Retorica juridica

BRÎNDUŞA GOREA

RETORICĂ JURIDICĂ

Editura Zethus - ColecŃia „Aula” Târgu-Mureş, 2009

REFERENłI ŞTIINłIFICI: Profesor univ. dr. Elena PUHA Universitatea „D. Cantemir” din Târgu-Mureş ConferenŃiar univ. dr. Melentina TOMA Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Descrierea CIP a Bibliotecii NaŃionale a României GOREA, BRÎNDUŞA Retorică juridică / Brînduşa Gorea; Editura „Zethus”, 2009 Bibliogr.

ISBN 978-973-88936-1-0

Editor: Mugur Gorea Coperta: Teodora Elena Cartera Imaginea copertei I: Cesare Maccari, Cicerone denuncia Catilina Imaginea copertei IV: Cicero Tehnoredactare computerizată: autoarea Corectură: autoarea

Copyright © Editura Zethus, 2009 2

CAPITOLUL AL II-LEA NEORETORICA ŞI DREPTUL În contemporaneitate, cercetările teoretice asupra retoricii diferă în mare măsură de prestaŃia antichităŃii greceşti sau romane, fiindcă ele se integrează într-o viziune mai largă şi mai profundă asupra discursivităŃii, propunându-şi să valorifice rezultatele obŃinute de ştiinŃele limbajului. Există situaŃii discursive când mecanismele raŃionale sunt imperative pentru anumite tipuri de discurs, iar rezultatul urmărit nu se poate obŃine decât prin astfel de mecanisme. Nu ne putem imagina un discurs juridic (de apărare sau de acuzare) în afara actului argumentativ, adică a susŃinerii şi respingerii de probe, act în care mecanismele raŃionale sunt preponderente.41

1. CHAÏM PERELMAN ŞI „NOUA RETORICĂ” CA TEORIE A ARGUMENTĂRII

Un moment de cotitură în dezvoltarea neoretoricii contemporane îl reprezintă apariŃia lucrării „La nouvelle rhétorique. Traité de l’argumentation” (1958), rod al colaborării a doi cercetători belgieni: Chaïm Perelman şi Lucie Olbrechts–Tytheca. Lucrarea se vrea o replică modernă la

41

Constantin Sălăvăstru, op. cit., p. 283 23

celebrele opere aristotelice, şi chiar la întreaga tradiŃie dialectică şi retorică a antichităŃii.42 Tratatul de argumentare, alături de Le champ de l’argumentation – o culegere de articole şi studii semnate Chaïm Perelman, publicată în 1970 – relansează mai vechea opoziŃie dintre logică şi argumentare (pe fondul „tradiŃionalei” disocieri dintre gândire şi expresie, episteme şi doxa, filosofie şi filodoxie, ca şi adevăr şi adeziune, necesar şi plauzibil, evidenŃă şi aparenŃă).43 1.1. Raportul dintre logică şi neoretorică Tratatul se distinge faŃă de încercările anterioare ale logicii non-formale prin faptul „de a nu fi încercat o simplă mlădiere a logicii preexistente, ci de a fi explorat un domeniu de bază al acestei discipline”44. Unii exegeŃi entuziaşti au mers chiar până la a echivala neoretorica perelmaniană cu logica deschisă, a totalizării, capabilă să integreze orice situaŃie nouă, neprevăzută, adică un fel de „psihanaliză a raŃiunii concrete”.45 Punctul de vedere al autorilor este însă expres şi neechivoc: domeniul logicii formale moderne este limitat la demonstraŃia matematică, astfel încât „tot ceea ce este ignorat de matematicieni este străin logicii formale. Logicienii sunt obligaŃi 42

Neoretorica lui Perelman a mai fost denumită de critici „logică retorică”, „logică a argumentării”, „logică a alegerii”, „logică a invenŃiei” sau „logică a preferabilului”.

43 Petru Ioan - Logică şi metalogică, p. 93 44 Ibidem, p. 95 45 Ibidem, p. 95 24

să completeze teoria demonstraŃiei astfel obŃinută printr-o teorie a argumentării. Noi vom căuta s-o construim analizând mijloacele de probă de care se servesc ştiinŃele umane, dreptul, filosofia; vom examina argumentele prezentate în jurnalele publiciştilor, în discursurile politicienilor, în aliniatele avocaŃilor, în tratatele filosofilor. Câmpul nostru de studiu, care este imens, a rămas în paragină în cursul secolelor”46.

