DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ by doina popescu

DO INA PO P ES CU DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ!...

DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ!...

EDITURA TORENT PRESS BRĂILA 2010

Tehnoredactare computerizatã: Doina POPESCU Corectura: Aurel Furtună Coperta: Sabrina POPESCU ___________________________________________ ________________________________________ ___ Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României POPESCU-BRĂILA, DOINA Dumnezeu era în vacanţă!.../Doina Popescu-Brăila Brăila: Torent Press, 2010 ISBN 978-606-92308-3-1 821.135.1-31 __________________________________________________ __________________________________________________

ISBN 978-606-92308-3-1

I. ŞANTAJUL

Martin Broneck închise cu grijă agenda din piele roşie. Privi mulţumit sigla companiei frumos gravată pe coperta scumpă, apoi ridică privirile şi le zâmbi tuturor: -Domnilor, stimaţi colegi, bilanţul anului abia încheiat arată că am depăşit cu peste 40% toţi indicatorii de performanţă planificaţi. Sunt mândru de echipa mea şi vă supun la vot propunerea ca pentru toţi vicepreşedinţii şi directorii companiei, care au muncit exemplar pentru aceste rezultate, toate extrabonusurile de sfârşit de an să fie dublate! Aplauzele îl întrerupseră pentru o clipă pe vorbitor. Martin profită de răgaz ca să golească paharul cu apă şi continuă: -Consider aplauzele domniilor voastre un vot pozitiv. Vă mulţumesc şi vă reamintesc că poimâine seară avem banchetul anual al companiei, organizat după cum ştiţi - conform unei vechi tradiţii - înainte de vacanţa de iarnă a fiecărui an. Cu aceasta declar închisă această şedinţă şi vă mulţumesc pentru prestaţia excelentă din anul pe care îl încheiem, cerându-vă eforturi susţinute şi în anul viitor! Feţele zâmbitoare şi aplauzele prelungite îi

confirmau popularitatea. Era de opt ani în fruntea Consiliului de administraţie şi era considerat omul providenţial al companiei. Nu deţinea decât 8% din acţiuni dar plasamentele lui inspirate în investiţii profitabile îi asiguraseră sprijinul constant al acţionarilor importanţi care îl considerau artizanul noii politici de expansiune al firmei SILVER WOLF. Şi acţionarii nu greşeau deloc! Dintr-o firmă de importanţă locală, susţinută şi ridicată prin Planul Marshall∗ , în numai opt ani făcuse un gigant internaţional cu operaţiuni în 102 ţări şi cu un plan de extindere în alte 14. Profiturile din industria farmaceutică şi chimică le multiplicase prin departamentul de Real Estate∗, devenit copilul teribil al companiei, apoi activitatea bancară şi speculaţiile cu instrumente financiare derivate apăruseră de la sine. Jocul curat-murdar al... băieţilor deştepţi! În povestea aceasta, cât era informaţie, statistică, calcul matematic şi de probabilităţi, prognoză şi intuiţie şi cât era... noroc chior nimeni nu putea preciza dar, toţi erau convinşi că Broneck ştia ce face şi că atât timp cât era el pe punte, vântul norocos le sufla în pânze... Şefi de stat şi de guvern se împrumutau de la SILVER WOLF gajând cu resursele naturale sau cele mai atractive platforme industriale. Neputinţa 

planul implementat de americani pentru reconstrucţia statelor vesteuropene după cel de-al II-lea război mondial ∗ imobiliar

returnării împrumuturilor sau lăcomia guvernanţilor în fond nişte amărâţi ajunşi vremelnic la cârma statului, uneori prin comploturi şi crime odioase, alteori, printr-un banal joc al întâmplării-aduceau printr-un simplu act adiţional, adevărate comori în patrimoniul companiei. Martin, vigilent şi necruţător, valorifica fiecare oportunitate în folosul acţionarilor săi. Influenţa lui era atât de mare încât, adesea, parlamentele votau legi sau pachete de legi în favoarea companiei sale sau ale subsidiarelor. Lucrase întotdeauna curat şi mulase legile statelor minuscule pe propriile interese, încât compania nu intrase niciodată în scandaluri, având o reputaţie impecabilă. Imaginea publică promovată pe bugete mari de publicitate arăta o companie bazată pe etică şi responsabilitate. Sigur, o companie atât de mare avea destule schelete în debaraua încăpătoare dar, nu discuta nimeni despre afaceri puse la index. Martin strânse pe rând mâinile acţionarilor şi vicepreşedinţilor părăsind sala de şedinţe. Întors în birou ceru o cafea cu mult lapte şi foarte dulce, ca de obicei. O vreme urmări de la fereastră forfota oraşului, apoi răsfoi distrat corespondenţa. Sute de felicitări din toate colţurile lumii în plicuri marmorate, argintii, cafenii sau perlate. Brusc, buna dispoziţie i se risipi: plicul albastru! Acel plic albastru! Instinctiv îl acoperi rapid cu un alt plic. Proverbialul lui sânge rece îl părăsi... Primul plic îl primise în decembrie 1957 şi timp

de 10 ani, punctual, în fiecare an plicul albastru îi otrăvise sărbătorile de Crăciun. Şantaj ordinar! Sumele crescuseră progresiv de la 5.000 de franci elveţieni la 2.0000 de franci elveţieni, dovedind buna informare a şantajistului. Apoi, brusc şi fără nicio explicaţie şantajul încetase. Nouă ani de tihnă în care sperase că nenorocitul a crăpat! Şi acum, încă un plic! Consultă ceasul. Trebuia să se grăbească. Peste 15 minute avea întâlnire cu Rona la restaurantul Trocadero. Băgă plicul infam în buzunarul sacoului şi părăsi biroul. Era convins că şantajistul crescuse considerabil suma dar nu voia să-şi învenineze seara. Va plăti şi îşi va mai cumpăra un an de linişte! În lift deja îşi recăpătase sângele rece şi se gândea relaxat la întâlnirea cu Rona Capitano. Zâmbi... Fata dăduse buzna peste el cerându-i să-i susţină financiar apariţia unui roman. Avu reflexul să o trimită la plimbare dar, privind pe fereastră amenajările frenetice pentru Crăciun se răzgândise brusc. De ce nu? Două mii de mărci erau o bagatelă pentru firmă şi dacă cineva ar fi considerat mecenatul inoportun, nici pentru el nu era mare lucru. O invitase la cină să-şi prezinte proiectul. Bătrâna secretară era instruită temeinic cum să scape de solicitanţii insistenţi căci, evident, compania era centru de profit, nu mama răniţilor şi, de regulă, Christine Huber era eficientă 100%. Martin se întreba dacă Rona o păcălise, pur şi simplu, sau Christine, apreciind frumuseţea fetei se lăsase intenţionat păcălită, sperând

