella îl prezentase ca soluţie salvatoare, oricând disponibil pentru sume în valută, oricât de mari dar niciodată ieftin sau măcar rezonabil. Se întreba, deci, cu ce obrăznicie avea să-l mai şocheze ticălosul. Data trecută, pentru cele două milioane de dolari, îi ceruse zece garnituri de tren încărcate cu uree. Protestase inutil. Deşi pretenţiile cămătarului erau absurde, în final cedase. El, Ceauşescu, cel mai abil negociator, care luase bani cu dobândă zero de la chinezi şi îi dăduse cu 2% la ruşi, el care se jucase cu Kissinger şi obţinuse de la Sultz, şeful Rezervei Federale a S.U.A., cele mai avantajoase credite, cu cele mai mici dobânzi, unice în

istoria F.E.D, a F.M.I. şi a Băncii Mondiale, cedase în faţa ticălosului, cedase în faţa nevoii stringente de valută. Când îşi amintea de cele 200.000 de costume bărbăteşti, din stofa cea mai fină, croite după cataloage pariziene, la doar 10$ bucata , îi venea să-l strivească. Ticălosul avea să le vândă, cu cel puţin 150$ bucata iar în magazinele occidentale aveau să ajungă la 600-700$. Şi, cu obrăznicie, îi ceruse şi 200.000 de cravate de mătase drept bonus.

Adică, animalul voia, să plătească - practic - cravatele şi să ia costumele... bonus! După discuţii sângeroase, negocierile fuseseră întrerupte şi i se comunicase, nervos şi franc, că a sărit calul şi că nu mai este considerat un partener serios de afaceri. Aceasta era deja o ameninţare făţişă. Speriat, cămătarul renunţă la cravate, căci întinsese coarda imprudent şi înţelese imediat că risca să putrezească în beciurile Securităţii. Dar, iarăşi, îşi salvă capul căci era singurul dispus să-i plătească cele două milioane de dolari cash şi imediat! Adevărul este că în situaţia dată, lichiditatea şi disponibilitatea costă. Dar, cel mai tare îl mirase pe Ceauşescu, o notă de informare a Securităţii. I se aducea la cunoştinţă, că atât trenurile cu uree, cât şi cele cu costume se plimbau de luni de zile, unele în zona industrială Rhur, altele în landul Hessen, aparent fără nicio logică. Securitatea monitoriza trenurile căutând o pistă şi studiind posibilitatea recuperării încărcăturii vagoanelor fără a stârni un incident diplomatic. Probabil, ticălosul căuta un cumpărător care să dea preţul cel mai bun. Dar plimbatul ăsta pe căi ferate luni de zile costă bani grei ori nu se întrevedea nicio logică. Dispuse continuarea monitorizării trenurilor cu cele mai competente cadre...

CAPITOLUL I CARTEA RĂZBOIULUI Un sat din ARDEAL în ultimele zile ale celui de-al doilea război mondial.

Căpitanul Mihai Vlaicu intră mohorât în căsuţa în care erau încartiruiţi. Îi era grozav de dor de Maia tânăra şi frumoasa lui nevastă - şi de Paul, care avea să împlinească cinci ani în curând. Nu-i mai văzuse dinainte de începutul războiului. Invadarea Poloniei o prinsese pe Maia la Saint Julien, lângă Geneva, în vizită la sora ei, măritată cu un armator bogat, veşnic pe drumuri, mai însurat cu flota şi cu birourile de la Marsilia decât cu nevasta. Pe Maia o apucaseră chinurile facerii înainte de şapte luni şi născuse acolo. Hotărâseră împreună că era mai cuminte să rămână la Geneva până la sfârşitul războiului decât să străbată mii de kilometri, prin Europa însângerată, cu un copilaş în braţe, ca să ajungă, în final, într-o ţară ameninţată să fie treierată de război.

Maia, ce poveste minunată colorase viaţa lui austeră de ostaş! După generaţii întregi - supuse la căsătorii aranjate pe calcule strict matematice şi comuniune de

averi, menţinute doar din convenienţă sau comoditate sau iarăşi calcul meschin - şi el, şi Maia stricaseră tradiţiile prăfuite ale familiilor. Se căsătoriseră, străini de orice calcul şi orice ingerinţe ale bătrânilor, stârnind o revoluţie zgomotoasă în familia lui. Întâia oară, în familia lui se năştea un copil din dragoste.

Să fie, oare, omul rezultatul unui lung şir de întâmplări prozaice ori, dimpotrivă, uimitoare?

Să fie, oare, omul fatala, misterioasa proiecţie a planului divin?

Ce miracol - naşterea unui copil şi ce tragedie destinul lui! Micuţul poate nici nu înţelegea cine este ostaşul din fotografia sepia de pe noptieră. De mic avea un aer serios şi important, iar Maia îl îmbrăca numai în haine cu croială militară.

Fiind concentrat la oaste îşi lăsase familia cu inima strânsă şi se întorsese în ţară, în cea mai mare grabă ca să se alăture neîntârziat regimentului său de vânători de munte, cei mai bravi dintre bravi. Şi, între ei, peste 2.000 de kilometri şi un război mondial! Şi, cu viteza gândului, răul s-a slobozit în lume şi-a încălecat Pământul. Fiecare bătălie era cruntă, nemţii şi hortyştii fiind parcă sălbatici. Băieţii lui, cu care dusese frontul din Moldova erau dârji, dar tot mai puţini. Ploaia nesuferită îi intra în oase. Reumatismul îl sleise de puteri dar, mai mult decât vremea câinoasă, boala parşivă şi războiul, îl măcina ticăloşia, jegul uman. Peste silnicia războiului primise o însărcinare nouă şi ingrată. Să depisteze cu discreţie, calea prin care aprovizionarea frontului era sabotată eficient şi sistematic, depozitele de

alimente şi materiale de primă necesitate erau devalizate. În patru zile, de când avea această sarcină, bătea pasul pe loc, nu avea nicio pistă şi nu ştia de unde s-o apuce. Întărise paza, dar parcă hoţii erau duhuri! Furturile din ce în ce mai dese de alimente, medicamente şi efecte cazone îl scoteau din minţi. Se uitase toată seara la popotă în ochii soldaţilor lui. Văzuse suferinţă, durere, dor de casă, frică pentru ziua de mâine, resemnare, dar nu vulpea ticăloasă, nu un chip de dihor.

- Şi atunci, cine?

Sergentul Corvin, ordonanţa, îi trase cizmele cu îndemânare. Îl... citise: băiat de ispravă, din părţile Brăilei, iutac la minte şi brav în luptă. Îl avea ordonanţă de la începutul războiului şi, de câte ori îl avea în preajmă, simţea că îşi poate pune toată nădejdea în el. Pe Corvin l-a prins războiul pe picior de însurătoare, dar nu mai apucase să-şi pună pirostriile. Atâta păcat avea: că-l furau gândurile la mândruţă! Pui de dac, bălai la chică, dar cu sprâncene negre, ochi albaştri, strălucitori, de băiat dezgheţat, înalt şi bine făcut. Deloc mătăhălos, neîntrecut la trântă, putea să iasă oricând la seceriş de cosiţe. Dar gândul lui călătorea statornic, pe o singură uliţă - la Mihaica cea zvăpăiată. * - Cine-s blestemaţii, care ne fură ca-n codru, măi Corvine? Cine ne prăpădeşte proviziile şi efectele cu atâta spor? Măi, băiete, parcă dau lăcustele...

- Să nu zic cu pacat, dom’ căpitan...părere de ţăran, fără prea multă carte.

Corvin o făcea pe niznaiu, dar era clar, că-l pişca limba.

- Zi, fecior, zi...

Căpitanul îşi cam pierduse glasul. Scârba asta de reumatism îi lingea articulaţiile de vreo săptămână, sleindu-l de puteri.

- Io, n-aş căta mai departe de mâna hrăpăreaţă a lu’ Fanică, plotoneru’ de la intendenţă...Ăsta strigă tare hoţii, da’ io pun capu’, că tot el le doseşte. Ilie zice că mintea lui Fanică e strunită numa’ pe puitul paralelor. Şi parale groase, nu niscai mărunţiş!

- Pe picior mare, vrei să spui! Aşa, deci, avem un jupân...Ai văzut tu ceva?

- De...că mi să face iarnă, când să uită parşivu’ la mine! Minte mai iepurelnică şi socoteală numa’ în folosu’ lui, cum îşi trage Fanică ăsta, am mai văzut la Pavalache a lu’ Caliopea, becheru de la prăvălie de la mine din sat. Altă poamă, de-i ia săracului şi ultimu’ arămuţ şi ştie lucra numa’ cu ocaua mică. Nici cu ăla, naş zăbovi noaptea în acelaşi bordei!

- E o idee; dar ceva dovezi găsim? Vorba calpă nu se pune la dosar şi nu leagă furul.

- Io, în preajma lui n-am lucru şi mi-ar lua imediat seama, că-i dracu’ gol! Da’ mă am bine cu Ilie Dorobanţ de la el din sărăcia aia de sat, ceva mai la Dunăre de Craiova, lângă Strehaia. Ilie are de lucru la magazie, la intendenţă şi a cam prins un chichirez.

- Măi, Corvine, le fură, le fură! Nu pun la îndoială vorba lui Ilie! Da’ unde le depozitează mă, băiete, că atâtea căruţe de medicamente, bocanci şi conserve câte lipsesc

din registre, nu le doseşti în pălărie, nu?

- Dom’ căpitan, Ilie zice, că Fanică doseşte numa’ la socoteală arvunită. Nu stă cu daravela în spinare, de nărod, să-l dibuiască potera.

- Corvine, îl ştiu pe băiatul ăsta! Ilie ăsta nu-i prost.

Am vorbit de vreo două ori cu el şi-i duduie mintea.

Dacă apuca să facă şi puţină carte, Ilie Dorobanţ călca a popă, ascultă la mine! Dar în chestiunea care ne doare, poţi să fii mai limpede?

- Ilie zice că Fanică se înţelege cu Ivan la efecte sanitare şi bocanci, sfoară de Manila...

- Cine-i Ivan ăsta, frate?- şi căpitanul Vlaicu rămase mut, cu o expresie mirată.

Corvin gândi, că mirat aşa, aduce cu un caloian.

- Cu ruşii vrei să zici?

- Taman vă luminarăţi, dom’căpitan!

- Zii, mai departe, Corvine, că îmi stă mintea-n loc!...

- Cel mai tare se caută la ruşi leşia de tutun, că ăştia-s plini de râie căprească. Câte-o căruţă plină de butoaie pline cu leşie de tutun le rostuieşte Fanică. Ivan îi dă ţigări şi ceasuri şi ce pradă mai are că, la bani, Ivan e scump nevoie mare! La fritzi le dă medicamente, pături, untdelemn, zahăr şi zaharină. De la ăştia, chilipiru-i mai mare, că-s mai de parol, zice Ilie. Plătesc cu mărci, bijuterii, dinţi jidăneşti şi neşte scoarţe, ca neşte icoane, de le zice Ilie, plin de ifos, pentura în oloi.

- Pictură în ulei, Corvine?

- Am zis că nu-s vreun student, că doar nu mi-a pus tata nemţoaică! Le pocesc pă capu’meu. Doar nu dorm cu ceaslovu' sub cap! Ilie a zis pentură, să vă spuie

el, mai bine!

- Bine, bine, nu-ţi găsesc vină. Spune mai departe, Corvine!

- La ce a mirosit Ilie, efectele ajung numai pe catastif, în ogradă, la Fanică. La un convoi de trei căruţe, două ajung în corturile intendenţei, una ajunge la loc umbrit, din timp hotărât şi îl pricopseşte pe Fanică. Când dă în lăcomie, doseşte două şi aduce numai una la magazie. Şi, dacă pogonu’ de marafeţi îi joacă-n ochi, cum îi croit după parale, nu poa’ să ţie piept la calicie. Riscă tot şi-nhaţă tot!

Aşa că lipsurile, în cele mai multe cazuri, sunt numai pe hârtie. De-aia, pândarii noştri nu înhaţă furul de parcă ar fi Sfântul Duh!...

- Corvine, tu te auzi ce zici, mă fecior? Am isprăvit cuvintele...

- De bună seamă, dom’ căpitan. Când comenzile îi dau brânci, şi-i rost de parale îndesate, Fanică aşteaptă să fim încleştaţi în luptă. La o adică, atunci când se sună atacul, de anunţă urgia, cu lighioanele de avioane de întunecă văzduhul, atunci când se sparge dihania de obuz lângă tine şi gloanţele se vântură ca din ciur, cui îi mai dă mâna să păzească depozitele de lapte praf şi bocanci? Hăcuieşti neamţu’ cu hărnicie, să nu-ţi ia el bunătate de şorici; alta nu mai ai în cap, că-i de belea! Ilie zice că înainte să ne dăm cu ruşii, pe frontul din Moldova, când eram cot la cot cu nemţii, Fanică scăpa nişte pesmeţi la un evreu şcolit pe care-l scotea din nuiaua neamţului şi din corvoadă de săpat tranşee. Cu peşcheşuri dese de cafea, rom şi alte fineţuri de coloniale, neamţu’ închidea cuminte geana.

- Mai bagă un lemn în sobă şi deschide urechile,

Corvine, să ştii cum sunt mersurile, că poate te-or întreba copiii tăi! Noi nu am fost nicicând cot la cot cu nemţii şi nici nu ne-am dat cu ruşii. Alea două bestii mari - Hitler şi Stalin - şi-au unit ticăloşia în 1940 şi au rupt ţara în bucăţi, prin Diktatul de la Viena. Moldova de la Prut la Nistru şi Bucovina de Nord au luat-o bolşevicii, Ardealul nostru l-au îngenuncheat alde papricaş şi Cadrilaterul l-au înhăţat zarzavagiii, răpindune o treime din litoralul românesc al Mării Negre.

Nemţii ne-au încălecat cu totul, să ne ia petrolul de pe Valea Prahovei şi ultimul bob de grâu! Cu lacrima amară-n gât, cu ochii la Moldova şi Bucovina şi cu cizma neamţului, impecabil văcsuită, pe grumaz, ne-am lăsat oasele pe Frontul de Răsărit.

- Da’, dom’ căpitan, mintea mea de ţăran prost se miră şi nu poate să priceapă. Cum: azi cu popa şi mâine cu preoteasa?

- Că Hitler e un descreierat, e lucru bun ştiut şi n-are cine mă contrazice şi, dacă ziceam măcar pâs, în mai puţin de o săptămână, Piticul Nebun ne ştergea de pe harta Europei!

Aşa a zis şi generalul şi, cine are puţină minte, pricepe cum stă treaba! Dintre rău şi mai rău, am ales un drac bălţat, gândind că ne mai rămâne o nădejde. Când s-au bătut cărţile între Grăsan, Stalin şi Roosevelt şi a fost posibil să îi tragem un şut în ouă lui Hitler, la cât amar înghiţisem, ai văzut că l-am izbit cu nădejde. Intrarea noastră alături de Puterile Aliate era în firea lucrurilor şi cea mai bună ocazie, să-i azvârlim pe fritzi şi hortyşti din Ardeal. Acum, Corvine, întoarce-te la evreul tău!

- La început, lu’ Ilie i-au dat lacrimile de atâta bunătate

şi a zis către mine: -Să-mi tai o mână, Corvine, şi io n-aş fi zis, că tâlharu’ de Fanică are sânge cald şi suflet de creştin. Dacă armata însoţea la tunica ostăşească pălărie de boier, acu’, chiar îmi scoteam pălăria! Îmi dau cu caşcheta de bătătură, vere! De când îl ştiu, de copchil, lam ţinut de lotru şi de afurisit! Să facă el o faptă creştinească! Te cruceşti, nu alta! Ăsta are deştele lichite din născare. Cred că şi deştele de la chicioare le are lichite, nici colbul să nu se scuture, să-l păgubească la un fel! Un drac şi-un cheptine, n-a scăpat ăsta din mână la viaţa lui. Îl apucă dărnicia, numa’ să-ţi dea un scuipat între felinare ori un şut straşnic în cur! * Corvin meşterea să aprindă un primus, să se mai încălzească cu dom’căpitan, la un ceai întărit cu rom.

Gândurile îi călătoreau la Mihaica, cea mai frumoasă fată din sat. Şi sprintenă la minte, mai ceva ca un sobor de popi. O plăceau toţi flăcăii, că era prima la horă şi, mai ales, veselă fără pereche. Şi-i zbârnâiau mâinile pe fus, pe urzeală şi suveică la războiul de ţesut, de se prindea la rămăşag cu orişicare fată sau nevastă, cu spor îndrăcit! Şi nu-şi amintea nimeni s-o fi întrecut-o cineva! Lui Corvin îi spunea inima că-l aştepta cu dor aprins şi gând de măritiş. Doar de ţaţa Catrina, mă-sa, avea o grijă că o tot mâna pe biata Mihaica să se mărite.

- Mărită-te, arză-te-ar focu’ să te arză, să nu-mi faci vreun pocinog! Că neam de neamu’ nostru, nimeni nu s-a greşit, da’ la ochii tăi alunecoşi şi fire cu lipici - cui te-oi fi izbit, nu ştiu, zău! - dac-om scăpa cu faţa curată... De n-

am ajunge batjocura satului, cu prunc slobozit din flori, arză-te-ar para focului, să te arză! Cu mâna mea te omor, dacă-mi faci un pocinog. Bagă de samă, fa Mihaică!

Bătrâna lui, Ilinca, alt drac de babă, îl tot pisa: - Blegule, nu căta la muiere cu lipici, că s-or lipi şi alte muşte bete de catrinţa ei. Umblă după una supusă, mai puţin gureşă şi mai puţin zglobie că, după asta, aleargă tot ce are crac de izmană, din trei sate. Şi, pe de altă parte, bărbatul cu scaun la cap, fuge de muiere prea şcolită.

Acuma, de! Ce ţi-o trebui chiar deşteapta împărăţiei? Doar o iei să frământe pita, să aibă spor la ţesut izmene şi să-ţi încălzească colea aşternutul, nu să scrie la gazetă, nici s-o faci doftoricioaie. Atâtea muieri strajnice şi cu stare, râncezesc, oftând după tine şi tu, prostule, numai de sfrijită grijeşti.

- Mamă, io n-oi trăi de două ori. Îmi iau pe cine mi-e drag, să nu-mi fie urât dimineaţa, să mă trezesc lângă sluta pământului. Şi vorba lu’ bunicu’ Toderaş-decât să iau un rahat uscat, să-l mănânc singur toată viaţa, mai bine iau cozonac dulce şi împart cu prietenii. Ţaţa Ilinca aruncă furioasă cu făcăleţul după el: - Piei din ochii mei, împieliţatule; între noi nu încape spor la glumă! Dacă nu aduci în bătătură fată pe placul şi pe voia mea, mă arunc în fântână...

- Atunci, aşteaptă rogu-te până om săpa alta mai pântecoasă, că asta nu-i rost să te cuprindă...

Aceasta chiar puse capac. Sângele gros şi înciudat îi vâjâia rău pe la urechi. Dacă nu putea ierta ceva ţaţa Ilinca la Mihaica, pe lângă mintea săgeată şi altoită cu socoteală, era talia subţirică şi trupul mlădiu. Ştiindu-se

de pe la 16 ani la un chintal şi încă peste jumate, ar fi vrut o noră otova, pe potriva ei. Trupeşă şi gămancă, să aibă Corvin ce strânge în braţe! Dar, mai presus, să nu-i mai scoaţă Gheorghe, bărbatu-su, ochii! Ba că-i cât malu’, ba că-i mai groasă şi ca Joiana, ba că isprăveşte toată brânza dintr-o putină la o masă fără măcar să se sature şi altele şi mai de ocară! Şi nici nu-i era la îndemână alt lucru ştiut.

Dacă te năpusteai cu vorba la Mihaica sau îi cătai pricină, ghiaura avea pe vârf de limbă, întors la orice vorbă şi, din două vorbe zise socotit, te făcea să-ţi pară rău că nu ţi-ai văzut de ciorba ta...

Pe scurt, o vacă grasă şi robace, cu gura cusută, supusă lui Corvin dar, mai cu seamă ei, ar fi înduplecat-o poate pe ţaţa Ilinca să-ncerce a o păsui în bătătură.

Altfel, nu!

Doar văzuse Corvin, ce amar de soacră era mă-sa, în anul când se-nsurase Nenica Gligore. Adusese pe Anuţa în casă, pe învoiala mă-sii, la înţelegere cu părinţii fetei dar şi cu trei care de zestre. Başca şase pogoane de pământ şi o scroafă nefătată. Şi, ca să astâmpere lăcomia lu’ ţa’Ilinca, şi zece miei arvuniţi taman la fătatul mieilor. Şi cuminte Anuţa, şi supusă, şi robace. Dar când îi luase dracu’ de babă sama mai bine şi când se dumiri că-i frumuşică şi că nenica Gligore este-n dragoste mare cu ea, o cuprinse turbarea şi-o ţinu într-o prigoană de-i făcu Anuţei viaţa iad. Când îşi făcu amărâta bocceluţă, să plece la mamă-sa, prinse de veste tata. Ei, să te ţii Ilinco! Şi, prima dată în viaţă, puse tata paru’ pe hoaşcă de se răcori toată familia...

- Muiere, îi prima dată când pui paru’ pă tine, da ţâne minte, că nu-i ultima. De mai stai cu răul pe fată şi mai prigoneşti pe Anuţa, o să zâci, că azi a fost nimica!

Satană ai fost cu fătuca asta de când ne-a călcat pragul, da’ dacă nu-ţi iei sama bine şi nu-ţi socoteşti vorbele, oi încăpea pe mâna mea...

Satana de ţa’Ilinca - cum bine îi zisese Gheorghe - tot nu prea îşi găsea starea. Da’, ce să-i faci? De unde atâta coraj, să te pui cu Gheorghe? Se vânzolea, cât îi ziulica de mare, când în chiler, când în odaie, spionând pe un gemuleţ mic în odaia noră-si, printr-o găurică pe care şi-o meşterise în pânza din geam. Se tot minuna, cum îşi pierde proasta, amar de vreme, o dată la două zile, să-şi clătească cosiţa ba cu fiertură de foi de nuc ba cu zamă de urzici. Şi - culmea !- zi de zi şi în zori, şi la apus, ca şi când nu s-ar fi găsit altă treabă în ograda gospodarului, făcea fiertură, ba de muşeţel, ba de pelin sau gălbenele să se limpezească pe tot corpul, dar mai cu samă la rilă.

Duminica pe şanţ, opintind la seminţele de dovleac, povestea vecinelor cu năduf: - Împiedicată la treabă, noru-mea, fără pereche şi tare puţină la minte amărâta, şi strâmbă de slabă ce-i! Da’ pe dânsa, nimic de zâs, lu’ Gligore i-o dă curată. Şpioanca-i rămăsese numele în sat şi chiar surorile îi ziceau în spate, tot Şpioanca .

Iar Gheorghe, la supărare, fără farafastâcuri, i-o zicea verde în faţă, să-i mai taie din nas. Iar când era bine dispus o alinta în stihuri: Soacră, soacră-acră, acră!

Cră-cră! Soacră acră!

* - Hai, fecior - deznoadă limba - ori ţi s-au rătăcit cuvintele? Ori îţi călătoreşte mintea tocmai pe la Brăila, teleleu după mândruţă? Zi mai scurt, Corvine, că timpul la război s-o mai petrece şi cu alt folos, decât statul în poveşti.

Corvin îşi luă seama şi trase obrocul peste amintiri.

- Într-o zi, Ilie l-a prins pe evreu singur în birău, că Fanică avea o lucrătură deasă la privată şi neamţu’ veghea afară la uşă, încremenit după obicei. Şi l-a descusut pe Rudy, mare bancher din neam potcovit, cunoscut în ţară de-a lungu’ şi de-a latu’ , ca între cei mai cu stare, pricopsiţi şi la minte, şi la pungă.

Fanică, dracu’ gol! Se şcolea cu evreu’ să preţăluiască podoabele de aur, scoarţele de oloi, timbrele şi mai mult: să prindă şpilu’ la jocul la bursă. Fanică ştia bine cât preţuieşte învăţătura evreului. Până să-l concentreze la război, Fanică fusese uvrier la bancă şi de la alt uvrier bătrân, Iosif Abramovici, fost bancher cu dever, calicit pe timpul crizei din 1929, ştia povestea ameţitoare a bancherului Rudy Blum.

- Ştia că marile, fabuloasele averi se făceau în timpul marilor crize şi al războaielor când cei cu nervi delicaţi care se-ntinseseră mai mult decât îi ţinea surtucul erau tocaţi de infernala finanţă mondială. Dar nici Rudy ăsta, nu cred să fie coborât din vreo icoană. Doar ştii că, atunci când se umflă apele, se ridică la suprafată gunoaiele! - completă căpitanul.

- Când toţi bancherii şi armatorii se aruncau pe fereastră ruinaţi, Rudy înzecea paralele din dota nevestii, de parcă

soarele se mutase numai pe uliţa lui! Milioane grele, căci nu-i aşa ?- atunci când toţi pierd, cineva trebuie să câştige!

Nu dispar cocoşeii, se plimbă doar în altă teşcherea! N-a priceput Ilie, n-am priceput nici io, ce şotron e bursa aia, da’ Rudy a zis că rar atâta drag de învăţătură despre bursă, la un ţăran cu rapăn pă picioare, ca împieliţatu’ de Fanică.

Ilie s-a cam băgat la hamalâc la Fanică, să-i pice şi lui o pâine albă, şi aşa l-a prins pe ovrei de câteva ori singur. Într-o zi, Rudy zice: - Dă-mi, Doamne, o putere să-l omor pe Ştefan şi apoi pot să mor liniştit!

Da’ Ilie opărit o întoarse: - De ce eşti ticălos, bre, Rudy, că te scoase creştinu’ de la nuieleală! Şi de la silnicia cazmalei! Şi te şi omeneşte cu alea, alea de mâncare! Câţi ovrei n-ar pofti norocu’ matale?! Şi-l mai costă şi plocoanele la nemţi, că na, ce-i colea, atâta amar de cafea şi rom şi armaniac, cât îl costă ciolanele matale?! Lădiţe meşterite de băuturi scumpe şi săcuţi ţepeni de boabe înmiresmate de cafea. Io ştiu toată socoteala, că doar io le-am cărat neamţului, cu cârca, în toate rândurile. Calicului, ştii că i se ia daru’, de cercetează prea mult calul la dinţi şi potcoave. Auzi, dinspre dânsul lipsă de ruşine, că obrazu-i mai gros decât cheleu la bocanc.

- Ilie, băiete, ascultă-mă! Nu năduşi în contra mea, că nu ştii tot pe-din-dosul daravelei. Îşi scoate însutit, toate paralele- zice Rudy cu oftat plumbuit, slobozit din rărunchi. Şi le scoate, cum nici nu gândeşti! Şi-i zise apoi, pe-ndelete tot sicretul.

Corvin mai turnă rom în ceai, apoi continuă povestea:

- În prima zi, când l-a scos de la nuiaua zilnică, de la ora opt la nouă jumate seara, Rudy era c-un chicior acilea şi cu altu-n groapă, sleit de muncă şi cherit de foame. Fanică l-a uns la băşici, i-a dat să îmbuce caş proaspăt pe-ndelete şi să bea lapte covăsit pe săturate. Apoi l-a cercetat, dacă-i mai sunt boii-n bătătură ori s-a căpiat de tot. Că-i lucru cunoscut, că la atâta şi atâta schingiuială, hoitu’ chiere, nu chiere, da’ mintea se mai călătoreşte alăturea cu drumu’…

L-a întrebat de nevastă, de copchi, apoi pe unde s-a călătorit un evreu aşa de mare domn la viaţa lui. Şi a notat Fanică bob cu bob, toate oraşele din Elveţia, Austria şi Germania pe unde a mosorit Rudy parale. În altă zi, după mâncare, Fanică iar îl cerceta de are mintea acasă şi-i ceru să-şi amintească pe cine vizitase în preumblări în ţări streine.

- Dar, Ştefane - a întrebat ovreiul vădit neliniştit acuma vrei să-mi scrii memoriile? Eu nu văd rostul acestor întrebări?

Fanică s-a mâniat.

- Adică te scot de la omor, te hrănesc, belfereşti la căldurică, îţi dau şi un rom să prinzi puteri şi-ţi mai fac şi conversaţie, să nu te damblageşti, iar tu îmi cauţi pricină. Eşti tâmpit, Rudy, sau chiar ţi s-a urât cu binele? Şi, după ce-şi făcu Fanică un catastif ţeapăn, cu toţi cunoscuţii şi adresele la fiecare, şi plăceri, şi obiceiuri, îl lasă vreo lună în mâna nemţilor, în bătăi ţepene, fără să-l mai bage în seamă. Şi aţi văzut cu câtă străşnicie i-a bătut pe amărâţi. Organizare şi tehnică germană. După 12 ore de corvoadă crâncenă, cu cazmaua sau târnăcopul, o oră şi jumătate, seara, de la opt la nouă jumate, program zilnic de

bătaie. Nuia peste nuia, trase metodic şi cu hărnicie. Care nu crăpa de muncă, se stingea sleit în bătaie.

Rudy, deprins la Fanică ba cu marmeladă şi ceaiuri drese cu rom din belşug, ba o fărâmă de caş, ba o mână de corcoduşe ori un pumn de roşcove, îndură şi mai greu foamea, munca şi bătaia. E drept că gura bate curu'!

Simţi Rudy, pe pielea lui fină, evreiască, cât miez are vorba străveche la români.

Mai apoi, când Fanică se socoti că s-a răcorit destul, cu două lădiţe de Martell la căpitanul Karoll Shrőeder, aranjă să-l ţie pe Rudy, să-i puie catastifele într-o sâmbată. Vorbă să fie! Ghiujul îl luă să-l aducă în puteri şi să-şi mai lecuiască bătăturile din palme. De grija lui Rudy, crezi?

Aş! Să scrie Rudy cu mâna lui, la toţi bancherii şi evreii bogătani din străinătăţuri: SĂ DAŢI TOT AJUTORUL ŞI ÎNLESNIRI LA BANI, ŞI TOT CE ARE NEVOIE, DOMNULUI ŞTEFAN DOBRITZA, CARE A FOST OCROTITORUL MEU ÎN TIMPUL DETENŢIEI NAZISTE, CĂCI SCRIU ACESTE RÂNDURI GRAŢIE CURAJULUI ŞI OMENIEI DOMNIEI SALE. SEMNAT, RUDY BLUM - Care Dobritza, mă, Corvine, că pe plutonierul nostru îl cheamă Dobrescu Ştefan.

- Asta în catastife de cătanie, dom căpitan, da’ la el în sat, toţi îl ştiu de Ştefan Dobritza. Da’ când s-a scris, acu’ câţiva ani la gazetă, de pojaru’ care i-a prins pe ovrei în Germania şi când neamţu’ a încălecat Polonia şi ne-au năpădit refugiaţii leşi, Fanică a socotit că o saliva Hitler şi

după pământ românesc! Şi când l-or năpădi poftele, harşt! - şi ne-a îndumicat. L-a omenit pe popa din sat şi pe învăţătorul, au tras sfori şi au umblat cu chimicu’ la catastife, din Dobritza s-a făcut, poftim, Dobrescu, de s-a românit, că nu-i mai era la socoteală să recunoască că-i ovrei. De parcă asta-i precum cea haină: o lepezi şi o îmbraci când îţi vine la socoteală!