Obiectul teoriei argumentării este, pentru autori Tratatului, „studiul tehnicilor discursive care permit provocarea sau creşterea adeziunii spiritelor la tezele care li se prezintă în vederea obŃinerii asentimentului lor”47 Există o anumită ascendenŃă a analizei tehnicilor demonstrative, în detrimentul mecanismelor discursive, amplificată de spiritul deductivist al epocii moderne. Totuşi, această situaŃie nu e firească, căci cea mai mare parte a raŃionamentelor noastre înglobate în actele discursive concrete nu se supun analicităŃii. RaŃionăm mereu prin încercări şi erori, prin generalizări ale unor cazuri relativ restrânse, pe bază de presupuneri.48 Din acest punct de vedere, lucrarea are rolul unui nou Discurs asupra metodei, în care accentul se schimbă: rolul determinant în analiza discursivităŃii retorico-argumentative revine aşa numitelor raŃionamente dialectice, care trec dincolo de ceea ce înseamnă analicitate.49

46

Chaïm Perelman, Lucie Olbrechts–Tytheca, La nouvelle rhétorique. Traité de l’argumentation, tome I-II, P. U.F., Paris, 1958, p. 13 47 Ibidem, p. 5 48 Constantin Sălăvăstru, op. cit., p. 284 49 Constantin Sălăvăstru, op. cit., p. 284 25

Deplasarea de accent pe care Tratatul o aduce cu sine este vizibilă şi prin încercarea de estompare a unei distincŃii cu vechi state de serviciu, aceea între dialectică şi retorică, căci discursul retorico-argumentativ constituie o unitate. Într-adevăr, nu poate exista discurs oratoric care să nu dezvăluie o anumită structură argumentativă în faŃa auditoriului, după cum discursul argumentativ îşi pierde din efect dacă nu este îmbrăcat într-o haină retorică. OpŃiunea autorilor este de altfel vizibilă din chiar titlul lucrării, care trimite la ambele domenii clasice.50 1.2. Contextul elaborării teoriei argumentării În gândirea lui Chaïm Perelman se poate identifica influenŃa lui Frege şi Dupréel, precum şi a lui Thadeus Kotarbinski, creatorul praxiologiei51. Totuşi, Perelman nu se recunoaşte ca adept al unei şcoli anume, deşi admite ca punct de plecare al gândirii sale filosofice pragmatismul, în cea mai largă accepŃiune a termenului.

Cheia succesului tezelor sale trebuie căutată şi în conjunctura deosebit de favorabilă, căci se simŃea nevoia unei discipline care să restabilească demnitatea raŃiunii şi să-i extindă competenŃele şi într-un domeniu în care, de la Descartes încoace, nimeni nu se mai gândea. Trebuia dovedit că ieşirea din domeniul raŃionamentului analitic şi al celui inductiv nu înseamnă neapărat ieşirea din domeniul de jurisdicŃie al ra50

Ibidem, p. 284 Praxiologia este teoria acŃiunii eficiente, care studiază condiŃiile formale ale adecvării mijloacelor scopului; cu alte cuvinte, tot ceea ce facem să fie cât mai bine făcut.

51

26

Ńiunii.52 Chaïm Perelman şi Lucie Olbrechts–Tytheca mărturisesc că nu au ajuns la teoria argumentaŃiei pornind de la retorică, despre care „nu ştiau nici ei mare lucru, asemeni oricărui honnête homme al secolului al XX-lea”53. Redescoperirea retoricii e rezultatul unei lungi şi adânci meditaŃii asupra procesului cunoaşterii şi asupra logicii în general.

1.3. Argumentarea ca demers raŃional O teorie a cunoaşterii care se limitează numai la ajutorul logicii formale nu poate ieşi din impasul realism – nominalism. Pe de altă parte, adevărul rezultat în urma unei demonstraŃii trebuie şi comunicat, apoi acceptat. Formularea sau enunŃarea lui nu este şi un act de comunicare propriu-zisă decât în cazul unui auditoriu ideal, format numai din specialişti dispuşi să cedeze în faŃa stringenŃei demonstraŃiei.