să nu-l mai ştie singur de sărbători şi - de ce nu?... să-l vadă însurat odată şi odată... Traversă fără grabă bulevardul şi porni pe jos spre Trocadero. Restaurantul micuţ avea un vin excelent şi meniuri surprinzătoare. Era mare amator de dulciuri şi, Costas, amfitrionul grec era plin de surprize. Se aşeză la masă şi Rona apăru imediat. -Mă aşteptam să întârzii! Face parte din strategia şi arsenalul obligatoriu feminin, exersate de milenii cu succes! - Eu nu sunt femeie! - Nu serios? Dar ce eşti? - Puştoaică! - Poţi să-mi traduci? - N-am decât 19 ani! - Şi la 19 ani nu eşti femeie? - Nu, încă mai copilăresc! - Ei, deci ai scris o carte pentru copii? - Nu, am scris un roman de dragoste. - Interesant! Deci, ai un iubit? - Nu! - Nu? Atunci ai avut şi v-aţi despărţit! - Nu am avut niciodată un iubit! Doar prieteni cu care am jucat baschet şi cu care am mers la cinema şi, uneori, destul de rar, în parcuri de distracţii. -Bine, dar nu poţi să scrii un roman de dragoste dacă nu ai niciun pic de experienţă. Şi nici pentru un roman, în general, nu ai o experienţă a textului. Nu contest că eşti o ghindă dar mai ai până devii stejar!

-Am experienţa verilor şi prietenilor mei şi o gândire logică bine structurată. Am simţul măsurii şi o naivitate nativă combinată cu o viclenie dobândită. Am o memorie exactă şi enervantă pentru cei din jur şi o cultură generală extrasă din miile de cărţi citite... Chiar nu am nevoie să albesc la tâmple ca să scriu bine! Doar banii îmi lipsesc ca să mă lansez! Eram gata-gata să-i primesc în vară de la un sponsor dar am avut ghinion! -Adică... -Adică mi-a promis, apoi m-a dus cu vorba şi până la urmă campania electorală a avut prioritate iar banii s-au dus în puşculiţa unui partid!- spuse Rona cu obidă. -Adică ăştia, cum ar veni, şi-au făcut campanie electorală pe banii tăi!- zise Martin mucalit. -Tu râzi de mine dar, este tragic că se cheltuiesc milioane de mărci pentru campanii electorale şi într-o ţară întreagă nu se găsesc două mii de mărci pentru tipărirea unei cărţi! Banii investiţi în cultură sunt investiţii sigure în tezaurul universal! Arta ne diferenţiază şi ne defineşte superioritatea regnului! Ne diferenţiază de animal şi ne apropie de perfecţiunea naturii. Arta ne apropie de Dumnezeu! -Bravo, Rona! Când vorbeşti aşa, mi se ridică părul pe mâini! Uite că întotdeauna avem ceva de învăţat de la copii!- zise Martin abandonând tonul jucăuş. -Şi chiar nu înţeleg ce-i în capul ălora care dau

bani unor politicieni cu gura mare ce promit marea cu sarea şi nu se ţin niciodată de cuvânt! Campania electorală este un fel de joc... de-a cine minte mai mult şi mai gogonat! Churchill spunea că politicienii adevăraţi sunt acei oameni care au puterea să vadă ce se va întâmpla în viitor, ca apoi să aibă aceeaşi elocinţă ca să explice cu aplomb din vina cui nu s-au întâmplat toate acestea!- zise Rona dezlănţuită. -Despre morala şi moralitatea politicienilor nu prea are rost să vorbim fiindcă nu aş avea prea multe de spus în apărarea lor dar, treaba aceasta cu bani vărsaţi la partid este o practică veche! Un om politic important îmi povestea că iscusitul Talleyrand, de pildă, îşi nota meticulos într-o condicuţă toate cheltuielile. Era nevoit să-i împrumute cu bani pe regi şi, asta se întâmpla destul de des fiindcă a supravieţuit la nu mai puţin de cinci capete încoronate, dar şi sângeroasei Revoluţii Franceze. Fiind conştient că muşterii regali nu vor returna niciodată aceste aşa-zise credite, le trecea în condicuţă la o rubrică numită pierderi aducătoare de profit. Şi eu, la rândul meu, a trebuit să-mi fac o astfel de rubrică în agendă! -Ce să spun?- m-ai consolat... -Hai să-ţi zic un banc să te înveselesc! E vechi dar se potriveşte un pic cu situaţia ta. Cică un mărunt funcţionar de bancă, de câte ori ieşea de la serviciu întâlnea un cerşetor şi-i dădea un bănuţ. După vreo cinsprezece ani în care cotizează conştiincios la prosperitatea respectivului, funcţionarul începe să

treacă grăbit pe lângă cerşetor, fără să mai ducă mâna la buzunar. Cerşetorul îşi păstrează firea vreo câteva zile, apoi, cam nervos îl ia la rost: -Domnule, ce se întâmplă de nu-mi mai dai bănuţul meu de atâtea zile? -Prietene, răspunde funcţionarul jenat, mi-a intrat feciorul la facultate şi taxele sunt mari. Sunt strâmtorat... -Bine, domnule, dar feciorul dumitale trebuie să-şi facă facultatea pe banii mei? -Ha, ha! Nu-mi vine deloc să râd şi nici nu este aceeaşi situaţie! Mecenatul nu este cerşetorie! Arta a fost susţinută în toate timpurile prin mecenat! Toată arta renascentistă a avut susţinători generoşi! -Hai, nu te bosumfla! Dacă mă convingi acum, aşa cum ţi-am promis, banii ţi-i dau eu! -Dacă te referi la dialog, am să-ţi iau banii, amice, dar, dacă vrei să te conving în pat... ia-ţi gândul... Rubrica sex nu o am în program anul ăsta... -Anul ăsta se încheie în câteva zile. Pot să aştept... -Pas! Te joci cu mine! Mi-am făcut temele. Am venit la tine şi nu am ales alt grangur plin de marafeţi fiindcă e de notorietate că nu te interesează femeile şi ştiu că ne putem înţelege în afara dormitorului... - Şi ce mai ştii despre mine? - Ce scrie presa sau ce cred eu? -Presa scrie că am o inimă de bronz! Tu ce crezi? -Cred că cei de la Time sunt profesionişti şi dacă ei au scris aşa, chiar aşa este!

