Recitind peste vară splendida Poveste despre dragoste și întuneric a lui Amos Oz, am găsit (de ce abia la relectură, nu știu) una dintre cele mai frumoase declarații de iubire făcute vreodată cărții: „...făceam tot timpul economii. Viața în apartamentul nostru micuț semăna cu viața dintr-un submarin. Ceea ce aveam din belșug erau cărțile. Se găseau peste tot: de la un perete ticsit până la celălalt, pe coridor și în bucătărie și în holul de la intrare și pe toate pervazurile. Mii de cărți, în toate ungherele apartamentului. Mi se părea că oamenii pot să vină și să plece, să se nască și să moară, dar cărțile erau veșnice. Când eram mic, dorința mea era să mă fac o carte. Nu scriitor“. Îmi îngădui să împrumut proiecția lui Amos Oz – la urma urmei, acesta și este un rost fundamental și adânc al cărților pe
care le citim, anume să ne ajute să spunem mai bine ceea ce noi, de unii singuri, n-am reuși să spunem decât stângaci – și, privind înspre raftul deocamdată imaginar pe care se vor așeza în lunile ce vin cărțile Humanitas, să vă mărturisesc că tare mi-aș dori „să mă fac o carte“. De pildă, Cartea simțurilor, la care încă împletește firele co-auctoriale Dan C. Mihăilescu. Sau Lecțiile de magie ale lui Liz Gilbert. Ori Drumul Mătăsii, așa cum l-a povestit Sabina Fati, eseul despre Eminescu la care scrie acum Lucian Boia, una dintre „meditațiile în dialog“ avându-i ca autori pe Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, o pagină din cartea de „amintiri ale oamenilor din Est“ pe care le orchestrează Ioana Pârvulescu sau vreun șir de litere din romanul cel nou pe care stă să-l încheie Mircea Cărtărescu... Lidia Bodea, director general al Editurii Humanitas
Ăștia suntem, asta facem Piața Presei Libere nr. 1, OP 33, 013701 București, www.humanitas.ro Președinte: Gabriel Liiceanu Director general executiv: Nicolae Ciurea Director economic: Beatrice Constantinescu Secretariat: Diana Constantinescu Altamer secretariat@humanitas.ro Telefon: 021.408.83.50, Fax: 021.408.83.51 EDITURA HUMANITAS Director general Humanitas: Lidia Bodea lidia.bodea@humanitas.ro Secretariat de redacție: Mariana Clinciu Cristina Măceșaru, cristina.macesaru@humanitas.ro tel.: 021.408.83.56 Redactor-șef Humanitas: Radu Gârmacea radu.garmacea@humanitas.ro Redactor-șef dezvoltare editorială: Iustina Croitoru iustina.croitoru@humanitas.ro Redactor-șef adjunct: Adina Săucan adina.saucan@humanitas.ro Director de promovare: Gabriela Maaz gabriela.maaz@humanitas.ro Director artistic: Angela Rotaru angela.rotaru@humanitas.ro Director de producție: Alexandru Nițu alexandru.nitu@humanitas.ro; tel.: 021.408.83.55 EDITURA HUMANITAS FICTION Director general Humanitas Fiction: Denisa Comănescu denisa.comanescu@humanitas.ro Redactor-șef Humanitas Fiction: Raluca Popescu raluca.popescu@humanitas.ro
Credeaţi că nu există citate despre editori? Există, desigur. Oricât le-ar fi de anonimă munca, oricât de vinete cearcănele, oricât de gros zaţul de pe fundul ceștii. Chiar și acești oameni care de cele mai multe ori nu au un chip public se bucură uneori de grija celorlalţi. Bunăoară, Adlai Stevenson, fost guvernator de Illinois și dublu candidat democrat la președinţia Americii, a decretat că „editorul este acel om care separă grâul de neghină și apoi tipărește neghina“. Există, vezi bine, oameni însoţiţi, dacă nu cumva persecutaţi, de lecturi ghinioniste. Pesemne că Adlai Stevenson se numără printre ei. Însă judecata lui cu privire la editori e atât de nedreaptă, încât mă aștept să apară de undeva un editor care să-i preia o altă vorbă celebră și să i-o arunce în faţă (mă rog, în efigie): „Dacă domnul Stevenson n-o să mai spună minciuni despre mine, atunci nici eu n-o să mai spun adevărul despre domnul Stevenson“. Editorul se supune, fără voia lui, clișeizării în care îl fixează setul de preconcepţii care identifică în orice fotbalist un bou și în orice poet o formă de paloare cu oase moi. Dacă ceri definiţia undeva pe stradă, va reieși că editorul e un ins aflat în prelungirea unei ţigări, care înoată pe valuri de pagini și fum și ia de obicei forma scaunului pe care își
petrece jumătate din viaţă. Editorul, spune prejudecata publică, ascultă Händel, se hrănește cu Procopiu din Cesareea, soarbe ambrozie cu un pai postmodern și are drept singură amantă Cartea. Cu majusculă, căci așa șade bine scrisului în dodii. În realitate, nici un editor nu e chiar atât de dus cu Plutarh. E-adevărat însă, editorul citește. Pe rupte. Cititul este respiraţia lui profesională. Indiferent dacă face muncă de prospectare sau de redactare, indiferent dacă e la serviciu sau în fotoliul din sufragerie, indiferent dacă se lasă în voia flerului sau a clasamentelor literare din reviste, omul acesta citește. Și pe biroul de la editură, și pe masa de lucru de acasă are teancuri de cărţi, reviste, propuneri editoriale sau recenzii. Editorul semnează paradoxul în virtutea căruia își pierde zilnic vederea și își îmbogăţește – tot zilnic – vederile. Editorii de la Humanitas au același profil. Sunt oameni cu plăceri, slăbiciuni, căpoșenii, spaime și bucurii, ca orice strungar, arhitect sau învăţător. Se duc la teatru, merg la concerte, beau vin, fac excursii, râd și plâng. Au parte de jocuri și șocuri. Cunosc la fel de bine jubilaţia și deziluzia. Nu sunt infailibili (încă nu s-a născut editorul capabil să moșească doar bestselleruri), dar nici depresivi. Un lucru e cert. Le place al naibii munca asta care se plătește în dioptrii și insomnii, chiar dacă peste unii au trecut decenii pe care le-au măsurat în șpalturi, corecturi, BT-uri și revizii. Vă invit să-i cunoașteţi și să vedeţi ce sugestii de lectură vă fac. Radu Paraschivescu, editor senior
Cartea lunii
EDITURA HUMANITAS MULTIMEDIA Director editorial Humanitas Multimedia: Andrei Aivănoaei – andrei.aivanoaei@humanitas.ro EDITURA HUMANITAS DIGITAL Digital Sales Manager: Matei Man – matei.man@humanitas.ro LIBRĂRIILE HUMANITAS Director executiv: Laura Man laura.man@humanitas.ro Coordonator marketing & PR: Bogdan Baciu bogdan.baciu@humanitas.ro Drepturi de autor: Gabriela Nica – gabriela.nica@humanitas.ro Cristina Tofan – cristina.tofan@humanitas.ro Mădălina Bucșa – madalina.bucsa@humanitas.ro Lavinia Netcu – lavinia.netcu@humanitas.ro Director de marketing: Andrei Aivănoaei andrei.aivanoaei@humanitas.ro PR Executive Humanitas: Alice Ene alice.ene@humanitas.ro PR Humanitas Multimedia: Anda Vișan anda.visan@humanitas.ro PR Humanitas Fiction: Ioana Iancu ioana.iancu@humanitas.ro; tel.: 021.408.83.59 Director de creație: Mihail Coșulețu mihail.cosuletu@humanitas.ro DTP: Jora Grecea, jora.grecea@humanitas.ro Director comercial: Ionuț Trupină ionut.trupina@humanitas.ro; tel.: 021.408.83.53 Agenți de vânzări: Loredana Brașoveanu loredana.brasoveanu@humanitas.ro Samuel Măgureanu – sam@humanitas.ro George Brătan – george.bratan@humanitas.ro Ionuț Alecu – ionut.alecu@humanitas.ro Tudor Baciu – tudor.baciu@humanitas.ro DTP: Jora Grecea Prelucrare imagini: Carmen Petrescu, Dan Dulgheru Lucrare executată de FED PRINT
Una dintre cele mai tulburătoare cărți de istorie recentă a României Ștefan Frumușanu Cine mi-a ucis fiul? Dosarul Frumușanu-Crăiniceanu se redeschide Volum îngrijit de Tatiana Niculescu Bran Cuvânt înainte de Laurențiu Mihu Pentru tinerii care poate abia atunci se năşteau, ziua de 25 septembrie 1991 este o zi ca oricare alta, fără o semnificaţie aparte. Pentru cei care au trăit evenimentele celei de a patra mineriade însă, e o zi tristă, de amintiri crâncene, în care democraţia noastră fragilă era zdruncinată de lupte politice şi sociale fără precedent, într-o ţară care încerca să se elibereze de dictatura comunistă, dorind libertate și adevăr. Am scris această carte în amintirea celor doi tineri ucişi în faţa Guvernului României – studentul Andrei Frumușanu, de 24 ani, şi muncitoarea Aurica Crăiniceanu, de 27 ani. Se spune că dacă adevărul nu se află niciodată într-o democrație atunci societatea se distruge treptat, înăbușită în minciună. Ștefan Frumușanu
2 | Revista de început de toamnă a Grupului Humanitas
Când am aflat de coagularea acestei cărţi trecuseră 22 de ani de când Andrei şi Aurica fuseseră ucişi, trecuseră 15 ani de când o instanţă stabilise în sfârşit cine a apăsat pe trăgaci, trecuseră 13 ani de când sentinţa a fost în cele din urmă casată, iar dosarul condamnat să zacă, pe timp nedefinit, în varii şi varii sertare. Nu în ultimul rând, trecuseră 6 ani de când, timp de 7 luni, 2 săptămâni şi 3 zile, pentru familiile celor doi tineri ucişi la mineriada din toamna lui 1991 renăscuse speranţa diafană că totul se va lămuri în timpul vieţii lor. La 12 septembrie 2007, generalul Dan Voinea semnează Ordonanţa 7/P/2007, în baza căreia preia dosarul care trena deja de 7 ani la Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial, formează o nouă echipă de investigatori şi face progrese la care nici cei mai optimişti dintre cei incurabil optimişti nu îndrăzneau să se aştepte. În 7 mai 2008, însă, generalul Voinea este lăsat fără dosar, familiile Frumuşanu şi Crăiniceanu își pierd speranţele proaspăt reaprinse și orice umbră de alinare. Semn că şi optimismul poate fi uneori o dulce capcană! Pe un ton tranşant, dar nu răzbunător, şi într-o notă de o responsabilitate morală, logică şi discursivă, cu, deopotrivă, infinită tandrețe și obligatorie luciditate, Ștefan Frumușanu scrie, de fapt, una dintre cele mai tulburătoare cărți de istorie recentă a României. Laurențiu Mihu
Călătorii
Sabina Fati Singură pe Drumul Mătăsii cu fotografiile autoarei
Carte recomandată de Lidia Bodea,
director general al Editurii Humanitas
Reportaj din necunoscut Mi-am început călătoria în aprilie 2014, pornind din China spre vest, pe drumurile pe care altădată mergeau caravanele încărcate cu mătăsuri și bijuterii, mărfuri de lux care urmau să ajungă la Marea Mediterană sau la Pontul Euxin, iar de acolo mai departe către centrul lumii occidentale, spre Roma. Am mers pe jos, am mers cu trenul, cu autobuzul, dar mai ales cu mașini de ocazie, negociind la nesfârșit cu șoferii, care nu de puţine ori încercau să mă păcălească. Harta drumului meu traversează vestul Chinei, deșerturile Gobi, Taklamakan și Karakum, munţii Tian-Șan și Pamir, Asia Centrală (Kîrgîstan, Kazahstan, Tadjikistan, Turkmenistan), Iran, Azerbaidjan, Georgia și
