Catagrafiile tinutului Roman (1832)

CATAGRAFIILE VISTIERIEI MOLDOVEI

Colecţie coordonată de Mircea CIUBOTARU şi Silviu VĂCARU

Caseta CIP

CATAGRAFIILE VISTIERIEI MOLDOVEI 1820 – 1845 I. Ţinutul Romanului Partea a 2-a (1832)

Volum editat de Silviu VĂCARU şi Mircea CIUBOTARU Introducere de Mircea CIUBOTARU

Editura StudIS Iaşi 2009

Introducere Catagrafiile din anii 1831 şi 1832 – un model statistic modern După trei ani de la recensămîntul fiscal din anul 18281, nefinalizat din cauza declanşării războiului ruso-turc, şi după lucrările statistice ale Vistieriei din 1829, s-a realizat un nou recensămînt ale cărui scop, modalităţi şi împrejurări sînt astăzi binecunoscute2. În primul an de război, sub administraţia contelui Pahlen (aprilie 1828–februarie 1829) şi a lui Petru Teodorovici Jeltuhin (februarie–octombrie 1829), preocuparea prioritară a fost aprovizionarea armatei ruseşti, prin cereri „cît de împovărătoare ar fi, dacă numai de la acestea va depinde reuşita planurilor ... militare”3. Îndeosebi, procurarea fînului fără plată, impunerea abuzivă a unui număr mare de podvoade pentru nevoile armatei, transportul bolnavilor şi răniţilor, precum şi cartiruirea trupelor mai ales în satele de pe traseele principale ale deplasării oştilor au creat populaţiei din ambele principate mari lipsuri şi suferinţe în prima fază a războiului4. Teoretic, tratatul de la Adrianopole (2/14 septembrie 1829), care consfinţea înfrîngerea Imperiului Otoman, trebuia să marcheze o mare uşurare pentru Principatele române, care au fost scutite de sarcina furniturilor către Poartă şi de haraci timp de doi ani, cît rămîneau sub administraţie rusească, pînă la plata integrală a despăgubirilor de război. În fapt, ocupaţia a durat pînă în anul 1834.

La Petersburg, în iarna anului 1828 şi la începutul anului următor, au fost redactate instrucţiuni pentru reorganizarea Principatelor, prevăzută încă de Convenţia de la Akerman (7 octombrie 1826). Schimbările preconizate şi 1

Despre problemele generale ale recensămintelor (catagrafiilor), vezi Introducere la Catagrafiile Vistieriei Moldovei (1820–1845), I. Ţinutul Romanului. Partea 1 (1820), Iaşi, Editura StudIS, 2008, p. V–XXVI. 2 Vezi îndeosebi Ioan C. Filitti, Principatele române de la 1828 la 1834. Ocupaţia rusească şi Regulamentul Organic, Bucureşti, 1934; Gh. Retegan, Catagrafiile regulamentare şi problemele pe care le ridică, în „Revista de statistică”, XIV (1965), nr. 6, p. 61–67; N. Corivan, Organizarea financiară a Moldovei de la 1832 la 1849, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol»”, Iaşi, III, 1966, p. 137–187; Regulamentul Organic al Moldovei, ediţie integrală realizată de Dumitru Vitcu şi Gabriel Bădărău cu sprijinul lui Corneliu Istrati, Iaşi, Editura Junimea, 2004.

3 Ioan C. Filitti, op. cit, p. 21.

4 O ilustrare, cu documente inedite, a acestei situaţii din judeţul Vaslui se găseşte în lucrarea noastră Comuna Vultureşti, I, Iaşi, Casa editorială Demiurg, 2003, p. 151–153.

V

impuse apoi prin Regulamentele Organice au fost atît de semnificative, încît aceste documente au fost calificate de consulii străini, observatori la Bucureşti şi la Iaşi ai disputelor în procesul de elaborare, ca o Constituţie liberală pe care ruşii nu o practicau în propria lor ţară. Separarea parţială a puterii executive sau administrative (Divanul Împlinitor) de cea judecătorească (Divanul judecătoresc şi Adunarea Obştească a Divanelor), desfiinţarea monopolurilor, a vămilor interne şi brudinelor, reforma teritorial-administrativă, înfiinţarea strajei pămînteşti (oştirea naţională), instituirea carantinelor (cordoanelor sanitare) la graniţe, pentru prevenirea epidemiilor, obligativitatea magaziilor de rezervă pentru situaţii de foamete, măsuri şi lucrări edilitare în capitalele principatelor şi în alte oraşe, promovarea limbii şi culturii naţionale prin şcoli, teatre, gazete şi societăţi literare, înfiinţarea Arhivelor de Stat, toate acestea acum iniţiate, au constituit momente de mare progres îndeajuns studiate şi reliefate de cercetarea istorică. Între ele, reforma fiscală şi reorganizarea finanţelor au constituit pîrghii importante pentru mai buna funcţionare a statului român modern. Împotrivirea marilor boieri, îndeosebi moldoveni, mai conservatori decît cei munteni, la unele aşezăminte reformatoare promovate de generalul Pavel Kiseleff (noiembrie 1829–noiembrie 1831), precum şi corupţia administraţiei, adevărată plagă moştenită din perioada fanariotă, au fost impedimente majore în adoptarea Regulamentului Organic, mai ales în privinţa măsurilor fiscale. De pildă, ispravnicii „de multe ori arată într-un sat numai 20 de case unde sunt 28 şi venitul de la cele 8 ascunse îl întrebuinţează în folosul lor. Dînşii, în locul a una mie de podvoade ce se cer de la judeţ, scot în modul cel mai insolent două mii şi jumătate din numărul acestora permit a se răscumpăra pentru un preţ destul de mare. Moşiile persoanelor care ocupă poziţiunile cele mai înalte le scutesc în mod arbitrar de orice impozit şi prin asta întorc toată greutatea impozitelor asupra altor moşii”5. Totodată, marii boieri susţineau că scutelnicii şi posluşnicii, slugile şi breslaşii lor fuseseră daţi de domnii anteriori ca o compensaţie pentru eliberarea ţăranilor vecini. Kiseleff, care a pledat mereu pentru îmbunătăţirea condiţiei clăcaşilor, nu admitea acest argument, considerînd privilegiile ca o răsplată pentru funcţii în stat, recompensă care se putea desfiinţa şi înlocui prin lefuri mai mari şi pensii sau prin sporirea de la 12 la 24 a numărului de zile de boieresc (propunere care, din fericire, nu a fost adoptată)6. Problema scutelnicilor a fost tranşată în cele din urmă prin acordarea de pensii viagere (cîte 24 de lei pe an pentru fiecare fost scutelnic, în Moldova), dar şi a unor 5 6

Ioan C. Filitti, op. cit., p. 21–22.

Ibidem, p. 35.

VI

slujbaşi volnici (de la unul la patru, proporţional cu numărul locuitorilor, care urmau să slujească stăpînului ca vătăjei, argaţi etc., proprietarul scutindu-i de celelalte obligaţii legale, iar sătenii fiind datori să le plătească zeciuiala la cutia satului şi capitaţia). Ideea unui impozit funciar pentru boieri a fost respinsă, pentru că proprietatea acestora era ştirbită de obligaţia lor de a da ţăranilor clăcaşi drept de folosinţă două treimi din suprafaţa moşiilor.

Pentru impunerea unor reforme semnificative, anumite reorganizări erau imperios necesare, între acestea evidenţiindu-se înlocuirea sistemului de repartiţie a impozitelor pe liude cu capitaţia, precum şi restructurarea Vistieriei, care devine un departament al Sfatului Administrativ sau Divanului Executiv (Guvernul). Faptul că nu mai decideau, ca în trecut, doar vistiernicul în numirea funcţionarilor şi ispravnicii în repartiţia sumelor birului şi dajdiilor pe sate limita posibilităţile abuzurilor şi corupţiei. De asemenea, noi lucrări statistice trebuiau să reflecte situaţia reală a resurselor financiare ale principatelor. În Ţara Românească, încă din aprilie 1830 se tipăresc formulare pentru recensămîntul populaţiei, catastife pentru posluşnici, scutelnici, postelnicei, cumpanişti şi ruptaşi, iar în decembrie se face catagrafia boierilor.

Probabil tot atunci s-a întocmit şi în Moldova „catastihul pentru toţi boierii aflători în ţară”, care, la 24 februarie 1831, era trimis Obşteştii Adunări a principatului7. La 27 ianuarie 1831, Kiseleff cere Obşteştilor Adunări să se realizeze în două luni catagrafiile8, deşi Regulamentul Organic nu era încă revizuit şi cu atît mai puţin votat (formalitate îndeplinită la 30 aprilie 1831, la Bucureşti, şi 20 octombrie 1831, la Iaşi) sau confirmat de Poartă. Ştirile despre modul de întocmire a catagrafiilor din anul 1831 sunt mult mai bogate decît acele referitoare la recensămîntul din 1820. Textul Regulamentului Organic (Cap. III, secţia IV, Chipul facerii înscrierii sau catagrafiii) prevede procedurile de urmat pentru noul recensămînt. De asemenea, un proiect aprobat de Obşteasca Adunare a Moldovei la 20 februarie 1831 detalia în 18 articole modul concret de îndeplinire a acestei importante recenzări. Apoi, vasta corespondenţă a Divanului Împlinitor şi a Vistieriei (reorganizată ulterior ca Secţia I a Departamentului Finanţelor) cu isprăvniciile ţinuturilor şi cu persoanele responsabile de înfăptuirea catagrafiilor din anii 1831 şi 1832 aduce informaţii detaliate despre multiplele şi dificilele probleme generate de prevederile Regulamentului Organic şi, în special, de acest recensămînt. O primă constatare pe care o subliniem este discrepanţa 7

Gh. Ungureanu, Catagrafia locuitorilor Moldovei din anul 1831, în vol. Din istoria statisticii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 146–147.

8 Ioan C. Filitti, op. cit., p. 56.

VII

dintre intenţiile indiscutabil progresiste ale legislaţiei instituite şi realitatea socială a vremii. Nemulţumirea generală a denaturat sensul reformelor şi a întîrziat aplicarea noilor reglementări. Lumea veche refuza să iasă din inerţiile ei seculare.

Toate categoriile privilegiate au avut cîte ceva de pierdut prin această reformă adesea incriminată sau măcar depreciată pe considerentul impunerii ei de către ruşi. Boierii şi mănăstirile au pierdut scutelnicii, breslaşii şi posluşnicii, iar pensiile viagere şi slujbaşii volnici (pentru cei dintîi) au fost considerate compensaţii insuficiente. Numărul preoţilor, diaconilor şi dascălilor era limitat în funcţie de mărimea satelor şi astfel unii rămîneau fără slujbe. O mulţime de oameni fără căpătîi, slugi şi argaţi, risipiţi pe la moşii, în cătune şi odăi de vite, prin mahalalele tîrgurilor, trebuiau recenzaţi şi deveneau contribuabili. Supuşii străini deveniseră o categorie socială, juridică şi fiscală aproape de necontrolat de autorităţile statului. Catagrafiile îi scoteau la iveală şi îi urmăreau drept contribuabili pe cei (destul de mulţi) care nu erau în regulă cu documentele ce atestau statutul lor de sudeţi. Dar cea mai mare împotrivire la această reformă, degenerînd în răzmeriţă, au manifestat-o locuitorii satelor, deşi Kiseleff făcea eforturi de a-i convinge prin publicaţii difuzate pretutindeni că noul aşezămînt era menit tocmai să le uşureze povara fiscală prin lărgirea bazei de impozitare, cum se spune astăzi, prin reglementarea strictă a îndatoririlor clăcaşilor faţă de proprietarii moşiilor şi prin înlăturarea abuzurilor administraţiei corupte şi a odioasei tagme a zapciilor împlinitori de biruri şi dări. Se vede însă că între lege şi aplicarea practică, între intenţie şi realizare calea era lungă şi că schimbările de sus în jos se înfăptuiesc adesea şi (sau mai ales) cu forţa.

Obişnuiţi cu răul pe care îl ştiau şi neliniştiţi de mai binele promis în care nu credeau, în multe locuri desigur instigaţi la nesupunere, îndeosebi în satele cu populaţie catolică, unde agenţii puterilor străine (Prusia şi Anglia) transmiteau mesaje contrare administraţiei ruseşti, ţăranii clăcaşi aveau două mari nemulţumiri. În anul 1830, se înfiinţase armata naţională (straja pămîntească), instituţie fără de care nu se poate imagina cursul istoriei principatelor spre independenţa statală şi care şi-a validat existenţa şi importanţa în vîltoarea evenimentelor de la 1848, 1859 şi 1877–1878. Salutat cu entuziasm patriotic de tinerii care urmau să constituie corpul ofiţeresc (Odă oştirii române de Vasile Cîrlova este pilduitoare), acest act politic a rămas străin ţărănimii atît timp cît înrolarea flăcăilor a fost, iniţial, voluntară, dar a devenit odios cînd recrutarea a fost impusă ca obligatorie, fiindcă efectivele preconizate nu puteau fi realizate. Prinderea cu arcanul a celor aleşi pentru oştire a devenit, în deceniile următoare, o practică pe care Ion Creangă, în

VIII

Amintiri din copilărie, a evocat-o într-un episod celebru. Nu mai puţin opresive le apăreau clăcaşilor reglementările obligaţiilor faţă de proprietarii de moşii, deşi acestea, precum şi normele de muncă (nartul) prevăzute, erau concepute tocmai pentru a-i feri pe săteni de sarcini suplimentare şi impuneri abuzive. Documentele vremii atestă faptul că locuitorii preferau, pe bună dreptate, menţinerea înţelegerilor anterioare cu stăpînii, fiindcă, aşa cum va evalua (exagerat) mai tîrziu Nicolae Bălcescu, nartul era atît de împovărător, încît cele 12 zile de muncă pe an ar fi echivalat, în realitate, cu 56 în Ţara Românească şi 84 în Moldova. Confruntările sîngeroase de la Săbăoani, din 24 aprilie 1831, dintre locuitorii adunaţi din mai multe sate din zona Romanului şi escadroanele de cazaci, au marcat momentul de maximă tensiune generat de noul aşezămînt constituţional. În această conjunctură, recensămîntul din anul 1831 s-a desfăşurat în condiţii dificile şi a fost realizat numai prin dispoziţii ferme şi presiuni ale administraţiei ruseşti. În martie 1831, s-au difuzat în satele din Moldova foi volante tipărite cuprinzînd informaţiile principale referitoare la scopul şi modul de realizare a catagrafiei, precum şi formularele pentru înscrierea tuturor locuitorilor, pe categorii fiscale şi trepte sociale, documente ce trebuiau completate în fiecare localitate de către preoţii, vornicii şi reprezentanţii sătenilor. Reacţiile locuitorilor, de regulă violente, au început chiar din faza răspîndirii acestor înscrisuri. În ţinuturile Hîrlău, Bacău, Neamţ şi Vaslui, ţăranii au izgonit ameninţînd cu moartea şi cu bătăi pe trimişii stăpînirii şi chiar comisiile desemnate pentru verificarea listelor (tăbliţelor) preliminare. Numeroase alte dificultăţi şi motive au amînat lucrările efective în ţinuturi pînă la mijlocul lunii august 1831: refuzul sau eschiva multor boieri de a participa ca membri în comisiile ţinutale de catagrafiere, tergiversarea, sub diverse pretexte, a trimiterii listelor supuşilor străini de către agenţii consulari, indolenţa slujbaşilor locali (ca la Fălciu, unde isprăvnicia tărăgăna mutarea sa la Huşi) şi, mai ales, epidemia de ciumă şi de holeră care a bîntuit satele Moldovei de la sfîrşitul lunii mai şi pînă în august9.