-Frumos ar fi fost din partea ta să spui că nu crezi această calomnie şi că eşti dispusă să-mi înmoi inima, să descoperi latura mea caldă şi profund umană! -Vezi că ai intrat cu trotineta prin bălării, mon cher! Întoarce-te pe asfalt, te rog! -Rona, oamenii care discută cu mine sunt respectuoşi, se străduiesc să mă flateze şi să mă jumulească. Tu vrei să mă jumuleşti bruscându-mă! Nu-i prea elegant din partea ta şi e şi imprudent! Poate mă supăr şi te las baltă... -Tu ai ieşit la masă cu mine, Rona Capitano, sau vrei o izmenită care să te linguşească şi să facă frumos? -Recunosc că sunt cam derutat... A propos... de ce ai unghiile tăiate aşa de scurt şi de ce eşti tunsă ca un recrut? Eşti înrolată în armată? -Glumeşti! Eu sunt un spirit liber! Îmi fac singură regulile! Nu mă interesează nici rigoarea, nici limitarea cazonă. Am unghiile tăiate scurt fiindcă joc baschet şi unghiile lungi m-ar incomoda. Tot fiindcă joc baschet sunt tunsă scurt: după antrenament e mai simplu să fac duş şi să mă usuc cu batista ca băieţii. -O.K! Desigur, eşti conştientă că fiind atât de frumoasă îţi poţi permite orice excentritate! -Frumuseţea depinde de criteriile celui care priveşte. Bunica îmi spunea că mă tunde atât de scurt ca să-mi pună în evidenţă ochii frumoşi şi fruntea inteligentă. În realitate eram foarte săraci şi asta era

singura tunsoare pe care o putea face cu maşina de tuns rămasă de la bunicul. Nu-i frumos ce e frumos, ci-i frumos ce-mi place mie!- spune bunica. -Deşteaptă tare bunica ta! Am mai auzit odată vorba asta în tinereţe, de la o femeie care a fost îngerul meu păzitor. Dacă chiar eşti talentată, poate cândva am să-ţi spun o poveste din timpul războiului. Cu siguranţă ar ieşi un roman de succes! -Ce demodat eşti! Se spune bestseller! -Nu mă menajezi deloc! Domnişoară bine crescută, nu-i frumos să-mi spui în faţă că sunt demodat! -Greşeşti! Max, prietenul meu ţi-ar fi spus că eşti ros de molii. Atunci chiar nu ar fi fost elegant! -De câte ori ataci pe cineva spui diplomatic că aşa ar fi spus Max sau numai cu mine joci cartea asta? -Credeam că bătrânii sunt plicticoşi dar tu eşti chiar haios! -Nu-i nimic jignitor în asta. Max ar fi spus cam aşa: Credeam că hodorogii sunt plicticoşi dar tu eşti destul de zbanghiu ca să-mi placi! -Ce tare eşti! Chiar aşa vorbeşte Max! Ce repede te-ai prins! -O.K! Chiar trebuie să-l cunosc într-o zi pe acest flăcău! -Destul de dificil, dar nu imposibil... -Vrei să fii mai explicită? -Max este acum închis într-un centru de minori. Un fel de închisoare pentru copii!

-Oh, deci Max ăsta e un băiat de toată isprava! -Vezi, îl judeci fără să cunoşti speţa! -Bravo! Posezi limbaj de specialitate... -M-am înscris la drept ca să-l salvez pe Max! -De ce este închis Max? -A făcut greşeala pe care o fac toţi copii! -Aha! Am înţeles! De fapt... n-am înţeles! Explică-mi tu! -După ce termina temele, seară de seară, amicul meu, Max mergea la prăvălia lui Yosef Mallman să-l ajute la treabă. Trebuie să ştii băcănia, este cunoscută! Este chiar între cinematograful vechi şi Cafeneaua Nibelungilor. Martin ştia bine amplasamentul. Toată strada era proprietatea firmei lui. Chiar avea în plan să ridice puţin chiriile în zonă fiindcă piaţa suporta o ajustare. La parter erau prăvălii prospere iar la etaj locuinţe cu un confort rezonabil la chirii suportabile. La prăvălii şi clădirile de birouri trimisese deja notificări dar, mizând pe apropierea sărbătorilor, chiriaşii nu se prea grăbiseră să vină la negocieri. Vocea plăcută a Ronei îl readuse pe Martin în cârciuma lui Costas. -În funcţie de cât îi rupea oasele, în fiecare seară patronul îi lăsa 5-10 mărci într-un sertar la birou. Max îşi făcea treaba, lua banii, trăgea uşa şi pleca. Timp de trei ani, totul a mers ceas dar, ghinion! Minodora, fata lui Yosef s-a îndrăgostit de Max şi băcanul a prins de veste. Ştii cum e moda la evrei: ei cu ai lor! Max, catolic, deci goim, n-avea nas de fata

lui. A trimis-o la ţară, la o mătuşă pe fată dar, nu i-a fost suficient. Luna trecută a făcut o plângere la poliţie că îi sunt furaţi bani din prăvălie şi că îl bănuieşte pe Max. Doi poliţai au stat ascunşi după o perdea în birou şi seara, când Max a deschis sertarul şi a luat cele 10 mărci, poliţiştii l-au înşfăcat. De asta nu am încredere în adulţi şi vreau să copilăresc cât mai mult, fiindcă copiii au inima mai bună şi nu sunt capabili de mârşăvii! -Dacă faptele s-au petrecut chiar aşa, Max a intrat într-o treabă urâtă! Are un avocat bun? -Ce distrat eşti! Nu ţi-am spus că m-am înscris la drept ca să-l salvez? Cu banii câştigaţi din romanul meu îmi plătesc cursurile şi când termin facultatea îl apăr eu! -Oh-oh-o! Alice, te rog întoarce-te din Ţara Minunilor în... lumea reală, că putrezeşte puştiul în puşcăria copiilor până termini tu facultatea! -Acum, să-ţi spun drept, cam toate economiile mele le-am dat unui avocat dar e un aiurit şi ieri dimineaţă mi-am dat seama că el, în sinea lui, îl consideră hoţ pe Max. Nu mai am nicio speranţă din partea lui! -Hai să comandăm că mi-e foame!- zise Martin hotărât. -Eu vreau un sandwich uriaş, că am o foame destul de veche! -Cât de veche? -Cam de ieri!

-N-ai mâncat nimic de ieri? -Îţi dai seama că trebuie să fac economii ca să-i duc câte un mic pacheţel lui Max. -Şi cum faci economii? -Mănânc numai seara, fiindcă ziua e uşor. Mă iau cu treaba şi uit de mâncare dar noaptea nu pot dormi de foame... -Costas, vreau un platou cu pastramă, şuncă de Praga, muşchi afumat, friptură, caşcaval, wurşti, un coş cu chifle cu unt şi un castron mare de salată! Urgent! Urgent! -Vrei să te întreci cu mine? -Adică? -Să vedem cine face cel mai mare sandwich! -O.K! Dar câştigă cine-l mănâncă mai încet! -Atunci ai câştigat deja! -De fapt, cine te întreţine? -Până luna trecută mă răsfăţa Max. Acum am rămas pe fonduri proprii şi sunt destul de înghesuită. Practic, trimit caricaturi şi texte umoristice la ziare şi reviste de tiraj. Pentru o masă subţire pe zi îmi ajunge dar, mai sunt şi alte cheltuieli... -Cum ar fi? -De pildă, lemnele de foc şi sandwich-ul bunicii. Ea este bătrână şi are nevoie de hrană mai bună. -Nu are pensie? -Nu. Poveşti tulburi din război... -De când trăieşti aşa?