Turcia până la Marea Neagră, în România. Am vrut să văd cum pot fi parcurse Drumurile Mătăsii, ce fel de obstacole sunt pe acest traseu, cât de complicate sunt graniţele, cât de prietenoase sunt birocraţiile ţărilor aflate de-a lungul celei mai vechi și mai lungi artere comerciale din lume, dacă oamenii care trăiesc aici au rămas la fel de deschiși faţă de străini ca înaintașii lor și dacă această cale ar putea fi redeschisă după ce a fost abandonată acum 500 de ani, odată cu inaugurarea rutelor maritime, mai ieftine, mai rapide și ceva mai sigure. Traversarea Chinei de Vest, Asiei Centrale, Iranului, Caucazului și Turciei până pe coasta vestică a Mării Negre, la începutul secolului XXI, când marile puteri își trasează fiecare propriul Drum al Mătăsii, a fost o încercare de testare a realităţii. (fragment)
În pregătire
Oybo. 2 oameni, 1 motocicletă, 14 luni în Africa cu fotografiile autorilor
Suntem Ana Hogaș şi Ionuţ Florea, un cuplu de arhitecţi români. Din iunie 2011 până în august 2012 am făcut turul Africii cu motocicleta. Într-o expediţie de 14 luni şi 55 000 de kilometri, plină de peripeţii, am lucrat ca voluntari în pădurea ecuatorială, am traversat Sahara în călduri de peste 54°C, am urcat Muntele Camerun, am explorat Delta Okavango şi bazinul Congo, am locuit într-un cătun camerunez fără bani şi fără telefon, am tractat motorul defect 350 de kilometri, ne-am îmbolnăvit de malarie, am făcut 3 000 de kilometri de off-road extrem, am trecut de sute de controale armate şi hăţişuri birocratice şi am cumpărat un pahar de ceai în Egipt. Am străbătut Marocul, Sahara Occidentală, Mauritania, Mali, Burkina Faso, Togo, Benin, Nigeria, Camerun, Gabon, Republica Congo, Republica Democrată Congo, Zambia, Namibia, Africa de Sud, Lesotho, Botswana, Mozambic, Tanzania, Kenya, Etiopia, Sudan, Egipt și Turcia. Acesta este jurnalul aventurilor noastre. (fragment)
Întâmplări vesele și triste cu grohari, iftozi și costumați
Ciocnirea civilizațiilor la 4 000 de metri altitudine ascuțită de psihiatru, nasul antrenat al unui lucrător la deratizare, abilitățile unui doctor și diplomația unui medic legist. Mai cu seamă că cele două tabere care manageriază hotelul – conducerea chineză şi experţii străini – îşi pun beţe în roate fără remușcări. Asta în vreme ce angajații trebuie să facă față mulțimii de celebrități, diplomați, alpiniști, pelerini și „maeștri spirituali“ care le calcă pragul. În descendenţa maeştrilor prozei umoristice engleze, Alec Le Sueur ne oferă un ghid de călătorie inedit, o fereastră spre o lume exotică şi îndepărtată, unde puţini europeni s-au încumetat să ajungă şi pe care şi mai puţini au cunoscut-o cu adevărat.
câţiva ani de relativă libertate între 1965 şi «Tezele din iulie» din 1971. [… ] Aveam iluzia libertăţii, până când, încet-încet, am început să o încasăm“, scrie regizorul Cristian Pepino, care, cu talent, pune în scenă poveștile pline de haz pe care le-a trăit sau le-a auzit la Doi Mai și la Vama Veche, distribuind în roluri mai mari sau mai mici personaje precum Silviu Purcărete, George Banu, Alexandru Tocilescu, Anamaria Smigelschi, Ioana Crăciunescu etc. Dincolo însă de oameni, locuri și întâmplări, autorul evocă atmosfera specială, seducătoare, a acelor vacanțe, o atmosferă pesemne imposibil de regăsit astăzi.
Cristian Pepino Cartea de la Vama Veche Editura Humanitas, 216 pp., 29 lei
„Eram nişte tineri născuţi în jurul anului 1950, care au avut şansa să fie contemporani cu diverse personalităţi artistice şi culturale de la care au avut de învăţat. Am apucat
Alec Le Sueur Hotelul de pe acoperișul lumii: Cinci ani în Tibet Traducere din engleză de Simona-Gabriela Vărzan Editura Humanitas, 296 pp., 42 lei
Carte recomandată de Oana Bârna, editor senior
Când Alec Le Sueur, om de marketing în domeniul hotelier, a semnat un contract pe cinci ani cu Holiday Inn Lhasa din Tibet, nu avea habar că noua slujbă presupune o minte
„O poveste din cale-afară de haioasă, infuzată însă de afecțiunea caldă a autorului pentru tibetani și înțelegerea profundă a vieții lor.“ The Himalayan Club „Alec Le Sueur spune atât de multe despre o ţară îndepărtată pe care o cunoaştem atât de puţin…“ The Guardian
Revista de început de toamnă a Grupului Humanitas | 3
Literatură străină „Eşti biblioteca pe care ai citit-o şi limba pe care o vorbeşti“
Lansate în plină vară, cinci romane din colecţia „Raftul Denisei“ oferă călătorii ficţionale ataşante. Zeii pedepselor cereşti de Jennifer Cody Epstein şi Chipuri ascunse de Salvador Dalí au ca fundal cel de-al Doilea Război Mondial, bestsellerul Tangou pentru Lisandra de Hélène Grémillon scanează psihologii traumatizate din Argentina anilor ’80, iar Un apartament la Paris, debutul lui Michelle Gable, şi romanul-cult al lui Martin
Raftul Denisei
colecție coordonată de Denisa Comănescu
Page, M-am hotărât să devin prost, imaginează istorii pasionante în Oraşul Luminilor din La Belle Epoque şi de astăzi. În septembrie, când vara se călătoreşte, cinci noi romane impecabil construite, cu personaje memorabile, îşi vor delecta cititorii. Regalat cu Premiul Goncourt în 2014, Să nu plângi de Lydie Salvayre o are ca protagonistă pe mama autoarei în Barcelona anului 1936. În Ora de aur de Ann Leary, Hildy Good luptă cu îmbătrânirea, singurătatea şi dependenţa de alcool într-un loc mirific de pe Coasta de Est. Cea mai frumoasă poveste despre prietenie o veţi afla în Profesorul şi menajera de Yoko Ogawa, iar despre cum se deprinde pasiunea pentru literatură în Seulul anilor ’80 vă va convinge romanul Voi fi acolo de Kyung-sook Shin, care va apărea la sfârșitul lunii. Tot atunci vă
Un bestseller publicat în peste 15 țări O adevărată polifonie a părții întunecate a sufletelor. În prim-plan, Vittorio Puig, un psihanalist acuzat de uciderea enigmaticei sale soții, Lisandra, și Eva Maria, o pacientă devastată de dispariția fiicei sale, care întreprinde o anchetă personală pentru a dovedi nevinovăția acestuia. În Argentina abia ieșită din dictatură și puternic marcată de desaparecidos, miile de persoane eliminate de regimul generalului Videla, nevroze și traume nebănuite, gelozii și trădări, fapte de o infinită cruzime rămase nepedepsite revelează o galerie de personaje care sunt obligate să-și scoată masca.
veți bucura să citiți „Cartea anului 2010“ în Rusia, Soloviov şi Larionov de Evgheni Vodolazkin, autorul bestsellerului Laur, care urmăreşte în contrapunct două destine, al unui tânăr cercetător din zilele noastre şi al unui general al Armatei Albe. În sfârşit, aşteptatul eseu Evreii şi cuvintele, semnat de Amos Oz împreună cu fiica sa, istoricul Fania Oz-Salzberger, poartă amprenta harului de povestitor şi a umorului marelui scriitor israelian. Aici am găsit o frază care revelează esenţa cititului: „Eşti biblioteca pe care ai citit-o şi limba pe care o vorbeşti.“
Denisa Comănescu,
director general al Editurii Humanitas Fiction
contelui de Grandsailles pentru Solange de Cléda. Obsesiile daliniene, fulgurațiile sale și atracția pentru ocultism se regăsesc în acest roman fascinant.
Jennifer Cody Epstein Zeii pedepselor cerești Traducere din engleză de Anca Dan și Sînziana Dragoș Editura Humanitas Fiction, 400 pp., 42 lei Ann Leary Ora de aur Traducere din engleză de Irina Bojin Editura Humanitas Fiction 304 pp., 37 lei
Salvador Dalí Chipuri ascunse Traducere din franceză de Ileana Cantuniari Editura Humanitas Fiction 396 pp., 42 lei
Bestseller New York Times în curs de ecranizare cu Meryl Streep şi Robert De Niro în rolurile principale. Hildy Good este urmașa uneia dintre așa-zisele vrăjitoare condamnate din Salem, iar lumea crede că are puteri paranormale. Însă adevărul e mult mai puțin spectaculos: Hildy e un foarte fin observator al naturii omenești. Așa cum poate judeca imediat dacă o casă are temelii solide sau fisuri ascunse, îi citește pe ceilalți dintr-o ochire. Însă îi vor trebui mulți ani ca să se descifreze pe sine. Alcoolismul ei bine camuflat e gata să facă ravagii când evenimentele iau o turnură dramatică. „Ann Leary are umor şi spirit de observaţie... iar rezultatul e portretul complex al unei femei care se luptă cu dependenţa într-un oraş unde nici un secret nu poate fi păstrat la nesfârşit.“ The New York Times Book Review „Originală, inteligentă și spusă cu măiestrie, povestea lui Hildy te îmbată și te dezmeticește în același timp.“ People
„Cei care mi-au citit Viața secretă cu atenție vor descoperi lesne sub structura romanului prezența familiară, permanentă și viguroasă a miturilor esențiale ale vieții mele și ale mitologiei mele personale.“ Salvador Dalí Hélène Grémillon Tangou pentru Lisandra Traducere din franceză de Simona Brînzaru Editura Humanitas Fiction 280 pp., 32 lei
„Tangou pentru Lisandra te ține cu sufletul la gură și confirmă impresionantul talent al autoarei Confidentului.“ Le Monde des livres
O fascinantă călătorie livrescă Singurul roman al lui Salvador Dalí, Chipuri ascunse, este omagiul adus prozei clasice franceze de imaginația debordantă a marelui pictor suprarealist. Debutând ca o saga a intrigilor și aventurilor amoroase ale unui grup de aristocrați excentrici, romanul își are centrul emoțional în pasiunea sublimată a
4 | Revista de început de toamnă a Grupului Humanitas
„Jennifer Cody Epstein reconstituie cu mare talent și erudiție o epocă memorabilă. O carte superbă.“ The Historical Novel Society „O meditație despre război, despre pierdere și speranță.“ Ellis Avery
Parisul de ieri și de azi
Zeii pedepsitori Jennifer Cody Epstein, autoarea bestsellerului internațional Pictorița din Shanghai, revine cu un nou roman, Zeii pedepselor cerești, distins în 2014 cu prestigiosul Honor Award for Fiction din cadrul Asian / Pacific American Awards for Literature. Japonia și America anilor 1930. Două lumi fundamental diferite, pe care istoria le va face să se înfrunte. Țesând o intrigă complexă pentru a urmări destinul adolescentei Yoshi Kobayashi, romanul lui Jennifer Cody Epstein își poartă cititorii de o parte și de cealaltă a Pacificului și creează o imagine amplă, copleșitoare a dramelor individuale și a tragediilor colective pe care le-a provocat cel de-al Doilea Război Mondial.
