Robert M. Schoch
EDITORI: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Magdalena Mărculescu DIRECTOR: Crina Drăghici REDACTOR: Aurelia Năstase DESIGN: Alexe Popescu Foto copertă © Guliver / Getty / Stocktrek DIRECTOR PRODUCȚIE: Cristian Claudiu Coban DTP: Răzvan Nasea CORECTORI: Dușa Udrea MariaMușuroiu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României SCHOCH, ROBERT Civilizația uitată : rolul exploziilor solare în trecutul și viitorul nostru / Robert M. Schoch ; trad.: Ramona Neacșa. - București : Lifestyle Publishing, 2016
Titlul original: Forgotten Civilization. The Role of Solar Outbursts in Our Past and Future Autor: Dr. Robert M. Schoch
Conţine bibliografie ISBN 978-606-789-037-2
Lifestyle Publishing face parte din Grupul Editorial Trei
I. Neacșa, Ramona (trad.)
O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 e‑mail: comenzi@edituratrei.ro
523.985
Copyright © 2012 by Robert M. Schoch Copyright © Lifestyle Publishing, 2016 pentru prezenta ediție
www.lifestylepublishing.ro ISBN 978-606-789-037-2
Dedic această carte preaiubitei mele soții, Catherine (Katie) Ulissey. Ea a fost realmente forța care m‑a inspirat și m‑a motivat. După cum va reieși și din paginile următoare, această carte nu ar fi putut fi scrisă fără Katie.
Cuprins Mulțumiri................................................................... 9 Prefață....................................................................... 11 1. O călătorie învolburată......................................... 15 2. Marele Sfinx........................................................ 24 3. Göbekli Tepe și originile civilizației......................53 4. Definind civilizația...............................................82 5. Te Pito Te Henua (Buricul lumii), Insula Paștelui................................................... 100 6. Sfârșitul ultimei ere glaciare................................113 7. Soarele nostru nu‑chiar‑atât‑de‑etern................. 132 8. Cosmoclimatologie............................................. 154 9. Supervalurile galactice și norii de praf interstelar............................................... 174 10. Viziunea lui Iezechiel......................................... 196 11. Castelele din sticlă, focul ceresc și prăzile zeilor................................................... 212 12. Evenimentul Carrington.....................................226 13. Anul 2012 în calendarul mayaș........................... 240 14. Înțelepciunea străveche, noile descoperiri și noua știință....................................................256
Anexa 1. A fost Marele Sfinx înconjurat de un șanț?...............................................................297 Anexa 2. Politică, bani și știință............................... 309 Anexa 3. Notă privind denumirea și datarea sfârșitului ultimei ere glaciare................................... 321 Anexa 4. Mutarea statuilor din Insula Paștelui Insula Paștelui și psihokinezia...................................326 Anexa 5. A fost Pământul lovit de o cometă la începutul Dryasului recent?..................................335 Bibliografie.............................................................. 357
Notă către cititor. Această carte prezintă informații, știință, teorii și ipoteze așa cum le înțelege și le interpretează autorul, dar ele sunt subiectul și al altor interpretări și modalități de percepere a informației, iar faptele se pot schimba pe măsura realizării altor descoperiri. Înainte de a‑și forma o părere definitivă, cititorul ar trebui să consulte și alte surse de încredere și să tragă, în cele din urmă, propriile sale concluzii. Autorul, editorul și alte persoane asociate cu această carte nu sunt responsabile pentru nicio decizie luată de cititori pe baza informației, conținutului și ideilor prezentate în paginile ei.
Mulțumiri
Îi sunt deosebit de recunoscător lui Grzegorz Popławski, care m‑a invitat să particip la o conferință la Varșovia, în Polonia, la 29 mai 2011, pe care a organizat‑o. Cartea aceasta este rodul comunicării prezentate de mine acolo. Alicia Schoch, mama mea, a fost impresionată de acest manuscris, pe care l‑a citit în întregime înainte să treacă pe neașteptate în neființă la 2 aprilie 2012. Ar fi o neglijență de neiertat să nu‑mi exprim recunoștința pentru viața ei plină de iubire și sprijin, la fel ca pentru iubirea și sprijinul de care continui să mă bucur din partea minunatului meu tată, Milton R. Schoch.
