A fi mama 1 10 by Editura Philobia

Maryse Vaillant

A FI MAMĂ MISIUNE IMPOSIBILĂ?

Traducere din limba franceză de Cristina Rusu

a fi mamă, misiune imposibilă? Maryse Vaillant isbn 978‑606‑8560‑13‑7 © 2014 – Editura philobia internet: www.philobia.com e‑mail: contact@philobia.com +40 746 49 25 59 (RO) +33 625 51 13 24 (FR) Editor: Bianca Biagini Traducere: Cristina Rusu Redactor: Liviu Dascălu DTP: Cătălin Furtună Corectură: Dorina Oprea Copertă: Cătălin Furtună Ilustrație copertă: Roxana Soare

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României VAILLANT, MARYSE A fi mamă, misiune imposibilă? / Maryse Vaillant; trad.: Cristina Rusu; red.: Liviu Dascălu. - București: Philobia, 2014 isbn 978‑606‑8560‑13‑7 I. Rusu, Cristina (trad.) II. Dascălu, Liviu (red.) 159.9

Introducere E greu pentru o mamă să fie pe deplin fericită. E un adevărat paradox, pentru că maternitatea promite mai multe momente de bucurie decât de tristeţe. Pentru multe femei, sarcina înseamnă speranţă, iar naşterea este un eveniment fericit. Însă aceste clipe frumoase sunt urmate uneori de momente de dezamăgire, de dificultăţi, uneori chiar de probleme serioase şi eşecuri. Apoi, maternitatea durează mai mult decât cele nouă luni de sarcină. Nu e vorba doar de timpul cât mama aşteaptă copilul, de primele luni în care îl îngrijeşte sau de perioada copilăriei. Maternitatea este pentru totdeauna. Maternitatea transformă viaţa femeilor, deseori o îmbogăţeşte, uneori o face mai dificilă şi niciodată nu le aduce femeilor fericirea aşteptată. Dimpotrivă. Deşi progresele în sfera vieţii private, a educaţiei, muncii şi vieţii politice confirmă existenţa unei emancipări a femeilor şi o creştere a numărului de drepturi, precum şi o adevărată evoluție în realizarea aspiraţiilor, statutul de mame pare să facă parte dintre acele cuceriri incomplete1. În timp ce societatea şi obiceiurile le permit să evolueze şi să se emancipeze, căminul şi copiii par să le ţină captive. P. Crosemarie, în raportul Comisiei privind drepturile femeilor şi egalitatea de şanse între bărbaţi şi femei, „Évolution et prospective de la situation des femmes dans la société française, entre 1968 et 2008“ („Evoluţie şi potenţial în situaţia femeilor în societatea franceză, între 1968 şi 2008“). (n.a.) 1

a fi mamă – misiune imposibilă? Oare mama nu este şi ea o femeie ca oricare alta? Oare pe cele mai frumoase bucurii pe care le oferă maternitatea se proiectează umbrele unor alte vremuri sau există ceva inerent maternităţii care face ca asemenea satisfacţii să fie greu sau imposibil de obţinut ori chiar de evitat? Unii autori, dintre cei mai cunoscuţi2, recomandă mamelor un stil de viaţă centrat pe copil şi pe familie, oferind argumente despre care credeam că au devenit desuete, cum ar fi instinctul matern, masochismul feminin şi plăcerea sacrificiului. Aceste caracteristici ancestrale ale feminităţii, care au justificat multă vreme întemniţarea unor femei în rolul de mamă şi soţie, se opun individualismului generalizat al societăţii noastre hedoniste şi narcisiste. Consecinţa ‒ inima mamelor este acum mai mult ca niciodată sfâşiată de contradicţii. Pentru a înţelege mai bine care este situaţia reală, am adunat şi am analizat mărturiile unor mame, mai tinere şi mai în vârstă. Le‑am cerut să‑mi povestească visele, aşteptările, temerile şi anxietăţile lor pentru a încerca să identific fantasmele, subiectele tabu şi interdicţiile de a gândi care reflectă raportarea lor la maternitate, la nivel individual şi colectiv. Demersul meu clinic are la bază aceste mărturii, cuvintele unor femei şi experienţele unor mame, care ne arată felul în care înţeleg ele maternitatea. A înţelege condiţia de mamă este o problemă cu care se confruntă toate femeile. Indiferent cum ar răspunde, ele nu pot să evite la nesfârşit să‑şi pună această problemă. Două É. Badinter, „Le conflit, la femme et la mère“ („Conflictul, femeia şi mama“), Flammarion, 2009. (n.a.) 2

