Primul razboi mondial

primul război mondial DE L A S A R A JE VO L A V ER S A ILLES

Ghid ilust r at c om pl e t

București 2018

C O N T I N E N T U L F R Ă M Â N TAT

ÎMPĂRAT AL GERMANIEI

născut 1859 decedat 1941

Wilhelm al II‑lea „ Anglia, Franța și Rusia au conspirat… ca să pornească un război de anihilare împotriva noastră.“ WILHELM AL II-LEA, MEMORANDUM SCRIS ÎN 30 IULIE 1914

P

entru inamici, Wilhelm al II‑lea, rege al Prusiei și kaizer (împă­rat) al Germaniei, era întruparea militarismului prusac agresiv. Totuși, Wilhelm se luptase să se adapteze cerințelor statutului său social și rolului oficial. În urma nașterii dificile rămăsese cu brațul stâng inert și paralizat. La acest defect, de care era foarte conștient, se adăuga o natură nevrotică. Își adula străbunii paterni severi și amatori de războaie, și se formase după modelul tradiției mili­tare prusace – strict, dur, lipsit de milă și patriarhal. Nu era nici fizic,

Tânăr lider La începutul domniei, Wilhelm era o forță proaspătă în viața germană, promițând să ducă țara pe o nouă traiectorie spre putere mondială și prosperitate.

nici emoțional potrivit pentru rolul lui. Un om slab care încearcă să demonstreze că e puternic, a deprins obiceiul atitudinilor contradictorii, comportându-se când agresiv, când ligușitor. Celelalte puteri europene considerau Germania periculoasă și lipsită de credibilitate.

Pe scena mondială

Churchill se întâlnește cu kaizerul Kaizerul l-a găzduit pe Winston Churchill în timpul manevrelor militare din 1909. Churchill îl descria ca pe un om care voia să se asemene cu Napoleon „fără a fi nevoit să-i poarte luptele“.

20

Urcând pe tron la 29 de ani, Wilhelm era hotărât să-și exercite conducerea personală. A scăpat rapid de experi­ mentatul cancelar Otto von Bismarck.

Weltpolitik, teoria că Germania ar trebui să-și ocupe locul de supraputere mondială, a fost adoptată ca politică germană oficială în 1897. Această perspectivă expansionistă nu era invenția lui, ci reflecta ideile și aspira­ țiile unui număr mare de naționaliști germani care cereau ca țara lor să aibă un imperiu colonial, o flotă militară și un posibil Lebensraum (spațiu vital) în estul Europei.

Pentru Wilhelm, diplomația era parțial o afacere de familie. El era nepotul reginei Victoria a Marii Britanii, dinspre partea mamei, și vărul țarului Nicolae al II‑lea al Rusiei. Aceste legături de sânge erau impor­tante pentru el, dar nu presupuneau neapărat prietenie. Îndeosebi atitudinea sa față de Marea Britanie era contradictorie. El a trecut de la o admirație incontestabilă

WILHELM AL II-LEA

Kaizerul la război Wilhelm, deși era înconjurat de comandanți din armată, nu putea fi ignorat cu desăvârșire.

Aici, între generalii Paul von Hindenburg și Erich Ludendorff la cartierul general al armatei germane, în 1917.

înaltul comandament german se afla sub conducerea generalului Helmuth von Moltke și a cance­larului Theobald von Bethmann-Hollweg care dictau politica. În criza din vara lui 1914, Wilhelm a oscilat între afirmarea violentă a necesității unui război și încercări firave de păstrare a păcii.

Anii de război

la convin­gerea că britanicii vor să-l distrugă. O asemenea atitudine insta­ bilă îi era tipică, la fel ca impulsivitatea.

Autoritate în declin Lui Wilhelm îi plăceau inițiativele diplomatice dramatice, cum ar fi apariția sa pe neașteptate la Tanger în 1905, provocând prima criză marocană.

Totuși, limbajul cuvântărilor putea să dăuneze imaginii internaționale a Germaniei. În 1900 le-a spus trupelor germane trimise să înăbușe Rebeliunea Boxerilor din China că ar trebui să se

militar imperial german, a murit în timp ce dansa în fața kaizerului îmbrăcat într-un tutu de balerină.