Că e ori nu mai e de bonton, să fii ovrei! Acuma Dobritza e şi la bulgari, şi la sârbi, da’ te pui cu precauţiunea lui Fanică?!

- Păi, bulgarii, după ce ne-au luat Cadrilaterul, Bazargicul l-au botezat Dobrici şi au bulgarizat forţat numele româneşti. O să întâlneşti la ei Dobrici, nume frecvent la bărbaţi şi Dobritza, nume de femeie des folosit!- completă căpitanul. Chiar eu am pe bunica dinspre tată pe Dobritza şi mama ei, Caplea, dar cum au fost nişte rele şi nişte zgârcite, sper că nu s-au îndurat nici din sângele lor să-mi dea, căci nu simt nicio altă fibră străină în mine şi inima, şi cugetul îmi sunt de dac.

Dar, întoarce-te la Fanică... că simt că nu s-au isprăvit istoriile.

- Acuma, într-o zi, intră Ilie alergând la popotă, şi strigă: Fanică, repede-te, Fanică, la puntu’ sanitar, că te căta de zor dom’ doctor Corbu!

La care, Fanică, important şi fără grabă, băgă patru deşte coleaşa, între bumbii vestonului şi răcni cu sifon : - Fanică-i rândaşu’ de tac’tu’, bă Ilie! Eu sunt domnul plutonier Ştefan Dobrescu. Ştefan, sergent Ilie Dorobanţ, că eu sunt domn, nu slugă! La care Ilie să nu rămâie dator:

- Ba, să nu-ţi pice greu domnia, Fanică, băiatule, că mânaşi vacile la izlaz cu mine, până te facuşi uvrier la bancă, la Craiova. S-au prăpădit de râs, toţi de faţa şi Lila, bucătăreasa, s-a zguduit de râs o oră bună .

Roşcoviu la faţă a ieşit Fanică şi, de mirare că nu l-a lovit damblaua la cât sânge rău i s-a iscat din asta.

- Tot nu văd socoteala strâmbă cu Rudy! Ba, încă socot că Rudy a avut noroc chior cu acest Fanică! Dacă stau să gândesc drept, pare puţin zis pâine caldă, mai degrabă alivenci pufos şi dres cu miere. Că, dacă nu se ocupa Fanică de el, o găleată de cenuşă s-ar fi ales din dânsul, până acum! Pe socoteala mea, o viaţă nu o iei pe te miri ce, chit că-i război şi viaţa nu preţuieşte aci, nici cât o mahmudea coclită şi nu prea văd greşeala lui Fanică în faţa lui Rudy Blum.

- Păi, nu spusei, că mă-ncurcai pă la Ploieşti, da’ spui acu’. După ce se văzu colea Fanică, cu peste o sută de răvaşe de recomandaţiune, că era socoteală bună, să fie de unde-ajunge, că la vreme de război unu’ mai moare, altu’ mai scapătă, nu pui bază pe orişicare, văzu Rudy, că a cătat pe dracu’ şi - poftim - a dat musai, de tac’su!

Adică, cum-cum, acu’ vă spui: - Vezi bine, după lungă pritoceală şi socoteală, adică să-l ia mai moale ori să-l ia mai scuturat - zice Fanică la o vreme, ca din senin: - Rudy, ţie conturile din Elveţia nu îţi mai trebuie, că o să te cureţe nemţii! Scrie-mi conturile şi parolele, că ar fi păcat să rămână atâta bănet al nimănui. Eu, măcar sunt tânăr, în putere şi ştiu cum să-i pun la treabă şi să-i

sporesc! Sângele a chierit din obrazul lui Rudy şi ce nu era el prea rozaliu nici înainte, acu era pământ galben, să-l frămânţi cu balegă şi să-ţi licheşti prispa cu el.

- Dar, Ştefan, sfârşitul războiului e aproape, în câteva luni nădăjduiesc să fim liberi!

- Liber eu Rudy! Tu vei fi ce vreau eu! Viu sau mort, la cheremul meu! De neamţ, poate scapi! Dacă pierd războiul, ăştia or să fugă mâncând pământul, risipiţi în patru zări, dar de mine nu scapi niciodată. De mine nu scapă nimeni niciodată! Ce credeai, că am învăţat germana şi engleza impecabil gramatical, mersul afacerilor, rostul operaţiunilor bancare şi de bursă, ca să rămân după război un amărât, un coate-goale ? Fiecare gram de caş, fiecare lingură de magiun, fiecare fărâmă de pâine pe care ai mâncat-o din mâna mea, ai să mi-o plăteşti în aur! Cinci mere ai mâncat numai ieri şi azi.

Vezi, tu, Rudolf, numai pe două zile, fără să-ţi pun şi alţi dumicaţi la socoteală, îmi datorezi cinci lingouri de aur!

A venit ziua scadenţei! Azi! Şi nu suport nicio amânare.

Sunt visul tău cel mai urât! Sunt viaţa sau moartea! Când o să auzi de HERR ŞTEFAN DOBRITZA să te lipeşti de pereţi, să te faci una cu pământul, să tremuri şi să-mi săruţi tălpile. Fiindcă trăieşti datorită mie! Fanică se ridicase peste Rudy şi din ce era malac, acum astupase soarele. Parcă luase tot aerul şi toată lumina...

- Rudy, ai două fete: ori conturile, ori fetele! Ai timp de gândire două ore! Şi să nu încerci să mă păcăleşti, că pe mine nu mă păcăleşte nimeni. Nimeni, auzi? Tot ce am strâns în timpul războiului - şi n-am strâns puţin - am

trimis în bancă sigură, la Zürich. În două zile primesc telegrama de confirmare de la bancherul meu, dacă m-ai păcălit sau nu. Dacă îndrăzneşti să te pui cu mine, îţi împuşc fetele şi pe Estelle. Ca să ajung la banii mei, la nevoie fac cărare de leşuri până în Elveţia! Eu nu cunosc milă şi nici îndurare!

- Dar, Ştefan, eşti evreu ca şi mine, ai acelaşi sânge şi acelaşi Dumnezeu...

- Şi Reinhart Heydrich, favoritul Führerului, a fost evreu şi n-a făcut riduri de dragul evreilor, ba i-a trimis la săpun. Soluţia Finală îţi spune ceva? Cât despre sânge da! - am sânge! Dar sânge de învingător! O băşină galbenă, ca tine, nu are acelaşi sânge cu mine. Încerci să mă jignesti, Rudy? Ţi s-a urât cu binele? Vrei cumva, să mă supăr? Cât despre Dumnezeu, dacă treburile îmi ies bine, îmi cumpăr după război vreo pălărie de cardinal. Cu bani cumperi orice, poate chiar tronul de papă! Dacă eu scuip pe Dumnezeu şi îmi umflu conturile din Elveţia pe zi ce trece, îţi dai seama că joc în cealaltă echipă. Eu mam jurat lui Lucifer. Pricepi, Rudy?

Cu obrajii şiroaie de lacrimi a scris Rudy contul şi parola. Ştefan a împăturit hârtia şi a vârât-o în buzunar, a scos brişca şi harţ, i-a tăiat urechea stângă lui Rudy.

- Te-am însemnat ca să ştii că te găsesc şi în gaură de şarpe dacă ţi-ai păstrat măcar o marcă din banii mei!

- Banii tăi...- mai zise Rudy şi leşină de durere.

- Păi, Corvine, s-a făcut lumină! Eu n-am nevoie de mai mult. Nu mai încape îndoială că ne-am găsit omul.

Mâine în zori, să-l aduci pe Ilie la mine, să facem în scris ca la carte, tot ce mi-ai spus mie. Ştii să scrii?

- Nu tocmai ca un furier, da’ nici nu mă dau pe mulţi!

- Asta voiam să stabilim. Vreau să mă bazez pe tine.

Mai mult ca sigur e mână în mână cu vreun furier sau un radiotelegrafist, ca să-şi administreze conturile din Elvetia. Şi cum înţeleg că lucrează în stil mare - sigur a mânjit pe mulţi - şi poate dintre cei cu grade mari.

S-ar putea să fie al naibii de greu de încătuşat. Nu vreau să risc să-l avertizeze cineva. Doar eu, tu şi Ilie vom şti.

Vreau să-l prindem asupra faptului. Până atunci, secret total! Avertizează-l şi pe Ilie.

Corvin ieşi pe verandă şi dete cu ochii de umbra lui Ilie. Îl fluieră scurt.

Ilie veni în pas vioi, bucuros de vederea lui Corvin.

Strânse scurt mâna lui Corvin pe care-l preţuia. Preţul pe care-l pune ţăranul când întâlneşte soiul bun.

Ochii lui Corvin străluceau.

- Te întreci cu luceferii , Corvine?

- Aş; vorbii cu dom’ căpitan! Îl priponim pe Fanică mâine în zori. Nu te scapi la nimeni, nu vorbeşti în somn. Ştiu că te ţii cu Lila de la popotă şi că nici ea nu-l are la ficaţi. Dar e muiere şi, de bucurie şi de gură spartă, poa’ să-i scape ceva! Dom’ căpitan a pus preţ greu pe istoriile cu Fanică pe care le-am prins de la tine. Nu ţi-ai stricat gura de pomană că mi le-ai zâs pe îndelete! Să nu spun vorba aia mare, da’ gândesc, că s-o lăsa şi cu decoraţii!...

- De tinichele crezi că-mi arde, măi Corvine? Mă sufoc de mişelia păgânului!

Ilie plecă voios cintezoi. Luă un băţ din drum şi-l trase în lung peste şipca rară a gardurilor, ca peste un ţambal.

Din umbra unui castan ieşi Fanică.

Era cam nervos. Se cam lăcomise la nişte ciolan cu fasole şi, fiind mai beteag de maţe, se cufurise de la prânz într-una, cum se cufurea în copilărie când se îndopa fără măsură cu dude. Veselia lui Ilie nu-i pica bine, aşa, din principiu şi îi caută pricină.

- Ce te hlizeşti, pocitule? Ţi-a arătat-o vaca aia grasă de la popotă şi te-a fericit pe viaţă?

- Îhî.

Răspunsul veni prea scurt şi Fanică intră la idei.

Balega asta precis ascunde ceva.

- Ilie, porţi ghete crocodil, mă? La câte vagoane de ghete ai descărcat tu cu gheaba, mă gândesc să-ţi fac cadou o pereche. Să mă cauţi după asaltul următor, când oi descălţa morţii, să probezi ceva pe măsură. Meriţi şi tu oleacă de lux, la cât hămăleşti!

De câte ori batjocorea pe unul pe care îl socotea mai slab, se simţea fericit. Fiind precaut cu cei mai puternici sau mai mari în grad şi înghiţindu-şi vorbele în preajma lor, simţea nevoia să se echilibreze, prigonind la rândul lui pe toţi, pe care îi simţea mai slabi şi mai uşor de încălecat. Din veninul pe care îl împroşca îşi sporea puterea.

Ilie scuipă scurt.

- Dacă nu m-am băgat în scârbăciuni cu tine până acu’, ete că nu m-oi băga nici acu’, să mă fac complice!o scăpă Ilie.

- Complice la ce, Ilie?

Ochii tâlharului se subţiară ca doi bănuţi priviţi în dungă .

Siguranţa lui Ilie se topi. Grăbi pasul, sperând să apară careva pe uliţă dar, ca un făcut, uliţa rămânea pustie.

Cerul, catran: îşi pierduse toate stelele. Risipite pe sub nori nu mijeau de nicăieri; pe boltă, doar nişte şomoiage lânoase de nori alburii cât cuprindeai cu ochii. Luna, farfurie smălţuită, luată pe doi lei în târg la Moşi, se murdări cu o umbră de nor. Ilie întoarse capul peste umărul stâng şi o văzu mânjită. Tresări puternic. Îşi amintise că era de rău să priveşti la lună plină peste umărul stâng.

Tresărirea lui Ilie spuse altele lui Fanică. Acum Fanică nu mai avea bănuieli: avea certitudini. Bălegosul ăsta ştia ceva. Îi simţea mirosul. Mirosul aburit al fricii animalice. Ajunseră în dreptul fântânii.

- Bă, Ilie! Scoate, bă o găleată de apă proaspătă, că nu ţi-or pica galoanele! Executa-rea!

Lui Ilie nu-i era la îndemână să se întoarcă cu spatele la Fanică, dar nici coraj să-i înfrunte porunca pe faţă, nu avea. Imaginea lugubră a lunii îi îngheţase pe lumina ochilor. I se zbătea ochiul drept. Ştia de mic, de la maicăsa, că e de rău să ţi se zbată ochiul drept! Şi visul... Vis rău, încâlcit, de grele prevestiri. Se visase într-o apă neagră, cel cuprinse până la subţiori, apoi până la gât, înconjurat de ţigănci cu fuste lungi şi bănuţi în părul năclăit, împletit cu panglici roşii, soioase. Ţigăncile purtau desagi zdrenţuiţi în spate şi copii mici, desculţi şi murdari în braţe. Un dulău cu ochii roşii, turbaţi şi dinţi răi, lupeşti... Lovitura îi întrerupse amintirea visului. Ştefan izbi temeinic şi de încă trei ori: ca să fie sigur că i-a făcut capul chisăliţă. Oasele capului se zdrobiră cu troznet şi zgomotul îl învioră pe

Ştefan. Şterse mânerul pistolului pe mantaua lui Ilie şi îi scăpă cu năduf un bocanc în coaste şi apoi încă unul. Se simţea minunat! Se simtea puternic! Merita cel mai bun cognac să sărbătorească. În sfârşit! De când îşi dorea să se răcorească pe lifta asta care îl făcuse de râs la popotă în faţa mujicilor! Trebuia să-i şteargă rânjetul obraznic de pe mutră. Şi vita asta încălţată mi-ro-si-se ceva. Nu ştia încă ce, dar era bine că i-a închis pliscul. Nu era de bine, că Ilie se scobea în dinţi cu sergentul Corvin, slugoiu’ căpitanului Vlaicu. Fanică fusese pus în gardă de oameni de-ai lui, ofiţeri pe care-i ungea cu ţigări bune şi cognac, că de câteva zile căpitanul Vlaicu, în mare taină, ţinea în faruri furturile de la intendenţă.

Trase cadavrul într-o grădină şi îl pitulă, fără mare osteneală, sub o căpiţă de fân. Nu avea rost să se tăbârcească prea departe. Frontul avansa rapid pe urmele fritzilor şi în două, poate trei zile, vor fi departe. Dar dacă lifta deja trăncănise? Următorul pe listă ... se cerea eliminat. În crăpatul zorilor, trecut de patru dimineaţa, nemţii atacaseră hoţeşte din flancul stâng, dinspre livezi. Atac firav, fără pierderi însemnate de partea românilor, primi răspuns cu spor. Fum gros şi praf răscolit în vârtejuri întunecară zarea, de-ai fi zis că dă iar să se întoarcă noaptea. În două ceasuri, nemţii au fost: care arcăniţi, care seceraţi, care puşi pe fugă.

Corvin ar fi mers să mănânce ceva, să-şi mai intre în puteri sau măcar să-şi facă un ceai îndulcit până la ora mesei, dar îşi luă seama că nu-l văzuse pe Ilie în luptă şi porni la Lila să-l caute. Că aşa o fi moda mai nou! Unii,

numărând plumbii în greul urgiei, de-a trânta cu fritzii şi alţii, trai pe vătrai, sub catrinţa drăguţei!

Lila se arătă de-a dreptul mirată.

Se jură că nu-l văzuse pe Iliuţă din ajun sau, poate, chiar de mai-nainte, dar se mai întâmplase să năduşească pe la intendenţă şi să nu-l vadă cu zilele. Şi, cine îl ştia bine pe Ilie, la o adică, îl ştia de băiat de ispravă, da’ şi cam de teleleu! Corvin intră la idei. Altă vorbă avea cu Ilie şi punea capu’, că Ilie era de cuvânt. Alergă la căpitanul Vlaicu să-i spună că nu-i mirosea a bine! De alergătură îi zvâcnea în ceafă, ca şi când avea o inimă de turturea sub guler. Intră val-vârtej pe poartă, alergă în casă, luă odăile la rând, dar nici picior de dom’ căpitan.

O fi la popotă sau la cortul sanitar - îşi zise şi trase uşa repezit. În nici doi paşi încremeni. Lângă uluci, la nici cinci coţi de poartă, căpitanul Vlaicu zăcea cu ceafa împâclită de sânge. Cruce de bărbat, neînfricat în luptă, secerat de glonţ ticălos. Să scapi de urgie de obuze şi de grindină de gloanţe, atâţia ani de lupte încleştate şi când să pipăi izbânda, să te răpună mişelia pe cărarea din dos! Corvin îi îmbrăţişă capul şi lacrimi grele îi cădeau direct pe fruntea căpitanului. Ce om! Ce bărbat! Ce viteaz!

La o vreme se dezmetici şi strigă după ajutor. Nu era nimeni în preajmă să-i ia seama. Disperat, luă tot noroiul bălţilor în picioare, fără să-i pese de bocancii sparţi. Fără suflare dădu buzna la popota ofiţerească. Se opri trăznit.

Fanică, aprins la faţă, se ţinea într-un râs cu căpitanul Lepădatu. Un râs sughiţat, din guşă. Nu era râsul lui.

Dintr-o privire înţelese, cutremurat, din pistolul cui a

plecat glonţul în ceafa căpitanului Vlaicu, dar tot dintr-o privire înţelese că prezenţa lui Fanică la popota ofiţerească era cu socoteală. Mai cu seamă, că între căpitanii Vlaicu şi Lepădatu era duşmănie veche, cunoscută. Când rupsese căpitanul Lepădatu în bătaie un T.R.-ist, lăsându-l leşinat într-o baltă de sânge, căpitanul Vlaicu, croit de omenie, nu închisese ochii la ticăloşia ofiţerului şi îi încondeiase raport la regiment, cerând dreptate. Corvin strigă, deznădăjduit de moartea căpitanului, şi fugi unde o vedea cu ochii să-l găsească pe Ilie. Dar inima-i spunea parşiv că a mierlit-o şi Ilie.

Luă iar băltoacele la rând, fără vreun folos şi, în faptul prânzului, porni către popotă, trăgând nădejde la Lila.

Roşie de plâns după domnu’ căpitan, Lila se iţi după cazanul de varză. Neştiind săraca, cam câte ştia Corvin, nu-l grijea deloc pe Ilie. Dar Corvin ştia una şi bună! Îl căutase pe Ilie în tot locu’ şi nu o dată, de doua ori, başca roată prin livezi, încă o dată. Luase la rând cortul sanitar, remiza de cărbuni, dăduse roată la butoaiele cu combustibil, întrebase la intendenţă şi la staţia radio, căutase înfrigurat printre căzuţii în luptă. Parcă intrase creştinu’ ăsta în pământ. Lucrarea aceasta nu putea veni decât de la tâlhar. Se scăpase Ilie la un fel, şi văzând că se strânge funia de par, Fanică îi meşteşugise pe amîndoi. * Oficial, Ilie fuse dat dispărut în luptă, poate îngropat de un obuz, lucru de toată ziua şi fără de mirare în vreme de război. Corvin, care discutase seara cu el, gândea la

altă lucrătură şi la alt vrăjmaş. Domnu’ căpitan Vlaicu fie-i ţărâna uşoară! împuşcat mortal de Luger, pistol ofiţeresc german, fusese dat căzut în luptă, înălţat postmortem în gradul de maior.

- Care luptă, bre, că luptele nu s-au dat în curtea casei?! Şi cine-a mai văzut, puşcătură-n luptă, de la niciun metru, cu doi plumbi îndesaţi în ceafă?! Asta pute a execuţie de la şapte poşte! Cusută bocciu, cu aţă şoricie, toată socoteala!

Văzând că nu se opinteşte nimeni în aflarea adevărului, Corvin îşi văzu de drum, numai pe poteci luminate, la drum de zi şi la tovărăşie sigură, dar îşi jură să n-aibă linişte până nu va răzbuna pe Ilie şi pe bravul căpitan Vlaicu. De durerea din suflet - ce să mai vorbim?că i se puse-n piept un junghi şi o apăsare de nu gândea, să-l mai slăbească vreodată. Războiul, din ce credea că mai slăbeşte, de atât se învârtoşea mai tare, sporind şi mai aprig urgia. Camarazii cădeau răpuşi şi îi era jale de atâta tineret pierdut. Când s-o termina holera de război, o să rămână pe lume numai pruncii şi muierile. Că şi bătrânii se vor stinge, de jalea flăcăilor pierduţi pe frontul ticălos! Şi, într-o zi, îşi zise că i se năzare, că nemţii îs numai nişte copilandri în haine soldăţeşti: - Păi, dacă Hitler numai pruncii îi mai are de azvârlit în război, atunci sfârşitul o fi pitit aproape!

Cu fereală, pândea cărările lui Fanică, vezi bine, cărări dosnice de contrabandist, până într-o zi când i se topiră urmele. Pesemne fugise în Elveţia, să-şi pună cap la cap strânsura, peste paralele lui Rudy - gândi Corvin.

La scurt timp, războiul ieşi din ţară. Vălătucul

războiului îl împinse zor-nevoie, de-a lungul râului Tisa şi, mai departe, pe Valea Hernadului şi prin Munţii Hegyalja, până în Slovacia, în grele bătălii. Regimentul lui de bravi vânători de munte, rărit în încleştări drăceşti, îşi lăsă vitejii în ţărână, în marea ofensivă de la Zvolen şi în asaltul sângeros de la Banska-Bystrica, şi încă mai departe, în drumul spre Brno, în Boemia de est. Şi duşmanii de ofiţeri ruşi, aveau grijă, să-i arunce pe români, carne de tun, în misiuni imposibile. Sfârşitul războiului, anghinare şi pelin!

Ce neamuri de tâlhari şi aliaţii noştri! Ce pact parşiv, între marii ticăloşi ai lumii pe traseul blestemat TeheranMalta-Yalta!

Ce şi-a mai râs viperoiul de Stalin în barbă, că mamelucii ăia doi, adormitul de Roosevelt şi Churchill, permanent anesteziat de scotch, i-au dat mai mult decât a visat vreodată, adică jumătate de Europa, în deplină iobăgie, pentru 50 de ani! Stăpân crud şi absolut împrăştiind ciuma roşie peste sute de milioane de suflete!

Nu există nici dreptate pe lume, nici adevăr! Există doar interesele celor puternici!

Interesele mici, ale unor oameni mari sau interesele mari ale unor oameni mici!

Armata română a eliberat pe pământ străin, pe frontul de vest peste 2.900 localităţi, 20 vârfuri muntoase şi 12 cursuri de apă. Dar şi pe teritoriu românesc i-a bătut pe nemţi de le-a sunat apa-n tărtăcuţă, în peste 900 localităţi, participând cu 540.000 ostaşi pe Frontul de Vest, scurtând războiul

cu cel puţin şase luni!

S-a recunoscut participarea României doar pe Frontul de Est, cu statut de naţiune învinsă, datorând imense pagube de război, numai bună de plată. Şi ruşii s-au întrecut cu lăcomia, luând tot în calea lor, ca omizile, dezmembrând fabrici după fabrici şi prăduind case şi conace, dar îndeosebi recoltele, trecând hoţeşte în acte pradă de război şi scoţându-ne datori însutit.

Halal, Europă, mare curvă eşti! Da’ nici americanii breji! Ruşi şi americani, toţi într-un coteţ!

CAPITOLUL AL II- LEA CARTEA RĂILOR Ştefan Dobritza socoti că alt folos însemnat e greu de tras de pe frontul românesc din Transilvania şi, ca un negustor care-şi cunoaşte precis rosturile, îşi zise că e timpul pentru alt soi de afacere.

Bătuse palma, de multă vreme, cu tânărul maior S.S. Kurt Meyer, să-i facă rost de acte false şi, la nevoie, să-l treacă în Elveţia. Dibuind mirosul profitului uriaş, mai găsi vreo 11 muşterii lămuriţi de unde bătea vântul victoriei sau ajutaţi de Dobritza să se hotărască. Cu un pulover de lână şi o pereche de bocanci nou-nouţi obţinu de la telegrafistul regimentului, lista transmisă de ruşi cu cei mai căutaţi doisprezece ofiţeri germani, cunoscuţi ca fiind periculoşi criminali de război. Fluturându-le respectivilor documentul, semnat de temutul Lavrenti P. Beria, mareşalul Rodion I. Malinovski şi generalullocotenent V.P. Vinogradov, îi convinse fără prea multe mofturi să aleagă fuga. Singur, colonelul von Ritter se împuşcă pe loc, imediat ce studie documentul. Maiorul Karl Taubman, bine informat, a şters-o, probabil, pe cont propriu, din timp, căci, în ciuda strădaniilor, lui Dobritza i-a fost imposibil să-i dea de urmă.

Colonelul Norman Hotch marşă primul, plătind fără

şovăire trei kilograme de aur în lingouri şi monezi.

Maiorul S.S. Helmuth Klein, beizadea de mare industriaş, croit fără intenţie, pe la vreo beţie, slut, cu mutra rău altoită, făcut cu prea multă dărnicie numai la urechi şi nas, bâlbâit şi complexat, era dispus să plătească fără târguială, numai să-şi salveze fundul.

Sadicul colonel S.S. Stan Theodorus Müller, cunoscut ca Dori Măcelarul, făcea parte dintre peştii cei mari. Era detestat de camarazii germani, mai mari şi mai mici în grad, deopotrivă. Aristocrat schizofrenic, dincolo de trăsăturile frumoase ale feţei, Dori Müller era un degenerat, datorită împerecherilor vinovate generaţii la rând, între rude apropiate, cu sânge băltit şi stricat.

Acesta era preţul plătit pentru a păstra în familie castele şi moşii, într-o strâmbă tradiţie! Majoritatea bărbaţilor din familie sufereau de porfirie, iar tatăl său omorâse mai multe slugi în bătaie. Pe Roth, grăjdarul-şef, îl împuşcase numai fiindcă îl rugase să nu mai sleiască armăsarul roib în bătaie. Deţinea un castel falnic în pădurea bavareză şi domenii întinse. Războiul nu-l mai amuza demult. Îi era dor de partidele de vânătoare de odinioară. Îl detestase întotdeauna pe Hitler, un parvenit fără clasă, dar cruzimea animalică şi bucuria de a schingiui făcuseră din el un S.S.-ist temut, decorat cu Eisernes Kreutz - Crucea de Fier. Nu ucidea evrei din considerente religioase sau doctrinare, nici fiindcă l-ar fi convins lătrăturile lui Hitler sau ale gălbejitului Goebbels, ci fiindcă-i satisfăcea propria sete de sânge.

De altfel, pe şchiopul de Goebbels îl bănuia c-ar fi ţigan şi pe Reinhardt Heydrich evreu iar Reichsführerul

Himmler îi confirmase că are aceleaşi bănuieli. Parcă de Himmler nu umbla o vorbă ...

Restul clienţilor din temuta listă a lui Dobritza plevuşcă - intraseră în afacere pentru câte 10.000 de franci elveţieni fiecare, sumă importantă şi nu la îndemâna oricui.

A trecut vremea când toate tranzacţiile le făcea bucuros în reichsmarks. Acum accepta doar franci elveţieni, dolari şi, evident, aur fin. Ştia exact ce are de făcut. Cu o echipă aşa de numeroasă, nu avea cum să izbutească.

Făcu o şedinţă de organizare cu toţi fritzii, aflaţi în poziţia periculoasă de dezertori, într-un pod cu fân, la 8 kilometri de graniţă. Ardealul de Nord era controlat de nemţi din martie 1944, cu sprijinul sângeros al horthyştilor. Le propuse să forţeze graniţa noaptea, între orele 3,30 şi 4,00, în grupuri de câte patru şi cu el cinci, fiecare grup în câte o noapte. Aveau permise de trecere şi acte falsificate impecabil, le spuse el, dar un grup atât de numeros, garnisit cu atâtea vedete, ar fi atras atenţia şi nu puteau risca să cadă toţi în mâinile patrulelor horthyste sau ale Gestapo, ambele deopotrivă de periculoase. Ceilalţi aveau să rămână în podul cu fân, unde aveau provizii şi apă peste nevoi. Nemţii acceptară aranjamentul imediat, considerând că alt plan mai bun nu aveau la îndemână. În prima noapte trecu împreună cu preţioşii: maiorii Kurt Meyer, Helmuth Klein şi coloneii Dori Müller şi Norman Hotch. Merseră întins, fiind opriţi din când în când de patrule germane, căci Ungaria era încă ocupată în urma Planului Margareten I. Maşina nouă, impecabilă, Mercedes Benz 170 V, procurată de Dobritza pe bani grei, şi toţi patru îmbrăcaţi în uniforme de granzi S.S., cu

permise şi ordine de serviciu imbatabile, trecură uşor de filtre şi patrule .

Vocea metalică şi autoritară a lui Stan Theodorus Müller, S.S. Standartenführer, îndelung exersată în lătratul ordinelor, avea darul de a le băga spaima în oase, nefericiţilor cu grade inferioare, care evitau să supere într-un fel, pe sinistrul personaj. Le dădeau cale liberă rapid, pocnind din călcâie şi răcnind conştiincios Heil Hitler! De altfel, cercetând după regulament toate chipurile din maşină, zorul patrulelor de a le deschide calea era de înţeles, căci nici ceilalţi trei nu arătau a îngeri.

Prima oprire fu la un han izolat, într-o pădurice, la graniţa dintre Ungaria şi Austria. Mâncară în grabă, mâncăruri ungureşti, gustoase dar ţeapăn condimentate, urmate de somn iepuresc vreo patru ore. Mâncarea îl indispuse pe Dobritza, ştiind că o să-l usture de două ori dar, la ieşire, cu pagubă mai mare, căci scârbele de hemoroizi se făcuseră cât căţeii de usturoi şi chiar mai mari. Ziua următoare, mâncând din mers, spălaţi superficial şi cu gurile încleiate de teamă traversară Austria. La ieşirea dintr-un orăşel, un ofiţer care conducea o patrulă de poliţie militară îl recunoscu pe colonelul Hotch şi le ceru să coboare din maşină. Scoase din porthart o hârtie cu fotografia lui Hotch, dat în urmărire. Hopa! Intraseră în rahat!...

Dobritza îl împuşcă scurt în ureche pe ofiţerul de poliţie militară şi Hotch îi mitralie pe cei doi soldaţi din patrulă. Dobritza luă pistolul ofiţerului şi, până să se dezmeticească cineva, îl împuşcă pe Hotch în inimă,

apoi puse pistolul în mâna ofiţerului ca să pară că acesta trăsese. Mai trase două gloanţe în direcţia lui Hotch: unul în picior şi celălalt în umăr. Dacă cineva ar fi cercetat, ar fi fost suspect ca ofiţerul să nu aibă praf de puşcă pe mână şi proba cu parafină ar fi evidenţiat imediat acest aspect. Era puţin probabil ca, în timp de război, să facă cineva cercetări amănunţite, criminalistice dar... te pui cu meticulozitatea germană?