9
Prefață
Se cuvine să mă refer în câteva cuvinte la titlu, care a fost ideea soției mele, Katie. Ca să prezentăm lucrurile în contextul în care s‑au desfă șurat, pe când eram băiețandru, Kenneth Clark (1903–1983), istoric al artei britanice, a scris și a produs un influentserial documentar de televiziune în treisprezece părți (difuzat pentru prima dată în 1969 de British Broadcasting Corporation) și o carte, amândouă intitulate Civilisation: A Personal View. Am fost vrăjiți de serialul TV și am savurat fiecare cuvânt al cărții, căzând sub vraja acestui neobișnuit arbitru al gustului și excelenței, acceptându‑i verdictele fără a le pune la îndoială. Pentru o întreagă generație, Clark a definit conceptul obișnuit de civilizație, iar părerile sale au dăinuit în rândurile celei mai mari părți a publicului (cel puțin ale publicului vest‑european și american) până în zilele noastre. Pentru contribuțiile sale, Clark a primit titlul de Lord Clark de Saltwood (Saltwood este un castel în Kent, cumpărat de Clark în 1955). În realitate, Clark a avut o viziune destul de îngustă asupra a ceea ce reprezenta de fapt civilizația. Cartea și serialul s‑au concentrat asupra civilizației creștine vest‑europene într‑o perioadă cuprinsă între aproximativ 1100 d.Hr. și secolul al XIX‑lea și aveau cu siguranță o anumită tentă englezească. Referitor la concept în general, care a dus la apogeul civilizației așa cum o vedea el, Clark a scris: „Au existat momente în istoria omului când pământul pare să se fi încălzit sau să fi devenit mai radioactiv dintr‑odată… Nu susțin că aceasta este o afirmație 11
științifică, dar cert este că de trei sau patru ori în istorie omul a făcut un salt înainte care ar fi fost de negândit în condiții obișnuite de evoluție. O astfel de situație a existat în jurul anului 3000 î.Hr., când civilizația a apărut destul de brusc nu numai în Egipt și Mesopotamia, ci și în valea Indului; o alta s‑a produs la sfârșitul secolului al VI‑lea î.Hr., când a apărut nu numai miracolul Ioniei și Greciei — filosofie, știință, artă, poezie, toate atingând un punct culminant care nu a fost atins din nou timp de 2 000 de ani —, ci și iluminarea spirituală a Indiei care nu a fost, probabil, niciodată egalată. O alta s‑a produs în jurul anului 1100. Se pare că a afectat întreaga lume; efectul ei cel mai puternic și mai spectaculos s‑a simțit însă în Europa Occidentală, unde era mai mare nevoie de ea. A fost ca o primăvară rusească. În fiecare sferă a vieții— acțiune, filosofie, organizare, tehnologie — a existat un flux extraordinar de energie, o intensificare a existenței.“ (Clark 1969, 33) Opinia personală pe care o voi dezvolta în cuprinsul acestei cărți este aceea că civilizația apărută brusc la circa 3000 î.Hr., despre care vorbește Clark, nu este prima. Este mai degrabă o reapariție a civilizației după vreo 5 000 de ani sau chiar mai mult. Într‑adevăr, fără echivoc, civilizația este evidentă în perioada cuprinsă între aproximativ 10000 î.Hr. și 9000 î.Hr., cu mii de ani înainte de egiptenii dinastiilor și contemporanii lor din Mesopotamia și Valea Indului. Această înflorire timpurie a civilizației a fost uitată de umanitate, deși aluzii referitoare la ea se pot găsi în Sfintele Scripturi, în legendele tradiționale și în textele antice; Grădina Edenului, poveștile despre o epocă de aur și relatarea lui Platon despre Atlantida pot fi, toate, referințe la acea civilizație primordială. Este timpul să‑i cunoaștem moștenirea. Robert M. Schoch, martie 2016 Boston, Massachusetts, SUA
12
CIVILIZAȚIA UITATĂ
… ziua Domnului vine așa, ca un fur noaptea. Atunci când vor zice: pace și liniște, atunci, fără de veste, va veni peste ei pieirea, ca și durerile peste cea însărcinată, și scăpare nu vor avea.* Biblia sau Sfânta Scriptură, 1 Tesaloniceni 5: 2–3
Al patrulea înger a vărsat cupa lui în soare și i s‑a dat să dogorească pe oameni cu focul lui… Biblia sau Sfânta Scriptură, Apocalipsa, 16:8
* Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.