Mai rău, în 1907 cel mai apropiat confident al kaizerului, prințul Filip de Eulenburg, a fost nevoit să se apere împotriva acuzațiilor din presă de comportament homosexual.

Instituțiile militare și birocratice ale Germaniei începeau să-și piardă răbdarea cu afirmațiile publice conside­rate bolnăvicioase ale lui Wilhelm și cu încercările haotice de a-și exercita diplomația personală. Ultima picătură

Deși spiritul unirii naționale care cuprinsese Germania în august 1914 l-a adus pe kaizer la un nivel de popularitate fără precedent, marginalizarea lui a continuat. El a intervenit în susținerea efortului de război german, dar nu l-a controlat. Și-a manifestat interesul îndeosebi pentru problemele navale, limitând operațiunile flotei militare pentru a evita pierderea prețioaselor lui nave de război. Atitudinile sale prezentau instabilitatea caracteristică, o dată susținând politicile de genocid pe frontul de est, altă dată luând în calcul o inițiativă de pace bazată pe apelul la rudele lui regale. Din 1916 a pierdut control asupra numirilor în funcții importante și a fost forțat Epoleți Acești epoleți făceau parte din uniforma Regi­ mentului Husari al Gărzii de Corp a kaizerului.

Wilhelm iubea însemnele militare și era pasionat de grandoarea paradelor și a ceremoniilor.

„ Germania este un imperiu tânăr și în creștere… căruia ambițiile legitime ale patrioților germani refuză să-i pună limite.“

CRONOLOGIE ■■ Ianuarie 1859 Născut la Berlin, fiu al prințului Friedrich Wilhelm al Prusiei și al prințesei Victoria a Marii Britanii.

■■ Februarie 1881 Se însoară cu Augusta Victoria, prințesă de Schleswig-Holstein.

■■ Iunie 1888 Devine kaizer după moartea tatălui său, Friedrich al III-lea.

■■ Martie 1890 Forțează demisia veteranului cancelar Otto von Bismarck.

■■ Ianuarie 1896 Trimite o telegramă în Africa de Sud pentru a-l felicita pe liderul burilor, Paul Kruger, pentru că a respins Raidul Jameson britanic. Astfel jignește Marea Britanie.

■■ 1897 Susține planul amiralului von Tirpitz de construire a unei flote moderne capabile să lupte cu englezii în Marea Nordului.

■■ Martie 1905 Vizitează Tangerul pentru a afirma interesele germane în Maroc, înfrun­ tând Franța și provocând o criză diplomatică.

■■ Aprilie 1907 Prințul Filip de Eulenburg, cel mai apropiat prieten și sfătuitor al lui Wilhelm, este acuzat în presă de homosexualitate, declanșându-se un enorm scandal.

■■ Octombrie 1908 Dă un interviu necugetat ziarului britanic Daily Telegraph care include afirmații explozive pe probleme de politică externă.

■■ Iulie 1914 Asigură Austro-Ungaria de sprijinul Germaniei pentru o acțiune armată împotriva Serbiei după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand.

■■ August 1914 Ține o cuvântare elocventă în fața deputaților din Reichstag prin care salută unitatea națională.

■■ August 1916 Marginalizat în timp ce generalii Hindenburg și Ludendorff preiau controlul asupra efortului de război german.

■■ Ianuarie 1917 Aprobă decizia de a recurge la războiul total al submarinelor, care va determina intrarea SUA în război.

■■ Noiembrie 1918 Odată pierdut sprijinul comandanților armatei și al poporului german, Wilhelm abdică și se refugiază în Olanda neutră.

■■ Iunie 1919 Tratatul de la Versailles încearcă să-l acuze pe Wilhelm de „ofensă supremă la adresa moralității internaționale“.

Guvernul olandez refuză să-l extrădeze.

■■ Noiembrie 1922 După moartea Victoriei Augusta, Wilhelm se însoară cu prințesa Hermine Reuss von Greiz.

■■ Iunie 1941 Moare în casa lui de la țară, din Doorn, Olanda.