Ceilalţi clienţi ai lui Dobritza înţeleseră imediat că, eliminându-l pe Hotch, Dobritza îi pusese pe ei la adăpost. Când aveau să fie găsiţi cei patru - şi aceasta se putea întâmpla în orice moment - se putea lesne trage concluzia că Hotch şi membrii patrulei se împuşcaseră reciproc şi nimeni nu mai avea motiv să bănuiască şi alte părţi implicate ca să pornească în căutarea lor. Urcară rapid în maşină şi goniră îndârjit, fără oprire până în munţi, în apropiere de Innsbruck. Aici întâlniră călăuza tocmită de Dobritza, prin Borin Alois, bancherul elveţian, cu alt rând de acte, alte haine şi lăzi de provizii, peste nevoi. Şi, cel mai important, un camion cu plinul făcut şi două canistre de benzină de asemenea plineochi! Căci, dacă mai cumpărai mâncare de la localnici, benzina se procura doar pe cartele şi era rezervată cu precădere armatei. Se spălară temeinic la o pompă cu apă rece ca gheaţa şi îşi schimbară hainele, căci toţi patru erau obsedaţi de curăţenie şi, dintre toate neplăcerile călătoriei, lipsa igienei şi a intimităţii îi sâcâia cel mai tare pe toţi în aceeaşi măsură.

Dobritza, ca toţi rozaliii, era rău de carne şi se opărea uşor, ca bebeluşii. În mod obişnuit, fiind pedant, spălat,

pudrat şi cremuit ca o muiere, depăşea neajunsul. Dar condiţiile grele de călătorie, statul îndelung în maşină pe scaunele incomode, de muşama şi uşuratul prin crânguri, fără posibilitate de a se spăla imediat, cum era obişnuit, îi transformaseră în carne vie ouăle şi bucile rozalii. Din acest motiv, suferea de usturimi insuportabile şi era nervos permanent, aproape irascibil. La un moment dat, Dori Müller deveni neliniştit în privinţa camarazilor rămaşi în Transilvania.

- Herr Dobritza, le-ai promis camarazilor mei, care ţiau plătit cinstit, că te întorci după ei! Nu îmi place să fac afaceri cu oameni fără cuvânt!...

- Faci afaceri cu cine poţi, Herr Müller! Au trecut vremurile când făceai afaceri cu cine îţi plăcea. Cât despre promisiuni, şi Hitler v-a promis al III-lea Reich de 1000 de ani şi supremaţia rasei ariene, şi a fost un... pârţ! Sunt vremuri nesigure, de război, şi vă aduc un serviciu nepreţuit, deci faceţi bine şi nu-mi mai cântăriţi metodele! Să-mi sărutaţi tălpile, că stau după curul vostru şi vă scap grumazul de spânzurătoare! Am avut grijă şi de ei prin oamenii mei. Dulăul moare sleit de drum şi prostul de mila lui, se spune în ţara mea.

Bucuraţi-vă, deştepţilor, că vă tratez privilegiat şi nu vam primejduit fundurile, lăsându-vă singuri! Discuţia pe această temă se încheie aici sau ne despărţim definitiv şi rămâneţi pe cont propriu. Tonul lui era insolent şi imperativ. Îi fixă cu o privire îngheţată şi nemţii îşi înghiţiră cuvintele. De fapt, pe cei nouă îi abandonase, pur şi simplu, socotind parşiv că, până într-o săptămână, frontul avea să ajungă în zona graniţei şi vor fi găsiţi

oricum de o patrulă românească. Şi dacă între timp erau găsiţi de fritzi, acuma... pagubă-n ciuperci! Aveau să fie împuşcaţi ca dezertori. Pe ei nu avea cum să-i dea de gol, deoarece nu ştiau nici traseul, nici noile identităţi, nici că aveau să plece cu o maşină nemţească nouănouţă. De altfel, nici nu făcuse acte şi permise decât pentru el şi cei patru preţioşi. Doar nu era tâmpit să cheltuiască pe acte bunătate de devize! Banii îi trimisese grabnic la Zürich ca să fie în păstrare în bănci sigure. * Cu aceste gânduri, urcă la volanul camionului şi demară. Elveţia era atât de aproape, că deja simţea mirosul iute, de balegă. Călăuza, conform înţelegerii, rămase cu ei. Drumul scurt era prin tunel, dar preferară să înfrunte creasta, pe drumuri anevoioase, dar ferite. În trei ore erau deja în munţii Elveţiei şi, după alte două, se apropiară de locul de popas. Hanul Trei Şoimi îi aştepta cu camere încălzite şi mâncare aburindă: ciorbă de varză şi varză la cuptor cu cârnaţi. Nemţii, vărzari hotărâţi, mâncară bucuroşi varză peste varză, altoită cu ardei iuţi din belşug şi lăudară hangiţa ţâţoasă şi cu obrajii dogoriţi de şnaps. Aerul libertăţii le fâlfâia la urechi, întărindu-le buna dispoziţie şi cheful de glume deocheate. Dracul de hangiţă le umplea cu hărnicie paharele şi se foia pe lângă hormonii lor întărâtaţi ferindu-se, fără spor, de ciupiturile lor, condimentate de remarci şi aluzii obraznice.

Dobritza mâncă fără chef mâncarea peisancă şi, când

trecu la felul doi, îl trecu o pântecăraie de nu mai nimeri privata! Strânse din buci cât putu, dar ghinion! Se cufuri lângă grajd, aproape în priveala tuturor şi se şterse la fund cu nişte frunze aspre de-şi sângeră hemoroizii! Umilinţa şi usturimea îi înfierbântară obrajii, mai cu seamă că un cârd de copii râdeau de el pe mai multe voci. Aruncă după scârbele astea mici cu nişte bolovani şi cu ce-i mai căzu în mână şi îi alergă până când împieliţaţii se împrăştiară în patru direcţii de nu mai ştiu după care s-o apuce! De când se ştia, ura copiii, dar pe ăştia i-ar fi jupuit de vii... Scoase pistolul şi trase după ei. De oboseală şi surescitare trase prost, fără ţintă, dar nu se opri din răpăială până nu goli încărcătorul! Întorcându-se istovit spre han, se gândea deja la căldura plăcută a focului de lemne şi la moliciunea aşternutului. Şi, mai ales, să se încălzească cu un cognac dublu, ca să doarmă uşor. În prag îl întâmpină hangiul, cu o puşcă cu ţeava retezată. Mortala Lupo...

- Am înghiţit glumele deocheate şi râsul deşănţat, n-am făcut caz nici de holbatul fritzilor în decolteul hangiţei, dar pe criminalii de copiii noi îi împuşcăm! Plătiţi imediat tot ce aţi consumat şi dispăreţi. Dacă mai sunteţi aici peste zece minute, vă împuşc pe toţi! Între timp, călăuza se alăturase hangiului ţinând în mâini un Lupo identic. Hangiţa, agitând în mâini o puşcă geamănă cu a celor doi bărbaţi, îi scoase pe brânci pe cei trei nemţi din han. Trecând pe lângă Dobritza, îi luă Lugerul şi îi făcu o reverenţă în batjocură. Îi pipăi şi pe nemţi, dar nu erau înarmaţi. Cu obrăznicie îi căută şi în chiloţi insistând pe atârnate. Ridică din umeri râzând: - Ăştia nu au nimic: nici arme, dar nici muniţie!- zise

cu neruşinare hangiţa.

Bărbaţii râseră gros şi-i îmbrânciră pe fritzi în camion.

Nemţii, cu obrajii şi urechile stacojii, primiră ocara grea din plin şi de furie tremurau.

- Dacă mai călcaţi pe aici, vă împuşcăm! Fără somaţie, fără milă, fără economie de cartuşe!

Dobritza porni motorul înciudat că a rămas fără călăuza plătită în avans şi socoti că hangiţa îl jecmănise, ca pentru 20 de persoane hămesite. Satana ! Şi curvă şi hoaţă ! Curând avea să înţeleagă faptul că Elveţia e o ţară scumpă şi des va avea ocazia să-şi plângă buzunarele. După vreo 40 de kilometri, parcurşi împiedicat, pe drumul numai curbe strânse, realiză că idioţii de fritzi îşi duseseră bagajele în camere.

- Drace! Botinele fine şi costumele scumpe îl costaseră o avere. Başca câte trei cămăşi de fiecare şi două rânduri de albituri de bumbac, prima calitate, să nu-i frece pe vărzari la buci. Îi venea să-i strângă de gât. Otrepe! Vite încălţate! Altă cheltuială! De ciudă îi tremura bărbia. Hotărât, prima zi în Elveţia era de tot rahatul! Visase la ziua aceasta toţi anii de război şi încă mai demult, pe când era uvrier la bancă. Elveţia era pentru el un vis, un tărâm fermecat , un templu al banilor. Un împătimit de bani ca el trebuia să respire aerul Elveţiei pentru a se simţi fericit. Îi plăceau atât de mult banii încât, în ziua de leafă, fără să cheltuie măcar o para, să-şi facă vreo poftă- şi pofte avea destule!- se ascundea în podul grajdului ca să nu-l găsească cineva. Îşi punea banii de hârtie, ca pe un aşternut şi se întindea peste ei ca peste o muiere. Apoi se întorcea cu faţa în sus

şi se acoperea cu banii de hârtie pe tot corpul, iar banii de metal şi-i punea pe faţă. Dacă avea numai unul sau doi, îi plimba peste toată faţa, împingându-i cu buricele degetelor: să-i simtă, să-i adulmece, să se bucure de atingerea lor. Într-un târziu, adormea cuprins de o mare fericire: se visa singur, pe o insulă pustie, într-o peşteră ştiută doar de el, plină de comori revărsate din cufere mari, trecându-şi mâinile prin grămezile de cocoşei, vânturându-i şi ascultând fermecat zornăitul lor. Alte cufere, vârfuite în diamante, rubine şi smaralde - cât oul de porumbel fiecare - îi jucau în ochi. Alteori, se visa în seiful unei bănci, înconjurat de metri cubi de cărămizi de bani din hârtie. Un bancher elegant, în costum impecabil, gris-fer, îi înmâna ceremonios cheile seifului.

Apoi se trezea lac de sudoare, mereu avea visul acela oribil, că cineva i-a furat toţi banii. Atunci se mustra pentru nesăbuinţă, gândind ca leafa următoare, s-o pună direct în ascunzătoare. Asculta zgomotele casei şi când se încredinţa că dorm toţi, ascundea banii sub grinda scobită înadins şi cobora precaut. Doar de ziua lui îşi îngăduia răsfăţul de a scoate toţi banii strânşi în ascunzătoare; tot strânsul de peste an. Să-i răsfire, să-i numere şi să se minuneze cum s-au mai înmulţit, apoi să-i aşeze în fişicuri perfect aliniate şi să-i privească fericit până târziu în noapte. Nu cunoştea bucurie mai deplină! * Gândurile îl aduseră în prezent. Tâmpiţii ăştia de nemţi îl priveau cu ostilitate şi - cine ştie?- poate plănuiau să-i ia capul. Dacă ar împuşca pe unul din ei,

ceilalţi şi-ar aminti rapid, cine-i şeful haitei... Dar, pentru moment, trebuia să se abţină. Îl pierduse deja pe Hotch.

Acestea erau investiţiile lui în aur. De la preţioşi primise câte 50.000 de franci elveţieni de persoană, sumă de-a dreptul fabuloasă, pentru scoaterea în siguranţă din România şi rolul de călăuză prestat până în Elveţia.

Aceasta în afară de cheltuieli care se plăteau separat, iar în Elveţia urma să mai primească încă pe atât, plus alte parale grele pentru a le mijloci obţinerea unei identităţi noi, fără pată. Era rupt de somn şi sfârşit de drum, dar nu se mai îndură să cheltuie la un han. Spre nemulţumirea fritzilor, dormiră în camion, într-o zonă nelocuită, de pădure sălbatică, lângă peretele abrupt al unui munte. Chirciţi de frig şi stâlciţi de poziţii incomode, se treziră devreme, înţepeniţi şi cam năzuroşi. Dori Müller îl apostrofă cu pârţag: - Herr Dobritza, comportamentul dumitale prostesc ne complică situaţia! Te-ai manifestat inacceptabil. Ca un imbecil!

Dobritza duse rapid mâna la buzunar, să scoată pistolul, dar îşi aminti brusc modul umilitor în care fusese dezarmat. Replică aţos: - Herr Müller, dacă serviciile mele nu mai sunt necesare, eu mă retrag imediat...

- Te-am plătit cu sume colosale ca să te ocupi să ne găseşti o clinică serioasă şi discretă pentru operaţii estetice, identităţi noi şi locuinţe sigure şi confortabile.

- Aranjamentul nu implică relaţii de subordonare din partea mea. Vă ajut atâta vreme, cât îmi plătiţi generos serviciile. Servicii speciale, preţuri speciale! Efortul şi

riscurile mi le asum eu. Şi eu sunt şeful! Fără mine sunteţi terminaţi! Dacă rămâneţi cu mine, mă ascultaţi necondiţionat. Toate sumele negociate iniţial se dublează. Dacă nu sunteţi de acord, pagubă-n ciuperci, ne despărţim imediat! Vă las să deliberaţi maxim zece minute!...

Se depărtă la cincizeci de paşi. Primul vorbi Dori Măcelarul.

- Propun să-l eliminăm pe Iuda. Cu bani noştri, în Elveţia ne vom descurca acceptabil o vreme, până luăm legătura cu familiile.

Helmuth se albi. Încercă să articuleze ceva, dar îl apucă un acces de bâlbâială. Schimonosit la faţă spuse precipitat: - E...e un..un diafol, e adefărat, că e un diafol, e imimpulsif şi ffiolent, dar e pu-puternic şi e efident, că-că o să ducă treaba la un liman. Noi a-affem bani, dar nu afem cum ieşi pe străzi, c-c-când f-frem, ca să ne punem afacerile la punct. Frem, ori nu frem, trebuie să stăm în fizuină, până ne gă-găseşte doctori pentru operaţii şi efident, i-identităţi figuroase, imposibil de desconspirat.

Operaţiile estetice trebuie făcute în sa-sanatorii secrete şi ex-ex-clusi-sifiste. Până găseşti adresele lor, frei nu frei, trebuie să stai ascuns. Afem bani mulţi, dar nu ne putem pune banii la treabă. Fiitorul nostru depinde de el. A-aade-fă -fărat, că ticălosul ne jec-jec-măneşte, ca un ffameş ordinar, dar freau să plătesc cât cere şi să trătrăiesc. Fiaţa noastră fa-falorează mai mult, decât oorgoliul.

Dori Müller îl privi cu dezgust făţiş. Numai puternica

influenţă a familiei şi slugărnicia faţă de Führer îi salvase capul limbricului de Klein. Retardatul ăsta ar fi trebuit demult să ajungă la săpun. Rasa ariană nu trebuia compromisă cu avortonul ăsta schimonosit. Când i-au adunat pe toţi în lagăre, ăsta trebuia să fie cap de listă la Soluţia Finală. Cu ce-i mai bun viermele ăsta diform decât ţiganii, slavii, evreii sau orice schilod? Niciodată nu trebuia să i se permită moluştei, măcar să atingă eleganta uniformă S.S., desenată de talentatul Hugo Boss, cu atât mai puţin să o spurce, îmbrăcând-o! - gândi Dori Măcelarul, scuipând vârtos.

Gestapovistul Kurt Meyer era calm şi impasibil.

- Iuda, diavol.... Prieteni, sunteţi de-a dreptul nebuni ...Parcă vreunul din noi am fi duhul cel bun. Am omorât copii în lagăre, am împuşcat mame în cap în faţa pruncilor lor! Am ucis, am ucis, am ucis!... Am trecut prin foc jumătate de planetă, domnilor! Am pârjolit totul în cale, ca nişte descreieraţi, dispreţuind toate valorile umane. Şi acum, ce aţi vrea, mă rog? Să ne trateze parvenitul ăsta, ca pe nişte lorzi? Îi plătim cât ne cere, îl folosim atât cât ne este util şi Auf wiedersen, Herr Dobritza! Dracul să te ia, de chelios mârşav! Şi, dacă chiar îţi lipseşte măcelul, Herr Dori, nu te opreşte nimeni! La sfârşit poţi să-l împuşti, să te răcoreşti şi - de ce nu?- să aduci un serviciu nepreţuit Omenirii, stârpind un ticălos. Cred că, oricum, îţi va veni greu în timp de pace, să nu mai omori, chiar pe nimeni. Sau ţi se zice Măcelarul Dori, doar aşa, din invidie sau pură răutate?

Erau doi la unu. Instinctul de conservare învinse. Vor plăti oricât, numai să rămână în viaţă. Dori se întoarse

spre Dobritza.

- Suntem de acord cu o condiţie: fără provocări tembele ale localnicilor şi fără cruzime gratuită!

- Sigur, sigur... Luptăm pentru pace! Uite lupul: şi-a pus cojoc de oaie şi se crede mioriţă bălaie! Mylord, cu mine nu ţin baladele astea. Pe mine să nu încercaţi să mă luaţi drept balegă, că aţi greşit omul! Voi sunteţi în puterea mea! Rămâne stabilit. Orice aroganţă vă multiplică suma iniţială.

Dori Müller îl privi tăios.

- Eşti cel mai odios cămătar, Dobritza!

- Mă flatezi, Dori! Din partea ta, acesta este un compliment valoros! Mă faci să mă simt un bancher adevărat.

Urcară în camion. Dobritza încercă să-l pornească, dar fără succes. Să îl lovească damblaua... Niciunul nu avea cunoştinţe de mecanică şi afacerea se complica. După două ore de încercări speranţa pierise... Drumul era absolut pustiu. De seara nu trecuse nicio maşină, nici măcar o teleguţă trasă de măgari. Dobritza simţea că se sufocă. Se puteau scurge zile întregi, fără să treacă nimeni. Dacă abandonau camionul, puteau rătăci zile bune prin munţi. Poate chiar săptămâni. Lângă camion, măcar hrană aveau pentru o vreme, efecte sanitare, un primus şi pături suficiente, să se încălzească, căci noaptea frigul le intra în oase.

Nemţii acceptară că singura soluţie rezonabilă era să rămână lângă camion, dar îi simţea periculos de iritaţi.

Se întreba dacă nu plănuiau să-l omoare în somn. Era permanent la pândă, atent să nu fie prins cu garda jos. În

fond, ăştia îşi văzuseră fundurile scăpate şi prea mare nevoie de el nu prea mai aveau!. Pentru bani, orice avocat lacom, le putea procura acte false şi adresa unei clinici discrete care să le ajusteze mutrele. Şi, cu siguranţă, mai ieftin decât o făcea el. Călăuza le-ar fi fost de mare folos. Cunoştea scurtăturile prin munţi şi i-ar fi scos la o zonă populată... * Calculase greşit. Se scurseră trei săptămâni fără să treacă nimeni. După douăzeci de zile nesfârşite de şicane şi mârâituri reciproce, a apărut furgonul de poştă. La fix, fiindcă mâncarea lor era pe terminate. Şoferul, albei, cu figură de ţap şi ochelari rotunzi de sârmă, îi cercetă cu neîncredere şi, după minute întregi de negociere, acceptă să îi ducă în primul sat, la 90 kilometri depărtare pentru 500 franci elveţieni.

- Ai un tarif obraznic, şoferule! Vrem doar să ne duci în primul sat, nu să-ţi cumpărăm furgonul!- zise Dobritza plin de năduf.

- Dacă eşti colţos, nu aveţi decât să mergeţi pe jos!

Sau să mai aşteptaţi o lună, la cursa următoare, poate sunt mai bine dispus şi vă duc mai ieftin, dar nu prea cred. Sau poate se strică rabla şi nu mai trec p-aci vreo două-trei luni. S-a mai întâmplat şi nu o dată.

Kurt Meyer tranşă situaţia: - Herr Dobritza, poţi să mergi cu noi sau poţi să rămâi aici! Noi plătim şi plecăm acum. Ne pui în situaţia de a renunţa la serviciile tale. Este ultimul nostru cuvânt şi nu o să plângă nimeni după tine, te asigur!

Simţea că îi explodează urechile. Aşa cum a calculat, fritzi vroiau să îl scoată din cărţi.

- Nu, vărzari băşinoşi, nu voi faceţi regulile! O să intru eu, iar la zar, şi mai vedem, cine are ultimul cuvânt!- îşi zise în gând. Nemţii erau deja în camion.

Kurt Meyer în cabină şi ceilalţi în spate. Furgonul demară. Furios şi umilit, sări în ultimul moment sub prelată. În cădere îşi zdreli umărul într-un fier al oblonului. Înjură gros, turbat de durere şi necaz, şi plesni un scuipat greu pe bocancul lui Klein, oripilându-l pe bâlbâit. * Mintea îi lucra febril. Situaţia devenea incontrolabilă.

Când degeneraseră relaţiile cu fritzii în halul ăsta? În timpul războiului, Dobritza avusese relaţii impecabile cu ei, furnizându-le toate trufandalele, marfă de contrabandă de prima calitate, pentru care, ce-i drept, fritzii plătiseră sume exagerate fără să se tocmească. De atunci negociaseră că, dacă se borşeşte musacaua pentru nemţi, Dobritza să fie roata de rezervă, să-i recupereze şi să-i scoată din zona frontului. După 23 august, relaţiile lor clandestine şi profitabile continuaseră.

Cu ani în urmă, pe când era uvrier la bancă în Craiova, patronul băncii fusese vizitat de un mahăr de la Zürich, bancherul Borin Alois. Dobritza, care ştia germana impecabil, fusese însărcinat să-l ia de la gară şi să-i stea permanent la dispoziţie. Venise pentru două săptămâni bancherul, dar înnădindu-se la femei frumoase şi cârciumi cu lăutari, se îndulcise şi rămăsese

trei luni în România. Băile Herculane, Sinaia, Lacu Sărat de la Brăila şi farmecul boem al grădinilor de vară din Bucureşti, îl cuceriseră pe bancherul Borin. Dacă războiul n-ar fi bătut la uşă, cu siguranţă n-ar fi rezistat tentaţiei să deschidă o bancă la Bucureşti! Tânărul Dobritza, ambiţios şi săritor, îi făcu o bună impresie.

- Dobritza, ţi se oferă o şansă unică în viaţă! România e pe picior de război. Va trebui să profiţi de această oportunitate extraordinară. Eşti prea inteligent şi prea ambiţios, ca să rămâi toată viaţa uvrier la bancă. Nu ai nevoie să fii erou. Eroii muşcă ţărâna şi sunt iluştri anonimi sau repede daţi uitării. Să plăteşti orice preţ, să ajungi la intendenţă. De acolo nu vei avea nici camarazi, nici prieteni, nici duşmani! Doar clienţi! Ţine minte această axiomă: să cumperi întotdeauna ieftin şi să vinzi foarte scump! În război, orice marfă, cât de neînsemnată, devine un lux. La baza marilor averi ale lumii au stat contrabanda, furtul, jaful, spolierea. Când eşti tânăr şi ambiţios, nu trebuie să existe nicio frână. Cinste, onoare, patriotism, credinţă sunt vorbe! Simple vorbe! Gogoşi pentru fraieri! Eu te învăţ un singur cuvânt cu care să te culci în gând şi cu care să te trezeşti, mereu mai puternic!

Alfa şi omega! Un cuvânt magic, care valorează aur: PROFIT! Şi nu uita! Profitul uriaş, peste noapte, nu-l poţi face decât pe timp de război sau în timpul marilor crize.

Când domneşte panica generală, când toţi îşi plâng morţii, când se răstoarnă toate valorile, tu să fii cu mintea trează şi să urmăreşti profitul cu orice preţ! Nicio metodă nu trebuie neglijată, dacă serveşte scopului tău. Morală, omenie, onoare sunt simple cuvinte, care formează doar

un balast ce se pune împotriva scopurilor tale. De câte ori duc mâna la portofel, ţi se accelerează pulsul, nările ţi se umflă, transpiri, îţi scapără ochii după bani. Te simt, Dobritza! Ai o relaţie specială cu banii. Ai stofă de bancher şi nu trebuie să te împiedici de fleacuri. Iar crima, de regulă, e necesară şi inevitabilă ca să-ţi netezeşti drumul! Oricât de precaut ai fi, se găseşte unul să prindă un fir sau să-ţi intuiască jocul şi să-ţi ţină umbra ca să te demaşte. Nu te lăsa oprit din drumul tău de învingător! Nu ezita să elimini rapid şi curat, pe oricine îţi stă în cale.

Dacă vei urma sfaturile mele, la sfârşitul războiului vei fi un om bogat! Vei veni în Elveţia şi vei cunoaşte adevăraţii Cavaleri ai Profitului. Dacă vei asculta sfaturile mele, te voi iniţia într-un club select, unde toţi membrii fac bani şi profit din nimic! Sistemul e atât de perfecţionat, încât banii se multiplică de la sine. Furnicile robotesc, zeloase, conştiincioase iar noi încasăm profiturile. Şi, ca să ne amuzăm, uneori le strivim, pur şi simplu! Doar o talpă de gheată elegantă şi am strivit un muşuroi întreg! Alte furnici, mai harnice, mai naive şi cu mai mult elan le iau locul şi jocul continuă. O să-ţi placă la nebunie!

Stabiliră modalităţi de comunicare telefonică şi telegrafică şi Dobritza îi încredinţă lui Borin toate economiile, dar bancherul refuză.

- Păstrează-ţi banii, pentru că va trebui să ungi pe mulţi, ca să capeţi un post strategic. Şi vei avea nevoie de un capital consistent de început. Ţigările, cafeaua şi alcoolul aduc profiturile cele mai mari, dar ai nevoie de o investiţie iniţială. Am să-ţi deschid un cont în care să trimiţi prada de război. Nu mă plictisi cu mărunţiş,

avântă-te în stil mare! Mult noroc, Dobritza, şi nu uita: lăcomia este motorul marilor averi! Fii lacom, ucenicule şi- cu siguranţă- ne vom mai întâlni!

Spre sfârşitul războiului, când jaful sistematic la intendenţă rotunjise suficient contul de la Zürich, Dobritza, ca un om de afaceri serios, telegrafiase mentorului şi bancherului său, Borin Alois, cu instrucţiuni precise, pentru cumpărarea unei proprietăţi: o clădire cu un număr cât mai mare de apartamente şi cât mai multe intrări, de preferat, pe cea mai circulată şi importantă stradă din Zürich. Calculă precis că, într-o zonă circulată, într-o clădire în care intră şi ies multe persoane, îţi asiguri mai uşor anonimatul şi, eventual, retragerea.

Primi o ofertă convenabilă pentru un bloc din zona centrală, cu zece etaje, galerii comerciale la parter, 42 apartamente de lux, o grămadă de garsoniere şi patru căi de acces. Cumpără imediat ce vânzătorul îi lăsă cu 30% mai ieftin. Un etaj îl rezervă pentru confortul lui şi al fritzilor, dispunând renovări minuţioase, cu materiale de cea mai bună calitate. Borin angajă ebenişti şi tapiţeri cunoscuţi, cu clienţi grei printre casele cele mai mari.

Restul imobilului îl dădu spre închiriere unei agenţii imobiliare. Indicaţia era de a închiria către firme cu fluctuaţie mare de clienţi, inclusiv medici şi avocaţi.

Solicită contracte ferme, cu tarife maximale, clauze asiguratorii şi penalităţi drăceşti, toate în favoarea sa, cu plata în avans, direct în bancă. Era obsedat să cumpere ieftin şi să vândă scump şi pentru că poziţia ultracentrală, nu departe de Banhofplatz era dintre cele

mai râvnite, moara i se învârtea. Avocatul bancherului Borin, contra unui comision, supervizase contractele încheiate de agenţia imobiliară. Din chirii exorbitante încasate în avans, în primul an îşi acoperi, în mare, investiţia. Îşi spunea mulţumit: evreul nu e prost că cere, prostu-i ăla care deschide, de bou, baierele pungii.

A doua instrucţiune viza cumpărarea unei ferme de cel puţin 5 hectare în munţi, în zona Genevei, impecabil întreţinută, cu pădure şi curs de apă propriu. Găsise o fermă de 10 hectare, cu trei corpuri principale de clădire, pavilion de vânătoare iar, pe latura de vest, un gater în funcţiune şi clădirile administrative aferente, impunătoare şi îngrijite. Ferma mai avea şi 200 de stupi, îngrijiţi de o familie de munteni care aveau clientelă stabilă o fabrică de ciocolată şi două fabrici de medicamente. Aveau un atelier propriu de lumânări şi un cazan de săpun. La nevoie, ferma putea fi dezmembrată în patru-cinci proprietăţi distincte, cu comodităţi şi drumuri independente, dispunând de un grad de izolare desăvârşit dar, în acelaşi timp, cu ieşire la mai multe drumuri comunale în sate diferite. Bancherul îl preveni că e un adevărat chilipir cu care, probabil, nu se va mai întâlni niciodată, preţul de vânzare fiind sub jumătate din preţul real. Forţă nota cu tupeu, oferind jumătate din preţul solicitat de vânzător, adică un sfert din preţul real al proprietăţii şi îşi frecă mâinile de mulţumire, când acesta acceptă. După calculul lui era de aşteptat să accepte preţul meschin, dat fiind că proprietăţile aşa de mari, se vindeau cel mai greu. Banii, pe timp de război, sunt puţini şi scumpi, şi ochii tuturor: îndreptaţi spre

America, ţara care nu ducea război pe teritoriu propriu, deci oferea investiţiile cele mai sigure.

Cine investea prefera proprietăţile mici, ieftine pe care să le poată vinde urgent în profit, dacă situaţia ar fi impus-o. De fapt, ferma se vindea urgent şi ieftin, fiindcă proprietarul murise recent într-un controversat accident de maşină, într-o cursă nebună în curbele de la Monte Carlo. Nevasta, americancă, suferise cumplit când ziarele de scandal povestiseră accidentul cu exces de amănunte picante. Se pare că vitezomanul soţ nu era chiar singur în maşina cuore sportiva. Americanca umilită se hotărâse să vândă rapid şi să se întoarcă în California spre a uita tragica epopee europeană. Nici nu era de condamnat! Doar că dacă ar fi fost bine sfătuită, ar fi trebuit să dezmembreze proprietatea, fiindcă se preta la o dezmembrare şi să vândă fără furie, pe parcele. Dar bancherul Borin Alois, având alte socoteli, se abţinu să dea sfaturi.

Dobritza avea toate cărţile făcute şi, totuşi, situaţia ieşea de sub control. Ticăloşii de vărzari se pare că se pregăteau să-l... sară din schemă! Trebuia să iasă din starea aceasta de febrilitate, de surescitare, să gândească cu calm şi să găsească o soluţie rapidă şi rezonabilă ca săi întoarcă pe nemţi în barca lui. Dar cum? Înainte de a pleca din România, ticăloşii îi mâncau din palmă şi acum ar fi fost în stare să-l înjunghie pe la spate. Întoarse problema pe toate părţile şi înţelese: peticirea relaţiilor cu ei putea fi doar conjuncturală şi superficială. Îl detestau făţiş. O relaţie amicală cu ei, cum avuseseră atâţia ani, părea în urmă cu secole. Buun! Mă rog, bun pe dracu’!