Mai mult: de la acceptarea ca adevăr a lui quod erat demonstrandum şi până la declanşarea acŃiunii scontate este o cale cu totul străină nu numai de interesele specialistului, ci mai ales de posibilităŃile sale.54 Pentru Perelman, este cu putinŃă ca principiile unui raŃionament corect să fie aplicate şi în domeniul acŃiunii, deci şi al valorii, adică acolo unde încetează, după teoria clasică a cunoaşterii, competenŃa raŃiunii.55

52

Vasile Florescu, op. cit., p. 186 Ibidem, p. 186 54 Vasile Florescu, op. cit., p. 187 55 Ibidem, p. 187 53

27

Revenind la tradiŃia aristotelică, el s-a gândit la elaborarea unui instrument capabil să obŃină în domeniul valorii rezultate întru totul asemănătoare ştiinŃelor exacte. Acest „instrument” este teoria argumentaŃiei, pe care o înŃelege ca o completare imperios necesară a demonstraŃiei bazate pe raŃionamentul formal.56 Pentru atingerea acestui scop, trebuia combătută concepŃia tradiŃională a evidenŃei ca unic mijloc de aprobare sau justificare a unei aserŃiuni, precum şi separaŃia prea netă dintre raŃional şi psihologic în actul cunoaşterii.57 Tratatul este o investigaŃie „post-factum”, prin care se încearcă detaşarea cadrelor generale ale argumentării prin analiza discursurilor deja constituite şi recunoscute ca atare, fie în drept, fie în filosofie, propagandă sau politică. Autorii pornesc de la postulatul că, în linii generale, aceleaşi structuri de raŃionalitate, care vor genera aceleaşi demersuri argumentative, sunt utilizate în situaŃii discursive diferite, fie că e vorba de o discuŃie la o masă familială, fie că asistăm la o dezbatere în rândul specialiştilor.

Fondul de raŃionalitate fiind acelaşi, în marginea lui se vor produce convingerea şi persuadarea auditoriului, ceea ce constituie exacte performanŃele vizate prin intervenŃia discursivă.

Având la îndemână tehnici argumentative asemănătoare, marea artă a dialecticianului e aceea de a şti să adapteze aceste tehnici în funcŃie de auditoriu.

56 57

Ibidem, p. 187 Ibidem, p. 187

28

6. FORMELE LIMBAJULUI JURIDIC Conceptul de „limbaj” este unul fundamental pentru ştiinŃa retoricii, ca şi pentru ştiinŃa dreptului, iar regulile şi prescripŃiile sale elementare trebuie să Ńină cont de intenŃia esenŃială a locutorului: de a descrie realitatea, caz în care limbajul are o funcŃie referenŃială, sau de a o depăşi, cum se întâmplă în cazul funcŃiei sale retorice130. OmiŃând deliberat numeroasele clasificări pe care le-a suferit conceptul de „limbaj”, în funcŃie de tipurile şi specializările sale, vom reŃine distincŃia între limbajul de tip descriptiv, care respectă regulile clasice ale discursivităŃii (adevărul, biunivocitatea relaŃiei de semnificare şi referenŃialitatea) şi limbajul de tip poetic, marcat de transcederea referenŃialului, intenŃia sa persuasivă şi abaterea de la „norma” de limbaj131.

Ca orice limbaj specializat, limbajul juridic este aproape fără excepŃie unul de tip descriptiv. În concepŃia filosofului american Ch. W. Morris132, discursul legal este, ca mod de semnificare prin limbaj, unul designativ, iar, ca mod de utilizare a limbajului, unul incitativ.

Actul reglementării, înfăptuit de legiuitor, presupune sobrietate, rigoare şi acurateŃe de limbaj. În consecinŃă, limbajul 130

Constantin Sălăvăstru, op.cit., p. 310 De remarcat însă pertinenta precizare a lui A J. Greimas, (citat de Adriana Gertruda Romedea, Actele de discurs: o perspectivă semiotică, Editura „Ştefan Lupaşcu”, Iaşi, 1999, pag. 140), că limba naturală „nu este niciodată denotativă, ci multiplană şi, astfel, existenŃa sub ameninŃarea constantă a metaforei este o stare normală, o condiŃie a «condiŃiei umane»”.

132 Ch. W. Morris, Writing on the General Theory of Signs, citat de Adriana Gertruda Romedea, op. cit., pp. 10-12 131

72

juridic normativ tinde spre atingerea idealului de monosemie şi monoreferenŃialitate şi îşi propune să evite orice ambiguitate derivând din polisemie.

Deşi prezintă anumite particularităŃi, şi limbajul judiciar, se caracterizează prin aceeaşi rigoare şi precizie.