WILHELM AL II-LEA, INTERVIU ÎN DAILY TELEGRAPH, 28 OCTOMBRIE 1908 comporte ca „hunii“, o referire la atacurile devastatoare în regiunile europene ale Imperiului Roman întreprinse de hoardele lui Attila în secolul V. Din 1908 poziția lui Wilhelm a slăbit și influența sa pe plan politic a dispărut. Reputația sa fusese știrbită prin asoci­erea cu diverse scandaluri.

La o petrecere privată din noiembrie 1908, generalul Dietrich, conte de Hülsen-Haeseler, șeful cabinetului

a fost un interviu acordat unui ziarist britanic pentru Daily Telegraph în octombrie 1908, în care-i descria pe britanici ca „nebuni ca iepurii de martie“, sugera că expansiunea navală germană era îndreptată împotriva Japoniei și pretindea că el personal le arătase britanicilor cum să învingă în Războiul Bur din Africa de Sud. Această ieșire a scârbit opinia publică din Germania și din străinătate. În anii premergători Primului Război Mondial,

să accepte ascendența generalului Erich Ludendorff, pe care-l disprețuia.

Aproape lipsit de putere, a fost poreclit „Kaizerul‑umbră“. Ultima dată și-a exercitat autoritatea prin demiterea lui Ludendorff când efortul de război s-a destrămat în octombrie 1918. În noiembrie, pusă în fața înfrângerii și a revoluției, armata a insistat ca el să abdice. Wilhelm a fost trimis în exil în Olanda, devenind o figură irelevantă pe când Germania intra într-o nouă eră.

WILHELM ȘI HERMINE ÎN EXIL

21

C O N T I N E N T U L F R Ă M Â N TAT

Planuri de război Armatele marilor puteri europene se pregătiseră de multă vreme pentru conflictul care a izbucnit în 1914. Planurile lor militare au fost un factor crucial în acumularea tensiunilor antebelice, deși cursul războiului le-a infirmat așteptările.

P

â

M

Mo se

Sedan

Oi s

Diedenhofen

Armata IV

Paris

Toul

Ma r n

na

a

Rute planificate ale armatelor germane Oraș fortificat german

R

A

N

Mo s e lle

Nancy Armata II

Se

nne Yo

LEGENDĂ

Metz

Armata III

Provins

F

Armata V

Verdun

Sena

Oraș fortificat francez

Luxemburg

Armata V

Soissons Reims

Ț

A

Meu se

Planul Germaniei de a învinge Franța presupunea înaintarea prin Belgia neutră, Olanda și Luxemburg, pentru a ajunge în spatele armatelor franceze ce urmau să fie înconjurate și distruse rapid.

A isne

Compiègne e

Planul Schlieffen

Oraș fortificat belgian

22

„ Ultimul om de pe dreapta va șterge Canalul [Mânecii] cu mâneca lui.“

Premisa planurilor de război ale Germaniei era că ar fi urmat să se lupte simultan cu Franța și cu Rusia, deoarece din anii 1890 era în vigoare o alianță militară franco-rusă. Șef al statului major al forțelor armate germane din 1891 până în 1906, Alfred von Schlieffen credea că un război pe două REMARCĂ ATRIBUITĂ CONTELUI ALFRED VON SCHLIEFFEN, 1905 fronturi putea fi câștigat doar printr-o agresiune curajoasă.

El a conceput un plan de aruncare a majorității OLANDA armatei germane într-o Düsseldorf MAREA ii Anvers c Oostende ofensivă îndreptată inițial Gent BRITANIE n e Armata I împotriva Franței. Intrând Dunkerque Köln BELGIA r Yse Maastricht prin Belgia, trupele lui Aachen Calais GERMANIA Bruxelles Boulogne aveau să-i încercuiască Armata II in Liège s Lille y L pe francezi, atacându-i din use Me Koblenz spate și zdrobindu-i în șase bre Namur Sam lle săptămâni de la mobilizare.

Mauberge Armata III So Trupele germane urmau să m m e Amiens LUXEMBURG se deplaseze apoi cu trenul Trier ise So O pe frontul de est și să-i m me Armata IV Sena

REFORME BRITANICE Armata britanică era înapoiată față de cele ale Europei continen­tale, MEDALIE dar eșecurile serioase BRITA­NICĂ DIN RĂZBOIUL BUR împotriva burilor în Africa de Sud în 1899–1902 au dus la reforme militare majore.