Michelle Gable Un apartament la Paris Traducere din engleză de Florica Sincu Editura Humanitas Fiction 404 pp., 42 lei
Două povești se întâlnesc în Un apartament la Paris: una din La Belle Epoque, alta din lumea contemporană. Pornind de la fapte istorice, una urmărește spectaculosul jurnal al lui Marthe de Florian, celebră demimondenă a Parisului de la sfârșitul veacului al XIX-lea, cealaltă, viața unei experte în mobilă europeană de la casa de licitații Sotheby’s, April Vogt. Pe măsură ce April, ajutată de un seducător avocat parizian, descoperă secretele vieții tumultuoase a lui Marthe, o întreagă epocă, strălucitoare și frământată, se conturează aducând în prim-plan figurile unor personaje cunoscute, precum pictorul Giovanni Boldini sau Robert de Montesquiou, dar și locuri sau cafenele din vechiul Paris: Maxim’s, Café Zephyr, Folies Bergères, Opera Garnier, Pigalle.
O autoare tradusă în peste 20 de limbi În urma unui accident, Profesorul – un matematician reputat – suferă de o formă stranie de amnezie: zilnic, memoria lui nu durează mai mult de 80 de minute. Realitatea o percepe numai prin intermediul formulelor matematice, care pun lucrurile în ordine,
numerele şi jocurile matematice scot la iveală întreaga frumuseţe a lumii. Profesorul și menajera a fost ecranizat în 2006 de regizorul Takashi Koizumi.
capituleze pentru ca posesorul ei să-și găsească fericirea. Acesta va fi și pariul lui Antoine, un Candide modern a cărui odisee comică a făcut din M-am hotărât să devin prost un roman-cult.
Despre neajunsul de a fi inteligent
„Această carte satirică e opera unui scriitor stăpân pe mijloacele sale. Un adevărat succes literar.“ Le Monde
Tradus în peste 30 de țări, romanul M-am hotărât să devin prost s-a vândut până în prezent în peste o jumătate de milion de exemplare și a fost încununat cu prestigiosul Euregio-Schüler-Literaturpreis.
Y¯oko Ogawa Profesorul și menajera Traducere din japoneză de Anca Focșeneanu Editura Humanitas Fiction 204 pp., 26 lei
redându-le demnitatea iniţială. Când în viaţa sa intră o tânără menajeră şi fiul acesteia de zece ani, începe o frumoasă poveste despre prietenie şi solidaritate, prilej pentru Yōko Ogawa de a releva modurile subtile în care
A devenit lumea noastră atât de anapoda, încât justa concluzie a oricărui om cu cap să fie „prea multă minte strică“? Sunt oare rutina, automatismele, clișeele, conformismul soluția unei vieți fără griji? În acest caz, originalitatea și creativitatea ajung o piedică insurmontabilă, iar inteligența nu poate decât să-și impună să Martin Page M-am hotărât să devin prost Traducere din franceză de Luana Schidu Editura Humanitas Fiction 148 pp., 24 lei
Lydie Salvayre, fiica a doi refugiaţi din Spania sfâşiată de Războiul Civil, spune povestea adevărată a familiei ei, aşa cum o deapănă, la nouăzeci de ani, cu o voce ireverenţioasă, nonconformista ei mamă, contrapunctând-o cu mărturiile lui Georges Bernanos, care asistă în acele zile, în Palma de Mallorca, la teroarea fratricidă. „Din zgomotul şi furia primelor zile ale Războiului Civil din Spania se ridică două voci. Una revoltată, a lui Georges Bernanos, care, deşi monarhist şi catolic, denunţă crimele comise în numele idealului naţionalist. Cealaltă, nostalgică, este a mamei autoarei, care evocă insurecţia libertară cu care a debutat conflictul.“ Madame Figaro
Premiul Goncourt 2014
Lydie Salvayre Să nu plângi Traducere din franceză de Doru Mareș Editura Humanitas Fiction 272 pp., 32 lei
Carte recomandată de Raluca Popescu, redactor-șef
O carte tradusă în 15 limbi
Amos Oz, Fania Oz-Salzberger Evreii și cuvintele Traducere din ebraică de Ioana Petridean Editura Humanitas Fiction
Alternând comentariul textelor sacre evreieşti cu analiza fină şi plină de umor a istoriei acestui popor aflat într-o eternă chestionare a propriei identităţi, a naturii legăturii omului cu Dumnezeu şi a relaţiei dintre oameni, Evreii şi cuvintele aduce la lumină, cu farmec şi elocinţă, poveşti uitate din Marea Istorie. Concepută sub forma unui eseu care are la bază un dialog între Amos Oz şi fiica sa, Fania Oz-Salzberger, Evreii şi cuvintele pune de fapt problema străveche a identităţii evreieşti, demontând clişee şi preconcepţii şi sintetizând câteva dintre trăsăturile esenţiale ale istoriei evreilor. Fie că este vorba despre figuri exemplare de rabini, despre o istorie a personajelor feminine din Biblie sau despre potenţialul autor feminin al Cântării Cântărilor ori despre importanţa educaţiei şi iniţierii timpurii a copiilor în tainele textelor sacre, cartea
păstrează aceeaşi formulă alertă şi palpitantă până la sfârşit. Diversitatea informaţiilor, paginile scrise cu o atitudine lipsită de înverşunare fac din Evreii şi cuvintele o lectură esenţială pentru cei pasionaţi de istoria şi înţelepciunea evreiască. „O carte originală şi cutremurătoare, Evreii şi cuvintele reuşeşte să adune laolaltă mai mult de cinci mii de ani de rugăciuni, cântece, poveşti, dispute, elogii, blesteme şi glume în geamantanul unei cărţi subţiri, palpitante de… ce anume? Istorie? Antropologie? Critică literară? Teologie? Toate acestea şi chiar mai mult. E o carte minunată.“ Jonathan Safran Foer „Evreii şi cuvintele e o carte pasionantă şi amuzantă, care deconstruieşte clişee şi stereotipii la fiecare pagină. Tonul său e pe jumătate serios, pe jumătate glumeţ, combinând o bună
Seria de autor Amos Oz serie coordonată de Denisa Comănescu
cunoaştere a subiectului cu o notă informală. O carte care promite să creeze controverse şi să fie foarte citită.“ Mario Vargas Llosa
Carte recomandată de Andreea Răsuceanu, redactor
Revista de început de toamnă a Grupului Humanitas | 5
Literatură română Ioana Nicolaie Lomografii
Cărţile mele de versuri sunt poveşti. Au crescut pe un schelet narativ, s-au vertebrat epic, deşi formal s-au folosit de artificiile stilistice ale poeziei. În Poză retuşată am încercat să fixez contorsiunile unei poveşti de dragoste, în Nordul am vorbit despre copilărie, şi traumă, şi sentimentul de minoritar în ultimul deceniu de comunism, în Credinţa am încercat să-mi înţeleg mai bine trecutul faulknerian şi convulsiv, iar în Autoimun am vorbit despre boală, maturitate şi implacabil. Fiecare poezie e, de fapt, un fragment al istoriei pe care o subîntinde. Prin urmare, orice antologare e aproape imposibil de făcut. Am operat totuşi o selecţie pe primul volum, căruia i-am adăugat şi câteva texte inedite, pe când Autoimun, de pildă, este inclus integral. Celelalte două cărţi reiau antologia Cenotaf, apărută în anul 2006. Ioana Nicolaie, iunie 2015
T.O. Bobe Cum mi-am petrecut vacanța de vară Una dintre cele mai profunde, mai bine scrise și mai pline de umor cărți de care am avut parte în ultimii ani. Romanul este o neașteptată poetică a vulnerabilității, scrisă din perspectiva unui copil de 10 ani, fără recursul la psihologie, fără asezonări sociologice și, mai ales, fără inutile moralisme. Simona Sora
Ioana Nicolaie Lomografii Editura Humanitas 320 pp., 36 lei
Dacă psihoterapeuții definesc creativitatea drept capacitatea de a face asociații relaxate între elemente care la prima vedere nu au legătură unul cu altul sau drept schizofrenie bine temperată, cum s-ar putea numi un scriitor de compuneri? Permiteți-mi să mă recomand, deși afon, compozitor. T. O. Bobe
T.O. Bobe Cum mi-am petrecut vacanța de vară Editura Humanitas 288 pp., 29 lei
Vintage Călătorie pe malul Dunării
„Ironia amară și nostalgia dulce a rememorării“ Dacă volumul Zăpezile de altădată cuprinde cinci portrete de familie, Memoriile unui antisemit adună, sub un titlu autoironic, cinci episoade-cheie din viaţa autorului. Mergând din copilărie până la bătrâneţe, aceste episoade se petrec în Bucovina românească, de după 1918, la Bucureşti, în anii ’30, la Viena, în perioada premergătoare şi în timpul Anschlussului, şi la Roma, la sfârşitul anilor ’70. Fiecare dintre ele are în centru câte un om profund semnificativ pentru memorialist, toţi fiind evrei; sau, mai exact, evreice, pentru că e vorba mai ales de femei şi prietene sau iubite ale autorului. Gregor von Rezzori Memoriile unui antisemit Traducere din germană de Catrinel Pleșu Editura Humanitas, 312 pp., 39 lei
Ethel Greening Pantazzi România în lumini și umbre (1909–1919) Traducere din engleză de Constantin Ardeleanu și Gabriela Dedita Editura Humanitas
Cartea canadiencei Ethel Greening Pantazzi este un minunat amestec de istorii şi istorie. Volumul debutează luminos, într-o Românie necontaminată de smogul revoluţiei industriale şi unde, cum mărturisea autoarea, te puteai uşor transporta în secolul al XV-lea. Luminile unui trai confortabil şi îndestulat se sting parcă simbolic în seara intrării României în Primul Război Mondial, în vara anului 1916. Frica, frigul, foamea, lupta pentru supravieţuire își fac loc în paginile de însemnări, care devin astfel un valoros document pentru cunoaşterea unor aspecte precum viaţa în Bucureştii primelor luni de război, haosul retragerii în Moldova, viaţa coloniei româneşti de la Odessa sau excesele bolşevice împotriva românilor refugiaţi în portul ucrainean... Constantin Ardeleanu
În pregătire poate chiar iepe, cu tot atâţia mânji care zburdă pe lângă ei. Călătorul se afundă în fânul fermentat care reprezintă capitonajul vehiculului şi beneficiază de suficienţi ghimpi cât să capete o iritaţie, atât cutanată, cât şi mintală. Surugiul, un valah oacheş cu pălărie pleoştită şi nădragi largi, ținuți de un brâu lat de piele, încalecă pe unul dintre caii rotaşi şi, la strigătul lui pătrunzător, sprintenii armăsari îşi lasă urechile pe spate şi pornesc cu o viteză care sfidează orice mijloc de locomoţie. Dacă vreunul dintre aceşti cai cu înfăţişare sălbatică cedează, este abandonat de surugiu, pentru a fi luat la întoarcere.“ (fragment)
James O. Noyes România: Ţară de hotar între creştini şi turci… În anul 1854, atras de mirajul Orientului, un tânăr doctor din Statele Unite pornește spre teatrele de luptă ale Războiului Crimeii. În călătoria de la Viena la Constantinopol face oprirea obligatorie la București, unde misteriosul Stephen Lakeman, alias Mazar pașa, îi găsește un post de chirurg în armata otomană. Patru ani mai târziu, întors acasă, va publica prima carte despre români scrisă de un american – o mărturie prețioasă a momentului istoric în care „latinii de la Dunărea de jos“ pătrund în conștiința Occidentului. James Oscar Noyes este un om de solidă cultură clasică și cu vaste cunoștințe istorice, prin care filtrează și experiențele directe, și amănuntele pe care le află din scrierile călătorilor care l-au precedat. Descrierea moravurilor, a tradițiilor și a priveliștilor din Valahia, a marii tabere francobritanico-otomane de la Varna, a călătoriei pe Marea Neagră spre capitala imperiului și a splendorii și sordidului Constantinopolei sunt pagini care pot fi oricând cuprinse într-o antologie a reportajului de călătorie romantic.