Stilul oficial este cel care se impune în cazul redactării şi susŃinerii oricărei acŃiuni sau cereri în justiŃie, fie că are drept scop sesizarea organului jurisdicŃional şi investirea lui cu judecarea unei cauze, fie că vizează formularea de diverse precizări, cereri de probaŃiune etc. Aceleaşi rigori de limbaj se impun a fi respectate şi de către instanŃa de judecată, cu ocazia elaborării şi motivării hotărârilor judecătoreşti.

Totuşi, nu trebuie uitat că există anumiŃi vorbitori ai limbajului juridic, cum sunt avocaŃii şi, uneori, magistraŃii procurori, care apelează în mare măsură la funcŃia persuasivă a limbajului, de regulă, cu ocazia susŃinerii pledoariei, adică expunerii concluziilor asupra fondului. Aşadar, funcŃia persuasivă a limbajului se regăseşte în cadrul discursului juridic doar ca un „privilegiu” al avocatului şi, într-o anumită măsură, al magistratului procuror, fiind plenar valorizată în pledoarie. În concluzie, putem vorbi despre trei forme ale limbajului juridic: limbajul normativ, specific legiuitorului, limbajul judiciar, întrebuinŃat în activitatea organelor jurisdicŃionale civile, penale, administrative etc., şi limbajul juridic persuasiv, specific pledoariei avocatului.

6.1. Limbajul normativ După cum am arătat, limbajul normativ trebuie să se caracterizeze prin monosemie şi monoreferenŃialitate. El 73

impune un stil sobru şi exclude „alunecările” de sens specifice limbajului de tip performativ (injonctiv, conotativ). În literatura de specialitate s-a exprimat ideea că „stilul legii trebuie să fie pus sub autoritatea ştiinŃei legiferării şi a unei solide tehnici legislative”, concluzionându-se chiar că „le style de loi est la loi même” (stilul legii este însăşi legea)133.

De remarcat însă că „graniŃa” dintre enunŃurile constatative şi cele performative este una extrem de fragilă.

Practic, toate enunŃurile constatative pot fi reformulate ca performative, o dată cu explicitarea inevitabilei lor forŃe ilocuŃionare. Ca un exemplu, textul uscat al articolului 208 din Codul penal - „Luarea unui bun mobil din posesia sau detenŃia unei alte persoane, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 12 ani” poate fi „tradus” şi întrun registru performativ: „Noi, societatea, vă ameninŃăm pe voi, potenŃialii hoŃi, că veŃi avea de suferit o privare de libertate în cazul în care nu vă reprimaŃi intenŃia de a sustrage!”

O nuanŃare a stilului eminamente normativ şi descriptiv al limbajului legiuitorului se regăseşte şi în literatura de specialitate134, unde se subliniază că, prioritar faŃă de reglementarea propriu-zisă, „este esenŃial ca norma juridică săşi exprime mesajul” şi „să dezvăluie motivaŃia socială, raŃiunea legiuitorului”.

6.2. Limbajul judiciar Limbajul judiciar este acea formă a limbajului juridic care se întrebuinŃează în activitatea judiciară, de către 133 134

74

GheorghiŃă MateuŃ, Arthur Mihăilă, op. cit., p. 54 Ibidem, p. 53

magistraŃi (judecători sau procurori), avocaŃi, consilieri juridici sau alŃi participanŃi la procesul civil ori penal. El prezintă caracteristica de a folosi, pe lângă fondul de termeni principali preluaŃi din limbajul normativ, şi o serie de termeni care constituie „creaŃii” ale jurisprudenŃei (adică ale practicii judiciare) sau chiar ale doctrinei juridice (ale literaturii de specialitate), cum ar fi „drept societar” pentru acea parte a dreptului comercial care studiază structura, organizarea şi conducerea societăŃilor comerciale, sau „acŃiune civilă” în sensul de cerere de chemare în judecată, „instanŃă supremă” pentru Înalta Curte de CasaŃie şi JustiŃie, „oculată” pentru cercetarea la faŃa locului, „accvirare” pentru operaŃiunea de ataşare a unui dosar la un altul, numai pentru un termen de judecată, „note de şedinŃă” pentru înscrisurile prin care părŃile îşi expun punctul de vedere cu privire la anumite aspecte ale cauzei etc.