Puse în practică de ministrul de război Richard Haldane din 1905, aceste reforme au creat postul de șef al statului major general imperial și au instituit o plani­ficare detaliată pentru mobilizarea în caz de război.

Război pe două fronturi

R

PLANIFICATORI PROFESIONIȘTI Ofițerii de stat major pregătiți la Academia de Război Prusacă excelau în deplasarea rapidă a maselor de soldați până la graniță pe calea ferată și în aprovizionarea lor odată ajunși acolo. După 1870, alte țări europene au imitat sistemul prusac – Franța, de exemplu, a creat École de Guerre în 1880. Au fost con­ struite noi căi ferate pentru a facilita mobilizarea și s-a observat că întocmirea unui mers al trenurilor era o sarcină vitală.

42

l

Victoriile prusacilor împotriva Austriei în 1866 și Franței în 1870–1871 au con­ vins puterile europene de necesitatea unei pregătiri meticuloase de război prin generali bine instruiți.

Influențat de teoreticieni cum ar fi generalul Ferdinand Foch, care susținea că în războiul modern ofensiva va triumfa în detrimentul defensivei, Joffre a adoptat Planul XVII, recomandând ca, în caz de război, obiectivul să fie invadarea imediată a Alsaciei și Lorenei ocupate de germani. În 1913, francezii reușiseră să smulgă de la aliații lor ruși, a căror reînarmare o finanțau, promisiunea de a lansa o ofensivă împotriva Germaniei în 15 zile de mobilizare. Rușii aveau în continuare planuri separate pentru un posibil război exclusiv cu Austro-Ungaria.

Imperiul Austro-Ungar se confrunta cu problema obiectivelor diferite.

lu

Î N A I N T E

Ofensivă versus defensivă

na

Un soldat britanic, Leul britanic și personajul Britannia fac reclamă unei expoziții militare organizate la Centrul Expozițional Earl’s Court din Londra în 1901.

însă, generalul Joseph Joffre a devenit șef al marelui stat major, iar tactica franceză s-a schimbat.

Ca

Soldați cu jumătate de normă

lanurile de război s-au clădit înfrângă pe ruși. Acest plan riscant pe mobilizarea rapidă a armatelor care se baza pe ipoteze optimiste – de masă. Statele europene și‑au de la viteza de marș a trupelor germane maxi­mizat efectivele recrutând un până la lentoarea mobilizării rusești – procent mare din populația masculină a fost adoptat în 1905.

Succesorul lui Schlieffen, Helmuth pentru un serviciu militar pe termen scurt în timp de pace. Acești oameni von Moltke (cunoscut și ca Moltke cel cu pregătire militară alcătuiau o rezervă Tânăr), a ajustat detaliile planului, cum care putea fi desfă­ ar fi evitarea violării neutralității Olandei șurată cu ușurință Număr de zile în care în eventualitatea și mutarea unor trupe se preconiza că Franța unui război. avea să fie învinsă de Germania, care participau la manevra de învăluire Astfel au fost create conform Planului Schlieffen. armate de anverguri ca întăriri la granița nemaivăzute în Germania, Franța, cu Franța. Consecințele violării neutra­ Austro-Ungaria și Rusia. Marea lității belgiene nu au fost prevăzute.

Britanie, unde nu se făcea recrutare, La momentul adoptării Planului avea un număr relativ mic de trupe Schlieffen, planurile de război ale regulate și de rezerve, sprijinite francezilor erau în esență defensive. de o armată teritorială cu jumătate Temându-se de forța militară a de normă folosită doar la nivel intern.

Germaniei, Franța construise o linie de fortărețe la granița ei estică. În 1911

Armata VI

Strasbourg Armata VII

Epinal Armata I

Belfort

ELVEȚIA

PLANURI DE RĂZBOI

Mulțimea urmărește soldați care traversează un pod de pontoane la manevrele Germaniei din 1912.

Aceste ocazii anuale reprezentau un test pentru tactici și tehnologii noi și pentru etalarea puterii militare.