„După o şedere de şase săptămâni, m-am hotărât să părăsesc Bucureştiul. Stătusem prea mult printre boierii şi sclavii lui, între palate şi colibe, grădini şi smârcuri; văzusem destul din luxul lui parizian şi din sărăcia lui cumplită! Daco-romanii au un înlocuitor straşnic al rapidului drum de fier american. Nimic nu poate fi mai primitiv decât căruţele lor de poştă, care trebuie să se tragă din timpurile când sciţii rătăceau pe câmpiile valahe. Nici
6 | Revista de început de toamnă a Grupului Humanitas
măcar o particulă de fier nu se foloseşte la construcţia celor patru rotiţe de lemn pe care stă fixat un coş împletit, care aminteşte de un cufăraş pentru veselă şi este exact atât de mare, încât să primească o singură persoană, cu extremităţi flexibile şi dimensiuni moderate, pe orizontală. La acest vehicul, puţin mai mare decât o roabă de cărat şi care uneşte în el toate inconvenienţele posibile, sunt legați cu frânghii între patru şi opt cai valahi,
Carte recomandată de Radu Gârmacea, redactor-șef
educaţie
avanpremieră
Despre educaţie
Suplimentul revistei Grupului Humanitas dedicat educației găzduiește în avanpremieră câteva fragmente ale unui dialog pe care îl veți putea citi integral în volumul Dialoguri de duminică semnat de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, care va apărea la Editura Humanitas în luna noiembrie a acestui an și va fi lansat la târgul de carte Gaudeamus. Gabriel Liiceanu: Iată, începem dialogul nostru – care se vrea, prezumțios, un dialog de igienă mentală – cu una dintre temele grave ale gândirii umane. Nu puțini gânditori au văzut în educație mijlocul pragmatic prin care omenirea se poate mântui, singura soluție pentru potolirea agresivității, drumul regal către „pacea eternă“, pe scurt, șlefuirea individului în vederea coabitării convenabile cu ceilalți. Ideea de la care pleacă orice educație e că omul apare pe lume ca o ființă neîncheiată, ca una la care trebuie „lucrat“. Un copil trebuie pregătit pentru intrarea în lumea oamenilor mari: pe de o parte, trebuie să învețe regulile conviețuirii (e preferabil să nu ne poluăm unii pe alții), iar pe de alta, trebuie ajutat să iasă din „minoratul gândirii“, trebuie să gândească pe cont propriu, ajungând să se slujească de mintea proprie fără îndrumarea altuia (marea teză a iluminismului european). Așadar, ce
cate şi în româneşte, şi în alte limbi, pentru a desemna faptul de cultură şi instituţia educaţiei. Celula trimite cu gândul la ţesut, la ţesătură: educaţia alcătuiește ţesutul natural al unei comunităţi. O comunitate prost „cusută“, o comunitate a cărei urzeală e fisurată, neomogenă, o comunitate a cărei „diversitate“ frizează haosul (şi, când spun diversitate, mă gândesc nu la o sumă vitală de culori diferite, ci la o sumă de incompatibilități), e o societate carentă la capitolul educaţie. Celălalt termen, cărămida, apare în româneşte în expresia „zidire“. Se vorbeşte despre „discursuri ziditoare“. E vorba deci, pe de o parte, de construcţie – orice act de educaţie e un act de construcţie –, pe de alta, de edificare. Avem așadar: ţesut, construcţie, edificare. G.L.: Dacă-mpingem metafora asta a construcţiei mai departe şi spunem: nu poţi obţine clădiri solide decât din cărămizi de
a făcut natura din om e un lucru, iar ce-i rămâne omului de făcut cu natura sa e alt lucru. Ne suntem propria noastră temă, fiecare individ își e sieși materia primă cu care are de lucrat toată viața. Iar educația e brânciul binevoitor pe care-l primim din afară, ca să-ncepem apoi să ne lucrăm singuri ogorul. Aș începe discuția noastră prin a observa că orice educație se întemeiază de fapt pe o metaforă agrară: mintea e concepută inițial ca un teren viran, necultivat. Școala, învățătorul în sens generic, vine și se ocupă de acest sol necultivat, îl irigă, îi dă îngrășămintele potrivite (acumulările culturale ale omenirii), îl face rodnic, transformă mărul sălbatic în măr cultivat. Din cultură a pământului, cultus agrorum, educația devine cultură spirituală, cultura animae (Cicero). Maestrul nostru Noica, după cum îți amintești, paria totul pe educație înțeleasă ca această cultivare a spiritului. El credea realmente că omenirea ar putea fi reformată dacă elementul prim al construcției, cărămida, ar fi fost de calitate. Școala era locul în care se preparau cărămizile clădirii sociale. Spre deosebire de celula din organismele vii, care este dată în natură de-a gata – totul e fabricat de la naştere, şi organismul, dotat cu celulele lui, nu are decât să trăiască –, celula care e individul trebuie modelată. Dacă societăţile şi-ar fi lăsat celulele individuale în seama naturii, am fi rămas o societate de sălbatici, iar în măsura în care încă suntem așa, lucrul se explică prin travaliul încă nedus până la capăt al educației. Pe scurt, la Noica, după cum îți aduci aminte, calitatea clădirii depinde de calitatea cărămizii. Andrei Pleșu: Aş prelua cei doi termeni pe care i-ai menţionat, celula şi cărămida, amintind două accepțiuni ale lor, valorifi-
calitate, rezultă că atunci când societatea trăieşte cutremure (și care epocă a istoriei nu trăiește măcar unul?), atunci felul în care se cutremură societăţile, felul în care rezistă și viteza cu care se refac dau seama de fiecare dată de gradul lor de civilizaţie. [...] A.P.: Ai vorbit despre statutul profesorului, al învăţătorului, şi ai dreptate să spui că e decisiv nu numai de ce sau ce învăţăm, ci şi cine ne învaţă. Ştiu foarte bine că există o criză a subzistenţei la profesorii de azi, că salariile pe care le iau nu confirmă respectabilitatea lor în ochii societăţii şi ai guvernării, în general, ştiu și că unii sunt formidabili, că produc olimpici, că se dedică acestui oficiu modest, de culise, cu un devotament extraordinar şi că nu sunt răsplătiţi pentru asta nici cu stima publică, nici cu o retribuție decentă. Profesorii şi medicii sunt două categorii, în România – nu singurele din păcate –, care nu reuşesc să fie aduse la un nivel de prestigiu şi de stabilitate materială de natură să le confere calm, eficiență şi iradiere instituţională. Ei bine, faptul că aceste categorii nu sunt tratate cum se cade constituie şi un sabotaj la adresa ideii de educaţie. Pentru că e demobilizator. În general, dacă un tânăr vrea să ajungă profesor, sau vrea să ajungă medic, i se spune de la început „Ai să o duci greu…“. Or, asta înseamnă a sabota ideea performanţei academice şi ideea educaţiei. La ce bun să treci printr-un laborios proces de instrucție, să acumulezi diplome şi competenţe, pentru care nu eşti nici recunoscut, nici respectat, nici plătit? Pe de altă parte, cu riscurile de rigoare, aș vrea să ajungem şi la reversul medaliei; pentru că, în timp ce există profesori
Suplimentul revistei de început de toamnă a Grupului Humanitas | I
minunaţi, pe care i-am invocat, şi în timp ce toată categoria este prost administrată, aş vrea să spun că uneori am şi momente de panică, observând că printre aceşti profesori şi, uneori, şi printre cei care coordonează procesul de învăţământ, respectiv cei din administrația centrală, există exemplare pe mâna cărora nu mi-aş da copilul. Ca să o spun p-a dreaptă! G.L.: Hai să auzim! Ce le fac ei copiilor, Andrei? A.P.: Păi, dom’le, ce nu le fac? Uite, am găsit în Dilema veche nişte articole semnate de doamna Maria Iordănescu, cu informații incredibile, pe care am să le reproduc, pentru că m-au traumatizat. De pildă, cum arată manualele. G.L.: Exemplele sunt culese toate din manuale? A.P.: Sunt culese din manuale, sau din documente ale ministerului de resort, sau de pe un site care se cheamă Didactic.ro, un fel de site al comunităţii profesorilor, în care profesorii postează diferite proiecte şcolare: ce vor să facă, sau ce-au făcut deja, în locul unde sunt profesori… G.L.: Înțeleg că aici e pusă în lumină creativitatea cadrelor didactice… A.P.: Exact. Ei, când pici pe anumite pasaje din aceste documente, ai, cred, toate motivele să încremeneşti. Am să dau câteva exemple. Luăm un manual de biologie de clasa a VI-a. Manualul începe glorios, cu un cald omagiu adus animalelor. G.L.: Mi se pare normal. Suntem la biologie. A.P.: Animalele trebuie ocrotite. Asta-i ideea de bază. Cine ar putea să o conteste? E vorba de „drepturile“ animalelor! După aia, în timpul răsfoirii manualului, intri în derută. Ți se sugerează anumite experienţe ştiinţifice, pe care e bine să le recomanzi elevilor pasionați de materie. De pildă, cum să diseci un iepure. Sau: cum să separi cu penseta capul unui cărăbuş de corpul lui. Sau: cum să injectezi acid azotic – cred că azotic, am notat bine – într-o râmă, ca să vezi cum se îngălbeneşte.