Conform prevederilor Regulamentului Organic, în fiecare ţinut trebuia să se constituie cîte o comisie formată dintr-un boier de rangul I cu proprietăţile în alt ţinut, deputatul ales pentru Obşteasca Adunare şi iconomul sau protopopul locului recensămîntului. Comisia urma să se deplaseze în toate satele ţinutului, unde erau biserici parohiale, să adune pe toţi locuitorii fiecărui sat, inclusiv pe cei din cotunurile apropiate, să „reveduiască” şi să „adivereze” corectitudinea listelor întocmite în prealabil de cei responsabili 9

Pentru această stare de fapt, vezi la Arhivele Naţionale Iaşi, Visteria Moldovei, dos. 16-17/1831, 25/1831, 100/1831, 286/1831.

IX

de identificarea şi înscrierea categoriilor fiscale, adică preoţii, vorniceii şi cîte trei săteni reprezentînd cele trei stări materiale: fruntaşii, mijlocaşii şi codaşii. Listele trebuiau confirmate şi cu semnătura proprietarului moşiei respective sau a vechilului (împuternicitului) acestuia. Ispravnicii, care fuseseră instruiţi în privinţa cerinţelor recensămîntului, coordonau şi sprijineau întreaga activitate. În fondul documentar al Vistieriei Moldovei s-au păstrat aproape toate dosarele şi registrele catagrafiilor din anul 1831. La sfîrşitul lunii decembrie, actele ajunseseră la Vistierie, unde s-a făcut un extract (total) general al categoriilor fiscale, pe ţinuturi. Rezultatul recensămîntului a fost surprinzător şi nemulţumitor: comparîndu-se cifrele extracturilor cu acelea din statisticile anului 1829 s-a observat că numărul locuitorilor înregistraţi, îndeosebi în ţinuturile Iaşi şi Botoşani, era mai mic şi că văduvele şi nevolnicii erau mai mulţi decît birnicii. Cu acest recensămînt, bugetul de venituri şi cheltuieli al Moldovei pe anul 1832, în condiţiile impunerii capitaţiei ca impozit unic, nu putea fi satisfăcător. Ca urmare, în ianuarie 1832, Kiseleff dispune revizuirea catagrafiilor, urmînd ca să se descopere „catahrisurile”, avîndu-se în vedere mai ales identificarea oamenilor valizi între cei declaraţi nevolnici, văduvele care nu erau cu totul sărace şi slugile boiereşti de prin tîrguri, toate trebuind să fie trecute în rîndul birnicilor. Verificările, rectificările listelor ca urmare a nesfîrşitelor jalbe, soluţionarea numeroaselor cereri ale proprietarilor nemulţumiţi de calculul numărului de slujbaşi volnici care li se cuvenea, apoi transcrierea registrelor catagrafiilor din anul 1831, cu modificările finale, au durat 10 luni10. S-au păstrat toate condicile catagrafiilor din anul 1832, inclusiv cele pentru ţinutul Cîrligăturii, care suplinesc astfel pierderea registrelor catagrafiei din 1831. În noiembrie 1832, Vistieria întocmea extractul regularisirii birului comparativ cu extractul catagrafiei din 1831, din care rezulta un număr total de 152 401 contribuabili (birnici, bejenari hrisovuliţi, oameni fără căpătîi, mazili, ruptaşi, ruptele Vistieriei şi jidovi orîndari), faţă de 138 611 contribuabili recenzaţi anterior, şi numărul nedajnicilor (preoţi, diaconi, dascăli, privileghiaţi, scutiţi pentru strajă, nevolnici, văduve, vătafi şi slujbaşi volnici),

10

Numeroase informaţii referitoare la revizia catagrafiilor din 1831 se găsesc la Arhivele Naţionale Iaşi, Visteria Moldovei, dos. 2-3/1832, 35/1832, 41/1832, 86/1832, 327/1832, 662/1832 etc.; Secretariatul de Stat al Moldovei, dos. 28/1832. Pentru situaţiile din ţinutul Romanului, vezi îndeosebi, Visteria Moldovei, dos. 17/1832, 103-106/1832, 111/1832, 113-114/1832.

X

de 55 27511. La aceştia din urmă se adăugau celelalte categorii de scutiţi de capitaţie: boierii, militarii, membrii sfaturilor orăşeneşti, ţiganii mănăstirilor şi ai particularilor, corpul academic şi şangăii.

Catagrafiile din anul 1831 au avut în vedere toate categoriile (treptele) sociale şi fiscale ale vremii, aşa cum se constituiseră în Moldova de cel puţin jumătate de veac. Astfel, trebuiau înregistraţi preoţii în slujbă, dascălii în slujbă, ţîrcovnicii dascăli, cu precizarea praznicului (hramului) bisericii la care slujeau aceştia, preoţii fără slujbă, diaconii fără slujbă12, cei la neamuri, vel căpitani, căpitani, vornici de poartă, poruşnici, postelnici, polcovnici, ispravnici de aprozi sau de copii, cei scutiţi pentru străjuiri, iertaţi de sate, bătrîni şi nevolnici, văduve, mazili, ruptaşi, ruptele Vistieriei, feciori de privileghieţi şi alţii neintraţi la nicio treaptă, havalegii birnici, birnici breslaşi, bejenari hrisovoliţi cu bir, bejenari hrisovoliţi fără bir, slugile rangurilor şi ale moşiilor, răspopi, răzdiaconi, ipodiaconi, breslele posturilor, greco-bulgari veniţi de peste Dunăre, jidovi orîndari, cei neintraţi la nicio rînduială, slugile cu hac ce nu au nicio rînduială, feciori burlaci de muncă şi robii ocîrmuirii. Ţiganii mănăstirilor şi ai boierilor, fiind de regulă nomazi, nu erau înregistraţi, urmînd ca ocîrmuirea să ia măsuri pentru sedentarizarea acestora în viitor. Mazilo-ruptaşii şi privileghieţii trebuiau să prezinte documentele care atestau statutul şi drepturile lor, acte ce sînt consemnate în listele recensămintelor. Catagrafiile realizate în capitală şi în tîrgurile reşedinţă de ţinuturi (documente ce vor fi editate separat) înregistrează toate treptele specifice acestor localităţi. Cu această vastă informaţie, catagrafiile din anii 1831 şi 1832 îşi relevă importanţa excepţională pentru cunoaşterea numeroaselor aspecte ale structurii demografice, sociale, profesionale, etnice şi confesionale a epocii. Recensămîntul, urmînd aceste instrucţiuni şi proceduri, trebuia să fie repetat periodic, o dată la şapte ani, prevedere respectată în întreaga perioada regulamentară.

11

Gh. Ungureanu, op. cit., p. 153–154. Alte date, unele concordante, sînt cuprinse în Memoriul lui Bois-le-Comte despre Moldova (14 mai 1834), unde se întîlnesc şi interesante consideraţii asupra unor categorii sociale şi despre economia principatului: Documente privitoare la istoria românilor (Hurmuzaki), XVII, Bucureşti, 1913, p. 359 sqq.

12 Regulamentul Organic (Cap. III, Anecsa Litera A, Pentru aşezămîntul tagmei bisăriceşti din toată ţara) limita numărul slujitorilor bisericeşti în funcţie de mărimea satelor. Astfel, în satele de pînă la 100 de locuitori (capi de fmilie) puteau funcţiona doi preoţi, un diacon şi doi dascăli, iar în cele mai mari se îngăduiau cel mult patru preoţi, doi diaconi şi doi dascăli. Ca urmare, în unele sate puteau exista la data catagrafiei mai mulţi clerici decît numărul admis, unii rămînînd fără slujbă. Aceştia trebuiau să accepte transferul în alte localităţi sau să aştepte eliberarea posturilor rîvnite prin decesul titularilor.

XI

Schimbările instituite de Regulamentul Organic în organizarea socială, administrativă şi fiscală a principatelor române sînt numeroase şi dificil de ierarhizat ca importanţă istorică. Dintre acestea, înlocuirea sistemului de impozitare prin cislă cu capitaţia a părut una dintre reformele cu caracter de o modernitate evidentă. În locul unităţii fiscale numită l(i)ude, care putea asocia mai mulţi birnici, noul aşezămînt impunea tuturor contribuabililor „plata unei capitaţii individuale şi uniforme” de 30 de lei vechi pe cap de familie, indiferent de avere, după constatarea lui I. C. Filitti13, care lua în considerare doar dispoziţiile Regulamentului Organic. Capitaţia explică faptul că în 1831 nu au mai fost recenzate, ca în 1820, animalele şi stupii14, care constituiau baza diferenţierii materiale şi, în consecinţă, fiscale a contribuabililor în sistemul cislei. Impozitul unic individual venea însă în contradicţie cu principiul răspunderii solidare a comunităţii săteşti pentru suma totală impusă anual, cît şi cu inegalitatea frapantă dintre posibilităţile financiare ale locuitorilor înstăriţi şi ale celor foarte săraci, fapt asupra căruia atrăgea atenţia Costache Conachi15. De aceea, nu este surprinzătoare demonstraţia documentară a lui N. Corivan conform căreia principiul capitaţiei a rămas în satele Moldovei literă moartă, sistemul de cisluire funcţionînd practic şi după 1 ianuarie 1832, în toată perioada regulamentară16. Constrîngerile şi practicile sociale vechi rezistau, ca orice deprindere înrădăcinată, în faţa iniţiativelor legislative radicale.

Model de urmat pentru catagrafiile din anii următori, recensămîntul din 1831–1832 oferă un material statistic şi onomastic de cel mai mare interes atît pentru cercetările istorice şi lingvistice de amploare, cît şi (poate mai ales) pentru studiul vieţii şi evoluţiei comunităţilor locale. Analiza comparativă a datelor oferite de catagrafiile din anul 1820, de cele din 1831 şi 1832 şi, apoi, de recensămintele ulterioare evidenţiază fapte şi aspecte mai greu de cunoscut şi evaluat prin alte izvoare. Între aceste teme, ne apar ca pregnante: sporul demografic, dinamica instabilă a populaţiei rurale, între sedentarizare şi migraţie, veşnica restructurare a stărilor şi categoriilor sociale, etnice, confesionale şi ocupaţionale, între ascensiune şi decădere, relaţiile de rudenie, 13

Ioan C. Filitti, op. cit., p. 145.

Ulterior, au fost iniţiate şi realizate în Moldova şi recensăminte economice numite Statisticeşti ştiinţi, care trebuiau să evalueze, în afară de suprafeţele arabile, viile, pădurile, păşunile şi fîneţele, şi această avere importantă a ţării, animalele, stupii şi altele. Aceste statistici se păstrează astăzi la Arhivele Naţionale Iaşi, Ministerul de Interne, tr. 1772, op. 2020, dosar 1933 (anul 1842), 5275 (anul 1844), 12052 (anul 1847).

15 Ioan C. Filitti, op. cit., p. 146, nota 29.

16 Op. cit., p. 156–160, şi Contribuţie la cunoaşterea cislei în perioada regulamentară, în „Studii. Revistă de istorie”, tomul 21, 1968, nr. 5, p. 931–936.

14

XII

etapele constituirii sistemului antroponimic oficial al numelui dublu şi altele. Cîteva sumare exemplificări sînt relevante în acest sens.

Alegem aleatoriu, pentru comparaţii, informaţiile din anii 1820, 1831 şi 1832 referitoare la satul Simioneşti din Ocolul de Mijloc al ţinutului Roman.

Pentru numai un deceniu, diferenţele de recenzare sînt notabile, datorate nu atît sporului natural al populaţiei, cît înregistrării unor categorii rămase în afara catagrafiei din 1820 (de exemplu, bătrînii şi nevolnicii, văduvele scutite de bir), intrării la bir a unor tineri deveniţi maturi (după 25 de ani) şi gospodari, deceselor, plecărilor şi venirilor în sat a oamenilor numiţi fără căpătîi, intraţi ca slugi, argaţi pe la diverşi stăpîni. Astfel, în 1820 apar în acest sat doar 50 de capi de familie, între care patru văduve puse la bir, în timp ce în 1831 sunt înregistrate 86 de persoane, printre care 14 văduve scutite de bir. Dintre birnicii de la 1820, trei erau morţi la recensămîntul următor (sînt înscrise văduvele lor), iar alţi 23 nu mai sînt regăsiţi în liste din diverse motive (morţi, fără să lase în urmă văduve, plecaţi din sat), în schimb, în 1831, sînt înregistraţi mulţi necunoscuţi anterior, tineri gospodari (însurăţei), slugi, căpătăieri şi alţii fără nicio rînduială (20). În acest deceniu, dispare un sudit austriecesc, dar este recenzat un jidov orîndar, supus rusesc, care şedea la Hîrlău. Nu mai apare un preot (Trifan), dar este în slujbă un altul (Iordache), fostul diacon din 1820. Un birnic este scutit, pentru că un cumnat al său fusese luat la straja pămîntească recent înfiinţată. Pentru cercetările istorice locale, asemenea analize sînt foarte rodnice, putînd identifica momentul aşezării în anume localitate a primului venit dintr-o familie, evoluţia şi structura socială etc. Din perspectivă actuală, genealogia neamurilor este, probabil, cea dintîi beneficiară a acestor catagrafii.