Nu era posibilă o relaţie amicală, dar o relaţie forţată, necesară, bazată pe şantaj-beton, era o soluţie la fel de bună. Trebuia doar, să-i vină o idee fără cusur... Şi-i trebuia, musai, nişte untură de peşte, să-şi ungă dracului coaiele opărite! De usturime şi urzicătură, nici nu mai gândea prea limpede, fiind cuprins de un soi de neastâmpăr vecin cu turbarea!

După patru ore ajunseră în sat. Hanul Cocoşul Roşu era arătos, având cârciuma la parter şi două etaje cu mai multe camere. Te izbeau ferestrele mici, dar camerele erau toate frumos mobilate. Cârciuma era cochetă şi strălucea de curăţenie. Un şemineu frumos lucrat - în care flăcările lingeau lacome vreo trei buturugi - era inima încăperii. Deasupra şemineului - un tablou impunător: Împăratul Franz Iosif în ramă groasă, lucrată cu meşteşug într-un vechi atelier florentin. În dreapta împăratului, un tablou o idee mai mic, reprezentând o clădire dichisită, cu patru etaje pe care scria cu caligrafie frumoasă Melanie Haus. În stânga împăratului, chiar fotografia hanului, făcută în toiul verii, ca dimensiune, pe potriva celuilalt.

Fotografiile mai mici aveau aceeaşi ramă de soi - groasă şi aurită - vădind darea de mână a proprietarului şi lipsa de economie, dar şi preţul ce-l punea acesta pe toate trei tablourile.

Mâncară fără mofturi singurul fel de mâncare care se servea la han: cartofi copţi şi carne de purcel, păstrată de la tăierea porcului în ulcica de untură, trasă la tigaie cu ceapă călită, kaiser afumat şi cârnaţi bine condimentaţi, tăiaţi în feliuţe cât unghia. Bucatele meşteşugite, stropite cu vin din belşug, grăiau despre bucătărie iscusită.

Preţurile erau parcă mai gogonate ca la Trei Şoimi, spre iritarea lui Dobritza, aşa că dormiră câte doi în cameră.

Prima noapte într-un pat confortabil, cu aşternuturi moi, mirosind a flori de câmp, se petrecu într-un soi de armistiţiu între cei patru.

Dimineaţă, micul dejun copios, însoţit de madelene, chifle calde şi cafea proaspăt râşnită, le readuse optimismul. Nota de plată veni straşnic umflată şi Dobritza nu se abţinu să reflecteze că hangiii din ţara aceasta sunt toţi nişte tâlhari! Hans numără banii şi se miră de bacşişul subţire.

- Hans, vrem să închiriem o maşină să ne ducă la Zürich.

- Poate un măgar...

- Hans, nu avem timp de glume proaste; îţi spun răspicat, că ne trebuie urgent o maşină!

- Ba timp aveţi berechet! Acuma, răbdare nu ştiu dacă aveţi!- zise hangiul bine dispus.

- Hans, explică-te!- zise Dobritza cu glas sumbru, care nu lăsa loc la glume.

- Singura maşină - care trece pe aici o dată pe lună este maşina poştei. Asta, dacă nu se strică şi ne mai sare câte o lună, două. În sat nu are nimeni maşină, că-i prea scumpă şi nu ne face trebuinţă. Dar măgari avem majoritatea! Îi punem la teleguţă, să cărăm lemnele de la pădure sau ce boscârţe mai avem de cărat sau când avem de măcinat la moară. În rest, îi închiriem cu ziua, la turiştii care vin să se caţere pe munţii prăpăstioşi din zonă. Altă meserie nu-i aici, decât de tăietor de lemne, vânător sau călăuză. Trăim binişor din meseria asta, de

călăuză, că sunt destui împătimiţi de escaladări şi o droaie de căpiaţi care nu ştiu în ce se vâră, dar vin să se cocoaţe de nebuni pe munţi, ca să fie în modă! Mulţi îşi lasă şi ciolanele prin munţii ăştia, că alpinismul nu-i chiar treabă de prunci după cum gândesc unii!

Uluirea care-i cuprinse pe cei patru îl înveseli pe hangiu. După vreo oră de discuţii, hangiul izbuti să-i facă pe ciudaţi să priceapă, în sfârşit, că maşina poştei ia îndepărtat de zonele locuite, aducându-i într-un cătun izolat, în vârf de munte, bază de plecare şi de revenire pentru temerarii munţilor. După oprirea la han şi la casa poştaşului, maşina de poştă urmase drumul în formă de potcoavă şi, roată după biserică, se întoarse pe drumul de venire, după răscruce, doi kilometri mai la vale de sat.

Aşa se explica faptul că nu auziseră motorul maşinii trecând înapoi. Sigur, vina a fost a lor, că nici nu l-au întrebat pe albei încotro merge. Au cerut doar, să-i ducă în cel mai apropiat sat, ceea ce ţapul a şi făcut. În concluzie, aveau la îndemână două soluţii: să aştepte o lună, poate două, venirea maşinii de poştă, motiv de bucurie pentru hangiu, să aibă muşterii pe două camere, măcar o lună încheiată. A doua, să tocmească o călăuză şi măgăruşi ca să se ia la... trântă cu munţii şi, cam în zece zile - dacă i-o ajuta Dumnezeu şi vremea o fi de partea lor - să coboare în oraş. Nemţii se deciseră imediat pentru tocmitul măgăruşilor, dar pe nefericitul Dobritza îl cuprinse groaza: cum să-şi pună bucile, carne vie, pe spinarea măgarilor?! Îşi dresese puţin relaţiile cu nemţii şi nu mai voia să se mai pună rău cu ei, dar drumul acesta ar fi însemnat pieirea sa. Hangiul, gândind

să-i mai păstreze de muşterii câteva zile, îi aruncă un colac de salvare.

- Ca să răzbiţi muntele, aveţi nevoie să vă odihniţi bine şi să vă hrăniţi straşnic vreo câteva zile, ca să vă mai întremaţi, că parcă mâncaţi numai în posturile mari!

Drumul ăsta e anevoios şi chiar periculos, pentru bărbaţi puternici şi antrenaţi. La cât sunteţi de odârliţi, vă răpune muntele! Şi alta-i, că vă trebuie echipament serios pentru escaladări care se găseşte numai la prăvălia lui Karli Brandt, plecat de azi, din zori, la o înmormântare peste munte. Lipseşte măcar cinci zile, mai sigur şase...

Ochii lui Dobritza oglindeau izbânda. Măcar pe cinci zile era scăpat. Rămaseră înţeleşi. Nemţii plecară în camere. Dobritza, urmărind un gând, rămase să negocieze.

- Uite, Hans, în loc de două camere, mă gândesc să tocmesc patru. Îţi plătesc în avans; ce reducere îmi faci?

- Dacă te gândeşti să tocmeşti patru camere, socot că de patru ai nevoie! Şi cine are o nevoie plăteşte, nu se tocmeşte! Te prosteşti şi te zgârceşti, ca turcul Selim. A fost alungat cu puşca din sat. Şi scoase de sub tejghea familiarul Lupo, dându-i un frison lui Dobritza. Şi, cumnecum, tot înainte îmi plătiţi, că altfel în drum dormiţi! Eu altă socoteală nu cunosc... Limpede? Idiotul vorbea în versuri şi i-ar fi zis vreo două dar, amintirea sinistră de la Trei Şoimi îi era prea proaspătă, ca să nu-şi... coasă gura.

Plăti cu părere de rău întreaga sumă, pe cinci nopţi, fără nicio reducere, şi se duse să-i anunţe pe nemţi, că vor dormi fiecare în camera sa. Nemţii primiră vestea cu entuziasm zgomotos. Dar, cinstit, cel mai câştigat era

Dobritza care putea, în sfârşit, să stea nestingherit în curul gol, să se mai zvânte la băşici. Începu să se gândească, că bine hrăniţi şi odihniţi în paturi comode, vărzarii deveniseră rezonabili.

Cu siguranţă, trebuia să valorifice observaţia aceasta. Cu regret îşi trase în grabă pantalonii, cămaşa şi coborî la hangiu. Comandă pentru prânz sparebreiss, viţel la cuptor în sos de bere, pastramă friptă cu mujdei, cartofi fierţi cuprinşi în smântâna şi o tavă mare de ştrudele.

Hans, ca să fie sigur că a auzit bine, ceru degrabă calicului banii în avans. Se cruci de bacşişul generos şi o băgă pe hangiţă în zor, chemând şi două femei din sat ca să aibă spor. Ca să fie treabă isprăvită, Dobritza ceru hangiului şnapsul cel mai bun şi vinul cel mai vechi şi plăti imediat să ducă nemţilor în camere băutură pe nevoi şi peste nevoi, iar la masă - să nu facă nicio economie.

Hangiul începu să îl privească drept un muşteriu de soi şi Dobritza simţi că şi-a făcut un prieten de nădejde.

Nu vedea încă, nicio cale să le-ntoarcă idioţilor de fritzi gândul de la măgari, dar deja câştigase răgaz nesperat şi era optimist. Întrebă pe hangiu de un doctor sau spiţer, dar răspunsul îl aruncă în hăul disperării.

Doctorul fu lichidat de un soţ încornorat, iar pe spiţer mi l-au luat, în lanţuri l-au ferecat, pe loc mi l-au judecat şi la ocnă l-au băgat, pe viaţă ei l-au legat, că pe şogor a-mpuşcat.

Hans, dres cu şnaps din belşug încă din zori, vorbea ca un smintit în versuri idioate şi râdea, crezându-se om

cu duh, dar rămase încremenit de figura neguroasă a lui Dobritza. Gândi că o fi rudă cu vreunul din ei, ori cu doctorul ori cu spiţerul. De altfel, oameni tineri amândoi, de toată isprava, învrăjbiţi pe nimic, de muiere fără căpătâi care înşirase atâţia alţii, înaintea lor şi avea să înşire fără număr şi de-aci-nainte. Şi se întoarse fluierând la ale lui. I-ar fi spus hangiului ce-l apăsa, dar murea de ruşine. Hangiţei - nici atât. Ar fi râs de el şi poate, cum sunt muierile gură-spartă, ar fi zis de necazul lui, hlizindu-se cu toţi muşteriii. Cum l-ar mai fi urcat Dori Müller pe măgar imediat, dacă ar fi aflat! Şi bătu repede în lemn, speriat de propriul gând. Se codi o vreme, dar nevoia îi dădu brânci: ceru hangiului un ceai de muşeţel şi nişte untură de peşte. Hangiţa, pricepând imediat cam la ce-i făcea trebuinţă, îi aduse în cameră o carafă de ceai de muşeţel şi alta de pelin şi, alături, dresură cu gălbenele şi pătlagină. Nici doftoroaie dacă era, nu-i găsea leacul mai bine! Scoase banii să-i plătească înzecit, dar hangiţa - altă croială decât Hans ieşi fără să se atingă de bani. Privi în urma ei cu ochii umezi... Pe femeia aceasta ar fi vrut-o de nevastă! Rar se întâmpla să-i placă o femeie. Cinstit, nici nu se prea întâmplase, decât o singură dată în şcoală, Luiza.

Nici soacrele cele mai rele nu găseau atâtea cusururi într-o noră, cum găsea el dintr-o privire, la orice muiere.

Toate-i păreau curve, lacome la bani şi îngrămădite de prostie; de jegoase şi puturoase - ce să mai vorbim!lumea era plină. Sigur, i-ar fi plăcut mai degrabă băieţii şi-n război erau berechet, dar unde să-l găseşti pe ăla curăţelul, să-şi facă o clismă şi să nu-i pută picioarele?

Se ţinuse vreo două luni cu Otto, un tânăr ofiţer neamţ, parfumat, pedant şi frumuşel, dar fusese omorât în luptă, decapitat în zori de un obuz. Se zbătuse neamţul, minute bune, ca o găină descăpăţânată, zvâcnind în toate părţile în glod, de te umplea groaza.

Din gât sângele îi ţâşnea în şuvoi gros, ca de la ţâşnitoarea din parc. Vărsase şi maţele din el, preţ de vreo două zile. Şi acum mai icnea, când îşi aducea aminte. Câteodată, vreo cămaşă a neamţului, uitată printre lucrurile lui, îi aducea în nări parfumul frumuşelului, dar imediat îi venea în minte căpăţâna plină de noroi şi sânge şi trupul zvâcnind în agonie. O gheară îi smucea inima şi alta îl lua de la stomac. Îi bântui nopţile timp de câteva săptămâni.

Pe urmă, nu trecu mult şi băgă de seamă că, sub diferite pretexte, îl vizita Herman, un căpitan zâmbăreţ, subţirel, cu păr cârlionţat şi ochii verzi, ca de muiere lipicioasă. Într-o seară, veni pe la zece - sau chiar mai târziu chipurile, să cumpere două sticle de Martell. Dobritza, gândind cam ce hram poartă vizita frumuşelului la ceas de seară, îi puse un păhărel dintr-o sticlă abia desfăcută şi apoi băură pahar după pahar, până pe la vreo trei dimineaţa. Neamţul se ţinu tot într-un zâmbet şi într-o glumă până când, beat-fular, adormi în patul lui, îmbrăcat şi încopitat cu cizmele. Dobritza, bucuros, se dezbrăcă iute şi se băgă în pat lângă neamţ. Iute se dezbrăcă, iute se îmbrăcă! Că neamţul, simţindu-l gol în pat, sări ca ars în picioare şi, nici una, nici două, să-l împuşte cu pistolul. Ai văzut drac mort? I se blocă neamţului pistolul, ţac-pac, nimic...

Când se bucură că a scăpat, primi un şut straşnic în boaşe, de dureroasă aducere aminte. Căzut în genunchi şi chircit, fu lăsat în plata Domnului! Neamţul îi feri cărările, dar Dobritza nu putu să-l uite. Şi cine ar putea uita, mă rog, cizma nemţească, bine lustruită, din piele fină, de primă calitate, năpustită cu năduf în ouăle domniei sale? Pune-te-n bocancii lui, dacă-ţi dă mâna! * Petrecură în tihnă îndestulată, toată săptămâna, privind la Edith, hangiţa, cum trebăluia ajutată de cele două femei din sat, mişcându-se pricepută printre acareturi, hrănind gâştele, găinile şi răţoii. Când fierbea săpunul, în curtea din spate, se întrecură toţi să-i spargă lemne şi să-i amestece cu o scândură în cazanul cât o cristelniţă. Mesele îmbelşugate, stropite cu şnaps şi vin bun, fără economie, îi făcu pe nemţi, dacă nu chiar prietenoşi, măcar ceva mai relaxaţi. În a şasea zi, cu precizie elveţiană, Karli Brandt, negustorul, se întoarse în sat.

Cumpărând efectele specifice escaladărilor, numai marfă de prima calitate, erau puşi pe fapte mari.

Cordeline, amaraje, hamuri, scripeţi, pioleţi, ciocane şi tamponoare, carabiniere, bucle, blocatoare, colţari, bocanci şi hanorace impermeabile, rucsaci, lanterne, busole - nimic nu omiseseră nemţii - semn clar că erau familiarizaţi cu escaladările şi cunoşteau bine rostul la toate zdrăngănelele, care pe Ştefan îl sminteau. Dar şi Karli socotise bine. Căci cine a apucat să ajungă până aici fără echipament, doar n-o face cale-ntoarsă, de

nebun, până la dracu-n praznic, la altă prăvălie. Aşa că-i stoarse de parale, ca un afurisit de vameş.

Mâncare şi şnaps pentru drum au cumpărat din gros şi fără economie de la tâlharul de Hans, care a dat în lăcomie şi de data aceasta şi i-a zvântat de bani, de s-a crucit Dobritza!

- Hangiule, nu ai nicio ruşine? Mereu ne-ai jumulit de bani, dar acuma ai sărit calul, hoţ afurisit!

- Eu nu vă bag nimic pe gât! Dacă nu vă convine, descărcaţi măgarii şi... cale bătută! Mergeţi şi vânaţi în codri, ca să vă hrăniţi, precum strămoşii...

Meyer, nervos, tăbărî pe Dobritza: - Ştefane, plăteşte şi nu ne pune răbdarea la încercare.

Calicia ta idioată ne-a mai creat probleme grele! E ultima oară când îţi trecem neghiobia cu vederea. Nu te pune cu noi, că nu vrei să afli de ce suntem în stare! La greşeala următoare, o marcă va fi mai valoroasă decât viaţa ta! Şi mie nu mi se va bloca pistolul ca lui Herman, ţine minte!

Tot jarul din vatră se adunase în obrajii lui Ştefan.

Violenţa ameninţării îi dădea sângele în clocot, dar faptul că Meyer îi ştia secretul cu Herman îi secase cuvintele. Nici dacă ar fi stat în curul gol în faţa lor, nu ar fi fost muşcat mai rău de umilinţă! Măcar de n-ar damblagi, dracului! Înfrânt, cu umerii aduşi, puse banii potriviţi pe tejghea, fără niciun bacşiş şi ieşi în curtea hanului, căutând aer. Mult aer!...

Cum era soarele sus şi era marţi 13, hangiul îi sfătui, să nu porneasă la drum greu, în zi cu ghinion, să mai amâne o zi, că doar n-o fi foc!

- Superstiţiile sunt semn de lipsă de instruire, altoită pe minte scurtă, combinată cu primitivism rural. Asta, aşa elegant, ca să nu zici că te-am făcut ţărănoi îngălat, cu minte de curcă - traduse Dori Müller. Nemţii hotărâră plecarea imediată, cu două călăuze, dacă una ar păţi ceva, să aibă cu cine-şi continua drumul. Semn clar că vezi bine - călăuza pierdută la hanul Trei Şoimi le stătea pe suflet, măcar cât o gigică de sticlă sau o pietricică în ciubote.

Samarele măgarilor fură încărcate. Călătorii se schimbară de haine şi, spre uimirea lui Hans, toţi încălţaţi cu bocanci având talpa groasă, adânc crestată şi echipamentul montan, mai puţin Dori Müller. Dori, cu o alură princiară, purta cizme noi, de călărie, impecabil lustruite, pantaloni din piele, croiţi strâmţi, pentru cizmă, sacou din piele, dublat cu mătase fină, pălărie asortată asemenea, tot din piele, cu pană roşie de cocoş şi legătură tot roşie la gât, după moda aviatorilor. Şiculmea eleganţei!- în mâini mănuşi subţiri de piele fină şi o cravaşă.

- Te gătişi să te tragi în poză, suflete? Credeam că pleci la drum greu, precum dumnealor, să te iei la trântă cu muntele!- se băgă în seamă hangiul.

- Hans, ai depăşit măsura! Nu-ţi permit această obrăznicie! Eu sunt aristocrat din tată-n fiu, cu o descendenţă nobilă de 450 de ani şi, evident, nu mă trag de şireturi cu slugile! Vezi-ţi lungul nasului, otreapă de doi bani! Dacă mai scoţi un singur cuvânt, te spânzur, ca pe o slugă obraznică, de cel mai înalt copac! Vorbise răspicat şi ameninţător, cu privire stranie de ucigaş.

Meyer îl simţea dornic să ucidă, citindu-i cruzimea şi nebunia pe chipul imobil. Nu greşise cine-i zisese Măcelarul! Adevărul e că arăta ridicol: ca un cocoş călare pe măgar. Căţelul şi pisica mai lipseau şi recreau caraghioasa statuie a Muzicanţilor din Bremen.

La o partidă de vânătoare, la el la conac, călare pe cal, ar fi fost în modă, coborât din coperţile revistelor franţuzeşti, dar printre măgari şi călăuze şi toţi ceilalţi echipaţi să-nfrunte muntele, eleganţa lui se brodea ca nuca-n perete...

Hans luă o poză profund jignită, strângând bine bătrânul Lupo în mâini, iar Edith, cu ochii roşii, probabil i-o fi intrat ceva în ochi, le făcu cu mâna.

Urcară repede pe măgari şi se urniră, mai puţin Dobritza, care încerca să amâne cât mai mult momentul.

Cum nu se petrecu nicio minune, care să-i ţină pe loc, năduşi oleacă până încălecă pe afurisitul de măgar şi se urni deznădăjduit în urma micului convoi.

După o oră de coborâş poticnit - în care nu avansară prea mult - fură nevoiţi să coboare de pe măgari şi să-şi croiască drum şovăitor, pedeştri printre jnepeni. Pentru cine nu ştie, află acuma că, la munte, coborâşul e ceva mai greu decât cocoţatul... Şi, dacă avea să le lipsească urcuşul, ei bine, nu avea să treacă mult şi urma la rând şi o creastă de urcat. Una din multele care urmau. Asta, aşa, ca să nu fie loc de plictiseală! În ultima zi din cele zece sau unsprezece cât dura sinistrul drum, urma coşmarul, când aveau să lepede bagajul inutil şi măgarii la un loc hotărât. Aveau să coboare în frânghii, legaţi în hamuri, ajutaţi de

scripeţi, piolet şi tamponoare, perete aproape drept, treabă greu de dus la bun sfârşit şi care pe Dobritza îl năucea, părându-i fără sorţi de izbândă.

Chiar dacă era soarele sus, frigul le intra în oase. Se opriră să îşi tragă sufletul. Privirea le era încântată de o privelişte de poveste. La poalele muntelui pe care îl coborau, cât vedeai cu ochii, colină se îmbuca peste altă colină, cum se împleteşte cozonacul, şi printre jnepeni răzleţi - care mai pitici, care de un stat de om - risipită care-ncotro, o târlă de oi albe-albe. Doi câini uriaşi, flocoşi şi căpăţânoşi, leneveau la soarele cu dinţi - şi trei măgari puturoşi completau tabloul. Cerul siniliu, netulburat de niciun nor, se unea în vale cu pământul.

Doar un vultur uriaş mişca aerul, planând în cercuri largi, parcă admirând şi el, idilica privelişte.

Kurt Meyer - mare amator de pictură şi destul de talentat, se pare- era necăjit că nu are un şevalet, să surprindă scena.

Lui Dobritza îi era silă: ticăloşii ăştia au trecut planeta prin foc, omorând milioane de oameni şi poftim!- acum cad în cur, fascinaţi de frumuseţile naturii. Scârbe de doi bani! Meritau să le zică vreo două de la obraz, să le mai taie greaţa...

Ca din senin, vulturul se năpusti în mijlocul turmei, luă o mioară în gheare, o ridică în văzduh până la verticala lor, de se vedea mioara cât un pui de pisică!

Până să se dezmeticească privitorii, la fel de repede, vulturul o slobozi. Nimeni nu apucă să zică nici breau!

Mioara, scăpată din încleştare, se zdrobi de spinarea măgarului lui Kurt Meyer, împrăştiind sânge şi maţe

roată în jur. Deşelat şi îngrozit, dobitocul fugi cât îl mai ţineau copitele. Îl izbi din plin pe Dori Măcelarul care se prăvăli secerat. Din izbitură, porni la vale, plin de sânge, seu şi maţe, alunecând prin jnepeniş cu viteza unui bob, lucru înlesnit de costumul lui lucios de piele. Măgarul, în alergătura lui bezmetică, îl acroşă şi îl trânti şi pe Klein apoi, după câţiva paşi, se prăbuşi răpus, horcăind sinistru. Călăuzele se dezmeticiră primele, sărind în ajutorul lui Klein. Mişca, dar avea dureri năpraznice de gât. Îl întoarseră cu faţa în sus. Arăta fioros, plin de sânge, maţe şi, probabil, fiere. Îl spălară pe faţă. În frunte avea un cucui, cât un ou de gâscă şi câteva tăieturi. Pe faţa urâtă, cu nasul enorm şi urechile elefantine, cucuiul uriaş şi tăieturile îi întăreau sluţenia. În acest timp, Dobritza o luă la vale după Dori, oprit într-o tufă de jepi la vreo 200 de metri mai jos. Nu părea să mai fie în viaţă. Îl întoarse cu faţa în sus şi îşi zise că ăsta îşi ieşise din grijă cu operaţia estetică. Ce începuse copita măgarului au desăvârşit pietrele ascuţite, smârcurile şi jepii.

Măcelarul nu mai avea faţă, ci o bucată dezgustătoare de carne terciuită. Dobritza mai văzuse o faţă atât de desfigurată când sora mai mică a mă-sii, rea de muscă, se încurcase cu un negustor însurat. Legitima îşi găsise dreptatea, aruncându-i şogoriţei cu vitriol pe faţă fără pic de economie!...

Nu mai avusese aşa o greaţă din ziua când o mierlise Otto, descăpăţânat. Dori deschise brusc ochii. Dobritza tresări violent. Măcelarul era oribil cu faţa jupuită. Ceru

rom. Goli toată plosca, o litră ca nimic. Încercă să se ridice, dar piciorul drept era rupt. Înjură scârbos. Mai ceru rom. Puternic sorb. Şi-l turnă şi pe ăsta în el, în grabă, până la ultimul strop. Probabil era spart pe undeva că, altfel, unde să încapă atâta? Căzu ca mort.

Nu se ştie dacă era leşinat sau intrase în comă alcoolică.

Cum erau împrăştiaţi care încotro, vulturul care senvârtise în cercuri strânse, recuperă stârvul mioarei zdrobite şi se ridică cu răpciuga de carne sfârtecată în înalturi. Între timp, călăuzele îl urcară pe Klein pe un măgar, ca pe un mort. Dobritza şi Meyer îl ridicară pe Dori şi îl puseră pe alt măgar, în acelaşi mod, cu burta în jos. Călăuzele, meştere, îi legară cu metodă pe fiecare rănit de măgarul său ca să nu alunece la drum, căci o cădere i-ar fi scăpat morţii. Răniţii păreau două leşuri şi nu s-ar fi mirat nimeni, să-şi dea sufletul în scurtă vreme.

Ei, toate bune - vorbă să fie!- dar Kurt Meyer era în mare încurcătură, căci rămăsese fără măgar. Dobritza, de dragul bucilor, îl dădu bucuros pe al său, provocându-i lui Meyer deopotrivă uimire şi recunoştinţă. Cât avea să ţină recunoştinţa nazistului, vom trăi şi vom vedea.

Dobritza înregistră mulţumit că Meyer s-a întors în parohia sa ca în vremurile bune. De la sine înţeles, plecară în tăcere înapoi în sat. Gândul că o va vedea pe Edith îl însufleţea. Îl încerca gelozia, că-i va obloji şi pe fritzi, dar, de: ce să-i faci într-un sat fără vraci? Na, că s-a molipsit de tâmpitul de Hans, cu rostirile în versuri...

Drumul era anevoios şi se înnoptase. Făcură popas scurt, să-şi tragă sufletul. Călăuzele aprinseră nişte

focuri, şi din modul ciudat cum erau aranjate, pricepu imediat că erau semnale. Când se urniră, se auzeau deja voci. În scurt timp, pălălaie de la cinci torţe subţiară întunericul nopţii. Alţi săteni le veniră în ajutor. Cu ajutorul torţelor, mersul le deveni mai sigur şi deplasarea mai cu folos. Într-o oră erau în curtea hanului. Hangiul răsucea un şervet, zâmbind subţire.

- Cum ziceam, marţea-i de belea, nu-i rost de pornit la drum! Mai ales dacă-i 13, ghinionu-i făcut! Bătrânii zic, că sunt trei ceasuri rele! Asta dacă ai noroc... Văd că, la voi, ceasurile rele au fost cu ghiotura. Iar mata, bre cucoşule, aristocrat din tată-n fiu, javră cu pedegree de 450 de ani, trebuia să mă asculţi şi să te tragi în poză, cât erai gigea, că nu cred să mai ai vreodată faţă de poză. Şi cine are urechi de auzit, să auză... Când te pui rău cu cârciumarul, cică să nu-i mai treci pragul, că-ţi scuipă în mâncare, ori mai rău! Unde mai pui, că Hans îi cârciumar cu puşcă! Şi cucoşul n-are puşcă... Hans se legăna greoi, de pe un picior pe altul, glasul îi era cântat şi ochii îi jucau vicleni în cap.

Dobritza îl trase deoparte.

- Hans, te înţeleg că te-ai răcorit; şi eu aş fi făcut la fel, fiindcă Dori Măcelarul e cel mai mare împuţit. Dar, gândeşte-te bine că, dacă mai stăm la tine, până vine maşina de poştă, poţi să câştigi într-o lună, cât scoţi în mod normal într-un an. Aşa chilipir- să ai patru camere închiriate pe trei săptămâni - nu-i de lepădat! Eşti negustor sau muiere ranchiunoasă?

Hans cântări îndelung. Închise un ochi, se scărpină la falcă, îşi cuprinse nasul în căuşul palmei, se mai scărpină

la tâmplă, apoi îşi cântări grijuliu ouăle, aşezându-le cu meşteşug, de parcă n-ar fi fost nimeni de faţă. Se cuprinse în braţe şi se scărpină la amândouă coatele, îndelung, ca de râie căprească. Negustor hârşit, cântări cu bucurie că muşteriii erau prinşi în colivia lui dar se lăsa greu, exasperându-l pe Dobritza.

- Uite, Ştefan, să nu zici că-s ticălos, o fac pentru tine!

Plătiţi socoteala întreagă, în avans pe masă şi casă pentru 25 de nopţi. Pentru Jupuit totul costă dublu. Dar socoteşte bine! Dacă între timp se curăţă jupuitul sau amicul cu gâtelniţa frântă, nu-ţi dau niciun franc înapoi! Să n-avem vorbe de ocară! Şi să nu uiţi că eu am puşcă în tot locul cu mine şi tot satul în spate. Tu nici pe camarazii tăi nu-i ai de partea ta! Îţi cam citeşti spatele în preajma lor...

Ia te uită- îşi zise Dobritza- ăsta o face pe idiotul, vorbeşte cât îi ziulica de mare în versuri şi, în fapt, ne spionează, de ne citeşte şi gândurile! Periculos personaj! N-aş fi zis!

Hangiul obraznic nu se sfii nici de data aceasta, să facă o socoteală gogonată-gogonată, ca şi când muşteriii ar fi mâncat cu mai multe guri, iar Dobritza, temându-l pe Meyer, înghiţi în sec şi plăti, chit că-l ustura şi la ficaţi...

Doi săteni tăcuţi tăiară cu gesturi precise cizma lui Dori, înlocuind-o cu un dispozitiv de atele, petrecut de legătură meşteră din piele brună, şpălţuită, timp în care Dori turna rom în el cu sete mare. Rana la picior era urâtă rău de tot, piciorul fiind zdrobit, nu doar rupt. Apoi, cu grijă, îi spălară rana ce-o avea drept faţă. Alcoolul trecut pe carnea vie îl săgetă de durere şi Măcelarul slobozi înjurături

murdare şi ocări drăceşti. Tâlharul de Dori încă mai avea tunet în voce! În câteva minute leşină spre uşurarea tuturor.

Alţi doi săteni, cu gesturi domoale dar sigure, îi puseră lui Klein un guler înalt şi ţeapăn, din aceeaşi piele brună, şpălţuită, ca la legătura pentru picior. Se vede că nu-i prima dată când sătenii ăştia vedeau un picior frânt sau un gât zdruncinat.

Aveau un dram de noroc, că oamenii ăştia păreau să ştie ce fac. Şi, cam într-o săptămână, trebuia să se întoarcă de la escaladări doctorul Van Bruck, chirurg căutat la Geneva, cu dever la clienţi groşi la pungă şi răniţii aveau să intre pe mâini pricepute.