-De când a orbit bunica şi nu mai poate munci... -Şi nu mai ai niciun alt venit? -Mai sparg lemne la o vecină, mai fac piaţa pentru bătrânul Toto: cam subţire, totuşi, mai pică ceva!... -Astea-s munci de bărbat. Precis eşti o tipă foarte dură, curajoasă... -Şi foarte iute! -Sigur! Trebuie să fii foarte iute ca să pictezi, să scrii şi să administrezi o casă! -Dar, mai ales, trebuie să fiu foarte iute ca să mă cocoţ pe masă când apare inamicul meu de aproape două decenii, şoricelul! -Bag seamă că ai parte de o mulţime de subiecte de roman în viaţa ta. -Sigur, şi când ai lămâi... -Ţi se sterpezesc dinţii! - Nu! Când ai lămâi bei limonadă! -Costas, vrem suc de portocale, fiindcă Rona e sătulă de limonadă! -Nu fac nazuri! Când eram mică în fiecare duminică bunica făcea limonadă! Ochii albaştri ai Ronei aveau sclipiri drăceşti. Genele, aripi de fluturi nu vor avea niciodată nevoie de rimel. Natura se străduise la maximum. Martin muşcă dintr-o chiflă şi o privi pe sub gene. Cu părul lung ar băga în boală orice mascul de pe continent! Oare să nu ştie? Oricum, Christine este chiar obscenă dacă îşi imaginează că m-aş putea da la o copilă...

Costas umpluse masa cu bunătăţi ca pentru patru hămesiţi şi Rona făcu un sandwich mult mai mare decât Martin. -Ascultă, noi crăpăm dacă mâncăm tot ce este pe masă! Te superi dacă iau tot ce rămâne pentru bunica? -Nu, Rona! Prietenul meu, Costas o să aibă grijă să le împacheteze frumos... -Bunica o să se bucure. Chiar dacă nu vede, mâinile ei sunt magice şi o să-şi dea seama că sunt ambalate frumos. Bunica ştie să se bucure de toate lucrurile minunate din viaţa noastră! Martin era perplex. Trăia într-o casă splendidă, avea o maşină puternică şi avion personal. Conturile săriseră de mult de şapte cifre, călătorea în toată lumea şi, totuşi, de când nu se mai bucurase oare? -Care sunt acele lucruri minunate? Cred că ai uitat să-mi vorbeşti despre ele... -Din căsuţa noastră se aud păsărelele din pomii vecinilor. În curte avem o tufă de iasomie şi gardul este invadat de Mâna Maicii Domnului. La streaşină avem un cuib de rândunică. Acum este gol dar, se întorc conştiincioase în fiecare primăvară. Şi apoi, când mai primim câte o scrisoare de la câte un ziar- că le-au plăcut caricaturile mele şi urmează să le publicesărbătorim întotdeauna. Şi bunica este cea mai mare admiratoare a mea. Întotdeauna îmi spune cu ce voi avea cel mai mare succes. Are un fler teribil! -Ei, ei, nu vreau să fiu luat de fraier! Ce îndrugi

acolo?Parcă bunica ta era oarbă! Aud? -A, nu ţi-am spus? Eu îmi fac caricaturile cu un creion bont pe sugativă. Sugativa fiind moale şi groasă se comportă ca un emboss. Bunica o pipăie pe ambele părţi şi, practic, o vede. Are viziuni cinematografice. -Aha! Am înţeles. Acum ar fi timpul să-mi povesteşti romanul tău! Străduieşte-te să fii convingătoare, căci de aplombul şi prezentarea asta depinde finanţarea acestui proiect. Nu uita că sunt un rechin financiar şi pariez numai pe proiecte cu potenţial cert! -Nu! N-am să-ţi povestesc nimic! Am să aleg calea cea mai riscantă dar cu siguranţă, de cel mai mare efect. O să-ţi dau manuscrisul acasă! -De ce riscantă? Te temi că o să public romanul cu numele meu? Am alură de hoţ, jefuitor de copii? -Ce copil eşti! Mă tem că o să-l uiţi pe un birou şi nu o să-l citeşti niciodată! - Şi chestia cu efectul care este? -Păi, dacă îl citeşti o să se lase cu artificii şi şampanie! Nu ţi-am spus că scriu bine? O să-ţi placă atât de mult, că o să-mi scrii imediat cecul pentru tipografie! Uite manuscrisul! Martin îşi aruncă privirea pe coperta manuscrisului: Manual de supravieţuire - Rona Capitano. - Ce nume ciudat ai?! Capitano? De unde vine? Este pseudonimul meu literar. Bunicul a fost

căpetenie de partizani în Franţa şi a avut o grupare de italieni în subordine. Nu-ţi dau amănunte, căci ăsta este subiectul romanului la care scriu acum. Oricum voi scrie mai repede decât citeşti tu, aşa că, până termini Manualul de supravieţuire s-ar putea să-ţi dau şi Între Franţa şi Iad tur-retur! -M-ai făcut curios... De banii de chirie cum faci rost? -A... nu ţi-am spus? Nu plătim chirie. Suntem proprietărese! -Nu-i puţin lucru!-zise Martin. -Am avut noroc de o moştenire! Pouvre oncle Tanu!- suspină Rona teatral. -Un unchi bogat?- ridică Martin curios din sprânceană. - Bogat? Şi da şi nu!- zise Rona misterios. -Poţi să fii un pic mai explicită?- întrebă Martin nerăbdător. -Oncle Tanu a fost prietenul bunicii, cunoscut ca cel mai înţelept om din oraş. -Nu zău? Geniu financiar? Bursă? Cum de nu am auzit de el? Din echipa mea au făcut parte cei mai buni! -Ei, aş! El zicea cu modestie marinar dar, eu cred că a fost cel puţin căpetenie de piraţi! -O! Foarte onorabil şi acest domn! Văd că ai numai cunoştinţe selecte! Un puşcăriaş şi un căpitan de piraţi!- n-am ce zice. -Cât de rău poţi să fii! Dacă l-ai fi cunoscut pe

oncle Tanu ai fi fost fericit să te afli în preajma lui! Şi dacă vrei să ştii, am mai avut şi un prieten cămătar care îmi dădea ciocolată când eram mică dar l-au priponit şi pe el acum vreo patru ani. Soarta! N-am noroc la prieteni şi pace! -Observ că te învârţi cu nonşalanţă prin lumea interlopă, domnişoară! -Lumea mea e pestriţă, miraculoasă, ingenuă dar, în niciun caz interlopă! -Cred că operăm pe sisteme axiologice diferite! -Măi, măi! Sisteme axiologice! Vezi să nu-ţi luxezi limba, preţiosule! -Ei, ei! Încerc şi eu să impresionez o scriitoare, ce vrei? -Sigur, sigur! -Bunica ta a fost metresa piratului? -Nu, au fost doar buni amici. De altfel s-au cunoscut la bătrâneţe: le trecuse făina prin traistă! - N-am priceput! -Adică, amândoi îşi puseseră sculele-n pod! -Lasă rebusul şi zii să pricep şi eu! -Le trecuse vremea de amantlâc, că erau bătrâni; ce-i aşa de greu de priceput?! -Acuma ce faci? Te răzbuni pentru sistemele mele axiologice şi îmi dai în cap cu amantlâcul? -Eşti un închipuit! Aşa vorbeşte bunica. Expresii din satul ei natal! Dacă le am tot timpul în urechi, le mai scap şi de faţă cu neiniţiaţi ca tine! Max, de exemplu, la început era căpiat de vorbele

