Alaptarea 1 12

Dr. Marie Thirion

ALĂPTAREA De la naștere la înţărcare Ilustraţii de Christiane Schaeffer

Traducere din limba franceză de Rodica Mone

– l’allaitement – de la naissance au sevrage Dr. Marie Thirion Copyright © Éditions Albin Michel, 1994, 1999, 2004, 2014

– a l ă p ta re a – de la naștere la înţărcare Dr. Marie Thirion isbn 978-606-8560-16-8 © 2014 – Editura philobia internet: www.philobia.com e-mail: contact@philobia.com +40 746 49 25 59 (RO) +33 625 51 13 24 (FR) Editor: Bianca Biagini Traducere: Rodica Mone Redactor: Raluca Papadopol DTP: Cătălin Furtună Corectură: Oana Țăranu Copertă: Cătălin Furtună Imagine: © evgenyataman | Depositphotos.com

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României THIRION, MARIE Alăptarea: de la naştere la înţărcare / dr. Marie Thirion ; trad.: Rodica Mone ; red.: Raluca Papadopol. – Bucureşti : Philobia, 2014 isbn 978-606-8560-16-8 I. Mone, Rodica (trad.)

II. Papadopol, Raluca (red.)

618.63

Lui Caroline, Nelly, Alice şi Maëlle, şi tuturor micuţilor lor.

La început a fost o imensă picătură de lapte.

Apoi a venit Doondari şi a creat piatra.

Apoi piatra a creat fierul. Şi fierul a creat focul. Şi focul a creat apa. Şi apa a creat aerul.

Atunci s-a întâmplat a doua venire a lui Doondari.

A luat cele cinci elemente. Şi din ele l-a zămislit pe om.

Ulli Beier, Poveşti africane despre facerea lumii (Editura Federop, Mali)

Introducere Una dintre cele mai frumoase aventuri pe care femeia le poate trăi este să-şi vadă bebeluşul născându-se din propriul trup, după ce l-a dorit, l-a zămislit şi l-a purtat în pântece luni de-a rândul. Alăptarea e ca o continuare a acestei relaţii în care nu e loc decât de ei doi – mamă şi prunc, dincolo de gesturi, dincolo de cuvinte, o relaţie în care fiecare trup îşi păstrează locul: trupul bebeluşului e programat să exploreze teritoriile cu care se armonizează perfect şi din care ţâşnesc elementele de construcţie a materiei sale vitale, în cel mai direct mod cu putinţă. Trupul mamei, supus atâtor modificări din pricina şi în folosul bebeluşului, e transformat în cuib uterin în care puiul să poată căpăta hrana perfectă, ideală, luni de zile după ce vine pe lume. Are loc un adevărat troc: darul de lapte al mamei e răsplătit cu darul bebeluşului pentru mama sa, echilibrul hormonal şi neuroendocrin, atât de preţios. Naşterea e doar o trecere, timpul de dinainte curge lin înspre cel de după. Maternitatea, această artă feminină fără pereche, se trăieşte şi se savurează într-o continuitate magică.

De fapt, ce este maternitatea? Înainte de toate, maternitatea este aventura unui cuplu.

Un cuplu stabil sau unul de ocazie. O dragoste nebună sau un episod neaşteptat. Nu contează. Toate încep la fel: întâlnirea, apoi o căutare în corpul celuilalt. Mai întâi e sexualitatea, plăcerea, teama, nebunia. O luptă corp la corp între un bărbat şi o femeie. La început, e „viaţa“.

7

alăptarea În al doilea rând, maternitatea este aventura unei femei.

Unică şi de neînlocuit. Indiferent că e fericită sau înnebunită, primitoare sau rigidă, împlinită sau disperată, orice femeie devine mamă în propriul corp: i se umflă sânii, i se întinde pielea pe burtă, se rotunjeşte, îşi simte copilul mişcându-se uşor, oboseşte, e bucuroasă, parcă nu se mai recunoaşte pe sine, o cuprinde când teama, când visele blânde. Se construieşte un întreg univers cu noi bucurii şi dureri, cu senzaţii noi, care fac din femeie ceva ce nu mai e, „nici cea care a fost înainte, nici o cu totul alta“. Nicio sarcină nu seamănă cu alta. Nu sunt reţete, nu sunt instrucţiuni de folosire, nici vreun ghid practic ca să ştii cum să gestionezi această etapă în care totul este dat peste cap.

Apoi, în mod cu totul special, maternitatea este aventura misterioasă şi profundă a unei femei şi a unui copil: ea îl poartă, îl cloceşte, îl ajută să vină pe lume, îl recunoaşte, îl iubeşte, îi dă tot ce-i trebuie, îl hrăneşte, îl vede crescând, îl priveşte plecând de lângă ea. A fi mamă nu înseamnă doar să dai viaţă, ci şi să ocroteşti acea viaţă, să o aperi şi să-i fii alături până când se împlineşte. Înseamnă deci să accepţi riscul vieţii şi al morţii, al bucuriei şi al suferinţei, al singurătăţii şi al întâlnirii, al convieţuirii şi al despărţirii.