Doctorul Van Bruck avea doi gemeni pe care nu voia să-i crească în seră şi, în fiecare an, îi ducea pentru o lună aspră în munţi, în condiţiile cele mai sălbatice, însoţiţi doar de Kreutz-copilul călăuză, nepotul lui Hans şi de nelipsiţii măgari care le cărau merindele şi echipamentul.

Edith întinse masa pentru ei şi pentru călăuze. Îi ospătă cu supă de pui îndesită cu găluşti de orez şi cu tocană de viţel straşnic condimentată: să meargă băutura. Gogoşile vanilate le aduse în două panere împletite şi cuprinzătoare şi puse pe masă mai multe borcane de dulceaţă de fragi, să aibă mesenii în ce tăvăli gogoşile. Sprintenă, mulţumi pe toată lumea. În curând, toţi erau morţi de beţi. Localnicii plecară la casele lor şi toată lumea în camere, în afară de Dori, pe care Hans îl culcă pe o şubă mocănească lângă şemineu. Acuma, cine era să se tăbârcească cu 115 kile ale lui la etaj? Lăsară pe a doua zi, să îşi unească forţele şi să îl ducă în camera lui.

Edith veni pe furiş în odaie la Ştefan să-i mai aducă nişte alifie şi Ştefan o opri peste noapte. Rămase fără nazuri. Până să arate Ştefan cam câte parale face ca armăsar, se termină muniţia, dar Edith torcea mulţumită, ca o motăniţă leneşă la ulceaua cu smântâna dulce. Lui îi plăcu lipsa ei de pretenţii, lucru de preţuit la o muiere, căci îi erau urâte nesătulele!...

- Ştefane, să fim cu mare băgare de seamă, că dacă ne simte prăpăstiosul de Hans, mi-e că pune puşca pe tine...

Noapte de noapte, când toţi dormeau vârtos, Edith se strecura, nălucă, şi rămânea până în zori, când pleca la fel de precaută. De la o vreme, văzând că băşicile şi opăreala trecuseră, lăsând doar o pată maronie, într-o zi îl chemă în grajd, să-l lecuiască de hemoroizi. Pricepută, topi nişte smoală într-o găleată de tablă proastă şi îl puse cu fundul gol deasupra găleţii, ca fumul gros şi aburii de smoală, săi usuce hemoroizii.

Treaba fiind isprăvită, că tot era cu izmenele în vine, Ştefan se gândi să... sporească folosul. Se hârjoniră fără griji în porcoiul de fân mirosind a proaspăt, până când uşa grajdului fu izbită de perete. În prag, hangiul care, lucru ştiut, îşi căra fioroasa puşcă pretutindeni după dânsul. Aţi văzut groază mai mare?

Dobritza înşfăcă hainele şi fugi pe uşa dinspre livezi.

Alergă prin hăţişuri cu hainele în mâini şi nu se opri din alergat decât când îşi pierdu răsuflarea. Se îmbrăcă hăituit, cu ochii în patru. Cercetă dinspre sat şi i se păru că nu-l urmăreşte nimeni dar, probabil că hangiul aduna ajutoare, să pornească cu potere după el. Cel mai tare se

temea de potere cu câini. Şi, în satul ăsta, lighioanele de câini se întreceau cu viţeii, doar că erau flocoşi şi toţi florieni. Se blestemă că îşi puse capu-n joc pentru cur de muiere apoi intră în coşarul unei babe care nu avea câine şi se bungeni în paiele din iesle. Coşarul, încăpător, bine construit din bârne, era lipit cu humă şi ar fi fost cât de cât călduros dacă zdreanţa de uşă, abia însăilată-n scânduri, s-ar fi putut închide mai bine. În perete, agăţată într-un cârlig ruginit, o roată de căruţă cu spiţe de lemn.

Pe celălalt perete spre nord: un târn, agăţat de toartă întrun cui ruginit. Norocul lui, în târn, câţiva saci prăfuiţi să pună pe el, căci era ger tăios şi nu se mai oprea din dârdâit.

Ziua următoare fură de la babă un căşuleţ de capră şi două scovergi găsite la-ndemână şi se depărtă şi mai tare de sat. Se ascunse chircit de groază, într-un jnepeniş înalt, cât statul de om. Când se lăsă noaptea, se întoarse precaut la han, după un larg ocol, găsind toate luminile aprinse ca la o mare sărbătoare. Câinele mătăhălos îl cunoştea şi dădu prietenos din coadă, fără să-l latre. În spatele grajdului, mai sus de izvor, găsi un coş de mâncare, un cojoc, izmene şi o pătură groasă. Muierea era de toată isprava!

Se gândi să intre, să-l omoare pe Hans şi, chiar dacă gândul îl umplea de bucurie, calculă că a doua zi l-ar fi căutat în zori tot satul să-l linşeze şi se lipsi cu oarece părere de rău. Ascultă o vreme pe sub ferestre. Hans şi idioţii de nemţi plănuiau de zor cum să-l captureze.

Pe Hans îl înţelegea dar scârbele de nemţi făceau exces de zel, uitând că le scăpase fundurile, scoţându-i

din zona frontului. Jigodii de doi bani! Îi durea burta de ce făcea el în scutece şi cu cine, şi de coarnele hangiului. Vite încălţate! Vipere care nu-şi cunoşteau interesul! Luă hainele şi proviziile cu el şi plecă amărât, să înnopteze iar în coşarul babei... * În han era halima mare. Dori Măcelarul fusese găsit mort şi fuga lui Dobritza arăta clar cine este criminalul.

Descoperiseră mortul de dimineaţă, dar nimeni nu avea cunoştinţe medicale atât de tari, încât să se pronunţe în privinţa momentului decesului sau a cauzei lui. Dar ceea ce-l incrimina mai tare - Dobritza, înainte de a fugi ieşise din camera lui Dori, cerând să nu mai intre nimeni, până a doua zi dimineaţă.

- Ci-cine-i finofatul? Freţi mai mult?- întrebă Klein bâlbâit. Deşi e fiolent, pe de altă parte, el este sin-gugurul care afea de pierdut, şi si-sinngurul care afea motife t-temeinice să-l frea în fiaţă. În fiitorul apropiat, Dori afea să-i fâre sub nnas freo 100.000 de franci elfeţieni. Efident, pentru el era mai confenabil, ca Dori să fie în fiaţă. Efident e o mare c-con-contradic-ţie aici!

- Uiţi, dragul meu Klein, că-i impulsiv şi îi şi place să ucidă. O face cu uşurinţă şi plăcere şi nu are niciun fel de remuşcări.

- Dragă Meyer, dacă frei să ppui problema aşa, în fârful l-listei fâră-ne şi pe noi. Amândoi afem acest profil. Ne potrifim în această ddescriere, fără să fim finofaţi.

- Hans, nici tu, nici Edith nu puteţi fi excluşi. Voi aţi

avut şi ocazia, că ce era să-i scuipaţi un praf în mâncare sau să-i puneţi perna pe faţă. Ai avut şi motivul, Hans!

Având cu el mai multe altercaţii, ştim toţi, că te-a jignit crunt şi l-ai ameninţat în faţa tuturor. Iar în ziua plecării noastre pe măgari, am intrat în bucătărie, când Edith îl miruia pe Dori cu o tigaie de clătite în cap.

- Dacă mi-a zis măscări şi mi-a băgat mâna sub fustă, la ce să se aştepte? Să zică merçi, că nu mi-a căzut tuciul la îndemână.

- Poate că şi în ziua morţii lui să te fi pipăit.

- Faci păcat, domnule! Eu doar l-am avut în grijă şi iam dat alifie blândă, să-i treacă durerile. Nu mă ştiu vinovată cu nimic! Umblaţi pe cărare greşită! Poate nu la mai răbdat pământul, de ticălos ce era!

Edith vorbise răspicat şi fără teamă, într-o poză semeaţă. Meyer o cercetă cu atenţie. Unde dispăruse ţăranca supusă şi robace pe care o ştiau ei? Nici lui Klein nu-i scăpă schimbarea femeii.

Hans se băgă în seamă.

- Domnilor, Ştefan a fugit! De ce o mai prigoniţi pe Edith, să-i faceţi sânge rău?

De fapt, în sinea lui, nu prea credea că Ştefan l-a cosit pe cucoş dar, decât să cadă capul lui sau al lui Edith, mai bine sacrifica pe venetic. Stabiliră cum să-l încolţească mai bine a doua zi şi plecară la culcare.

Pentru Edith numai somn nu fu. Nici ea nu pricepea, când şi-a pierdut capul după Ştefan. La început, i-a fost milă de bucile lui opărite şi a vrut doar să-i dea de leac.

Apoi a surprins-o plăcut cu manierele impecabile şi vorba elevată: nu-i uşor să vorbeşti impecabil o limbă

străină, fără accent şi fără să-ţi prinzi urechile în subtilităţile gramaticale! Totuşi, fără să şi-l închipuie deşteptul pământului, îl simţea inteligent şi hotărât să se perfecţioneze. Nici prea chipeş nu îl găsea, mai degrabă mătăhălos. Niciodată nu îi plăcuseră oamenii roşii şi pe gămani îi ferea. Cât despre meşteşug la aşternut, poate... de aci înainte. Gustul ei la bărbaţi se ducea în alt tipar, însă soarta îi juca renghi şi uite că i se aprinseră călcâiele pe negândite: - Cine ştie? Probabil că atunci când pe cracă e o singură poamă, bună şi aia, chit că-i mălăiaţă! Sau poate vrăjmăşia făţişă a nemţilor şi socoteala că erau trei împotriva unuia, să-i fi deşteptat simpatia pentru cel oropsit. Pe cei trei nemţi nu-i punea în rândul oamenilor. Pentru ăştia - doar glonţul! Nu vedea niciun rău că Dumnezeu găsise o cale să-l strângă din lume pe cel mai ticălos, ca să mai primenească Pământul. În chip ciudat, moartea lui Dori, nu-i produse nicio emoţie. Şi dacă Ştefan îl mântuise, brava lui, era de lăudat!.

Dimineaţa devreme, Klein fiind mai beteag, rămase în pat, iar ceilalţi doi bărbaţi, Hans şi Meyer, porniră în căutarea fugarului. Meyer primi de la hangiu un pistol cu două gloanţe. Se vede că Hans nu voia să înarmeze prea tare pe neamţ. Meyer înţelese că cele două gloanţe dau măsura încrederii ce-o avea hangiul în el. Nici picior de Dobritza! Părea că-l înghiţise pământul! Luaseră livezile la rând, se afundaseră în hăţişuri în munte, cutreieraseră inutil satul, uliţă cu uliţă. Nu scăpaseră din cercetări nici biserica, ori privatele din curţile oamenilor.

Obosiţi, îngheţaţi de frig şi nervoşi s-au întors la han.

Mâncarea mirosea bine şi era gustoasă, dar cui îi mai ardea? Meyer, de pe locul lui din sala de mese, zâmbindu-i norocul, prinse un fir. Când hangiţa foi uşa, cărând farfurii, zări în bucătărie lângă maşina de gătit, un coş cu bucate.

Prost să fii, să nu pricepi! Ceru ardei iuţi, lăudă bucătăreasa, ceru iar şnaps, îşi mai făcu de vorbă, apoi plecă la culcare. Cum casa scării avea uşă direct afară, ieşi neobservat în curte. Merse în spatele hanului şi se puse pe aşteptat după nişte butoaie în care se aduna apă de ploaie pentru spălatul rufelor.

Preţ de vreo oră, nicio mişcare dar, după ce se stinseră toate luminile în casă, muierea ieşi tăbârcind la coşul încărcat. Merse cam 200 de paşi şi, din întuneric, se ivi şi Dobritza, câine hăituit.

Meyer se târî până aproape, se scutură de scârbă, căci ajunsese la mormanul de tizic şi, de nevoie, o luă de-a dreptul prin el. Când îl avu pe ticălos în bătaia pistolului trase.

Dobritza se prăvăli cu muget de durere. Glonţul îl nimeri pe interiorul pulpei piciorului, în acea zonă preţioasă şi deopotrivă dureroasă şi nu ştia încă dacă instalaţia mai e la locul ei ori zburase. Edith slobozi un strigăt de spaimă. Meyer se apropie hotărât să-l execute în cap. Potrivi pistolul şi, când să tragă, Edith i se prăvăli la picioare. Apăru şi Klein urmat de hangiu.

- Herr Meyer, fiperoiul e în pputerea noastră şi îl putem ucide când frem. Eu freau un-un i-interoga-ga-toriu efficient, ca pe fremuri.

Mai mult târât decât adus în casă, fu pansat în

mijlocul bucătăriei. Spre regretul lui Meyer, atârnatele erau la locul lor, iar glonţul ciupise pielea fără mari stricăciuni. O buruiană strivită şi o legătură cu alifie pe rana dezinfectată fură destul. Apoi, în camera lui, îl legară fedeleş de la glezne în sus, ca pe o mumie egipteană, nu că ar fi fost necesar, ci ca să-i creeze un cât mai mare disconfort. Nemţii îşi ştiau temeinic meseria.

Meyer rămase în cameră cu el. Erau două paturi, dar neamţul îl... rolui în covorul ţărănesc şi-l puse pe jos, blocând uşa cu balotul uman, să nu se poată intra de el. În chipul acesta, trupul matahalei, bătând mult peste suta de kile, bloca uşa şi era cea mai sigură cale de a împiedica o eventuală tentativă de evadare pusă la cale de Hans şi hangiţă din exterior. Dimineaţă, Meyer mâncă relaxat, îşi savură cafeaua şi la şapte punct îl scoase pe prizonier din covor, îl dezlegă, îl aşeză pe un scaun de lemn cu spătarul înalt, legat strâns în carne .

Interogatoriu metodic şi competent de şase ore, timp în care Ştefan, nemâncat şi slăbit de rana din pulpă, leşină de mai multe ori. Palma lui Meyer - cât cazmaua!şi cana de apă de izvor, rece ca gheaţa, îl aduceau repede în simţiri apoi potopul de întrebări idioate îl frângea iar în două.

La orele 13.00 punct intră Klein cu forţe proaspete pentru încă şase ore. Metoda S.S., îndelung exersată, încerca să scoată de la el, în mod absurd, că l-ar fi omorât pe Măcelar.

- Cine îşi omoară găinuşele cu ouă de aur, Herr Klein? Sunteţi nebuni, amândoi! Eu am nevoie de voi toţi în viaţă, să-mi plătiţi, că v-am scăpat fundurile! Vă

filează lampa, idioţilor! Vi s-a urcat băutura la cap!

Meyer intră şi, plictisit de încrâncenarea lui Ştefan care nu-şi recunoştea fapta cu încăpăţânare, propuse să-l împuşte a doua zi în zori şi să-l îngroape cu Dori. Asta ca să nu se opintească, să sape două gropi .

- Bba, eu zic să nu-l împuşcăm! Ştefan, revenit din leşin, tresări bucuros, gândindu-se scăpat.

- Freau să-l punem frumos legat în fundul gropii cu cadafrul lui Dori deasupra şi apoi, pământul turnat fânturat cu măsură peste ei. Fa muri mai lent, sufocat şi pedeapsa fa fi pe potrifa crimei lui. Efident, un ofiţer german trebuie răzbunat pe măsura gradului său. Freau să nu uiţi că Herr Stan Theodorus Müller a fost un braf S.S. Standartenführer şi a fost decorat de Führer personal, cu Crucea de Fier(Eisernes Kreuz).

Dobritza era paralizat de groază. Nu încăpea îndoială că ticăloşii îl vor tortura şi omorî în chip bestial. Aveau o temeinică experienţă în materie de tortură şi cruzimea le juca în ochi. Ştefan ajunse să roage glonţul!

Meyer şi Klein coborâră la cină. Edith aşternu masa cu ochi reci şi duşmănoşi. Teutonii mâncau tacticoşi şi relaxaţi în tăcere. Hans lustruia paharele cu gândurile aiurea când, glasuri vesele făcură cioburi liniştea cernită.

Kreutz, nepotul lui Hans -călăuză de mic copil - se întorsese cu veselul grup din munţi. Doctorul Van Bruck cu gemenii săi, adolescenţi intrară zgomotoşi .

- Bună seara, bună seara la toată lumea! Bucuroşi de oaspeţi?

Nu-i răspunse nimeni. Atmosferă ostilă îl dezorientă.

De ani buni în casa asta era oaspete aşteptat cu bucurie şi îndrăgit ca un prieten de soi.

- Ce linişte de priveghi! Vă plouă în blide, oameni buni? Parcă aveţi mortu-n casă...

- Ba, chiar aşa; cum urci mata scările pe dreapta!- zise hangiul ştergând un pahar şi hangiţa scăpă farfuria din mâini, risipind-o în cioburi mărunte. Doctorul îi privi grav: - Vă arde de snoave?

Toţi îi priveau pe noii veniţi cu răceală.

- Oameni buni, păreţi nebuni! Şi se porni domol spre scări. Lămurit dintr-o privire, coborî destul de repede cu paşi măsuraţi.

- Cine i-a belit până la os faţa amărâtului?

- Un măgar!- zise Hans fără chef.

- Mare meşter, măgarul! Dar mortul de când nu s-a pişat, bre?

Klein se oţărî.

- Nu fă p-pe-permit, să fă bateţi jjoc de falorosul nostru ccamarad, colonelul Theodorus Müller, care şi-a pierdut fiaţa .

- Ei, bravo! Dacă chiar te doare-n suflet de el, de ce nu i-ai pus ţucalul, amice?

Asistenţa rămase cu gura căscată.

- L-au lăsat rinichii... - completă doctorul.

- Eu i-am trimis ţucalul prin femeie! - zise hangiţa dârz. Dar a strigat ca un descreierat la femeie, să-l lase după uşă şi a dat-o afară, înjurând-o năpraznic. Femeia mi-a spus că l-a găsit mereu curat, dar ne-am gândit că a rugat pe domnii. Eu n-am intrat deloc la el în cameră, i-

am trimis toate prin femeie, căci n-a fost om. Vorbea numai măscări şi înjura ca turbat.

- Se vede treaba că a fost prea mândru să folosească ţucalul şi, cum privata e în fundul curţii, nu a avut cum să urce şi să coboare cu piciorul zdrobit. Oricum, asta a fost başca! Piciorul trebuia amputat la mare urgenţă, altfel murea oricum de cangrenă umedă. N-aţi văzut că piciorul zdrobit în zona tumefiată e negru-violaceu şi-a început să pută? Moartea ţesuturilor i-a afectat funcţionarea rinichilor. Ar fi făcut până la urmă pe el fără ţucal dar, de la stricăciunea piciorului, s-a instalat anuria şi, fără tratament s-a ales cu insuficienţa renală ireversibilă.

De aici i s-a tras moartea în final.

Toţi auzeau, dar niciunul nu înţelegea.

Prima se dezmetici Edith. Îl luă într-un zor pe Kreutz şi pe hangiu. Îl dezlegară pe Ştefan şi îl băgară în pat.

Vânătăile şi rosăturile de la funie erau pe tot corpul.

Nefericitul delira, înşirând vorbe fără şir într-o limbă exotică, necunoscută tuturor. Edith reţinu o expresie ciudată - blestemul cifrei 13 - repetată în neştire şi şi-o notă pe un carneţel. Ştefan nu-i recunoscu şi nu se trezi. Medicul îi administră un calmant injectabil, apoi se ocupă de gâtul lui Klein. Îl examină pipăindu-l cu gentileţe, îl apasă mai ferm în anumite locuri apoi îi puse mica proteză de piele şpălţuită la loc şi îi prevăzu o recuperare în şase-opt săptămâni, nu lipsită de dureri. Klein se smiorcăi la injecţie ca un mucos. Răstimp, Dobritza delira bolborosind fără noimă: Blestemul cifrei 13! Răpus de blestemul cifrei 13...

- Herr Doktor, eşti sigur că nu e o crimă la mijloc?- nu se lăsă Meyer.

- La fel de sigur cum sunt că mata, dacă nu te cauţi grabnic şi nu te doftoriceşti, în maxim doi ani, te cureţi de la... pateu! Dacă nu poţi dormi liniştit de hatârul camaradului care s-a curăţat şi vrei să-ţi faci hara-kiri, fă-o după ce pleci de aici, să ne vedem liniştiţi de vacanţă. Sub acoperişul ăsta, a fost deja destulă acţiune! * Dimineaţă ploua apocaliptic. Tunetele şi trăznetele îl treziră pe Dobritza. Ploaia zornăia în geamuri, cu huiet continuu, ca de fierărie, de-ai fi zis că trece trenul pe sub streaşină. Se miră că e în pat, dar mâncarea de pe noptieră îi şterse gândurile. Muşcă lacom dintr-o aripă rece, de curcan, apoi se bucură la un copan. Oasele şi carnea îl dureau de-l scoteau din minţi! Se compătimea, gândind cu ură, că vărzarii l-au zdrobit ca pe un şniţel!

Uşa, unsă de Edith în nopţile de amor, se deschise fără scârţâit şi apăru Hans în prag. Dobritza o sfecli. Închise ochii rapid, prefăcându-se adormit. Musafirul nepoftit ieşi uşor, grijuliu să nu facă zgomot, dar nu părea fioros deloc. Din contră, avea o figură bonomă şi îngrijorată.

Nu înţelegea cuminţenia hangiului, dar era de bine.

Trebuia să se gândească.

1)Trebuia să stea la distanţă de Edith. Viaţa-i mai scumpă decât orice cur de femeie.

2)Cine l-a dezlegat şi de ce?

3)Hans a dat cu ochii de el şi era paşnic. O scăpa şi de fritzi?

4)Trebuia să coboare urgent şi să se uşureze ca să nu facă în... scutece, ca bebeluşii! L-or ţine balamalele?

Durerea îl ucidea dar coborî - cum-necum din pat - şi se gândi cu trufie că nici măcar glonţul nu-i vine de hac lui Herr Ştefan Dobritza.Coborî în crâşmă. Klein şi Meyer, cu masa plină de mâncare şi băutură - beţi-morţi - râdeau de el.

- Se ţine bine şoriciul de tine, Herr Dobritza! Nici primul glonţ nu ţi-a venit de hac, de-al doilea te-a ferit hangiţa şi de-al treilea te-a scutit Herr Doktor, aici de faţă. Să zicem c-ai avut noroc...

Fără să priceapă în ce mod l-a scutit Herr Doktor de glonţ, Dobritza se înclină în faţa doctorului şi o întinse şontâcăind ca un răţoi, la privată, că aproape se lăsa cu udătură. Se întoarse în crâşmă ursuz şi se puse pe ospătat. Dacă i-o mai veni cuiva chef să-l cureţe, măcar să crape sătul şi anesteziat de şnaps. Doktorul Van Bruck se oferi să-i examineze rana.

- Nu, Herr Doktor, niciodată! Zona aia o arăt numai femeilor. Dar dă-mi ceva de durere, că m-au rupt turbaţii de vărzari!

Turbaţii se hlizeau de cealaltă parte a mesei, muci de beţi, dar Dobritza îndurase prea mult, ca să mai fie amabil, şi îl încerca o părere: că nemţilor le cam trecuse cheful de răfuială. Oricum, abandonaseră aerul marţial şi Dobritza îşi zise că par nişte cheflii inofensivi. Inofensivi pe dracu’, până te bagă în covor!

- Mai târziu, Herr, cu calmantele fii mai răbduriu! Port teamă să nu crăpi că ţi-am injectat un calmant în doză de cal şi acum văd că te cam clatini. Sau e-n firea mata să te

bâţâi aşa că, uite, m-ai ameţit. În realitate, Dobritza voia să mimeze o mai mare suferinţă, ca să nu fie nevoit, să mai încalece iar măgarul şi se temea că medicul ar fi putut să-l dea de gol, că-i păgubit numai cu o zgaibă. O mică zgârietură pe care, cu siguranţă, nu şi-o dorea nimeni. Şi, desigur, avusese noroc cu carul.

Un centimetru mai colea şi rămânea fără... moştenitori!

Edith îl mânca din ochi, dar el era indiferent şi chiar brutal în vorbe. Împuşcătura şi interogatoriul îl schimbaseră cu altul! * Pe Dori l-au îngropat a doua zi, în grabă, fără fason şi fără popi, în groapă puţin adâncă, deoarece fiind solul pietros, cine ar fi fost prostu’ să facă băşici în palme, opintind la târnăcop.De bază a fost un strat gros de var stins, cu care a fost acoperit mortul, căci piciorul îi puţea a hoit. Pietre grele puseră peste straturile de var şi pământ, să nu dea iama sălbăticiunile, să întindă de stârv. Iar de asigurare, mai mulţi buşteni groşi de-a curmezişul.

Starea lui Klein se menţinu proastă şi în zilele următoare, încât nu mai ieşea din cameră decât atunci când îl chema privata; şi nici poftă de mâncare nu prea mai avea. Doctorul îi deschidea tot mai des uşa.

Ameninţarea măgarilor se depărtase, dar Dobritza îşi frângea mâinile să nu cumva să i se prăpădească investiţia. Dacă crăpa şi Klein, cu ce se mai alegea?

Hotch, cel mai laibăr la pungă a trebuit sacrificat. I-a pus cruce şi basta!

În Dori îl pierduse pe cel mai bogat. Îi urma Klein la grosul averii, Meyer fiind cel mai puţin avut, dar nici pe departe sărac. Planul lui era să-şi înfigă mâinile hrăpăreţe până la cot în vistieria ticăloşilor, mult peste ce gândeau să-i dea de bună voie. Îl abordă pe Van Bruck şi îi propuse să îi plătească serviciile medicale, pentru a-l îngriji pe Klein cu cea mai mare atenţie.

Doctorul îi făcu scurt o notă de plată pe tarifele lui obişnuite, care nu erau mici având în vedere poziţia lui de medic la case mari. Băgă banii în buzunar cu un gest firesc şi definitiv, apoi zise că şi fără aceşti bani el făcea treaba la fel de serios şi profesionist, fiind un vechi prieten al casei. Dobritza îşi muşcă mâinile că- de! l-a... mâncat în cur s-o facă pe filotimu’, să arunce un pumn de parale pe fereastră, dar... înghiţi găluşca cu aparentă eleganţă. Măcar se bucură că erau Edith şi Meyer de faţă şi avea cine să-i aprecieze gestul. Dar, pe altă parte, tot Meyer era cel care primise cu recunoştinţă sacrificiul lui, de a-i ceda măgarul în munţi. Şi văzuse până unde ţine recunoştinţa nazistului. La nicio săptămână, îl interoga cu metodă drăcească, băgat în covor. Şi cine trăsese, mă rog, glonţul afurisit ce era cât pe ce să-l schilodească pe veci? *

Timpul trecea între mese straşnice şi somn pe săturate, zilnic condimentat cu câte o beţie, căci era frig afară şi o petrecere mai bună a timpului nu se aflase!...

Nemţii încercaseră să-l îmbie la poker, dar Dobritza detesta jocurile de noroc. Nu că nu i-ar fi plăcut să

câştige, dar se cunoştea prea bine pe el însuşi şi ştia clar că ar fi murit să piardă măcar o para! Şi, având tensiunea săltată şi fire nestăpânită, s-ar fi dat de gol cu uşurinţă.

Jucase o dată, la începutul războiului şi pierduse doi poli. Junghiul din inimă era să-l răpună. Febra îl pusese la pat şi delirase vreo trei zile. Se jurase să nu mai joace şi, când era vorba de bani lui, Dobritza era neclintit.

Hans, alt cărpănos, nu suferea nici el să piardă bani şi nemţii îşi luau banii unul altuia la zar, căci pentru poker nu aveau schema completă. Alteori, beţiile se ţineau înnodate şi, până să se trezească dintr-una, vărsau în ei vedrele de vin fără măsură, până sfârşeau la boboci. Mai erau două zile până la venirea maşinii de poştă şi toată lumea fremăta... Dobritza şi fritzii tropăiau de nerăbdare, să-şi pună planurile în mişcare căci erau conştienţi că, dacă îi prindea finalul războiului fără să îşi croiască identităţi onorabile, beton, totul devenea mai greu şi mai costisitor. Norocul lui Hitler nu mai stătea demult în balanţă. Eşecul descreieratului era clar pentru oricine şi era previzibilă declanşarea vânătorii grabnice de criminali de război.

Edith era mâhnită că-i pleacă iubitul, chit că se purta rece şi distant cu ea şi nici nu mai mergea în odaia lui.

Hans nu putea rămâne indiferent că-şi pierde muşterii groşi la pungă, care-i sporiseră afacerea vârtos.

Ziua Z veni şi, cum veni aşa se duse; la fel şi următoarele, dar maşina de poştă nu se arătă. Toţi dădeau în clocot, doar hangiul relaxat, îi taxa în fiecare dimineaţă, atât pentru bucatele ce avea să le aştearnă pe masă peste zi, cât şi pentru cele trei camere, căci zilele

pentru care plătise Dobritza în avans erau scurse.

Profitând că Meyer şi Klein erau la plimbare, în sat, Ştefan explodă: - Ce soi rău de negustor eşti, domnule Hans, de ne taxezi în fiecare dimineaţă, în avans, ca la curve?

- Dacă nu vă convine, vă invit să vă mutaţi fundurile în altă parte. Cu forţa nu vă ţin. Ba ţin minte, că m-ai rugat să vă primesc şi am făcut-o spre hatârul tău, Ştefane, nu pe voia mea! Dinspre partea mea, liberi să plecaţi încotro v-or duce paşii...

- Sigur, eşti singur în parohie, de-aia îţi dă mâna s-o faci pe nebunul! Deschide-ţi prăvălie la Viena, unde mai sunt cincizeci ca tine. Să te văd, dacă te mai ţine sfoara la chiloţi, să-ţi batjocoreşti clienţii.

- Dacă vreau, îmi deschid, de ce nu? Pot şi mâine să deschid, dacă vreau. Şi mai cuprinsă, şi mai arătoasă decât daravela de-aci! Da’ ete nu vreau să mă complic, că mi-e silnică zarva oraşului şi uite, mi-ar lipsi bucuriile munţilor şi şopotul izvorului.

- Şi caprele negre, şi ursul, şi marmota, şi floarea de colţ! Sigur, sigur! Mă iei de guguştiuc! Când o zbura porcu’, bă, hangiule!...

Hangiul, râzând pişicher, trase încet sertarul tejghelei, să facă senzaţie şi scoase cu ifos o telegramă: Oncle Rudolf mort. Moştenire hotel Hans şi Edith.

Veniţi urgent, ca să administraţi sau să vindeţi, după voie. Tante Helma.

Hans îi arătă triumfător tabloul de deasupra şemineului, în dreapta lui Franz Iosif. Construcţie impunătoare, parter şi patru nivele, încadrată de două

clădiri frumoase. Copacii frumos tunşi şi uliţa îngrijită cu dichis arătau că amplasamentul e într-o zonă centrală, chiar aristocrată.

Dobritza cântări telegrama cu siguranţă de geambaş şi deja vedea viaţa în roz. Ce ştia ţărănoiul ăsta despre tranzacţii imobiliare? Pradă uşoară! Mai citi o dată telegrama. Ceva îi atrăsese atenţia dar, visând cu ochii deschişi, pierduse din vedere amănuntul deranjant. Privea salivând hotelul. Tabloul îi atrăsese atenţia din prima zi a venirii la han şi îl studiase adesea în ceasurile de plictiseală. Era exact ce îi trebuia! În secunda următoare înţelese: îi făcu semn hangiului, să-l urmeze în cămăruţa de sub scară. Închise uşa misterios şi, fără altă vorbă, îi puse hangiului un cuţit de bucătărie la gât.