Desigur, numai o dispoziţie expresă a Vistieriei poate explica faptul că, în toate catagrafiile din 1831 şi din anii următori, numele unic dispare practic din sistemul antroponimic oficial. Dacă locuitorii recenzaţi nu aveau la data catagrafiei şi un al doilea nume, complementar (nume de familie, poreclă stabilă şi recunoscută, etnonim devenit element de identificare de măcar două generaţii), toţi trebuiau înregistraţi cu consemnarea numelui tatălui (acesta, la rîndul său, avînd, de regulă, un nume dublu), în formula X sîn YZ, sau socrului (X zet YZ), iar văduvele cu numele bărbaţilor decedaţi, prin sintagme genitivale de tipul Ioana lui Stan Pelin. Această cerinţă aduce un volum enorm de informaţie genealogică precisă, care umple în mare măsură golul dintre recensămintele din anii 1772–1774 şi 1820 şi lămureşte multe relaţii de înrudire rămase obscure în catagrafia din 1820. La Simioneşti, de exemplu, aflăm în 1831 că birnicul Mane Rusul (din 1820) era sîn Gheorghii, rus, că un Cozma Ivanu, Vasîli Ivanu şi Toader Ivanu (din 1820)

XIII

erau fraţi, fiindcă toţi erau sîn Ivan, ciobotar (aşadar, numele personal al acestuia devine, ca patronim, nume de familie în generaţia fiilor săi, iar elementul de identificare ciobotar era denumirea meseriei, fapt ce justifică ortografierea apelativului cu iniţială minusculă). La fel, Marie lui Ion Rusu (1831) se dovedeşte a fi văduva lui Ivan, rus (1820). Toma, Grigori şi Radu Ştirbu (1820) sînt probabil fraţi (primii doi fiind arătaţi ca fiii lui Ion/Ioniţ Ştirbu, în 1831), ultimul, Radu (desigur mort acum, căci nu mai este recenzat), fiind menţionat în sintagma Vasîli sîn Rad(u) Ştirbu. În absenţa acestei formule, nu am fi putut afla relaţia de rudenie dintre Vasile Ştirbu şi unchii săi paterni, Grigori şi Toma. Tot aşa de preţios este acest mod de înregistrare pentru aflarea ascendenţilor multor preoţi, diaconi şi dascăli care, în recensămintele anterioare anului 1831, erau înregistraţi doar cu nume unic, suficient într-un sat pentru identificarea lor, fiindcă, de pildă, dascal Gheorghi (1820) era doar unul singur la Simioneşti. În 1831, acesta apare însă ca dascal Gheorghii sîn preot Ursu Ion17.

Interesante constatări apar şi în chestiunea prezenţei la Simioneşti a unor unguri/catolici. După nume, în 1820, aici pot fi identificaţi doar o Marghita, vădana, un Iojă, ungurul, şi Iojă, crîcimar. În 1831, aceştia nu mai apar, în schimb sînt recenzaţi Ignat sîn Ianoş ungur, Ion sîn Vasîli Rusu zet Martin unguru, Ion sîn Vasîli unguru şi Mărtin sîn Mărtin, jitar. Dintre aceştia, cei doi Iojă şi Ianoş, ungur, par a fi etnici maghiari, deşi numele Ignat al fiului celui din urmă nu este specific unguresc (Ignatz, Ignaţ). Ceilalţi, îndeosebi Vasile, unguru, şi fiul său Ion, dar şi Marghita, Mărtin erau, mai curînd, catolici români. Mai multe fapte lingvistice de această natură apar în catagrafiile satelor mari, cu populaţie catolică şi ortodoxă amestecată, dar se observă, din nou, că, în privinţa identificării etniei unor locuitori, analiza onomastică nu este totdeauna suficientă, adică sigură. În alte situaţii, informaţia despre apartenenţa confesională a unor locuitori este precisă. La Dămieneştii din Ocolul de Mijloc, în 1831, un Iordache, botezatu, este sîn Ştefan, calvinu (care ar putea fi Ştefan, vătăman, sau Ştefan Catana, din 1820). Aflăm, aşadar, nu numai ritul botezului, dar avem şi indicii că apelativele botezatu şi calvinu nu erau la 1831 nume de familie (cf. şi exemplele Iacob, rotariu, sîn Gheorghe Baciu, sau Ştefan, olariu,

17

O analiză detaliată a formulelor denominative identificate (în număr de şapte), care sînt specifice etapei de trecere de la sistemul popular al numelui unic la cel oficial, al numelui dublu, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, aşa cum rezultă din catagrafii, se găseşte în capitolul Teme de antroponimie istorică din lucrarea noastră Comuna Vultureşti.

I, p. 157–172.

XIV

sîn Pavel Prutianu, unde acum ştim cum trebuie ortografiate denumirile meseriilor, cu minuscule iniţiale, aşadar, deşi cuvintele sînt articulate).

Pentru editorii catagrafiilor, confruntaţi cu dificultăţile lecţiunii numelor ilizibile sau greşit scrise, comparaţia catagrafiilor din 1820 şi 1831 (şi, desigur, a următoarelor) poate aduce multe clarificări utile. De pildă, un Andronache Lăcustul [?] de la Simioneşti (1820) se dovedeşte a fi, de fapt, Andrunachi Lăcătuşu (1831). Nu tot atît de limpede este cazul numelui de familie Luncaş (Ion Luncaşul, 1820, Marie lui Gavril Luncaş, 1831), scris şi Lucaş, la Cos(tan)d(in) sîn Ion Lucaş, 183118, acesta din urmă putînd fi o eroare prin omisiune de slovă (n) sau o eventuală redare a numelui Lucaci.

Catagrafia din 1832 transcrie ambele nume din 1831 ca Lucaş, aceeaşi formă apărînd şi la Bătrîneştii de Sus, din Ocolul de Jos, unde sînt înregistraţi un Grigori sîn Gavril Lucaş şi Irimie sîn Grigori Lucaş. Abia recensămintele din 183819 şi 184520 ne dau certitudinea ca avem a face cu numele real Luncaş.

Catagrafiile revizuite şi restructurate din anul 1832, al căror scop principal era sporirea numărului de contribuabili, prin desfiinţarea categoriei scutelnicilor şi identificarea potenţialilor birnici ascunşi intenţionat prin alte trepte fiscale sau omişi din eroare21, relevă, prin comparaţie cu catagrafiile din 1831, o mulţime de aspecte şi informaţii noi pe care doar cercetările restrînse, pe sate şi ocoale, le pot valorifica deplin. Acum, observăm doar că reducerea celor 36 de categorii (trepte) de locuitori avuţi în vedere în 1831 (birnici, dajnici şi scutiţi de dări) la doar 13 trepte în 1832, altfel regrupate (în 15 rubrici ale condicilor, în loc de 39 de rubrici din registrele din 1831), sărăceşte informaţia referitoare la statutul multor oameni recenzaţi. Pe de altă parte, în 1832 apar numeroşi oameni necunoscuţi în recensămîntul din 1831, omişi din diverse motive (de pildă, erau încă feciori neînsuraţi) sau stabiliţi într-un sat anume chiar în cursul anului 1832, în lunile revizuirii listelor de contribuabili. La Simioneşti, de exemplu, sînt înregistrate nu mai puţin de şapte nume noi. De asemenea, constatăm că toate slugile, oamenii neintraţi la nicio rînduială şi străinii fără căpătîi din 1831 (în total 23) sînt trecuţi în categoria birnicilor, unde apare şi un locuitor (Stoian sîn Dumitrachi Turcu) anterior 18

Arhivele Naţionale Iaşi, Vistieria Moldovei, dosar 284/1831, f. 1r.

Ibidem, dosar 231/1838, f. 60v (Costandin Luncaş).

20 Ibidem, dosar 227/1845, f. 169v (Costandin Luncaş).

21 Pentru documentarea unor asemenea situaţii, de pildă cele privitoare la feciorii de preoţi, mazili şi alţi privileghiaţi care contestau recenzarea lor ca birnici, în pofida documentelor prezentate, vezi la Arhivele Naţionale Iaşi, Vistieria Moldovei, dosar 28/1832.

19

XV

considerat bătrîn şi nevolnic. Ca urmare, numai în acest sat numărul birnicilor sporeşte de la 35 la 66 (dintre care 12 erau slujbaşi volnici pentru moşie).

Din păcate, ceea ce se cîştigă ca informaţie, pe de o parte, se pierde din alt punct de vedere, acela al corectitudinii numelor înregistrate. Fiind a treia transcriere a listelor iniţiale redactate în fiecare localitate, catagrafiile din 1832 înregistrează deformat un mare număr de nume de persoane, a căror corectitudine nu va putea fi stabilită decît prin cercetarea comparativă a celorlalte recensăminte din fiecare localitate, sarcină ce nu poate fi asumată de editorii catagrafiilor, care, conform principiului neintervenţiei enunţat deja, transcriu numele aşa cum apar în textul original editat. La Simioneşti, de pildă, găsim în 1832 numele Măntăcan în loc de Muntean, Ştiru pentru Ştirbu, Dădenilă pentru Dănilă, Ciocan pentru Mocan, Costachi Cioată pentru Ostahi Ciobotar, Toalbă pentru Talpă, Toader pentru Flore, Nicioiniţă pentru Negoiţă, Uncioru pentru ungur etc., numele fiind corect ortografiate în registrul catagrafiei din 1831. Există numeroase indicii că listele numelor din 1832 nu au fost transcrise numai după registrele din 1831, ci avîndu-se la îndemînă şi alte liste actualizate. Aşa se explică faptul că sintagma Smaranda lui Grăbincenui (sic!) – numele unei văduve din satul Căutişăni – nu poate fi transcrierea, chiar greşită, a sintagmei Smaranda Grăbincenoae (din 1831), ci a formulei denominative Smaranda lui Grăbinceanu (cu eroarea articulării masculine a determinantului feminin: lui Grăbincenoae!) preluată din altă listă.

O pierdere de informaţie în 1832, faţă de catagrafiile întocmite în anul 1831, constă în omisiunea înregistrării documentelor care atestau calitatea de mazili, neamuri, ruptaşi şi rupte ale Vistieriei.

Mai semnalăm şi faptul că în 1832 s-au experimentat noi regrupări fiscale ale satelor şi cătunelor, desigur cu scopul unei mai bune colectări ale dărilor (birul şi dajdea), avîndu-se în vedere mărimea parohiilor, apropierea aşezărilor, apartenenţa la o unitate administrativă şi alte criterii, precum moşia pe care se aflau acele aşezări. Asemenea regrupări au fost înregistrate într-un repertoriu toponimic sub formulele sat, contopit cu satul ... sau înglobat în satul ... (cînd una dintre aşezări nu mai este menţionată), formule care nu desemnează noi unităţi teritoriale propriu-zise, ci doar fiscale, diferenţă ce nu a fost uneori corect înţeleasă22. Un singur exemplu, din ţinutul Romanului: pe moşia Giurgeni, a medelnicerului Dimitrie Drăghici, din ţinutul Vasluiului, a luat fiinţă după 1820 (cînd nu este atestat) satul Arşiţa, 22

Tezaurul toponimic al României. Moldova. Volumul I, Repertoriul istoric al unităţilor administrativ-teritoriale (1772–1988), coordonator Dragoş Moldovanu, Partea 1 şi partea a 2-a, Bucureşti, 1991–1992, p. LXIV–LXVI.

XVI

cu 14 locuitori birnici în 1831, recenzaţi în Ocolul de Jos al ţinutului Roman. Cam în acelaşi timp, pe aceeaşi moşie, se formează satul Giurgenii Boiereşti (deosebit de Giurgenii schitului Giurgeni), care nu apare în catagrafia din 1831, ci numai în aceea din 1832, cînd cele două aşezări sînt contopite fiscal (cu 90 de locuitori) sub formula Satul Arşiţa cu Giurgenii, acest din urmă sat fiind apoi numit Valea Ursului (din 1871). După 1838, Arşiţa a dispărut prin înglobare în Giurgeni. Fiindcă moşia Giurgeni era din vechime în ţinutul Vasluiului, cele două sate au aparţinut administrativ (şi fiscal), în secolul al XIX-lea, cînd de Ocolul (şi Plasa) Fundului, cînd de ţinutul Romanului (Ocolul de Jos, Ocolul Siretului şi Plasa Mijlocul)23. În pofida lipsei de rigoare, între care ortografia numelor se evidenţiază ca principala deficienţă, catagrafiile din anii 1831 şi 1832 se impun ca izvoare de prim rang pentru cunoaşterea, sub multiple aspecte, a populaţiei Moldovei din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Mircea CIUBOTARU

23

Ibidem, s.v. Arşiţa3, Valea Ursului1 şi Valea Ursului (comună).

XVII

Notă asupra ediţiei Volumul de faţă este o ediţie a condicilor nr. 502/1832 (Romanul. Matca Ocolului de Mijloc), 503/1832 (Romanul. Matca Ocolului de Sus) şi 504/1832 (Romanul. Matca Ocolului de Jos) de la Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale. Lipseşte matca generală a ţinutului Roman pe 1832. De asemenea, nu s-a păstrat sau nu s-a transcris Catagrafia din 1832 pentru Tîrgul Romanului. De aceea, pentru recensămîntul tîrgului, se va edita ca supliment Catagrafia din anul 1831.

Normele de editare sînt acelea precizate în volumul I, partea 1 (1820), p. XVII–XVIII. Semne speciale: (...) – întregiri; [?]

– lecţiune incertă, incompletă sau imposibilă, din motive diverse: grafie ilizibilă, loc pătat, deteriorat, acoperit parţial; [sic!] – aşa în text (pentru grafii care maschează pronunţii recunoscute ca diferite sau apropiate ale cuvintelor); * – marchează localităţi dispărute; <...> – marchează, la Indici, situaţia administrativ-teritorială actuală a localităţilor.

XIX

Glosar de termeni arhaici agă beizadea birnic brat breslaş capitaţie catahris căminar cislă dajdie haham hatman havalele ispravnic jidov l(i)ude matcă mazil nart

– (sec. XIX) dregător cu atribuţii poliţieneşti în oraşe – fiu de domn – categorie fiscală neprivilegiată, plătitoare de impozit (bir sau capitaţie, din 1832) – (slavonism) frate – (sec. XIX, în Moldova) categorie de ţărani scutiţi de havalele, cu obligaţii de muncă suplimentare boierescului – impozit individual şi fix instituit de Regulamentul Organic (1832), care înlocuia plata birului în sistemul cislei – (grecism) abuz – (sec. XIX) mic boier, însărcinat cu încasarea caminei, dare asupra vinului şi rachiului (pînă în 1831); titlu onorific după 1832 – sistem de impozitare presupunînd răspunderea colectivă şi repartizarea unei cote-părţi din bir pentru contribuabilul individual; înlocuit, teoretic, cu capitaţia (1832) – (sec. XIX) cvasiimpozit al unor categorii privilegiate, exceptate de la plata birului sau a capitaţiei (după 1832).