De ce e atât de greu să recuperăm ceea ce, de-a lungul secolelor, în cea mai împlinită dintre civilizații, cea europeană, s-a numit „marea cultură a lumii“? G.L.: Și toate astea din afecțiune pentru iepure, cărăbuș și râmă și din respect pentru drepturile lor. A.P.: Absolut! Principiul este ocrotirea. Uite una şi mai și: cum să torni dero într-un acvariu ca să vezi cât de dăunător e pentru sănătatea peștilor să faci așa ceva. Acvariul devine, vai, toxic! G.L.: În orice caz, la capătul acestor experimente, copiii vor respecta animalele şi le vor ocroti. A.P.: Sau le vor utiliza „competent“. Același manual ne spune, de altfel, de ce se ocupă omul cu îmblânzirea animalelor. Păi ca să le „îmbunătăţească“ însuşirile, așa încât să poată obține de la ele producţii sigure şi cât mai mari. Vrei să aflăm câte ceva și despre comportamentul sexual al păsărilor (dintr-un manual pentru copii de clasa a VI-a)? Iată (fii atent la formulare!): „La păsări, comportamentul sexual constă în găsirea reciprocă a sexelor şi se manifestă în diverse moduri“. Imposibil să nu te întrebi în ce moduri. Or exista și la ele, ca și la om, diverse orientări sexuale… Cea mai tare este însă o rubrică care se cheamă „Verifică-ţi cunoştinţele“ şi care conţine următorul îndemn: „Urmăreşte frecvenţa uciderii animalelor de automobilele care trec pe şoseaua din faţa casei tale“. G.L.: Asta e o temă? A.P.: E o temă. Elevul se uită pe geam şi scrie ce-a constatat: „Călcate de maşină, animalele mor“. E foarte probabil ca, după ce face exerciţiul ăsta câteva zile la rând, elevul să devină nevrotic... Ei, faptul că în manualele care ne formează copiii există tipul ăsta de gândire „pedagogică“ este amuţitor. Într-un manual de română de clasa a VI-a, la capitolul „Calistrat Hogaş“, care deplânge undeva obiceiul de a scrijeli nume pe copaci, se propune ca „test de verificare“ a elevului întrebarea: „Care este opinia voastră despre zgârietorii de copaci?“ Perplex te lasă și faptul că despre portretul lui Ştefan cel Mare din Fraţii Jderi se dă ca temă: „Ce sugerează puternica strângere a buzelor, subliniată în portretul lui Ştefan cel Mare?“ Toate lucrurile astea există în manuale. Şi există şi pe site-ul de care-ţi spuneam, unde se dau exemple de succese, de „reușite didactice“… Nu mai vorbesc de unele „proiecte extraşcolare“ de tipul: „Doamne, ocroteşte-i pe români“. De cine să-i ocrotească? Cu ce ocazie vorbim despre asta într-un proiect extraşcolar? G.L.: E un mod de a cultiva iubirea de patrie, nu? [...] G.L.: Andrei, dar crezi că mai seamănă învăţământul de azi cu învăţământul aşa cum l-am prins noi? Sau părinţii noştri? Nu suntem fatal anacronici discutând așa cum facem de umanioare, de actualitatea limbilor clasice, de „valorile eterne ale omenirii“, de moștenirea culturii universale sau, de ce nu?,
de cum se învață cu fișe, astăzi când a trecut peste noi revoluţia electronică, iar tinerii – cum mi-a spus recent unul dintre ei – au injectat un computer în venă și bat la calculator uitându-se pe o carte? Oare mai semănăm? Suntem noi chemaţi să discutăm despre ce-nseamnă educaţia astăzi, dacă nu avem sensibilitatea noilor generaţii? Ce s-a petrecut între timp, în bine şi în rău? A.P.: E clar că asistăm la o mutaţie. Şi e absurd să nu luăm notă de existența ei. Înainte să stabilim că e bună, că e rea, înainte să ne plângem, să fim nostalgici sau să fim avangardişti, trebuie să luăm notă de fapte. Şi sunt câteva fapte de neocolit. Întâi: câteva instituţii clasice ale educaţiei şi-au modificat radical contururile, s-au fisurat. Cartea ca obiect, profesorul (raportarea la el), școala (cu programa ei), biblioteca (înlocuită de Internet…), muzeul – toate au intrat în criză, au trecut într-un cu totul alt regim, nu mai sunt ce au fost. Aceste mutații în instituții au fost însoțite de trei realități noi: devalorizarea ideii de cultură generală, apariția contradicției competență–educație, atenuarea sensibilității morale. Devalorizarea ideii de cultură generală (studium generale) e marcată de accentul pus pe formarea pragmatică. E încurajată mai curând o formă de cultură managerială, orientată utilitar, spre dexteritate, concurenţă, câştig, eficienţă funcţională imediată. Se vorbeşte deja, în Occident, despre „universităţi antreprenoriale“, adică universităţi care pun accentul pe o instrucție țintit pragmatică, născătoare de întreprinzători și „meseriași“. E o tendință care se reflectă și în psihologia finanțatorilor. Gratuitatea tradițională a cercetării nu mai provoacă generozitatea sponsorilor. Se preferă cercetarea imediat „utilă“. Or, vorba lui George Steiner, „gratuitatea e cea mai înaltă formă de activitate umană“… Ajungem, astfel, la a doua realitate de care vorbeam, contradicția care apare între doi termeni care trimiteau la realități diferite în mediul german încă din secolul XIX, între Ausbildung și Bildung, între „competenţă“ și „educaţie“. Se admite că poţi fi foarte competent sectorial fără să ai neapărat nevoie de cine știe ce educație sofisticată… G.L.: Adică de hulita „cultură generală“, cu care mori de foame, care e inutilă, demodată și elitistă… A.P.: Oricum, când stai prea bine cu „generalul“, miroşi a incompetenţă. În fine, o dispariţie semnificativă din câmpul pedagogiei de azi e, cum spuneam, preocuparea pentru stimularea sensibilității morale. Nu mai e pe agenda unui profesor de azi ceea ce, în mod tradițional, se numea „formarea de caractere“, de oameni întregi, de oameni responsabili şi aşa mai departe. Conceptul însuşi de cultură s-a modificat, şi-a pierdut prestigiul; există, în antropologia americană actuală, oameni importanţi care spun că termenul însuși de „cultură“ e defazat şi trebuie înlocuit cu ceva mai terre-à-terre. Nu e vorba, așadar, că nu se mai face, în școală, greacă şi latină, ci că, încet-încet, omul însuşi e altfel, „umanismul“ arată altfel, deci şi studiile umaniste arată altfel. A apărut o specie de „umanism“ care, în aparență, ne situează în centrul și în vârful lumii, dar, în același timp, ne descrie ca vulnerabili până la nevroză. Noul umanism descrie omul ca pe o ființă hipersensibilă, care trebuie răzgâiată, menajată, tratată cu maximă precauție. E un „biet“ om, căruia nu trebuie să-i vorbești de defectele lui, căruia orice evaluare cu sugestii de ierarhie valorică îi face rău și e evacuată, ca atare, drept „discriminatorie“. Henri de Lubac vorbea despre un „umanism totalitar“, paternalist, sursă a gândirii de tip „corectitudine politică“. Omul e, simultan, „suprem“ și bolând. E pus în locul lui Dumnezeu, dar e administrat clinic, ca un personaj șubred, pe care cea mai mică contrarietate îl aduce în pragul colapsului. [...] G.L.: Visez o vreme în care nepoţii noștri – căci pentru copiii noștri e prea târziu, mă tem – să aibă parte de o şcoală în care să înveţe puţină greacă și latină (ca să ştie care sunt rădăcinile cuvintelor pe care le folosim clipă de clipă), puţină istorie a artei, a literaturii, puțină retorică, niscaiva lecții de dicție, mișcare scenică, codul bunelor maniere, în sfârșit o școală din care să ieși cu sufletul mai puțin tăbăcit, din care să dispară înjurătura și-n care fetele, în loc de a se golăni folosind un vocabular specific băiețesc, să-și regăsească rolul de care vorbea Noica, acela de a-i domestici pe băieți. De ce – mă întreb cu ingenuitate primară – nu mai sunt toate lucrurile astea cu putință? De ce e atât de greu să recuperăm ceea ce, de-a lungul secolelor, în cea mai împlinită dintre civilizații, cea europeană, s-a numit „marea cultură a lumii“? De ce nu simțim mereu nevoia să recuperăm valorile pe care s-a clădit „partea de sus“ a omenirii? A.P.: Pentru că nu le mai iubim. Şi pentru că atât instituţia respectului, cât şi instituţia iubirii dezinteresate pentru valori şi pentru cultură sunt în criză. Or, unul din scopurile majore ale pedagogiei e să transfere, să distribuie iubirea profesorului pentru carte către iubirile diferenţiate ale elevilor.
II | Suplimentul revistei de început de toamnă a Grupului Humanitas
opinie Alain Finkielkraut
Școala terapiei prin minciună Într-o lume cu granițe schimbătoare, neliniștitor de diferită de lumea de acum zece, douăzeci, treizeci de ani, în care etnocentrismul face loc, firesc, alterității, iar recunoașterea și asumarea diferențelor ne fac să ne întoarcem spontan privirea asupra noastră înșine, ceea ce ne conferă identitate – moștenirea noastră culturală, cu nimic superioară moștenirii culturale a altora – merită prezervat și transmis mai departe, fiind firul roșu care leagă prezentul de trecut și de viitor, asigurându-ne astfel continuitatea. „Rămâne de văzut dacă în această lume care înlocuiește cititul cu conexiunea permanentă la Internet și care proscrie elitismul cultural mai e cu putință să moștenim ceva și să transmitem mai departe“ – sunt câteva dintre gândurile lui Alain Finkielkraut turnate în volumul L’Identité malheureuse (2013) și care și-au făcut loc şi într-un interviu despre reforma în educație acordat de scriitor revistei Le Figaro în luna mai.
De ceva vreme, în Franța, unul dintre cele mai controversate subiecte la ordinea zilei este noua reformă a educației. Adoptată în ciuda protestelor unei părți însemnate a intelectualității, ea impune introducerea cursurilor practice interdisciplinare în locul unor discipline teoretice, diminuarea studiului limbilor clasice, socotite „elitiste“, desființarea claselor bilingve, renunțarea la repetenție, introducerea studiului islamului, trecerea istoriei și civilizației europene în rândul materiilor facultative, toate acestea în numele diversității și al egalității de șanse. Îngrijorarea lui Alain Finkielkraut cu privire la viitorul școlii este împărtășită de un număr impresionant de personalități ale lumii culturale, printre care Jean d’Ormesson, care într-o scrisoare deschisă adresată președintelui republicii o numește pe Najat Vallaud-Belkacem, ministrul învățământului, „un Atilla al educației“, Pascal Bruckner, care nu-și ascunde teama că școala devine „un vehicul al ignoranței“ Alain Bentolila, care socoteşte că scăderea calităţii cursurilor va adânci de fapt inegalitea între tineri. Acelaşi lucru îl întăreşte Finkielkraut în interviul din Le Figaro, fiind de părere că scăderea exigențelor în actul predării pentru ca ministrul să-și onoreze astfel promisiunea iluzorie a succesului deplin pentru fiecare elev e cu atât mai primejdioasă cu cât şcoala nu are, de fapt, misiunea să combată inegalitatea socială, ci să le ofere tuturor șansa de a-și ocupa locul cuvenit, după aptitudini și după merit. Pariind însă până la capăt pe cartea egalității și slujindu-se de argumentul șubred că elevii „de familie bună“ au oricum acces prin naștere la cultura pe care școala are datoria să le-o transmită cât mai multora, ministerul a hotărât să elimine din programa de studiu tocmai ceea ce reprezintă esența acestei culturi în favoarea unei „culturi comune“. În felul acesta, atrage atenția Alain Finkielkraut în interviul acordat revistei Le Figaro, disciplinele teoretice trec într-un neonorat plan secund spre a face loc cursurilor practice interdisciplinare, care rup legătura vitală altminteri cu trecutul, urmând docile gustul momentului și îndreptându-se spre ceea ce este mai la îndemână − subiectele de actualitate. Furia antielitistă de care se face vinovată reforma educației suprimă așadar cea dintâi menire a școlii, aceea de a conserva ceea ce merită conservat din trecut și a-l trece noilor generații spre a-și întemeia pe acest fundament existența.