- Ia, grăieşte, zmeule, de unde ai telegrama, că poartă data de acum zece zile, când aşteptam maşina de poştă care n-a mai venit. Dar se pare că pentru tine a venit! Ai servicii dedicate şi exclusive, hangiule?

Hangiul săltă din umeri, fără să pară prea încurcat.

- Am trimis pe Kreutz, să-i iasă în cale şi s-o cârmească spre potcoavă.

-Ca să ne storci de marafeţi, mişelule! Să ne mănânci substanţa!

- Şi asta, dar prima, ca să... rezolvi cu Edith!...

Crezu că n-a auzit bine. De uimire strânse mai aprig plăselele cuţitului, aproape să-l... bărbierească pe hangiu.

- Ce vorbă-i asta, Hans, nebunule, să... rezolv cu Edith?

Ai căpiat?

- Adică să o iei cu tine...

- Omule, eşti beat sau îţi arde de bancuri? Adică vrei să

fug cu ea?

Dobritza, dogorit bine în obraji, privea la hangiu ca la altă arătare.

- De ce să fugi? Ştii că-mi placi? Să fii cavaler, s-o iei de nevastă cu cununie, în văzul lumii, după obicei.

- Hangiule, lasă gluma proastă, că-mi ies din fire! Vrei să mă însor cu nevastă-ta, idiotule?

- Ei, aş! O dai într-una cu nevastă-mea! Ori eşti beat?

Nu cu nevastă-mea, frate! Nevastă-mea e plecată jos, în vale. E dusă la soră-sa, că s-a puit la bătrâneţe cu doi dintr-o izbitură, taman ca pisica, şi nu mai pridideşte cu orăcăiacii. Cu Edith, soră-mea, zic să te iei! E harnică, frumoasă, simţitoare şi te mănâncă din ochi. Ştefan era ca picat din stele...

- Şi atunci, de ce zicea afurisita să ne ferim, să ne ferim că, dacă ne prinzi, mă-mpuşti?

- Păi, de! Muiere ruşinoasă şi slabă la minte! S-a ţinut cu un coate-goale de pe-aici din sat, care-o minţea în stihuri şi am pus puşca pe el s-o scap pe toantă de sărăcie! Vezi, n-a mai îndrăznit, prostuţa, să-mi spună că se ţine cu tine. Zău, că n-aş fi ţinut-o de rău! S-o fi gândit, ca muierea, că-s de soiul meu cătran în cerul gurii şi pun puşca pe orice crac de izmană care-o cată la chiloţi. Io, numa’ de calici am ţinut-o departe, să nu-i aducă sărăcia la uşă. Tu, Ştefane, altă poveste, ai altă ştofă: eşti om cu pungă... Cam strânsă la gură şi cu baiere prea înnodate, pentru gustul meu de negustor dar, dacă ea te place cu deştele lipite, ce-mi mai pasă mie?

Nevastă-mea! Ştii că ai haz, Ştefane? Omule, mă faci să râd! Păi, dacă era nevasta mea, nu te împuşcam pe loc,

atunci în grajd, când v-am prins de-a rostogolu’? Că doar aveam puşca cu mine! Vezi că o port în tot locul. Te mai lăsam eu la pistolul lui Meyer? Te-am avut în bătaia puştii şi dimineaţa, când te căutam cu Meyer în livezi, da’ m-am făcut că mă uit în altă parte şi te-am făcut scăpat. Crezi că eu nu ştiam, că dormi la bătrâna Grete în coşar? Tot satul ştia! Afară de afurisiţii ăştia de nemţi.

Proastă tovărăşie ţi-ai găsit, Ştefane, cu descreieraţii ăştia! Edith s-a furişat la bătrâna Grete şi a plătit întreit caşul şi scovergile de a cusut gura afurisitei de babă!

Aşa te-a lăsat să dormi nestingherit şi noaptea următoare. Şi de coşurile cu merinde cu care s-a tăbârcit Edith am ştiut. Aha, abia acu mă dumiresc, de ce ai fugit mâncând pământul de-a crezut Meyer că l-ai omorât pe Jupuit. Gândeai că frămânţi aşternutul neveste-mi, dăruindu-mă bucuros cu odoare de coarne! Halal să-ţi fie, Ştefane!

- Dar, Hans, nu înţeleg! Între tine şi Edith nu este chiar nicio asemănare!- zise Ştefan, încă uluit.

- Ba da, ba da! Şi încă cum!

- Eu nu văd niciuna, Hans!- insistă Ştefan încă buimac.

- Asemănarea e că, pe amândoi, ne-a făcut tata la beţie!- zise Hans înveselit.

- Hans, nu eşti serios deloc! Iar eşti cherchelit de dimineaţă şi vorbeşti ca un smintit. Eu văd că voi sunteţi foarte diferiţi. Chiar nu-mi vine a crede că sunteţi frate şi soră!

- Sigur, Ştefane că suntem foarte diferiţi. Când m-a făcut papa pe mine, era afumat ţeapăn cu bere, iar când a

făcut-o pe Edith, era răpus de la şnaps. De-asta suntem atât de diferiţi şi, dacă o să te însori cu ea, o să pricepi cum e cu diferenţa asta şi o să-mi dai dreptate într-o zi!

Trecând peste surpriză, Ştefan se simţi stăpân pe cai mari, şi luă hăţurile în mâini.

- Vezi tu, Hans, dacă află fritzii că a trecut maşina poştei şi i-ai amăgit, e clar că te pun fără întârziere... la frigare... Ai văzut ce le poate pielea, când m-au... arcănit pe mine. Tot corpul mi-e încă rană lângă rană. De azi, ca să te speli de păcate, nu mai plătim masă şi casă, că doar suntem invitaţii tăi! Aşa-i cinstit, la cât ai opintit să ne păstrezi!

Hangiului îi tremura bărbia, de ai fi zis că începe să plângă.

- Şi cu Edith, cum rămâne?

- Asta e între mine şi ea. În minte avea socoteală clară: Edith valora jumătate din hotelul Melanie. Şi pentru cealaltă jumătate, sigur pentru drăguţul de cumnat, laşi mai ieftin. Dar asta, mai târziu...

- Şi, Hans, nicio vorbă la Edith şi nemţi despre mica noastră discuţie. Cu nemţii nu ai niciun interes, că e capul tău în joc, iar la Edith vreau să cântăresc dacă mă iubeşte cu adevărat, că eu nu vreau ţiitoare, ci nevastă cu cununie şi pentru toată viaţa. Şi, dacă nu mă iubeşte, la ce bun să ne încurcăm vieţile.

Lui Hans îi plăcu prafu’n ochi pe care îl aruncă Ştefan şi-l asigură că-şi ţine gura.

- Hans, când socoteşti să mergi la oraş pentru vânzare ?

- Ştefane, cu maşina poştei trimit telegramă la avocatul meu de la oraş, să vândă printr-o agenţie imobiliară şi apoi să bage banii în contul unde-mi ţin paralele pentru zilele afurisite ale bătrâneţii. Mie plimbările prin oraşe nu mi-s la-ndemână şi mă lipsesc bucuros de aşa corvoadă... * Până la venirea maşinii ce avea să-i slobozească mai erau mai puţin de trei săptămâni şi Ştefan avea o mulţime de lucruri de pus la punct cu maximum de diplomaţie. Întâi, să-i vrăjească pe nemţi cu care, din beţie în beţie, înfiripase iar relaţii domestice, că se apropia timpul să se înfrupte din banii lor cei mulţi. Apoi să-l convingă pe Hans să-i vândă jumătatea lui de hotel pe mai nimic. Dar, cu cât se socotea, îşi zicea că la cum îţi vinde hangiul cârnaţii ori fleicile - aproape la preţul porcului - s-ar putea să nu fie chiar trebuşoară la îndemână... Şi, mai presus, s-o înbuneze pe Edith, pe care o ignorase complet, din ziua sinistră a interogatoriului, ca să-l accepte de bărbat.

De fapt, pe lângă că-i aducea o zestre nu de lepădat, Edith era cu adevărat frumoasă. Blondă cu cozi groase, cu ochii limpezi, albaştri şi gene frumos întoarse, obraz curat, dreaptă la stat, zidită nici prea firavă, nici prea zdrahoancă, cu ţâţe tari, straşnic înşurubate, îmbrăcată în haine de oraş, puteai să ţi-o închipui uşor pe coperta unei reviste mondene. Harnică, era cu rost la treabă şi pricepută în bucătărie, dar zilele la cratiţă erau isprăvite, căci la boieria lui Ştefan, era clar că va angaja

bucătăreasă şi menajeră. Dar meşteşugul ei de a-l drege era de cel mai mare folos, că era de mic cam beteag de maţe. Şi de opăreală şi de hemoroizi; ce să mai vorbim, minune cum îi găsise alinarea! Leacurile ei ar fi făcut de ruşine o armată de doctori. Şi de cuminte, şi de sfioasă era taman pe placul lui! Că îl lua de cap muiere prea gureşă şi nu suporta băgăcioasele cu privirea semeaţă, crezându-se umăr la umăr cu bărbatul. Să mai curgă apă pe Dunăre şi vom mai vedea, de s-o zidi muiere la un stat cu bărbatul. Ce nu ştia Dobritza era până la ce punct putea bărbatul să stea umăr la umăr cu femeia. * Edith trecea prin dreptul lui, cu un coş de rufe albe, ţinând privirea în pământ. Lămurită de comportarea lui rece şi ostilă, se resemnase să-i mai caute privirile, şi mergea cu pas măsurat, într-o semeţie tăcută . Ştefan îi luă cu blândeţe coşul greu din mâini: - Edith, de ce cari un coş atât de greu. Tu eşti prea delicată pentru muncile grele. Când vei fi soţia mea, vreau să duci viaţă de regină...

- De ce-ţi baţi joc de mine, Ştefane? Sunt săptămâni de când nu mă învredniceşti măcar cu o privire. Între noi vorbele s-au isprăvit de mult.

- De ce mă judeci strâmb? Puşca lui Hans m-a ţinut deoparte... Mă făceam că nu mă mai interesezi ca să-i îndepărtez bănuielile şi ca să te pot fura când avea să vină maşina de poştă!- minţi cu aplomb.

- Adevărat?- întrebă naivă cu însufleţire.

Apoi Edith îşi luă seama şi îl privi sfredelitor până în

albul ochilor: - Atunci de ce ai luat coşul şi vorbeşti cu mine în văzul tuturor?

- Fiindcă Hans m-a scos din... bătaia puştii! Am stat de vorbă cu el şi nu se mai opune însoţirii noastre. Dar vrea cununie serioasă şi, ca să nu-l mâniem, mă gândesc să ne vedem numai în văzul lumii. Să nu ne mai atragem mânia lui, că în vreo două săptămâni plecăm de aici şi vei fi a mea pe veci. Primeşti? Întinzând rufele pe frânghie, Edith cugetă îndelung.

Chibzuinţa asta prelungă îl panică pe Ştefan. Se răzgândise oare şi nu îl mai voia? Trebuia să fie a lui cu orice preţ! Melanie Haus nu trebuia scăpată printre degete. Edith tăcu până isprăvi de întins toate rufele din coş.

- Dacă eşti mai puţin econom cu vorbele, o să pricep mai bine.

Nu prea-i venea la îndemână s-o facă pe... boul romantic printre albituri întinse la uscat dar, privind atent în jur şi văzând că n-are martor decât dulăul, se aşeză ceremonios în genunchi: - Frumoasă Edith ştiu cât ai pătimit din cauza mea şi cât de greu a fost pentru amândoi. Promit să mă răscumpăr. Vrei să fii soţia mea cu cununie?

- Primesc cu o condiţie: să-mi păstrez numele de acum, Edith Adelstein!- răspunse categoric. Ştefan ar fi vrut să se dea rănit în amorul propriu dar calculă negustoreşte, că era un preţ bun pentru jumătate din Melanie Haus şi poate, dacă afacerile lui periculoase vor mânji cu căcat numele de Dobritza, Adelstein

devenea o alternativă la îndemână, fără bătaie de cap.

- Îţi voi oferi trai de regină şi tot ce-i mai bun pe lume voi aduce pentru tine!

Dobritza, chiar gândea să se ţină de cuvânt, fiindcă el calcula că eleganţa şi bijuteriile unei femei, dau măsura reuşitei soţului ei în viaţă şi afaceri. Edith nu la un trai de regină visa, ci la trai tihnit, cu bărbat dintr-o bucată.

N-avea să-l găsească, dar ea încă nu ştia.

- Şi o mică rugăminte, Frau Edith Adelstein: te rog, nu spune nimic la nimeni. E mai potrivit să te cer după orânduială lui Hans, când prind momentul potrivit, ca să nu spună că am trecut peste capul lui. Nu vreau să-i stârnim nicio supărare, care l-ar putea întoarce împotriva noastră. Îl vreau cumnat dulce, nu vrăjmaş cu puşca în mână. * Cu o zi înainte de mult aşteptata venire a maşinii de poştă, Hans, pierzându-şi răbdarea, se răţoi la Ştefan, care tocmai intrase voios în bucătărie.

- Deci, pleci precum cel din urmă mişel şi laşi fata înăbuşită în suspine.

- Plec cu afaceri grele şi cu pericol şi mă tem pentru ea...

- Ia mai lasă-mă, frate, crezi că aici i-a fost uşor, robotind de când se crapă de ziuă, şi până hăt - în crucea nopţii - să vă vază mulţumiţi? O vrei sau nu o vrei, mie atât trebuie să-mi spui!

- Hans, sunt un om aruncat de război din ţara mea, fără niciun rost în ţară străină, în care localnicii sunt

vrăjmaşi cu veneticii. Eşti sigur că însoţire cu om străin, la drum neştiut şi pândit de pericole, doreşti pentru ea?

- Ştefane, tu miroşi a parale grele de la şapte poşte!

Edith are, pe lângă altele, jumătate din Melanie Haus.

Pentru un cuib fericit mi se pare un început bun.

- Hans, jumătate zici! Eu mă apuc să bag bani grei în reparaţii, schimb podele, mobile şi ce-o mai fi putred iar tu vinzi jumătatea ta, te miri cui! Mă trezesc în cine ştie ce tovărăşie proastă! Mai bine mă lipsesc...

- De ce nu cumperi tu? Să fii stăpân peste tot?!

- La cât mă costă o fasole cu cârnaţi la tine, dragă Hans, n-am curaj să încerc negoţ mai îndrăzneţ. Cât de mic a fost un târg cu tine, tu tot ai dat în lăcomie şi m-ai uscat de parale. Oul la tine e mai scump decât găina la o cârciumă cinstită iar cotletul - ce să mai vorbim?- se întrece de departe cu godacul.

- Ştefane, astea-s vorbe zise la supărare! Vino cu un preţ cinstit şi poate ne-nţelegem...

- Preţul e pe orbete. Nu ştiu cât e bun şi cât e putred, ce rămâne şi ce trebuie aruncat sau dărâmat şi zidit de nou. Şi alta-i, că la Viena- ştie toată lumea- s-a construit prost şi fără fundaţie şi casele deopotrivă cu palatele, au igrasie şi ciuperci în tapet şi în mobilier, de trebuie să treci totul prin foc .

Hans ştia că vorbele lui Ştefan erau cu socoteală şi se minună de priceperea şi de ştiinţa lui, fără să ştie ce profesor avusese în Rudy Blum.

- Ştefane, 50.000 de franci elveţieni e o socoteală bună şi pentru mine şi pentru tine. Ştefan chibzui o vreme şi se duse la uşă să tragă

zăvorul apoi, pe balanţa ruginită ce atârna în grindă, puse două lingouri din aur fin şi completă cu monezi de aur până la trei kilograme. Uimirea lui Hans nu avea măsură. După o vreme îi reveni graiul.

- Pe socoteala mea te apropii, dar nu e de ajuns!- zise Hans după ce cântări îndelung .

- Dacă plăteşti onorariul la avocat şi comisionul la agenţia imobiliară, başca comisioanele băncii, poţi să rămâi cu mai puţin de atât. Austria încă e-n clocot de război şi poate să treacă ani, până găseşti un cumpărător. Şi până atunci, clădirea neîntreţinută se hârbuieşte, preţurile pot să cadă şi paguba-i ca şi făcută! Românul deştept are o vorbă: Să nu dai vrabia din mână, pe croncănitoarea de pe gard. Şi, gândeşte-te că, se cuvine după obicei, să dai un dar de nuntă surorii tale. De-i pica bine sau nu, Hans fu nevoit să recunoască, vezi bine, că Ştefan are dreptate dar, mai ales, aurul din faţa sa îi luase minţile. Că târgul era sau nu strâmb pentru el, de grămada de aur din faţa sa nu se putea lipsi! Puterea aurului îl înrobise din senin...

- Ştefane, să batem palma şi să bem un şnaps! Să încheiem socoteala!

- Ba, ca să încheiem socoteala, să chemăm pe Herr Doktor şi pe Edith să semneze de martori!- spuse scoţând din buzunar contractul, numai bun de semnat.

Se miră Hans că Ştefan avea contractul gata croit şi altoit cu sumedenie de clauze. Şi, mare minune, cum îl ghicise că o să accepte preţul lui. Şi taman acu avea şi aurul la-ndemână, în traistă. Al naibii, Ştefan! Hans, negustor hârşit, ceru o singură clauză. În caz de divorţ sau

despărţire de orice fel, indiferent din a cui vină sau moarte a lui Ştefan, Melanie Haus să-i revină lui Edith în întregime, de drept şi fără altă judecată. Iar, în caz de moarte suspectă sau violentă a lui Edith, Melanie Haus săi revină în lui Kreutz, copilul-călăuză şi, urmaşilor acestuia. Şi, spre întărire, mai ceru şi un contract prenupţial care să întărească aceste drepturi ale lui Edith şi, în plus, ca toată averea dinainte de căsătorie, să rămână permanent în proprietatea şi administrarea lui Edith, inclusiv în caz de divorţ. Apoi semnă cu inima uşoară. Ştefan nu se împotrivi la mărunţişuri, calculând că toate plictiselile astea sunt un preţ prea mic pentru Melanie Haus şi semnă fără obişnuita lui vigilenţă.

Hârtiile fiind semnate, fu chemat în grabă preotul din sat de cunună pe cei doi apoi, masa pe care o pregătise Edith de rămas bun, se prefăcu în praznic de nuntă. Probabil că aşa avusese poruncă de la Ştefan, că pregătise doi purceluşi de lapte crocanţi, umpluţi cu fiertură de ovăz, după o reţetă austriacă, slăbiciunea lui Hans, coastă de ied umplută cu măruntaie şi cu multă ceapă, dreasă cu mirodenii pe placul lui Ştefan şi ciolane de porc, pregătite la cuptor în sos de bere, numai bune să-i dea de-a străvălacul pe vărzari. La băutură toţi pierdură măsura, dar nu era pentru prima dată şi nu se lăsă cu supărare. Fritzii, mai ales, ai fi zis că-s prietenii cei vechi şi buni ai lui Dobritza, dinaintea plecării din România. Tensiunile din ultimele luni şi greul drumului cu fereală şi cu primejdie fură şterse cu buretele de ambele părţi. Dobritza, mort de beat, nu mai nimeri camera miresei, adormind pe scări, îmbrăţişat cu slutul de Klein. Meyer, care îl ştia de

pârţar, îi purtă o grijă lui Klein, dar îşi zise râzând, că pe urechiat îl scapă băutura...

CAPITOLUL AL III-LEA CARTEA RĂTĂCITORULUI Corvin, rănit la şold, căzu în grija unui preot ceh, ce-i potoli cu greu fierbinţelile. Abia după ce îi arse rana cu fierul cu care însemna vitele, norocul i se întoarse şi, până la urmă, se văzu scăpat. Pesemne, avusese zile. Într-o dimineaţă, veni părintele Kuki neguros, alergând într-un suflet şi-i zise că-i de rău, că pe generalul Armatei a 4- a, patriotul Gheorghe Avramescu l-au luat ruşii şi l-au împuşcat, undeva, lângă râul Zagyva, în orăşelul metalurgic Iasbereny. Românii din regimentul lui, vânători de munte devotaţi bravului general, eroul din primul război mondial, au trimis un protest la mareşalul Rodion I. Malinovski, iar ca răspuns, fuseseră urcaţi de ruşi în vagoane şi deportaţi în Siberia. Umbla vorba că şi generalul Dragomir fusese arestat, împreună cu un grup numeros de ofiţeri. După pierderea căpitanului Vlaicu, asta era o mare jale, fiindcă generalul Avramescu era apropiat soldaţilor şi de mare omenie.

Corvin lepădă o lacrimă grea pentru domnul general, cât o lespede de mormânt. Apoi, în ochii minţii, îi trecu pe toţi camarazii răpuşi în atâta pojar de război, gândind la câte bucurii le-ar fi putut încălzi sufletul acestor flăcăi fără vină, dacă fiara de Hitler nu se slobozea pe lume.

Un sprijin mai rămânea bieţilor soldaţi: generalul Dăscălescu, care le purta de grijă, căci silnicia morţii cosind zilnic atâţia şi atâţia ofiţeri, făcuse să scurteze distanţa dintre soldat şi general. Dar, culmea ghinionului, în câteva zile şi generalul-soldat, cum îl alintau ei, fu lovit de o salvă de mortier. Rănit, rămase alături de soldaţi în linia frontului spre a-i proteja de abuzurile ofiţerilor ruşi care îi aruncau în misiuni imposibile dar, mai ales, rămase între ei spre a le spori curajul. Linia frontului avansa în Boemia de est spre Znojmo, dar popa Kuki nu-i lăsă baltă şi îşi urmă răniţii ce-i avea în grijă cu porniri de cloşcă protectoare. Pe 26 mai au aflat că Brno a fost cucerit de ruşi iar, două zile mai târziu, s-a anunţat la radio că aliaţii l-au capturat pe Mussolini. S-a băut şi s-a petrecut până de Florii, chit că nemţii atacau din toate părţile cu disperare. Pe 6 mai, prima zi de Paşti, luptele au fost molcuţe, dar a doua zi în zori s-a dezlănţuit iadul. Nemţii au atacat şi cu blindate, şi din cer... arând temeinic fiecare palmă de pământ. Fumul şi praful îmbâcseau zarea, de-şi zise Corvin că a rătăcit în pâcla iadului. Sfârşitul războiului îi găsi în apropiere de Brno, dar ordinele mai marilor ruşi: duşmănoase, bâlbâite şi contradictorii - însoţite de o jalnică organizare - în loc să-i apropie de casă îi azvârli tocmai la Praga. Politrucul sovietic, responsabil de oraşul Praga şi zona militară arondată, era vicleanul tavarăş Brejnev.

Gândul lui Corvin urma colbul din drumul Brăilei, la Mihaica acasă, dar juruise căpitanului că, la o adică, dacă s-o prăpădi, îi duce scrisoarea de bun rămas

doamnei Maia la Geneva sau oriunde-o fi nevoie, la capătul Pământului. Preotul îi zise că prin poştă e la fel de bine, doar n-o să străbată pământul pentru o scrisoare când există servicii poştale, dar lui Corvin nu-i veni la socoteală să-şi calce cuvântul. Lapte şi miere era popa Kuki, dar încuiat de cap: nu pricepea neam, cum să-ţi ţii cuvântul faţă de un mort, fie el şi căpitan, stricându-ţi viaţa pe drumuri nesigure în care dospeşte primejdia, când te aşteaptă fata iubită, cu rost de însurătoare.

Dar Corvin ştia una şi bună: s-a jurat la căpitan şi cu asta basta!

Oricare i-ar fi fost voia şi-ncotro i-ar lua-o gândul, înainte era datoria şi cuvântul dat.

Văzând că nu-l poate opri, îi dădu binecuvântarea, câte parale putu el să rostuiască, adică multe la socoteala săracului şi deopotrivă neînsemnate la punga îndesată a bogatului, o hartă a Europei din 1936 şi o taşcă ponosită cu nişte conserve şi biscuiţi.

Mulţumirea lui Corvin o arătă îmbrăţişarea strânsă, bărbătească şi bujorii din obraji.

De la Praga la Geneva, la drum drept, avea de mers cam 1.000 de kilometri dar, cum nu se croise încă norocul lui Corvin, luă drum ocoliş pe la Bratislava şi Viena, bucuros că s-a putut urni. Marfarele cu care merse până la Bratislava era încins şi puţea a găinaţ, başca faptul că zăbovea şi câte cinci ceasuri în câte o amărâtă de haltă sau aiurea în câmp, la semnal, de se umplea de urât!

Corvin merse cu un marfar la Bratislava şi cu altul până în gară, la Viena, pe unde căscă gura vreo două săptămâni, ca să se dumirească cum ar putea să-şi facă

vânt până la Geneva pe parale cât mai puţine. Cine e bazat pe portofel, se urcă boiereşte în gară, la Viena, mănâncă bucate subţiri la vagonul restaurant şi, până să-l omoare plictiseala, a ajuns în Geneva sau pe unde mai pofteşte. Foind pe străzi, cu gura coclită de foame, găsi de lucru la Helmi, un cârnăţar cunoscut. Negustor cuprins, avea dever săltat şi în vreme de război. Trei prăvălii în rând, cochete, curate şi cu lemnăria frumos întreţinută, ghintuită în alamă îndelung lustruită, sticlărie sclipitoare, adusă de la Karlsbad şi argintărie rusească, meşterită cu dichis de ciocănari: cârciuma, cafeneaua şi cârnăţăria, care de departe aducea cele mai grase venituri.

Cârciuma era plină de la 5 dimineaţa până după miezul nopţii. Varză cu cârnaţi, costiţe rumene, ciolane la cuptor sau în sos de bere, cartofi copţi în coajă sau din cei tăvăliţi în unt ori plăcinte cu carne- toate stropite din belşug cu bere. Bere care se producea pe loc, în mijlocul cârciumii, în două alambice mari, de alamă, ca nişte damigene uriaşe, de culoarea prunelor brumării, înalte cam de trei metri fiecare şi pântecoase mai ceva decât un popă ghiftuit. Când se isprăvea toată berea dintr-un alambic, se trecea la celălalt şi, tot aşa, muşteriii lui Helmi le goleau unu’ după altu’, ciocnind halbele cu veselie şi tropăind din bocanci. Fiecare vadră de bere vândută se nota cu creta pe o scândură, sus, la vederea tuturor, în aplauze şi urale. La golirea alambicului şi începerea unuia nou, Rose, cârciumăreasă iscusită, nevasta lui Helmi, dădea un rând de bere gratis, tuturor muşteriilor prezenţi la eveniment, sporind veselia şi

cheful de băut. Dar, mai ales, întărindu-le grija, să fie nelipsiţi în cârciumă, să nu piardă chilipirul. În cârciumă era şi un clopot de alamă, ca de vapor şi, cine avea chef să facă cinste la toţi muşterii, bătea din clopot şi Rose, ajutată de Helmi, dădeau de băut la toată suflarea.

Uneori, câte un naiv venetic, necunoscând obiceiul cârciumii, se aşeza lângă clopot şi se distra vârtos, bătând în el ceasuri bune. Fericit de uralele asistenţei, făcea scurtă la mână, bătând în el. Uimirea ce îl apuca, atunci când aducea Helmi nota de plată ucigătoare, nu era depăşită decât de durerea de cap, şi mai rău, de durerea din suflet după paralele pierdute-n vânt. Unii, bucuroşi de gloria momentului şi nu chiar răi de pagubă plăteau fără supărare, iar alţii se abonau fericiţi la clopot în ziua de leafă, fiindu-le inima largă şi firea zurbagie.

Alţii, urmând un gând ascuns, îşi făceau de lucru la clopot spre a smulge o vorbă şi un zâmbet frumoasei hangiţe, chit că îi cam usca la portofel.

Nici cafeneaua, la fel de încăpătoare ca şi cârciuma, nu ducea lipsă de muşterii. Asta-i damblaua vienezilor, împământenită de peste două veacuri şi jumătate: să taie frunză la câini, uitaţi cu gazeta şi cafeaua în faţă, ceasuri întregi. Ştrudelul cu mere şi îngheţata nu lipseau de la cafenea, alături de sărăţele, alune, fistic şi ouă fierte. Şi, dacă diversele sortimente sofisticate de cafea, servite în ceşti, nu mai mari decât degetarele, aveau preţuri pe potrivă cu numele ce aminteau de zări îndepărtate, la capătul lumii - Cafeaua zilei - servită într-o cană încăpătoare, avea preţ cântărit pe buzunarul orişicui.

Sacii de cafea se râşneau şi se prăjeau în mijlocul

prăvăliei, în ochii tuturor, iar mirosul îmbătător de cafea umplea toată strada, ameţindu-i pe clienţi şi atrăgându-i, mai cu folos decât dacă i-ar fi tras un fecior de mânecă, precum în prăvăliile evreieşti.

Corvin spălă maţe - corvoadă greţoasă şi istovitoarevreo două luni în rând cu un sârb ştirb, Kazimir, ca să rostuiască parale de drum şi, când să facă socoteala de bun rămas, negustorul îngroşă obrazul şi-l azvârli în stradă fără o para. Se duse în scuarul din faţa casei cârnăţarului şi îşi făcu culcuş de noapte pe o băncuţă, gândind că a doua zi să încerce să-l înduplece pe ticălos, ori cu vorba bună ori cu pumnul. Că, la cât era Corvin de blajin şi cu frica lui Dumnezeu, la o nevoie punea jos boul cu o singură pălitură de pumn! Şi, la trântă dreaptă, la bâlci, la Drăgaică, punea jos pe oricare flăcău din toate satele roată. Iar, la întrecere, la despicat lemne el dovedea uşor trei căruţe, răstimp în care alţii năduşeau cu una. Şi cine punea prinsoare pe el, câştiga negreşit.

Aşa că nu avea de gând să se lase păgubit de ticăloşia cârnăţarului.

Frigul îi intra în oase, dar barem era sătul! Rose, tânăra soţie a negustorului grijea, ca toate slugile să mănânce pe săturate. Aţipi cu gândul la Rose şi la cârnaţi. Se trezi smucit uşor-uşor. Doi bărbaţi tineri erau aplecaţi deasupra lui. Îi recunoscu imediat. Erau doi ofiţeri englezi, SaintJohn şi Toth, clienţi de toată ziua în cârciumă, de parcă n-ar fi avut altă treabă decât să-i bea toată berea lui Helmi. Englezii duseră mâna la buze şi îi făcură semn grăbiţi, să-i urmeze. Gândind că-i vreun rost de muncă îi urmă bucuros. Cei doi urcară tăcuţi într-un

camion care-i aştepta cu motorul pornit după colţ, făcându-i semn să urce sub prelată. Se întinse peste cutii şi baloţi. Mirosurile de peşte afumat şi cârnaţi cu mult usturoi îi deşteptară o foame cumplită. Observă că în cabină mai e o persoană. Nu ştia încotro merge şi parcă nici nu-i mai păsa. Adormi zdruncinat de camion. La o vreme se trezi chinuit de foame şi se văzu singur în camionul oprit într-un loc izolat, lângă un han cu mai multe caturi, luminat doar la parter. Chibzui dacă să intre ori ba, dar frigul îi dădu brânci: curaj, Corvine, că doar no fi mai rău ca la război! În han - minune mare! Pe o masă butucănoasă de lemn: două pâini rumene, trei carafe aburite cu vin uşor, roziu, englezii cheflii şi Corvin se ciupi să se convingă că nu visează. Rose, râzând poznaş, îi întinse 30 de mărci.