– (la evrei) persoană care efectua tăierile rituale de vite şi păsări – (sec. XIX) dregător cu atribuţii poliţieneşti în teritoriul ţării şi în mahalalele oraşelor, apoi, din 1832, şi cu atribuţii militare (comandant al străjii pămînteşti) – (în sec. XIX) obligaţii de muncă (podvezi, clăci) ale locuitorilor birnici – (sec. XIX) dregător principal cu funcţii administrative în ţinuturile (judeţele) principatelor – evreu – (în sec. XVIII–XIX) unitate fiscală individuală (pe cap de familie) sau colectivă (cu plata solidară) – varianta finală, de control, a unei catagrafii a Vistieriei – (sec. XVIII–XIX) categorie socială şi fiscală privilegiată definită prin descendenţa, atestată, din boierii mari şi din cei de pînă la a treia treaptă – normă zilnică de muncă pe moşia boierească, pentru ţăranii clăcaşi XXI

orîndar peci peripiscă poreclă poruşnic posluşnic

– arendaş de moşie sau cîrciumă – adeverinţă – (rusism) pricină, motiv de litigiu – (sens vechi) nume complementar, de familie sau de patrimoniu – grad militar (locotenent) în armata rusă – categorie socială şi fiscală exceptată, pînă în 1832, de la plata birului şi de prestaţii către domnie, în favoarea mănăstirilor postelnic – (sec. XIX) dregător cu atribuţii protocolare şi de ministru de externe postelnicel – (sec. XIX) mic boier, în subordinea marelui postelnic privileghiat – categorie socială, judiciară şi fiscală în regim legal de excepţie şi favoare, caracteristic feudalismului ruptaş – categorie fiscală privilegiată, plătind rupta (dare unică, forfetară şi personală stabilită de Vistierie), de regulă colonist, meşteşugar şi negustor, pămîntean sau străin sîn – (slavonism) fiu slujbaş volnic – categorie fiscală introdusă de Regulamentul Organic incluzînd slujitori (de la unul la patru, proporţional cu numărul locuitorilor), scutiţi de proprietar de celelalte obligaţii legale, sătenii fiind datori să le plătească zeciuiala la cutia satului şi capitaţia spătar – (în sec. XIX) dregător cu atribuţii administrative şi judecătoreşti, ca delegat al domnului, îndeosebi în pricinile străinilor spravcă – (rus.) anchetă, cercetare sudet/sudit – supus străin, cu drepturi juridice şi fiscale privilegiate şangău/şalgău – ciocănaş, tăietor de sare la ocne treaptă – categorie socială sau fiscală vornic – (sec. XIX) dregător cu atribuţii de justiţie penală şi poliţie vornicel – vornic de sat, cu atribuţii administrative, fiscale şi de judecată a pricinilor mărunte zăt (zet) – (slavonism) ginere Notă Corectăm două erori de tehnoredactare din Glosar de termeni arhaici, vol. I, partea 1, p. XXX, unde se va citi: orîndar / orîndator – arendaş de moşie sau cîrciumă panţîr – slujitor înarmat al isprăvniciei, recrutat din satele ţinutului respectiv

XXII

Bibliografie (privitoare la localitǎţi din ţinutul Romanului) Marco BANDINI, Codex. Vizitarea generalǎ a tuturor Bisericilor Catolice de rit roman din Provincia Moldova 1646–1648, ediţie bilingvǎ, introducere, text latin stabilit, traducere, glosar de Traian Diaconescu, Iaşi, Editura Presa Bunǎ, 2006.

I. N. CIOCAN, Monografia creştinilor catolici din jud. Roman. Dupǎ datele culese în 1903, Roman, 1924.

Ion H. CIUBOTARU, Catolicii din Moldova. Universul culturii populare, vol.

I-III, Iaşi, Editura Presa Bunǎ, 1998, 2002, 2005.

Ion H. CIUBOTARU, Anton DESPINESCU, Dǎnuţ DOBOŞ, Dragoş MOLDOVANU, Petronel ZAHARIUC, Gherǎeşti – un sat din ţinutul Romanului, Iaşi, Editura Presa Bunǎ, 2003.

Petru CONDREA, Dicţionarul geografic al judeţului Roman, Bucureşti, 1890.

Ioan DǍNILǍ, Limba românilor în graiul ceangǎilor din Moldova, Bucureşti, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, 2005.

Dǎnuţ DOBOŞ, Rǎchiteni. File de monografie istoricǎ, Iaşi, Editura Presa Bunǎ, 1999.

Dǎnuţ DOBOŞ (coordonator), Sagna. File de monografie istoricǎ, Iaşi, Editura „Sapientia”, 2003.

Dǎnuţ DOBOŞ (coordonator), Silviu VACARU, Hǎlǎuceşti. Sat de veche tradiţie cultural-religioasǎ, Iaşi, Editura „Sapientia”, 2004.

Dănuţ DOBOŞ (coordonator), Petronel ZAHARIUC, Lucia CIREŞ, Daniela BUTNARU, Adjudeni. Şase veacuri de prezenţă catolică pe valea Siretului, Iaşi, Sapientia, 2005.

Fabian DOBOŞ (coordonator), Sǎbǎoani, file de istorie, Iaşi, Editura Presa Bunǎ, 2002.

Emil DUMEA, Catolicismul în Moldova în secolul al XVIII-lea, Iaşi, Sapientia, 2003.

Iosif GABOR, Dicţionarul comunitǎţilor catolice din Moldova, Bacǎu, Editura „Conexiuni”, 1996.

HORVÁT Antal, Strǎmoşii catolicilor din Moldova. Documente istorice 1227–1702, [Sfîntul Gheorghe], 1994.

Florica ICHIM, Dorel ICHIM, Catolicii moldoveni. (Studii de etnologie), Bacǎu, Editura Diagonal, 2002.

XXIII

Cosmin LUCACIU, Aurelian TEODORESCU, Despre ceangǎii din Moldova şi originea lor, Bucureşti, 1998.

Dumitru MǍRTINAŞ, Originea ceangǎilor din Moldova, Bucureşti, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, 1985.

Costin MERIŞCA, Castelul Miclăuşeni în cultura românǎ, Iaşi, Editura Cronica, 1996.

Costin MERIŞCA, Istoricul satelor Miclăuşeni şi Butea din judeţul Iaşi (dar şi al satelor vecine, existente sau dispărute), Iaşi, Trinitas, 2002.

Alois MORARU, Ioan DIMIŞCǍ, Anton COŞA, Pildeşti. Monografie istoricǎ, Iaşi, Editura Presa Bunǎ, 2002.

Iosif Petru M. PALL, Originea catolicilor din Moldova şi franciscanii, pǎstorii lor de veacuri, Sǎbǎoani-Roman, 1942.

Liviu PILAT, Comunitǎţi tǎcute. Satele din parohia Sǎbǎoani (secolele XVII–XVIII), Bacǎu, Editura „Dumitru Mǎrtinaş”, 2002.

POZSONY Ferenc, Ceangǎii din Moldova, Cluj, Asociaţia Etnograficǎ „Kriza János”, 2002.

Scarlat PORCESCU, Episcopia Romanului, editatǎ de Episcopia Romanului şi Huşilor, 1984.

Ion I. RUSSU, Românii şi secuii, Bucureşti, Editura ştiinţificǎ, 1990.

Ath. Pr. VASILESCU, Monografia mǎnǎstirii şi comunei Doljeşti din judeţul Roman. Studiu istoric şi critic, Roman, 1930. *** Documenta Catholicorum Moldaviae, A. Documente româneşti. I. Fondul Episcopiei Romano-Catolice din Iaşi, vol. 1 (1627–1750), întocmit de Silviu Vǎcaru şi Anton Despinescu, Iaşi, Editura Presa Bunǎ, 2002. *** Instituţii feudale din ţǎrile române. Dicţionar, coordonatori Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988. *** Tezaurul toponimic al României. Moldova. Volumul I. Repertoriul istoric al unitǎţilor administrativ-teritoriale 1772–1988, coordonator Dragoş Moldovanu, Partea 1 şi Partea a 2-a, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1991–1992.

XXIV

Introduzione Le catagrafie degli anni 1831 e 1832 – l’inizio di statistica moderna Riassunto Dopo tre anni dal censimento fiscale del 1828, che non è stato portato a termine a causa della guerra russo-turca, e dopo il lavoro statistico della Tesoreria del 1829, fu fatto un nuovo censimento, di cui scopo, metodo e contesto sono oggi ben conosciute.

A Petersburgo, tra la fine del 1828 e l’inizio dell’anno seguente, furono scritte delle istruzioni per la riorganizzazione dei Principati, prevista anche dalla Convenzione di Akerman (7 ottobre 1826). I cambiamenti imposti con i Regolamenti Organici furono molto significativi, cosicché questi documenti furono considerati dai consoli stranieri, gli osservatori a Bucarest e Jassy per le dispute nel processo dell’elaborazione, come una Costituzione libera, che i russi non la applicavano nel loro paese. Tra queste norme, la riforma fiscale e la riorganizzazione delle finanze costituirono importanti sussidi per un miglioramento funzionamento dello stato romeno moderno.

Il rifiuto dei grandi boiardi, specialmente moldavi, che erano più conservatori di quelli della Valacchia, di accettare alcune punti riformatrici promossi dal generale Paolo Kiseleff (novembre 1829 – novembre 1831), ma anche la corruzione dell’amministrazione, vera piaga ereditata dal periodo fanariota, costituirono grandi impedimenti nella promulgazione del Regolamento Organico, soprattutto per quanto riguarda le misure fiscali.

Allo stesso tempo, i grandi nobili sostenevano che i loro scutelnici e posluşnici, servi e breslaşi furono dati dai principi predecessori come una compensazione per l’eliberazione dei contadini vicini. Kiseleff, che a sempre difeso il miglioramento della condizione dei clăcaşi, non ammetteva questo argomento, considerando i privilegi come una paga per gli offici nello stato, paga che si poteva togliere e sostituire con stipendi più grandi e pensioni oppure mediante l’aumento da 12 a 24 del numero di giorni di lavoro (proposta che, per fortuna, non fu accettata). Il problema dei scultelnici fu soluzionata finalmente per le pensioni a vita, ma anche mediante alcuni servi autonomi.

XXV

Per l’imposizione di alcune riforme amministrative, erano imperiosamente necessarie alcune riorganizzazioni, tra le quali si evidenziavano la sostituzione del sistema di distribuzione delle imposte sulle liude con la capitaţia, come anche la ristrutturazione della Tesoreria, la quale divenne un dipartimento del Consiglio Amministrativo oppure del Divano Esecutivo (il Governo). Il fatto che non decidevano più, come nel passato, il vistiernic nella nomina dei funzionari e gli ispravnici nella distribuzione delle somme delle imposte e delle dajdii sui villaggi, limitava le possibilità di verificarsi degli abusi e corruzioni. Altrettanto, nuovi lavori statistici dovevano riflettere la situazione reale delle risorse finanziarie dei Principati.

Il 27 gennaio 1831, Kiseleff chiese all’Assemblea del popolo di realizzare, in due mesi, le catagrafie, anche se il Regolamento Organico non era ancora aggiornato e quindi tanto meno votato o confermato dalla Porta.

Le notizie sul modo in cui sono state realizzate le catagrafie del 1831 sono molto più ricche che quelle riguardanti il censimento del 1820. Il testo del Regolamento Organico (Cap. III, sezione IV, Il modo in cui si deve fare l’iscrizione oppure catagrafie) prevedeva i procedimenti che dovevano essere osservati per il nuovo censimento. Altrettanto, un progetto approvato dall’Assemblea del popolo della Moldavia il 20 febbraio 1831 presentava in 18 articoli il modo concreto di realizzazione di questo importante censimento. Poi, l’ampia corrispondenza del Pieno Divano e della Tesoreria (che prese in seguito il nome di Sezione I del Dipartimento delle Finanze) con gli ispravnici delle regioni e con le persone responsabili per la realizzazione delle catagrafie degli anni 1831 e 1832 porta molte informazioni sui molteplici e difficili problemi generati dalle norme del Regolamento Organico e, in speciale, da questo censimento. Una prima constatazione che notiamo è la differenza tra le intenzioni senz’altro progressiste della legislazione istituita e la realtà sociale del tempo. La scontentezza generale ha denaturato il senso delle riforme e ha ritardato l’applicazione delle nuove norme. Il vecchio mondo si rifiutava di uscire dalla sua inerzia secolare.

Tutte le categorie privilegiate hanno avuto qualcosa da perdere con questa riforma, spesso condannata oppure almeno disprezzata a causa del fatto che è stata imposta dai russi. I boiardi e i monasteri hanno perso gli scutelnici, breslaşi e posluşnici, le pensioni a vita e i servi autonomi, i quali erano considerati come delle compensazioni insufficienti. Il numero dei sacerdoti, diaconi e dei cantori era limitato in funzione delle dimensioni dei villaggi e in questo modo alcuni rimanevano senza lavoro. Tantissimi uomini senza nessun domicilio preciso, servi, dispersi per i campi, nei villaggi e stalle, per le periferie delle cittadine, dovevano essere registrati; quindi essi

XXVI

dovevano pagare anche le tasse. I sudditi stranieri divennero una categoria sociale giuridica e fiscale quasi non controllabile da parte delle autorità dello stato. Le catagrafie scoprivano e quindi obbligavano al pagamento tutti coloro (relativamente molti) che non erano in regola con i documenti che attestavano il loro statuto di sudeţi. Ma il più grande rifiuto di questa riforma, che poi diventò una mossa popolare, l’hanno mostrato gli abitanti dei villaggi, nonostante il fatto Kiseleff facesse grossi sforzi per convincerli mediante delle pubblicazioni sparse anche nei villaggi che il nuovo regolamento aveva come scopo proprio l’alleggerire il peso fiscale mediante l’ingrandimento della base delle imposte, come si dice oggi, mediante la regolarizzazione stretta dei debiti dei clăcaşi nei confronti dei proprietari dei terreni e mediante l’eliminazione degli abusi dell’amministrazione corrotta dell’odioso gruppo dei zapcii, che dovevano pagare le tasse. Invece si può notare come tra la legge e la l’applicazione pratica, tra l’intenzione e la realizzazione dell’idea la via era lunga e i cambiamenti da su in giù si realizzano anche oppure soprattutto con la forza.

Abituati con il male che gi conoscevano e inquieti a causa del bene in cui non credevano, in molti posti, chiaramente istigati a ribellarsi, soprattutto nei villaggi con popolazione cattolica dove i rappresentanti delle potenze straniere (Prussia e Inghilterra) trasmettevano dei messaggi contrari all’amministrazione russa, i paesani clăcaşi avevano due grandi cause per essere scontenti. Nel 1830 fu istituita l’armata nazionale (guardia del posto), istituzione senza la quale non si può immaginare il corso della storia dei principati verso l’indipendenza statale e che ha preso importanza in occasione degli eventi degli anni 1848, 1859 e 1877-1878.

Salutato con entusiasmo patriottico dai giovani che dovevano costituire il corpo degli ufficiali, questo atto politico è rimasto sconosciuto dai paesani finché l’andare a fare il militare era, inizialmente, un atto volontario, ma è diventato odioso quando i ragazzi furono obbligati ad andarci, dato il fatto che i volontari bastavano.