Maternitatea este aventura dintre două corpuri, dintre două inimi, dintre sân şi buze, dintre teamă şi plăcere, dintre pielea ei şi pielea lui. Un întreg univers de îngrijiri, de tandreţe şi de iubire, în care alăptarea nu e decât unul dintre multiplele elemente. În sfârşit, maternitatea este aventura unei întregi societăţi: prin mamă, toate ajung la copil, de la prezenţa tatălui, perpetuarea speciei, rolul familiei, privirile altor femei până la transmiterea codului şi a credinţelor.

De altfel, un eveniment de o asemenea importanţă nu poate fi ignorat şi nici trăit de unul singur. Din totdeauna, fiecare societate a avut grijă să ritualizeze şi să codifice tot ceea ce ţine 8

introducere de maternitate – sexualitatea, sarcina, naşterea, alăptarea. Toate ritualurile de naştere şi de alăptare transmise din generaţie în generaţie, de la femeie la femeie, de la medic la lăuză, au avut ca scop principal siguranța naşterii şi a nou-născutului. Însă fiecare epocă a atribuit acestui prim scop noi valenţe. Fiecare civilizaţie a impus un întreg arsenal de reguli şi de interdicţii în numele familiei şi al nevoilor economice, al descoperirilor ştiinţifice şi medicale, în numele credinţelor şi al superstiţiilor, al legilor politice sau religioase, în funcţie de locul pe care femeia l-a ocupat în familie şi în viaţa socială, şi toate acestea pentru a aduce maternitatea pe tărâmul cuvenit: acela al femeilor şi al… îndatoririlor lor! În Europa secolului al XX-lea, ritualurile de naştere s-au înmulţit şi, în doar câteva decenii, au cunoscut schimbări fundamentale, fiecare dintre acestea devenind rând pe rând aşa-numita „normă de securitate“, nume adesea nejustificat. În 1900, aproape toate femeile au născut acasă, înconjurate de familie, de „moaşele“ din vecini. În 1950, majoritatea naşterilor s-au întâmplat în clinici sau spitale, unde femeile erau singure, cu medici şi moaşe necunoscute în jurul lor. În 1960, s-au perfecţionat tehnicile de supraveghere a copilului în timpul naşterii, ceea ce a permis să se intervină foarte prompt în caz de pericol. Printr-un incredibil abuz de limbaj, atunci au îndrăznit să numească „maternitate“ aceste locuri, aceste ziduri între care se petreceau naşterile, făcându-ne să credem că extraordinara aventură a mamelor se poate rezuma la acele momente de control tehnic şi de intervenţii medicale din ce în ce mai grabnice. Şi toate acestea, de dragul unei primiri tehnicizate, sterilizate, dezumanizate, schematizate, care a transformat spitalele în locaşuri atât de… neospitaliere!1 1

Joc de cuvinte în franceză: hôpital (spital) – inhospitalier (neospitalier) (n.tr.)

9

alăptarea Reacţiile nu au întârziat să apară: în 1975, mulţi părinţi, dar şi mulţi medici au refuzat să mai accepte această lipsă de umanitate, considerând că trebuie să fie mai atenţi la întâmpinarea copilului, la intimitatea de care are nevoie mama, la prezenţa liniştitoare a „bărbatului“ ei, la prima baie cu care să îl primească pe copil într-un mediu călduţ, ocrotitor. Tot atunci s-a pus problema naşterii „acasă“, pentru ca bebeluşul să vină pe lume în patul în care a fost conceput. Au urmat aproape zece ani de luptă înverşunată între partizanii naşterii tehnice şi cei ai naşterii idilice. Medicii şi maternităţile s-au duelat, fiecare susţinând că e fără cusur nu numai în domeniul său, ci şi în jumătatea de teren a celuilalt. Nici mamele, nici taţii şi nici cei preocupaţi de subiect nu mai ştiau ce să creadă şi în cine să aibă încredere. De-abia s-a stins polemica din jurul leagănelor că ne şi trezim în era hipertehnică, profund neliniştitoare, a procreării medicale asistate, a controlului reproducerii umane încă din primele sale momente, a mediatizării excesive a succeselor remarcabile ale medicinei.

E cât pe ce să iasă o nouă normă după care să ne facem copiii, una aproape „extracorporală“, ruptă parcă din literatura SF şi din cele mai extravagante fantasme ale noastre. Dacă mă gândesc bine, nici nu suntem prea departe de toate acestea.

