Catagrafiile tinutului Roman [1820]

CATAGRAFIILE VISTIERIEI MOLDOVEI 1820 - 1845 I. Ţinutul Romanului Partea 1 (1820)

Volum editat de Lucian-Valeriu LEFTER şi Silviu VĂCARU Introducere de Mircea CIUBOTARU

Editura StudIS Iaşi 2008

Introducere Catagrafiile – un tezaur documentar Recensǎmintele fiscale (catagrafii, termen de origine greceascǎ), realizate de Vistieria Moldovei în vederea colectǎrii principalului impozit al vremii, birul, şi a dajdiei, în prima jumǎtate a secolului al XIX-lea, constituie, prin volumul imens al informaţiei şi prin interesul lor multiplu, probabil cea mai importantǎ categorie de documente ale unei vechi instituţii româneşti. Condicile cuprinzînd aceste recensǎminte sînt pǎstrate astǎzi la Direcţia Judeţeanǎ Iaşi a Arhivelor Naţionale, în fondul Vistieria Moldovei (relativ recent reinventariat şi recotat). Izvoare arhivistice de prim rang, ele sînt adesea invocate pentru valoarea lor de excepţie, dar au fost utilizate şi citate sporadic şi totdeauna fragmentar, îndeosebi de cercetǎtori istorici, în studii tematice şi monografii locale, fie pentru evaluǎri statistice ale populaţiei Moldovei1, fie numai pentru probleme ale unor ţinuturi2 sau numai pentru anumite aşezǎri, fie doar urmǎrind aspecte economice şi sociale caracteristice acelei perioade (categorii ocupaţionale şi stǎri sociale, structura etnicǎ3, mobilitatea şi evoluţia populaţiei din tîrguri şi oraşe4 etc.).

1

Ecaterina Negruţi, Cercetǎri privind evoluţia demograficǎ a Moldovei în secolul al XIX-lea, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol»”, Iaşi, (în continuare AIIAI) XIX, 1982, p. 35–41 (cu bibliografia problemei).

2 Constantin C. Giurescu, Populaţia judeţului Putna la 1820, în „Buletinul Societǎţii Regale Române de Geografie”, tom LIX, 1940, p. 195–232.

3 C. Turcu, Observǎri asupra catagrafiei sudiţilor din Moldova pe anii 1824 şi 1825, în Direcţia Arhivelor Statului, Îndrumǎtor în Arhivele Statului din Iaşi, II, Bucureşti, 1956, p. 129–150; Stela Mǎrieş, Supuşii strǎini în Moldova în perioada 1781–1862, Universitatea «Al. I. Cuza», Iaşi, 1985 (cu bogatǎ bibliografie); eadem, Importanţa catagrafiei din anii 1824–1825 pentru problema sudiţilor evrei din Moldova, în (ed.) S. Sanie şi D. Vitcu, Studia et acta historiae Judaeorum Romaniae, I, Bucureşti, 1996, p. 51–138; (ed.) Ioan Caproşu şi Mihai-Rǎzvan Ungureanu, Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi, II (1824–1828), Iaşi, Editura Universitǎţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1997, p. 5–510 (fragmente din Catagrafia sudiţilor din Moldova 1824–1825).

4 Gh. Platon, Populaţia tîrgului Huşi în prima jumǎtate a secolului al XIX-lea, în „Analele ştiinţifice ale Universitǎţii «Al. I. Cuza» din Iaşi”, ist., XI, 1965, p. 43–68; idem, Observaţii cu privire la populaţia tîrgului Bîrlad la mijlocul secolului al XIX-lea, în „Studii şi articole de istorie”, VIII, 1966, p. 269–279; idem, Populaţia oraşului Iaşi de la jumǎtatea secolului al XVIII-lea pînǎ la 1859, în Populaţie şi societate. Studii de demografie istoricǎ, I, Cluj, Editura Dacia, 1972, p. 259–343; Ecaterina Negruţi, Date noi privind structura

V

Cîţiva lingvişti au cǎutat în catagrafii exemple şi argumente pentru chestiuni ale onomasticii istorice (constituirea sistemului antroponimic oficial, frecvenţa unor nume de familie şi prenume, interferenţe etnice sau confesionale reflectate în aceste nume). În totalitatea lor5, catagrafiile au fost cercetate doar de redactorii ieşeni ai unui repertoriu istoric cu caracter toponimic, pentru identificarea tuturor unitǎţilor administrativ-teritoriale şi localitǎţilor vremii, cu denumirile, rangul lor fiscal-administrativ (sat de bazǎ, cǎtun, localitǎţi înglobate, contopite) şi cu proprietarii de moşii6. În multe monografii de interes local, au fost publicate (rareori cu, de regulǎ fǎrǎ analize detaliate ale informaţiilor) listele locuitorilor reproduse din catagrafii. Grafia chirilicǎ a epocii, cu dificultǎţile inerente citirii numelor proprii, a limitat drastic accesul la aceste surse al multor cercetǎtori preocupaţi de istoria modernǎ şi cu atât mai mult a descurajat pe numeroşii amatori atraşi de investigarea istoriei comunitǎţilor locale, dar fǎrǎ cunoştinţe şi exerciţiu paleografice.

Alǎturi de Divanul Domnesc, care a transcris în condici şi a pǎstrat rapoartele (Anaforalele) membrilor Divanului cǎtre domn, prin care erau fundamentate, de obicei, deciziile în cazul unor litigii de proprietate ce ajungeau spre soluţionare la instanţa juridicǎ supremǎ, şi de Judecǎtoriile ţinutale (dar abia din 1832), care au înregistrat în Jurnale toate procesele susţinute în aceste instanţe, Vistieria Moldovei a fost instituţia cea mai interesatǎ de cunoaşterea exactǎ a situaţiilor din domeniul ei de competenţǎ, într-un anume moment istoric. Existenţa însǎşi a statului depindea de resursele financiare de care dispunea ţara, iar mecanismele fiscale trebuiau sǎ funcţioneze continuu şi eficient, îndeosebi pentru ca birul sǎ poatǎ fi adunat şi predat puterii suzerane, Poarta Otomanǎ. De aceea, Vistieria a întocmit dintotdeauna documente7 de venituri şi cheltuieli, aşa-numitele demograficǎ a tîrgurilor şi oraşelor moldoveneşti la 1832, în Populaţie şi societate..., p. 239–257; eadem, Despre migraţiile temporare în mediul urban din Moldova în prima jumǎtate a secolului al XIX-lea, în AIIAI, XIV, 1977, p. 301–312.

5 Sub numele de Catagrafii, în fondul arhivistic al Vistieriei Moldovei şi în alte fonduri se gǎsesc numeroase condici şi dosare cuprinzînd inventare de bunuri publice şi private, precum şi recensǎminte sau evidenţe ale unor diverse categorii de persoane. Aprecierea noastrǎ are în vedere doar catagrafiile care sînt obiectul proiectului editorial anunţat.

6 Tezaurul toponimic al României. Moldova. Volumul I. Repertoriul istoric al unitǎţilor administrativ- teritoriale 1772–1988, Partea 1 şi Partea a 2-a, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1991 şi 1992.

7 La Direcţia Judeţeanǎ Iaşi a Arhivelor Naţionale, se pǎstreazǎ de la Vistieria Moldovei (numitǎ din 1832 şi Departamentul Finanţelor, apoi Ministerul de Finanţe) un numǎr de 10546 unitǎţi arhivistice (8672 de dosare şi 1874 de condici) dintre anii 1763 şi 1861,

VI

sǎmi, scrise în catastife, izvoade, delle, condici, tǎbliţe şi cnigi (termen apǎrut în timpul ocupaţiilor militare ruseşti ale Moldovei), multe pǎstrate pînǎ în prezent, în diverse arhive şi biblioteci publice, unele de o vechime considerabilǎ (20 februarie 15918 şi 1 iulie 16069), altele mai noi, publicate, integral sau fragmentar10, multe încǎ inedite. Importanţa acestui tip de documente fiscale pentru cunoaşterea istoriei naţionale a fost pusǎ în evidenţǎ de toţi cercetǎtorii care le-au editat sau utilizat11. Majoritatea sǎmilor au un cf. Direcţia Arhivelor Statului, Îndrumǎtor în Arhivele Statului Iaşi, II, p. 7. Vezi şi Gh. Ungureanu, Documente statistice din anii 1820–1859, aflate în pǎstrarea Arhivelor Statului din Iaşi, în vol. Din istoria statisticii româneşti, Direcţia Centralǎ de Statisticǎ, [Bucureşti], 1969, p. 459–470.

8 Catastih de cisle de ţirani de la toate ţinuturi şi curteani şi vǎtaji şi neamişi şi popi, la N. Iorga, Documente privitoare la istoria românilor (colecţia Eudoxiu Hurmuzaki), XI, Bucureşti, 1900, p. 219–220, nr. CCCLII şi Documente privind istoria României. A. Moldova, XVI/4, p. 4–6. Despre acest document, vezi C. Turcu, Cele mai vechi statistici moldoveneşti, în „Studii şi cercetǎri ştiinţifice”, VII, 1956, nr. 2, p. 77.

9 I. Caproşu, Structuri fiscale şi administrative într-un catastif moldovenesc de Vistierie din 1606, în „Anuarul Institutului de Istorie «A. D. Xenopol»”, Iaşi, XXX, 1993, p. 253–277.

10 V. A. Urechia, Seama Visteriei Moldovei din 1818 [extrase comentate], Bucureşti, 1887; idem, [Samǎ] din 1795, în Istoria românilor, III, Bucureşti, 1893, p. 514–521; idem, [Samǎ] din 1817–1818, în ibidem, X, B, Bucureşti, 1902, p. 467–502; N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, VI, Bucureşti, 1904, p. 183–206: (I) [Sama pe] 1784–1785, (II) Socotelile pe 1786, (III) Socotelile din 1806–1807; idem, Documente privitoare la familia Callimachi, II, Bucureşti, 1903, p. 79–157 (sǎmi din anii 1763–1764, 1806, 1813–1814, 1814–1815, 1815–1816); Gh. Ghibǎnescu, Sama visteriei Moldovei pe 1763 (iunie – decembrie), în „Ioan Neculce”, fasc. 5, 1925, p. 70–121; idem, Sǎmile visteriei Moldovei pe lunile iulie şi august1764, în „Ioan Neculce”, fasc. 9, 1931, p. 41–59; I. Caproşu, Sǎmi de vistierie (I). Sama Vistieriei Moldovei din 1776, în „Revista de istorie socialǎ”, I, 1996, p. 507–562; idem, Sama Vistieriei Ţǎrii Moldovei din 1777 (I–II), în „Arhiva Genealogicǎ”, IV (IX), 1997, 1–2, p. 125–158, şi V (X), 1998, 1–2, p. 179–229; idem, Sǎmi de vistierie (II). Condica Mǎriei Sale Alexandru Costandin Moruzi în domnia dintîi, 1792, în „Revista de istorie socialǎ”, II–III, 1997–1998, p. 419–478; (ed.) Ioan Caproşu şi Mihai-Rǎzvan Ungureanu, Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi, I (1755–1820), Iaşi, Editura Universitǎţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1997, p. 16–73 (<Catastiful Iaşilor> din 1755 (7263) ianuarie 21), p. 131–139 (fragment din <Condica Vistieriei Moldovei>, 1803 octombrie), p. 350–402 (Catagrafia oraşului Iaşi, 1820 martie).

11 Vezi îndeosebi la G. Zane, Visteria Moldovei în timpul lui Ioan Sandu Sturza, în „Cercetǎri istorice”, IV (1928), nr. 2, p. 3–40; Ioan C. Filitti, Consideraţii generale despre vechea organizare fiscalǎ a Principatelor române pînǎ la regulamentul organic, în „Analele economice şi statistice”, XVIII, 1935, nr. 1–3, p. 143–193; N. Corivan, Organizarea financiarǎ a Moldovei de la 1832 la 1849, în AIIAI, III, 1966, p. 137–187; N. Grigoraş, Privilegiile fiscale în Moldova (1741–1821) (I), în AIIAI, XIV, 1977, p. 41–53, şi (II), în ibidem, XVIII, 1981, p. 183–200.

VII

caracter preponderent contabilicesc, fiscal, dar au consemnat şi informaţii care intereseazǎ istoria vieţii materiale (civilizaţie, comerţ, bunuri) şi sociale (menţiunea proprietarilor, a rangurilor boiereşti etc.).

Dintre documentele Vistieriei, se disting prin specificul şi valoarea lor informativǎ acelea (unele publicate) care înregistreazǎ nominal12 sau numeric13, pe localitǎţi, diverse categorii fiscale şi sociale: birnici, mazili, ruptaşi, bejenari, fugari, scutiţii de impozite etc. Studiul acestor izvoare în succesiunea lor cronologicǎ pune în luminǎ aspecte importante ale realitǎţii istorice: evoluţia demograficǎ a tuturor aşezǎrilor cunoscute şi a numelor acestora, apartenenţa lor administrativǎ, starea socialǎ şi materialǎ a locuitorilor, schimbarea proprietarilor de sate şi moşii, densitatea populaţiei în diferite ţinuturi sau zone geografice ale Moldovei etc. Cele mai preţioase dintre ele sînt recensǎmintele nominale ale întregii Moldove, catagrafiile generale.

Seria acestora a început cu un recensǎmînt14 din timpul ocupaţiei ruseşti prilejuitǎ de rǎzboiul ruso-turc dintre anii 1768–1774. Scopul documentului era evaluarea resurselor umane şi financiare de care dispunea ţara, în vederea asigurǎrii spatelui armatei ruse. În anul 1772–1773, s-a efectuat un prim recensǎmînt15, pǎstrat într-o traducere în limba rusǎ, în care datele statistice referitoare la numǎrul gospodǎriilor, al scutelnicilor boierilor, al ţiganilor, mazililor şi strǎinilor (toţi capi de familie) din aşezǎrile fiecǎrui ţinut sînt completate cu numele stǎpînilor de sate, al boierilor şi al tuturor celor care beneficiau de dreptul de a avea oameni în slujba lor, scutiţi de bir. Recensǎmîntul a fost repetat în anul 1774, tabelele sînt originale,

12

Gh. Ghibǎnescu, Catastihul Iaşilor din 1755, în „Ioan Neculce”, fasc. 1, 1921, p. 5–40; (ed.) Ioan Caproşu şi Mihai-Rǎzvan Ungureanu, Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi, I, p. 16–73 (<Catastiful Iaşilor> din 1755 (7263) ianuarie 21).

13 T. Codrescu, Condica liuzilor pe 1803, în Uricariul, VII, Iaşi, 1886, p. 241–395, şi VIII, Iaşi, 1887, p. 241–368; (ed.) Ioan Caproşu şi Mihai-Rǎzvan Ungureanu, op. cit., I, p. 131–139 (fragment din <Condica Vistieriei Moldovei>, 1803 octombrie); Condica Visteriei Moldovei din anul 1816, ediţie de Corneliu Istrati, Iaşi, 1979.

14 Despre distincţiile terminologice mai riguroase dintre catagrafii, statistici şi recensǎminte, vezi Introducere la (ed.) Ioan Caproşu şi Mihai-Rǎzvan Ungureanu, Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi, I, p. 5–6. Aici, catagrafiile nu sînt considerate statistici (recensǎminte) în sens modern, ci surse pentru evaluǎri statistice, dar opinia cǎ ele devin recensǎminte doar din perioada regulamentarǎ (începînd cu catagrafia din 1838, din Ţara Româneascǎ, dupǎ aprecierea lui G. Retegan) este excesiv de restrictivǎ. Din perspectiva scopului, conţinutului, regulilor şi metodelor de recenzare, diferenţele faţǎ de catagrafiile anterioare (din 1820, 1828, 1831 şi 1832) nu sînt esenţiale ci calitativ superioare.

15 Moldova în epoca feudalizmului, VII, partea 1, ediţie P. G. Dmitriev şi P. V. Sovetov, Chişinǎu, 1975, p. 23–216.

VIII

redactate în limba românǎ16, iar deosebirea majorǎ faţǎ de statistica anterioarǎ, de unde decurge şi importanţa lor specificǎ, rezidǎ în faptul cǎ aici este înregistratǎ, nominal, întreaga populaţie (capi de familie) a Moldovei istorice avînd obligaţia birului, precum şi categoriile scutite de bir (vǎduvele, ţiganii), plǎtitorii de dajdie (feţele bisericeşti, mazilii) şi ruptaşii Vistieriei. În ambele recensǎminte sînt înregistrate peste 87.000 de persoane cu nume unic, nume complementar sau / şi porecle. Recensǎmîntul rusesc din anul 1774 este prototipul viitoarelor catagrafii, care fac obiectul cercetǎrii noastre.

Operaţiunea de recenzare nominalǎ a fost periodicǎ şi s-a realizat în anii 1820, 182517, 1828, 1831, 1832, 1838, 1845 şi 1851. Din anul 1828, nu s-a pǎstrat decît recensǎmîntul dintr-un singur ţinut, Cniga catagrafiei lǎcuitorilor ţinutului Tutovei. Intrarea oştilor ruseşti în Moldova şi instalarea administraţiei strǎine, la 25 aprilie 1828, au impus Vistieriei şi autoritǎţilor ţinuturilor multe alte obligaţii presante, iar fluctuaţia numǎrului locuitorilor în satele afectate direct de prezenţa armatei de ocupaţie putea compromite exactitatea recenzǎrii18, astfel încît activitatea a fost perturbatǎ. Este posibil ca alte catagrafii, dacǎ au fost finalizate şi au ajuns sau nu la Vistierie, sǎ fi dispǎrut în împrejurǎri necunoscute. S-au mai pǎstrat din acest an o condicǎ statisticǎ a Moldovei, precum şi o Tablǎ de toţi locuitorii oraşelor şi a Eşului (8 septembrie 1828)19. Un alt recensǎmînt a putut fi întreprins abia în anul 1831, dar curînd a trebuit refǎcut (în 1832), pentru punerea în acord cu prevederile Regulamentului Organic (intrate în vigoare de la 1 ianuarie 1832) privitoare la un nou sistem de impozitare, capitaţia. Diferenţele dintre catagrafiile din 1831 şi cele din 1832, toate integral pǎstrate, sînt minime din perspectiva cunoaşterii situaţiei demografice şi sociale a ţǎrii şi de aceea editarea ambelor serii nu este imperios necesarǎ20. Urmǎtoarele trei recensǎminte (1838,

16

Ibidem, partea 1, p. 217–605, şi partea a 2-a.