bunicii dar, fiind o femeie bună, înţelegătoare şi foarte instruită, puştiul a îndrăgit-o imediat. Acum, Max, neamţ pur-sânge vorbeşte ca un pui de ardelean, spre bucuria bunicii care suspină după locurile copilăriei ca după un Paradis definitiv pierdut. -Aha! Acum am priceput! Şi, de fapt, ce avea în comun cu înţeleptul? -Suspinau amândoi după locurile natale şi cică se simţeau amândoi norocoşi fiindcă s-au născut în România. -Ei, şi, până la urmă cum este povestea aia cu cel mai înţelept tip din oraş? -Oncle Tanu, Vartan Demergian pe numele lui adevărat, a fost toată tinereţea pribeag pe mările şi oceanele planetei. Câteva voiaje norocoase l-au scos din griji şi s-a hotărât să se aşeze la casa unde fusese doar musafir, pornind cu nevasta şi cumnaţii un job cu peşte. Banii lui mulţi făceau ca lucrurile să meargă unse şi negoţul mulţumea pe toată lumea. Grijile mărunte şi previzibile îi ţineau mintea odihnită şi viaţa lui mergea pe uliţe cunoscute. Un angrosist vestit începuse să-i ceară marfă înzecit şi banii înmulţiţi rapid îl ţineau într-o continuă mulţumire. Într-o zi vaporul angrosistului s-a scufundat chiar înainte de intrarea în port, deci înainte să apuce să încarce marfa. În următoarele ore, spontan şi fără nicio legătură cu scufundarea vaporului, în port s-a declanşat o grevă care a durat două săptămâni. Nu a mai avut cum să îmbarce marfa şi să facă livrarea. Peştele s-a împuţit şi

oncle Tanu a fost ruinat. Nevasta şi cumnaţii şi-au descărcat supărarea pe el şi marinarul şi-a luat lumea în cap. Cât fusese bogat, îndestularea îi ţinuse creierul amorţit în acel dolce far niente∗. Sărăcia i-a arătat că singurele comori pe care nu le-a pierdut în faliment au fost sănătatea, ascuţimea minţii şi experienţa căpătată vânturând lumea. Pe vapor, când îi era urât cânta şi peste timp cu asta şi-a găsit salvarea. Aşa că, acum, îşi petrecea timpul lustruind clanţele cârciumilor din Europa şi cântând pentru o porţie de mâncare. Un cârciumar orientat a observat că încasările se triplau în serile când le cânta marinarul şi se decise să-l angajeze. Învoiala era să bea şi să mănânce pe săturate fără altă simbrie dar muşterii tropăiau şi protestau cerând alte şi alte cântece şi bietul Tanu pleca aproape flămând iar cârciumarul, otrăvit la suflet, nu se îndura să-i pună în traistă. Aşa că Tanu, ca să nu mai rămână flămând dar să-i împace şi pe muşterii, în pauzele de cântat, printre îmbucături, spunea păţanii trăznite, poveşti cu beţii crunte şi cucoane nesătule, că nu mai ştiau muşterii dacă vor mai întâi cântece sau poveşti. Olanda, Hawai, Singapore, Taiwan, Sankt-Petersburg - fiecare oraş zeci de amintiri spumoase. Şi, în fiecare seară, Tanu alegea un păcat omenesc şi le povestea convivilor câte-n lună şi-n stele! Aşa avea seara mincinoşilor, seara zgârciţilor, seara încornoraţilor sau seara aroganţilor. Cunoştea plante de leac şi ştia să tragă la oase iar doctorii din cartier îl priveau cam 

plăcută pierdere de vreme

chiorâş, că le cam lua cozonacul de la gură. Şi, când cineva avea un necaz, venea şi-l spunea la cârciumă şi Tanu îi zicea cum să iasă din belea. Umbla vorba că şi un judecător vestit venea să-l consulte înainte să dea verdictul. Şi cine avea de făcut o plângere, venea la Tanu şi, aşa de bine i-o ticluia, că respectivul avea musai câştig de cauză! Cum vorbea binişor vreo opt limbi străine, la cântat avea repertoriu românesc, rusesc, spaniol, italian, grecesc, german, franţuzesc şi armenesc. Vocea caldă dar puternică, pe care amărăciunea modelase o melancolie duioasă estompată într-o răguşeală cronică, chitara, muzicuţa sau armonica îi ţinea la mese până în zori pe muşterii. Pe socoteala marinarului s-a extins cârciumarul, cumpărând toate casele roată şi, ca să-l lege pe Tanu să nu plece la concurenţă, l-a făcut proprietar pe o căsuţă hârbuită. Tanu s-a bucurat nespus, a spoit-o albă vopsindu-i giurgiuvelele şi obloanele în roşu, a reparat-o temeinic şi ne-a lăsat-o moştenire mie şi bunicii. După o strădanie de trei ani, arată ca o căsuţă minunată din poveşti. Toamna trecută o firmă producătoare de dulciuri ne-a oferit o sumă de bani şi câteva baxuri de turtă dulce ca să filmeze un videoclip publicitar. Cu banii câştigaţi am cumpărat lemne pentru toată iarna şi ne-a prins foarte bine. -Ce clip a fost, la ce post? -N-aş putea să-ţi spun, fiindcă noi nu avem televizor! -Cum adică nu aveţi televizor? Toată lumea are

televizor! -Poate lumea care trăieşte în lux! -Televizorul nu este un lux ci un mijloc de informare şi divertisment! Fată dragă, voi trăiţi într-o lume paralelă! -Trăim în singura lume pe care o cunoaştem dar trăim în libertate! Gândeşte-te că sunt oameni care trăiesc în comunism sau sub regimuri dictatoriale crunte. Când mi se pare greu şi zic că mi-a ajuns cuţitul la os şi nu mai pot: îmi amintesc rapid de nefericiţii care trăiesc în Congo, Angola sau alte ţări lipsite de noroc şi mi se pare iar că viaţa mea-i frumoasă! Martin ar fi stat de vorbă toată noaptea cu Rona dar manuscrisul îl făcuse curios. Plecă la bucătărie şi discută cu Costas, apoi se întoarse la masă. -Cum dau de tine, domnişoară? -Uite adresa pe acest şerveţel. Telefon n-am. Spre uimirea lui, pe şerveţel era caligrafiată frumos o adresă şi alături era desenată caricatura lui. Hopa! Puştoaica chiar avea talent!- îşi zise Martin în gând. Costas chemase un taxi. Martin îi plăti cursa taximetristului şi îi dădu indicaţii clare. -Rona, a fost o seară inedită! Costas a pus în portbagaj un pachet frumos împachetat pentru bunica ta... -Mulţumesc! Am cam abuzat de tine în seara