Șeful statului major general austro‑ungar, Conrad von Hötzendorf, era în favoarea unui război ofensiv împotriva Serbiei și era înclinat să stea în defensivă față de Rusia. Dar aliații germani aveau nevoie ca forțele austro-ungare să-i atace pe ruși din Polonia, pentru a slăbi presiunea pe frontul de est al Germaniei. În pofida planurilor austro-ungare de a mobiliza, în funcție de necesități, o „forță oscilantă“ împotriva Serbiei sau Rusiei, problema era nerezolvată în 1914.

Angajamente britanice Prima linie de apărare a Marii Britanii era marina ei regală, care le permisese de multă vreme guvernelor britanice să adopte o atitudine detașată față de problemele europene. Dar înțelegerea

semnată cu Franța în 1904, menită să descurajeze agresiunea germană, a dus la dezvoltarea unor planuri de război care aveau să-i implice pe britanici într-un război european.

Din 1911, discuții neoficiale între comandanții armatelor britanică și franceză au dus la o înțelegere cum că, dacă Franța ar fi atacată de Germania, Belgia

0,1

Serbia

0,4

Marea Britanie

Țări

Trupe germane făcând manevre

0,7

AustroUngaria

1,9

Franța

3,7

Germania

Marea Britanie va trimite o forță expediționară peste Canalul Mânecii pentru a ocupa poziții la stânga liniei franceze, orientată spre granița cu Belgia. Britanicii s‑au ferit să facă vreo promisiune oficială de a-și îndeplini angajamentul față de aliații lor francezi.

Planurile de război de dinainte de 1914 erau elaborate extrem de detaliat de ofițeri de stat major, cu calendare asupra cărora trebuia convenit dacă era ca mașina militară să funcționeze fluent. Toate acestea au creat o situație în care mobilizarea putea doar cu foarte mare greutate fi împiedicată să ducă la bătălii pe scară largă. Planificatorii scriseseră scenariul unui război la scara întregii Europe, care putea fi răsturnat în orice clipă de un singur incident.

3,8

Rusia

Armate la izbucnirea războiului

4,2

0

1

2

3

4

Trupe (în milioane)

5

Armata Rusiei era substanțial mai mare decât cele ale celorlalte națiuni europene, dar era prost echipată și slab organizată. Marea Britanie avea o armată relativ mică și depindea de marină pentru a se apăra.

D U P Ă Mobilizarea armatelor europene în 1914 s-a desfășurat cu o eficiență care a fost atribuită profesionalismului ofițerilor de stat major. După ce au început însă luptele, foarte puține lucruri s-au petrecut conform planului.

AȘTEPTĂRI ZĂDĂRNICITE Nici unul dintre planurile protagoniștilor inițiali nu a funcționat cum se așteptau aceștia.

Atacând la granița estică, armata franceză a descoperit rapid vulnerabilitatea trupelor ei în fața puterii de foc defensive. În loc să obțină victoria rapidă asupra Franței, pe care o preconizau, forțele germane au fost împinse în retragere în bătălia de pe Marna din septembrie 1914 54–55 ❯❯. Pe frontul estic al Germaniei, armatele rusești care înaintau au suferit înfrângeri grele. Nimeni nu avea să obțină o victorie rapidă.

23

C O N T I N E N T U L F R Ă M Â N TAT

Tehnologia militară evoluează „ Cu toții vor fi în tranșee...

Lopata va fi indispensabilă.“ JAN BLOCH, FINANȚIST ȘI INDUSTRIAȘ POLONEZ, ÎN THE FUTURE OF WAR, 1897

A

rmatele terestre și flotele europene din 1914 erau beneficiarele unui secol de progres în industrie, știință și tehnologie. Adesea schimbarea nu a fost determinată de cerințe militare.

Calea ferată a modificat viteza cu care puteau fi desfășurate armatele la frontiere. Noi mijloace de comu­ nicare, de la telegraful electric la telefon și radio, au fost adaptate

pentru uz militar. Progresul în ingineria de precizie a ușurat mult producerea în masă a unor arme cu mecanisme complexe. Chimiștii au experimentat noi explozibili, înlocuitori mai puternici ai prafului de pușcă.