Gh. Ungureanu, Catagrafia locuitorilor Moldovei din 1825, în „Revista de statisticǎ”, XVIII (1969), nr. 10, p. 69–70. S-au pǎstrat doar un extract pentru slugi şi bejenari hrisovuliţi, precum şi extractul general, lucrat în anul 1826.

18 Pentru astfel de situaţii, a se vedea Mircea Ciubotaru, Comuna Vultureşti. I. Studiu de istorie socialǎ. Onomasticǎ, Iaşi, Casa editorialǎ Demiurg, 2003, p. 116–117, 151–153.

19 Gh. Ungureanu, Documente statistice din anii 1820–1859, aflate în pǎstrarea Arhivelor Statului din Iaşi, în vol. Din istoria statisticii româneşti, p. 462.

20 Vor trebui selectate, pentru editare, condicile cuprinzînd informaţii mai bogate şi mai diverse (de regulǎ, cele din anul 1831). Pentru acestea din urmǎ, vezi Gh. Ungureanu, Catagrafia locuitorilor Moldovei din anul 1820, în vol. Din istoria statisticii româneşti, p. 145–155.

17

IX

1845 şi 1851) s-au fǎcut în condiţii şi cu cerinţe specifice, care vor trebui evidenţiate în momentul editǎrii lor21.

Catagrafiile din anul 1820 s-au efectuat, probabil, în toate cele 16 ţinuturi de atunci, dar în Arhiva ieşeanǎ se pǎstreazǎ doar Cnigile catagrafiei pentru oraşul Iaşi22 şi cele din 13 ţinuturi: Suceava, Neamţ, Roman, Putna, Vaslui, Fǎlciu, Herţa, Dorohoi, Botoşani, Hîrlǎu, Cîrligǎtura, Bacǎu şi Iaşi.

Lipsesc, din motive neştiute, catagrafiile ţinuturilor Covurlui, Tecuci şi Tutova23. Lucrǎrile de recenzare s-au realizat de cǎtre autoritǎţile fiecǎrui ţinut, sub responsabilitatea ispravnicilor şi a sameşilor, iar listele au fost întocmite în fiecare localitate, dupǎ obiceiul vechi, de cǎtre vornic, preot şi de cîţiva fruntaşi ai satului, cu acordul stǎpînului moşiei şi cu implicarea directǎ a ocolaşilor, şi au fost apoi transcrise de slujbaşi ai sǎmeşiei ţinutale în condici identice (prin format şi calitatea hîrtiei), puse la dispoziţie de Vistierie. Grafia textelor, unele foarte îngrijite (la Neamţ), liniatura (pe lungul, ca în ţinutul Bacǎului, sau pe latul filelor, ca la Roman), precum şi rubricile, diferite de la un ţinut la altul, dezvǎluie acest mod de lucru24.

Scopul principal al recensǎmintelor a fost de naturǎ fiscalǎ, dar informaţiile înregistrate depǎşesc cu mult acest prim interes şi chiar, din perspectivǎ istoricǎ, numeroase alte probleme atrag mai mult atenţia astǎzi şi îşi gǎsesc aici explicaţiile sau posibilitǎţile de evaluare. Primul tom al seriei de

21

În anii 1839, 1846, 1852 au fost reactualizate în condici (mǎtci) separate datele catagrafiilor din anii precedenţi. Pentru chestiunile generale ale catagrafiilor, vezi Gh. Retegan, Catagrafiile regulamentare şi problemele pe care le ridicǎ, în „Revista de statisticǎ”, XIV (1965), nr. 6, p. 61–67.

22 Publicatǎ de Ioan Caproşu şi Mihai-Rǎzvan Ungureanu, op. cit., I, p. 350–402 (Catagrafia oraşului Iaşi, 1820 martie).

23 Gh. Ungureanu, Catagrafia locuitorilor Moldovei din anul 1820, în vol. Din istoria statisticii româneşti, p. 133, presupune cǎ aceste catagrafii ar fi ars în incendiul din 19 iulie 1827, dar rǎmîne neexplicatǎ împrejurarea salvǎrii celorlalte numeroase condici, care trebuie sǎ fi fost depozitate în acelaşi spaţiu.

24 Gh. Ungureanu, op. cit., p. 133, considerǎ, invocînd dublura catagrafiei ţinutului Putna, pǎstratǎ la Biblioteca Academiei Române, cǎ toate condicile au fost copiate în cîte douǎ exemplare, unul pentru Vistierie şi altul întǎrit cu carte domneascǎ şi returnat la isprǎvnicia ţinutului respectiv. Nu s-au pǎstrat, cu excepţia Putnei, exemplarele isprǎvniciilor. Regulamentul Organic cuprinde prevederi detaliate asupra activitǎţii comisiilor de recensǎmînt ţinutale în teren, iar catagrafiile din 1838 au şi semnǎturile reprezentanţilor fiecǎrui sat, ceea ce înseamnǎ cǎ atunci toate condicile ocoalelor au fost scrise în satele respective. Numǎrul mare de nume scrise greşit, precum şi observarea succesiunii satelor înregistrate în catagrafiile din anul 1820, aratǎ cǎ în acele condici au fost transcrise, la isprǎvnicii, liste primare întocmite în localitǎţile respective.

X

catagrafii ale anului 1820, privitor la ţinutul Romanului, oferǎ bune exemple ilustrative pentru toate chestiunile ivite din aceste izvoare documentare.

Publicarea integralǎ şi riguros ştiinţificǎ a catagrafiilor este o necesitate a prezentului istoriografic şi va avea consecinţe imediate şi de duratǎ, prin activarea unui interes marcat al cercetǎtorilor, dar şi al unui public cititor foarte larg, pentru cîteva probleme rǎmase în umbra necunoaşterii sau a disputelor subiective, privitoare la relaţii interetnice şi interconfesionale, statutul social, în vechime, al ascendenţilor şi genealogia persoanelor interesate de cǎutarea obîrşiilor, dispariţia sau geneza unor aşezǎri rurale, etapele sistemului antroponimic oficial românesc, toate prea puţin şi prea sumar investigate pînǎ acum. De asemenea, informaţiile inedite din aceste catagrafii vor putea fi utilizate pentru întregirea şi nuanţarea unor caracterizǎri adesea reducţioniste referitoare la starea materialǎ a populaţiei, raporturile sociale dintre proprietari, clǎcaşi, mazili, rǎzeşi, dinamica demograficǎ, fenomenul migraţiei naturale sau al aceleia condiţionate şi salvatoare (bejenia).

Fiscalitatea a fost, în trecutul medieval, o problemǎ mai importantǎ şi o dificultate mult mai mare decît le resimt şi cunosc cetǎţenii unui stat modern. Ceea ce se numeşte în mod obişnuit asuprire, exploatare, silnicie în epocile revolute este rezultatul nu în primul rînd al relaţiilor directe dintre stǎpîni şi ţǎrani, care erau mai complexe şi variabile în funcţie de numeroşi factori subiectivi şi circumstanţe locale, cît al raportului dintre stat şi supuşii sǎi. Cînd statul moldovenesc a ajuns, în epoca fanariotǎ îndeosebi, un instrument al puterii şi privilegiilor unei clase înstrǎinate de baza naţionalǎ, fiscalitatea a devenit expresia cea mai vizibilǎ şi concretǎ a acestui clivaj social. Un cortegiu de dǎri, taxe, amenzi şi alte obligaţii faţǎ de stat, de domnie (confundatǎ adesea cu statul însuşi) şi faţǎ de slujbaşii administraţiei centrale şi ţinutale, adǎugate la clacǎ, dijmǎ (zeciuialǎ) şi celelalte servituţi faţǎ de stǎpînii moşiilor, au constituit fondul relaţiilor tensionate într-o societate întemeiatǎ pe privilegii discriminatorii. În condiţiile agravante ale aservirii totale a ţǎrilor române faţǎ de Poarta otomanǎ, situaţie ce a condus la creşterea continuǎ a volumului tributului, impozitul care trebuia sǎ cumuleze aceastǎ obligaţie statalǎ, anume birul, a cǎzut exclusiv în sarcina categoriilor sociale defavorizate. Nu purtau o parte din aceastǎ povarǎ naţionalǎ cei care aparţineau clasei nobiliare (boierimea) prin obîrşie, şi nici categoria destul de numeroasǎ a mazililor şi neamurilor, precum şi preoţii, aceştia trebuind sǎ plǎteascǎ dajdia, care era un impozit individual şi variabil, în funcţie de venit. Dupǎ desfiinţarea servituţii de vecin (şerbia) de cǎtre Constantin Mavrocordat (în Moldova, la 1749), boierimea, mǎnǎstirile şi clerul înalt au fost recompensate cu dreptul de a avea un numǎr (variabil, dupǎ XI

rangul celui privilegiat) de oameni scutiţi de bir, care trebuiau sǎ presteze anumite munci în folosul stǎpînilor lor. Exceptarea scutelnicilor şi posluşnicilor mǎnǎstirilor de la plata birului a prilejuit numeroase abuzuri şi o modalitate de evaziune fiscalǎ în folosul clasei sus-puse şi spre paguba statului. Astfel, în anul 1820, au fost înregistraţi 50 960 de liudi plǎtitori de bir şi 20 563 de scutiţi (în afarǎ de slugi neştiute şi de ţigani nerecenzaţi)25. În ţinutul Romanului, numai în satul Cotul Vameşului, proprietate a Episcopiei Romanului, erau 80 de liudi avînd condiţia de birnici, dintre care plǎtitori erau doar 40, ceilalţi 40 fiind scǎzuţi (iertaţi) de comunitatea satului, din diverse motive: bǎtrîneţe, neputinţǎ, boalǎ, vǎduvia femeilor. Vornicii şi vǎtǎmanii satelor sînt recenzaţi la categoria birnicilor. Alţi 59 de locuitori (capi de familie) erau scutiţi de diverşi proprietari. Preoţii (2) şi dascǎlii (2) sînt recenzaţi aparte, ca plǎtitori de dajdie. Birul satului era o sumǎ stabilitǎ de isprǎvnicia şi sǎmeşia ţinutului respectiv, în funcţie de starea materialǎ a localitǎţii, aceasta, la rîndul ei, fiind apreciatǎ dupǎ numǎrul total al capetelor de vite (boi, vaci, cai, oi, sfini) şi al stupilor recenzaţi. Plata birului presupunea rǎspunderea solidarǎ a satului pentru întreaga sumǎ impozabilǎ. Dupǎ ce erau scǎzuţi locuitorii exceptaţi de la acest impozit (scutelnicii, bejenarii recent veniţi, bǎtrînii, vǎduvele), fiecǎrui birnic sau liude (considerat o unitate fiscalǎ) îi revenea obligaţia unei cote-parte (cisla), proporţionalǎ cu starea sa. Astfel, satul Cotul Vameşului era încadrat la starea I (cea mai bunǎ) şi trebuia sǎ adune 371 de lei pentru un cifert.

Pentru uşurarea plǎţii anuale, domnul menţionat a împǎrţit birul în patru sferturi (ciferturi) ce trebuiau plǎtite o datǎ la trei luni. Catagrafia din 1820 a fost întocmitǎ pentru plata cifertului al 4-lea. Cisluirea se efectua periodic, o datǎ la şapte ani în etapa catagrafiilor regulamentare, între douǎ recensǎminte suma totalǎ a birului rǎmînînd neschimbatǎ, deşi capitaţia, darea personalǎ de 30 de lei impusǎ fiecǎrui gospodar prin Regulamentul Organic, începînd din 1832, ar fi trebuit sǎ înlocuiascǎ sistemul cislei26. Consecinţa acestui mod de impozitare era faptul cǎ orice scǎdere a numǎrului birnicilor prin deces sau fuga lor (în alte sate sau peste hotarul ţǎrii) determina creşterea cislei pentru birnicii rǎmaşi. Astfel se explicǎ marele numǎr de jalbe adresate de cǎtre locuitori Vistieriei, solicitînd recalcularea sumei birului prin scǎderea cotei morţilor şi fugarilor. Expresia popularǎ a da bir cu fugiţii (cu înţelesul eludǎrii unei îndatoriri) a apǎrut în acest sistem fiscal.

25

Gh. Ungureanu, Documente statistice din anii 1820–1859..., p. 460.

N. Corivan, lucr. cit., p. 157, a observat aceastǎ contradicţie dintre principiul fiscal şi aplicarea sa.

26

XII

Catagrafiile pun în evidenţǎ amploarea numǎrului de scutelnici şi caracterul inechitabil al acestei categorii de privilegii. De exemplu, în satele Ocolului de Mijloc al ţinutului Roman, au fost recenzaţi 340 de scutiţi cu hrisoave domneşti, toţi lemnari la Curtea gospod, şi 592 de scutiţi fǎrǎ ştirea Vistieriei. Aceştia din urmǎ erau, de regulǎ, slugi şi alţi oameni în serviciul Episcopiei Romanului (68 de scutiţi; la Şcheuleţu sînt 16 scutiţi cu nume [de] havaleli; aici, sensul termenului este probabil acela de „posluşnici ruptaşi”), al Mǎnǎstirii Neamţul şi Mǎnǎstirii Precista din Roman, precum şi slujitori ai multor boieri şi boierinaşi, dintre care se disting vornicul Costandin Catargiu, cu 71 de oameni, spǎtarul Andrei Milu, cu 34 de scutiţi, etc. Se mai remarcǎ alte fapte şi categorii fiscale: scutelnicii apar şi în alte sate decît cele ale boierilor sau mǎnǎstirilor care îi scutesc; au scutelnici şi cîţiva turci (Ali Mehmet, turc din Roman, Huzun Ali); sînt mereu menţionaţi bejenarii care veniserǎ dupǎ ultimul recensǎmînt (la Gherǎieşti, Cordonul); sînt înregistraţi orîndatorii (arendaşii) moşiilor Lunca, Rǎchiteni, Mogoşeşti, precum şi sudeţii (supuşii) austriaceşti (trei, la Mogoşeşti).

Starea materialǎ a locuitorilor era determinatǎ în mǎsurǎ hotǎrîtoare de ocupaţia lor şi de mijloacele şi uneltele de muncǎ. În satele de clǎcaşi (mǎnǎstireşti sau boiereşti), de regulǎ pǎmîntul era îndestulǎtor, adesea pe o moşie deficitul fiind al forţei de muncǎ, nu al suprafeţelor cultivabile, fapt ce motiveazǎ continua preocupare a stǎpînilor de a atrage şi aşeza oameni din alte pǎrţi, bejenari strǎini, de peste hotarele ţǎrii, sau fugari din alte sate, încǎlcînd astfel legea. Majoritatea locuitorilor din satele ţinutului Roman erau, la 1820, agricultori, „hrana şi chivernisala” lor constînd în lucrul pǎmîntului. În mai multe sate (Tǎmǎşeni, Agiudeni, Rǎchiteni, Iuganii din Vale, Teţcani, Gherǎieşti, Pildeşti, Boteşti, Sǎbǎoani şi Hǎlǎuceşti), cultivarea inului este o preocupare de bazǎ. În aproape toate satele, cǎrǎuşia era inerentǎ muncii pǎmîntului, fiindcǎ aproape toţi gospodarii aveau cel puţin o pereche de boi şi, destul de mulţi, douǎ perechi, care erau folosite pentru arat, dar şi pentru transportul cu carul, iar cei 340 de lemnari scutelnici din Agiudeni, Nisporeştii de Sus şi Hǎlǎuceşti trebuiau sǎ ducǎ sute de care de lemne la Curtea domneascǎ din Iaşi, pentru foc şi pentru poditul uliţelor oraşului. Numǎrul cailor este relativ redus, dar în puţine gospodǎrii nu se gǎseşte cel puţin o vacǎ, iar porcii (sfinii) apar în numǎr foarte mare. Oi nu aveau toţi gospodarii, ci în numǎr mai mare, de 10, 30 sau chiar 40, doar unii locuitori care au fǎcut din oierit o ocupaţie principalǎ, reflectatǎ adesea şi de numele înregistrate în catagrafie şi care, poate, ar trebui interpretate adesea ca determinante ocupaţionale şi nu ca nume de familie (Petre Mocanu, Vasile Ciobanu, Ion Baciul zǎt Micul, Toader sîn Vasîli, cioban, toţi XIII

din Cotul Vameşului). Mulţi oieri sînt la Sǎbǎoani, unde se recenzeazǎ 1324 de oi, apoi la Hǎlǎuceşti (781), Miclǎuşeni (763), Ruginoasa (737), Gherǎieşti (606), Mirceşti (430). Mai puţine oi erau la Şcheia (414), Bǎiceni (305), Iuganii din Deal (230) şi Pildeşti (270), acestea patru sate fiind mici în acea perioadǎ. Oile şi porcii erau impozitaţi cu o veche dare pentru cǎmara domneascǎ, goştina, iniţial ca dijmǎ (a zecea sau desetina, în naturǎ), apoi în bani, cu un cuantum variabil, care, în perioada catagrafiei, era de 10 bani de fiecare cap de animal. Rubrica pentru darea stupilor (desetina, de opt parale pentru un stup în 1818) rǎmîne goalǎ la majoritatea satelor, albinǎritul nefiind, se constatǎ, o preocupare semnificativǎ în acest ocol (şi în ţinutul Romanului) cel puţin pe la începutul veacului al XIX-lea27. Toate aceste dǎri vor fi desfiinţate de Regulamentul Organic.