Capitolul 1 O călătorie învolburată
Cum aș fi putut refuza? Ambasadorul chilian (Jean‑Paul Tarud‑Kuborn) în Emiratele Arabe Unite, care ne‑a devenit prieten când am participat la prima Conferință Internațională de Studii Antice din Dubai (Emiratele Arabe Unite), din 29 și 30 noiembrie 2008, ne‑a invitat pe mine și pe Katie (Catherine E. Ulissey, pe atunci logodnica mea) nu numai să‑l vizităm pe el și familia lui în Santiago, ci și să‑l însoțim într‑o scurtă expediție pe Insula Paștelui (care a fost teritoriu chilian de la anexarea sa, în 1888). Să fiu sincer, gândul la călătorie mi‑a stârnit ceva emoții. Pe de o parte, această bucățică de pământ este practic sinonimă cu misterele antice, cărora în ultimii douăzeci de ani le‑am dedicat cea mai mare parte a vieții, explorându‑le pe tot globul, din Egipt până în Peru și Japonia. Insula Paștelui se afla cu siguranță pe lista locurilor pe care trebuia să le văd. Pe de altă parte, pentru o excursie atât de scurtă trebuia să călătorim o lungă distanță; planul era să petrecem pe insulă doar șaptezeci și trei de ore. Ce aș fi putut face într‑o perioadă atât de scurtă de timp? Dar Katie m‑a convins că ar trebui să profităm de ocazie. Așa că am decis să mergem. Privind retrospectiv, acele șaptezeci și trei de ore petrecute pe Insula Paștelui mi‑au schimbat viața în mai multe privințe! Ceea ce m‑a atras pe mine la Insula Paștelui a fost îndepărtarea sa, căci bănuiam că acolo ar putea să se păstreze tradiții antice care în alte părți s‑au pierdut sau au fost transformate de contacte și cuceriri. Aparent izolată de restul lumii de secole sau chiar milenii — poziționată în Pacificul de Sud la 15
peste 2 000 km de cea mai apropiată insulă locuită — această bucățică triunghiulară de pământ (de numai 24,6 km lungime și de 12,3 km lățime) nu a fost cunoscută de occidentali până ce exploratorul olandez Jacob Roggeveen nu a zărit‑o în Ziua de Paște a anului 1722. În Insula Paștelui se află sute de capete și busturi gigantice din piatră, cunoscute drept moai, care o împodobesc. Este, de asemenea, sursa unor misterioase caractere nedescrifrate incizate pe bucăți de lemn; cunoscută drept scrierea rongorongo, s‑au păstrat numai vreo 24 de tăblițe și obiecte originale (cum ar fi un băț de lemn inscripționat), împrăștiate astăzi în muzee din întreaga lume. Până acum nedescrifrate deși, cum voi discuta pe parcursul cărții, s‑au făcut diferite încercări elegante, au fost una dintre cele mai mari enigme ale lingvisticii. M‑am întrebat dacă nu cumva moai și textele rongorongo păstrează un fel de moștenire, un anumit tip de mesaj, din Antichitatea timpurie? În seara de 28 decembrie 2009, eu și Katie ne‑am îmbarcat într‑un avion spre Miami, iar de la Miami am zburat la Santiago, în Chile. La sosirea noastră la Santiago, a doua zi de dimineață, ambasadorul și soția lui (Valentina Troni) ne‑au întâmpinat la aeroport. Inițial am convenit că vom locui acasă la ei și la familia lor, dar, pentru că și alți membri ai familiei se aflau în oraș, am fost găzduiți în mod elegant în casa unui prieten, deși s‑au scuzat până la exagerare pentru acest inconvenient. S‑a dovedit a fi cel mai fericit inconvenient al nostru, căci prietenul lor (care a devenit în foarte scurt timp și prietenul nostru) era născut în Insula Paștelui (Rapa Nui), un artist care locuiește acum la Santiago, și, mai mult, tatăl său (care se întâmpla să se afle în vizită chiar atunci și care, lucru necunoscut nouă, avea să călătorească împreună cu noi pe Insula Paștelui) era fost guvernator al insulei. Am petrecut câteva zile făcând excursii în Munții Anzi sau la periferiile orașului Santiago, asimilând cu nesaț informații privind tradițiile Insulei Paștelui. Eu și Katie ne pregătiserăm deja în cursul lunilor anterioare devorând și digerând toate cărțile și literatura referitoare la insulă pe care am putut pune mâna; eram hotărâți să valorificăm experiența la maximum. 16