introducere obstacole stau în calea posibilităţii lor de a deveni mame – sau nu – în funcţie de criteriile şi evoluţia lor personală. Primul obstacol este ceasul biologic, care le face fertile la vârsta imaturităţii şi infertile la ora experienţei. Al doilea obstacol este greutatea imaginarului afectiv care se ţese în jurul ideii de familie, în mijlocul căreia tronează copilul. A avea un copil pare să fi devenit în ziua de azi o etapă necesară în dobândirea sau confirmarea feminităţii. Glorificând perioada de sarcină şi primii ani de viaţă ai copilului, imaginarul maternităţii ascunde realităţile adevăratei aventuri care este rolul de mamă. Sunt numeroase acele femei care recunosc că au visat la bebeluşul lor când îşi doreau să fie mame, fără să se fi proiectat, însă, dincolo de anii de maternaj şi de tandreţe împărtăşită. Ce femeie însărcinată visează la viitorul de adolescent al băiatului ei? Ce mamă iubitoare îndrăzneşte să‑şi prevină fiica despre labirintul maternităţii, acest drum fără ieşire, în care o parte din ea însăşi va fi întemniţată? Se poate face următoarea constatare, care pentru femeile din generaţia mea este uneori surprinzătoare: deşi abilitatea de a procrea promite atât de multe, maternitatea nu e cu mult mai lipsită de constrângeri azi decât era în trecut şi cu siguranţă nu aduce mai multă fericire. A fi mamă este un drum sinuos, cu numeroase încercări, cu multe necazuri, în care trebuie să plăteşti pentru cea mai mică bucurie şi în care cele mai intense satisfacţii riscă să fie şi cele mai periculoase. Supusă unor interdicţii inconştiente şi, în egală măsură, unor obligaţii imposibile, fiecare femeie îşi caută calea în funcţie de capacităţile sale de rezistenţă şi de improvizaţie, însă se confruntă cu dificultatea pe care pare să o constituie dintotdeauna realitatea maternităţii. Problemă inevitabilă, 5

a fi mamă – misiune imposibilă? realizare dificilă, ideal inaccesibil, oare maternitatea chiar să fie o misiune imposibilă? Voi prezenta numeroase mărturii în scopul de a clarifica multiplele probleme desprinse din reflecţiile despre maternitate. Ele alcătuiesc o vastă frescă a concepţiilor feminine – complexe, iar uneori chiar contradictorii – asupra acestui subiect, pentru că, deşi maternitatea se înscrie uneori în universalitate, ele, femeile, vorbesc întotdeauna despre situaţiile particulare cu care se confruntă. Prima mărturie, cea a Arianei, ilustrează viaţa obişnuită a unei femei care conştientizează locul pe care le‑au dobândit în viaţa ei familia şi copiii. Ea vorbeşte despre dorinţa de a fi mamă, despre întâlnirea unui partener, care îi va permite să‑şi construiască familia pe care o visează, trecând prin câteva deziluzii şi conştientizări. Tot astfel se conturează calea multor femei către iubire, relaţia de cuplu şi maternitate. Întotdeauna mi‑am dorit să am copii sau, mai exact, întotdeauna am ştiut că voi avea copii. Mai mulţi, chiar ‒ şi fete, şi băieţi. În copilărie, am început de foarte devreme să mă joc de‑a mama şi mă luam foarte în serios, ca şi cum ar fi fost vorba de o ucenicie precoce în rolul care urma să fie al meu. Lucrul acesta i se părea un pic derutant mamei mele, care era educatoare. Nu putea să‑şi imagineze cum ar fi ca eu să devin femeie casnică. Era epoca feminismului. Un feminism destul de sălbatic, care le făcea pe mame să le cumpere fetelor lor camioane şi unelte, în loc de păpuşi. Mama era la fel ca celelalte, însă n‑a căzut în nicio extremă, nu mi‑a interzis să mă joc cu păpuşile. Îmi plăcea tare mult o păpuşă din cârpe, cu un chip mare şi rotund, ca o lună, şi un bebeluş din plastic, fără sex, pe care le 6