Stilul descriptiv al limbajului normativ este nuanŃat prin pregnanta notă justificativă pe care o ilustrează limbajul judiciar. Într-adevăr, discursul tuturor participanŃilor la înfăptuirea justiŃiei este menit să fundamenteze o soluŃie, fie că este vorba de soluŃia propusă de avocat, procuror etc., fie că ne raportăm la soluŃia aleasă (dintre mai multe posibile) de completul de judecată, pe baza probelor administrate şi în temeiul legii. Atât hotărârea judecătorească, cât şi cererea de chemare în judecată, plângerea penală sau rechizitoriul trebuie să cuprindă toate motivele de fapt şi de drept135 care fundamentează soluŃia adoptată sau vizată.

135

Totuşi, lipsa motivării de jure sau greşita ei indicare este acceptată în cazul cererilor care declanşează proceduri judiciare (cerere de chemare în judecată, plângere, contestaŃie, apel, recurs etc.), mai cu seamă dacă sunt formulate de o parte neasistată de avocat.

75

Mai mult decât atât, hotărârea judecătorească trebuie să justifice şi motivele pentru care au fost respinse anumite cereri formulate de părŃi, de ce au fost înlăturate anumite probe administrate, care este raŃionamentul interpretărilor de facto sau de jure operate etc. Şi limbajul judiciar ilustrează fragila graniŃă dintre stilul pur descriptiv, constatativ, şi încărcătura sa ilocuŃionară. Un enunŃ de genul „Pentru motivele arătate, instanŃa admite cererea formulată şi dispune desfacerea căsătoria din culpa ambelor părŃi” presupune, dincolo de sobrietatea firească a exprimării unei hotărâri judecătoreşti, raŃionamente de genul: „eu, judecătorul cauzei, m-am convins (în baza probelor administrate) că relaŃiile de căsătorie ale părŃilor sunt grav şi iremediabil vătămate; de asemenea, m-am convins că ambelor părŃi li se poate reproşa o culpă pentru această situaŃie”.

6.3. Limbajul juridic persuasiv 6.3.1. Aspectul performativ al pledoariei John L. Austin, reprezentant al Şcolii „literare” de la Oxford, a provocat şi a menŃinut, prin teoria sa despre actele de limbaj, un interes deosebit pentru aspectele performative în comunicarea lingvistică, care – în contrast cu aspectele (mai curând) constatative sau declarative – sunt dotate cu o evidentă componentă ilocuŃionară, adică cu forŃă de comunicare. Evident că asemenea preocupări, focalizate pe efectele extralingvistice urmărite de locutor, sunt de prim interes în discursul avocatului.

Arhivele consemnează numeroase pledoarii scânteietoare, modele de oratorie dar şi de logică şi fundamentare juridică, în care figurile de stil folosite cu inteligenŃă şi moderaŃie dau tuşa finală de rafinament şi 76

originalitate unui discurs juridic de înaltă Ńinută, vizând în mod evident nu doar informarea, ci şi persuadarea auditoriului. „Mărcile lingvistice” ale actului ilocuŃionar se regăsesc cu prisosinŃă în discursul oratorilor din toate timpurile, fie că este vorba de celebrele verbe „performative” (declar, susŃin, vă avertizez, de remarcat că, vă rog, solicit, mă opun etc. etc.), de componente paraverbale (topica, accentul sau intonaŃia specifice) sau chiar de limbajul corpului (degetul ridicat acuzator, braŃele deschise a uimire etc.). Putem găsi exemple celebre începând cu Antichitatea greacă, în celebra Apologie a lui Socrate sau discursul lui Demostene împotriva lui Midias, continuând cu elocventele pledoarii ale oratoriei franceze din secolele XVI-XVIII, şi chiar având în vedere reprezentanŃii de marcă ai oratoriei juridice româneşti de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului trecut, ca Delavrancea, Titulescu, Eugen Herovanu sau Vintilă Dongoroz.

Fenomenologul american al limbajului John Austin136, a identificat cinci clase de enunŃuri, care permit o bună ilustrare cu exemple ipotetice din pledoaria avocatului: enunŃuri verdictive, precum „apreciez că acŃiunea reclamantului este întemeiată şi trebuie admisă ca atare”; enunŃuri exercitive: „solicit audierea în calitate de martor a persoanelor care au asistat la redactarea testamentului!”; enunŃuri comisive: „mă angajez să pun acest document la dispoziŃia instanŃei”;

enunŃuri comportative: „ne cerem scuze onoratei părŃi adverse pentru nedepunerea documentului în numărul de exemplare 136

Ele pot fi identificate, în mare măsură, cu clasificarea pentadică propusă de John Searle (enunŃuri reprezentative, directive, comisive, expresive şi declarative.)