CIVILIZAȚIA UITATĂ
Deosebit de interesantă mi s‑a părut colecția de sute de fotografii vechi pe care gazda noastră ne‑a arătat‑o, conținând multe dintre moai și alte structuri de piatră străvechi înainte de restaurările lor moderne. Printre fotografii se aflau, de asemenea, numeroase schițe și desene ce ilustrau viața pe insulă dintr‑o perioadă îndepărtată. Din punct de vedere științific, o astfel de documentare este neprețuită. În ajunul Anului Nou am participat, împreună cu Katie, la un fantastic bal mascat găzduit de mama ambasadorului (care ne‑a însoțit în expediția pe Insula Paștelui, împreună cu alți prieteni și membri ai familiei). Ziua de Anul Nou a fost un moment de relaxare și tonifiere pentru zilele care urmau. Sâmbătă, 2 ianuarie, în zori, am plecat către aeroportul din Santiago, de unde am luat avionul. După ce am călătorit cinci ore deasupra maiestuosului Pacific, am aterizat pe Insula Paștelui pe la 1:00 p.m. ora locală. Următoarele trei zile și ceva au fost nemaipomenite, nebunești și minunate. O călătorie cu covorul fermecat, după cum îi place lui Katie să spună. Revăzând în minte sau uitându‑mă la miile de fotografii pe care le‑am făcut, nu știu cum am putut asimila atât de mult. Am străbătut insula de la un capăt la celălalt folosindu‑ne de un mic autobuz particular, sub îndrumarea unui alt fost guvernator, care se întâmpla să fie un arheolog nativ remarcabil. Statuile moai și ahu (platformele pe care au fost ridicate unele dintre moai) au fost chiar și mai incredibile și mai uimitoare decât mi‑am imaginat citind despre ele sau privind fotografiile. Am învățat de‑a lungul timpului că nimic nu poate înlocui lucrul adevărat — o lecție reactualizată continuu în fiecare călătorie pe care am făcut‑o, fie într‑o zonă nouă (așa cum era pentru mine Insula Paștelui pe atunci), fie într‑un vechi teritoriu familiar (așa cum îmi par acum unele părți ale Egiptului, după atât de multe călătorii acolo). Dar nu m‑au izbit numai moai, care sunt doar o parte a peisajului, a complexului primitiv al Insulei Paștelui. M‑au uimit carierele de piatră din care moai au fost sculptate, numeroasele petroglife (inscripții în piatră, multe reprezentând „oameni pasăre“ stranii), clădirile din piatră joase și îndesate 17
(„case“ descoperite în satul de piatră și centrul ceremonial din Orongo, la capătul sud‑vestic al insulei), piatra sferică cunoscută drept buricul lumii, peșterile naturale descoperite pe tot cuprinsul acestei insule vulcanice, chiar vechile cratere vulcanice și, desigur, inexplicabila scriere rongorongo. În multe privințe a fost prea mult de digerat în trei zile, așa că am asimilat totul, absorbind. Mi‑am spus că voi încerca mai târziu să le deslușesc sensul. Căci încercarea de a înțelege lumea îmi dă imboldul esențial. Încerc să nu accept cu grabă și necritic răspunsuri comode. Studiind așa‑numitele mistere antice, am descoperit că uneori nu sunt chiar atât de misterioase, așa cum se întâmplă când informațiile sunt greșit interpretate (și, ca să o spunem direct, uneori este vorba de pur fals), în vreme ce în alte cazuri explicațiile convenționale și opiniile acceptate nu fac decât să ascundă și să pună în umbră adevăratele mistere. De fapt mi se pare că ultima situație se petrece cel mai adesea, de exemplu, atunci când cei interesați cred că trebuie să păstreze statu quo‑ul (vom analiza acest subiect în paginile care urmează). În cazul Insulei Paștelui, mi‑a devenit limpede destul de repede că explicațiile arheologice standard — că insula a fost colonizată pentru prima dată acum aproximativ 1 500 de ani de polinezieni, care au ridicat moai, au