introducere consideram copiii mei şi cărora le impuneam o viaţă de familie foarte strictă, plină de reguli. Le dădeam bătăiţă la fund şi de multe ori îi culcam devreme. E foarte probabil ca plecarea tatălui meu să fi avut o influenţă asupra dorinţei mele de a întemeia o familie şi de a avea mulţi copii. După divorţul părinţilor, am cam suferit din cauza singurătăţii. Nu‑l vedeam decât foarte rar pe tata, plecat mereu în deplasare – o scuză născocită de mama mea – şi îmi lipsea nespus. De fapt, viaţa la noi acasă a devenit un pic cam tristă. Din fericire, aveam prietene şi mama ținea foarte mult să socializez. Le invita de multe ori pe prietenele mele să‑şi petreacă zilele de miercuri la noi acasă – ziua în care era liberă – şi accepta să merg în vacanţă la fetele care mă invitau. Anne, prietena mea cea mai bună, avea trei surori şi un frate care era încă bebeluş. Îmi amintesc foarte bine cât de mult îmi plăceau camerele pline de jucării, bucătăria în dezordine, ţipetele şi tărăboiul, în comparaţie cu tăcerea din apartamentul nostru, mereu curat şi ordonat. La noi, lucrurile păreau încremenite. Nimic nu avea viaţă. La Anne, totul era în mişcare. Îmi plăcea la nebunie asta. Când l‑am cunoscut pe Félix, am început să discutăm foarte curând despre întemeierea unei familii. Aveam aceeaşi meserie, aceleaşi idealuri şi pasiuni. Tatăl său o părăsise pe mama lui atunci când a aflat că e însărcinată. Nu l‑a cunoscut niciodată. Amândurora ne lipsea tatăl. Ne doream să avem copii şi să rămânem împreună pentru tot restul vieţii. Am rămas însărcinată foarte repede. A fost un accident ‒ am uitat să iau pilula ‒, însă ne‑am bucurat că s‑a întâmplat aşa. Am ajuns să ne dorim acest copil. Victor ne‑a sudat cu adevărat relaţia. După ce m‑am căsătorit cu Félix, ne‑am căutat o casă pe care am redecorat‑o şi apoi le‑am adus pe lume pe Hélène şi Lila. 7

a fi mamă – misiune imposibilă? Au fost nişte ani frumoşi. Eram fericiţi. Cel puţin, aşa credeam. Meseria mea de educatoare devenea tot mai dificilă, mă confruntam cu presiuni din partea administraţiei, ceea ce n‑avea nicio legătură cu idealul meu de educaţie, iar familiile de care mă ocupam erau din ce în ce mai instabile. E posibil să mă fi agăţat de copiii mei, fără să‑mi dau seama că relaţia de cuplu se destrăma şi că soţul meu este tot mai deprimat. Nu ne mai vorbeam. Sănătatea Lilei mă îngrijora, nu digera bine mâncarea şi plângea mult. Nu‑i plăcea la creşă şi, de fiecare dată când o lăsam, trebuia să suport crize de plâns. Hélène avea dificultăţi la şcoală şi, pe deasupra, Victor se transforma într‑un singuratic. Am senzaţia că totul s‑a întors cu susul în jos când Victor a împlinit 14 ani. Prin prisma meseriei mele, ştiam bine că adolescenţa unui copil poate să zguduie întreaga familie, însă, cu toate acestea, adolescenţa fiului meu m‑a distrus. Băieţelul adorabil care până atunci îmi povestea tot, care se bucura de toată atenţia mea, pe care‑l iubeam mai mult decât orice, şi‑a închis inima şi sufletul, de pe o zi pe alta. M‑am trezit singură. Mă simţeam pierdută. La serviciu, psihologul m‑a sfătuit să vorbesc cu una dintre colegele mele, ceea ce am şi făcut, fără să ezit, pentru că mi se părea că‑mi pierd minţile. Nu mă mai simţeam în stare să mă ocup de fetele mele şi mi‑era imposibil să discut cu Félix despre asta. Sigur, el a fost întotdeauna un tip ursuz şi retras, cu mintea în altă parte, la proiecte măreţe pe care nu le concretiza niciodată. De fiecare dată când încercam să‑i vorbesc despre Victor, inclusiv despre numeroasele avertismente pe care le primeam de la şcoală, se eschiva. Victor a fost exmatriculat de mai multe ori. Tatăl lui n‑a făcut niciodată nimic. La noi, totul mergea rău. Fetele mă oboseau. Lila plângea şi ţipa tot timpul, Hélène refuza să meargă la şcoală. Eu mă 8