Înarmare a infanteriei În 1815, la sfârșitul războaielor napo­ leoniene, armatele luptau cu muschete cu cremene cu țeavă netedă, încărcate

prin îndesarea unui glonț sferic și a prafului de pușcă pe la gura țevii, iar tunurile trăgeau cu ghiulele.

Marinarii porneau pe mări în corăbii de lemn. La început, ritmul schimbării a fost lent, dar în anii 1870 urma să aibă loc o revoluție a puterii de foc. În Războiul franco-prusac din 1870–1871, ambele tabere și-au înarmat infanteria cu puști foc cu foc cu încărcare pe la culată. În anii 1880,

aceste arme ale infanteriei, care erau și așa eficiente, au fost înlocuite de puști cu închizător cilindric rotativ cu muniția într-un încărcător. Un soldat bine instruit, care folosea Lee-Enfield, pușca standard a armatei britanice din 1895, putea trage peste 20 de gloanțe pe minut.

Această cadență era depășită cu mult de mitra­liere. Mitraliera Maxim, prima mitralieră adevărată, a intrat în folosință din anii 1890, trăgând 600 de gloanțe pe minut. Armata germană a adoptat cu entuziasm mitralierele, iar alte țări se străduiau să găsească o utilizare tactică bună a acestui tip de armă.

Artilerie cu foc rapid Piesele de artilerie (arme cu rază lungă de acțiune pentru bombardament) au adoptat țeava ghintuită și încărcarea pe la culată. Bătaia tunurilor a crescut foarte mult, iar tunarii au început să exerseze bombardarea unor ținte din afara razei lor vizuale. Inventarea în anii 1870 a unui mecanism hidraulic care readucea țeava tunului pe poziția ei inițială după recul a deschis calea artileriei cu foc rapid. Cel mai impor­ tant era faptul că proiectile umplute științific cu explozibili puternici pe bază de nitrați garantau un tir mai distructiv. Tunurile cu țeavă ghintuită Bombardier potențial Chiar înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, pionierul de aviație rus Igor Sikorski (dreapta) a construit primul aparat de zbor multimotor. Aceste mașini zburătoare puteau transporta o încărcătură substanțială și au fost transformate în bombardiere.

24

T E H N O L O G I A M I L I TA R Ă E V O L U E A Z Ă

Proiectile puternic explozive Produse în masă în fabrici și trase din puști cu țeavă ghintuită, cu încărcare pe la culată, aceste proiectile au marcat un progres revoluționar față de praful de pușcă și tunul cu țeavă netedă de la mijlocul secolului XIX.

„Aviația e bună ca sport, dar ca instrument de război e fără valoare.“ FERDINAND FOCH, GENERAL FRANCEZ, 1911 și proiectilele cu încărcături explozive puternice erau folosite și pe mare, montate în turele rotative la bordul unor vase de război din oțel, cu aburi.

Tehnologie nouă La începutul secolului XX, armatele de uscat și flotele erau nerăbdătoare să exploreze alte invenții care le-ar fi putut da un avantaj asupra inamicului.

Telegrafia fără fir (radio), demonstrată experimental în anii 1890, era folosită de flote în 1904. Primele echipamente

radio s-au dovedit greoaie pe teren, iar armatele preferau să folosească telefoane de câmp.

Inventatorii Wilbur și Orville Wright au creat un aparat de zbor mai greu decât aerul între 1903 și 1905.

Armatele europene au arătat interes, dar adoptarea invenției a fost întârziată de refuzul fraților de a etala în public performanțele aparatului.

Erau create nave aeriene, printre alții de contele german Ferdinand von Zeppelin. Din 1909, anul în care pilotul francez Louis Blériot a traversat la bordul unui monoplan Canalul Mânecii, Europa a fost cuprinsă de febra zborului. Entuziaști ai zborului și autori de ficțiune fantastică imaginau războaie aeriene în care orașele erau

Progresele rapide ale tehnologiei militare din anii 1870 s-au produs în decursul unei lungi perioade de pace.

Războiul ruso-japonez din 1904–1905, primul conflict cu armament modern, a oferit o imagine prealabilă a ceea ce avea să vină în Primul Război Mondial.