Doar n-o să vârâm ultimele relicve ale învățământului de elită pe gâtul «copiilor erei digitale» atât de minunat de egali între ei în fața telefoanelor mobile și a ecranelor computerelor. În contextul hipermodernității uniformizante, umanioarele ajung așadar o povară inutilă pentru tineri. „Doar n-o să vârâm ultimele relicve ale învățământului de elită pe gâtul «copiilor erei digitale» atât de minunat de egali între ei în fața telefoanelor mobile și a ecranelor computerelor“, remarcă ironic Finkielkraut, întrebându-se în același timp dacă într-adevăr studiul disciplinelor teoretice este de domeniul trecutului. Răspunsul se formulează singur: mai curând trecutul este domeniul disciplinelor teoretice, întrucât cade în seama istoriei, literaturii, filozofiei, științelor să dea substanță acelui drept
fundamental al omului evidențiat de Ortega y Gasset: dreptul la continuitate. O altă schimbare majoră adusă de noua reformă asupra căreia atrage atenția Alain Finkielkraut este trecerea studiului islamului în rândul disciplinelor obligatorii, în vreme ce studiul Evului Mediu creștin ori al Epocii Luminilor devine facultativ. În siajul lui Emmanuel Todd, al cărui controversat eseu din 2015 Qui est Charlie? Sociologie d’une crise réligieuse susține că marșurile de solidaritate cu victimele atentatului terorist de la Charlie Hebdo nu sunt expresia unor valori pozitive, ci a tendințelor rasiste și reacționare, că Mahomed este „personajul central al unei categorii neputincioase şi discriminate“ și că trăirea-împreună depinde de redresarea imaginii acestei categorii în ochii francezilor, Ministerul Educației pare să fi ales calea îndoctrinării cât mai de timpuriu a elevilor. Îngrijorarea lui Finkielkraut nu e pricinuită însă de obligativitatea studiului islamului, ci de faptul că „lupta împotriva «islamofobiei» pleacă, pur și simplu, de la o imagine cosmetizată a religiei şi a civilizaţiei musulmane“, într-o vreme când manualele de istorie a Franței pun accentul pe episoadele sumbre care au marcat trecutul țării. Se naște astfel întrebarea cum mai poţi iubi şi cum îi poţi face şi pe alţii să iubească o ţară vinovată?
Epoca noastră, care se pretinde atât de deschisă, nu vrea de fapt să știe nimic în afara ei înseși. Răspunsul pe care Alain Finkielkraut îl dă revistei Le Figaro e pe cât de percutant, pe atât de neliniștitor: „Preocuparea noilor programe nu este să îi facă pe elevi să își iubească țara. Grija lor este litera dogmei criticii sociale: răul din lume e izvorât din opresiune, iar sursa violenţei este inegalitatea. Altfel spus, fanatismul islamic este rezultatul ticăloşiei coloniale continuate şi în vremurile postcoloniale. Pasămite dacă abordăm studiul istoriei secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea din perspectiva «o lume dominată de Europa, imperii coloniale, schimburi comerciale, comerţul cu sclavi», elevii de astăzi îşi vor descoperi aşa-numita «self-esteem», cei de ieri îşi vor pierde aroganţa şi toate problemele se vor rezolva. Cultura generală cedează locul terapiei prin minciună.“ Dincolo însă de toate acestea, dincolo de conflictele majore care zguduie omenirea, dincolo de „agendele“ mai mult sau mai puțin transparente ale oamenilor politici, rămân trista realitate a „dezintelectualizării“ meseriei de profesor, pe de o parte, și tendința de a adapta cultura la gusturile și dorințele tineretului, pe de alta. Reluând vorbele lui Hegel, Alain Finkielkraut îndreaptă reflectorul asupra unui adevăr care ar trebui să ne pună pe gânduri: școala din ziua de azi le refuză tinerilor „șansa de a lăsa în urmă ceea ce-ți este familiar și de a locui, dimpreună cu Robinson, pe o insulă îndepărtată“. În perfectă contradicție cu propovăduirea gălăgioasă a cultului Alterității, cei care conduc destinele educației neagă dreptul elevilor de a ieși din îngrădirea constrângătoare a propriei realități, de a se deschide către trecut și astfel către viitor. Singura cale spre descoperirea sinelui care le rămâne accesibilă e intuiția imediată, o cale netedă, fără
Alain Finkielkraut s-a născut în 1949 și a studiat literatura modernă la École normale supérieure de Lyon. A predat la Catedra de literatură franceză a Universităţii Berkeley din California. Între 1989 și 2014 a fost profesor de istoria ideilor la École Polytechnique. Din 1985 este producător al emisiunii Répliques la France Culture. Între 1990 și 1996 a fost director al revistei Le Messager européen. În 2009 a primit distincţia de ofiţer al Legiunii de Onoare. În 2014 a devenit membru al Academiei Franceze și a obţinut Premiul Combourg. Principalele teme abordate în scrierile sale sunt dragostea, literatura, modernitatea, iudaismul, naţionalismul, identitatea. Opere: Le Nouveau désordre amoureux (coautor Pascal Bruckner, 1977), Le Juif imaginaire (1981), La Sagesse de l’amour (1984), La Défaite de la pensée (1987), Internet, l’inquiétante extase (coautor Paul Soriano, 2001), L’Imparfait du présent. Pièces brèves (2002), Nous autres, modernes (2005), Philosophie et modernité (2008), Un cœur intelligent (2009), L’ Identité malheureuse (2013). Traduceri publicate în limba română: Înfrângerea gândirii (Humanitas, 1992), Înţelepciunea dragostei (1994), Noua dezordine amoroasă (1995, 2005), În numele Celuilalt: reflecţii asupra antisemitismului care vine (2004), Memoria zadarnică (2004), O inimă inteligentă (2010), Explicaţia: conversaţii cu Aude Lancelin (coautor Alain Badiou, 2012), Și dacă dragostea ar dăinui (Humanitas, 2015).
Eveniment Humanitas luni, 2 noiembrie 2015, la Ateneul Român Alain Finkielkraut în dialog cu Horia-Roman Patapievici
piedici, fără ostenitoare ocoluri și plicticoase opriri dinaintea capodoperelor trecutului, de la care ar avea atâtea de învăţat. „Ceea ce ne pot spune astăzi Racine, Baudelaire sau Mauriac, încheie Finkielkraut interviul din Le Figaro, este că există şi alte lucruri în afară de tine însuți: alte cuvinte, alte forme, alte chipuri. Dar epoca noastră, care se pretinde atât de deschisă, nu vrea de fapt să ştie nimic în afara ei înseşi. E alergică la alteritate şi le ordonă profesorilor să aleagă «problematici» familiare elevilor. François Mauriac scria: «Să fii tânăr înseamnă să fii urmărit, să auzi cum pocnesc crengile în jur». Tinerii din ziua de azi sunt urmăriți fără oprire. Li se pândeşte şi cel mai mărunt semn de disconfort. Li se preîntâmpină toate dorinţele. Pe vremuri tinerii aveau un loc unde puteau să scape de acest destin […]. Această şcoală nu mai există.“ Nu ne rămâne, în final, decât să facem auzită o întrebare nerostită, dar presimțită de-a lungul interviului acordat de Alain Finkielkraut: e cu putință ca lumea în care trăim și care pare să se fi întors cu spatele la poeți, artiști, savanți, filozofi, într-un cuvânt la umaniști, să-și regăsească făgașul? Răspunsul care își face anevoie loc prin mulțimea de îndoieli închide în el o urmă de speranță: „Trăim un moment de cumpănă, nu ne rămâne decât să apucăm strâns frâiele în mâini“.
Suplimentul revistei de început de toamnă a Grupului Humanitas | III
IV | Suplimentul revistei de ĂŽnceput de toamnă a Grupului Humanitas
Literatură română Alte „Opere cumplite“
Mihai Măniuțiu Aventurile hingherului în Balkanya
Paul Țanicui Quimera
Florin Piersic jr are o voce care se recunoaşte şi în scris. Timbrul său este inimitabil. Nu cred că e un teribilist. Dimpotrivă, cred că este un om care s-a căutat îndelung, cu toată seriozitatea şi deznădejdea, iar acum – când s-a descoperit – spune povestea acestor căutări în minunate parabole. Florin Piersic jr nu este doar un actor, aşa cum nu este doar un scriitor. El este un artist. El crede în puterea poveştilor nu doar de a adormi copiii, ci şi de a vindeca inimile noastre zdrobite de greutatea acestei poveri căreia ceilalţi, deloc artişti, s-au obişnuit să-i spună viaţă. Andrei Crăciun Florin Piersic jr Opere cumplite: Volumul doi Ilustrații de Dan Colțea Editura Humanitas
Istorie
Societate & civilizație
serie coordonată de Constanța Vintilă-Ghițulescu
Biserici, ceremonii, războaie
Tudor Dinu Bucureștiul fanariot volumul I Editura Humanitas
Cuprinzătoarea lucrare a lui Tudor Dinu aruncă o lumină nouă asupra uneia dintre cele mai frământate epoci din istoria orașului lui Bucur. Pornind de la temeiurile mutării capitalei Ţării Româneşti la Bucureşti, autorul trasează hotarele orașului, detaliază despre organizarea spațiului și „profilul demografic“ al celor care îl locuiesc, cercetează arhitectura construcțiilor mai somptuoase ori mai modeste care se ridică în capitala valahă, de la „Curtea Nouă“ – ctitoria fără noroc a lui Ipsilanti – la Casele Ghica – modestul sălaş al ultimilor fanarioţi, de la casele și curțile boierești la casele de târgoveț. Nu sunt ocolite nici evenimentele care dictează ritmurile vieții urbei − învestirea domnilor, acreditarea dregătorilor, întâmpinarea firmanelor împărăteşti − și nici conflictele armate care au schimbat adesea iremediabil fața orașului.
Atlas de viață cotidiană
Constanța Vintilă-Ghițulescu Patimă și desfătare Editura Humanitas, 488 pp., 49 lei
Închizând între coperte o cantitate impresionantă de informații revelate de lectura documentelor din arhivele secolelor al XVIIIlea și al XIX-lea, cartea Constanței VintilăGhițulescu propune un joc inedit cu cititorii, îndemnați să-și imagineze ei înșiși trecutul. De pildă, mirosurile care ieșeau din simigerii, din pitării și din cuhniile caselor boierești. Gustul bucatelor, aromele condimentelor, culorile zaharicalelor. Textura mătăsurilor din care se croiau veșmintele orientale. Larma și muzica din bâlciuri și iarmaroace. Ziafeturile boierilor și petrecerile norodului. Atmosfera din cârciumi. Vracii, „doftoroaiele“ și medicii. Leacurile șarlatanilor și medicamentele vândute de spițeri. Și încă multe alte tablouri și senzații care, recuperate din mii de pagini de manuscrise vechi, alcătuiesc o pasionantă istorie a vieții cotidiene românești.