sculptat petroglifele, au construit casele din piatră și, făcând aceasta, au devastat ecologic mica lor insulă, astfel încât în 1722 europenii au întâlnit o populație sărmană și sărăcită — erau fundamental greșite. Sunt un geolog cu experiență (am susținut doctoratul în geologie și geofizică la Universitatea din Yale în 1983) și, studiind gradele variate de alterare și eroziune și nivelul de sediment acumulat în jurul moai (unele dintre cele excavate au fost îngropate de aproape 6 m de sediment), am ajuns foarte repede la convingerea că povestea clasică era cel puțin improbabilă. Nivelele superioare de sediment din jurul anumitor moai sugerau o vârstă mult mai mare decât 1 500 de ani. Și care era scopul caselor de piatră joase, îngrămădite, care se asemănau straniu de mult cu niște buncăre moderne sau adăposturi 18
CIVILIZAȚIA UITATĂ
prăbușite? De ce, ocazional, ocupau indigenii peșterile naturale ale insulei? Și ce era cu poveștile despre uriașii care au locuit insula în vremurile de demult? Și, poate lucrul cel mai misterios dintre toate, care era semnificația textelor rongorongo? Acestea sunt întrebările pe care eu și Katie ni le‑am pus în timp ce exploram insula și la care nu aveam niciun răspuns. (Voi discuta despre toate aceste subiecte mai târziu în această carte.) Un lucru era sigur însă, și anume că unele dintre explicațiile convenționale nu erau foarte convingătoare. De exemplu, era sculptarea de moai, poate în aparență o parte a cultului strămoșilor, era oare doar o activitate născocită de căpetenii și lideri cu scopul de a ține populația ocupată și fericită, de a coagula elementele societății și de a evita tulburările sociale? Era scrierea rongorongo doar o imitație indignă de secol al XVIII‑lea a scrisului european? Dacă lucrurile ar fi stat într‑adevăr astfel, atunci textele rongorongo aveau o vechime de doar câteva secole și o semnificație foarte vagă — o încercare copilărească a „primitivilor“ de pe Insula Paștelui de a‑i imita pe occidentalii superiori. Dar dacă insularii erau paznicii și păstrătorii unor comori antice? Arheologii occidentali convenționali și omologii lor localnici de formație vestică înlătură cu repeziciune o astfel de idee (care, după părerea mea, înalță statutul insulei) ca fiind o simplă fantezie. Pe lângă explorarea minunilor arheologice ale Insulei Paștelui, ne‑am bucurat cât am putut de mult, în trei zile, de ambianța locală modernă și tradițională. Am avut onoarea de a‑l întâlni pe guvernatorul actual. Am asistat la un spectacol de dans „tradițional“ (la drept vorbind, nici nu știu cât de tradițional era, căci mare parte a culturii indigene a fost eradicată de contactul cu europenii și de atunci încoace a tot fost reconstituită pe baza unor modele polineziene de import). La masă am fost serviți cu mâncăruri din partea locului. Am închiriat o barcă cu motor și ne‑am plimbat de‑a lungul coastei insulare. Am reușit chiar să ajung, muiat de valurile puternice ale Pacificului, la o insuliță apropiată de coasta insulei principale. Doream să văd cu ochii mei imaculatele roci vulcanice și o peșteră străveche păstrată pe acolo. 19
Cât despre mine, m‑am căsătorit cu Katie pe Insula Paștelui — de două ori! În după‑amiaza zilei de luni, 4 ianuarie 2010, în prezența ambasadorului, a doi foști guvernatori și a celui mai bătrân indigen, ne‑am unit destinele în timpul unei ceremonii civile desfășurate la biroul guvernamental chilian de pe Insula Paștelui. După aceea am plecat să vizităm și mai multe moai și situri arheologice. În seara aceea ne‑am căsătorit din nou, de data aceasta într‑o ceremonie tradițională locală condusă de cel mai bătrân indigen care participase și la ceremonia civilă. Am primit cu împrumut costume tradiționale împodobite cu pene. Pielea și fețele noastre