Allo stesso livello dell’oppressione erano condannati i clăcaşi mediante le norme che dovevano rispettare nei confronti dei boiardi, anche se queste norme, così come le norme del lavoro (il nart) previste, erano concepiti proprio per guardare I paesani da doveri supplementari e abusivi. I documenti del tempo attestano il fatto che gli abitanti preferivano, a ragione, il mantenimento delle intese precedenti con i padroni. Le lotte sanguinose da Săbăoani del 24 aprile 1831, tra i paesani di più villaggi della zona Roman e i reggimenti di casaci, hanno marcato il culmine della tensione generata dal Regolamento Organico. In questo contesto, il censimento del 1831 si svolse

XXVII

in condizioni difficili e fu realizzato soltanto mediante gli ordini severi e le pressioni dell’amministrazione russa.

A marzo del 1831 furono sparsi nei paesi della Moldavia dei volantini stampati che riportavano le principali informazioni riguardanti lo scopo e il modo di realizzazione della catagrafia, come anche i moduli per l’iscrizione di tutti gli abitanti, secondo le categorie fiscali e i gradi sociali, documenti che dovevano essere riempiti in ogni località dai sacerdoti, vornici e rappresentanti dei paesani. Le reazioni degli abitanti, di solito violenti, sono incominciate proprio nel momento della distribuzione dei suddetti volantini.

Nelle regioni di Hîrlău, Bacău, Neamţ e Vaslui, i paesani hanno cacciato con minacce di morte e con la violenza i legati del padrone, ma anche le commissioni fatte per la verifica delle liste apposite. Numerose altre difficoltà e motivi hanno rimandato i lavori effettivi nelle regioni fino alla metà del mese di agosto del 1831: il rifiuto o lo schivare di molti boiardi di partecipare come membri nelle commissioni regionali di lavoro alla catagrafia, il rimando, con diversi pretesti, di mandare le liste dei sudditi stranieri da parte degli agenti consolari, l’indolenza dei servi locali, e soprattutto, l’epidemia di peste che colpì i villaggi della Moldavia dalla fine del mese di maggio fino ad agosto. Secondo le norme del Regolamento Organico, in ogni regione si doveva costituire una commissione formata da un boiardo del primo rango, che aveva le proprietà in un'altra regione, il deputato eletto nell’Assemblea del popolo e l’arciprete del posto del censimento. La commissione doveva andare in tutti i villaggi della regione, dove c’erano chiese parrocchiali, radunare tutti gli abitanti di ogni paese, inclusi quelli delle filiali, aggiornare e verificare le liste fatte in precedenza dai responsabili dell’identificazione e l’iscrizione delle categorie fiscali, cioè i sacerdoti, i vornicei e tre paesani rappresentando le tre stati: i primi, i mediani e gli ultimi. Le liste dovevano essere confirmate con la firma del proprietario del rispettivo terreno oppure con quella di un delegato. Gli ispravnici, che furono istruiti riguardo alle richieste del censimento coordinavano e sostenevano tutta l’attività.

Le catagrafie arrivate fino a noi riflettono l’osservazione, in generale, di queste norme. Possiamo tuttavia notare, studiando le catagrafie della regione Roman, che una sola commissione non poteva percorrere in un solo mese l’intera regione e per questo, qui furono istituite tre commissioni, una per ogni ocol. Altrettanto, non si constata la presenza nelle commissioni degli arcipreti e, in ogni villaggio, di nove abitanti birnici (spesso in numero più piccolo, tre o sei, questi quasi senza eccezione usando le impronte delle dita come firma). Verificando sul posto i registri, la commissione faceva una

XXVIII

tabella, in due esemplari, di cui uno rimaneva nel villaggio e l’altro era messo nell’archivio della rispettiva provincia. Subito questi documenti furono trascrissi alle residenze delle isprăvnicii in registri identici come formato e stile, messe a disposizione dalla Tesoreria. Nel fondo archivistico della Tesoreria della Moldavia si sono conservate quasi tutti i documenti delle catagrafie dell’anno 1831.

Alla fine del mese di dicembre, tutti i documenti erano già giunti alla Tesoreria, dove è stato fatto un estratto generale delle categorie fiscale, per ogni regione in parte. Il risultato del censimento è stato sorprendente e negativo: paragonando le cifre degli estratti con quelle delle statistiche del 1829, si è notato che il numero degli abitanti registrati, specialmente nelle regioni di Jassy e Botoşani era più piccolo e che le vedove e i bisognosi erano di più rispetto ai birnici. Con questo censimento, il budget delle entrate e delle spese della Moldavia per il 1832, nelle condizioni in cui la capitaţia era imposta come imposta unica, non poteva essere soddisfacente. Quindi, nel gennaio 1832, Kiseleff dispose la revisione delle catagrafie, con lo scopo di trovare le imprecisioni, tenendo conto soprattutto dell’identificazione degli uomini handicappati tra quelli dichiarati bisognosi, le vedove che non erano molto povere e i servi dei boiardi delle cittadine, tutti loro dovendo essere registrati nella classe dei birnici. Le verifiche, le correzioni delle liste dovute alle numerose osservazioni, trovare una soluzione per le numerose richieste dei proprietari scontenti dal calcolo del numero dei servi benevoli che li spettavano, poi la trascrizione dei registri delle catagrafie del 1831, con le modifiche finali, durarono 10 mesi.

Nel novembre 1832, la Tesoreria realizzava l’estratto della regolazione della tassa in paragone con l’estratto della catagrafia del 1831, da dove risultava un numero totale di 152.401 di birnici, rispetto a 138.611 birnici registrati prima, e il numero degli abitanti senza dajdie, di 55.275. A questi ultimi si aggiungevano le altre categorie di persone esonerate di capitaţie: i boiardi, i militari, i membri dei consigli delle città, gli zingari dei monasteri e delle persone fisiche, il corpo accademico e i şangăi.

Le catagrafie del 1831 hanno preso in considerazione tutte le categorie sociali e fiscali del tempo, così come furono costituite in Moldavia almeno mezzo secolo prima. Gli zingari dei monasteri e dei boiardi, essendo di solito nomadi, non erano registrati, i capi dovendo prendere delle misure per convincerli di stabilirsi, in futuro, in un posto preciso. I mazilo-ruptaşi e le persone privilegiate dovevano presentare i documenti che attestassero il loro stato e diritti, documenti che sono ricordate nelle liste dei censimenti. Le catagrafie realizzate nella capitale e nei capoluoghi delle regioni (che saranno

XXIX

edite separatamente) registrano tutte tappe specifiche a queste località. Con questa vasta informazione, le catagrafie del 1831 hanno un’importanza eccezionale per la conoscenza dei numerosi aspetti della struttura demografica, sociale, professionale, etnica e confessionale della epoca. Il censimento, seguendo queste istruzioni e procedimenti, doveva essere ripetuto periodicamente, una volta ogni sette anni, norma rispettata in tutto il periodo del regolamento.

I cambiamenti istituiti dal Regolamento Organico nell’organizzazione sociale, amministrativa e fiscale dei Principati romeni sono numerose. Tra questi, la sostituzione del sistema di imposta per cisla con capitaţia è sembrata una delle riforme a carattere visibilmente moderno. Al posto dell’unità fiscale nominata l(i)ude, che poteva associare più birnici, il nuovo regolamento imponeva a tutti “la paga di una capitaţia individuale ed uniforme” di 30 lei vecchi per famiglia, indipendentemente dall’avere, secondo la constatazione di I.C. Filetti, il quale prendeva in considerazione soltanto le decisioni del Regolamento Organico. Capitaţia spiega il fatto che nel 1831 non sono state più censite, come nel 1820, gli animali e le api, che costituivano la base della differenza materiale e, di conseguenza, fiscale di coloro che pagavano la cisla. L’imposta unica individuale era invece in contraddizione con il principio della responsabilità solidaria della comunità paesana per la somma totale imposta annualmente, ma anche con la grande non uguaglianza tra le possibilità finanziarie degli abitanti benestanti e di quelli molto poveri. Per questo, non sorprende la dimostrazione documentaria di N. Corivan secondo la quale il principio della capitaţie è rimasto nei villaggi della Moldavia senza risultato, il sistema di prendere la cisla funzionando praticamente anche dopo il 1 gennaio 1832, in tutto il periodo del regolamento. Le costrizioni e le pratiche sociali vecchie resistevano, come qualsiasi altra abitudine antica, davanti alle iniziative legislative radicali.

Essendo un modello per le catagrafie degli anni seguenti, il censimento realizzato tra il 1831 e il 1832 offre un materiale statistico e onomastico di un enorme interesse sia per delle ampie indagini storiche e linguistiche sia soprattutto per lo studio della vita e dell’evoluzione delle comunità locali.

L’analisi comparativa dei dati offerti dalle catagrafie del 1820, del 1831 e del 1832 e, poi, dai censimenti ulteriori evidenziano dei fatti ed aspetti difficilmente da conoscere e da valutare da altre fonti. Tra questi temi ci appaiono particolarmente importanti le seguenti: la crescita demografica, la dinamicità instabile della popolazione rurale, tra lo stabilire e la migrazione, l’eterna ristrutturazione tra gli stati e le categorie sociali, etniche, confessionali e occupazionali, tra l’ascensione e la decadenza, le relazioni di parentela, le

XXX

tappe della costituzione del sistema antroponimico ufficiale del doppio nome ecc. Per la ricerca storica locale, tali analisi sono fruttuose, potendo identificare il momento dello stabilire in una certa località del primo arrivato di una famiglia, l’evoluzione e la struttura sociale ecc. Da una prospettiva attuale, la genealogia dei popoli è, probabilmente, la prima beneficiaria di queste catagrafie.

Certamente, soltanto una disposizione espressa della Tesoreria può spiegare il fatto che, in tutte le catagrafie del 1831 degli anni seguenti, il nome unico sparisce praticamente dal sistema antroponimico ufficiale. Se gli abitanti censiti non avevano alla data della catagrafia un secondo nome, complementare (cognome, soprannome stabile e riconosciuto, etnonimo diventato elemento di identificazione per almeno due generazioni), tutti dovevano essere registrati con il nome del papà (questo, a sua volta, avendo regolarmente un doppio nome), in formula X sîn YZ, oppure del suocero (X zet YZ), mentre le vedove erano registrate con il nome dei mariti deceduti, attraverso le sintagme al genitivo di tipo Giovanna di Stan Pelin. Questa richiesta porta un volume enorme di informazione genealogica precisa, che riempie in gran parte il vuoto tra i censimenti degli anni 1772-1774 e 1820 e chiarifica molte relazioni di parentela rimaste all’oscuro nella catagrafia del 1820.

Interessanti constatazioni appaiono anche nella questione della presenza in alcune località di alcuni ungheresi/cattolici. Molti fatti linguistici significativi appaiono specialmente nelle catagrafie dei grandi villaggi, con popolazione cattolica e ortodossa, ma si può osservare, di nuovo, che, per quanto riguarda l’identificazione dell’etnia di alcuni abitanti, l’analisi onomastica non è sempre sufficiente, cioè certa. In alcuni casi, l’informazione sull’appartenenza confessionale di certi abitanti è precisa.

Per gli editori delle catagrafie, che si devono confrontare con le difficoltà di leggere i nomi illeggibili oppure scritti in modo incorretto, il paragone delle catagrafie degli anni 1820 e 1831 (e chiaramente anche delle successive catagrafie) può portare molte importanti chiarificazioni.

Le catagrafie riviste e ristrutturate del 1832, di cui scopo principale era l’incremento del numero di coloro che pagavano le tasse, mediante l’eliminazione della categoria dei scutelnici e l’identificazione degli eventuali birnici nascosti in modo voluto tra altre classi fiscali oppure omessi a causa di un errore, rivela, attraverso il paragone con le catagrafie del 1831 una moltitudine di aspetti e informazioni nuove, che soltanto le indagini rigide, per villaggi e regioni, possono valorizzarle pienamente. Adesso, notiamo soltanto che la riduzione delle 36 categorie (gradi) di abitanti presi in considerazione nel 1831 (birnici, dajnici e esonerati da tasse) a soltanto

XXXI

13 gradi nel 1832, in questo modo raggruppate (in 15 rubriche dei registri invece di 39 rubriche dei registri del 1831), impoverisce l’informazione in riferimento allo statuto di molti uomini censiti. Dall’altra parte, nel 1832 appaiono una moltitudine di persone sconosciute nel censimento del 1831, omesse per diversi motivi (erano ancora ragazzi non sposati) oppure stabiliti in un certo villaggio proprio nel corso dell’anno 1832, nei mesi della correzione delle liste di coloro che pagavano le tasse. Sfortunatamente, quello che si guadagna come informazione da una parte, si perde da un altro punto di vista, quello della correzione dei nomi registrati. Essendo la seconda o anche la terza trascrizione delle liste iniziali, redatti in ogni località, le catagrafie del 1832 registrano in modo sbagliato un gran numero di nomi di persone, nomi che possono essere stabiliti in modo certo soltanto attraverso una ricerca comparativa degli altri censimenti di ogni località, compito che non può essere preso dagli editori di catagrafie, che, secondo il principio del non intervenire, già accennato, trascrivono il nome così come appaiono nel testo originale edito.

Una perdita di informazione nel 1832, rispetto alle catagrafie fatte nel 1831, consiste anche nella omissione della registrazione dei documenti che attestavano la qualità di mazili, neamuri, ruptaşi e rupte della Tesoreria.

Notiamo ancora il fatto che nel 1832 si sono sperimentati nuovi raggruppamenti fiscali dei paesi e dei villaggi, certamente con lo scopo di un migliore modo di pagare le tasse (il bir e la dajdea), considerando anche la grandezza delle parrocchie, le distanze tra le località, l’appartenenza ad una certa unità amministrativa ed altri criteri, come per esempio il terreno sul quale si trovavano quelle località.