Să vedem cum stau lucrurile cu alăptarea de-a lungul istoriei. În 1900, 90% dintre bebeluşii hrăniţi cu altceva decât cu lapte de mamă au murit. În Franţa, toate femeile îşi alăptau copiii sau plăteau femei care să îi alăpteze. În timpul Primului Război Mondial, pentru că bărbaţii erau duşi pe front, majoritatea femeilor tinere din mediile defavorizate au fost nevoite să lucreze în fabrici şi uzine (ele reprezentând exact pătura socială care „furniza“ serviciile de alăptare), ceea ce a dus la stingerea acestei tradiţii. S-a încercat atunci înlocuirea laptelui matern cu lapte de vacă, la început diluat cu apă şi îndulcit, apoi uşor modificat, adaptat. În 1950, doar un bebeluş 10

introducere din trei era hrănit la sân. Ultima agenţie pariziană de plasare de femei care alăptau copiii altor familii şi-a închis porţile… adică exact când s-au înfiinţat primele lactarii, acele centre de colectare şi distribuire a laptelui de mamă, în care se putea procura, pe căi medicale, acest aliment-medicament vital pentru bebeluşii bolnavi sau născuţi prematur. Apar primele reclame răsunătoare la laptele praf şi tinerele mame merg la şezători unde dezbat comparativ calităţile diferitelor mărci, fără să ştie că toate au aproximativ aceeaşi compoziţie chimică şi că nu e vreun produs miraculos, ci… lapte de vacă. În tot acest timp, femeile, mamele, precum şi personalul medical din spitale dau uitării alăptarea. Mamele şi bunicile nu mai ştiu să alăpteze şi povestesc mai departe despre chinul la care au fost supuse. Câţi dintre noi am văzut-o în copilărie pe mama sau pe o altă femeie alăptând, câţi dintre noi ştiu cum se face chestia asta? Toate fetiţele se joacă cu păpuşile şi le dau biberonul… Oare vreun medic sau vreo moaşă ori cineva din personalul medical poate ghida, sfătui, poate sta lângă o tânără mamă care alăptează pentru prima dată? Toţi aceştia au învăţat la şcoală numai despre dietetica tradiţională de porţii şi ore prevăzute pentru a-i ajuta pe nou-născuţi să tolereze mai bine laptele adaptat biologic, dar nu ştiu mai nimic despre funcţionarea sânilor. Ştiaţi că în programele cursurilor de aşa-zisă „educaţie sexuală“ din licee cuvântul sân nici măcar nu e pomenit? Şi când te gândeşti că sânii sunt prezenţi în toate fantasmele adolescenţilor!…

Astăzi, lumea e şi mai încurcată: pe zi ce trece, studiile laudă tot mai mult calităţile laptelui de mamă şi adaptarea sa perfectă la nevoile copilului. Pe de altă parte, pediatrii şi serviciile de îngrijire a copiilor născuţi prematur caută cu disperare lapte matern ca să-i salveze pe nou-născuţii cu boli grave şi pe prematuri. Centrele de colectare şi distribuire a laptelui 11

alăptarea de mamă nu reuşesc să adune câţiva litri din preţiosul medicament… Şi, oricum, din ce în ce mai puţine femei „au lapte suficient“; primul lor gând este că ceva anormal se întâmplă cu ele şi lipsa laptelui e o chestiune de destin: dacă mama nu a avut lapte, e clar că nici eu nu pot avea… Niciuna nu se gândeşte că problema e felul în care luni de-a rândul corpul lor a încercat să se adapteze la această nouă funcţie. În Franţa, de exemplu, toată lumea afirmă fără să se gândească prea mult şi acceptă cu resemnare că sânii femeilor nu mai funcţionează sau funcţionează prost.

Oare câţi părinţi şi câţi medici îşi pun măcar întrebarea de ce? Oare ce s-a putut întâmpla de cel puţin cincizeci de ani încoace în trupurile noastre, în minţile noastre, de s-a ajuns ca acest organ să nu mai funcţioneze? Castrarea simbolică e evidentă, dar oare îi pasă cuiva?

Haideţi să urmărim acest raţionament greşit: dacă sânii nu funcţionează, bebeluşul va fi prost hrănit şi va face hipoglicemie, un cuvânt suveran care te bagă în sperieţi şi care te obligă să iei imediat măsuri: îi verificăm bebeluşului zahărul în sânge, îi dăm „suplimente“, de teama „lipsei“. Aceste măsuri medicale – care nu ar trebui luate decât pentru extrem de puţini nou-născuţi, lesne identificaţi de profesionişti – sunt aplicate tuturor, fără discernământ, şi astfel se ajunge ca părinţii unor bebeluşi perfect sănătoşi să trăiască spaime care îi vor marca multă vreme. Întregul personal medical este – mai mult sau mai puţin conştient – complice la această dezinformare. De ce e important să ştim toate-acestea? Pentru că suplimentele din biberon şi stresul nu le lasă nicio şansă nici bebeluşului, nici mamei să se obişnuiască unul cu celălalt; şi nici laptelui să curgă!

Când spunem că trebuie să suplimentăm, spunem că nu e suficient. Toţi pediatrii şi toţi psihiatrii care se ocupă de copii şi de tinere mame atrag atenţia asupra consecinţelor grave pe 12