au fost decorate cu vopseluri, unele făcute din mâlul și mineralele insulei, iar pe cap ni s‑au pus coroane din pene. Mi s‑a îngăduit să port o pelerină străveche din scoarță de copac, păstrată de cinci generații pentru astfel de ocazii. Ne‑am căsătorit desculți, așa cum am visat dintotdeauna, în contact direct cu Pământul, Pământul nostru, sub cerul liber, legați de cosmos. Cum nu cunoaștem limba locală, nu am înțeles niciun cuvânt din întreaga ceremonie, dar semnificația ei a ajuns cumva la noi. După aceea a fost dată în cinstea noastră o petrecere. A fost o experiență magică. Vom fi întotdeauna recunoscători pentru ospitalitatea și inimile largi cu care am fost întâmpinați. Am avut onoarea unică de a fi fost primul cuplu căsătorit în Rapa Nui în anul 2010. Marți dimineața, în ultima noastră zi acolo, am vizitat El Museo Antropológico Padre Sebastián Englert, unde sunt găzduite numeroase artefacte fantastice de pe insulă și, aș adăuga, întru câtva inexplicabile, inclusiv o mică statuie de femeie ciudată, cu chip de extraterestră, cioplită în bazalt. Mai târziu, cu bagajele deja făcute, am plecat la aeroport ca să prindem zborul de ora 14:00 către Santiago. Ajunși acolo, ne‑am îmbarcat într‑un zbor către New York, de unde, din nou, am luat un avion către Boston, Massachusetts, și am ajuns acasă la 6 ianuarie 2010. A fost o călătorie năucitoare și rodnică. Eram fericiți, dar obosiți. Pe drumul de întoarcere în SUA, în avion, nu aveam nicio îndoială că această excursie meritase tot efortul. Katie 20
CIVILIZAȚIA UITATĂ
avusese dreptate când insistase să mergem. Dar abia după ce am revenit acasă mi‑am dat seama cât de valoroasă fusese de fapt. Nu numai că ne căsătoriserăm într‑unul dintre cele mai exotice locuri de pe Pământ, cu o ceremonie indigenă autentică, nu numai că văzusem cu ochii mei mistere arheologice străvechi, dar cele 73 de ore petrecute pe Insula Paștelui m‑au ajutat să cristalizez și să reaprind două decenii de cercetare a zorilor și apusului civilizației antice. Imaginea de ansamblu mi s‑a creat la două săptămâni după întoarcerea de pe Insula Paștelui pornind de la o observație simplă, dar profundă de‑a lui Katie. Într‑o seară, cu mintea încă frământată de tot ceea ce văzusem pe Insula Paștelui — și uimită de veritabilele enigme, și dezgustată de explicațiile convenționale (sau mai degrabă de nonexplicații) —, Katie mi‑a sugerat să revăd un film intitulat Symbols of an Alien Sky (Talbott 2009; vezi și Talbott și Thornhill 2005). Într‑o secvență a filmului se discuta opera lui Anthony L. Peratt, specialist în fizica plasmei, asociat al Laboratorului Național Los Alamos din New Mexico, interesat de petroglifele antice (Peratt 2003). Cunoșteam deja lucrările lui Peratt și îl și întâlnisem la o conferință cu mulți ani în urmă. Pe scurt (vom reveni mai târziu asupra operei sale în detaliu), Peratt observase că multe petrogrife descoperite în lume par să înregistreze forme care ar fi putut să fie văzute pe cer în cazul unei explozii solare majore — o descărcare de plasmă (particule ionizate și fenomenele electrice și magnetice asociate) — în vremurile antice. Dacă Soarele ar emite o minge uriașă de plasmă către noi, faptul ar avea consecințe dramatice pentru Pământ, inclusiv pentru viață și omenire, căci suprafața planetei ar fi literalmente prăjită de curenții electrici. Nimic de acest fel nu a fost văzut în perioada modernă, deși descărcările mici de plasmă, cunoscute drept fluxuri de masă coronală (FCM), sunt o trăsătură obișnuită a Soarelui modern. Ca geolog însă, sunt conștient că în trecut Soarele a avut perioade cu o activitate mult mai intensă, incluzând sfârșitul ultimei ere glaciare (aproximativ 9700 î.Hr.). Peratt și colegii săi postulaseră o explozie solară majoră în cele mai 21