asta dar... mi-a făcut plăcere! -Asta era replica mea, uzurpatoare mică! Citesc manuscrisul şi te caut! -Promiţi? -Jur! -Salut, mon ami! Vezi că, dacă ai jurat strâmb, îţi rupi un picior! -Sunt impresionat, îţi mulţumesc pentru grijă! După un vechi obicei, când îşi propunea ceva, Martin acţiona fulgerător. Aşa procedă şi acum. Îşi luă maşina din parcarea firmei şi se îndreptă spre Cafeneaua Nibelungilor. Ajuns la băcănia lui Yosef Mallman, dădu roată la toate acareturile şi apoi intră. Băcanul se pregătea de închidere. -Bună seara! Vederea muşteriului bine îmbrăcat aşternu pe faţa negustorului un zâmbet îndatoritor. -Herr Mallman, am trecut să te anunţ că ai contractul de închiriere expirat şi nu ai venit la renegocieri. Înţeleg că eliberezi spaţiul... -Domnule, te rog să nu glumeşti! Unde să plec cu atâta marfă? Am nişte drepturi! Sunt aici de treizeci de ani... Am vad... Am muşterii mei permanenţi! Unde să mă duc? -Ai 300 de metri pătraţi magazinul, plus spaţii generoase de depozitare, pivniţe şi curţi pentru care plăteşti o chirie nesemnificativă de 1.000 de mărci. Pe cine-ai mituit la companie ca să-ţi treacă renegocierea cu vederea şi să te lase cu chiria înţepenită de atâţia

ani? -Afacerile merg poticnit, se mai strică din marfă, costul curentului mă ruinează, îmi mai sparg copiii cu mingea câte un geam, mereu am probleme!zise negustorul plângăcios. -Ai două posibilităţi: de mâine plăteşti o chirie corectă de 10.000 de mărci. Dacă vei avea întârzieri la plată am drept de retenţie asupra mărfii... - Sau... -Sau mergi acum cu mine la poliţie şi declari adevărul în cazul tânărului Max care zace în puşcărie din cauza mişeliei tale. -E târziu, e noapte!... se tânguie Mallman -Şi băiatul doarme în puşcărie în loc să doarmă în patul lui! -Este doar un golan! Un amărât al nimănui care mâine-poimâine o să dea în cap pe stradă! Ce-ţi pasă de el? -Începi să mă enervezi şi este în dezavantajul tău! Trebuie să te decizi imediat căci încep să-mi pierd răbdarea! -O să pic de caraghios...- scânceşte băcanul. -Preferi să plăteşti o chirie cinstită de 10.000? Mie îmi convine! -N-am atâţia bani! Sunt înghesuit de datorii, banca-mi trimite portăreii, furnizorii mă presează! Poftim! Acum să am probleme pentru un coate-goale! -Eu ţi-am dat o soluţie! -Dacă merg acum la poliţie ce chirie o să am?

-2.000 de mărci. -1.500... -De acord! -Să închid prăvălia!... suspină Mallman ofticat. Martin băgă cheia în contact şi se gândi că fiecare palier social are propriile pârghii de control. La poliţie Mallman se văită, se căină, plânse... cu lacrimi de crocodil şi îşi puse cenuşă în cap, completă o declaraţie, apoi plăti o amendă usturătoare pentru fals în declaraţii. Se văicări pentru amendă şi îşi smulse părul din cap, dar se linişti imediat când ofiţerul îl ameninţă că la următoarea silabă îl bagă după gratii... Martin ajunse acasă mult după miezul nopţii. Făcu un duş şi se şterse nerăbdător cu prosopul aspru. Ca în fiecare seară, zăbovi minute bune în faţa acvariului. Îl relaxa să privească la micuţii lui protejaţi. Hrăni peştişorii aurii mirându-se că s-au înmulţit iarăşi, pentru a doua oară într-o singură lună. Gândi mulţumit că ritmul în care se înmulţeau peştii în casa lui indicau nişte energii pozitive de excepţie. Era un cititor de cursă lungă şi având fler în alegerea cărţilor, savura din plin un roman bun. Puştoaica îl contrariase şi îi stârnise curiozitatea şi deja era nerăbdător să vadă ce era în căpşorul de copil teribil. Îşi turnă un Martini şi deschise manuscrisul.

II. Manual de supravieţuire autor: Rona Capitano

Străzile erau pustii... Felinare gălbui înţepau răzleţ întunericul. Luna - eterna blondă, nici curvă, nici proastă - cocheta cu un nor. Era trecut bine de miezul nopţii. Walter şi Eli ieşeau râzând din puff ∗. Era un stabiliment discret şi destul de cochet, cu fete nostime şi parfumate. Oficial, bordelurile erau interzise dar, o reţea meticulos organizată funcţiona discret pentru ofiţeri şi, la fel de discret, pentru soldaţi. Acum... unde merge marca, merge şi...pfeningul! Madamele aveau soluţii pentru toţi clienţii largi la pungă, deci şi pentru civili, doar că în locaţii diferite. Afacerea era bănoasă şi muşterii selectaţi dintre cei vechi şi de încredere. Au trecut vremurile studenţiei, când frecventau bordeluri ieftine de periferie, unde mergeau, uneori, şi pe datorie. Acum, ingineri serioşi, frecventau acest puff şi se socoteau privilegiaţi că erau acceptaţi. Mergeau pe bordura îngustă ce mărginea trotuarul din lungul cheiului, încercând să-şi păstreze echilibrul precar. Precum copiii mici îşi ţineau mâinile ridicate la nivelul umerilor şi înaintau în balans, părând nişte aeroplane. 

bordel în Germania- eufemism

-Eli, eu cred că o să mă aşez pe bordură fiindcă şampania mi-a înmuiat genunchii! -Pe bordură? Exclus! Prietene, tu meriţi tot ce este mai bun. Ce părere ai de un taxi? -O părere foarte bună! Dar, pisicuţa de Toto m-a taxat şi de ultimul pfening! Ţie îţi mai zornăie ceva prin buzunare?- întrebă Walter râzând. -Dragă Walter, dacă ţii la prietenia noastră, să nu te mai aud vorbind de pisici, că ştii că sunt alergic! Aş omorî toate pisicile din lume! Sunt lefter, dragule, dar, crede-mă, nu am niciun regret: Grette a prestat cinstit şi mi-am întors buzunarele pe dos cu inima uşoară. Şi tu ştii ce dureri în suflet am eu când duc mâna la buzunar! Ei, Walter Just, pentru că eşti prietenul meu cel mai bun şi te iubesc, nu te voi lăsa să dormi pe bordură! Când eram mic tata mă ducea în cârcă şi eram cel mai fericit... Urcă la mine în cârcă, amice! O să respiri aer proaspăt şi o să vezi cât de frumoasă este lumea văzută de sus! -Eşti un camarad de nădejde, Eli, şi un zdrahon pe cinste dar, nici eu nu sunt o sacoşă de piele şi os. Mi-ar place să mă las purtat pe umerii tăi dar nu cred că te ţin balamalele. Şi, dacă dă o patrulă peste noi, dormim la zdup ca nişte caraghioşi! Başca amenda! -Dragă Walter, nu-ţi bate capul! Taxiul personal este la dispoziţia ta! Ajută-te de gărduţul metalic... şi hopa sus! Walter se codi o vreme dar, cum nu-l mai ajutau genunchii, se cocoţă greoi cu fundul pe umerii lui Eli,