Carte recomandată de Cătălin Strat, editor senior
În pregătire Matthew White Marea carte a inumanităţii O istorie a ororilor în 100 de episoade Matthew White s-a înhămat la o întreprindere pe care nici un istoric de profesie nu şi-a asumat-o până acum: aceea de a selecta din mulţimea de hecatombe cu care este presărată istoria cele o sută de atrocităţi care au făcut cel mai mare număr de victime. Pornind de la războaiele medice şi ajungând până la Africa zilelor noastre, autorul ne oferă o istorie a omenirii axată pe marile mase fără nume care au tras mereu ponoasele de pe urma ambiţiilor conducătorilor lor. Deşi are în spate un efort enorm de documentare, cartea nu sacrifică fluenţa naraţiunii pe altarul discursului academic. White ştie să povestească despre
oameni şi locuri și lasă faptele să vorbească, mărginindu-se să condamne barbaria cu armele ironiei, de vreme ce inumanitatea, laitmotivul acestei istorii a umanităţii, transpare de la sine.
Carte recomandată de Dan Flonta, redactor
Revista de început de toamnă a Grupului Humanitas | 7
Știință
Pași peste granițe
colecții coordonate de Vlad Zografi
Inventarea și descoperirea „particulei lui Dumnezeu“
O carte ce retrezește în noi întrebarea fundamentală: cine suntem?
În vara lui 2012, la marele accelerator de particule de lângă Geneva a fost descoperit bosonul Higgs, a cărui existenţă fusese prezisă cu o jumătate de secol în urmă. Evenimentul a creat mare vâlvă, mai ales că bosonul Higgs devenise celebru fiind numit „particula lui Dumnezeu“, din moment ce cu ajutorul lui putea fi explicat felul în care particulele de materie dobândeau masă – era privit ca un „creator“ al materiei. Miza reală a descoperirii era confirmarea şi completarea Modelului Standard, cel care descrie sistematic ansamblul particulelor cunoscute, pe baza teoriilor actuale din fizică. Jim Baggott Higgs Cuvânt înainte de Steven Weinberg Traducere din engleză de Irinel Caprini Editura Humanitas 208 pp., 29 lei
„Suntem Mașini-Eu, sisteme naturale de procesare a informației, apărute în procesul de evoluție biologică de pe această planetă. Eul este o unealtă – una care a evoluat pentru a controla și a prezice comportamentul propriu și înțelegerea comportamentului altora. Fiecare dintre noi își trăiește viața conștientă în propriul Tunel al Eului, nu în direct contact cu realitatea exterioară, ci posedând o perspectivă lăuntrică, de persoana întâi.“ Thomas Metzinger Thomas Metzinger Tunelul Eului: Știința minții și mitul sinelui Traducere din engleză de Cristina Jinga Editura Humanitas 328 pp., 37 lei
Cărți recomandate de Vlad Zografi, editor senior
Povestea banilor colecție coordonată de Ștefan Liiceanu
Cărţile din colecţia „Povestea banilor“, nu puţine dintre ele devenite bestseller şi premiate, au în comun darul de a explica realităţile pieţelor financiare într-un limbaj cât mai accesibil. Cititorul este plimbat printr-o lume fascinantă, populată de regi care au falimentat ţări, de lalele devenite obiect de speculă financiară, de maeştri ai pieţelor care au clădit imperii din simpla, dar şi atât de complicata idee de „valoare“. O colecţie documentată şi pasionantă, având în centrul ei misterul şi miracolul conceptului de bani.
John Micklethwait, Adrian Wooldridge Compania: Scurtă istorie a unei idei revoluționare Traducere din engleză de Florin Sicoie Editura Humanitas, 232 pp.
De la originile la viitorul companiei Compania, cea mai influentă invenţie britanică, a dat naştere Revoluţiei Industriale, marcând apoi întreaga perioadă modernă şi contemporană. Această carte explorează critic şi sintetic originile, istoria şi viitorul companiei. „O istorie vie şi alertă a companiei, cuprinzând toate formele de întreprindere cooperativă, de la cele din Roma antică la Compania Indiilor Orientale, Standard Oil şi Microsoft.“ TLS „Această «biografie» formulează întrebări utile: de unde vine compania şi încotro se îndreaptă? Compania acoperă o arie istorică impresionantă... O asemenea canava istorică vastă este excelentă pentru a pune în perspectivă dez-
baterile curente, reducând hiperbolele multor critici corporatişti... Micklethwait şi Wooldridge formează un parteneriat prestigios şi lucid... condensând astfel istoria companiei, autorii oferă o prezentare foarte accesibilă, dramatică şi uşor de citit a revoluţiei, crizei şi supravieţuirii corporatiste.“ Ethical Corporation Magazine
Carte recomandată de Ștefan Liiceanu, editor coordonator
Eseu Un volum distins cu Premiul Pulitzer
Istoria clinică a melancoliei
GEB explorează, şi nu doar într-un mod superficial, un ansamblu atât de eterogen de subiecte – fugi şi canoane, logică şi adevăr, geometrie, recursivitate, structuri sintactice, natura sensului, budismul zen, paradoxuri, creier şi minte, reducţionism şi holism, colonii de furnici, reprezentări mentale şi concepte, traducere, computere şi limbaje de programare, ADN, proteine, cod genetic, inteligenţă artificială, creativitate, conştiinţă şi liber arbitru – uneori chiar şi artă şi muzică, dintre toate lucrurile! –, încât multora li se pare imposibil să îi localizeze tema centrală. GEB este o încercare foarte personală de a argumenta cum este posibil ca fiinţele animate să apară dintr-o materie inanimată. Ce este sinele şi cum poate apărea un sine din ceva la fel de lipsit de sine ca o piatră sau o baltă de noroi? Douglas R. Hofstadter
Cartea lui Giorgio Agamben propune reconstrucţia exemplară a patru capitole fundamentale ale culturii europene: ideea de melancolie de la părinţii Bisericii la Sigmund Freud („Fantasmele lui Eros“); opera de artă faţă în faţă cu dominaţia mărfii („În lumea lui Odradek“); fantasma în poezia de dragoste din secolul al XIII-lea („Cuvântul şi fantasma“); forma simbolică din secolul al XVI-lea până la apariţia semiologiei („Imaginea perversă“). Cele patru demersuri îşi au originea într-o perspectivă unitară, care vizează determinarea locului ocupat de cultura omului în încercarea de a surprinde un obiect prin excelenţă evanescent, şi sunt purtate după o metodă care îngemănează acribia filologică cu critica filozofică.
Douglas R. Hofstadter Gödel, Escher, Bach: Briliantă Ghirlandă Eternă Traducere din engleză de Corina Tiron Editura Humanitas
8 | Revista de început de toamnă a Grupului Humanitas
Giorgio Agamben Stanțe: Cuvântul și fantasma în cultura occidentală Traducere din italiană de Anamaria Gebăilă Editura Humanitas 272 pp., 44 lei
Bertrand Russell este autorul bestsellerului În căutarea fericirii.
Grigore Leșe este autorul bestsellerului Acum știu cine sunt.
Pierre Claverie Mic tratat despre întâlnire și dialog Traducere din franceză de Monica Broșteanu Editura Humanitas, 168 pp., 29 lei
Bertrand Russell Eseuri sceptice Traducere din engleză de S.G. Drăgan Editura Humanitas
Grigore Leșe Horea în grumaz: Înger păzitor și ispită Editura Humanitas
Trăirea în prezența celuilalt
„Testamentul unui cruciat raţionalist care se îndoia de puterea raţiunii“
Ritmul inimii mele
Autorul cărţii de faţă a ales calea spinoasă, dar singura vrednică de om, a deschiderii şi dialogului. El este un martor cât se poate de credibil pentru valorile pe care le susţine, întrucât şi-a plătit convingerile cu viaţa. Monica Broşteanu
Există în lumea gândirii „mări primejdioase“ pe care nu pot naviga decât cei dispuşi să-şi înfrunte propria neputinţă fizică. Şi mai presus de orice, există eliberarea de tirania Fricii, tiranie care le ascunde oamenilor lumina zilei şi-i face în continuare nevolnici şi cruzi. Nu s-a eliberat de frică cel ce nu cutează să-şi contemple lucid locul în lume; şi nimeni nu poate atinge măreţia de care este capabil, înainte de a se fi încumetat să-şi înţeleagă propria micime. Bertrand Russell
Aproape 14 ani m-am gândit dacă e bine sau nu să public teza de doctorat, o lucrare ştiinţifică, greu de urmărit şi descifrat. Astăzi m-am hotărât să „traduc“ o parte din ea, să vă povestesc despre hore ceea ce am aflat de la străbunicii mei, de la oamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul anilor, despre cum au înflorit horile lor în glasul meu. […] Cartea pe care am scris-o este una de împăcare. Cartea drumului meu de cunoaştere şi înţelepciune, în care horea mi-a fost şi înger păzitor, şi ispită. Grigore Leșe
Ne găsim mereu faţă în faţă cu celălalt, trăim împreună situaţii identice, dar oare ne şi întâlnim cu adevărat? Sora Anne-Catherine Meyer
Carte recomandată de
Carte recomandată de
Vlad Russo, editor senior
Carte recomandată de
Silviu Nicolae, redactor
Marieva Ionescu, redactor
În afara colecțiilor În pregătire
Niponica
Despre perpetua căutare a fericirii
„Scopul vieţii noastre este căutarea fericirii“, spunea Sanctitatea Sa Dalai Lama. Dar cum putem ajunge la o viaţă împlinită într-o lume dominată de suferinţă, violenţă, rasism, naţionalism, prejudecăţi, singurătate? Arta de a fi fericit într-o lume zbuciumată încearcă să găsească soluţii la această dilemă, împletind preceptele filozofiei budiste cu psihologia şi psihiatria modernă.