O mulţime de ocupaţii şi meşteşuguri ţǎrǎneşti, complementare plugǎriei şi creşterii animalelor, apar în catagrafia de la 1820, cu informaţii foarte preţioase pentru tabloul vieţii sociale şi materiale sau pentru geneza numelor de familie. Astfel, gǎsim în sate cîte unul sau doi crîcimari, de regulǎ cu nume românesc (Toader şi Lepǎdat, la Cotul Vameşului, Irimiia Ungureanu, la Iuganii din Vale etc.), jidovii orîndari ai cîrciumelor dominînd aceastǎ ocupaţie numai din deceniile urmǎtoare. Sînt destul de numeroşi cioclii (13 numai la Cotul Vameşului, în serviciul Episcopiei), butnarii, pǎdurarii, morarii, podarii, grǎdinarii, vierii, rotarii, olarii, ciobotarii, apar lînari, pîslari, pînzari, trǎistari, tǎbǎcari, scripcari, covǎtari, strǎchinari, dogari, sǎcrieri, stoleri, teslari, chetrari, cǎrǎmidari, vǎrari, biholari (ghiholari), scutari, tîrlari, jitari, dîrvari, argaţi, rîndaşi, surugii, vizitii, velniceri, rachieri, bǎcali, pascari, livǎdari, ficiori (în casele unor boieri, cum sînt cei trei scutiţi de spǎtarul Ioniţǎ Prǎjǎscul, în Purceleşti), chelari, puşcaşi, mai rar cîte un blǎnar, un dǎbǎlar, un cihodar, un cocier, un hornar, un pristav, un salahor, cîţiva prisǎcari (chiar în sate fǎrǎ stupi; de exemplu, unul la Muncelul).

Preoţi, dascǎli, diaconi şi clopotari, un clisiarh sînt recenzaţi în satele care aveau atunci biserici. În foarte multe cazuri, denumirea meseriei sau a îndeletnicirii a devenit nume complementar şi apoi nume de familie.

Foarte interesante sînt informaţiile catagrafice privitoare la populaţia tîrgurilor. La 1820, tîrgul Romanului era proprietate domneascǎ şi a

27

Nici în secolul al XVIII-lea locuitorii din ţinutul Romanului nu erau foarte interesaţi de stupǎrit. Sama Vistieriei din 1764 înregistra un venit de doar 1610 ughi din desetina de stupi din acest ţinut, situat printre ultimele din Moldova în aceastǎ privinţǎ, cf.

Gh. Ghibǎnescu, Sǎmile visteriei Moldovei pe lunile iulie şi august1764, în „Ioan Neculce”, fasc. 9, 1931, p. 46.

XIV

Episcopiei28. Ca în toate celelalte tîrguri moldoveneşti din epocǎ, şi aici existau o parte (vatra) „urbanizatǎ”, ocupatǎ de casele şi dughenile negustorilor şi de atelierele meseriaşilor, şi partea mǎrginaşǎ, cu locuitori de condiţie ţǎrǎneascǎ. Cei dintîi plǎteau proprietarului bezmenul (chiria) anual(ǎ) pentru locul ocupat, ceilalţi erau datori cu adetul casei. Cu toţii dǎdeau impozitele cǎtre stat, birul sau rupta. Comparaţia recensǎmintelor din anii 1772–1773, 1774, 1816 şi 1820 indicǎ schimbǎri demografice, ocupaţionale, sociale şi etnice caracterizate prin creşteri numerice importante.

Astfel, în recensǎmîntul rusesc apar 216 liude (suma caselor), în 1816 sînt 540 liude, iar în 1820 sînt recenzaţi 800 de capi de familie. Mai preţioase sînt alte numeroase informaţii. Negustorii români sînt, ca şi în celelalte tîrguri moldoveneşti, puţini: numai 20. Surprinzǎtor de mulţi sînt armenii (110), majoritatea cu nume calendaristice şi laice româneşti. Etnia lor nu ar fi putut fi identificatǎ, dacǎ nu ar fi fost incluşi în listǎ separatǎ. Armeni vor fi fost şi în 1774, dar atunci nu au fost nominalizaţi, iar în 1816 sînt menţionaţi doar ca plǎtitori ai unei sume a cifertului aproape dublǎ faţǎ de cea a jidovilor29. Tot atît de mulţi sînt, în 1820, negustorii şi meşteşugarii jidovi (104). Majoritatea neguţitorilor, hrisovoliţi, mai puţin ruptaşi ai Vistieriei, sînt împǎrţiţi în trei stǎri, fǎrǎ ca sǎ transparǎ criteriile distinctive ale acestora. Sub numele de neguţitori sînt înregistraţi şi meşteşugarii, care, desigur, îşi vindeau produsele lor proprii. Aceştia se distingeau de meşterii ţǎrani printr-o mai bunǎ specializare şi tehnicǎ a meseriei. Armenii sînt abagieri, bǎrbieri, blǎnari, cizmari, cojocari, croitori, mindirigii; ca negustori, sînt bogasieri, ciubuccii. Evreii sînt înregistraţi mai ales ca argintari, chitari (– pitari), ciobotari, ciocli, cîrciumari, croitori, hahami, olari, sticlari, tinichigii etc. Armenii au bisericǎ, doi preoţi şi un dascǎl. Sînt mai înstǎriţi decît evreii, 36 dintre negustorii armeni fiind incluşi în categoria celor de starea I, faţǎ de evrei, doar 21. La numǎrul neguţitorilor împǎmînteniţi trebuie adǎugaţi încǎ 42 de etnici strǎini, sudiţi [= supuşi] „nemţǎşti şi englizǎşti”, aflaţi sub protecţia agenţiei austriece, şi 15 sudiţi ruseşti şi franţuzeşti, sub protecţia consulatului rusesc. Dupǎ nume, sudiţii erau evrei, armeni, sîrbi, unguri, nemţi, lipoveni, greci, ca meşteşugari şi negustori lipscani, braşoveni şi cazaclii.

Birnicii din tîrgul Romanului sînt recenzaţi cu multe animale, aşadar au gospodǎrii în mahalale, dar au şi ocupaţii regǎsite în multe sate: sînt olari, 28

În 1754, hotarul din tîrg dintre cele douǎ pǎrţi ale moşiei era uliţa lui Borş, cf.

Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului, editatǎ de Episcopia Romanului şi Huşilor, 1984, p. 87.

29 Condica Visteriei Moldovei din anul 1816, p. 22.

XV

fîntînari, ciobotari, cojocari, stoleri, harabagii etc. O categorie specificǎ epocii o constituie aparii („pompierii”) din subordinea isprǎvniciei, sînt, de asemenea, nominalizaţi şase pîrgari ai tîrgului (o rǎmǎşiţǎ întîrziatǎ a unei vechi instituţii cu 12 membri odinioarǎ), arnǎuţi, ciocli, un işlicar etc. Foarte mulţi sînt scutelnicii unor mari boieri, precum cei ai logofǎtului Costandin Balş, scutiţii Episcopiei, ai bisericilor din tîrg, ai spitalului de pe lîngǎ biserica Precista sau cei în slujba unor boieri mai mici, care aveau şi oameni cǎrora le plǎteau ei birul, cu „deosǎbit condeiu”. În Roman trǎia o lume foarte pestriţǎ, ca, de altfel, în toate tîrgurile moldoveneşti de odinioarǎ, fapt ce conferǎ localitǎţilor un colorit specific naţional în evul mediu: diversitatea pronunţatǎ, „cosmopolitǎ”, putem spune, în tîrguri şi oraşe şi marea omogenitate etnicǎ şi confesionalǎ a comunitǎţilor rurale.

Catagrafiile documenteazǎ concret şi exact masivul fenomen al migraţiei (bejeniei) ardeleneşti (şi bucovinene) în Moldova, la sfîrşitul veacului al XVIII-lea şi în prima jumǎtate a secolului urmǎtor, fenomen amplu documentat şi de alte surse30. Creşterile demografice, spectaculoase în multe aşezǎri, nu se pot explica prin spor demografic natural, oricît de prolifici ar fi fost unii locuitori (ceangǎii, de pildǎ), ci tocmai prin venirea multor bejenari de peste hotare, identificabili prin nume ardeleneşti, prin etnonime (sǎcui, unguri, leşi, ruşi) şi patrionime ca Ungureanu, Mǎrgineanu, Bîrgǎoanu etc. De exemplu, satul Sǎbǎoani avea în 1774 un numǎr de 53 de birnici şi 11 rufeturi (un popǎ unguresc, un ţigan şi 9 femei, vǎduve şi sǎrace)31, pentru ca în 1816 numǎrul birnicilor sǎ ajungǎ la 23632, iar în 1820 la 271 de birnici şi alţi 14 scutiţi. Situaţia de la 1774 este şi mai transparentǎ la Gherǎieşti, unde deja, printre noii veniţi, erau un rus, doi ungureni, un gǎlǎţan, 12 munteni şi încǎ un bejenar33. O creştere de peste patru ori a populaţiei dintr-un sat în mai puţin de jumǎtate de veac (douǎ generaţii) este un fenomen caracteristic doar acestei perioade de mare mobilitate a ţǎrǎnimii, determinatǎ în primul rînd de eliberarea vecinilor din Ţara Româneascǎ (1746) şi Moldova (1749) şi de formele exacerbate ale împilǎrii sociale şi persecuţiilor etnice şi confesionale din Transilvania şi, mai puţin, 30

Ştefan Meteş, Emigrǎri româneşti din Transilvania în secolele XIII–XX, Bucureşti, 1977, ediţia a II-a, îndeosebi p. 148–179. Pentru prezenţa bejenarilor ungureni în Moldova, autorul citeazǎ diverse surse documentare publicate (p. 168–170), dar catagrafiile inedite conferǎ o dimensiune mult mai amplǎ fenomenului emigrǎrii. Puţine sînt satele din ţinutul Romanului în care sǎ nu se identifice prezenţa unor bejenari la 1820.

31 Moldova în epoca feudalizmului, VII, partea a 2-a, p. 279.

32 Condica Visteriei Moldovei din anul 1816, p. 20.

33 Moldova în epoca feudalizmului, VII, partea a 2-a, p. 279–280.

XVI

din Bucovina. Numele de familie care lipsesc în recensǎmîntul rusesc, dar apar în 1820, precum şi patrionimele Ardeleanu, Bîrsan, Braşovanu, Ciuhureanu, Cosovanu, Doljǎscu, Gǎlǎţanu, Hǎnganu, Huşanu, Mǎrgineanu, Moroşanu, Ocneanu, Rǎileanu, Sîrcanu, Topoliceanu etc. identificǎ sigur pe bejenarii stabiliţi aici între cele douǎ catagrafii. Existǎ sate în care bejenarii sînt în numǎr foarte mare, ca la Osǎbiţii ot Prǎjǎşti, unde gǎsim doi unguri, patru sǎcui, apoi mulţi Ungureanu, Mocanu, Vrînceanu, Munteanu, Ţiţianu, Ardeleanu, în total 170 de capi de familie, care însǎ locuiesc la Prǎjǎşti (20), Hertioana (54), Slobozia (54), Costeiu (12) şi Bohaci (30). De asemenea, la Iucuşǎştii de Sus sînt recenzaţi mai mulţi Mocanu, Munteanu, Ungureanu, la Avereşti se aşezaserǎ familiile Ungureanu, Munteanu, Moroşanu, Ţuţuianu, o Dochiţa unguroaica, nişte ruşi bejenari. În cǎtunul Fundul Tutovii toţi locuitorii sînt bejenari (15), între care doi mocani şi doi vrînceni recent stabiliţi. La Hulpǎşeşti, dintre cei 19 bejenari scutiţi dupǎ hrisov, doi sînt unguri, doi Unguru, cinci Ungureanu şi un Rusul, iar la Fǎrcǎşeni apar 12 scutiţi ai Mǎnǎstirii Trei Svetitele, cu numele Ungureanu (7), Rusu (2), precum şi un leah. Dupǎ fugarii ungureni, cei mai numeroşi bejenari provin din Bucovina, ruşii (ucrainenii) şi uneori huţulii (Huţanu de la Hǎlǎuceşti). Îi întîlnim peste tot, ca la Cotul Vameşului, unde erau de curînd aşezaţi Petre, rus, Ştefan, rus, Gheorghi, rus; la Gherǎieşti şi Simioneşti apar un Alexa, rus, şi Ivan, rus, iar la Purceleşti sînt recenzaţi şase ruşi.

Catagrafiile vor contribui în mod decisiv la o mult mai substanţialǎ documentare a prezenţei şi soartei minoritǎţilor etnice şi confesionale din Moldova. Problema priveşte îndesebi originea populaţiei catolice din satele Moldovei, chestiune controversatǎ din motive confesionale şi naţionaliste, precum şi fenomenul asimilǎrii etnice în comunitǎţile eterogene. Studiul genealogic al neamurilor existente astǎzi în aceste localitǎţi va descoperi în catagrafii cele mai vechi generaţii menţionate documentar, astfel încît se va putea constata în multe cazuri dacǎ familiile dovedite a fi de alte etnii în jurul anului 1800 sînt sau nu sînt astǎzi recunoscute ca româneşti. Din aceastǎ perspectivǎ, apare ca prioritarǎ editarea catagrafiilor pentru ţinuturile Bacǎu, Neamţ şi Roman, în care au existat şi mai existǎ numeroase sate cu populaţie mixtǎ atît din punct de vedere etnic, cît şi confesional.

Secuii sînt atestaţi în sate din Moldova încǎ din secolul al XVI-lea. Un Seachil, pîrcǎlab de Neamţ, era în sfatul domnesc la 1563, un fiu al sǎu, Simion Seachil, avea stǎpîniri în ţinuturile Neamţ şi Roman, iar doi nepoţi, Dumitraşco şi Tofan Seachil, erau mici dregǎtori şi moşteneau satele bunicului lor. Un mare numǎr de secui din Ciuc şi Trei Scaune trec în Moldova ca bejenari în secolul al XVIII-lea (1718, 1744, apoi între 1761 şi 1764), ca XVII

urmare a persecuţiilor şi represaliilor sîngeroase ale nobilimii maghiare, iar în 1778 erau înregistraţi alţi fugari din regimentul I grǎniceresc secuiesc34.

Urmaşii unora dintre aceşti bejenari, aşezaţi în sate cu populaţie catolicǎ din ţinutul Romanului, sînt acei sǎcui „ce sǎ numesc ostaşi”, recenzaţi în 1820 la Agiudeni, Gherǎieşti, Iuganii din Deal, Tupilaţi, Mirceşti şi Hǎlǎuceşti.

Neam cu vechi şi recunoscute virtuţi rǎzboinice, pǎzind de veacuri graniţa rǎsǎriteanǎ a regatului maghiar şi apoi a Imperiului Habsburgic, secuii şi-au pǎstrat deprinderile şi în Moldova, exercitînd serviciul de strajǎ a trecǎtorilor din munţi, a curţii domneşti sau intrînd în slujba unor corpuri de seimeni sau cǎlǎraşi ai hǎtmǎniei şi agiei. Aşa se explicǎ faptul cǎ ei nu locuiau în satele unde sînt recenzaţi, situaţie dedusǎ din observaţia cǎ aceştia constituie singura categorie de locuitori care nu au deloc animale în gospodǎriile lor. Doar la Tupilaţi unii apar cu cîteva vite (Gheorghe brat Ştefan, care are doar doi boi). Acolo, un alt secui este numit Andrei, puşcaş, dar altul era un Gheorghi, morar (deci nu erau toţi ostaşi). Mulţi dintre ei nu au nume secuieşti. Douǎ femei, numite Ana şi Cǎlara (varianta cu metafonie specificǎ graiului secuiesc a numelui Clara), fiecare identificatǎ ca „vǎdana sǎcuicǎ”, sînt înregistrate la Iuganii din Deal, altele la Agiudeni.

Din pǎcate, catagrafiile au fost practic ignorate în abordǎrile unora dintre cele mai complexe şi controversate probleme ale istoriei recente: vechimea, originea şi ponderea aşa-numiţilor ceangǎi, precum şi a comunitǎţilor catolice în mijlocul unei populaţii majoritar româneşti şi ortodoxe, probleme care nu pot avea rǎspunsuri acceptabile decît prin coroborarea unor informaţii exacte şi complexe, pe care aceste izvoare, ca şi Status animarum (întocmite începînd din 1773 şi în întreg secolul al XIX-lea)35, le oferǎ din belşug. Metoda cercetǎrii diacronice şi comparative a stǎrii demografice şi a denominaţiei personale din comunitǎţile menţionate poate valorifica excelent datele recensǎmintelor şi mitricelor, care se situeazǎ ca o verigǎ intermediarǎ între ştirile mai vechi (sec. XVI-XVIII), oferite de rapoartele misionarilor catolici şi de cǎlǎtorii strǎini în ţǎrile române, şi informaţiile relativ noi (sec. XX) sau de cercetǎrile etno-folclorice recente36. Se vor putea observa, caracteriza şi evalua, astfel, fenomenele specifice interferenţelor etnice, 34

Ştefan Meteş, Emigrǎri româneşti din Transilvania în secolele XIII–XX, p. 125.

Cf. Ştefan Meteş, op. cit., p. 168; Anton Coşa, Izvoare inedite privind catolicii din Moldova: „Status animarum” (I–II), în „Arhiva Genealogicǎ”, IV (IX), 1997, 1–2, p. 125– 158, şi V (X), 1998, 1–2, p. 155–160 şi 3–4, p. 199–258 (un Liber Status animarum din 1781 şi altul din 1800–1801, pentru sate din ţinutul Bacǎului).

36 Ion H. Ciubotaru, Catolicii din Moldova. Universul culturii populare, vol. I-III, Iaşi, Editura Presa Bunǎ, 1998, 2002, 2005.

35

XVIII

lingvistice şi confesionale, îndeosebi asimilarea sau, dimpotrivǎ, conservatorismul etnic şi religios, aculturaţia, mixajul lingvistic, conştiinţa identitarǎ. Pentru aceste scopuri, catagrafiile şi Status animarum devin, pentru prima datǎ în cercetarea istoricǎ româneascǎ, principalele surse documentare interne, dupǎ ce, în studiile mai vechi, fuseserǎ citate prioritar şi adesea chiar exclusiv doar izvoare externe. Cînd, de pildǎ, se vor compara listele persoanelor dintr-o anume localitate cu populaţie mixtǎ (ca Sǎbǎoanii din ţinutul Romanului) înregistratǎ în primul recensǎmînt rusesc din anii 1772-1774, apoi în catagrafiile din 1820–1845 şi în Status animarum din aceeaşi perioadǎ, se vor putea descrie şi interpreta fǎrǎ partizanate naţionaliste sau confesionale numeroase aspecte ale evoluţiei acelei comunitǎţi timp de aproape un secol de tranziţie spre modernitatea societǎţii româneşti. Status animarum, echivalente mitricilor întocmite în bisericile ortodoxe, cuprind informaţiile precise pentru identificarea persoanelor de rit catolic din aceste aşezǎri, locuitori care, în catagrafii, poartǎ nume cu mǎrci şi semnificaţie etnicǎ.

