Cuvânt înaintea anexelor literare (2022

Cuvânt înaintea anexelor literare (2022)

Astăzi, 14 noiembrie, se fac 78 de ani de la moartea publicistului Panait Mușoiu, iar pe 18 noiembrie, 158 de ani de la nașterea lui.

A sosit momentul unei adăugiri consistente la broșura scrisă inițial de A. Tătăran, acum trei ani, ca postfață la ediția din 2019 a lucrării lui Bakunin, Dumnezeu și Statul.

Am stat cu nasul, în ultima vreme, prin fel și fel de reviste, și am găsit diverse materiale: articole, recenzii, piese de teatru etc. Aceste noi surse îl arată pe Mușoiu și a sa Revistă a „Ideei” într-o nouă ipostază: aceea de temă recurentă în literatură, subiect de reportaje, amintiri ori schițe. Până foarte de curând știam doar de fragmentul din Calea Văcărești, roman publicat inițial de I. Peltz în 1933, fragment reluat, într-o formă comprimată, în urmă cu trei ani, pe blogul Pagini Libere, cu titlul „Panait Mușoiu – anarhistul în vizuina sa”.

Așa că nu mică mi-a fost mirarea când l-am găsit pe Mușoiu ca personaj și în alte câteva texte, precum și într-o piesă de teatru.

Pe lângă fragmentele din Calea Văcărești și Băiat de București, de Al. I. Ștefănescu, fragmente pe care le veți putea citi în paginile care urmează, Mușoiu și Revista Ideei apar ca motivație a personajului principal într-o povestire din Ipoteca și alte povestiri de Dan Mutașcu (Editura Cartea Românească, 1979, pp. 37-51):

Când îl trimisese la Curpeni să-și scrie articolul, reportajul de la care aștepta atât, Panait Mușoiu, directorul Revistei Ideei, îl sfătuise ferm, cu vocea lui de bunic,

să nu se expună, „dar nici să nu se ascundă sau să abjure de la principiile sale socialiste”. Desigur, toate astea Mușoiu i le spusese la București, în cămăruța de pe strada Iepurilor nr. 10, cu o cafea, nu prea grozavă, dar în orice caz o cafea, dinainte, și aici se afla în Z., capitală de județ, la 4 kilometri de Curpeni, unde trebuia s-ajungă, la moșia prințului Caragea (...).

O povestire nu foarte bine scrisă, a cărei linie narativă e uneori greu de urmărit. Acțiunea principală se învârte în jurul lui Mircea Iova, care e „trimis” de Mușoiu să facă un reportaj într-un sat, la moșia prințului Caragea. Iova se întâlnește cu un fost coleg, actualmente jandarm, care, împreună cu un alt coleg de-al său, se interesează de motivul vizitei sale. Mai apoi îl invită la un restaurant, unde cei doi slujbași în uniformă se ospătează și-i pun în vedere reporterului să plece cât mai repede din localitate. Se subînțelege, deși cu oarecare dificultate, că reportajul pe care urma să-l facă Iova avea de-a face cu evenimentele revoltei țărănești din 1907. Jandarmii insistă că nu s-a întâmplat nimic în sat și că a fost liniște, invitându-l din nou să plece pe Iova. Reporterul se încăpățânează, înnoptează la un tovarăș de-al lui Mușoiu, Grigore Calistrat, care ținea pe pereți fotografii cu Darwin, Lassale, Newton, Kepler, Marx și Bakunin, și avea, în plus, și un câine pe nume Kepler (hah!). A doua zi, Iova trimite câteva scrisori la București, simțind că lucrurile sunt tulburi în sat și că s-ar putea să fie în primejdie. Intuiția nu-l înșeală. În aceeași seară, este „oprit de o droașcă neagră, înaltă și greoaie” din care coboară cei doi jandarmi, care-l împușcă în cap. Aflăm, în epilog, că jandarmul „se luase” cu fiica prințului Caragea.

Povestea ilustrează, într-un mod poate prea simplist, alianța nefastă dintre elitele politice și economice și mașinăria de represiune a statului, care se îndrepta, cu consecințe adeseori tragice, și împotriva gazetarilor și militanților socialiști.

Panait Mușoiu mai este amintit și în volumul de memorii, Vremuri, oameni… de Ștefan Voicu (Editura Eminescu, 1980, p. 29), unde apare în mijlocul micului cerc de dezbateri politice pe care-l anima, undeva pe la mijlocul anilor `20:

(...) am mai avut timp să trec pe la ceainăria de pe Calea Văcărești.

Am nimerit-o bine. Încă din ușă, prin fumul gros de țigară, i-am văzut în jurul obișnuitei mese din fund și mi-am dat seama că discuția este aprinsă și că ea este în toi. Cinci inși. Care cu gesturi largi, grandilocvente, de credeai că acum-acum răstoarnă paharele cu ceainic cu tot, care mai mult șoptit, cu ochii aprinși de patimă, de pasiune, care cu aer sceptic, cu suveran dispreț față de toți și de toate.