Pe mare, torpilele și minele s-au dovedit capabile să scufunde cele mai mari nave de război. Pe uscat, trupele erau îngropate în tranșee, în spatele sârmei ghimpate. Inventată pentru a controla vitele în Vestul american, sârma ghim­ pată făcea victime numeroase în rândul infanteriei care încerca asalturi frontale.

■■ Anii 1840 Prusia este primul stat european care-și echipează infanteria cu o pușcă cu încărcare pe la culată, pușca Dreyse.

■■ 1859 În Franța, armata face prima deplasare în masă a trupelor pe calea ferată, pentru a lupta cu austriecii în nordul Italiei.

Vechile obiceiuri dispar greu În Europa, comandanții de nave au continuat să se concentreze pe nave de război mai mari și mai bune, iar comandanții de armate terestre predicau triumful spiritului ofensiv asupra puterii de foc defensive. Des­­ chiderea față de inovația tehnologică se îngemăna cu atașamentul față de tradiții, cum ar fi șarja de cavalerie cu sabie și lance și asaltul infanteriei cu baionetele fixate la armă. Primul Război Mondial urma să fie caracterizat de contrastul dintre exploatarea eficientă a armelor oferite de știință și industrie și persistența de atitudini vetuste.

MITRALIERĂ BELGIANĂ, 1869

■■ Anii 1860 Sunt introduse primele arme manuale cu foc rapid, inclusiv Montigny Mitrailleuse belgiană și Gatling americană.

■■ 1866 Inginerul britanic Robert Whitehead inventează torpila navală autopropulsată.

■■ 1870–1871 În Războiul franco-prusac, piesele de artilerie cu țeavă ghintuită ale lui Krupp își dovedesc eficiența.

■■ Anii 1880 Explozibili puternici, cum ar fi acidul picric (lidita) și TNT, sunt folosiți pe scară largă ca umplutură a proiectilelor de artilerie și navale, crescând foarte mult efectul distructiv.

■■ 1884 Este inventată prima mitralieră cu recul de către Sir Hiram Maxim. Mitraliera Maxim este folosită de armata britanică în războaiele din anii 1890. Printre armele derivate din aceasta se numără MG 08 (1908) germană și mitraliera Vickers (1912) britanică.

■■ 1886 Înlocuirea prafului de pușcă cu un prope­lant fără fum crește eficiența tirului.

■■ Anii 1890 Armatele europene sunt echipate cu puști cu repetiție cu închizător cilindric rotativ, cum ar fi Mauser Gewehr 98 german, Lebel franceză și Mosin-Nagant rusească.

12 000

Număr de mitra­ liere folosite de armata Germaniei în august 1914.

Armatele britanică și franceză aveau doar câteva sute de mitraliere fiecare.

bombardate masiv. Mai sobre, armatele și flotele explorau potențialul aerona­ velor de recunoaștere, integrându-le în manevre din 1911.

La acea dată transportul cu motor avea un impact major asupra vieții civile, dar armatele se bazau în continuare preponderent pe vehicule trase de cai.

Au început să intre în uz blindatele și au fost folosite de Italia în războiul împotriva Turciei în 1911.

CRONOLOGIE

■■ 1897 Marina SUA produce primul submarin de succes.

■■ 1898 Franța introduce tunul de câmp de 75 mm, care poate trage până la 30 de încărcături pe minut până la 8,5 km.

■■ 1904–1905 În Războiul ruso-japonez, combinația de tranșee și sârmă ghimpată, artilerie care trage proiectile explozive puternice dincolo de linia vizuală și folosirea telefoanelor de câmp și a comunicației radio anticipează Primul Război Mondial.

Dirijabilul Clément-Bayard II Construit în 1910 pentru armata franceză, acest dirijabil nu a fost folosit niciodată. A fost primul dirijabil care a zburat pe deasupra Canalului Mânecii, iar transmi­ țătorul lui fără fir a reușit prima comunicație sol–aer.

■■ 1906 Nava de război britanică HMS Dreadnought intră în serviciu.

■■ 1911 Începe utilizarea aeronavelor în scop militar, când italienii aruncă grenade asupra turcilor în Libia.

25