Problema maghiarizǎrii numelor unor catolici de altǎ etnie (îndeosebi români) este realǎ37, dar nu trebuie exageratǎ în sensul cǎ acest fapt ar dovedi cǎ toţi catolicii cu nume ungureşti din satele ţinutului Roman (şi Bacǎu), mai ales cei numiţi ceangǎi, ar fi fost cîndva, de fapt, români, aşa cum se recunosc ei înşişi astǎzi. Disputa a fost reactivatǎ periodic, cel mai recent dupǎ 199038, dar analiza obiectivǎ a informaţiilor documentare nu poate ignora fenomenul universal al pierderii identitǎţii etnice originare a unei minoritǎţi în condiţii de izolare faţǎ de comunitǎţile de baştinǎ. Eventualul proces de transformare a a datelor identitare poate fi surprins (şi) de analiza atentǎ a evoluţiei numelor din catagrafii, mai elocventǎ decît aceea din Status animarum, în care aspectul frapant este latinizarea numelor proprii (maghiare şi româneşti), dar şi mai sigur din comparaţia numelor şi informaţiilor înregistrate în ambele categorii de izvoare. Oricum, o problemǎ de istorie, ca aceasta, de maximǎ dificultate39, încît originea ceangǎilor a fost 37

A fost bine documentatǎ de Iosif P. M. Pal, în Originea catolicilor din Moldova şi franciscanii, pǎstorii lor de veacuri, Sǎbǎoani-Roman, 1942, p. 25–53; Ion A. Florea, Elemente româneşti în structura numelor de familie ale catolicilor din Moldova, în „Convorbiri literare”, CXXXVII (2003), nr. 11 (95).

38 Vezi îndeosebi Ioan Micu Bucur, Încercǎri violente de maghiarizare a „ceangǎilor” români (1944–1997), Bucureşti, Editura BRAVO PRESS, 1997, şi Ion H. Ciubotaru, op. cit., I, p. 13–15.

39 Originea etnicǎ a ceangǎilor nu poate fi desluşitǎ decît prin rǎspunsul convingǎtor la întrebarea care constituie fondul disputei: graiul acestora este o veche varietate dialectalǎ româneascǎ ardeleneascǎ supusǎ unei puternice influenţe maghiare (secuieşti) în locul de baştinǎ sau un grai unguresc (secuiesc) românizat în Moldova ? Oricum, ei nu trebuie

XIX

calificatǎ ca „o enigmǎ istoricǎ” (Gustav Weigand), nu poate fi tranşatǎ prin invocarea conştiinţei apartenenţei etnice româneşti a locuitorilor catolici de astǎzi, care, doar din mǎrturiile orale ale pǎrinţilor sau ale bunicilor, nu pot şti ceva precis despre propria lor ascendenţǎ în lipsa unor informaţii mai vechi de un secol40. Genealogia documentatǎ a familiilor din localitǎţile cu populaţie mixtǎ poate sǎ-şi spunǎ ultimul cuvîntul în multe controverse pe aceastǎ temǎ41.

De pildǎ, Giurgiu, gǎlǎţan, din Gherǎieşti, de la 1774, era probabil un catolic, român, cu nepot şi fiu numiţi Mihai şi Petre Gǎlǎţanu, la 1820, dar în catagrafia din 1831 apar un Mihai sîn Ianuş Gǎlǎţan şi un Gherghel sîn Petre Gǎlǎţan, pentru ca, în catagrafia rescrisǎ în 1832 (şi în cea din 1836), ultimul sǎ fie înregistrat ca Gheorghi sîn Petre Gǎlǎţanu, urmînd ca, din nou, în 1839 şi 1845, sǎ reaparǎ prenumele Gherghel (Ianoş / Ianuş, rǎmîne în toate catagrafiile)42. Rezultǎ de aici cǎ prenumele, îndeosebi, cunosc o anume fluctuaţie datoratǎ, probabil, nu atît unei tendinţe de maghiarizare cu scopul ocultǎrii etniei (obiectiv care nu putea fi al autoritǎţii care efectua recensǎmîntul), cît unei „mode” onomastice într-un mediu eterogen, dar prietenos, în care cu uşurinţǎ unui Ion i se spunea şi Ianuş, iar unui Gheorghe şi Gherghel. Oricum, catagrafiile, prin natura lor oficialǎ, sînt documente care reflectǎ în cea mai mare mǎsurǎ realitatea onomasticǎ a vremii, cǎci nu este de crezut cǎ nişte români numiţi Lupu, Croitoru, Fieraru, la 1820, ar fi acceptat sǎ se recunoascǎ drept plǎtitori de bir sub numele de Farcaş, Sǎbǎu, Covaci, chiar dacǎ la întocmirea listelor va fi participat şi confundaţi cu acei secuii emigraţi la est de Carpaţi şi care, foarte puţini în 1820, sînt expres desemnaţi cu etnonimul sǎcui.

40 Ion H. Ciubotaru, op. cit., p. 14–15, unde problema istoricǎ a originii ceangǎilor este situatǎ în perspectivǎ strict actualǎ: „Asta sîntem şi noi: români catolici”, declarǎ o informatoare ai cǎrei pǎrinţi ştiau ungureşte [ceangǎieşte]. Autorul lucrǎrii conchide: „Astfel de opinii nu trebuie minimalizate, dacǎ vrem ca spiritul ştiinţific sǎ triumfe cu adevǎrat. O spune cu toatǎ claritatea şi preotul cǎrturar prof. dr. Vladimir Percǎ: «Fundamental pentru înţelegerea fenomenului ceangǎu este conştiinţa acestor oameni: ei nu formeazǎ un grup etnic, ci o minoritate religioasǎ»”. De ce însǎ o minoritate confesionalǎ (catolicǎ) se identificǎ în primul rînd prin diferenţiere lingvisticǎ rǎmîne o întrebare fǎrǎ rǎspuns.

41 Pentru aceastǎ problemǎ, vezi Anton Coşa, Genealogii de „ceangǎi” : un demers necesar, în „Arhiva Genealogicǎ”, V (X), 1998, nr. 3–4, p. 45–48. Exemplul neamului Biliboc din sate catolice din zona Bacǎului este elocvent la idem, Familii catolice din Moldova de origine transilvǎneanǎ, în „Arhiva Genealogicǎ”, VI (XI), 1999, nr. 1–4, p. 95–104.

42 Ion H. Ciubotaru, Anton Despinescu, Dǎnuţ Doboş, Dragoş Moldovanu, Petronel Zahariuc, Gherǎeşti – un sat din ţinutul Romanului, Editura Presa Bunǎ, Iaşi, 2003, p. 28, 37, 41, 45, 49, 51, 55, 62, 66.

XX

preotul catolic ungur (liber sǎ facǎ asemenea eventuale traduceri în Status animarum)43. Doar cercetarea detaliatǎ a tuturor izvoarelor ar putea indica precis etnia unui Ioja, dascǎl unguresc la Tǎmǎşǎni, Gherghel de la Agiudeni, Martin, dascǎl unguresc, chiar şi a unui alt dascǎl de la Rǎchiteni, acesta nenumit. Aceste fapte aratǎ cît de eterogenă era în trecut originea catolicilor din Moldova, cunoscuţi în documentele epocii sub numele confesional generic de unguri. În alte cazuri, etnia multor locuitori de acelaşi rit este în mod expres indicatǎ şi prin etnonimele leah, ungur sau sǎcui (sǎcuicǎ) sau, mai vag, prin termenul cu sens complex, etnic şi confesional, frînc (cf. numele Frîncu, la Sǎbǎoani şi în alte sate).

Catagrafiile surprind şi fenomenul schimbǎrii confesiunii prin trecerea la ritul ortodox. Astfel, la Stolniceni apar un botezat din jidovi şi doi „din leah”, iar la Roman se înregistreazǎ nouǎ botezaţi. Alţi locuitori sînt arǎtaţi ca botezaţi, dar fǎrǎ nume care sǎ le indice etnia sau fosta confesiune (de exemplu, Petre Ilincǎ Ursul din Muncelul).

O valoare cu totul specialǎ a catagrafiilor se relevǎ din abordarea lingvisticǎ a celui mai bogat corpus onomastic românesc (toponimic şi antroponimic) care va fi pus în circulaţie ştiinţificǎ, mai amplu şi mai divers (incluzînd nume din toate regiunile Moldovei şi din toate stǎrile sociale) decît cel cunoscut din ansamblul colecţiilor de documente istorice şi din alte categorii de surse moderne şi contemporane editate pînǎ în prezent. Catagrafiile manuscrise au fost cercetate şi citate deja pentru denumirile tuturor localitǎţilor din Moldova din prima jumǎtate a secolului al XIX-lea, dar enorma cantitate de nume de persoane înregistrate aici va oferi exemple, sugestii şi soluţii pentru chestiuni de mare interes mai ales în domeniul antroponimiei istorice. Cercetǎrile de acest tip sînt la început de drum, dar fecunditatea lor a fost deja probatǎ în cîteva lucrǎri monografice pentru localitǎţi din alte ţinuturi44. Acolo, unele capitole au fost consacrate analizei informaţiilor onomastice şi demografice oferite de catagrafii şi alte surse, pentru reconstituirea proceselor evolutive, a stǎrii sociale şi confesionale din localitǎţile cercetate, între care una (Horleştii) are o veche comunitate catolicǎ.

43

Un exemplu pare a fi neobişnuitul nume Farcaş sin Lupul, înregistrat la Sǎbǎoani în 1774, cf. Moldova în epoca feudalizmului, VII, partea a 2-a, p. 279. Un Mihai sân Farcaş Lupu apare la Hălăuceşti în Catagrafia Ocolului Mijlocul, ţinutul Roman, din 1832, f. 49v (Arhivele Naţionale Iaşi, Vistieria Moldovei, dosar 502/1832).

44 Mircea Ciubotaru şi Petroliana Zarǎ, Comuna Horleşti, Iaşi, Editura Performantica, 1999, p. 64–70; Mircea Ciubotaru, Comuna Ipatele, Iaşi, Editura Apollonia, 2000, p. 136–146, şi Comuna Vultureşti.I. Studiu de istorie socialǎ. Onomasticǎ, Iaşi, Casa editorialǎ Demiurg, 2003, p. 157–172.

XXI

Catagrafiile, ca şi Status animarum şi mitricile întocmite în bisericile ortodoxe, sînt importante şi fiindcǎ analiza numelor surprinde etapele şi procedeele lingvistice caracteristice unei perioade de tranziţie de la sistemul popular al numelui unic la sistemul modern şi oficial al numelui dublu (prenume şi nume de familie), perioadǎ în care numele complementar (poreclǎ, supranume, patronim, etnonim, patrionim) este încǎ fluctuant, nefixat de utilizarea sa de minimum douǎ generaţii de purtǎtori în relaţie genealogicǎ directǎ. În acest sens, o primǎ observaţie este faptul cǎ în catagrafia din 1820 mai sînt locuitori cu nume unic, fǎrǎ nici un determinant: Dimaşcu, Gorici, Onicu, Sofroni (Gherǎieşti), Dragomir, Irimie, Gavril, Mǎrica (Cordun), Coman (Cotul Vameşului), Petrişor, Antilii, Martin, Mǎcin (Tǎmǎşǎni) etc.

Numǎrul acestora este însǎ mult mai redus în comparaţie cu exemplele numeroase oferite de recensǎmîntul rusesc din 1774. Este dificil de gǎsit explicaţii clare pentru faptul cǎ, într-un sat mare, doar cîţiva locuitori nu mai au nevoie de un determinant nominal al numelui personal pentru a fi identificaţi oficial, în noul recensǎmînt. A doua constatare este aceea cǎ toate numele personale, foarte multe, care au un determinant nume comun (de ocupaţie, poreclǎ, etnonim etc.) erau, în uzul local, încǎ nume unice.

Fenomenul este frapant mai ales în cazul preoţilor, dascǎlilor, diaconilor, vǎtǎmanilor şi vorniceilor, care, deşi erau fruntaşi ai satelor, nu sînt, de regulǎ, înregistraţi cu un nume de familie. De asemenea, femeile vǎduve apar în majoritatea cazurilor cu un singur nume, personal calendaristic (precum Iftinca, Tudora, Sofroniia) sau derivat marital (Covrigeasǎ, Stǎrpuleasǎ, Zaharioai, Fǎrcǎşoai etc.). Este evident, aşadar, cǎ prin înregistrarea populaţiei în catagrafiile din 1820 procesul lent şi natural de constituire a numelui dublu în lumea satelor moldoveneşti intrǎ în ultima sa etapǎ, aceea a aplicǎrii conştiente şi voite (oficiale) a denominaţiei cu un al doilea nume.

Etapa se va finaliza în anul înfiinţǎrii oficiilor Stǎrii civile (1865), datǎ la care obligativitatea numelui dublu este legiferatǎ.

Considerǎm cǎ un determinant lexical al unui nume unic individual, un termen ocupaţional (morar, sǎbǎu, vǎcar), etnonimic (frînc, huţan, leah, muscal, rus, sas, sǎcui, ungur), patrionimic (bîrsan, muntean, ungurean), confesional (botezat), de stare civilǎ (burlac, vǎdanǎ), socialǎ (chinej) sau o poreclǎ (bǎbǎlǎu, huhurez, şchiop) devine un nume complementar, stabil ca nume de familie, dacǎ se poate constata cǎ acesta este preluat de cel puţin urmaşii din prima generaţie ai purtǎtorului înregistrat cu acel determinant.

Catagrafiile, în succesiunea lor, oferǎ nenumǎrate exemple din toate aceste (şi alte) posibilitǎţi. De pildǎ, un Mǎrtin, chelar din Gherǎieşti, la 1774, este cu certitudine tatǎl (şi bunicul?) lui Mihai, Martin şi al unui burlac, toţi XXII

Chelar (ca nume de familie), înregistraţi în 1820, iar unul dintre bejenarii munteni consemnaţi în acelaşi recensǎmînt rusesc este un ascendent al lui Radu Munteanu din catagrafie. De altfel, şi catagrafiile din anii 1831, 1832, 1836, 1838, 1839, 1845 şi 1846 confirmǎ şi consolideazǎ aceste nume de familie.

Marca lingvisticǎ a trecerii termenilor comuni din seria lexicalǎ în seria antroponimicǎ constǎ, de regulǎ, în articularea acestora cu articol hotǎrît: muntean > Munteanu(l), rus > Rusu(l), lung > Lungu(l) etc. (Variantele Munteanu, Rusu, Lungu etc., tot mai frecvente în secolul al XIX-lea, sînt rezultatul unui fenomen fonetic generalizat – afonizarea articolului şi preluarea funcţiei sale de cǎtre vocala -u, inclusiv în seria lexicalǎ: munteanu, rusu, lungu etc.). Ca urmare, în principiu, prezenţa articolului la numele complementar este criteriul pentru distincţiile dintre numele proprii şi numele comune, diferenţe ocultate în catagrafii de grafia chirilicǎ a tuturor cuvintelor cu literǎ iniţialǎ minusculǎ. Absenţa sau prezenţa acestei mǎrci gramaticale nu este un argument absolut, încît chestiunea ortografierii numelor proprii din aceste izvoare devine dificultatea majorǎ pentru editori, care trebuie sǎ gǎseascǎ şi alte criterii şi sǎ opteze consecvent şi motivat pentru soluţii de transcriere corectǎ.

Cel puţin douǎ sînt situaţiile în care un nume propriu autentic poate fi interpretat ca nume comun, în absenţa articolului. Mai întîi, apare neglijenţa sau inconsecvenţa scrierii de cǎtre recenzenţi sau copiştii isprǎvniciilor, oscilaţie ce poate fi copios ilustratǎ, dar o exemplificǎm doar cu material onomastic înregistrat în satul Stolniceni. Acolo, între scutiţii spǎtarului Ioniţǎ Prǎjǎscu, apar succesiv: Ilii Grǎdinariul, Toader grǎdinar şi Ştefan Grǎdinariul, precum şi Dumitru plugar, Petre plugar, Mihǎilǎ plugar, dar şi Trohin Plugaru, sau Grigori pascar şi Filip Pǎscariul. În aceste cazuri, este foarte probabil cǎ toate numele trebuie transcrise cu iniţiale majuscule, aflîndu-ne în faţa unor nume proprii, de familie (mai ales cǎ un alt scutelnic este identificat ca Gavril zǎt Plugar), deşi uneori plugarii sînt menţionaţi ca o categorie de scutiţi boiereşti, dar este puţin probabil ca în aceeaşi localitate sǎ fi existat nu mai puţin de trei pǎscari (cei doi menţionaţi şi încǎ un Ion Pǎscar).

O altǎ situaţie care motiveazǎ necesitatea transcrierii interpretative a numelor nearticulate ca susceptibile de a fi totuşi nume proprii este creatǎ de prezenţa în satele ţinutului Roman a numeroşi bejenari ardeleni neidentificabili prin patrionime. Mulţi dintre aceştia au venit în Moldova cu nume dublu, fiindcǎ conscripţiile (recensǎmintele) din secolul al XVIII-lea au impus mai devreme în Transilvania decît în celelalte douǎ ţǎri româneşti sistemul oficial al numelui dublu. Dar, fiindcǎ în limba maghiarǎ nu existǎ articol XXIII

enclitic, autoritǎţile ungureşti au scris de regulǎ nearticulat numele de familie româneşti. De pildǎ, Lup Rotar, Lup Bîrsan (Brǎteşti şi Izvor), Lup Puşcaş (Brǎtileşti) şi Lup Cojocar (Şcheia) au specificul numelor ardeleneşti, iar în lista de la Sǎbǎoani asemenea exemple sînt numeroase: Cioban Gherghel, Ciobotar Martin, Ciobotar Giurgiu, Cioban Giurgiu, Cioban Petre, Rus Ştefan, moşneag etc. Alte nume din acest sat sînt articulate (Frîncu, Mitocu, Bulaiu), fapt ce dovedeşte cǎ nearticularea numelor anterior menţionate nu se datoreşte eventualei redactǎri a listei de un maghiarofon local (eventual, preotul unguresc).