Una dintre cele mai studiate lucrări ale literaturii japoneze medievale
Caracterul trecător al tuturor lucrurilor, nesfârşitul ciclu al naşterii, creşterii, bolii şi morţii, care e urmată de o nouă naştere, zădărnicia realizărilor şi bunurilor lumeşti – toate acestea sunt credinţe tipic budiste, prezentate în Însemnări din ceasuri de zăbavă cu o prospeţime care stârneşte admiraţie. Kenkō a exprimat cel mai tipic japonez principiu estetic: frumuseţea este legată indisolubil de caracterul ei pieritor. A scris: „De-ar fi ca omul să nu piară ca roua din Adashino, să nu se destrame ca fumul peste Toribeyama, ci să dăinuiască veşnic în lume, lucrurile şi-ar pierde puterea de a ne emoţiona! Cel mai preţios lucru în viaţă este nesiguranţa ei.“ Donald Keene
Dalai Lama, Howard C. Cutler, Arta de a fi fericit într-o lume zbuciumată Traducere din engleză de Dana Ligia-Ilin Editura Humanitas
Seria de autor George Steiner În pregătire George Steiner Gramaticile creației „O carte care se apleacă asupra unor subiecte diverse precum Biblia ebraică și istoria științei, ontologia lui Heidegger și poezia lui Paul Celan.“ Yale University Press
În pregătire
„O carte încântătoare, care a servit drept model stilului și gustului japonez începând cu secolul al XVII-lea. Aceste schițe ca niște camee reflectă importanța lucrurilor mărunte, efemere, și fiecare eseu este Kenkō însuși.“ The Asian Student
Kenko Eseuri budiste: Tsurezuregusa. Însemnări din ceasuri de zăbavă. Traducere din engleză de Dana Ligia-Ilin Editura Humanitas
În colecția Niponica au mai apărut: Yukio Mishima Calea samuraiului astăzi
Carte recomandată de Cătălin Cioabă, redactor
Giles Milton William Samuraiul: Aventurierul care a deschis porţile Japoniei
Carte recomandată de Mona Antohi, editor senior
Revista de început de toamnă a Grupului Humanitas | 9
Audiobookuri
Harta Bucureștiului meloman Îmi place Bucureştiul în septembrie. Nu pentru că ader la nostalgiile impuse de subţierea verii şi perspectiva frunzelor îngălbenite, ci pentru că, o dată la doi ani, Capitala freamătă armonic, merge la culcare târziu şi se trezeşte fredonând pasaje de simfonie, de cantată sau de concert. Bucureştiul devine un oraş frumos, cu oameni aşijderea, în timpul Festivalului Internaţional „George Enescu“. Marius Constantinescu
George Orwell Ferma animalelor în lectura lui Victor Rebengiuc Traducere din engleză de Mihnea Gafița Humanitas Multimedia 3 CD-uri, 75 lei
Interviuri, portrete şi pagini de jurnal de la Festivalul Internațional „George Enescu“ edițiile 2011 și 2013 cu Antonio Pappano, Violeta Urmana, Daniele Gatti, Hélène Grimaud, Jordi Savall, Maxim Vengerov, Lawrence Foster, Vadim Repin, Katia şi Marielle Labèque, Pinchas Zukerman şi mulţi alţii.
„Iată, tovarăşi, răspunsul la toate problemele noastre. El se rezumă la un singur cuvânt: OMUL! Numai dacă scăpăm de Om, numai atunci produsul muncii noastre o să ne aparţină. Aproape peste noapte putem deveni bogaţi şi liberi. Întrebarea este: Ce trebuie să facem? Iată ce: să muncim zi şi noapte, trup şi suflet, pentru răsturnarea rasei omeneşti! Acesta e mesajul meu către voi, tovarăşi: REVOLUŢIE!“
Marius Constantinescu PRESS PASS Editura Humanitas 320 pp., 45 lei
Marele conflict postbelic de la Filarmonica din Berlin Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial l-a găsit pe tânărul Sergiu Celibidache la Berlin. Își încheiase studiile la Conservator, iar experiența lui de dirijor era minimă când i s-a ivit ocazia să preia conducerea Filarmonicii din Berlin, pesemne cea mai prestigioasă orchestră din lume, pentru că dirijorul ei principal, Wilhelm Furtwängler, se refugiase în Elveția și urma să fie „denazificat“. Acesta a fost începutul spectaculos al carierei lui Celibidache. Ce a urmat ține de jocul orgoliilor și al susceptibilităților unor personalități accentuate – și a dus la îndepărtarea lui Celibidache de Filarmonica din Berlin pentru multă vreme. O excepţională mărturie privind psihologia dirijorilor, a artiştilor în genere.
Klaus Lang Celibidache și Furtwängler Traducere din germană de Vlad Nicolau Editura Humanitas 392 pp., 42 lei Radu Paraschivescu Aforismele tranziției Catelog de perle românești în lectura lui Andrei Pleșu Humanitas Multimedia 2 CD-uri, 49 lei
Când sunt prost dispus, ceea ce mi se întâmplă destul de des, din varii motive, răsfoiesc culegerile de perle de tranziţie ale lui Radu Paraschivescu. Comicul enorm, la limita dezastrului (logic, lexical, gramatical, cultural), al acestui monument de brambureală şi impostură valahă are efectul paradoxal de a mă întrema. Avem, carevasăzică, resurse de umor (fie şi involuntar), avem încă resurse de vitalitate animală din care, cine ştie, vor răsări, cândva, şi florile gingaşe ale normalităţii! Andrei Pleșu
„Îmi trăiesc viața în muzică“ Pianistul și dirijorul Daniel Barenboim, unul dintre cei mai mari muzicieni contemporani, istorisește povestea fascinantă a celor mai bine de cinci decenii pe care se întinde cariera sa artistică și în care muzica și existenţa se contopesc până la identificare. Regăsim în această carte și personaje, și evenimente ilustre ale lumii artistice internaţionale din secolul XX, evocate cu afecţiune și preţuire: Rubinstein, Furtwängler, Zubin Mehta, Pierre Boulez, Celibidache, Jacqueline du Pré (prima soţie a lui Daniel Barenboim), Festivalul de la Bayreuth, renașterea Operei de Stat din Berlin, concerte celebre ale Orchestrei Simfonice din Chicago, ale Filarmonicilor din Berlin și din Londra.
Audiobookuri recomandate de
Daniel Barenboim O viață în slujba muzicii Traducere din engleză de Dana-Ligia Ilin Editura Humanitas, 320 pp., 45 lei
Carte recomandată de
Andrei Aivănoaei, director editorial Humanitas Multimedia
10 | Revista de început de toamnă a Grupului Humanitas
Anca Ionescu, redactor
Junior
Gottfried August Bürger Aventurile baronului Münchhausen Traducere din germană de Barbu Cioculescu Editura Humanitas
Charles Perrault Cele mai frumoase povești Traduceri din franceză de Sarina Cassvan și Iustina Croitoru Editura Humanitas
Cărți recomandate de Anca Lăcătuș, redactor
Gânduri despre viitorul Planetei
Cele mai iubite povești ale copilăriei și-au făcut loc în două cărți minunate, însoțite de ilustrațiile fără egal ale lui Gustave Doré, unul dintre marii artiști ai timpului său. Și cum poveștile nu se învechesc niciodată, ba dimpotrivă, farmecul lor sporește odată cutrecerea timpului și cu fiecare recitire, pesemne că minunatele cărți n-ar trebui să lipsească din biblioteca nici unuia dintre copii ori oamenii mairi care știu bine că un strop de magie ne face viața mai frumoasă.
Minunată Planetă, plină de farmec, este Pământul! Splendidul cămin al omenirii musteşte de viaţă, de la gândăceii cei mai mărunţi până la balenele uriașe, de la floarea cea mai umilă până la maiestuoasele păduri tropicale. Terra a apărut în urmă cu miliarde de ani şi găzduieşte laolaltă oameni, animale şi plante, într-un asemenea număr încât e nevoie să găsim o cale pentru a convieţui în armonie cu toţii. Şi totuşi, câteodată, oamenii nu mai ţin seama, din nefericire,
de celelalte făpturi şi de regnul vegetal, dereglând echilibrul din natură. Să încercăm să trăim în armonie cu mediul și să redescoperim înțelepciunea uitată a strămoșilor noștri, de-a lungul generațiilor – și vom avea șansa să lăsăm moștenire o lume mai curată, mai sănătoasă și mai fericită. Sunt hotărât să fiu în continuare Ocrotitorul Naturii. Vrei să fim o echipă noi doi? Prințul Charles de Wales
Prințul Charles de Wales Armonia lumii Traducere din engleză de Adina Cobuz Editura Humanitas
Carte recomandată de Adina Săucan, redactor-șef adjunct
În pregătire Ciprian Măceșaru Super, sunt un gândac! cu desenele autorului
Carte recomandată de Iustina Croitoru,
redactor-șef dezvoltare editorială
Revista de început de toamnă a Grupului Humanitas | 11
Din programul evenimentelor lunii septembrie în librăriile Humanitas
Miercuri, 9 septembrie, ora 19.00 Su Tong la București Autorul romanelor Lumea de orez și Soții și concubine se întâlnește cu cititorii Dezbatere despre literatura chineză contemporană urmată de sesiune de autografe Joi, 10 septembrie, ora 19.00 Lansarea colecției de audiobookuri Smartbox parenting Sâmbătă, 12 septembrie, ora 17.00 Atelier Scrie despre tine Traineri: Vera Ion, Sorin Poamă, Alina Medoia, Octavian Dan Înscrieri la scriedespretine@gmail.com Marți, 15 septembrie, ora 19.00 Lansare de carte Ora de aur de Ann Leary Invitați: Irina Margareta Nistor, Ioana Bâldea Constantinescu, Iuliana Alexa, Laura Câlțea Miercuri, 16 septembrie, ora 19.00 Despre Primul Război Mondial
cu Margaret MacMillan şi Lucian Boia Moderator: Cătălin Ștefănescu Lansarea cărții Războiul care a pus capăt păcii. Drumul spre 1914 de Margaret MacMillan Sesiune de autografe Joi, 17 septembrie, ora 19.00 Prezența lui Cioran în cultura mexicană Eveniment realizat de Ambasada Mexicului în România Invitați: Excelența Sa Augustín Gutiérrez Canet, Ambasadorul Mexicului în România, Francisco Prieto, Dan C. Mihăilescu
Invitați: Sebastian Reichmann, Adina Dinițoiu, Mihaela Dedeoglu, Luca Niculescu, Denisa Comănescu Joi, 24 septembrie, ora 19.00 Înapoi la argument cu Horia-Roman Patapievici Vineri, 25 septembrie, ora 18.30 Serile totul despre mame
Marți, 18 septembrie, ora 18.00 Dublă lansare de CD-uri George Enescu Editura Casa Radio
Sâmbătă, 26 septembrie, ora 17.00 Dezbatere în cadrul Bucharest Science Festival
Vineri, 18 septembrie, ora 18.30 Lansare de carte de parenting Mitul temei pentru acasă de Alfie Kohn
Duminică, 27 septembrie, ora 17.00 Dezbatere despre gastronomie și sustenabilitate Eveniment în cadrul Fête de la gastronomie
Luni, 21 septembrie, ora 19.00 Lansare de carte Mic tratat despre întâlnire și dialog de Pierre Claverie Invitați: Monica Broșteanu, pr. Marius Taloș, Teodor Baconschi, Mirel Bănică Moderator: Lidia Bodea
Luni, 28 septembrie, ora 19.00 Dezbatere în cadrul Bucharest Science Festival
Miercuri, 23 septembrie, ora 19.00 Lansare de carte Să nu plângi de Lydie Salvayre Premiul Goncourt 2014
Miercuri, 30 septembrie, ora 19.00 Rui Zink la București Întâlnire cu cititorii, sesiune de autografe și eveniment dedicat cărții Instalarea fricii
Marți, 29 septembrie, ora 19.00 Dezbatere în cadrul Bucharest Science Festival
vă așteaptă la Sibiu Book Festival, în Piața Mare, 10–13 septembrie, unde vă puteți bucura de discounturi.
vă așteaptă la Bookfest, în Centrul de cultură urbană Casino din Parcul Central, 24–27 septembrie, unde vă puteți bucura de discounturi.
Credite fotografice: © Radu Sandovici (pp. 2-10,12, I); © Dreamstime.com (pp. 2-5,7, 8-10); © Arhivele Naţionale ale României, SANIC, Colecţia Documente Fotografice (p. 6); © David Balicki (pp. III,12); © Emanuel Tânjală (p. 8); © Corbis / Photoland (p. 9); © Yannis Katris (p. 9); © Clive Barda / Arena Pal (p. 10); © SLUB Dresden / Deutsche Fotothek, Abraham Pisarek (p. 10).