Traduzione di Fabian Doboş

XXXII

Glossario birnic boieresc breslaş capitaţie catagrafie cislă

clăcaş dajdie ispravnic isprăvnicie l(i)ude mazil nart neam ocol posluşnic

– categoria fiscale non favoreggiata, che pagava le imposte (bir o capitaţie, dal 1832) – obbligo generale di lavoro sul campo del boiardo – (sec. XIX, in Moldavia) categoria di paesani esonerati di alcune tasse, ma con l’obbligo di lavorare in più come boieresc – imposta individuale e fissa instituita dal Regolamento Organico (1832), che sostituiva la paga del bir nel sistema della cisla – censimento nominale con scopo fiscale – sistema di pagare le imposte, supponendo la repsonsabilità di tutto il gruppo e l’orientamento di una parte del bir per una persona che pagava in modo individuale; sostituito, teoricamente, con la capitaţia (1832) – paesano obbligato di prestare la claca (lavoro gratuito sul campo del proprietario feudale) – (sec. XIX) quasi-imposta di alcune categorie favoreggiate, che erano esonerate dalla paga del bir o della capitaţia (dopo il 1832) – (sec. XIX) suddito principale con responsabilità amministrative nelle regioni (province) dei principati – istituzione con a capo un ispravnic – (in sec. XVIII–XIX) unità fiscale individuale (pro capite di una famiglia) oppure di gruppo (con paga comune) – (sec. XVIII–XIX) categoria sociale e fiscale favoreggiata, definita mediante la discendenza, atestata, dai boiardi grandi e da quelli fino al terzo grado – quantità giornaliera di lavoro sul campo del boiardo, per i paesani clăcaşi – piccolo nobile discendente dai boiardi della prima e seconda classe – territorio amministrativo di una regione (distretto) – categoria sociale e fiscale esonerata, fino al 1832, dalla paga del bir e dal lavoro per il principe, in favore dei monasteri

XXXIII

ruptaş

– categoria fiscale favoreggiata, che pagava la rupta (tassa unica e personale stabilita dalla Tesoreria), regolarmente colonista, artigiano e commerciante, indigeno o straniero scutelnic – categoria sociale e fiscale esonerata, fino al 1832, dalla paga del bir e da altri doveri verso il principe, in favore dei boiardi sîn – (slavono) figlio slujbaş volnic – categoria fiscale introdotta dal Regolamento Organico che includeva i sudditi (da uno a quattro, in proporzione con il numero degli abitanti), esonerati dal proprietario da tutti gli altri obblighi legali, i paesani essendo obbligati di pagare la decima alla cassa del villaggio e la capitaţia sudet/sudit – suddito straniero, con speciali diritti giuridici e fiscali şangăi/şalgăi – operai nelle miniere di sale della Moldavia vornic – (sec. XIX) nobile con responsabilità nel diritto penale e nella polizia vornicel – vornic di villaggio, con responsabilità amministrative, fiscali e di giudizio sulle piccole faccende zăt (zet) – (slavono) genero zeciuială – la decima parte di ogni dajdie o imposta (decima)

XXXIV

Introduction Catagrafiile of 1831 and 1832 – begining of modern statistics Summary Three years after the fiscal census of 1828, which was not completed because of the Russo-Turkish war, and the statistic work of the Treasury in 1829, a new census was carried out whose aim, methods and circumstances are well-known today.

In Petersburg, during the winter of 1828 and the beginning of the next year, instructions were brought forth aiming at the reorganization of the Principalities, which had been envisaged ever since the Convention of Akerman (7th of October 1826). The changes envisaged and imposed afterwards through the Organic Regulations were so important that those documents were considered by the foreign consuls, observers in Bucharest and Iaşi of the disputes which occurred during the elaboration process, as a liberal Constitution that the Russians did not apply even in their own country.

Of these, the fiscal reform and the reorganization of finances represented important contributions to a better functioning of the modern Romanian state.

The opposition of some high boyars, especially Moldavians, who were more conservative than the Wallachians, to some reforming establishments promoted by General Pavel Kiseleff (November 1829-November 1831), as well as the corrupt administration, a real plague inherited from the Phanariot regime, constituted major obstacles to the adoption of the Organic Regulation, and especially the fiscal measures. At the same time the high boyars claimed that the scutelnici and the posluşnici, their servants and the breslaşi, had been given them by the previous ruling princes by way of compensation for freeing the bondsmen. Kiseleff, who always pleaded for the improvement of the condition of the clăcaşi (peasants who had to work on the lands of the monasteries and the boyars as feudal obligation), did not accept this argument, considering the privileges as a reward for state functions, one which could be cancelled and replaced by higher wages and pensions or by an increase from 12 to 24 in the number of days of boieresc, a proposal which was fortunately not adopted. The problem of the scutelnici was finally solved by the granting of some life annuities and also of some slujbaşi volnici.

XXXV

In order to impose some significant reforms, a certain reorganization was absolutely necessary, such as replacing the distribution system of taxes on liude with the capitaţie, as well as the reorganization of the Treasury, which would become a department of the Administrative Council or the Executive Council (the Government). The fact that, unlike in the past, it was not the treasurer alone who decided on the appointment of the clerks nor were the ispravnici the only ones to decide on the distribution of the amount of impost and dajdie on villages, limited the cases of abuse and corruption.

Besides, new statistic work was to reveal the real state of the financial resources of the Principalities.

On the 27th of January 1831, Kiseleff asked that the National Assembly should arrange for the fiscal censuses to be completed within two months, although the Organic Regulation had not yet been revised, not to mention voted or confirmed by the Porte. The information about the way in which the fiscal censuses were carried out in 1831 is much richer than that referring to the census of 1820. The text of the Organic Regulation (Chapter 3, section 4, Chipul facerii înscrierii sau catagrafiii) stipulated the procedures for the oncoming census. Besides, a project adopted by the National Assembly of Moldavia on the 20th of February 1831 included, in 18 articles, all the necessary details concerning the way in which that important census was to be completed. Moreover, the rich correspondence between the Divan, the Treasury (reorganized afterwards as the First Section of the Department of Finance, the isprăvnicii of the counties and the people responsible with the censuses of 1831 and 1832 provides detailed information about the numerous difficult problems brought about by the provisions of the Organic Regulation and especially by this census. A first conclusion that we would like to emphasize is the discrepancy between the obviously progressive intentions of the new legislation and the social reality of the period. The general discontent altered the meaning of the reforms and delayed the implementation of the new regulations. The old world refused to rid itself of its inertia.

All privileged categories stood to lose something as a consequence of this reform, which is frequently incriminated, or at least despised, as a result of its being imposed by the Russians. The boyars and the monasteries lost their scutelnici, breslaşi and posluşnici, their life annuities and slujbaşi volnici (in the case of the former), being considered insufficient compensation. The number of priests, deacons and parish clerks was limited depending on the size of the village and thus some of them lost their jobs. A large number of vagrants and servants who had been forgotten about on the

XXXVI

estates, in small villages, stables, or on the outskirts of towns had to be registered and thus became tax-payers. The foreign subjects had become a social, judicial and fiscal category almost beyond the control of the state authorities. The fiscal censuses revealed and viewed as birnici those (quite numerous) who were unable to prove with documents their status of sudeţi.

However, the greatest opposition to this reform,which eventually became a rebellion, was manifested by the inhabitants of the villages, although Kiseleff made efforts to convince them by publications delivered also in villages that the new establishment was meant to ease their fiscal burden by a larger impost basis, as we say today, by a strict regulation of the obligations of the clăcaşi to their landowners and by putting an end to the abuse of the corrupt administration and the hated tax collectors (zapcii), who enforced the collection of due taxes. It can be seen nevertheless that there is a long way between the law and its inforcement, and between intention and achievement, while the changes from top to bottom are sometimes (or most of the times) made by force.

Being used to the evil that they already knew and worried about the promised good in which they did not believe, in many cases of course instigated to rebellion, especially in the villages with Catholic population where the agents of the foreign powers (Prussia and England) transmitted messages of opposition to the Russian administration, the peasants had two main reasons for discontent. In 1830 the national army (straja pământească) had been created, an institution without which one cannot even imagine the evolution of the Principalities towards state independence, and which validated its existence and importance in the heat of the events of 1848, 1859 and 1877-1878. Welcomed with patriotic enthusiasm by the young men who were to make up the officers’ unit, this political act remained beyond the understanding of the peasants while enlisting was, initially, optional, but it became odious when recruitment became compulsory because the expected total numbers could not be reached. The bondsmen also viewed the newly established obligations to the landowners as equally oppressive, although such obligations, as well as the free work they had to do (nart), were intended to protect the villagers from extra tasks and abusive obligations. The documents of the time are proof of the fact that the inhabitants preferred their previous agreements with the landlords. The bloody confrontations at Săbăoani on the 24th of April 1831 between the peasants from different villages in the Roman area and the squadrons of Cossacks marked the moment of maximum tension generated by the new constitutional establishment.

Under the circumstances, the census of 1831 was carried out with great

XXXVII

difficulty and was only finalized by means of strict dispositions and the pressure exerted by the Russian administration.

In March 1831 printed papers were distributed in the villages of Moldavia, containing basic information about the purpose and methods of the census, as well as the forms for the registration of all inhabitants, by fiscal categories and social levels, documents that were to be filled in by the priests, the representatives and the headmen of the villages. The inhabitants’ reactions, in most cases violent, were concurrent with the distribution of the papers. In areas such as Hîrlău, Bacău, Neamţ and Vaslui the peasants managed, by means of death threats and beatings, to drive away the representatives of the administration and even the committees that were supposed to check the preliminary lists (tăbliţe). Numerous other difficulties and reasons resulted in the delay of the effective work in the territory until the middle of August of 1831: the refusal or reluctance of many boyars to participate as members of the regional committees, the delay of the consulary agents, under various pretexts, in sending the lists with the foreign subjects, the indolence of the local clerks, and, most of all, the plague and cholera epidemics that devastated the Moldavian villages from the end of May until August. According to the stipulations of the Organic Regulation, a committee had to be set up in every county including a boyar of first rank with his land in another county, the elected deputy for the National Assembly and the archpriest of the place. The committee was to visit all villages in the county where there were parochial churches, to gather all the inhabitants of every village, including those of the nearby hamlets, to check and certify the correctness of the lists previously made by those responsible for the identification and registration of all fiscal categories, i.e. the priests, vorniceii, and three villagers representing the three material strata: the frontrankers, the average and the low-rankers. The lists had to be confirmed by the signature of the landlord or his representative (the vechil). Ispravnicii, who had been instructed about the requirements of the census, coordinated and lend their support to the activities.

The census documents that have been preserved indicate that these provisions were generally observed. It can nevertheless be noticed, on analyzing the census documents of the county of Roman, that one committee could not possibly have covered the whole territory in a month, and for this reason three committees were set up there, one for each ocol.

Also, there were no archpriests on the committees, and there were not nine peasant tax-payers for each village (usually a smaller number, three or six who, without exception, used to press their fingers on the documents in

XXXVIII

place of their signature). After checking the data collected on the spot, the committee drew up two copies of a table, one of which remained in the village and the other was kept in a file of that district. Then, almost immediately, these files were re-written at the residence of the ispravnici in registers with the same format and lineage, provided by the Treasury.

Almost all the files and registers of the censuses carried out in 1831 have been preserved in the documentary fund of Moldavia’s Treasury.

By the end of December, all the documents had been collected at the Treasury, where a total general extract was done by fiscal category and by county. The result of the census was both surprising and unsatisfying: on comparing the figures of the extract to those of the statistics of 1829, it was noticed that the number of registered inhabitants, especially in the counties of Iaşi and Botoşani, was smaller and that the number of widows and incapacitated exceeded that of the tax-payers. With this result, and given the fact that the capitaţie was imposed as the only tax, the income and expense budget of Moldavia for 1832, could not be satisfying. Consequently, in January 1832, Kiseleff ordered that the censuses should be revised with a view to identifying errors and identifying the able-bodied men among those declared incapacitated, the widows who were not entirely penniless, as well as the boyars’ servants in the boroughs, all of whom were to be registered as tax-payers. The process of checking, correcting the lists following countless complaints, solving the petitions of the numerous landowners dissatisfied with the method of calculating the number of free peasants who had to work for them, and then re-writing the census registers of 1831, with the final alterations took ten months.

In November 1832, the Treasury drew up a comparison between the new regularized tax extract and the extract of the census of 1831, which resulted in a total number of 152 401 tax-payers, compared to 138 611 taxpayers registered previously, and 55 275 people exempted from dajdie. To the latter, other categories exempted from paying the capitaţie were added: boyars, military men, members of the town councils, the gypsies owned by the monasteries and by other private owners, the academic body and the şangăi.

The censuses of 1831 had in view all the social and fiscal categories of the time, as they had existed in Moldavia for at least half a century. The gypsies of the monasteries and the boyars, being mostly nomadic, were not registered, and the administration was to take steps to make them sedentary.

Mazilo-ruptaşii and the priviledged had to provide documents attesting their status and rights, documents that are enscribed in the census lists. The

XXXIX

censuses carried out in the capital and the capital borough of each county (to be published separately) registered all the levels specific to these settlements. With this vast amount of information, the censuses of 1831 reveal their exceptionally important role in clearing up numerous aspects concerning the demographic, social, professional, ethnic and religious structure of the epoch. Such censuses, according to the same instructions and procedures, were to be repeated periodically, every seven years, a provision observed during the time of the Organic Regulation.

The changes brought about by the Organic Regulation in the social, administrative and fiscal organisation of the Romanian principalities are numerous. Among these, the substitution of the old tax system based on cislă by the capitaţie appeared to be an obviously modern reform. Instead of the fiscal unit called l(i)ude, which could associate several tax-payers, the reform imposed on all tax-payers ”an individual and uniform capitaţie” of 30 old lei on head per head of family, irrespective of their wealth, as I. C. Filitti observed by considering only the provisions of the Organic Regulation. The capitation accounts for the fact that in 1831, unlike in 1820, the animals and the beehives, which constituted the basis for the material and, therefore, fiscal differentiation among tax-payers in the old system based on cislă, were not registered. The sole individual tax was contradictory to the principle of solidary responsibility of the village community for the total amount imposed annually, and also to the striking inequality between the financial status of the well-to-do and that of the destitute. That is why there is nothing surprising about N. Corivan’s documentary demonstration which shows that the principle of capitation failed to be applied in the Moldavian villages, the old system based on cislă still functioning after the 1st of January 1832, throughout the whole Organic Regulation period. The old social constraints and practices prevailed, like any other deeply rooted habit, in the face of radical legislative initatives.

Establishing itself as a model to follow for the censuses carried out in the years to come, the census of 1831-1832 offers a statistic material of great interest for historical and liguistic research, and also, and probably in the first place, for the study of the life and the development of local communities. A comparative analysis of the data provided by the censuses of 1820, 1831 and 1832 and, then by subsequent censuses, reveals facts and aspects that would be more difficult to identify and evaluate by means of other sources. Of these the most important are: the demographic growth, the unstable dynamics of the rural population, between sedentarism and migration, the perpetual restructuring of the social, ethnic, confessional and occupational

XL

categories, between ascension and decline, kinship relations, the stages in the appearance of the official anthroponymic double name system, a.s.o. For local historical research, such analyses are extremely useful, providing the possibility to identify the moment when the first member of a certain family settled in a village, the social structure and evolution, etc. From a current perspective, the genealogical table of families is probably the foremost beneficiary of such censuses.

Certainly, only an express order of the Treasury can explain the fact that, in all the censuses of 1831 and of the following years, the single name practically disappears from the official anthroponymic system. If the inhabitants did not have, at the date of the census, a second, complementary name (family name, established nickname or ethnonym having functioned as an element of identification for at least two generations), they had to be registered with the name of the father (who also had a double name), according to the formula: X sĂŽn YZ, or with the name of the father-inâ&#x20AC;&#x201C;law (X zet YZ) and the widows with the name of the deceased husband, by means of genitival phrases such as Ioana lui Stan Pelin (Stan Pelinâ&#x20AC;&#x2122;s Ioana). This requirement makes for a huge amount of precise genealogical information, which, to a great extent, comes to fill the void between the censuses of 1772-1774 and those of 1820 and clears up many of the kinship relations that were still obscure in the census documents of 1820.