Aşadar, în interpretarea grafiei numelor proprii au fost avute în vedere diverse indicii şi conjecturi în numeroase alte cazuri. De pildǎ, am considerat cǎ în sintagma Vasîli vǎtǎmanu (Cotul Vameşului) cuvîntul determinant este un nume comun, chiar dacǎ este articulat, fiindcǎ persoana desemnatǎ era chiar vǎtǎmanul satului. La fel, am interpretat, de regulǎ, tot ca substantive comune denumirile unor ocupaţii aproape singulare în satele vremii: vornic, dascǎl, diacon, crîcimar şi altele, precum cele din sintagmele Frenţǎ, clopotar (Gherǎieşti), Sîmion, covǎtar (Luţca), Ion, velnicer, şi Dumitru, bǎcal (Hǎlǎuceşti), Toader, surugiu (Simioneşti) etc. Observǎm, de asemenea, cǎ astfel de ocupaţii se identificǎ mai ales în listele de scutiţi ai boierilor şi mǎnǎstirilor, care aveau nevoie de pǎdurari, prisǎcari, puşcaşi, ficiori, chelari, bucǎtari, butnari, vizitii etc. La Ruginoasa, sînt înregistraţi nouǎ liudi cu determinantul jitar, fapt ce ar putea recomanda interpretarea cuvîntului ca nume propriu, de familie, dar constatarea cǎ satul era mare şi întins, cu multe ieşiri spre ţarini, şi cǎ toţi erau birnici (nici unul scutelnic boieresc) şi aproape toţi sǎraci (nu aveau animale în gospodǎrii) îndreptǎţeşte considerarea lor ca simpli jitari, oameni de condiţia cea mai de jos în acea perioadǎ. Urmînd indicii similare, au fost ortografiate cu iniţiale majuscule numele lui Enache Prisǎcar şi al lui Iosip Prisǎcar din Mirceşti, unde nu puteau fi nişte prisǎcari, fiindcǎ în sat nu existau decît trei stupi (ai altui birnic), dar un Tudosîi din Gherǎieşti, unde nu se recenzeazǎ nici un stup, era totuşi un prisǎcar, scutelnic boieresc. Tot acolo, erau şapte birnici Cobzar (deci un neam), ca şi la Hîndreşti, unde patru persoane Bǎrbier erau puţin probabil practicanţii unei meserii cu cǎutare de obicei în tîrguri şi oraşe. În sintagme de tipul Grigori sîn Croitor (Cotul Vameşului), Mihai sîn Butnar, Iojǎ zǎt Butnar, Nǎstasǎ sîn Prisǎcar (Gherǎieşti) se constatǎ o fazǎ intermediarǎ a constituirii numelor de familie din patronime nesufixate, dar nu şi în exemplele Petre zǎt dascǎl, ca şi Iojǎ sîn dascǎl, clopotariul (Gherǎieşti).

La Mogoşeşti sînt mai mulţi Pǎscar (numele nu desemneazǎ o meserie foarte rǎspînditǎ într-un sat), dar tot acolo sînt trei pǎdurari scutiţi de MǎnǎsXXIV

tirea Neamţul, identificaţi ca atare, aşadar determinantul nu a fost considerat nume propriu. La Gherǎieşti, cinci vǎcari au fost vǎzuţi ca avînd doar nume unic, la fel trei morari şi trei podari din Simioneşti, cinci puşcaşi la Oborocenii de Sus şi trei la Cucuteni, aproape toţi fiind expres arǎtaţi cu aceste meserii, precum şi în cazul lui Miron, cioclu, şi Nedelcu, cioclu, dintr-o listǎ de ciocli.

O altǎ structurǎ denominativǎ apare cînd un nume propriu este urmat de doi determinanţi nearticulaţi. Atunci, primul este evident un nume de familie, ca în exemplele Ianoş Dǎrǎban, butnar, Andrei Pristav, vier (Mirceşti), Grigori Pristav, morar (Simioneşti), Iftimi Butnar, burlac (Cotul Vameşului), Ştefan Ungur, sǎcuiu (Tupilaţi).

Materialul onomastic oferit de catagrafia unui ţinut este însǎ prea bogat şi divers pentru a putea fi urmǎrit în toate corelaţiile sale, astfel încît posibilitatea de a greşi considerînd un nume comun ca nume propriu şi invers este mereu prezentǎ. Acest risc asumat nu trebuie însǎ sǎ blocheze iniţiativa editǎrii acestor izvoare de prim rang pentru antroponimia istoricǎ româneascǎ. Doar cercetarea specialǎ comparativǎ a listelor fiecǎrei localitǎţi, din toate recensǎmintele succesive, ar putea depǎşi în mare mǎsurǎ (dar nu în totalitate) astfel de dificultǎţi filologice.

Au fost ortografiaţi legat termenii unui nume compus, ca în Ion Ţarǎlungǎ (Cotul Vameşului), Costachi Boubǎtrîn (Cordun), Dinu Ştiucǎmoartǎ (Tîrgul Romanului), Niţǎ Nierelungǎ (Glodeni), Costandin Puşcǎlungǎ (Ruşii Moldoveni), Vremirǎ (Tîmpeşti), Luca Chingǎlatǎ (Ruginoasa) etc. Sintagmele genitivale cu articol feminin au fost considerate ca încǎ nesudate de uzul ortografic ulterior şi le-am reprodus ca în textul original: Vasîli şi Gheorghii a Nistoroai, Gheorghi a Romǎnes(ii), Gheorghi a Boeresei (Cotul Vameşului), Antal a Petricesǎi (Iuganii din Deal) şi altele. În sintagmele Petre Cǎlimǎnesii (Gherǎieşti), Nica Predii, Petre Sîmii, Radul Oprii, Fǎtul Chirii (Cordunul), Pavǎl Anii (Tupilaţi) etc. semnalǎm sintagme genitivale ale limbii române vechi, care nu trebuie întregite cu articolul <a>, cum procedeazǎ unii editori. De asemenea, în numeroase sintagme de tipul Ianoş a li Iojǎ, Petre a li Ghiur etc. (Miclǎuşeni) forma articolului li nu este un lapsus calami pentru forma literarǎ lui, ci reproduce o pronunţie popularǎ regionalǎ realǎ (cf. capu dealuli, cositu fînuli).

Foarte multe nume greşit scrise sînt rezultatul unei înregistrǎri iniţiale neglijente şi, îndeosebi, al transcrierii în catastiful Vistieriei a listelor aduse din sate. Ele sînt adesea uşor de recunoscut ca erori şi nu au fost semnalate sau corijate (o astfel de intervenţie presupunînd riscuri majore şi nesfîrşite).

De pildǎ, Pîrţacu, Pîrceacu şi Bǎrţacu (vezi la birnicii din Tǎmǎşeni) sînt XXV

variantele grafice ale primei forme. Vijtocu, Viştocu, Vizdocu, de la Gherǎieşti, sînt regǎsite apoi, în catagrafia din 1831, corect, ca Iştoc (hipocoristic al magh. István), la fel ca în recensǎmîntul din 177445. În sfîrşit, cercetarea acestor izvoare de neînlocuit poate satisface interesul genealogic al majoritǎţii populaţiei actuale din Moldova dintre Carpaţi şi Prut, pentru ultimele douǎ veacuri şi jumǎtate, fiindcǎ toate celelalte categorii de documente anterioare recensǎmîntului din anul 1774 aduc la luminǎ un numǎr redus de nume ale antecesorilor, alţii decît marii şi micii proprietari de pǎmînt, doar aceştia din urmǎ fiind menţionaţi în actele de vînzare şi cumpǎrare, în mǎrturiile hotarnice sau litigioase şi în puţinele izvoare narative, care constituie zestrea documentarǎ a lumii de odinioarǎ.

Iniţiativa d-lui Silviu Văcaru, cercetǎtor cu experienţǎ paleograficǎ şi editorialǎ în domeniul izvoarelor documentare, de a angaja în acest proiect puţinele persoane cunoscǎtoare şi dispuse la un efort de lungǎ duratǎ într-o activitate care presupune acribie, rǎbdare şi încredere în utilitatea muncii lor, precum şi priceperea de a gǎsi şi stimula moral pe susţinǎtorii financiari ai unei opere nelucrative sînt demne de consideraţie şi, sǎ sperǎm, de sprijin generos.

Mircea CIUBOTARU

45

Moldova în epoca feudalizmului, VII, partea a 2-a, p. 280. Acest nume apare şi în varianta graficǎ (şi foneticǎ ?) (Mihai) Biştoc, la Sǎbǎoani, în aceeaşi sursǎ, p. 279.

XXVI

Notă asupra ediţiei Colecţia Catagrafiile Vistieriei Moldovei are în vedere publicarea tuturor catagrafiilor din anii 1820, 1828, 1831 / 1832, 1838 şi 1845. Catagrafiile fiecǎrui ţinut vor fi considerate ca formînd un volum, cuprinzînd mai multe pǎrţi, cîte una pentru fiecare an. De pildǎ, volumul I, pentru ţinutul Romanului, va cuprinde patru pǎrţi (pentru anii 1820, 1832, 1838 şi 1845), iar volumul rezervat ţinutului Tutovei va avea pǎrţile pentru catagrafiile din anii 1828, 1831 / 1832, 1838 şi 1845. Tablele catagrafice pentru mazili şi ruptaşii Vistieriei, precum şi cele pentru populaţia tîrgurilor şi oraşelor (unde va fi cazul) vor fi publicate ca suplimente. Aceastǎ structurǎ va permite urmǎrirea uşoarǎ de cǎtre cititorii interesaţi a apariţiilor tomurilor şi identificarea eventualelor goluri sau întîrzieri editoriale. Proiectul este de lungǎ perspectivǎ, iar reuşita sa va depinde în mǎsurǎ hotǎrîtoare de finanţǎrile disponibile.

Succesiunea volumelor şi pǎrţilor va fi aleatorie, în funcţie şi de prioritǎţi şi interese ale finanţatorilor şi editorilor, iar ritmul apariţiilor va fi condiţionat de forţa de cercetare implicatǎ în munca de editare.

Ortografia acestei colecţii de documente este aceea raţionalǎ, apǎratǎ de majoritatea lingviştilor împotriva argumentelor neştiinţifice care au motivat semireforma ortograficǎ a Academiei Române din anul 1993. Cu atît mai mult, grafia cu -î- şi forma verbului sînt corespund necesitǎţilor transcrierii textelor vechi româneşti cu alfabet chirilic şi, respectiv, pronunţiei reale a verbului (şi) în perioada catagrafiilor. Slovele chirilice, inclusiv cele susceptibile de interpretǎri diverse, au fost transcrise conform criteriilor şi practicii editorilor colecţiei DRH, A. Date fiind numǎrul mare şi diversitatea tipurilor de greşeli de scriere a numelor în toate catagrafiile, conduita de principiu a editorilor va fi nonintervenţia pentru eventuale corijǎri ale erorilor evidente. Corectǎrile tacite au în vedere doar lapsusurile grafice (calami) care nu implicǎ o problemǎ foneticǎ sau morfologicǎ, de tipul pǎdari în loc de podari, (Andrei Pristav) viler, pentru viier (Mirceşti), Iancob şi Ileanna (passim), cu un n parazitar, sau (Gheorghii) Puşscaş (Ruginoasa) etc.

XXVII

Semnele speciale, marcînd întregirile cuvintelor şi numelor prescurtate dupǎ deprinderile ortografice ale scrierii chirilice sau semnalînd alte aspecte grafice, sînt urmǎtoarele: (...) – întregiri (cu excepţia numelor bejenar, Cojocar, Toader, cu slovele d şi j suprascrise şi cu vocala urmǎtoare omisǎ, şi Costandin, care, de regulǎ, este scris cu diverse litere omise); [?]

– lecţiune incertǎ, incompletǎ sau imposibilǎ, din motive diverse: grafie ilizibilǎ, loc pǎtat, deteriorat, acoperit parţial; [sic!] – aşa în text (pentru grafii care mascheazǎ pronunţii recunoscute ca diferite sau apropiate ale cuvintelor, cf. Leonti Nerar [sic!], pentru Leonti Mierar, sau Dumitru a li [sic!] Petruş, cu li regional în loc de lui popular şi literar etc.); * – marchează localităţi dispărute; <...> – marchează, la Indici, situaţia administrativ-teritorială actuală a localităţilor.

XXVIII

Glosar de termeni arhaici adetul (casei)

– (în sec. XVIII-XIX) dare (de un leu) plǎtitǎ de locuitorii din tîrguri proprietarului moşiei în schimbul obligaţiilor de clacǎ apar – tîrgoveţ însǎrcinat cu aprovizionarea cu apǎ şi intervenţia pentru stingerea incendiilor aprod – slujitor înarmat, cu atribuţii de executor al unor datornici armǎşel – subordonat al armaşului cu atribuţii poliţieneşti în ţinuturi baltaguri / bǎltǎgari agieşti – slujitori ai agiei, înarmaţi cu baltaguri başbeşliagǎ – mare beşliagǎ beşliagǎ – comandant de beşlii (mercenari turci angajaţi de domni pentru paza negustorilor turci sau pentru reprimarea jafurilor şi omorurilor sǎvîrşite de turci) brat – (slavonism) frate breslaşi – categorie fiscalǎ ţǎrǎneascǎ, cu regim propriu (altul decît al birnicilor) chinej – (în sec. XVI–XVII; mai tîrziu, în Moldova, atestat doar ca nume de familie) descendent din vechii cnezi cazacliu – negustor, de regulǎ de vin, horilcǎ şi blǎnuri, în ţinuturile cǎzǎceşti şi în Rusia chivernisalǎ – ocupaţie gospodǎreascǎ; agonisealǎ cifert – sfert trimestrial al birului anual clisiarh – paraclisier, ţîrcovnic dîrvar – slugǎ pentru muncile cele mai brute ficior – angajat al unui dregǎtor pentru ajutor în îndeplinirea atribuţiilor sale hac – leafǎ pentru un serviciu sau muncǎ haham – (la evrei) persoanǎ care sǎvîrşea tǎierile ritualice ale pǎsǎrilor şi vitelor havalele – (turcism) diverse dǎri (altele decît birul) şi obligaţii de muncǎ (în secolul al XIX-lea)

XXIX

hrisovolit jitar liude, pl. liudi / liuzi livǎdar ocolaş orîndar / orîndator peci posluşnic pecetluit ruptaş

sfini sîn sudit velnicer zǎt / zet

– categorie fiscalǎ plǎtitoare de dǎri în afara sistemului cislei, printr-un drept acordat de un hrisov domnesc – paznic la ieşirea dintr-un sat spre ţarinǎ – (vechi slav) oameni; (în sec. XVIII–XIX) unitate fiscalǎ individualǎ (pe cap de familie) sau colectivǎ (cu plata solidarǎ) – paznic sau îngrijitor de livezi – slujbaş al Visrieriei, însǎrcinat cu strîngerea dǎrilor din ocoalele ţinuturilor – slujitor înarmat al isprǎvniciei, recrutat din satele ţinutului respectiv – adeverinţǎ – slujitor al unei mǎnǎstiri – adeverinţǎ personalǎ pentru un contribuabil impus la bir – categorie fiscalǎ privilegiatǎ, plǎtind rupta (dare unicǎ personalǎ stabilitǎ de Vistierie), de regulǎ colonist, meşteşugar şi negustor, pǎmîntean sau strǎin – (slavonism) porci – (slavonism) fiu – etnic strǎin în ţǎrile române, aflat sub protecţia juridicǎ a unei puteri garante (dupǎ pacea de la Küciuc-Kainargi, 1774).

– lucrǎtor la o velniţǎ (instalaţie pentru obţinerea rachiului) – (slavonism) ginere

XXX

Bibliografie (privitoare la localitǎţi din ţinutul Romanului) Marco BANDINI, Codex. Vizitarea generalǎ a tuturor Bisericilor Catolice de rit roman din Provincia Moldova 1646–1648, ediţie bilingvǎ, introducere, text latin stabilit, traducere, glosar de Traian Diaconescu, Iaşi, Editura Presa Bunǎ, 2006.

I. N. CIOCAN, Monografia creştinilor catolici din jud. Roman. Dupǎ datele culese în 1903, Roman, 1924.

Ion H. CIUBOTARU, Catolicii din Moldova. Universul culturii populare, vol.

I-III, Iaşi, Editura Presa Bunǎ, 1998, 2002, 2005.

Ion H. CIUBOTARU, Anton DESPINESCU, Dǎnuţ DOBOŞ, Dragoş MOLDOVANU, Petronel ZAHARIUC, Gherǎeşti – un sat din ţinutul Romanului, Iaşi, Editura Presa Bunǎ, 2003.

Petru CONDREA, Dicţionarul geografic al judeţului Roman, Bucureşti, 1890.

Ioan DǍNILǍ, Limba românilor în graiul ceangǎilor din Moldova, Bucureşti, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, 2005.

Dǎnuţ DOBOŞ, Rǎchiteni. File de monografie istoricǎ, Iaşi, Editura Presa Bunǎ, 1999.

Dǎnuţ DOBOŞ (coordonator), Sagna. File de monografie istoricǎ, Iaşi, Editura „Sapientia”, 2003.

Dǎnuţ DOBOŞ (coordonator), Silviu Vacaru, Hǎlǎuceşti. Sat de veche tradiţie cultural-religioasǎ, Iaşi, Editura „Sapientia”, 2004.

Fabian DOBOŞ (coordonator), Sǎbǎoani, file de istorie, Iaşi, Editura Presa Bunǎ, 2002.

Emil DUMEA, Catolicismul în Moldova în secolul al XVIII-lea, Iaşi, Sapientia, 2003.

Iosif GABOR, Dicţionarul comunitǎţilor catolice din Moldova, Bacǎu, Editura „Conexiuni”, 1996.