Cel puțin de două ori pe săptămână, combatanții – patru-cinci-șase-șapte și chiar opt la număr – deslușeau, în nesfârșite și ireconciliabile controverse, încâlcitele probleme filozofice nedezlegate de veacuri, puneau la cale marile transformări revoluționare ale lumii, orientau destinele omului și ale societății, destinele întregului univers, definite în sentințe tranșante și fără drept de apel.

Unde sunt, doamne, înălțătoarele confuzii și sfintele iluzii ale vremii? Scântei țâșneau din înverșunatele ciocniri, din care mă străduiam să pricep și eu totuși câte ceva, cât mai mult cu putință. Max Stirner, Kropotkin, Bakunin cu tot alaiul lor de anarhiști care umpleau paginile mult-căutatei pe atunci Revistă a

Ideei, a lui Panait Mușoiu, se ciocneau furtunos cu Lenin și Troțki, cu Buharin, cu Dobrogeanu-Gherea, cu Capitalul lui Marx în prezentarea lui Deville, cu materialismul istoric din broșura lui Lafargue și din prefața lui Racovski la traducerea lui Engels! Combatanții nu-și găseau liniștea și împăcarea – „coexistența pașnică ideologică”, cum s-ar spune astăzi – decât târziu în noapte, când începea să se simtă apropierea primelor sclipiri ale dimineții. Atunci, și doar atunci, spiritele obosite se potoleau pe platforma comună a învățăturilor ce mi se păreau deosebit de înțelepte, ale lui Haekel și Max Nordau, dacă nu interveneau între timp Spinoza, Kant sau Vasile Conta, pentru a stinge capetele învăpăiate și a toci asperitățile. (...)

Piesa de teatru Suntem și rămânem de Paul-Cornel Chitic, a apărut în 1975. Acțiunea se petrece la finele secolului XIX, atunci când în mișcarea socialistă autohtonă s-a produs prima schismă, cea între adepții social-democrației, deci ai „căii legale, parlamentare” și cei care, asemeni lui Mușoiu, erau mai degrabă înclinați spre calea revoluționară și acțiunea directă. Cea mai vizibilă și prezentă în piesa de teatru este „partida socialiștilor” (sau „tabăra socialiștilor”), din care

făcea parte și Mușoiu alături de Constantin-Dobrogeanu Gherea, frații Nădejde, Sofia Nădejde, Constantin și Maria Mille, V. G. și Cornelia Morțun, Anton Bacalbașa, Georges Diamandy, C. Stere și alții. Este amintit și Partidul Liberal și cel conservator. Pe lângă partide, Engels, Plehanov, Kautsky, sunt prezenți și ei.

Prin Suntem şi rămânem, Paul-Cornel Chitic propune o modalitate valoroasă de teatru politic, realizată, printr-o tehnică dramaturgică bine gândită. O lume în care au loc grave confruntări ideologice este adusă în scenă (...). Tinerii socialişti români parcurg, etapă cu etapă, drumul clarificării ideologice, se înfruntă deschis, se acuză reciproc de greşeli, conştientizează sensul acţiunilor ce urmează a fi întreprinse pentru mobilizarea muncitorilor români. (Teatrul, nr. 3, 1982, p. 3)

Piesa Suntem şi rămânem reconstituie, în linii generale, lupta clasei muncitoare la sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru organizarea ei politică. Acţiunea piesei se derulează în strânsă legătură cu atitudinea partidelor burgheziei şi moşierimii faţă de eforturile muncitorimii de a crea un partid revoluţionar. Personajele sunt reale, atestate documentar, iar multe din replicile lor se pot întâlni în arhive, articole din presa vremii, lucrări memorialistice. (România literară, ianuarie-martie 1986)

Piesa mai degrabă am răsfoit-o, dar și s-o fi citit pe de-a-ntregul, nu s-ar fi potrivit cu fragmentele selectate, deoarece, înainte de toate, această adăugire are și un scop poate un pic „hazliu”, anume acela de a prezenta locuințele lui Panait Mușoiu și pe el, în dânsele. Un fel de Hi, I`m P. Mușoiu and welcome to my crib(s).

Deja am aflat cum era cafeaua din „cămăruța de pe strada Iepurilor nr. 10”, urmează să aflăm viața de la hanul de pe Calea Văcărești și cămăruțele din Fluierului 28, și Popa Soare 69, Mușoiu fiind un chiriaș care a trebui să se mute de nenumărate ori. Desigur, am mai inclus câteva „diverse”, de dragul artei.

C. Ganait 14 noiembrie 2022