introducere agăţam de întâlnirile cu psihologul. Era singurul moment în care puteam să mă gândesc măcar un pic la viaţa mea. Nu mi‑a trebuit mult timp până să‑mi dau seama de locul pe care începuse să‑l ocupe fiul meu. Era în centrul tuturor lucrurilor. Îmi dădeam seama că nu ştiu ce e cu el şi că se pune în pericol, iar asta mă făcea să mă simt bolnavă de vinovăţie. Era ca şi cum, îndepărtându‑se de mine, mă abandona şi mă făcea neputincioasă. În acea perioadă, Félix m‑a informat că are o amantă care aşteaptă un copil de la el şi că urma să plece cu ei. Lăsa totul în urmă. Familia noastră, serviciul… Urmau să deschidă un hotel în Luberon. Şocul a fost dur. Nu terminasem încă de plătit şi de reparat casa. Am crezut că o să cedez nervos, însă am rezistat. Copiii, trebuie să recunosc, m‑au ajutat mult. De‑atunci, am luat hăţurile în mână. Merg în fiecare zi la psiholog. Victor e elev intern la un liceu unde e mulţumit. Visează să‑şi petreacă vacanţele cu tatăl lui, în Luberon. Faptul că aş putea accepta așa ceva este pentru mine adevăratul semn că mi‑am regăsit echilibrul. Înainte, n‑aş fi fost niciodată de acord ca fiul meu să se îndepărteze de mine, nici măcar pentru o noapte. Însă nu‑mi dădeam seama de asta. Adolescenţa lui Victor m‑a tulburat la fel de mult ca plecarea soţului meu. Ca şi cum amândoi m‑ar fi trădat în acelaşi timp. Multe alte indicii îmi arată că familia noastră, chiar şi fără Félix, funcţionează mai bine ca înainte. Hélène tocmai ce a trecut în clasa a şasea. Face mult sport, iar eu am grijă să nu rămână în urmă la materiile care nu‑i plac. Cât despre Lila, intrarea la grădiniţă a fost un fel de miracol. Nu protestează când o duc acolo, ba chiar îi place, mai ales de când şi‑a făcut câteva prietene bune. Spunând că familia noastră funcţionează mai bine decât înainte, îmi dau seama că rostesc o enormitate. Nu mi‑ar plăcea 9

a fi mamă – misiune imposibilă? ca asta să însemne că preţul plătit pentru a avea o viaţă de familie în concordanţă cu aşteptările mele a trebuit să fie plecarea tatălui. Cred că schimbarea atitudinii mele faţă de Victor le‑a liniştit pe fete şi le‑a făcut situaţia mai puţin confuză. Plecarea lui Félix m‑a luat pe nepregătite, n‑am înţeles niciodată că se simţea inutil, că şi‑ar fi dorit să ocupe un loc mai important în viaţa mea decât cel pe care i l‑am oferit. Cred că e fericit acum. Partenera lui îl adoră, ba chiar îl idolatrizează. Lucrurile n‑au stat la fel, în ceea ce mă priveşte. Îl iubeam, totuşi, şi recunosc că, deşi am fost stupefiată să aflu că mă părăseşte, mai ales după tot ce‑am trăit împreună, aş fi suferit mult mai mult dacă ar fi trebuit să mă despart de copiii mei. Ariane, 40 de ani, mama lui Victor (17 ani), a Hélènei (11 ani) şi a Lilei (5 ani)