The censuses also make for interesting findings concerning the presence in various villages of some Hungarians/Catholics. Numerous significant linguistic facts surface especially in the census documents of the large villages, with mixed Catholic and Orthodox population, but one can see, yet again that, when it comes to identifying the ethnic origins of some inhabitants, the name analysis is not always sufficient, i.e. certain. In some cases, the information concerning the religion of some inhabitants is precise.

For the editors of the census documents, confronted with the difficulty of reading some illegible or wrongly spelt names, comparing the census documents of 1820 with those of 1831 (and, of course, the subsequent ones) makes for many useful solutions.

When compared with those of 1831, the revised and restructured census documents of 1832, whose main aim was to increase the number of tax-payers by eliminating the category of those exempt from paying tax (scutelnici) and by identifying any potential tax-payers (birnici) intentionally hidden among other fiscal groups or omitted by mistake, reveal numerous new aspects and information which could be turned to good account only by detailed research on a particular village or region. Let us just say

XLI

that, by reducing the 36 categories of inhabitants taken into account in 1831 (birnici, those who paid dajdie and those exempt from paying tax) to only 13 categories in 1832, grouped differently (into 15 register columns instead of 39 colums in the registers of 1831), less information about the status of some inhabitants is included. On the other hand, in 1832 there appeared a lot of people who had not been registered in 1831, omitted for various reasons (for example, they had been single young men at that time) or settled in a certain village in 1832, in the months during which the lists were revised.

Unfortunately, what was gained in information was lost from another point of view, namely the correctness of the registered names. On the second or third transcription of the initial lists, the census documents of 1832 contain many wrongly spelt names, the correctness of which can only be established by comparing these documents with the other census documents for each village, a task that cannot be assumed by the editors of the census documents, who are supposed to transcribe names exactly as they appear in the original text, according to the aforementioned principle of faithful transcription.

Another reason why we can say that the census documents of 1832 contain less information than those of 1831 is the fact that the documents attesting the quality of mazil, neam, ruptaĹ&#x; and rupte of the Treasury were not registered.

We would also like to point out the fact that in 1832 some new fiscal regroupings of villages and hamlets were established, most probably aimed at collecting taxes (bir or dajdie) in a more effective way, taking into account the size of the parishes, the distance between settlements, the affiliation to a certain administrative unit and other criteria, such as the estate on which such settlements were located.

Translate by Alina-Elena Munteanu

XLII

Glossary birnic boieresc breslaş capitaţie catagrafie cislă dajdie ispravnic l(i)ude mazil nart neam ocol poreclă posluşnic privileghiat

– unprivileged fiscal category, having to pay tax (bir or capitaţie, starting with 1832) – general work obligation on the boyar’s estate – (19th century in Moldavia) category of peasants exempt from havalele but with other work obligations besides the boieresc – fixed individual tax introduced by the Organic Regulation (1832), replacing the payment of bir under the system of cislă – nominal census taken for fiscal reasons – taxation system based on collective responsibility and the assignation of a certain quota to each individual tax-payer; replaced, in theory, by the capitaţie in 1832 – (19th century) semi-tax of some privileged categories, exempt from paying the bir or capitaţie (after 1832) – (19th century) high official with administrative responsibilities in the counties of the principalities – (18th-19th centuries) individual fiscal unit (per head of the family) or collective fiscal unit (with solidarity payment) – (18th-19th centuries) privileged social and fiscal category defined by attested descendance from high boyars and from boyars down to the third rank – daily load of work on the boyar’s estate, for the clăcaşi (peasants who had to work on the lands of the monasteries and the boyars) – small boyar descendant from first and second class boyars – teritorial and administrative sub division of a district – (ancient meaning) complementary name, family name or patrimony – social and fiscal category exempt, until 1832, from paying bir and other duties to the prince, to the benefit of monasteries – social, fiscal and judiciary category legally exempt and privileged, characteristic of feudalism

XLIII

ruptaş

– privileged fiscal category, paying the rupta (sole contractual personal tax, established by the Treasury), usually colonists, craftsmen and traders, native or foreigner scutelnic – social and fiscal category legally exempt, until 1832, from paying bir and other duties to the prince, to the benefit of the boyars sîn – (of Slavonic origin) son slujbaş volnic – fiscal category introduced by the Organic Regulation including servants (from one to four, in proportion with the number of inhabitants) exempt, by the landowner, from other legal obligations, the villagers having to pay their zeciuială and capitaţie spătar – (the 19th century) prince’s officer or deputy with administrative and judicial responsibilities, especially for the cases in which foreigners were involved sudet/sudit – subject of foreign origin, with privileged judicial and fiscal rights şangăi/şalgăi – workmen in the salt mines from Moldova vornic – (19th century) high official with penal law and policing responsibilities vornicel – vornic in a village, with administrative and fiscal and minor legal responsabilities zăt (zet) – (of Slavonic origin) son-in-law zeciuială – the tenth part of any dajdie or dare

XLIV

Bevezetés Az 1831 és 1832-es évek népszámlálási felvételek – a modern statisztikai keydetei Kivonat Három évvel az 1828-as pénzügyi összeírások után, amelyek az orosztörök háború kirobbanása miatt nem lettek befejezve, valamint az 1829-es Kincstári összesítések után született egy új összeírás, amelyiknek a célja, módszere és megvalósítási körülményei ma már ismertek.

1828 telén, és a rákövetkező tavaszon, a Szentpétervárott kiadták a Fejedelemségek újjászervezésére vonatkozó utasításokat, amelyeket már az 1826 október 7-i akermani konvenció is meghatározott. Az előrelátható változások, amelyeket utólag az Alaptörvény törvényerejűre emelt, annyira szembetűnőek voltak, hogy az idegen államok konzuljai, akik Jászvásárhelyről és Bukarestből követték az eseményeket, egyenesen olyan liberális Alkotmányként írták le, amilyent az oroszok a saját határaikon belül soha nem fogadtak volna el. Az Alaptörvénnyel párhuzamosan új alapokra helyezett adórendszer és adóhivatali struktúra a modern román állam működésének elengedhetetlen eszközévé vált.

Egyes reformpárti települések, amelyek támogatták Kiseleff Pavel tábornok reformjait (1829 novembere – 1831 novembere) megtapasztalhatták a nagybojárság ellenszegülését, akik közül a moldvaiak bizonyultak hagyományőrzőbbeknek a havaselvieknél. Ez az ellenszegülés, valamint a fanarióta korból átörökített közigazgatási korupció jelentette a legnagyobb akadályt az Alaptörvény elfogadtatásának útjában, nemkülönben a pénzügyi reformok meghozatalának az esetében is.

Ugyanakkor a nagybojárság azzal érvelt, hogy az alájuk rendelt zsellérek, cselédek, jobbágyok fölötti jogaikat a régi uralkodók kompenzálásként kapták cserébe a parasztok egy részének a felszabadításáért. Kiseleff, aki a jobágyság helyzetének a javításáért fáradozott nem fogadta el ezt az érvelést, ugyanis ő a privilégiumokat az állami funkciók betöltésének az ellenszolgáltatására tartotta fenn, amelyeket fel is lehetett számolni, vagy nagyobb fizetéssel, nyugdíjjal helyetesíteni,

XLV

vagy pedig a robotnapok számának a 12-ről 24-re való emelésével – amit szerencsére nem fogadtak el – kompenzálni.

A kiváltságosok problémáját végül is úgy oldották meg, hogy életjáradékot, valamint napszámosokat biztosítottak számukra.

A jelentősebb reformok megvalósításának érdekében bizonyos újító lépések, intézkedések feltétlenül szükségesek voltak, ezek közül is kiemelt helyet kapott az adórendszerben a fejadó bevezetése az addig gyakorlatban lévő családfőkre kirótt adónemmel szemben, ugyanilyen fontossággal bírt a Kincstár reformja, amelyik ezáltal az Államtanács vagy a Diván (Kormány) alkotó részévé vált. Már az a tény gátat szabott a visszaéléseknek és a korrupciónak, hogy az addigi gyakorlattal ellentétben, a kincstárnokon kívül senkinek nem volt beleszólási joga a hivatalnokok kinevezésébe, és a vágrehajtókon kívül az adókivetésben.

Ugyanakkor az új statisztikai munkáknak feltétlenül tükrözniük kellett a Fejedelemségek valós pénzügyi forrásainak helyzetét.

1831 január 27-én Kiseleff azt kérte a Nemzeti Tanácsoktól, hogy két hónap leforgása alatt készítsék el az összeírásokat, abban az esetben is, ha az Alaptörvény tervezete még nem is volt megvitatva, nem is szólva ennek az elfogadásáról valamint a Porta részérőli beleegyezéséről. Az 1831-es összeírásokról sokkal többet tudunk mint az azt megelőző 1820-ban készültekről.

Az Alaptörvény (III-ik fejezet, IV-ik rész, Az összeírások módozata) előírta az új összeírásoknál követendő procedúrát. Ugyanakkor a Moldvai Nemzeti Tanács egy 1831 február 20-án elfogadott tervezete pontosan előírta ennek az összeírásnak a gyakorlatban követendő lépéseit.

Ezenfelül a Diván és a Kincstár (amit a reorganizáció után a Pénzügyi Osztály I-es Alosztályának hívtak) vaskos levelezéséből kiderül az egyes vidékekre vonatkozó kötelezettségek listája és az adóívek összeállításával megbízott személyek névsora, de részletes információkat kapunk az 18311832-es adóösszeírásokról, valamint arról is, hogy milyen nehézségekbe ütköztek az Alaptörvény előírásai miatt az összeírások alkalmával.

Az egyik legszembetűnőbb eltérés éppen az új, haladó rendszabályok bevezetése és az akkori társadalmi valóság között mutatkozik. Az általános elégedetlenség elferdítette a reformokat és késleltette az új törvények foganatosítását. A régi világnak nem volt ínyére a szakítás a százados hagyományokkal.

A kiváltságos rétegek, mint a reformok vesztesei, sokszor vádlóan és lekicsinylően vélekedtek az intézkedésekről, főként azt kifogásolva, hogy ezeket a reformokat az oroszok erőltették rájuk.

XLVI

A bojárok és a kolostorok elveszítették a zselléreiket, jobbágyaikat, kézműveseiket és az életjáradékukat, amelyeket aztán nem helyettesíettek kellő mértékű kompenzációkkal. A papok, tanítók és diakónusok számát a falvak lélekszáma szerint korlátozták, emiatt voltak olyanok is, akik elveszítették az állásukat. Rengeteg ember, szolgák és cselédek, akik addig el voltak tűnve a birtokok, tanyák és aklok, a külvárosok bugyraiban, most összeírásra kerültek és így adófizetővé váltak. Régebben az idegen alattvalók osztálya ellenőrízhetetlen volt az állami szervek számára, úgy társadalmi mint jogi és pénzügyi viszonylatban is.

Az összeírások napfényre hozták és adókötelessé tették a lakosság azon elemeit is, akik nem rendezték előjogaik dokumentációját. De a legnagyobb ellenkezés a falvakban volt tapasztalható, helyenként lázongásokat is eredményezve, noha Kiseleff megállás nélkül azon fáradozott, hogy különféle publikációk megjelentetésével felvilágosítsa a falvak lakóit, hogy ezek az intézkedések nem az ő terhükre, hanem éppen az adóterhek egyenletes elosztása céljából történik, mai szavakkal a jobbágyok a földbirtokosok hasznára történő eladósodásának szabna gátat, megállítaná a korrupt adminisztráció visszaéléseit.

Amint az utólag beigazolódott, hogy a törvény és ennek az alkalmazása, a szándék és a fenntről lefele irányuló változások csak (és főleg) erőszak alkalmazásával eszközölhetőek ki.

A rosszat ismerve, amibe már beletörődtek és nyugtalankodva a megígért jobbért, amelyben nem hittek, sok helyen engedetlenségre lázítva, leginkább a katolikus falvak lakói, akiknek soraiban az idegen hatalmak (Poroszország és Anglia) ügynökei, az orosz közigazgatás ellen ténykedtek, a falvak lakói két dolog iránt tanúsítottak elégedetlenséget. 1830-ban megalakul a nemzeti hadsereg, amely nélkül elképzelhetetlen lett volna a fejedelemségek jövője valamint az állam függetlenéségének a kivívása és amelyik be is bizonyította létjogosultságát az 1848-, 1859-, és az 18771878-as események kapcsán.

A hadsereg felállítását aazok a fiatalok, akiknek soraiból kerültek ki a tisztek, hazafias lelkesedéssel fogadták, de nem így a parasztok, akiknek soraiból előbb önkéntes alapon verbuválták a regrutákat, majd később, amikor veszélyben forgott a kellő létszám megvalósulása, bevezették rovásukra a hadkötelezettséget. Ehhez hasonló elnyomó intézkedésnek vélték a zsellérek azokat, amelyek rendezték a birtok urával szembeni kötelezettségeiket, és így védelmet biztosítottak számukra a jogtalan követelményekkel szemben.

XLVII

A Román környéki falvak lakói és a kozák svadronyok közti, 1831 április 24-i Sabaoan-i véres összetűzések jelentették az új alkotmány elfogadtatásái folyamata mentén kialakult surlódások tetőfokát. Ilyen körülmények között az 1831-es összeírások akadozva folytak és csak akkor lendültek mozgásba, amikor erre határozott utasítás érkezett az orosz közigazgatás részéről.

1831 márciusában a moldvai falvakban nyomtatott szórólapok jelentek meg, amelyek az összeírások módját, a nyomtatványok formáját közölték és amelyeket a falvak papjai, tanítói és előljárói kellett volna kitöltsenek, és ezeket a lakosság általában már a terjesztésük pillnatától heves ellenkezéssel fogadta. A Hirlau-i, Bákó-i, Neamt-i és Vaslui-i járásban a parasztok elűzték és életveszélyesen megfenyegették a hatalom kiküldötteit, még azokat is, akik az előzetes hirdetőtáblák felállítását ellenőrizték. Számos más tényező is késleltette a folyamat elindítását, egészen 1831 augusztusáig: sok bojár ellenezte vagy kitért az összeírások bizottsági tagságának a vállalása elől, a legkülönfélébb ürügyekkel hátráltaták a küldöttek munkáját, az idegen cselédek dolgában kitértek a konzuli képviseletek értesítése elől, a helyi ügyintézők nemtörődömsége és főként a május-augusztusi kolera- és a pestisjárvány mind hozzájárultak a további késedelmek halmozódásához.