HORVÁT Antal, Strǎmoşii catolicilor din Moldova. Documente istorice 1227–1702, [Sfîntul Gheorghe], 1994.

Florica ICHIM, Dorel ICHIM, Catolicii moldoveni. (Studii de etnologie), Bacǎu, Editura Diagonal, 2002.

Cosmin LUCACIU, Aurelian TEODORESCU, Despre ceangǎii din Moldova şi originea lor, Bucureşti, 1998.

XXXI

Dumitru MǍRTINAŞ, Originea ceangǎilor din Moldova, Bucureşti, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, 1985.

Costin MERIŞCA, Castelul Miclăuşeni în cultura românǎ, Iaşi, Editura Cronica, 1996.

Costin MERIŞCA, Istoricul satelor Miclăuşeni şi Butea din judeţul Iaşi (dar şi al satelor vecine, existente sau dispărute), Iaşi, Trinitas, 2002.

Alois MORARU, Ioan DIMIŞCǍ, Anton COŞA, Pildeşti. Monografie istoricǎ, Iaşi, Editura Presa Bunǎ, 2002.

Iosif Petru M. PALL, Originea catolicilor din Moldova şi franciscanii, pǎstorii lor de veacuri, Sǎbǎoani-Roman, 1942.

Liviu PILAT, Comunitǎţi tǎcute. Satele din parohia Sǎbǎoani (secolele XVII–XVIII), Bacǎu, Editura „Dumitru Mǎrtinaş”, 2002.

POZSONY Ferenc, Ceangǎii din Moldova, Cluj, Asociaţia Etnograficǎ „Kriza János”, 2002.

Scarlat PORCESCU, Episcopia Romanului, editatǎ de Episcopia Romanului şi Huşilor, 1984.

Ion I. RUSSU, Românii şi secuii, Bucureşti, Editura ştiinţificǎ, 1990.

Ath. Pr. VASILESCU, Monografia mǎnǎstirii şi comunei Doljeşti din judeţul Roman. Studiu istoric şi critic, Roman, 1930. *** Documenta Catholicorum Moldaviae, A. Documente româneşti. I. Fondul Episcopiei Romano-Catolice din Iaşi, vol. 1 (1627–1750), întocmit de Silviu Vǎcaru şi Anton Despinescu, Iaşi, Editura Presa Bunǎ, 2002. *** Instituţii feudale din ţǎrile române. Dicţionar, coordonatori Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988. *** Tezaurul toponimic al României. Moldova. Volumul I. Repertoriul istoric al unitǎţilor administrativ-teritoriale 1772–1988, coordonator Dragoş Moldovanu, Partea 1 şi Partea a 2-a, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1991–1992.

XXXII

Introduzione I Censimenti fiscali – un tesauro documentale Riassunto I censimenti fiscali (catagrafii, termine greco), fatti dalla Tesoreria della Moldavia con lo scopo di raccogliere la principale imposta di quel tempo, birul, e della dajdia (imposta sulle entrate), nella prima metà del secolo XIX, costituiscono probabilmente la più importante categoria di documenti di una antica istituzione romena. I censimenti sono spesso invocati per il loro valore eccezionale, ma sono stati sfruttati e citati di rado e sempre in modo frammentario, in ricerche tematiche e monografie locali, sia per delle valutazioni statistiche della popolazione della Moldavia, sia parzialmente, soltanto per i problemi di alcuni distretti o province, oppure solamente per alcune località, sia per mettere in luce alcuni aspetti economici e sociali di quel periodo.

Alcuni linguisti hanno cercato nelle Catagrafii degli esempi e argomenti per questioni dell’onomastica storica. Per intero, le Catagrafii sono state consultate soltanto dai redattori di Jassy del Tesoro toponimico della Romania. Moldavia, volume I, per l’identificazione di tutte le unità amministrativo-territoriale e delle località di quel tempo, con la denominazione, il loro rango fiscale-amministrativo e con i proprietari di terra.

La Tesoreria della Moldavia fu l’istituzione che si interessò più delle altre della conoscenza esatta delle situazioni che ad essa spettavano, in un determinato momento storico. La stessa esistenza dello stato dipendeva dalle risorse finanziarie di cui disponeva il paese, e i meccanismi fiscali dovevano funzionare continuamente ed efficientemente, specialmente perchè le tasse potessero essere raccolte e consegnate al sovrano, la Porta Ottomana.

Per questo, la Tesoreria fece da sempre dei documenti di entrate e uscite, chiamati sǎmi, di spiccato carattere computistico, fiscale, ma hanno riportato anche delle informazioni che interessano la storia della vita materiale (civilizzazione, commercio, beni) e sociale (il nome dei proprietari, del loro rango nella famiglia dei boiardi ecc.). Tra questi un posto importante lo occupano, per le loro peculiarità e il valore informativo, quei censimenti (le Catagrafii in senso stretto), che registrano in modo nominale, in ogni località della Moldavia, la categoria di coloro che pagavano le tasse e delle XXXIII

persone che ne erano esonerate. Questa serie iniziò con un censimento del periodo dell’occupazione russa in occasione della guerra russo-turca degli anni 1768-1774. Lo scopo del suddetto censimento fu la valutazione delle risorse umane e fiscali del paese, in vista dell’aiuto che si doveva dare alla Russia. Tra il 1772 e il 1773 fu fatto un primo censimento, ripetuto nel 1774, quando fu registrata, in modo nominale, tutta la popolazione (uomini, capi di famiglia) della Moldavia storica con l’obbligo fiscale della tassa, come anche le categorie di persone esonerate dalle imposte. Il censimento russo del 1774 è il prototipo delle future Catagrafii, che costituiscono l’oggetto del presente progetto.

Il lavoro di censire in modo nominale fu periodico e fu fatto negli anni 1820, 1828, 1831, 1838, 1845 e 1851 (con aggiornamenti negli anni 1832, 1839, 1846 e 1852). I censimenti del 1832 e degli anni seguenti riflettono un nuovo sistema di prendere le imposte: capitaţia (la tassa individuale).

I censimenti (Catagrafiile) del 1820 furono fatte, probabilmente, in tutte le 16 province di allora, ma nell’Archivio di Jassy si conservano soltanto Cnigile (i Registri) della statistica per la città di Jassy e quelle di 13 province: Suceava, Neamţ, Roman, Putna, Vaslui, Fǎlciu, Herţa, Dorohoi, Botoşani, Hîrlǎu, Cîrligǎtura, Bacǎu e Jassy. Mancano, per motivi sconosciuti, i censimenti delle province Corvului, Tecuci e Tutova. Le operazioni di censire furono condotte dalle autorità di ogni provincia, sotto la responsabilità degli impiegati statali.

Lo scopo principale dei censimenti fu di natura fiscale, ma le informazioni registrate superano di molto questo primo interesse e, dal punto di vista storico, ci sono molti aspetti che oggi attirano maggiormente l’attenzione: lo stato materiale della popolazione, i rapporti sociali tra i proprietari, clǎcaşi, mazili, la dinamica demografica, il fenomeno dell’emmigrazione naturale e di quella forzata (la fugga), le relazioni interetniche ed interconfessionale, la genealogia di alcune persone che cercano i propri avi, la scomparsa o l’apparizione di alcune località rurali, le tappe del sistema antroponimico ufficiale romeno.

Nel Medioevo il fisco fu un problema molto più importante e più pesante di quello che la gente di uno stato moderno può oggi sperimentare.

Nel periodo fanariota, il fisco divenne l’espressione più visibile e concreta della separazione sociale. Numerose imposte, tasse, multe e altri obblighi verso lo stato e verso gli impiegati dell’amministrazione centrale e provinciale, aggiunte alla claca, dijma (decima), e gli altri doveri verso i boiardi, hanno costituito il fondo delle relazioni sociali fondate sui privilegi. In queste condizioni, il tributo che il paese doveva pagare al sovrano veniva XXXIV

raccolto soltanto dalle categorie sociali più povere. I boiardi non partecipavano in nessun modo alla raccolta del tributo e nemmeno la categoria abbastanza numerosa dei mazili e dei neamuri, né il clero, esso essendo obbligato solo a pagare la dajdia. Dopo l’eliminazione nel 1749 della şerbia (la dipendenza dei paesani dai proprietari feudali), la nobiltà, i monasteri e l’alto clero furono ricompensati con il diritto di avere un certo numero di uomini esonerati dalle tasse, i quali però dovevano compiere alcuni lavori in favore dei loro padroni. Il fatto che alcune persone non pagavano il tributo allo stato portò ad alcuni abusi e ad una evasione fiscale in favore della classe ricca, e quindi contro lo stato. Il tributo di un villaggio supponeva la corresponsabilità dei paesani, ad ognuno di loro spettando la paga di una parte ben determinata (cisla), che era calcolata in funzione alla sua situazione materiale. Per alleggerire il pagamento annuale, il tributo fu impartito in quarto parti uguali (ciferturi), che dovevano essere pagate ogni tre mesi.

La Catagrafia del 1820 fu fatta per la paga del quarto cifert. La situazione materiale degli abitanti era determinata in gran parte del loro mestiere, dei mezzi e gli utensili con cui lavoravano e dal numero degli animali domestici. I censimenti offrono importanti informazioni di altri mestieri e occupazioni dei paesani, complementari all’arare e all’allevamento degli animali. In numerosissimi casi la denominazione del mestiere e delle occupazioni dei paesani diventò un soprannome e poi cognome.

Molto interessante sono le informazioni statistiche riguardanti la popolazione delle cittadine moldave del tempo, dove esisteva una parte (vatra) „urbanizzata”, occupata dalle case e dai negozi dei commercianti e dalle officine e un’altra periferica, abitata dalle persone povere. I primi pagavano al proprietario bezmenul (l’affitto) annuale per lo spazio occupato, gli altri invece dovevano pagare l’imposta per la casa. Tutti pagavano allo stato le tasse, il tributo o la rupta. Il paragone tra i censimenti degli anni 1772-1773, 1774, 1816, 1820 indica dei cambiamenti demografici, occupazionali, sociali, etnici nella cittadina di Roman e crescite demografiche importanti nei villaggi della stessa provincia. I censimenti evidenziano il colorito specifico nazionale nel Medioevo: la grande diversità, “cosmopolita”, nelle cittadine e nelle città, e la gran omogeneizzazione etnica e confessionale delle comunità rurali.

Le Catagrafii mettono in luce in modo esatto e concreto il gran fenomeno dell’emmigrazione (della fugga) dalla Transilvania e dalla Bucovina in Moldavia, alla fine del secolo XVIII e nella prima metà del secolo successivo. Le crescite demografiche, in molte località spettacolose, non possono essere spiegate con la crescita naturale, ma appunto mediante la XXXV

venuta di tanti abitanti dall’estero, che possono essere riconosciuti dai nomi transilvani, mediante l’etnonimia (siculi, ungheresi, polacchi, russi) e la patrionimia, per esempio Ardeleanu, Bîrgǎoanu, Bîrsan, Braşovanu, Ciuhureanu, Cosovanu, Doljǎscu, Gǎlǎţanu, Hǎnganu, Huşanu, Mǎrgineanu, Moroşanu, Ocneanu, Rǎileanu, Sîrcanu, Topoliceanu, Ungureanu ecc. Una crescita della popolazione più grande del quadruplice di quella di prima di un villaggio (per esempio a Sǎbǎoani) in meno di mezzo secolo è un fenomeno caratteristico di questo periodo di grande mobilità dei paesani, determinata, nel primo posto, dalla liberazione dei vicini della Valacchia (1746) e Moldavia (1749) e dalle forme esagerate di incarichi sociali e dalle persecuzioni etniche e religiose della Transilvania e, di meno, della Bucovina, da dove vengono i russi (gli ucraini) e a volte i huţulii.

I censimenti contribuiranno in modo decisivo ad una più profonda documentazione della presenza e della sorte delle minoranze etniche e religiose della Moldavia. La problematica riguarda specialmente l’origine della popolazione cattolica dei villaggi della Moldavia, questione disputata a causa di motivi confessionali e nazionalistici, come anche il fenomeno dell’assimilazione etnica nelle comunità eterogenee. L’indagine genealogica delle famiglie esistenti oggi in queste località porterà alla scoperta nelle Catagrafii delle più antiche generazioni menzionate nei documenti, cosicché si potrà costatare in numerosi casi se le famiglie che erano intorno al 1800 di altre etnie sono oggi riconosciute come romene. Da questa angolatura, appare come prioritaria la pubblicazione delle Catagrafii per le province di Bacǎu, Neamţ e Roman, dove ci sono stati e ancora esistono numerosi villaggi abitati da una popolazione eterogenea sia dal punto di vista etnico che confessionale.

I siculi sono stati menzionati in Moldavia fin dal secolo XVI, ma molti di loro sono andati in Moldavia come i fuggiaschi nel secolo XVIII (1718, 1744, dopo tra il 1761 e il 1764), in seguito alle persecuzioni e alle rappressaglie sanguinose da parte della nobiltà ungherese, e nel 1778 furono registrati altri disertori del primo reggimento di frontiera siculo. I discendenti di alcuni di questi fuggiaschi, sistemati in villaggi abitati da cattolici della provincia di Roman, sono quei siculi “che si chiamano soldati”, registrati a Adjudeni, Gherǎieşti, Iuganii din Deal, Tupilaţi, Mirceşti e Hǎlǎuceşti, anche se non abitavano in quei villaggi.

Le Catagrafii furono praticamente ignorate durante alcune indagini riguardanti alcuni aspetti complessi e disputati della storia recente: la nascita, la provenienza e il peso dei cosiddetti “csangò”, come anche delle comunità cattoliche in mezzo alla popolazione in maggior parte romena e XXXVI

ortodossa, problemi che non possono avere delle risposte accettabile che mediane la corroborazione di alcune informazioni esatte e complesse, che queste fonti, come anche gli Status animarum (che cominciano dal 1773 e continuano per la durata del secolo XIX), riportano in abbondanza. Il metodo della ricerca diacronica e comparativa dello stato demografico e della denominazione personale delle suddette comunità può usufruire in modo massimo dei dati dei censimenti e delle mitrice, che formano un anello intermediario tra le antiche notizie (secolo XVI - XVIII), riportate dai rapporti dei missionari cattolici e dei viandanti stranieri nei paesi romeni, e le informazioni relativamente recenti (secolo XX) oppure delle indagini etno-folcloriche recenti. Si potranno osservare, caratterizzare e valutare in questo modo i fenomeni specifici delle interferenze etniche, linguistiche e confessionali, specialmente l’assimilazione oppure, tutto al contrario, il conservatorismo etnico e religioso, l’acculturazione, la combinazione linguistica, la coscienza della propria identità. Per questi scopi le Catagrafii e gli Status animarum diventano, per la prima volta nella storia della indagine storica romena, le principali fonti interni, dopo che, nelle indagini antiche, furono citati specialmente e spesso in modo esclusivo soltanto le fonti esterni.

Il problema della magiarizzazione dei nomi di alcuni cattolici di altre etnie (specialmente romeni) è reale, ma non deve essere esagerata nel senso che questo fatto mostrerebbe che tutti i cattolici che hanno nome ungherese, abitanti della provincia di Roman (e Bacǎu), soprattutto quelli chiamati csangò sarebbero stati, una volta, in realtà romeni, così come oggi riconoscono loro stessi. L’analisi oggettiva delle informazioni documentarie deve riconoscere anche il fenomeno universale della perdità di identità etnica di origine di una minoranza nelle condizioni di un’emarginazione da parte delle comunità di origine. L’eventuale cambiamento della identità etnica può essere verificato dall’analisi attenta delle Catagrafii, meglio che dagli Status animarum, nei quali l’aspetto che meraviglia è la latinizzazione dei nomi propri (ungheresi e romeni), ma ancora più rilevante dal paragone tra i nomi registrati nelle ambedue categorie di fonti. Le genealogie delle famiglie delle località con popolazione mista, realizzate con il contributo di tuttle le fonti può avere l’ultima parola in numerose dispute di questo tipo.

In molti casi, l’etnia di alcuni abitanti cattolici viene indicata espressamente anche mediante le parole etnonime: polacco, ungherese oppure siculo (sicula) o mediante il termine con un senso complesso, etnico e confessionale, frînc (cf. il nome Frîncu, a Sǎbǎoani ed in altri villaggi).

XXXVII

Le Catagrafii riportano anche il fenomeno del cambiamento della confessione mediante il passaggio all’ortodossia. Per esempio, a Stolniceni appaiono un battezzato proveniente dall’ebraismo e due “dai polacchi”, mentre a Roman sono registrati nove battezzati. Altri abitanti risultano come battezzati, ma senza un nome che indichi l’etnia o l’antica confessione.

Un valore del tutto speciale delle Catagrafii consiste nella trattazione linguistica del più ricco corpus onomastico romeno (toponimico e antroponimico). Le Catagrafii furono già consultate e citate per le denominazioni di tutte le località della Moldavia della prima metà del secolo XIX, ma l’immensa quantità di nomi di persone registrate qui potrà offrire degli esempi, suggestioni e soluzioni per questioni di gran interesse, soprattutto nel campo della antroponimia storica. Le indagini di questo tipo sono ancora all’inizio, ma i suoi risultati sono stati già pubblicati in alcune opere monografiche su alcune località di altre province. Le Catagrafii, come anche gli Status animarum e le mitrice provenienti dalle chiese ortodosse sono importanti anche perché l’analisi dei nomi include le tappe e i procedimenti linguistici caratteristiche del periodo di transizione dal sistema popolare del nome unico al sistema moderno ed ufficiale del doppio nome (nome e cognome). La tappa fu completata nel momento dell’istituzione degli uffici dello Stato civile (1865), dopo di che l’obbligo del doppio nome fu legiferato.

La principale difficoltà filologica della pubblicazione delle Catagrafii consiste nel fatto che le distinzioni tra i nomi propri e i nomi comuni sono occultati dalla grafia cirillica che prevedeva la scrittura in maiuscolo delle iniziali di tutte le parole. Gli editori devono trovare dei criteri per l’identificazione delle due categorie di parole e di fare una scelta, ben motivata e che sia rispettata, per una trascrizione corretta.