- Na, că n-a sărăcit Helmi dacă îţi primeşti simbria!

De mult trebuia să-l părăsesc pe cârnăţar, dar cu trei bărbaţi chipeşi, ţi-e mai uşor, să te-ncumeţi la drum lung şi nesigur, decât femeie singură, fără un sprijin. Mai vrei să mergi la Geneva sau ţi-ai schimbat cursul?

- Negreşit şi fără întârziere; altceva nu am în cap!

- Noi mergem la Grenoble. În drum te lăsăm la Geneva, ca să mai spăl păcatele bărbatului meu. Dacă îţi termini treburile într-o singură zi şi dacă doreşti poţi merge cu noi. La cât de rostuit la treabă te-am văzut, îţi găsesc o slujbă imediat, la prăvălia de delicatese şi coloniale a fratelui meu. Sau, dacă ţi-s dragi cărţile poate-ţi fac un rost într-o librărie. Ei, ce zici, te încumeţi, garçon?

- Ei, nu calc a popă, dar nici nu mă dau în lături!

Pe Corvin îl cuprinse o stare de bine: avea să reuşească...

Hangiul le aduse un castron imens: salată de cartofi cu ou şi ceapă, însoţit de altul cu varză şi carne şi o strachină cu ardei iuţi. Mâncau în tăcere, dar voioşi şi din privirile drăgăstoase înţelese că Rose era iubita lui SaintJohn. Adormiră repede, toţi într-o odaie şi dimineaţă porniră la drum întins. Descoperi în camion mâncare pentru un regiment întreg. După vreo trei ore de drum întins, opriră într-un loc stâncos şi mâncară din belşug.

Rose îi umplu buzunarele cu nuci, covrigi uscaţi şi ciocolată, semn că nu aveau să mai oprească curând. Se pare că mare pagubă i-a făcut Rose cârnăţarului. Sătui şi veseli, porniră iar la drum. Întâlniră mai multe patrule militare, dar documentele englezilor erau beton şi au trecut aproape nestingheriţi. Trecând munţii în Elveţia, mirosul de balegă de vacă se lipi de ei pentru toată ziua.

Noaptea au oprit lângă o apă mare. Au mâncat provizii din camion, la fel de veseli ca în ajun şi au adormit în rând ca sardelele în conservă, pe baloţii din camion.

Noapte de pomină, cu vise şi abur de năzăreli...

Ajunseră aţă la Geneva, dar aci rătăciră drumul şi bălmăjiră ceasuri bune, ca să dibuiască Saint Julien.

Ajunseră în cele din urmă. Căsuţa nu era prea mare, doar cu un etaj, iar automobilul din curtea frumos măturată, grăia despre oameni cu stare. Frau Rose şi însoţitorii îl lăsară în faţa casei, pornind spre hanul pe care-l dibuiră două uliţe mai jos. Han cu dever, pus cu socoteală în dreapta bisericii, să-ţi iei degrabă iertarea, taman ce-ai păcătuit în scutecele hanului sau pierzând măsura cu

veselie, la vedrele de vin. Un copil, gătit în costumaş de marinar, comanda serios un cârd de gâşte care nu se lăsau aliniate nicicum. Corvin cercetă o asemănare cu căpitanul, dar nu găsi de fel. Nu desluşi dacă era ori ba, osul căpitanului, chit că la ani şi nărav de cârpe ostăşeşti s-ar fi izbit. În uşă înţelese că se afla în faţa greului. Să stea în poveşti cernite cu Doamna Maia, era peste puteri. Se aşeză amărât pe scări. Copilul-marinar îl luă de mână şi, cu un zâmbet hotărât îl trase în casă.

- Mă bucul că ai venit la noi. Eu sunt Paul.Vlei să fii plietenul meu? Nu am niciun plieten şi mi-e ulât. Cum te cheamă?...

Bronzat, cu ochii albaştri, rotitori şi chica deasă, micuţul era chipeş foc dar fără frână la limbă. I se potrivea.

Uşa se deschise şi slujnica îl privi duşmănos. Îl smulse pe copil din mâna străinului şi comise o înjurătură în germană. Corvin îi răspunse, tot în germană, că nu-i frumos să-njuri în faţa kinder-ului. În prag apăru o femeie tânără, în haine negre, pricopsite.

- Se vede că veştile au ajuns înaintea mea!- gândi Corvin cu voce tare. Bună ziua!

- Ne bucurăm să auzim vorbă de acasă, dar... cine eşti şi cu ce te putem ajuta?

- Dacă sunteţi doamna Maia, am nimerit bine. Sunt Corvin, ordonanţa lu’ dom’ căpitan.

- Eu sunt Ileana, cred că o cauţi pe sora mea. Pofteşte, în salon...

- Helga, aşterne masa şi fă focul la boiler, să se primenească Corvin, că a îndurat drum anevoios şi lung.

Porunca fu rostită cu glas domol, dar cu o fermitate ce ştergea protestul din ochii slugii cârtitoare. Intră într-un salon mic cu lemnărie bună şi cârpe cu cheltuială. Junghiul din piept îi oprea răsuflarea. Din bucătărie ieşi o femeie aidoma Ilenei, da’ ceva mai plânsă, şi tot în haine caciorâte.

Corvin privi ca ţăranul la girafa de la zoo. Ileana pricepu imediat.

- Probabil nu ţi-a spus cumnatul meu, că suntem gemene! Tot ea făcu prezentările.

Povesti de-a rândul, toată istoria, din primele zile de război şi până la uşa dumnealor, fără să scape nimic şi fără să pună nimic de la el. Poveşti cernite de război şi veşti cu suflu de moarte. Lacrimi limpezi spălau ochii frumoşi ai acestor femei. Fără chip schimonosit de plâns, fără ochi roşii şi nas desfundat. Doar lacrimi... Mare lucru să fii boier!- îşi zise Corvin. Şi plânsu-i mai de soi!

Helga le umplu păhărele încălzite, pântecoase, cu picior scurt, cu un lichid mieriu. Recunoscu imediat eticheta.

Preferatul dumnealui, Cognac Courvoisier. Emoţia şi tăria îi vopsi obrajii. Ar fi făcut scară la cer pentru femeile astea două şi pentru micuţul de afară... Dar o putea?

Maia veni împrejurul mesei şi-l îmbrăţişă de-i luă suflarea. Corvin, luat din scurt, se prăpădi de ruşine şi de spaimă.

- Alături de Paul, eşti tot ce mi-a rămas de la Mihai.

Dacă n-ai avea familie în ţară, nu te-aş mai lăsa să pleci de aici. De azi faci parte din familie. Vei avea o cameră a ta şi eşti liber să vii şi să pleci oricând pofteşti. Nu

ascund că m-aş bucura să nu mai pleci niciodată dar, dacă vei fi nevoit să pleci, îţi voi suporta toate cheltuielile de drum. De altfel, prin testament, soţul meu ţi-a lăsat 10.000 de franci. Avocatul nostru te-a căutat la Brăila, în satul tău, dar nu ştia nimeni nimic de tine. A vorbit cu părinţii tăi şi cu Mihaica. E distrusă, că nu ştie nimic de tine şi părinţii au măritat-o cu forţa, cu un om fără haz... Atât de ursuz şi de îndărătnic, să nu te osteneşti degeaba, că n-o să-i dibuieşti perechea. A întors de trei ori, cu trei peţitori tot aşteptând să te întorci, dar s-au pus şi fraţii cu răul pe ea şi nu a mai avut scăpare.

Duce trai urgisit, cu om chipeş şi harnic dar cam marţafoi, fără cumpăt, care-i mănâncă zilele pe pricini fără-nsemnătate.

Cine nu ştie ce-i disperarea o putea vedea acum pe chipul lui Corvin. Culoarea îi fugise din obraji, ochii îi sticleau de fierbinţeli ca de boală grea.

Purta de mult grijă, că ţa’ Catrina şi nenicii o vor forţa, să se mărite cu vreun izmenit, că tot ţăranul... râvneşte s-ajungă mai boier cu un cot şi că şi-ar da fata după un vlădică ca dracul sau oleacă mai urât, dar avut.

Cum s-ar zice, cu stare! Apoi, tot el alunga gândul rău ca şi când, dacă nu l-ar gândi, nu s-ar înfăptui. Când te gândeşti la necazul altuia, te încearcă mila, dar când aşa nenorocire sare pârleazul în ograda ta, ţi se pune... cârcel în suflet.

E bun ştiut: în sufletu-i scrijelit va picura în veci amar.

Cum e Mihaica, alta nu-i! Se simţi învins de soartă, cuprins doar de duhul răzbunării. Că... ce alt bun mai putea face, decât să ia urma lui Fanică, să înfăptuiască

lucrarea juruită?

- Coniţă Maia, eu m-am legat să-i ţin cărările ucigaşului şi să nu am linişte până nu l-oi dovedi. Dacă m-o duce capul, îl duc legat la judecată. Dacă pierd speranţa în judecata oamenilor, poate mă învrednicesc la un fel să îi opresc nelegiuirile în vârf de cosor şi să-i dau brânci pe scurtătură, în bătătură la Sân’Petru, la grabnic judeţ! Să-mi ajute Dumnezeu, să mă ţie curajul!

- Corvine, răzbunarea poate să îţi strice viaţa! Mergi pe drumul tău şi într-o zi vei prinde de veste că s-a înfăptuit dreptatea. Şi apoi, unde să-l găseşti în lumea largă? Şi, dacă îl găseşti, cum poţi dovedi nişte crime fără martori şi fără dovezi? Îţi vei amărî sufletul în lucrare fără sfârşit luminos şi anii tinereţii se vor furişa negândiţi şi fără bucurie pe lângă tine...

- Drumul tâlharului nu va fi mai departe de zornăitul banilor. De la Ilie ştiu banca lui Rudy. De la un machidon de la noi, din părţile Brăilei, radiotelegrafistul batalionului, ştiu banca la care trimitea prădăciunile din război. Amândouă în Zürich, nici să tragi două fumuri din ţigară de la una la alta.

- Şi, dacă scoate banii, şi se pierde în zare, până să-i iei urma?

- Pentru Dobritza se cuvine cea mai bună izmană, cel mai fin săpun, cel mai vechi cognac! Cum cele mai mari şi mai sigure bănci sunt la Zürich, negreşit pe aici se vor mosori cărările tâlharului. Oriunde ar pleca, aţa banului îl va trage înapoi, precum sforăria păpuşarului pe păpuşa de bâlci! Timpul îi va da brânci pe cărarea mea, iar eu am timp să aştept. Am să-l aştept să se ridice, să capete

bucuria de a-şi trece pe sub nas cele mai alese plăceri. Am să-i scriu fiecare mişcare şi fiecare dumicat, până mi-o intra în scoarţele unui ceaslov de priponit la judecată sau, de se va face scăpat prin bani, măcar poate mă-ntăresc să-l prind în cătarea flintei.

- La lucrarea asta anevoioasă vei avea nevoie de mulţi bani. Atât cât vom avea, te vom sprijini noi.

Corvin porni pe holul arătat de Helga către baie. Încăperea, molcom încălzită, mirosea frumos. Pe o poliţă - săpunuri fine, frumos mirositoare, de mai multe culori şi un pachet de haine noi, cam pe măsura lui. Ghetele noi, din piele box, erau lucru boieresc. Făcu o baie straşnică. Piatra aia alburie şi găuroasă, cu care-şi freacă boierii călcâiele şi-o trecu cu temei peste tot corpul. Jeg şi piele lepădată, făcură flori cenuşii la suprafaţa apei. Se simţi cam ruşinat de pogonul de jeg pe care-l lepădase dar, cum venea de la război şi nu de la bal, spălă bine scăldătoarea şi îmbrăcă straiele de boier. O oglindă cât înaltul omului şi încă peste, îl arătă ca pe un domn chipeş. De l-ar vedea Mihaica! Ghetele, mai mari cu un număr, i se părură cam ţepene dar, după câţiva paşi, parcă erau ale lui de ani. Intră timid în salon.

Ileana veni zvârlugă, îi dădu roată, ţuguie boticul şi zise alintat: - Corvine, cred că m-am îndrăgostit!

Flăcăul pricepu că e doar un compliment dar, tot roşi nedeprins cu cucoanele atât de directe. De fapt, nedeprins cu cucoanele. Şi Mihaica era directă şi avea tot gândul în vârful limbii, dar Mihaica era a lui şi îi era la îndemână în prezenţa ei. Şi cu Rose îi era la

îndemână. Încă nu ştia sigur dacă visase sau se făptuise aevea, dar în noaptea când dormiseră ca sardelele în camion, sub prelată, parcă Rose îl confundase cu SaintJohn sau poate-l căutase chiar pe el. Poposise mâna pe locul lui cel mai călduros. Şi, de la o vreme pesemne că o luase cu frig, că trecu de cârpe şi se încălzi mai cu folos!... * Corvin se îndreptă către han, să-şi ia rămas bun de la Rose. În cârciumă, Rose cu cei doi englezi se veseleau cu o carafă de vin rubiniu. La intrarea lui, toţi aplaudară.

- Dar chipeş te-ai prefăcut, garçon, în doar câteva ceasuri! Fă o roată, să te privim pe săturate...

Rose, puţin ciupită de tulburel îl luă de gât şi-l sărută.

Lui Corvin îi dogoreau obrajii. În satul lui, atâta îndrăzneală la fete nu se pomenea, mai cu seamă în văzul tuturor. Doar nevestele cu bărbaţii lor, noaptea, în odaie, cu lampa stinsă şi cu ferestrele astupate se drăgăleau. Niciodată în văzu lumii. Acuma, ce-i drept, mai umbla vorba prin sat, de care se mai ţine cu te miri cine. Da’ prin vie, prin porumbişti sau la pădure şi cu mare fereală, nu în ochii tuturor... Mai auzise el şi de alte minunăţii prin alte sate vecine, unele aşa de gogonate de te cruceai, da’ fie la ei, acolo!

Dar, de! Altă ţară, alte muieri, alte apucături!...

- Mă bucur că vii cu noi. La Grenoble bărbaţii ăştia chipeşi apucă pe alte cărări. Îi cheamă afacerile armatei la Marsilia.

- De fapt, am venit să-mi iau rămas bun. Zilele următoare trebuie să mă urnesc la Zürich, unde mă aşteaptă datoria. Rose, mă doare sufletul că nu te pot urma,

dar rostul meu la Zürich e hotărât cu temei şi nu-i chip să iau alt drum, oricare mi-ar fi voia.

- Dacă te doare sufletul, să luăm măsuri, garçon! Atunci, să zicem, că de azi în trei zile, să mă cauţi aici la han, să ne călătorim amândoi către Zürich. Mă duc la Grenoble să-mi văd familia, că nu i-am mai văzut dinainte de război. N-am apucat să-ţi zic că am moştenit o librărie. Este la Zürich, în apropierea Universităţii.

- Rose, acuma îmi simt inima uşoară şi ştiu că Dumnezeu stă la masă cu noi. De când te-am văzut prima oară, cum ai grijă de toţi lucrătorii lui Helmi, să nu rămâie unul flămând sau osândit fără temei, am gândit că eşti un înger.

- Corvine, îngerii nu se pilesc în cârciumi şi nici nu duhănesc mahorcă, cât îi ziulica de mare golind stacanele de cafea. Tu de ce nu iei o ţigară?

- Să mă otrăvesc cu mâna mea şi pe banii munciţi din greu de mine? Să-mi gălbejesc dinţii şi să-mi scuip de tânăr bojocii? Să-i dobor pe cei din jur cu duhoarea? Pot să mă lipsesc...

- Pe mine m-a prins otrava în puterea ei. Nu cred să mă mai pot lăsa. Nu mă judeca prea aspru!...

- Nu vreau să crezi, că îţi fac vină sau că vreau să mă dau deşteptul pământului. Dar, dacă m-am putut ţine departe de rele şi urâciuni, am făcut-o. Iar când am făcut ceva rău, a fost că m-a împins din urmă răutatea lumii.

Crezi că, dacă nu venea molima asta de război peste noi, ajungeam eu, flăcău liniştit, trudind de drag pe ogorul meu, să secer vieţile oamenilor cu puşca, aşa ca pe nimica? Rostul şi bucuria mea erau să lucrez pământul.

Acum aş fi fost însurat cu draga de Mihaica, bucuria şi lumina vieţii mele, binecuvântaţi de copilaşi. Ce s-a ales de vieţile noastre? Pe mine m-a năucit iureşul războiului, risipindu-mă în lume. Pe ea a îngenunchiat-o familia, însoţind-o în silă cu bărbat mohoriu, aprig la mânie şi fără două vorbe aşezate într-un hăis. Englezii goliră carafa şi hangiul, iute, le aduse alta. Corvin îşi luă rămas bun şi întări vorba pentru întâlnirea sorocită peste trei zile, apoi porni cu pas grăbit spre casa dumnealor, Maia şi Ileana. Paşii îl duceau înainte, gândul îi zăbovea în urmă la Rose.. * Cele trei zile le petrecu într-o atmosferă familială şi tihnită pe care n-o cunoscuse înainte: mese bogate, meşteşugite, întinse la ore fixe, pe feţe de masă ţesute din borangic, sfeşnice de argint cu lumină jucăuşă, porţelanuri sclipitoare, cristaluri de Boemia cum nu mai atinsese niciodată. Friptura de viţel, specialitatea Helgăi, era fragedă-unt, iar sosul de piper alb, un deliciu. Între mese - dulceţuri, cognac, cafele de ziceai că toată casa nu are altă grijă, decât să răsfeţe pe dumnealui, Corvin, musafir drag, de soi ales. Mare lucru să n-ai grija zilei de mâine! Dar ce-i bun trebuie să ţie puţin, că te deprinzi cu binele şi apoi gâfâi la orice povârniş al sorţii. Şi binele rar ţi se încurcă în cărare. Cât despre rău - dă-l ciorilor se puieşte în tot locul!

Ziua despărţirii veni cu tristeţe neprefăcută pentru gazde, dar nici Corvin nu plecă cu inima uşoară. Ar fi fost uşor să-şi facă un rost pe lângă dumnealor, căci se

simţea dorit de reazem şi prieten bun la casă. Ca şi bunul dom’ căpitan, nu-l tratau ca pe slugă de ocară, ci ca pe un prieten, în care-ţi pui nădejdea deplină. Dacă aceasta o fi soarta lui, Dumnezeu îi va întoarce curând cărările către casa dumnealor. Acum, plecă pe drumul de sânge şi fiere al răzbunării, să zdrobească sau să fie zdrobit. Din porcoiul de bani aşternut în faţa lui de doamna Maia, băgă în buzunar 1.000 de franci elveţieni. O mică avere.

Ceilalţi 9.000 îi lăsă pe masă.

- Corvin, te rog să-i iei pe toţi. Sunt banii tăi!

Căpitanul a vrut să ajungă la tine. E dorinţa lui Mihai, hotărâtă în testament.

- Dacă au fost în siguranţă în sipetul domniei tale până acum, vor fi şi de acum-nainte. Ar fi o povară grea la drum, o sumă atât de însemnată. Când mă va îndemna nevoia, voi şti unde să-i caut...

CAPITOLUL AL IV-LEA CARTEA SORŢII (NOAPTEA RĂILOR) Plecarea de la hanul lui Hans se petrecu fără complicaţii, doar Dobritza se enervă fiindcă şoferul poştaş avea tarif nenegociabil şi îi duse până la Zürich, tot cu 500 de franci.

Dacă ar fi socotit cinstit era în avantaj, căci acum drumul era măcar de două ori mai lung, dar până nu cârtea la bani, nu era Dobritza în ale lui. Aplecarea către chilipir o avea în sânge, de parcă ar fi supt-o odată cu laptele de la mă-sa. O părere de adevăr, pe undeva putea să fie. Când era mic, exasperată de zgârcenia lui, mă-sa îi zicea că poate se trage de la Rada, ţiganca. Căzută zăcaşă şi fără lapte din prima zi, când l-a slobozit pe lume, mamă-sa se bucurase de omenia Radei. Ţigancă şătrăriţă, oploşită la marginea satului, pe islazul cotropit de ciulini care, pentru un ciur de mălai şi ceva ouă, îl scoase din foame, alăptându-l la piept vreme de mai multe luni. Dar, coborându-i originea pe un palier mai umil, povestea aceasta îl scotea din minţi şi, de când se mărise, îi zise maică-sii că, dacă mai aduce vorba despre ea, o joacă în pumni. Ce-i rămăsese adânc săpat în minte, fără chip de a se şterge, era că într-o zi de primăvară, când se juca în bătătură, numai ce o auzi pe

Rada citind din cărţi, apoi cercetând din ghioc: - Florico, fetiţa mamii, păcatele mele, să-ţi cetesc, cum se bat cărţile, Floricico, frumoaso şi ochioaso, să-mi sară ochii dacă te minţ! L-ai lepădat pe puiu’ ăsta de lele în noaptea răilor. O să fie tiran fără seamăn, semeţ şi neînduplecat. Banii o să vină peste el de-a rostogolul din toate părţile fără să-i astâmpere lăcomia de arginţi. N-o să afle strop de omenie în el şi n-o să aivă milă de nimerica. Răul o să-i fie la-ndemână, precum altora somnul ori umbletul. Ce nu mă luminez, că ăsta nu-mi apare, de-i bărbat pe nicăierea. În loc a se arăta semnu’ de e bărbat sau muiere, e însemnat de stea întoarsă, pecetea necuratului. Uite acilea, sus două colţuri de stea, de-a stânga şi de-a dreapta câte unu şi iute cole-şa jos, al cincilea colţ de stea, singuratic. Şi unde mai pui că şi casa neamului şi a urmaşilor e stearpă, iar casa strămoşilor e întoarsă, de parcă s-ar lepăda cu toţii de el. Păcate grele va săvârşi, stârnit de puterea nopţii cu lună plină. Ursitoarele au isprăvit bunătăţile peste an şi acum, înainte de înnoirea de primăvară, în 26 februar, aruncă toată zgura şi toţi trâncii în mare zor, să nu le rămâie răutăţile, peste anul nou ce stă să-nceapă. Şi la câteva veacuri o dată, în ceasul greu, se adună în sobor numai ursitoarele cele rele şi slobozesc în lume răul. Atunci cade năpasta pe pruncii nou născuţi.

Noaptea Răilor. Ia aminte, că mare pojar o să ducă pe unde s-o vântura, în lumea largă. Că l-ai slobozit lumii în Noaptea Răilor şi nu s-arată a om, ci s-a croit altă dihanie. Io - mă ştii, Florico - la viaţa mea, am cetit soarta la popor de lume, am ghicit în cărţi, în bobi şi în ghioc şi la creştini şi la păgâni, bogatului şi calicului da’

aşa turbăciune şi aşa fiere şi atâtea semne ale necuratului nu mi-a mai fost dat să-mi vază ochii. Noaptea trecută, în crucea nopţii, am dus cucoş negru la râu, am scos măruntaiele şi i-am cetit toată soarta. Va avea mâinile pline de sânge. Sânge şi bani mânjiţi cu sânge de la un capăt la altul al vieţii. Linia vieţii e lungă, o dâră groasă de sânge, croită peste puzderie de leşuri. Singura care îi poate veni de hac este lucrătura în umbra lui 13.

Dacă, pentru alţii, 13 aduce ghinion, lui îi aduce semn de moarte! Şi moartea lui e însemnată-n aer! Să mă lovească oftica şi buba neagră, să mă umple rapănu’, să n-am parte de ziua de mâine, dacă am pus măcar o vorbă de la mine! Să-mi sară ochii, bre, Florică, să mă arză para focului dacă io minţ. Totul e aci, scris cu tărie în sorţi!

Dobritza ridică din umeri. O... cioară idioată! Dar chestia cu banii care vin din toate părţile îi picase tare bine... * În Zürich, fiind amplasată ultracentral, găsiră rapid proprietatea lui Dobritza. Surpriza lui nu fu mai mică decât a nemţilor. Clădirea era impunătoare, impecabil întreţinută şi, cu cele zece etaje ale sale, sărea în ochi de la distanţă ca printre cele mai importante din zonă.

Edith, care ştia cine e proprietarul, era copleşită. Se instalară în apartamentele elegante şi nici Klein, fiul de mare industriaş, furnizor zelos de chimicale al maşinii de război germane, cu o avere estimată la 20 de milioane de mărci, nu mai întâlnise un asemenea lux decât la Waldorf –

Astoria în New York.

Pentru că nu musai furniturile scumpe i-au dat pe spate cât îmbinarea lor cu gust desăvârşit, calitatea materialelor prelucrate impecabil şi culorile expert armonizate.

Tablourile şi statuietele erau toate de valoare, preţ al comerţului avantajos al lui Dobritza cu prădătorii nazişti, trimise din vreme pe calea Elveţiei. În ziua următoare Dobritza selectă atent viitorul personal.

Discută cu peste o duzină de persoane şi se opri la o menajeră poloneză şi o bucătăreasă franţuzoaică, ambele surdo-mute. * Merseră la bancă şi nemţii plătiră câte 100.000 de franci de fiecare, comision conform înţelegerii şi câte 50.000, cheltuieli de călătorie. Kurt Meyer, la înţelegere cu Klein, pentru a-şi arăta recunoştinţa sau, poate, doar ca să-i mai câştige bunăvoinţa după ce-l vânaseră, îl legaseră fedeleş şi îl împuşcaseră, plătiră şi în dreptul lui Dori Müller, chit că nu le ceruse nimeni. Sau, poate că le era limpede, câtă nevoie aveau de el de acum înainte.

Dobritza nu căzu pe spate în faţa generozităţii lor, ci conchise sec că au plătit fiindcă au avut de unde. Le percepu o chirie lunară cu pensiune completă de câte 5.000 de franci de fiecare, în avans pe şase luni şi nemţii nu avură obiecţii. Klein şi Meyer stătuseră la viaţa lor adesea în hoteluri pentru care plătiseră sume importante.

800 de lire sterline pe noapte la Londra, 800 de dolari pe noapte la New York sau chiar la Geneva 1.500 de franci, deci preţurile fură acceptate ca rezonabile cu atât mai

mult cu cât gradul ridicat de confort îi satisfăcea.

Nici nu cunoşteau că Dobritza este proprietarul clădirii, dar nici nu îi interesa şi cunoaşterea acestui amănunt nu ar fi schimbat în niciun fel termenii înţelegerii. * În ziua următoare se duse la banca lui Rudy. Venise ziua cea mare. În sfârşit - milioanele lui Rudy. Ziua la care visase iar şi iar. Îmbrăcat într-un superb costum Hugo Boss, din stofă englezească de cea mai bună calitate, cămaşă şi pantofi italieni, butoni cu monogramă şi ac de cravată din aur se simţea bogat, elegant şi important.

Fusese primit ceremonios de bancheri şi era vizibil emoţionat. Clădirea băncii era impunătoare, cu mobilier masiv, din mahon sculptat. Tăblii mari de mahon lambrisau pereţii şi ornamentele de lemn desenau nişe simetrice, ce adăposteau tablouri pictate, în mărime naturală, ale unor domni încruntaţi, cu priviri vultureşti, care probabil nu zâmbiseră niciodată în viaţa lor.

Coloanele cu secţiune pătrată erau îmbrăcate în întregime în lemn sculptat de aceeaşi mână pricepută.

Buloane de alamă fixau pe fiecare coloană oglinzi veneţiene, frumos fazetate. Candelabre bogate, ca de biserică, dădeau o lumină scânteietoare, multiplicânduse în oglinzile mari şi în muchiile şlefuite crizet ale călimărilor masive, din cristal. Călimările, piesa centrală pe fiecare birou, aveau două scobituri, una cu cerneală indigo şi cealaltă cu cerneală jucăuşă, rubinie. Scaunele

din lemn sculptat, îmbrăcate în piele groasă, havan, prinsă în ţinte din metal îmbătrânit, încadrate de mânere generoase, îl duceau cu gândul la tronul lui Ştefan cel Mare. Funcţionarii băncii, îmbrăcaţi corect, cu costume impecabile se mişcau în tăcere. Completau şiruri de cifre în dosare indigo şi aplicau, ca într-un ritual, rulouri de sugativă şi ştampile, peste rubricile completate. Nicio stridenţă, nimic care să nu-şi aibă locul socotit. Un minunat templu al banilor! Locul ăsta somptuos îi dădea un fior plăcut. O stare de bine îl cuprinse. Da, asta trebuie să fie fericirea! Iubea Elveţia, iubea băncile, luxul grandios care îl înconjura!... Şi, banii!... Iubea banii şi banii îl iubeau pe el!... Funcţionarul, econom cu vorbele, îi ceru încă o dată parola şi numărul contului.

După formalităţile de rutină şi verificarea atentă a numărului de cont şi a parolei, Dobritza semnă un formular complicat şi primi banii: 10.000 de franci elveţieni. Ze-ce mii de franci elveţieni!

Simţind că se sufocă, ceru să fie dus imediat la director. Urgenţa din tonul său nu îi impresionă pe funcţionarii băncii şi fu primit de director peste două ceasuri, când se întoarse din pauza de masă. Cu chelia transpirată, roşcoviu şi cu tâmplele zvâcnind de draci, explică eroarea directorului, vorbind rar şi apăsat, impecabil gramatical. Netulburat, directorul sună un clopoţel. De dincolo de glasswand-ul de cristal, veni o secretară cu sarafan negru şi guleraş alb, scrobit, de dantelă migălită cu igliţa, scundă, purtând pantofi negri, fără haz, aproape bărbăteşti. Directorul ceru cu glas egal dosarul contului. Arhivarul, un bătrânel stafidit, în

costum, cu mânecuţe de doc, de culoarea vişinei putrede, cum poartă contabilii, aduse dosarul cu scoarţe din pânză cerată, indigo. Pe eticheta albă, cât o bancnotă de 100 de franci, scria cu o caligrafie impecabilă numărul de cont pe care Dobritza îl recunoscu şi, pe rândul următor, scris mai gros, Rudy Blum.

- Certamente, domnule, nu exista nicio eroare. Acesta este fără dubii, soldul contului la zi!- îi spuse directorul răspicat.

- În acest caz, doresc o desfăşurare a tuturor tranzacţiilor, de la deschiderea contului.

- Acest lucru nu este posibil.

Glasul directorului avea o fermitate care îngrijoră pe Dobritza.

- Domnule, posed numărul contului şi parola. Îmi cunosc drepturile, am conturi şi în alte bănci din acest oraş.

- Aveţi dreptul să scoateţi banii, parţial sau soldul integral, dar, deoarece nu posedaţi parola master, nu puteţi primi istoricul contului. Este un cont cu clauză specială. Întrevederea noastră a luat sfârşit!

Dobritza se simţea concediat şi aceasta îl umilea, dar era realmente neputincios. Obişnuit să comande şi să fie insolent, era deconcertat când cineva i se adresa imperativ. Îi veni o idee: - Directore, vreau să verific toate conturile deschise pe numele de Rudy Blum. Acum!