77

suficient ”; enunŃuri expozitive: „aceasta este starea de fapt pe care v-o semnalăm”.

6.3.2. „Efectul perlocuŃionar” al pledoariei Continuând în a-l cita pe John L. Austin, dacă actul ilocuŃionar se realizează in saying, în speŃă, în timpul rostirii pledoariei, actul perlocuŃionar, componentă distinctă a acŃiunii de comunicare prin discurs, se realizează by saying, prin faptul de a spune. De regulă, actele perlocuŃionare succed actului de enunŃare realizat de locutor.

Practic, ceea ce cu adevărat urmăreşte (sau ar trebui să urmărească!) avocatul prin pledoaria sa este nu să se audă vorbind, ci să obŃină efecte nonverbale asupra alocutorului (judecător, arbitru sau jurat), respectiv să îi influenŃeze decisiv gândurile şi convingerile, în sensul optimei reprezentări a clientului său.

Desigur, aşa cum remarca John Searle, actul ilocuŃionar se realizează dacă şi numai dacă există consimŃământul alocutorului cu privire la intenŃia locutorului şi convenŃiile de interpretare. Dimpotrivă, actele perlocuŃionare nu sunt dependente de un asemenea consimŃământ, existând chiar riscul de a produce efecte contrare celor scontate.

78

6.3.3. FuncŃia conativă a pledoariei Cercetările actuale îi datorează lui Karl Bühler identificarea unor variabile ale comunicării, preluate şi îmbogăŃite ulterior de Roman Jakobson. Conform modelului semiotic hexadic propus de acesta din urmă, există şase variabile ale comunicării, cărora le corespund tot atâtea funcŃii ale limbajului: emitentul şi funcŃia expresivă a limbajului, receptorul şi funcŃia incitativă (conativă, de apelare), mesajul şi funcŃia poetică, codul şi funcŃia metalingvistică a limbajului, situaŃia şi funcŃia referenŃială, de reprezentare a realităŃii, şi, în fine, canalul de transmisie şi funcŃia fatică a limbajului.

O contribuŃie însemnată în conturarea unui model semiotic al comunicării au avut Rolf H. Bay şi Bernd Fittkau, prin determinarea a patru niveluri ale procesului de comunicare (dar şi prin evidenŃierea caracterului interactiv al comunicării): planul realităŃii, planul relaŃiei, planul autorevelării şi planul apelului, acesta fiind, în mod evident, cel pe care cade accentul în stilul oratoric al avocatului.

Din acest punct de vedere, pledoaria dă seamă, în cea mai mare măsură, de funcŃia conativă, de apel, a limbajului, accentul principal căzând pe interacŃiunea influenŃare - răspuns din cadrul comunicării. În cazul analizat, influenŃarea constă în efortul conştient al oratorului-avocat de a produce o schimbare decisivă la nivelul receptorului-judecător, acesta fiind însuşi scopul pledoariei, respectiv intenŃia locutorului.

Conform clasificării propuse de Jürgen Habermas, în funcŃie de obiectivele vizate, acŃiunile sunt de două tipuri: acŃiuni 79

comunicative, care vizează scopuri ilocuŃionare, cum ar fi exprimarea unei aprecieri subiective, relatarea unui fapt, formularea unei promisiuni etc., şi acŃiuni strategice, ale căror obiective depăşesc limitele codului folosit şi presupun folosirea unor tehnici de manipulare, având deci scopuri evident perlocuŃionare. Desigur că, cel puŃin într-o primă fază, pledoaria avocatului se încadrează în prima categorie, dar nu e mai puŃin adevărat că scopurile avute în vedere sunt adesea perlocuŃionare.

Este de remarcat, în încheierea acestor consideraŃiuni, situaŃia specială în cazul analizat, pe care o deŃine celălalt factor al interacŃiunii, respectiv răspunsul receptorului. La modul general, acest răspuns constă în adoptarea a trei comportamente distincte: (1) manifestarea unei reacŃii care concordă mai mult sau mai puŃin cu intenŃia de comunicare a emitentului; (2) transmiterea unui mesaj – obiect, iniŃiind astfel următoarea secvenŃă comunicaŃională elementară; (3) feedback-ul, adică aducerea la cunoştinŃa emitentului, prin intermediul unui metamesaj, a felului cum decurge comunicarea.

80