Infine la consultazione di queste fonti può soddisfare l’interesse genealogico della maggior parte dell’attuale popolazione della Moldavia tra i monti Carpazi e il fiume Prut, per gli ultimi due secoli e mezzo, dato che le altre categorie di documenti anteriori al censimento del 1774 portano alla luce un numero ristretto di nomi dei predecessori, che erano diversi ai grandi e piccoli proprietari di terreno. Soltanto gli ultimi sono menzionati nei documenti di vendita ed acquisto, nei documenti che stabilivano i confini o risolvevano i litigi e nelle poche fonti narrative, che costituiscono il tesoro documentario del mondo di quella epoca.

Traduzione di Fabian Doboş

XXXVIII

Glossario bir – imposta preponderante nei Principati Romeni nel Medioevo catagrafie – censimento nominale con scopo fiscale clacǎ – lavoro gratuito dei paesani nei campi dei boiardi e dei monasteri, come rendita feudale clǎcaşi – paesani che avevano l’obbligo di adempiere la claca dajdie – imposta sulle entrate huţulii – gruppo etnico slavo, del nord-ovest della Moldavia, con origini oscure mazil – piccolo nobile mitricǎ – registro di stato civile neamuri – piccoli nobili, discendenti dei boiardi della prima e seconda classe rupta – imposta unica e personale stabilita dalla Tesoreria şerbie – vassallaggio, stato di dipendenza dei paesani dai proprietari feudali

XXXIX

Indroduction Catagrafiile – A Documentary Thesaurus Summary

The fiscal censuses or inventories (Catagrafii, to use a word of Greek origin) compiled by the Treasury of Moldavia in order to levy the main tax of the time, the bir (tribute) and the dajdie (impost) in the first half of the 19th century, probably constitute the most important category of documents of an old Romanian institution. They are often invoked for their exceptional value but they have rarely been used, sporadically referred to and always by fragments, in thematical studies and local monographies, either for statistical evaluations of the population of Moldavia, or partially only for the problems concerning some regions and areas or only for certain settlements, or aiming only at some economic and social aspects which characterised that period. Some linguists used the Catagrafii to look for examples and arguments for issues concerning the historic onomastics. The Catagrafii have been researched in their entirety only by the editors of “The Toponymic Treasure of Romania. Moldavia”, volume I, published in Iaşi, with a view to identifying all the administrative-territorial units and settlements of the time, with their names, their fiscal – administrative rank and the landlords.

The Treasury of Moldavia was the institution most interested in knowing exactly the situation in its field of activity at a certain historical period. The existence of the state itself depended on the financial resources of the country and the fiscal mechanisms had to function continuously and efficiently, especially in order for the tribute to be gathered and handed to the suzerain power, the Sublime Porte. That is why the Treasury always compiled documents of the income and the expenses, called sămi, which were mainly fiscal documents, which also recorded information concerning the history of material life (civilization, commerce, assets) and social life (mentioning the landlords, the boyar ranks, etc.) Among these, the most important censuses (the Catagrafii as such), due to their specifics and informative value, are those which recorded nominally, in each settlement in Moldavia, the category of tribute – payers and those exempted from this tax.

This series began with a census recorded during the Russian occupation

XLI

brought about by the Russian – Ottoman war (1768-1774). Its aim was the evaluation of the human and fiscal resources of the country with a view to establishing the backup of the Russian army. The first census was recorded in 1772-1773 and repeated in 1774, this time recording nominally the entire population (men, heads of the family) of historical Moldavia with the fiscal obligation of paying tribute as well as the categories exempted from this tax.

The Russian census of 1774 is the prototype of the future Catagrafii, which constitute the topic of this editorial project.

Nominal censuses were run periodically in 1820, 1828, 1831, 1838, 1845 and 1851 (with updates in 1832, 1839, 1846 and 1852). The censuses of 1832 and the following reflect a new system of taxation, the capitation.

The Catagrafii of 1820 were probably run in all the 16 regions of the time, but the Archives of Iaşi have preserved only the Cnigi of the inventory for the city of Iaşi and of 13 other regions: Suceava, Neamţ, Roman, Putna, Vaslui, Fălciu, Herţa, Dorohoi, Botoşani, Hârlău, Cîrlingătura, Bacău and Iaşi. For unknown reasons the Catagrafii for the regions of Covurlui, Tecuci, and Tutova are missing.

The inventory process was carried on by the authorities of each region, under the responsibility of the ispravnici (prince's officer or deputy in a county) and samesi (treasurers).

The main aim of the censuses was of a fiscal nature, but the recorded information surpasses this first interest and even, from a historical perspective, numerous other aspects draw our attention today: the material situation of the population, the social relations between the landlords, clacasi (bondsmen), mazili (high dignitaries removed from office), the demographic dynamics, the phenomenon of natural migration and that of the forced migration (bejenia), interethnic and interconfessional relations, the genealogy of some people researching their line of ancestry, the disappearance or appearance of some rural settlements, the stages of the official antroponymic Romanian system.

Fiscality was, during the Middle Ages, a problem of much more importance and a greater burden than in our modern times. During the Phanariot Age, especially fiscality became the most visible expression of the social cleavage. Numerous imposts, taxes, fines and other obligations to the state, to the prince (often mistaken for the state itself) and to the central and regional administration, besides the clacă (statute labour), dijmă (metayage) or zeciuială (the tenth part of their crops) and the other obligations to the landlords constituted the foundation of the social relations based on privileges. Under these circumstances the tribute owed by the country was XLII

gathered exclusively from the disadvantaged social classes. This national burden was not shared by the nobility (the boyars) and those who belonged to this class by birth, that is the numerous category of the mazili (high dignitaries removed from office) and neamuri (descendants of high boyars) or by the clergy who had to pay only the dajdie (impost). After the abolition of serfdom (in 1749), the boyars, the monasteries and the clergy were granted the right to have a number of people exempted from the duty to pay tribute but who had to work for their masters.

The exemption from tax payment of the scutelnici (people who did not have to pay tribute) and the posluşnici (taxation-exempted servants at a monastery) brought about numerous abuses and facilitated tax evasion to the benefit of the higher classes and to the detriment of the state. The tribute owed by the village was the collective responsibility of the inhabitants, each tax-payer or liude (considered to be a fiscal unit) having the obligation to pay a certain percent (cisla) according to his material situation. In order to make it easier for people to pay the annual tribute, the sum was divided into four quarters (ciferturi) that had to be paid every three months. The Catagrafia of 1820 was taken for the payment of the fourth cifert. The material situation of the inhabitants was estimated according to their occupation, their means and work tools and the number of cattle.

The Catagrafii offer precious information about other occupations and manufacture work of the peasants, complementary to ploughing and cattle raising. In many cases, the name of people’s jobs and occupations became an additional name and then their surname.

Of great importance is the information concerning the population of the Moldavian boroughs of that time, in which there was an “urbanized” part (vatra) where one could find the merchants’ houses and shops and the manufacturers’workshops, and the outskirts where the inhabitants of peasant origin lived. The former paid the annual bezmen (rent) to the owner of the place and the latter owed the adet (tax) for the house. All of them had to pay taxes to the state, bir (tribute) and rupta. If we compare the censuses of 1772-1773, 1774, 1816 and 1820 we can notice some demographic, occupational, social and ethnic changes in the borough of Roman and an important population growth in the villages of the area. The Catagrafii highlight the national specifics in the boroughs and towns and the great ethnic and confessional homogeneity of the rural communities.

The Catagrafii record very precisely the phenomenon of massive migration (bejenie) of people from Ardeal and Bukovina to Moldavia, at the end of the 18th century and the first half of the 19th century. The population XLIII

growth, spectacular in many settlements, cannot be explained by the natural demographic growth, but only by the migration of many inhabitants from across the borders, who could be identified by names specific to the region of Ardeal, by ethnonyms (Szecklers, Hungarians, Poles and Russians) and names indicating where they came from such as Ardeleanu, Bîrgăoanu, Hanganu, Huşanu, Mărgineanu, Moroşanu, Ocneanu, Răileanu, Sîrcanu, Topoliceanu, Ungureanu, etc. A growth of over four times of the population in one village (in Săbăoani, for example) in less than half a century is a phenomenon characteristic to this period of great mobility on the part of the peasants, caused firstly by the setting free of the serfs (vecini) in Wallachia (1746) and Moldavia (1749) and the excessive harshening of social oppression and ethnic and confessional persecutions in Transilvania and, to a lesser degree, in Bukovina, where the Russians (Ukraineans) and sometimes the Hutzulians came from.

The Catagrafii will contribute decisively to a much more substantial documentation of the presence and fate of the ethnic and confessional minorities in Moldavia. This is extremely important when it comes to explaining the origins of the Catholic population in the Moldavian villages, a very controversial issue for confessional and nationalist reasons, as well as the phenomenon of ethnic assimilation in heterogeneous communities.

The genealogical study of families existing today in these settlements will find in the Catagrafii the oldest generations mentioned in documents, so that it can be seen if the families which were of other ethnic origins around the year 1800 are or are not recognized as Romanian today. From this perspective it is extremely important to publish the Catagrafii for the regions of Bacău, Neamţ and Roman, where there have been and still are numerous villages with a heterogeneous population both from an ethnic and from a confessional point of view.

The Szecklers have been attested in villages in Moldavia since the 17th century, but many of them migrated to Moldavia (bejenari) during the 18th century (1718, 1744 and then between 1761 and 1764) due to the persecution and oppression of the Hungarian nobility, and in 1778 other people who fled from the Szeckler Customs Regiment I were recorded. The descendants of some of these bejenari settled in villages with a Catholic population in the region of Roman are those Szecklers “ called soldiers” recorded on the census paper at Aghiudeni, Gherăieşti, Iguanii din Deal, Tupilaţi, Mirceşti and Hălăuceşti, although they did not live in those villages.

The Catagrafii have been practically ignored in approaching some of the most complex and controversial problems of recent history: the exisXLIV

tence, origins and number of the so-called ceangăi as well as the Catholic communities in the middle of a mostly Romanian and Orthodox population, problems that cannot have acceptable answers if some exact and complex information is not put together, information that is offered by the Catagrafii as well as the Satus animarum (which firstly appeared in 1773 and then throughout the 19th century). The method of diachronic and comparative research of the demographic situation and of the personal denomination in the communities mentioned can valorise to a high degree the data offered by the censuses and registrars’ records which can be considered an intermediary link between the oldest information (the 16th-18th century) provided by the reports of the Catholic missionaries and the foreign travellers in the Romanian principalities, and the relatively new information (the 20th century) or the recent ethno-folkloric research. We could notice, characterize and evaluate in this way the phenomena specific to ethnic, linguistic and confessional interferences, mainly the assimilation or, on the contrary, the ethnic and religious conservatism, the acculturation, the linguistic mixing, the identity awareness. To this respect, the Catagrafii and the Status animarum become, for the first time in the Romanian historical research, the main internal documentary sources in spite of the fact that, in older studies, only external sources were mentioned in a prioritary and sometimes even exclusive way.

The problem of turning the names of some Catholics belonging to other ethnic groups (especially Romanians) into Hungarian names is a real one but it should not be exaggerated by considering that this would prove the fact that all Catholics with Hungarian names from villages in the region of Roman (and Bacău), especially those called ceangăi had been at some point in the past Romanians as thay say about themselves today. The objective analysis of documentary information should also admit the universal phenomenon of losing the originary ethnic identity of a minority group if isolised from their native communites. The eventual changing of the ethnic identity can be noticed by the close analysis of the Catagrafii, better than the Status animarum, in which the most noticeable aspect in the Latinization of some proper names (Hungarian and Romanian) but the best way would be to compare the names recorded in both sources. The genealogy of the families from villages with mixed population for which all documentary sources were used can have the final word in many disputes of the kind. In many cases the ethnic origins of some Catholic inhabitants is also indicated by ethnonyms leah (Polish), ungur (Hungarian) or săcui-săcuică (Szeckler)

XLV

or by the complex term (from an ethnic and confessional point of view) frînc (cf. the name Frîncu in Săbăoani and in other villages).

The Catagrafii can also emphasize the phenomenon of confessional changing by joining the Orthodox rite. Thus, in Stolniceni we can find a baptized Jew and two Poles and in Roman nine baptized people are recorded.

Other inhabitants are shown as baptized but without names that could indicate their ethnic origins or former confession.

The special value of the Catagrafii is emphasized by the linguistic approach of the richest Romanian corpus (toponymic and anthroponymic).

They have been researched and mentioned for the names of all settlements in Moldavia in the first half of the 19th century, but the huge amount of people’s names recorded here will offer examples, suggestions and solutions for extremely important issues especially in other regions.

The Catagrafii as well as the Status animarum and the records of the Orthodox churches are also important because the name analysis indicates the stages and the linguistic process characteristic to a period of transition from the popular system of a unique name to the modern official system of a double name (first name and last name). This stage will end when the Registries appeared (1865) and then the double name was legally compulsory.

The main philological difficulty in publishing the Catagrafii is that the distinction between proper names and common names is quite hard to make due to the Cyrillic writing of all words that do not begin with a capital letter. The editors have to find some criteria to identify the two categories of words and to apply in a sustained and motivated way the solutions for a correct transcription.

Finally, the research of these sources can satisfy the genealogical interest of the majority of the population that live in Moldavia nowadays, between the Carpathians and the Prut,because all the other categories of older documents preceding the census of 1774 bring to light a small amount of ancestors’names other than small and great landlords who were the only ones mentioned in the selling and purchasing documents, in the border and litigation testimonies and in the few narrative sources which represent the documentary treasure of the old world.

Translate by Alina-Elena Munteanu

XLVI

Glossary bir

– the most common impost (tribute) in the Romanian Principalites during the Middle Ages catagrafie – nominal census taken for fiscal reasons clacă – free work done by peasants on the lands of monasteries and boyars as feudal obligation clăcaşi – peasants who had to work on the lands of the monasteries and the boyars as feudal obligation dajdie – tax, impost huţuli – Hutzulians, ethnic Slavic group in the North-West of Moldavia, with obscure origins mazil – high dignitary removed from office; small boyar mitrică – registrar’s record neamuri – small boyars descendants from first and second class boyars ruptă – unique and personal impost established by the Treasury şerbie – serfdom; peasants being owned by feudal landlords

XLVII

Bevezető A katagráfiák mint dokumentációs forrás Kivonat A moldvai kincstár által a XIX. század első felében készített adóösszeírások, amelyekben a két legfőbb adónem begyűjtését jegyezték fel, minden bizonnyal egy régi román intézmény legfontosabb dokumentumait képezik. Ezek rendkívüli értékét gyakran említették, ám eddig csupán néhány alkalommal használták fel, igen ritkán idézték, s akkor is mindössze töredékesen, szakdolgozatokban, monográfiákban, csupán településre vagy kisebb tájegységre lebontva, vagy az adott kor bizonyos gazdasági-társadalmi jelenségeinek tanulmányozásakor. A katagráfiákat nyelvészek is kutatták, általában helynevek azonosítására használták. A katagráfiákat a maguk teljességében csupán a Románia toponímiai kincsei című kiadvány Moldvára vonatkozó, I. kötetének iaşi-i szerkesztői kutatták, azzal a céllal, hogy az adott időszak összes közigazgatási egységét, települését azonosíthassák, nemcsak név, hanem adózási besorolás szerint is.

Az ilyen típusú ismeretek megszerzésében a moldvai kincstár volt a legérdekeltebb. Az állam léte elsősorban azoktól a pénzügyi forrásoktól függött, amelyek fölött az ország az adott időszakban rendelkezett. Ezért a pénzügyi eszközöknek folyamatosan működniük kellett, hogy az adót begyűjthessék és a hűbérúri tisztet betöltő oszmán hatalomnak a járandóságot rendszeresen folyósítani lehessen. A kincstár végig számadásokat készített, ezek elsősorban könyvviteli jellegűek, bevételi és kiadási fejezetekket tartalmaztak, de gyakran történelmi jelentőségű, a gazdasági és társadalmi élettel kapcsolatos információkat is bejegyeztek. Közülük elsősorban a katagráfiák tűnnek ki információhordozó értékük okán, hiszen név szerint jelzik minden egyes moldvai település esetében az adónemeket és az adó alól mentesítettek lajstromát. Ezek sora még az orosz fennhatóság idejéből származó adóösszeírással kezdődött, s alapjául az 1768–1774 közötti orosz– török háborús állapot szolgált. Az ország emberi és pénzügyi potenciálját mérték fel ezzel, hogy a háborúban az orosz fél utánpótlását biztosíthassák.

Az első felmérést 1772–1773 között készítették, majd 1774-ben megismételték. Ekkor név szerint feljegyezték a történelmi Moldva minden

XLIX

egyes családfőjét – férfiakat –, megjegyezve az adófizetési kötelezettséget, esetenként az adó alóli mentességet. Az 1774. évi orosz adóösszeírás mintapéldányul szolgált a későbbi katagráfiáknak, melyek kiadványunk tárgyát képezik.

A név szerinti adóösszeírást időközönként megismételték. Ezeket 1820-ban, 1828-ban, 1831-ben, 1838-ban, 1845-ben és 1851-ben hajtották végre, s 1832-ben, 1839-ben, 1846-ban és 1852-ben naprakészen kiegészítették.

Az 1832-es és a következő összeírások új adózási rendszerről, a fejadó bevezetéséről tanúskodnak.

Az 1820-as katagráfiákat valószínűleg mind a 16 kerületben elvégezték, de a iaşi-i levéltárban csak a Iaşi városi és 13 kerületből – Suceava, Neamţ, Roman, Putna, Vaslui, Fǎlciu, Herţa, Dorohoi, Botoşani, Hîrlǎu, Cîrligǎtura, Bacǎu és Iaşi – valók maradtak fenn. Ismeretlen okokból hiányoznak Covurlui, Tecuci és Tutova kerületek katagráfiái. Az adóösszeírásokat a kerületek hatóságai végezték számadók felügyelete mellett.