- Domnule, legea secretului bancar este sacră în această ţară. În banca mea nu mai eşti binevenit. Ieşi, te rog, afară, ca să te scutesc de umilinţa de a fi dat afară de

paznici. Acum!

Porunca bubuitoare îl strivi. Ieşind turbat pe uşă, cuvintele tăioase ale directorului îl paralizară: - Pentru nişte roşcove, ceai şi magiun, cei 10.000 de franci elveţieni reprezintă oricum o notă de plată generoasă. Dacă mai calci pe aici, vei fi arestat pe loc şi povestea mârşăviei tale va fi publicată în toate ziarele din Elveţia, România, deja eliberată, S.U.A. şi toată lumea liberă. Nu te vei mai putea ascunde în niciun ungher. Costumul ăsta scump îl vei schimba cu zeghea.

Tăierea urechii se încadrează la mutilare. Primeşti între 10 şi 15 ani la care estorcarea şi relele tratamente îţi mai adaugă încă atât. Îţi cunoaştem activitatea de hoţ, contrabandist şi colaboraţionismul cu naziştii. Nu va fi greu să fii înfundat pe viaţă. Nici în gaură de şarpe cum ziceţi voi românii - nu vei avea scăpare! Am cunoscut compatrioţi de-ai dumitale absolut remarcabili.

Dar, dumneata, Dobritza, nu ai echivalent în specia umană. Ai coborât toate treptele infamiei. Ieşi!

Părăsi banca zdrobit. Se temea să nu-l lovească damblaua. Mâna stângă i se scutura într-un spasm nervos şi până mai sus de cot o simţea îngheţată. La gât i se zbătea ca o coardă. Simţea sângele îngroşat, gâlgâindu-i la tâmple. Sânge rău! Pierduse câteva milioane de franci. Mi-li-oa-ne! Aşa, deci! Balega de Rudy scăpase bine-merçi şi ajunsese înaintea lui. Ce bătaie de joc: 10.000 de franci elveţieni - la averea lui Rudy! Un ciubuc... Şi mai rău de atât, fiind în viaţă, cele peste o sută de răvaşe prin care Rudy cerea unor oameni bogaţi şi importanţi să îl sprijine, deveneau inutile. Mai rău,

fiind preveniţi, îl puteau aresta sau ucide. Simţindu-se umilit, sfidat şi jefuit, jură răzbunare cruntă. Şi primul de la care putea să scoată din pagubă era Hans, de la care i se cuveneau cele trei kilograme de aur fin, căci dobitocul îi întârziase o lună spulberând milioanele lui. Şi cei mai la îndemână să-i compenseze pierderea erau fritzii, doldora de bani, şi cei mai mari vinovaţi, căci ei îl forţaseră să urce în camionul nenorocit care-i sechestrase două luni încheiate în văgăuna din munţi. Intră într-o cafenea şi ceru o ciocolată fierbinte. Încerca să se calmeze, să nu damblagească. În fond, chiar era un om bogat. Avea în bancă peste un milion de franci elveţieni, bijuterii, vreo zece kilograme de aur fin, clădirea de zece etaje care-i aducea un venit constant şi substanţial.

Ferma nu producea încă la potenţial, dar gaterul şi cei 200 de stupi aduceau un venit deloc neglijabil. Studiind registrele contabile fusese uimit de profitul gros adus de atelierul de lumânări, într-o ţară cu o numeroasă populaţie protestantă. Se mai linişti după ce îşi făcu un plan de urgenţă, simplu, eficace şi necruţător. * Dobritza se ţinu de cuvânt. Petrecu împreună cu Edith timpul prin magazine şi-i umplu dulapurile cu haine fine şi elegante, pe care nu le cumpără cu toptanul, ci după probă atentă şi asortate cu gust. Bijuteriile, cu lucrătură frumoasă, de la Cartier şi Tiffany, fură alese dintre cele mai scumpe. Îi făcu abonament la un salon de coafură şi frumuseţe şi la un club de tenis, să îşi umple timpul. Şi îi dădu două misiuni: să fie elegantă şi să îşi petreacă timpul cât mai plăcut. De capul ei, se înscrise la un club

de şoferie care aduna împătimiţii cu cele mai rapide, scumpe şi extravagante maşini. Într-o zi, la ieşirea din elegantul restaurant unde prânziseră, îi arătă modelul de automobil sport, cu motor de 2500 cmc şi şase cilindri în linie, cu caroserie cabrio produsă la Pininfarina, pe care şi-l dorea cu ardoare.

Ia uite, domnule! Învăţată cu 10-12 ore de muncă grea, se deprinse neobişnuit de repede să sune ca să-i vină micul dejun la pat şi să-şi petreacă ore întregi, în salonul modistei sau la coafor. Acum îşi mai dorea şi automobil... Cu ardoare! Mândru nevoie mare, Ştefan îşi zise că nevasta lui are domnia în sânge. După o obositoare negociere cumpără maşina Super Sport, pe placul nevestei. Edith, amuzată, îi atrase atenţia, că şi-au atras amândoi ura de moarte a concesionarului de maşini. Fără să aibă cunoştinţe mecanice şi comparative privind performanţele maşinii, el ceruse din principiu o reducere de 30%, că n-avea aer, dacă nu simţea că a pus mâna pe un chilipir. După multe târguieli căpătase un 10%, şi vânzătorul, sâcâit de insistenţa lui, explică răspicat că nu mai lasă un franc mai jos. Rămase perplex că, după toate negocierile sale sângeroase, nevastă-sa ceruse vânzătorului în banii negociaţi de el, o versiune cu motor supraalimentat, pentru surplus de putere şi sportivitate, adică versiunea Super Sport, pe scurt S.S, mai mare cu 20 de cai putere. Şi... cine cere, nu piere!

Văzând vânzătorul, cap de inginer la cucoană, care ştie cu exactitate ce bijuterie a tehnicii îşi doreşte şi care e informată în privinţa preţului şi a performanţelor, la punct şi virgulă, îşi scoase pălăria şi îi dădu maşina

aleasă, puternică şi nervoasă.

Ia uite, domnule, poftim, ce învaţă cucoanele în ziua de azi la coafor! Şi când te gândeşti bine, că în târla lu’ tac-su a avut numai măgari. Halal emancipare în câteva săptămâni, nevastă! Bune şi revistele mondene la ceva! - gândi Ştefan, mulţumit că în lume, Edith o ţine pe ţăranca din ea bine pitită, purtându-se ca o mare doamnă, uimindu-l, iar şi iar, cum ţine pasul relaxată, cu toată lumea emancipată, pe care o frecventează. * Preţul zgârceniei fusese aproape fatal pentru Herr Dobritza, punându-i deopotrivă şi fundul şi capul în primejdie. Lecţia fiind temeinic însuşită, le oferi nemţilor un confort excepţional şi mâncare bună fără economie, căci bucătăresei franţuzoaice nu-i stăteau prea mulţi bucătari înainte... Mâncărurile mediteraneene pe bază de peşte şi fructe de mare le alterna cu mâncăruri şi salate uşoare arăbeşti dar îi răsfăţa şi cu bucătăria germană spre deliciul fritzilor. Pe bază de liste le cumpăra zilnic orice îşi doreau, iar la clubul amenajat pe jumătate de nivel puteau juca box, biliard şi popice.

Convenţia era ca, până la operaţiile estetice, nemţii să nu se expună niciunui risc, nu numai să nu iasă din apartamente, dar nici să nu se arate în dreptul geamurilor prevăzute prudent cu obloane la exterior şi draperii grele de catifea la interior.

Cu ce îi sâcâia şi pe fritzi, şi pe Edith, şi pe oricine le călca pragul, era că obliga pe toată lumea să se descalţe şi să poarte în casă doar galoşi cu talpă moale ca să nu

cumva să tocească covoarele. Iar menajera poloneză îşi blestema zilele şezând numai în genunchi să ciugulească scamele din covoare, fiindcă la perie nu avea voie, să nu cumva să se subţieze covoarele manuale, 150.000 de noduri fine pe metrul pătrat. Şi fritzilor, Dumnezeule, parcă le curgeau scamele din fund! Iar la masă altă dambla: îşi punea un şervet mare ca baveţică, precum bebeluşii, şi altul pe genunchi şi îi îndemna şi pe ceilalţi să facă la fel ca să-şi protejeze hainele scumpe. Iar pe bucătăreasă o exaspera că, la curăţatul zarzavatului mai mult aruncă decât pune în oală, adică să răzuie legumele, să nu le mai cureţe. Ba că-i mănâncă substanţa cu atâta risipă, ba că parcă-şi toarnă untdelemnul pe gât! Şi, să te ţii scandal când a prins-o că a dat la pisică o bucăţică de carne macră, păgubindu-l de o inimioară de pui! I s-au bulbucat ochii ca la broscoi şi a zbierat, mai-mai să crape geamurile la ferestre. S-a liniştit doar când l-a luat Meyer peste picior: - Ce tăticu', ori s-a vindecat surda? Vezi că la înaltele astea, intri în rezonanţă şi spargi bunătate de pahare!

Sau, Doamne fereşte, comoara de sticlă de untdelemn!

Klein, ia sifonul de pe masă şi du-l în dormitor, că rămânem fără şpriţ, prietene, şi ne răpune setea la noapte!

Nemţii primeau zilnic ziare şi reviste, dar ce nu ştiau ei, era că Dobritza le citea înainte cu atenţie şi le cenzura: ajungeau la ei doar dacă nu aveau informaţii care să-i pună în pericol afacerea. Astfel, toate publicaţiile cu articole privind operaţiile estetice sau reclame ale unor clinici erau aruncate. Erau la mâna lui

şi trebuia să-şi menţină controlul! O rezolvare imediată a problemei ar fi fost posibilă, dar ce e facil, are şi preţ derizoriu! * Între timp, inspectă conacul de lângă Geneva însoţit de Edith şi se felicită pentru investiţia făcută. Edith, încântată de priceperea apicultorilor Rolf şi Ava, ceru mână liberă să se ocupe de stupi şi cazanul de săpun. Lui Ştefan îi veni cu sifon în sinea lui, fiindcă voia să dispară orice legătură între eleganta lui nevastă şi ţăranca robace care spărgea lemne sau amesteca vârtos cu scândura în cazan. Dar Edith, dintr-o bucată, avea un fel hotărât de a susţine şi obţine ce dorea, încât neclintirea ei îi dădea ultimul cuvânt în faţa lui Ştefan.

Aşa se întâmplă şi acum. Ştefan cedă, gândind că e o toană care va trece repede. Una peste alta, moşia era imensă, bine întreţinută, iar fosta proprietăreasă nu îşi luase nici mobilele, nici tablourile din clădirile principale, nici din anexe multiplicând chilipirul.

Dulapurile erau pline de haine de soi, unele niciodată îmbrăcate. Chemă un telal şi, după straşnică tocmeală, vându totul cu ridicata. Lenjeriile şi perdelele le dădu numai pe cele folosite, păstrând tot ce era nou. Din banii obţinuţi de la telal îşi cumpără o pereche de butoni de aur şi un ac de cravată. Îi arătă lui Edith cu mândrie: - Ai văzut, nevastă? Mă puneai să dau bunătate de boarfe la săraci. Ai râs când am zis că valorează aur...

Poftim aur! Dacă eram galanton, demult mă întindeau câinii...

Clădirea de la est, fosta casă de oaspeţi, beneficiind de o dispunere deosebită, cu faţa la iaz, o alese pentru clinică. Avea 11 apartamente, fiecare apartament cu comodităţi proprii, salon mare la intrare, bucătărie şi salon de servit masa. Până aici, investiţia zero. Ceru să fie puse flori în vaze, să învioreze aerul. Din cele trei săli de club, uneia îi păstră destinaţia, iar pe celelalte două, cu anexele, le stabili destinaţia de cabinet medical şi sală de operaţii. Pentru aceasta invitase un arhitect şi pe doctorul Van Bruck. Doctorul aduse cu el un tânăr specialist în chirurgie estetică, eminentul dr. Sharbel Farsali. Primul la discuţii fu arhitectul şi stabiliră rapid, eficient şi eficace, modificările de operat şi bugetul lucrării. Van Bruck, un mare iubitor de natură, făcu împreună cu Edith şi dr. Farsali o recunoaştere a domeniului.

Plecarea arhitectului îi făcu să se apropie.

- Ştefan, ţi-l prezint pe tânărul meu prieten, doctorul Sharbel Farsali, specialist de marcă în chirurgie plastică.

Mi-ai spus că vrei pe cel mai bun şi l-am adus.

- Mă dezamăgeşti, doctore Van Bruck! Eu ţi-am solicitat un doctor adevărat şi văd că mă ei de tâmpit. În loc de un doctor serios, mi-ai adus un arab jerpelit...

- Să mă ştergi din agendă, Ştefane şi să uiţi că m-ai cunoscut. Eu aşa voi face. Şi să te fereşti din calea mea, căci nu voi avea milă!

Doctorul urcă vijelios în automobilul cu care venise şi demară în trombă, luându-şi însoţitorul cu el.

- Ştefan, aştept o explicaţie a comportării tale mitocăneşti! Edith, supărată cum nu o văzuse niciodată,

era imperativă.

- Simplu. Vreau ce-i mai bun pentru clinică. Şi am încredere numai în doctori germani şi elveţieni.

- Nu văd motivul pentru care ai jignit doi oameni la care ţin. Sharbel vine des la hanul nostru, împreună cu Van Bruck. E dintre cei mai buni în chirurgie plastică. E libanez şi e creştin, asta pentru ştiinţa ta. Şi e un tip remarcabil. De altfel, Van Bruck vine adesea la han, însoţit de doctori arabi. Toţi, oameni respectabili şi respectuoşi, inteligenţi şi doctori renumiţi în clinicile lor, cu care am devenit prieteni, fără să facă cineva caz că eu şi Hans suntem evrei. De altfel, operaţia de apendicită mi-au făcut-o un doctor turc şi un student la medicină arab, salvându-mi viaţa. Ştefane, aceşti oameni sunt prietenii mei şi, dacă mă pui în situaţia să aleg între ei şi tine, gândeşte-te că am să aleg pe cel mai bun şi mai drept. Sunt măritată de prea puţin timp cu tine şi prea multe feţe urâte ale caracterului tău au ieşit la iveală.

Bagă de seamă!

- Bravo, Edith, bravo! Mieluşica supusă mi se pune împotrivă în tot locul! Nu se cade din partea unei soţii respectabile!

- Dacă vrei o oaie proastă, turmă-i câtă vrei. Eu pot să plec oricând să las loc la alta. Să-mi spui o vorbă şi am plecat! Divorţu' este simplu! Nici nu am consumat căsătoria. Nu ştiu exact de ce nu mă mai vrei, dar nu-i lucru care să-mi placă. Ştefan tresări. Intenţionase să intre în camera ei din seara nunţii dar fiind beat, nu se simţise în stare. Apoi în prima seară la Zürich se simţise sfârşit de oboseală şi

preferase somnul. În fiecare din nopţile următoare se gândise că e timpul să se simtă ca un sultan în palatul său, dar fanteziile din mintea sa, nu-i întăreau nicio fibră din izmene şi renunţase s-o mai deranjeze, scutind un kil de scuze. Evitase gândul rău, dar acum, că îl stârnise Edith, ştia că dintre cele două bunuri mai de preţ ale sale, numai un singur cap mai lucra după nevoi. Acum regretă că l-a jignit prosteşte pe doctorul Van Bruck.

Poate i-ar fi fost de ajutor. Urcară tăcuţi în automobil şi porniră spre Zürich. Edith conducea rapid, cu mişcări precise. Conducea cu siguranţa şi detaşarea cu care frământa colacii. Hotărât, muierea asta era pricepută în toate. În trei săptămîni, ţăranca topită de amor, renunţase la cozile împletite pentru coafuri sofisticate, devenind o femeie elegantă, sigură pe ea şi care, cel mai rău, îl cântărea necruţător. Ştefan o privea uluit, cu coada ochiului şi se simţea un bou. Spre mirarea lui, îl basculă la Zürich şi, de a doua zi, Edith se mută la Geneva. Era turbat să se ducă după ea, cu atât mai mult, cu cât trebuia să verifice modificările hotărâte cu arhitectul. Era hotărât să o vadă întorcându-se în genunchi, să-i tragă un perdaf şi s-o pună la locul ei, să nu-i mai permită să-i mai iasă din cuvânt. După două luni încheiate, Ştefan cedă şi plecă la Geneva.

Arhitectul cu echipa de lucrători, în câteva zile isprăvea şi Ştefan, inimă cârtitoare de fel, după ce termină inspecţia amănunţită, nu avea de făcut niciun reproş. Mergând spre cazanul de săpun să-şi caute nevasta, indispus, se gândi că neghioaba a lepădat domnia pentru scândura de amestecat cazan.

Edith nu era acolo, dar pe o masă lungă erau baxuri

mari, frumos ambalate. Săpun fin cu lapte şi miere de albine, săpun fin cu ulei de măsline, săpun medicinal cu pelin şi propolis. Ambalajele din hârtie fină de mătase îi erau cunoscute... De vreo săptămână menajera le adusese în toate băile. Fritzii încântaţi, cerură să nu le mai schimbe cu altă marcă. Şi lui îi plăcuse în mod deosebit cel cu pelin şi propolis. În alte baxuri: creme de faţă cu lăptişor de matcă şi cu ulei de nucă.

- Bună ziua, stăpâne!- zise Rolf, care intrase neauzit.

- Rolf, nu am văzut în registre nimic despre aceste tipuri de săpunuri, nici de aprovizionarea cu ambalaje fine. Parcă produceţi săpun de rufe pentru armată şi spitale. Vreau explicaţii imediate!

Glasul stăpânului era ameninţător.

- Doamna a considerat că veniturile sunt prea mici, fiindcă producem sortimente comune şi ieftine. A făcut contract cu o stână care ne livrează unt fin pentru săpun.

Ambalajele le aduce de la Gottard, fabrica de ambalaje fine pentru ciocolată. De o lună, de când am făcut primele livrări, nu ne mai vedem capul de comenzi.

Bomba e că la armată, unde vindeam săpun de rufe la juma’ de kil, doamna a dus o cutie cu produsele noi şi a lăsat-o la ofiţeri de probă. Acum comanda s-a schimbat la săpun fin. Altă socoteală! La aceleaşi parale per bucată dăm săpunul la 100 de grame. Adică aproape s-au dublat costurile de producţie, că eu ţin registrele şi ştiu, dar s-au mărit de cinci ori încasările. Başca că avem comenzi mari şi pe cremele produse de dumneaiei personal.

Edith intră elegantă şi zâmbitoare. Ştefan îi sărută mâna

ceremonios şi o invită la masă în oraş. Într-o curbă strânsă, un camion de lapte pierdu controlul şi se năpusti în ei. Cu sânge rece, Edith evită coliziunea cu gesturi precise şi redresă pe şosea. Şofă în continuare impasibilă. Uimirea şi spaima îi înroşiseră chelia şi urechile lui Ştefan. Tamponă cu o batistă scumpă broboanele de sudoare. Se întrebă dacă a fost o întâmplare sau cineva îi luase urma şi îi voia pielea.

Pentru o clipă figura sinistrului doctor Luigi îi jucă în faţa ochilor, dar alungă supărătorul gând.

- Edith, mi-ai salvat pielea şi-ţi sunt recunoscător pentru toată viaţa, dar cascadoria asta, imposibil de imaginat mi-a deschis ochii. Eu nu cred că o ţărancă din creierii munţilor, în trei-patru luni învaţă să şofeze ca la cursele de la Monte Carlo şi, dintr-o dată, devine netamnesam, mare afaceristă de succes. Ar trebui să pic în cur în faţa ta, dar n-o fac, că nu-s prost. Care-i şmecheria, Frau?

- Nu-i nicio şmecherie şi nu eşti prost, eşti doar orb.

Orbit de propria ta importanţă. Te-ai tăvălit cu mine până te-a ciuruit Meyer, ţi-am lecuit hemoroizii şi ţi-am oblojit bucile opărite apoi m-am măritat cu tine dar, practic, nu am stat de vorbă niciodată. Tu nu m-ai întrebat nimic despre viaţa mea şi, fără să fiu întrebată, eu nu mă spovedesc. Ai crezut şi ţi-ai închipuit despre mine doar ce ai vrut tu şi se pare că ai o fantezie limitată.

- Ei, ştii că ai haz? Şi, în definitiv, care-i misterul, Frau?

- Am terminat şefă de promoţie Facultatea de Farmacie, singura femeie într-o generaţie de bărbaţi. Am propria mea farmacie, cu vad puternic în Geneva, unde

lucrează şi sora mea cu bărbatu-său. Şofez din primul an de facultate. Am o mare pasiune pentru motoare puternice şi maşinile sport de ultimă oră. După cum ţi-ai dat seama, şofez mai bine decât mulţi bărbaţi, fără să mă gândesc în mod special la tine, care eşti, în definitiv, atehnic şi antitalent la mecanică şi şoferie. Acum un an şi jumătate soţul meu, Tony, a murit în război. A fost doborât în zori. Era un excelent pilot şi împărtăşeam aceeaşi pasiune pentru mecanică şi maşini de curse.

După moartea lui m-am dus în munţi, la Hans, să-mi alin sufletul pentru că l-am iubit ca pe soare şi viaţa fără el mă năucea. Cumnata mea a plecat să-şi ajute sora care a născut gemeni - orăcăiacii. În mod normal, la Hans fiind turişti puţini, nu eşti tăbărât de muncă grea, dar aţi venit voi, hămesiţi, aroganţi şi cu ifose şi mi-am luat rolul în serios. Hans putea chema oricând mai multe femei din sat să ducă greul dar am văzut că îmi faci curte, dar şi că îţi închipuiai că sunt nevasta lui Hans şi m-am jucat puţin. Pe urmă mi-ai stârnit mila cu bucile tale opărite, apoi chiar mi-ai stârnit interesul. Mai apoi, mi s-au aprins călcâiele după tine, de parcă erai prima izmană pe care am deschis ochii. M-am măritat cu tine şi ai început să ai accesele astea de mitocănie care mă îngheaţă. Astea la mine nu trec, să ţii minte...

- Ei, acum chiar că am căzut în cur! Să trăieşti nevastă!

Mă bucur de cunoştinţă...

Abia acum vedea Ştefan până la ce punct putea să fie umăr la umăr cu muierea. Nu mai ştia sigur: cinei motanul şi cine-i canarul. Înghiţi găluşca, ce-i rămase în gât toată viaţa. Se credea croit cel mai

deştept din lume, dar alături măsura...

mâna destinului aşezase

* Amenajările la clinică erau isprăvite. Zugrăvelile şi mobilierul - alese după reviste de ultimă oră - erau de cea mai bună calitate. Fusese preferat Bauhaus, firmă serioasă, care avea un design avangardist, de mare clasă şi un comisionar serios la Geneva. Inoxul, pielea şi sticla erau în modă şi arătau că nu s-a mers pe economie. Se vedea clar că se lucrase pentru clienţi cu punga laibără.

O baniţă de bani băgase Dobritza şi era clar că-şi făcuse socotelile să scoată o... căruţă! Dar socoteala veselă deacasă, uneori se mai blegeşte-n târg...

După ce alungase cu mitocănie pe doctor Sharbel Farsali, niciun specialist pe chirurgie plastică nu mai era disponibil sau nu era interesat să lucreze cu el. Fiind o comunitate puţin numeroasă, probabil că doctorul Van Bruck îi avertizase sau, pur şi simplu, îl urmărea ghinionul. Renunţă la moftul cu doctor musai neamţ sau elveţian dar nici francez, belgian sau italian nu găsi şi, după două luni de căutări încordate, angajă un lituanian ce studiase la Berlin, dr. Adam Kefra.

Lituanianul, piatră tare, îşi negocie la virgulă contractul şi Dobritza acceptă cu dinţii strânşi. Adam îi recomandă o asistentă serioasă, cu care mai lucrase, Milla, şi pe sora ei, Tamara, pentru postul de secretară.

Milla nu-i făcu nicio impresie specială; o angajă spre hatârul doctorului Kefra, dar pe Tamara, Dobritza o simţi modestă, competentă şi muncitoare şi o plăcu din primul moment. Le ceru să mai aducă o asistentă şi Tamara o

recomandă pe prietena ei, Lida. Sexy din vârful cocului până la pantofii cu toc cui, machiată discret dar rujată şi parfumată fără economie, era exact ce îi trebuia pentru o asistentă de salon. Clienţii lui, masculi alfa, cu hormonii antrenaţi doar în război în ultima vreme, aveau un motiv în plus să aprecieze serviciile speciale ale acestei clinici.

Bazându-se pe intuiţie şi pe lucrarea naturii umane, nu-i dădu nicio direcţie Lidei. La indicaţiile lui Adam Kefra cumpără instrumentarul de specialitate şi aparatura pentru atelierul foto de cea mai bună calitate de la firme de prestigiu.

CAPITOLUL AL V -LEA CARTEA ACTORILOR Primul pacient era nerăbdătorul Klein. Doctorul Kefra îi făcu mai multe fotografii, peste care suprapuse şabloane de celuloid, schimbându-i radical fizionomia.

- Aveţi cinci variante.Vă rog să alegeţi pe cea care o consideraţi potrivită.

- Do-doctore, nu freau să pară că nu-ţi apreciez mmunca, dar nu-mi place nimic din ce mi-ai arătat.

- Credeam că doriţi să nu fiţi recunoscut...

- Şi asta...

Klein roşi.

- De fapt, aş frea să mă faceţi fru-fru-frumos..ăă atrăgător. Firil, interesant pentru femei.

- A, treaba se simplifică... Pentru asta nu ai nevoie de serviciile mele. Dacă eşti gros la pungă şi tare la băzdrângă este suficient să cucereşti orice femeie îţi doreşti.

- Mă ggândeam la cefa gen Gary Cooper!- şi scoase o revistă ilustrată, cu celebrul actor pe copertă.

Doctorul Kefra studie serios coperta, luă o fotografie a lui Klein şi operă nişte modificări cu roşu. Ajustă gros nasul şi urechile, modelă buzele, umblă puţin şi la pomeţii obrazului.

Klein privea peste umărul lui.

- Ppăi, dacă iese aşa, e pperfect.

A doua zi operaţia decurse normal. Doar Klein se dăduse în stambă, că-l apucase frica, purtându-se ca un ţânc la dentist. Apoi intră în grija Lidei şi se recuperă agreabil şi fără complicaţii. Meyer hotărî că se lasă operat doar după rezultatul final al lui Klein. După îndepărtarea pansamentelor, Klein nu acceptă să se vadă în oglindă până la vindecarea definitivă a cicatricelor. Într-o dimineaţă, Lida veni cu oglinda. Klein era înfricoşat. Refuză hotărât.

- Dacă te uiţi în oglindă îmi scot bluza!- îl tentă Lida.

- Ştii că dacă îţi scoţi bbluza îmi scot ppantalonii!- se alintă Klein.

- Eu risc!- continuă Lida jocul.

Miza era ademenitoare. Klein timorat luă oglinda. Era uluit şi emoţionat. Chiar era un bărbat frumos. Avea o tuşă virilă, care îi lipsise toată viaţa. Făcând parte dintr-o familie cu bărbaţi frumoşi şi cu mare trecere la dame fusese cu atât mai umilit. În copilărie, bunică-sa din partea tatălui izbucnea, ca şi când n-ar fi fost de faţă sau, mai degrabă, n-ar fi contat: -Franz, cu cine s-o fi mârlit curva de noră-mea, de a croit stârpitura asta, numai din nas şi urechi? Că la noi în neam, toţi ne-am izbit chipeşi şi norocoşi la însoţire. La cât e de slut, o să-şi mănânce singur amarul toată viaţa. Doar vreo prostituată beată sau prea flămândă, să se lăcomească la banii lui.

Vorbele astea, aruncate din belşug, de câte ori îl întâlnea, l-au legat în lanţuri grele. Complexul de care nu scăpase niciodată şi care se adâncise mereu.

Când cineva i se adresa, avea impresia că îi descoperă imediat toată urâţenia, şi aceasta îl panica, făcându-l să

se bâlbâie. Acum, dimpotrivă, era foarte sigur pe el.

- Hm, întâi bluza şi pe urmă cina sau...- tatonă Klein nerăbdător.

- Pentru că eşti un gentelman, începem cu cina!negocie Lida expertă.

Intră cu pas elastic dr. Kefra.

- Ei, Gary Cooper, mulţumit?

- Formidabil, doctore! Eu am o înţelegere financiară cu Herr Dobritza. Independent de aceasta...

DACĂ ŢI-A PLĂCUT ACEST ROMAN ÎL POŢI COMANDA LA ADRESA comisiazurich@yahoo.com amanunte pe http://doinapopescu.wordpress.com

NOTA AUTORULUI În afară de Terente, Răducanu şi personajele istorice, singurul personaj real al acestei cărţi este bunica mea dinspre mamă, Mihaica, norocul şi bucuria copilăriei mele. Neasemuită povestitoare, cu nimic mai prejos decât am descris-o la începutul istorisirii, având tragicul destin dezvăluit în filele cărţii, este cea care a dat fibra bună a neamului meu. Orice asemănare a personajelor cărţii cu persoane reale este pur întâmplătoare căci- nu-i aşa?- doar n-o fi un singur câine scurt de coadă!

Cu excepţia faptelor şi descrierilor din război, atent documentate din documente oficiale, jurnale de război şi discuţii cu participanţi şi supravieţuitori ai celui de-al IIlea război mondial, toate întâmplările şi istorisirile din roman sunt rodul ficţiunii şi orice încercare de a le suprapune pe un tipar real sunt doar speculaţii şi exerciţii de imaginaţie sau... simple coincidenţe!

Dar, cititorule, dacă destinul te-a zămislit din soiul bun al lui Corvin, românul dârz şi de cuvânt, va fi o bucurie pentru mine, să aflu că exişti. Iar dacă eşti un jegos şi un infam de teapa lui Dobritza sau a lui Borin, să nu ieşi ca păduchele în frunte! Ce-i drept, e lucru cunoscut că... chelu-şi pune mâna-n cap! Tu ca o râmă să te târăşti, să te fereşti de lumina soarelui, căci nu o meriţi şi, mai cu seamă, să fereşti oglinzile, căci ai putea fi tu însuţi cutremurat de propria-ţi nemernicie...

CUPRINS PROLOG CAPITOLUL I - CARTEA RĂZBOIULUI CAPITOLUL al - II-lea - CARTEA RĂILOR CAPITOLUL al -III –lea - CARTEA RĂTĂCITORULUI CAPITOLUL al -IV –lea - CARTEA SORŢII (NOAPTEA RĂILOR) CAPITOLUL al -V -lea - CARTEA ACTORILOR CAPITOLUL al -VI -lea - CARTEA POVEŞTILOR CAPITOLUL al -VII-lea - CARTEA ADEVĂRULUI CAPITOLUL al -VIII-lea - CARTEA CELOR 13 CAPITOLUL al -IX -lea - CARTEA DIN MANŞETĂ NOTA AUTORULUI

EDITURA TORENT PRESS BRAILA www.torent-press.ro TEL: 0724 86 73 68 0239 61 61 44 e-mail: torent28@gmail.com http://doinapopescu.wordpress.com http://doinapopescu.blogspot.com De acelaşi autor DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ

Ardei iuţi - roman poliţist Doina Popescu