petrecându-şi picioarele lungi peste pieptul voinicului. -Eli, dacă de data asta nu ne prăbuşim ca doi beţivani patetici, nu mai scapi de mine, amice! Va trebui să mă cari mereu în cârca ta, fiindcă chiar îmi place! Copilul din mine este chiar fericit! Din faţă, pe chei, sfidând răcoarea nopţii înţepenite de toamnă, veneau fără grabă doi îndrăgostiţi sărutându-se. Se vedea de la distanţă că erau fericiţi. Eli şi Walter îşi continuară drumul în tăcere. Perechea ajunse la câ\iva metri de ei şi, ridicând ochii, văzură dihania din faţa lor, înaltă de peste trei metri. Două strigăte îngrozite şi cei doi- fata şi băiatul- ţâşniră disperaţi traversând strada pustie în fugă şi pierzându-se în tufişurile de pe trotuarul celălalt. Cei doi zăpăciţi izbucniră în râs. -Walter, râzi, pungaşule, dar dacă trecea o maşină şi-i călca pe nefericiţi ne transformam în criminali... -Nu, Eli, noi suntem cei mai buni băieţi din lume şi Dumnezeu are grijă de copiii lui. -Care Dumnezeu, Walter? Dumnezeul meu sau Catolicul tău? -Ce importanţă are? Eli, noi suntem prea buni prieteni ca să ne ciorovăim ca proştii pe şmecherii inventate de teologi ca să ne stăpânească minţile şi averile! Atât îţi spun! Eu, prieten mai bun ca tine n-am avut şi puţin îmi pasă de ce predică popii în biserică sau de ce scriu tot mai des smintiţii prin gazete. Şi, ca

să batem în cuie prietenia dintre un german pur-sânge, arian şi o corcitură simpatică cu ahnenpass∗-ul măsluit de neevreu în buzunar, hai să ne strângem lucrurile de la gazda noastră! Hai, să-ţi petreci acest sfârşit de săptămână la domeniul părinţilor mei! Dacă prietenia dintre doi oameni e sinceră şi de nezdruncinat, discursurile antisemite ale descreieraţilor de politicieni nu vor conta nici cât un pfening coclit! Ca să nu vărs, vezi bine că nu mai citesc nicio gazetă! Şi acum, amice, vezi că-s idioţi! Noi amândoi suntem blonzi, cu ochi albaştri şi cu aliură sportivă şi vezi că Sam, frizerul poznaş, ne tunde la fel, încât fetele de la Puff se anunţă între ele că au venit fraţii. Uite că am ajuns! Stai să mă ţin de felinarul medieval de lângă uşă, mândria gazdei noastre, ca să cobor fără să mă zdrobesc. Aşa... Să intrăm încet-încet că, dacă se trezeşte frau Ursula, e vai de fundul nostru! Ne afuriseşte şi din pehlivani şi beţivi nu ne mai scoate până în zori! Şi, în loc să visăm fericiţi la Toto şi la Grette, în paturile noastre moi, o să rezemăm uşa cu galoşii în mână până îi trec toţi dracii zgripţuroaicei. Şi dacă s-a... împuşcat cu un şnaps-două şi-i cu capsa pusă, vai de noi! * Trenul înainta harnic spre Bavaria şi Eli dormea tun. Îl înveli grijuliu cu lodenul său. Walter nu 

documentul care atesta ascendenţa folosit în Germania nazistă

dormea niciodată în trenuri dar, acum era într-o agitaţie pe care n-o mai încercase până atunci. Mulţimea de soldaţi cu căşti metalice şi înarmaţi până în dinţi, ce împânzeau gara, deşteptase în el un clopoţel de alarmă. Ocupat cu examenele şi cu femeile veşnic disponibile, ignorase complet valul de demenţă pe care îl adusese austriacul nebun, ajuns cancelar. Uneori, în timpul facultăţii, colegi cu care împărţise adesea o bere şi-un wurst sau poate ultima marcă îl năuciseră cu reproşuri grele, vizând prietenia lui cu Eli. Chiar dacă tatăl lui Eli era halbjuden - adică doar pe jumătate evreu - şi nu practica iudaismul iar, după legea oficială Eli era mischlinge∗ de gradul al II-lea, deci nu era considerat evreu, ura şi răutatea îi aruncau adesea lături greţoase în faţă. Juda Verreke!∗ Heraus, Juda!∗-strigau înfierbântaţi la Eli. Schimbase de două ori gazda datorită mizeriilor antisemite. Profesorul Wilhelm Marcus, un strălucit savant de prestigiu european, îl chemase într-o dimineaţă în cabinetul său: -Student Walter Just, ştii că te apreciez prea mult, ca să-mi fie indiferent modul absolut nesăbuit în care-ţi distrugi viitorul! Amiciţia asta idioată cu Elias Braunstein, cunoscută şi dezaprobată de conducerea universităţii, îţi va corupe mintea şi va pune la îndoială ataşamentul tău firesc faţă de cauza ariană şi Führer-ul 

corcitură ; mischlinge de grad II desemna un cetaţean cu un singur bunic evreu care, legal nu era considerat evreu; mulţi mischlinge de grad II au servit în armata germană şi au ajuns până la grad de general ∗ Să crape Iuda! ∗∗ Afară, Iuda!

nostru. Noi o să râcâim tot răul din această ţară. Tot jegul şi toată rugina evreiască va dispărea din al III-lea Reich, deci, practic, din toată Europa! Geniul Führerului a construit o maşină de război invincibilă! Toată lumea va fi la picioarele noastre pentru o mie de ani, curăţată de evrei şi rase inferioare, de schilozi, de neputincioşi! Vom scăpa de lăcomia evreilor şi vom ridica poporul german la cârma lumii, unde-i este locul firesc. Harta Europei se va redesena ca să facă loc imperiului pe care-l va crea Herr Kanzler - omul providenţial al Germaniei! Tu, Walter, arăţi ca un zeu, eşti instruit, provii dintr-o familie nobilă de germani cu sânge pur. Ţi-am verificat descendenţa şi pot să te felicit! În tine am descoperit prototipul ofiţerului german ideal. Eminentul profesorul Otto Tram este în căutarea unui tânăr arian pur şi reprezentativ∗, să îl fotografieze în uniformă de ofiţer pentru materiale de propagandă. M-a [nsărcinat pe mine să selectez un student corespunzător. M-am gândit la tine, care te potriveşti cel mai bine clişeului de ofiţer S.S. arian pe care dorim să-l promovăm. -Domnule profesor, înainte de a fi german, sunt om şi nu cunosc un sentiment mai înălţător decât prietenia. Este dreptul meu să îmi aleg prietenii după placul meu. Eli este prietenul meu cel mai bun şi toată lumea trebuie să accepte acest lucru simplu. Despre 