Az adóösszeírások fő célja természetesen pénzügyi jellegű, ám az általuk közölt információk messzemenően meghaladják ezt a témakört, és ma már elsősorban történelmi jelentőségük miatt fontosak: a lakosság anyagi helyzetét tükrözik, rámutatnak a földbirtokosok és jobbágyok közötti társadalmi viszonyokra, a demográfiai tendenciákra, a természetes népmozgásokra és az erőszakos kitelepítésekre, a nemzetiségek, illetve felekezetek közötti viszonyokra, egyes családtörténeti adatokra, települések létesítésére illetve megszűnésére, a hivatalos román antroponímiai szakaszokra.

A középkorban a pénzügyvitel sokkal bonyolultabb és fontosabb kérdés volt, mint azt a mai amber elképzelné. A fanarióta korszakban az adóügyek a társadalmi elhatárolódás legkifejezőbb eszközeivé váltak. A számtalan adó, illeték, bírság, állam és földesúr iránti kötelezettség a robottal, tizeddel és más szolgáltatással együtt alkották a szociális gondok összességét egy előjogokra épített társadalomban. Ilyen körülmények között az országos adók kizárólag a legkiszolgáltatottabb rétegek kötelezettségévé váltak. Ezek alól társadalmi rangjuknál fogva mentesültek a bojárok, de a szabad parasztok népes tábora is, valamint a papság, utóbbiaknak csupán a jövedelemadót kellett beszolgáltatniuk. A robotmunka kötelezettségének felszámolása után (1749) a nemesség (bojárok), a kolostorok és a magas rangú egyházi tisztségviselők kárpótlásban részesültek: az adó alól felmentetteknek mégis bizonyos munkálatokat el kellett végezniük uraiknak.

Ezek az intézkedések számtalan visszaéléshez vezettek, ugyanakkor az L

előkelő osztály sikkasztásai az államháztartás kárára mentek. Az adózás megkönnyítése végett a főadót megosztották, eszerint negyedévente kellet törleszteni az éves adó negyedrészét. Az 1820-as katagráfiát a negyedik negyedévi adó összeírása alkotta. A lakosok anyagi helyzetét legfőképp foglalkozásuk határozta meg, de munkaeszközeik és szarvasmarhaállományuk is nyomott a latban. A katagráfiák igen fontos információkkal szolgálnak paraszti foglalatosságokról az állattenyésztés és szántás-vetés mellett. Igen sok esetben a mellékfoglalkozás ragadványnévként vagy egyenesen vezetéknévként maradt fenn.

Nagyon fontosak azok a katagráfiák által nyújtott adatok, amelyek a korabeli moldvai vásárvárosokra vonatkoznak, ugyanis ott a település központja városiasodott, a központban a kereskedők házai, üzlethelyiségei, a kézművesek műhelyei kaptak helyet, a széleken meg parasztházak maradtak. Elsősorban a helybért kellett kifizetni, ezt követően az állam iránti adót és a robotot. Az 1772–1773-as, az 1774-es, az 1816-os és az 1820-as adóösszeírások összehasonlítása demográfiai, mesterségbeli, társadalmi és nemzetiségi változásokat mutatnak Roman vásárvárosban és számbeli növekedést a környék falvaiban. A katagráfiák rámutatnak a vásárhelyek népességének etnikai változatosságára és a falvak nemzetiségi és felekezeti egyneműségére.

A katagráfiákból kitűnik a Moldvába való tömeges erdélyi és bukovinai bevándorlás a XVIII. század végén és a következő század első felében. A látványos demográfiai robbanást nem lehet természetes szaporulattal magyarázni, hanem éppen a határon túlról érkezett bevándorlók letelepedésével. Ezeket erdélyi, székely, magyar, lengyel, orosz nevek bizonyítják: Ardeleanu, Bîrgǎoanu, Bîrsan, Braşovanu, Ciuhureanu, Cosovanu, Doljǎscu, Gǎlǎţanu, Hǎnganu, Huşanu, Mǎrgineanu, Moroşanu, Ocneanu, Rǎileanu, Sîrcanu, Topoliceanu, Ungureanu stb. Egy falu lakosságának megnégyszereződése fél évszázad alatt (például Szabófalva esetében) jellemző volt erre a korszakra. Ezeket elsősorban a földhöz kötöttség feloldásával – Havasalföldön 1746-ban és Moldvában 1749-ben –, valamint az erdélyi nemzetiségi és vallási üldöztetésekkel magyarázzák, de ide sorolható a Bukovinából ide vándorolt oroszok vagy ukránok, valamint huculok kisebb arányú betelepedése is.

A katagráfiák megkönnyítik a moldvai nemzeti és felekezeti kisebbségek jobb megismerését. A kérdés elsősorban a moldvai római katolikus népesség eredetét illeti, mely nagyon ellentmondásos témává vált vallási és nacionalista okokból, valamint az etnikai beolvasztási folyamatok jelensége miatt. Az érintett településeken élő családok genealógiai kutatása LI

során a katagráfiákban megtalálhatóak a legrégebbi dokumentált nemzedékek, így meg lehet állapítani, hogy ezek a családok az 1800-as években románok vagy más nemzetiségűek voltak. Ilyen meggondolásból elsődleges a Bákó, Neamţ és Roman kerületek katagráfiáinakk kiadása, ugyanis itt mai napig léteznek mind nemzetiségi, mind vallási szempontból vegyes települések.

Moldvában a székelyeket már a XVI. században említik írott dokumentumok, később, a XVIII. század folyamán (1718-ban, 1744-ben, majd 1761 és 1764 között) sokan menekültek Erdélyből Moldvába a főúri rend üldöztetése és véres megtorló intézkedései miatt, aztán 1778-ban újabb menekülteket jegyeztek: az I. székely határőrezred szökevényeit. Az ő utódaik, akik Roman vidékén katolikus falvakban telepedtek le, azok a székelyek, akik „katonáknak neveztetnek”, s akiket Agiudeni (Dzsidafalva), Gherăieşti (Girestre), Iuganii din Deal, Tupilaţi, Mirceşti és Hălăuceşti (Halasfalva) falvakban jegyeztek a népszámlási jegyzőkönyvekbe, noha ők nem laktak e településeken.

A katagráfiákat gyakorlatilag mellőzték napjaink történelmének egyik legösszetettebb és legellentmondásosabb témakörének – a csángók eredete, ottani tartózkodásának kezdete és e római katolikus közösségeknek a többségi ortodox román népességhez viszonyított aránya – tanulmányozása során. A kérdések megválaszolásához össze kell vetni a katagráfiákban található bonyolult, de pontos információkat az 1773-tól vezetett Status animarumokban (római katolikus egyházi összeírás) taláható részletes adatokkal. Az összehasonlító és a történelmi nyelvvizsgálaton alapuló kutatási módszerek, melyek az említett közösségekben történő névváltoztatásokra és népességi viszonyokra világítanak rá, nagyszerűen értékesíthetik a népszámlálási, valamint az egyházi anyakönyvek adatait, melyek amolyan köztes irányvonalat mutatnak a katolikus misszionáriusok jelentéseiből, valamint a külföldi utazóktól származó régebbi (XVI–XVIII. századi) hírek és a viszonylag új (XX. századi) információk és friss néprajzi kutatási eredmények között. Így megfigyelhetőek, feldolgozhatóak, minősíthetőek a nemzetiségi, nyelvi és felekezeti kölcsönhatások, leginkább az asszimiláció, de ugyanakkor az etnikai és vallásos konzervativizmus, nyelvi összevegyülés, identitástudat. Ilyen célból a katagráfiák és a Status animarum – első alkalommal a román történeti kutatásban – a legfontosabb belső dokumentációs forrásokká válnak, minekutána a korábbi tanulmányokban elsősorban (és igen gyakran, néha kizárólag) külföldi forrásokra hivatkoztak.

LII

Némely más nemzetiségű (elsősorban román) katolikusok elmagyarosítása tény, de nem kell túlzásba esni oly mértékben, hogy ez a tény azt bizonyítaná: minden magyar nevű katolikus Roman és Bákó védékén, elsősorban a csángók, valamikor román lett volna, ahogyan ők manapság vallják magukról. A dokumentumok objektív feldolgozása során el kell ismerni azt az általános jelenséget, miszerint egy kisebbségi létbe szorult és a többségi nemzettől elszakadt nemzeti közösség elveszíti eredeti nemzeti önazonosságát. Az esetleges nemzeti identitásváltás a katagráfiák figyelmes emezése során inkább tetten érhető, mint a Status animarumok vizsgálatakor, mivel erre a legékesebb bizonyíték a (magyar és román) személynevek latinosítása, valamint a kétféle forrásban fellelhető nevek összehasonlításából eredeztethető. A vegyes lakosságú települések esetében az ilyen irányú vitákban a döntő szó a több forrásból összeállított genealógiai kutatási eredményeké, leszármazási tábláké lehet. Sok esetben a katolikus népesség eredetére egyértelműen utalnak a vezetéknevek: Leah (lengyel), Ungur (magyar), Săcui (székely), vagy a nemzetiségi és felekezeti tekintetben összetettebb kifejezés, a Frînc vagy Frâncu (frank, például Szabófalván).

A katagráfiákban a felekezetváltás is tetten érhető, főleg a katolikusról az ortodox vallásra való áttérés. Így, Stolniceniben két zsidó és egy lengyel átkeresztelkedőt találunk, Romanban kilencet. Másoknál csupán azt jegyezték fel, hogy átkeresztelkedtek, de sem eredeti vallásukat, sem nemzetiségüket nem tüntették fel.

A katagráfiák különleges értékét jelenti az is, hogy bennük található a leggazdagabb román névtár. Ezeket tanulmányozták és idézték már a a XIX. század eleji moldvai településnevek esetében, ám az a hatalmas mennyiségű személynév, amely a katagráfiákban található, példát és főleg megoldást jelenthet olyan nagy horderejű kérdésekben, mint a történelmi antropológia.

Az ilyen fajta kutatások még alig kezdődtek meg, de hasznosságuk már bebizonyosodott néhány település monográfiájának összeállítása során. A katagráfiák, a Status animarum és az ortodox egyházi anyakönyvek azért is fontosak, mert a névelemzés tetten éri a hagyományos egy névről a hivatalos két névre (vezeték- és keresztnév) való áttérés folyamatát. Ez az időszak az anyakönyvi hivatalok létrejöttével (1865) fejeződik be, miután törvénybe iktatták a kétnevűség kötelezettségét.

A katagráfiák kiadásának legfőbb nyelvi nehézségét a tulajdonnevek és köznevek közötti, a cirill írásban, főleg a kisbetűs írásmódban tapasztalt hasonlóság jelentette. A szerkesztőnek meg kellett találnia azokat a

LIII

kritériumokat, melyek a kétféle név megkülönböztetésére szolgáltak, és következetesen a helyes átírásra kellett összpontosítania.

Végül pedig e források tanulmányozása kielégítheti a Kárpátok és a Prut közötti moldvai lakosság többségének származástani érdeklődését az utóbbi két és fél évszázadra kiterjedően, mivel az összes többi, az 1774-es népszámlálás előtti dokumentum igen kevés nevet tartalmaz, főleg a nagybirtokosokét és egyes kisbirtokosokét az adásvételi szerződésekben, a határmegállapítási tanúvallomásokban és igen kevésszer elbeszélő forrásokban, melyek az akkori világ dokumentációs kincsét képezik.

Fordította: Szekeres Attila István (Traducere de Attila István SZEKERES)

LIV

Catagrafia ĹŁinutului Romanului

100 SAGNA, însă: f. 9r 1.Ion sîn Toader Savin 2.Iftimi sîn Toader Savin 3.Onofrei sîn Neculai Savin 4.Ştefan a Neculăesii 5.Ion Năfloacă 6.Vasîli Chirila 7.Toader a Dahinii 8.Gheorghi a Dafinii 9.Ştefan a Ioanii 10.Apostul Căuş 11.Irimie Potîrcă 12.Ion a Popii 13.Gheorghi Costachi 14.Andrii a Cojocăriţii 15.Gavril Popa 16.Toader a Gafiţii 17.Ion Săvuci 18.Sîmion Jacută 19.Ion Ursachi 20.Neculai Ţidroiu 21.Vasîli Chihae 22.Dumitru Vraghii f. 9v 100 22 Suma din urmă 23.Costandin Potîrcă 24.Neculai Vraghii 25.Acsînti Potîrcă 26.Ştefan a Todosîi 27.Toader ci-i zicu Mazilu 28.Gheorghi Ivan

2

Sfini

Stupi

Oi

Cai

Vaci

Numile Liudi

Satile

Stăpînii moşiilor/ De cătră cini să scutesc

Stare lăcuitorilor

Boi

No. birnicilor

Ocolul de Sus

Liudi

Ocolul de Sus

2 1

2 4

1

1

2 2 4 4 2 2 2 4

1 1 1 1 1

2

2 2 2 4 4 2 2 48 48 2 4 4 2 4 4

1 1 1 1 1 2 2 18 18 1 1 3 1 1 1

2

1 1

3

1 1 1

8 7 10

1 2 4 4

20 45 45

1 19 19 2 1

12 10

3 2

Numile stăpînilor

f. 10r

29.Dumitru Ivan 30.Ion Romanu 31.Ilie Romanu 32.Vasîli Romanu 33.Ion a Tudosîi 34.Ştefan Răchită 35.Vasîli Clice 36.Ion Pleşcanu 37.Gavril Coşmari 38.Ion Macoveiu 39.Pavăl Irofti 40.Ion Stahii 41.Toader Romanu 42.Giurgiu Balint 43.Gheorghi Potîrcă 44.Mihai Dima 45.Ionaş Balint 46.Gavril Grocaji 47.Ştefan Căuş 48.Costandin Stahii 49.Ion Costachi 50.Pavăl Stahii 51.Ianuş Bartăş 52.Anton Bulaiu 53.Martin Balint 54.Giurgiu Bartăş 55.Ianuş Cibotar 56.Bartăş Antal 57.Mihai Bulaiu 58.Mihai sîn Bulaiu 59.Ilii Bulaiu 60.Ianuş Bulaiu 61.Petre Bortăş 62.Martin Bortăş 63.Anton Bugleş 64.Mihai Dorcul 65.Gherghel Borde 66.Mihai Vergă 67.Petre Andro 68.Giurgiu Andro 69.Andro Martinu 70.Mihai Andro 71.Giurgiu Sîmonu 72.Tamaş, vier 73.Gheorghi Băcăoanul

2 2 2 6 4 4 2

1 1 1 2 1 2 1 2

2 3 1 4 2

1 2 1 1

4 4

8 2 2 2 3

2 2 4 4 4 2 2 2 2 1 2

1 1 3 2 2 1 1 1 1

2 4 2 2 4 2 2 2 2 2

1 1 2 1 2 1 1 1 1 1 1 2 1 1 1 1 1

2 4 2 2 2

4

4

4 2

10

2

5 2 5 4

1 5

20

1 4 2 17 5 6

1 20 1 1

1

15

1 1 1

10

6 4 5 4 4 6 3

3

74.Giurgiu Lucaş f. 10v 100 74 Suma din urmă 75.Petre Băcăoanu 76.Dumitru Andro 77.Mihai Sîmon 78.Petruci Anton 79.Sîmon Ianuş 80.Antal Sîmonu 81.Antal Susan 82.Bugleş Gherghel 83.Petre Cibotar 84.Mihai Cibotar 85.Giurgiu Bordaş 86.Mihai Orăş 87.Ianuş Giurgiu 88.Mihai Bucşă 89.Mihai Nohaciul 90.Ianuş Bulaiu 91.Lupul Ciobanu 92.Ioniţă Sîrcul 93.Vasîli Potîrcă 94.Ioniţă Stahii 95.Ioniţi Ciobanu, burlac 96.Ionu Săvuci 97.Păvăloai, vădana f. 11r 98.Marie, vădana 99.Lunguleasă, vadană 100 100.Malda, vădană

20 Ce să scutesc, fără bir, de cătră d(u)m(nea)l(ui) comis Angheli, orîndator moşii, însă: 1.Iftimi Vraghii 2.Costandin Chihae 3.Gheorghi Dobreanu 4.Pavăl Marin 5.Marin, vier 6.Adam Mihu 7.Gheorghici Munteanu 8.Ioniţă Costaş 9.Ioniţă, vier 10.Toader Ciobanu

2 167 167 1 2

1 76 76 1 1

6 2 6 6

1 2 1 3 4

2 2 2 2 2 2

1 1 1 1 1 1

2 2 2 2 2

2

10 13 165 13 165

1 3 2

40

1 1

10

1 10 10

1 1 1

4 4 3 2 1 224 104

4 2

3 1 2

2 2 2

2 30 1 8 2 25 273 2

2

10

1

2 2

3 2 1 10 8 12 3 2 6 2 6 3 3 3 4 2 2 6 4 225 Moşi(e) Manăst(i)rii Galata 100 liudi trecuţi

2

2

1

3 10

5

3 141 141 2

11.Babuşcă Giurgiu 12.Ion Chirila 13.Lupu brat Ion 14.Macoveiu, vier 15.Năstasă Ciobanu 16.Ion, jîtar 17.Balint, vier 18.Zota Munteanu 19.Spiridon Munteanu 20.Adam Balint a d(u)mis(ale) sărd(a)r Ioan Caz(i)mir 7 Slujitori a bisăricii 1.Preutu Toader 2.Preutu Gheorghi 3.Diaconu Costandin 4.Dascalu Costandin 5.Dascalu Iordachi 6.Dascalu Grigori 7.Dascalu Luca f. 11v 100 Suma din urmă 15 Călugăriţa ce să scutescu di cătră Mănăstire Agapie, fără bir, însă: 1. Toader Tocar 2. Nechifor Ioan 3. Ioniţă Orchinu 4. Sandu Ungureanu 5. Toader Bogdăenul 6. Vasîli Condre 7. Gavril sîn Alecsa 8. Toader Burlacu 9. Ioniţă Burlacu 10. Chirilia, rotar 11. Andrii, rotar 12. Ştefan Tărşu 13. Leonti Păsluşu 14. Ştefan Botezat 15. Ion D(o)rofteiu, ci s-au spus că-i birnic ot Sagna 2 Slujitori bisăricii, însă: 1. Diiaconu Toader

1 1 1

2

1

18

12

2

20

7

2 2 2

1 2 1 1 1 2 1

2 2 4 2

3 1

2 2

1 1

4

2

4 2 3

4 8 20

6

10

2 4

2