Az Alkotmány előírásainak megfelelően minden térségben meg kellett volna alakulnia egy bizottságnak, amely egy más vidéken birtokos bojárból, a Népgyűlés képviselőjéből és a helyi főpapból kellett volna álljon. Ezek a bizottságok kellett volna kiszálljanak a vidék azon falvaiba, ahol templomok voltak, hogy összeírják a lakosokat, beleértve a közeli tanyákon lakókat is, és hogy ellenőrizzék és hitelesítsék az előzetes listákat összeíró személyek – papok és elöljárók – munkáját. A listákat a birtok tulajdonosa vagy ennek a helyettese, a vekilje, is el kellett lássa kézjegyével.

A végrehajtók, akik ki voltak képezve az összeírások elvárásait illetőleg irányították és támogatták az egész eljárás lefolyását.

A fennmaradt összeírások azt mutatják, hogy ezeket az elvárásokat, előírásokat általában be is tartották. Ennek ellenére a Román vidéki összeírások kapcsán megfigyelhetjük, hogy egy bizottság nem járhatta be egy hónap alatt az egész vidéket és ezért ott három küldöttség dolgozott.

Ugyanakkor megállapítható az is, hogy a bizottságokból sokszor hiányoznak a főpapok és a falvak lakói az előírtnál kisebb számban voltak képviselve és az is, hogy aláírás helyett kivétel nélkül mindenki az ujjlenyomatával hitelesítette a dokumentumokat.

XLVIII

A helyszínen ellenőrizvén a papírokat, a bizottság két példányban állított ki egy névsort, amelyikből az egyik a faluban maradt, a másik a járásbíróságra került. Ezeket azonnali hatállyal átmásolták a kincstári regiszterekbe. A moldvai Kincstárban ezek az 1831-es feljegyzések szinte hiánytalanul megtalálhatók.

Ugyabaz év decemberében az összes dokumentum bekerült a Kincstárba, ahol ezeket vidékek és adókötelezettségi osztályok szerint kivonatolták. Az összeírások eredménye egyszerre volt meglepő és kiábrándító: az 1829-es feljegyzésekkel összevetve, különösen a Jászvásárhely-i és a Botosan-i vidékek lakói a vártnál kisebb számban találtattak, sőt az adófizetők száma alaposan megfogyatkozott, ellenben nőtt az özvegyek és az árvák aránya. Ezzel az összeírással az 1832-es moldvai költségvetés, az egységes adórendszer bevezetése nem lehetett kivitelezhető. Éppen ezért, 1832 januárjában Kiseleff elrendelte az összeírások felülvizsgálatát és így felfedezik a rendellenességeket, kiderítve azokat a személyeket, akik valójában nem voltak felmentve az adófizetés alól, az özvegyeket, akik nem voltak szegénysorban, a vásárokban ténykedő bojári szolgákat, akik mind fel lettek véve az adófizetők közé.

Egy végeérhetetlennek látszó fellebezési hullám nyomán megindult az ellenőrzések és kiigazítások folyamata, melyek során megkezdték a birtokosok kérvényeinek a rendezését, amit az összeírások tíz hónapig tartó véglegesítése követett.

1832 novemberében a Kincstár kiadja az adózások összesített eredményeinek a kivonatát, összehasonlítva azt az 1831-es feljegyzések kivonatával, amely szerint 152.401 adófizető lett számba véve az előző 138.611-el szemben, a felmentettek száma pedig 55.275 maradt. Az utóbbiakhoz még hozzá kell tenni a bojárokat, katonákat, a városi tanácsosok családtagjait, a kolostorok és magánszemélyek cigányait, a tanítók testületét és a csángókat.

Az 1831-es összeírások nem tévesztettek szem elől egyetlen társadalmi osztályt sem. A kolostorok és a bojárok – általában nomád cigányai – nem kerültek nyilvántartásba, de ezeknek a letelepítését már tervbe vette a kormány. A nemesi származásúak és a kiváltságosak okmányokkal kellett igazolják eredetüket és jogaikat, és ezek az okmányok megtalálhatók az összeírások dokumentációjában. A fővárosban és a vásárhelyeken véghezvitt összeírások (amelyek külön fognak megjelenni) megőrizték ezeknek a jellegzetességeit is.

A hatalmas információmennyiség, amelyet az 1831-es összeírásnak köszönhetünk, fényt vet az akkori idők népességének a demográfiai,

XLIX

társadalmi, szakmai, etnikai és felekezeti összetevőire. A népszámlálást, betartva az előírásokat és procedúrákat, hétévenként meg kellett ismételni, amit be is tartottak a szervezeti szabályok periódusában.

A román fejedelmségekben az Alaptörvény számos társadalmi, adminisztratív és pénzügyi változást hozott. Ezek közül az egyik legfontosabb a személyre kivetett adózási rendszer bevezetése volt. A közös adóteherviselés helyett az új törvény kiszabta minden adófizetőre a 30 régi lej családfőkénti befizetését, ami nem fügött a vagyoni helyzettől, ahogyan azt megjegyzi I.C.Filitti, aki csak az Alaptörvényt vette figyelembe.

A fejadó a magyarázat arra, hogy az 1831-es összeírásoknál nem vették figyelembe az állatállományt és a méhkaptárok számát, ahogyan az megtörtént 1820-ban, és ami a régi adózási rend alapja volt. Az egyéni adó azonban ellentmondásos helyzetbe került a falusi közösségek kollektív éves kötelezettségével valamint a szembetűnő vagyoni különbözetekkel rendelkező szegénysorú és a tehetős gazdák között tapasztalható aránytalan teherbírással. Éppen ezért nem meglepő N. Corivan dokumentáris bemutatója, amelyik szerint a moldvai falvakban a fejadó gyakorlatba ültetése meddő igyekvésnek bizonyult, a köztehervisleés gyakorlatilag 1832 január 1-e után is, a Szervezeti Szabályok időszaka alatt érvényben volt. A régi megszorítások, társadalmi szokások ellenálltak az időknek és a radikális törvénykezési változtatásoknak.

A következő évekbeni összeírásoknak modellül szolgáló 1831-1832es népszámlálás, a történelmi és nyelvészeti kutatásoknak, valamint a helyi közösségi életet vizsgáló munkáknak egyaránt hatalmas anyagot bocsát rendelkezésre. Összehasonlítva az 1820-as feljegyzések adatait az 18311832-es feljegyzésekével és az utána következőkével is olyan adatok birtokába juthatunk, amelyeket más forrásokból nehezen lehetne megszerezni.

Ezek közül kiemelt helyet foglal el a demográfiai növekedés, a falusi lakosság nomád és letelepedett életmód kölcsönhatásának instabil dinamikája, a társadalmi, felekezeti és szakmai osztályok folyamatos újjászerveződése, felemelkedése és bukása, a rokoni viszonyok alakulása, a hivatalos kéttagú antroponímia kialakulási szakaszai és egyebek.

A helytörténeti kutatások szempontjából ezek az elemzések rendkívül produktívak, hiszen pontosan behatárolható, hogy egy bizonyos településben mikor jelent meg egy adott családnév és hogy a család hogyan fejlődött tovább a társadalmi viszonyokban. Mai szempontból a nemzetségek geneológiája az összeírások elsődleges haszonélvezői.

L

Csak a kincstár egyik külön rendelete szolgál magyarázatot arra, hogy az 1831-es összeírásokból már eltűnek az egytagú személynevek.

Amennyiben a nyilvántartásba vett lakóknak nem volt az összeírások előtt egy második nevük is (családnév, gúnynév, stb) akkor az apja, apósa nevét – az X YZ fia formában - kötelezően beírták családnévként, az özvegyek pedig úgy lettek beírva, mint például Stan Pelin Ioana-ja.

Ez a követelmény hatalmas és pontos információ-csomagot hagyott hátra a genealógia számára, kitöltve az 1772-1774-es és az 1820-as összeírások hagyta űrt. Érdekes felfedezéseket tehetünk a különböző helységekben megtalálható magyar katolikusok esetében is. Jelentős és számottevő nyelvészeti elem jelenik meg a nagyobb falvak esetében, ahol a katolikus és az ortodox lakosság vegyesen élt, de a névtani elemzések során kiderült, hogy a családnév nem mindig egyértelműen utal a nemzetiségi hovatartozásra.

Az összeírások kiadóinak nehézséget okoztak az olvashatatlan és a hibásan írt nevek, amelyekhez az 1820-as és 1831-es feljegyzések összehasonlítása talán majd meghozzák a szükséges tisztázásokat.

Az 1832-es feljegyzési adatok, amelyeknek a legfontosabb célkitűzése az adófizetők számának a növelése, a kiváltságosak osztályának a felszámolása és a potenciális adófizetők azonosítása volt, az 1831-essel szemben új információkat is hoztak magukkal, amelyeket csak a falvakra, járásokra leszűkített kutatások tudnak majd kellőképpen értékesíteni.

Most csupán az ötlik a szemümkbe, hogy az 1831-es 36 adófizetői kategória 1832-ben lecsökkent 13-ra, és ezeket már nem 39 hanem 15 paragrafusba osztályozták, ami csökkenti az összeírt lakosságról szóló információ keretét. Egyébként 1832-ben rengeteg 1831-ben még ismeretlen ember jelenik meg (egy részük nőtlen volt egy évvel korábban), vagy pontosan abban az évben költöznek más településre.

Sajnos, ami egy szempontból új adatokkal gazdagít, az másik oldalon veszteséglistára kerül, mint például a feljegyzett nevek helyessége is. A második vagy éppenséggel a harmadik kézből letisztázott dokumentum lévén az 1832-es feljegyzések sok ember nevét tévesen, deformáltan örökíti meg, és ezeket a hibákat csak úgy lehetne kiküszöbölni, hogy összehasonlítva a falvak neveit visszafele menni a szálakon, de az összeírások kiadóinak az volt a céljuk, hogy ne módosítsák az adatokat, hanem a maguk eredeti formájában közöljék azokat.

LI

Az 1831-es feljegyzéshez képest az 1832-es információveszteséget jelent, olyan szempontból, hogy nem tesz külön említést a nemesi származásúakról.

Még azt is szeretnénk közölni, hogy 1832-ben új fiskális csoportosításokkal kisérleteztek a falvakat és tanyákat illetően, amelynek egyértelműen az adók könnyebb behajtása volt a célja és amelynek keretében figyelembe vették a hitközség nagyságát, a települések közti távolságokat, a közigazgatási hovatartozást vagy a birtoki hovatartozást is.

Fordította: Biziak Irina Eniko (Traducere de Irina Eniko Biziak)

LII

Catagrafia ĹŁinutului Romanului

3

Mihai sîn Toad(e)r Tănasă sîn Ilieş Ion sîn Ilii Maftei sîn Grigori Vasîli sîn Lionti Toader sîn Toad(e)r Vasîli sîn Ion

1

1 Toma sîn Ion

1

1

1 1 1

Bătrînii şi nevolnicii

1 1 1 1 1 1 1

1 1

Costachi sîn 1 Necolai Schifirneţ Ion sîn Ion Burlacu 1 Iordachi sîn Popa sau sîn Toma Vasîli sîn Gheorghi Burlacu

Văduve 1 1 1 1

Gligori sîn Ioniţi Harapan Dumitru sîn Gheorghii Sămion sîn Timofti Toad(e)r sîn Grigori Vasîlca polcov(nicului) Cozma Ana preutiasa Marie dăscăliţa Palaghie lui Vasîli

Preut Mihai sîn Iacobu Ilii sîn Maxîn

Preut Dumitru sîn Anton

f. 2 r.

Numele şi porecla acestora cu arătare împregiurării scutirei fieştecăruia

Osăbite stări de lăcuitori aflători în acest nesupusă la nici un fel de dări şi havalele Dascali

1 Alexandru sîn Constandin 1 Antohi sîn Timofti

1

Numile şi porecla acestor trepte

Treptele ce plătesc osăbită dajde după patente şi peciuri Jidovi orîndari Oameni fără căpătîiu Ruptele Vistieriii Ruptaşi Mazili

1 Neculai sîn Hrăstiian

f. 1 v.

Numele şi porecla lăcuitorilor birnici

Satul Hulpăşăştii din Ocolul de Sus, ţînutul Romanului, moşia Mo(nastirii) Precistii

[Ţinutul Romanului] Matca Ocolului de Sus [1832]

Preoţi

B(iserica) cu hramul Sfî(n)t(ul) Spiridon

Scutiţi pentru strajă

Privileghieţi

Diaconi

4

Luca sîn Andreiu Ion sîn Panaite Vasîli sîn Ştefan Dumitru sîn Neculaiu Costandin sîn Dumitru

Sîmion sîn Grigori Gheorghii sîn Petre Grigori sîn Gheorghii Paladi sîn Grigori Iacob sîn Ion Grigori sîn Lazor Vasîli sîn Ion Dumitru sîn Ion Ştefan sîn Alexa Sîmion sîn Ionu Dumitrachi sîn Lionti Gavril sîn Roman Antohi sîn Panaite Costandin sîn Grigori Vasîli sîn Miron Grigori sîn Iacob Gavril sîn Mane Chirilă sîn Ioan Gavril sîn Vărtoş Ioniţă sîn preutu Sîmion 3 pintru moşie 33 rămîn birnici

1 1 1 1 1

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 36 1

3

2

2

1

1

1

1

3

8

1 1 1 1

Ileana lui Gheorghii Savina lui Grigori Paraschiva lui Ignat Todosîe lui Pintilii Irimie sîn Gavril, pentru nepotu-său, Dumitru Costachi sîn Iancu, vatav a moşîi

5

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 25

f. 2 v.

Bejenari hrisovoliţi Andrei sîn Ioan Petre sîn Ioan Simion sîn Ion Lionti sîn Neculai Petre sîn Vasîli Vasîli sîn Luca Dumitrachi sîn Apostol Nica sîn Costandin Manolachi sîn Costandin Costandin sîn Toad(e)r Ion sîn Filip Costandin sîn Vasîli Grigori sîn Ion Vasîli sîn Gheorghii Toad(e)r sîn Luca Dumitru Sălăvăstru Ion sîn Sălăvăstru Costandin sîn Timofti Ion sîn Luca Ion sîn Vasîli Toad(e)r sîn Neculai Gheorghi sîn Martin Vasîli sîn Dumitru Ignat sîn Grigori Ion sîn Grigori

1

3

Suma din urmă

2

2

1

1

3

8 Suma din urmă

f. 3 r.

6

25 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1

Urma f. 3 v.

Grigori sîn Ion Andrei sîn Ion Timofti sîn Iliiaş Vasîli sîn Ion Ion sîn Andreiu Tănasă sîn Ion Dumitru sîn Simion Mafteiu sîn Grigori Ion sîn Panaite Ion sîn Neculai Ion sîn Dumitru Marcu sîn Vasîli Niţă sîn Simion Vasîli sîn Ştefan Dumitru sîn Simion Dumitraşcu sîn Ion

1

3

Suma din urmă

2

2

1

1

3

8 Suma din urmă

f. 4 r.