în mod hilar, prototipul de german pur şi reprezentativ, cu trăsături clasice de arian , fotografiat şi folosit în posterele şi materialele de propagandă a fost un tânăr evreu.

ofiţerul german ideal, nu mă interesează câtuşi de puţin, nici uniforma şi nici publicitatea. Războiul e cea mai feroce mârşăvie îndreptată împotriva umanităţii. Anihilează individul, speranţa, compasiunea. Drama zilnică, multiplicată infernal distruge generaţii întregi. Căci nu mă poate contrazice nimeni: când omori un om, ai omorât o lume întreagă! Şi fiecare dintre noi avem o singură viaţă şi o mulţime de vise! Războiul ucide vise! Războiul ucide copii! Războiul ucide, domnule profesor! Eu am ales să devin inginer constructor, fiindcă vreau să construiesc durabil şi să rămână ceva în urma mea... -Eşti tânăr şi naiv! Eşti un prost! Trezeşte-te, căci trăieşti într-o lume nouă pe care Führer-ul o doreşte perfectă! Nu există altă cale, decât să fii un executant fidel al planului său sau un balast de care ne vom debarasa în cel mai scurt timp dacă nu dovedeşti că eşti un bun german, un patriot! Lumea se schimbă! Dacă nu te mişti în ritmul ei, valurile care vin din spate te vor călca în picioare, te vor nimici! Vei dispărea fiindcă naţional-socialismul nu tolerează ezitanţii, gângăviţii şi trădătorii! Führer-ul nostru este un soare, dar dacă nu ştii să-i apreciezi căldura, te vei arde! Ca un fluture bicisnic ce-şi arde aripile când se apropie nesăbuit de flacăra lumânării! -Domnule profesor, v-am apreciat şi v-am iubit, ca pe unul din marii savanţi ai ţării! Dar discursul dumneavoastră antisemit şi orizontul politic năucitor pe care-l zugrăviţi vă va lipsi de lumina caldă a

omeniei şi vă va şterge toate meritele ştiinţifice. Şi dacă tot aţi vorbit de lumânare, un vechi proverb spune că cine va stinge lumânarea altuia îşi va frige degetele! Prea multe lumânări au fost stinse în ţara asta! Privirea îngheţată a profesorului şi rânjetul urât îi schimonosiră chipul. -Am să mai cercetez o dată în arhive toate documentele legate de descendenţa ta. Precis mi-a scăpat ceva, căci vorbeşti ca un porc de evreu. Şi, vai de tine, Walter Just, dacă ai sângele spurcat! Nu îi spusese nimic lui Eli din toate acestea dar, cu siguranţă şi prietenul lui avea temerile sale- nu puţine- şi nu avea de ce să-l necăjească mai mult. Trenul opri cu scrâşnet de fierărie într-o haltă răsărită şi Walter nu apucă să deschidă bine geamul că întreaga garnitură se puse în mişcare aproape imediat. Un bărbat atletic cu privire iscoditoare ceru permisiunea să se aşeze în compartimentul lor. -Domnule, sunteţi binevenit în compartimentul nostru cu o condiţie!- zise Walter. -Dacă-mi va sta în putere, o voi respecta!- intră în joc străinul. -Condiţia este să nu discutăm politică. A devenit obositor ca atunci când se întâlnesc doi sau mai mulţi oameni, toată discuţia să fie acaparată de politică. Trebuie să recunoaşteţi că sunt o mulţime de subiecte interesante care şi-au pierdut în mod nemeritat locul din cauza flecărelii obositoare care se numeşte pompos politică!...

-Domnule, îţi împărtăşesc pe deplin punctul de vedere şi dorinţa îţi va fi respectată! -Dar, domnule, ar trebui totuşi să ne cunoaştem, fiindcă s-ar putea să petrecem ore bune împreună. Eu sunt Walter Just, proaspăt inginer constructor... -Îmi pare bine de cunoştinţă! Doctor Dan Larsen, folclorist şi pasionat logician, conferenţiar la Universitatea din Berlin. -Folclorist? Aceasta este o meserie sau o pasiune? -Sigur, este o meserie şi încă una foarte palpitantă... -Ce poate fi palpitant în nişte poveşti pe care le ştiu toţi copiii? -Folclorul are un miez de înţelepciune inegalabilă. Este tezaurul unei naţiuni. Şi descoperirile din acest domeniu sunt, uneori, chiar mai spectaculoase decât ale arheologilor. -Nu m-aţi convins!- zise Walter nelămurit. -Să vă dau un exemplu recent. Fratele meu, Rudolf este arhitect şi în anii trecuţi a avut un contract cu Casa Regală din România, mai precis cu ReginaMamă. Mi-a scris de acolo despre nişte poveşti stranii. Altcineva le-ar fi considerat poate prea exagerate ca să le ia în seamă dar, pentru mine provocarea a fost irezistibilă. M-a stârnit atât de tare, că mi-am amânat toate afacerile şi am plecat imediat pe traseul indicat de el. Şi-a luat şi Rudolf concediu şi a venit în întâmpinarea mea să-mi fie ghid. Româna fiind o

limbă foarte melodioasă, cu o gramatică simplă a deprins-o foarte repede şi s-a dovedit de mare folos. Locul de întâlnire şi prima oprire a fost ... ....................................................................................... Dacă doriţi să aflaţi toate peripeţiile lui Walter şi ale lui Eli Braunstein puteţi comanda romanul DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ la comisiazurich@yahoo.com http://doinapopescu.wordpress.com http://doinapopescu.blogspot.com Preţ 28 de ron cu toate taxele incluse ……………………………………………………….. -Dumnezeule, Eli, ce viaţă am mai avut şi noi! -Care Dumnezeu, dragă Erna? Dumnezeul meu sau Catolicul tău? Cum a putut lăsa Dumnezeu să se întâmple toate câte am trăit noi? Cum a fost posibil? -Eli, dragul meu, eu văd o singură explicaţie: probabil că atunci când s-au întâmplat toate acestea, Dumnezeu era-n vacanţă! -Poate ai dreptate, Erna. Probabil că, din când în când, Dumnezeu îşi mai ia vacanţă!

CUPRINS

CAPITOLUL I SANTAJUL.....................................................5 CAPITOLUL al II-lea MANUAL DE SUPRAVIEŢUIRE................30 CAPITOLUL al -III -lea RĂZBUNAREA ...........................................134 NOTA AUTORULUI ..................................238

De acelaşi autor: Comisia ZÜRICH

Atlasul Brăilei cu numere la colţ de stradă şi blocuri În curs de apariţie: Poveşti cu Popeşti şi alte răutăţi - volum de proză afurisită Ardei iuţi - roman poliţist EDITURA TORENT PRESS BRAILA TEL: 0724 86 73 68 0239 61 61 44 e-mail: torent28@gmail.com http://doinapopescu.wordpress.com http://doinapopescu.blogspot.com