Gillian Tett - Aurul nebunilor by Editura Philobia

Aurul nebunilor Cum a întinat lăcomia nesăbuită un vis, cum a spulberat pieţele globale şi cum a declanşat catastrofa

GILLIAN TETT

Traducere din limba engleză de Dorina Oprea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TETT, GILLIAN Aurul nebunilor / Gillian Tett ; trad.: Dorina Oprea. – Bucureşti : Philobia, 2011 ISBN 978-606-93046-6-2 I. Oprea, Dorina (trad.) 821.111-31=135.1

FOOL’S GOLD HOW UNRESTRAINED GREED CORRUPTED A DREAM, SHATTERED GLOBAL MARKETS AND UNLEASHED A CATASTROPHE GILLIAN TETT Copyright © Gillian Tett 2009 AURUL NEBUNILOR CUM A ÎNTINAT LĂCOMIA NESĂBUITĂ UN VIS, CUM A SPULBERAT PIEŢELE GLOBALE ŞI CUM A DECLANŞAT CATASTROFA GILLIAN TETT Credite foto copertă © Mike Kiev

Editor: Bianca Biagini Traducere: Dorina Oprea Redactare: Bogdan Perdivară Machetare: Petronella Andrei Corectură: Oana Ţăranu, Alexandra Găujan Copertă: Roxana Soare

Cuprins Prefaţă

PARTEA ÎNTÂI: INOVAŢIA 1 2 3 4 5

Visul instrumentelor derivate Evitarea reglementărilor Echipa de aur Sfârşitul improvizaţiilor Mania fuziunilor

17 46 74 97 118

PARTEA A DOUA: PERVERSIUNEA 6 7 8 9 10

Inovaţia dezlănţuită Domnul Dimon preia controlul O afacere riscantă Nebunia efectului de levier financiar Zguduituri

143 168 186 203 222

PARTEA A TREIA: DEZASTRUL 11 Primele eşecuri 12 Panică la bord

257 277 5

Aurul nebunilor

13 Panică în bănci 14 Explozia de la Bear 15 În cădere liberă Epilog Despre surse Glosar Mulţumiri Index

295 327 347 375 393 395 399 403

Prefaţă

u fost oare bancherii nebuni? Orbi? Diabolici? Sau pur şi simplu grotesc de lacomi? Bineînţeles, de-a lungul istoriei au existat multe perioade de creştere şi multe crahuri. Pieţele s-au prăbuşit încă de când au fost inventaţi banii. Dar această criză, aflată încă în desfăşurare, iese însă în evidenţă tocmai prin amploarea ei; economiştii estimează că pierderile totale ar putea însuma de la 2.000 până la 4.000 de miliarde de dolari – o valoare aproape egală cu produsul intern brut al Marii Britanii. Şi mai uimitor este faptul că acest dezastru a fost autoprovocat. Spre deosebire de cele mai multe crize bancare, cea de acum nu a fost cauzată de vreun război, de recesiune generalizată sau de vreun şoc economic extern. Sistemul financiar s-a prăbuşit singur şi, aparent, din senin – cel puţin din punctul de vedere al mai multor observatori. În timp ce consumatorii, politicienii, specialiştii şi – să nu uităm – finanţiştii contemplă dimensiunile dezastrului, întrebarea pe care trebuie să o explorăm este „De ce?“. De ce au colaborat bancherii, autorităţile şi agenţiile de rating pentru a construi şi a opera un sistem ce era condamnat la autodistrugere? Nu au reuşit oare să îi vadă defectele? Sau nu le-a păsat? Cartea de faţă caută răspunsul la această întrebare esenţială – cum a avut loc catastrofa? –, începând de la povestea unui mic grup de bancheri, care, într-o formă sau alta, au avut legătură cu JP Morgan – un simbol şi un pilon centenar al serviciilor 7

Aurul nebunilor

bancare. În anii ’90, ei au dezvoltat un set de produse inovatoare, pe care le-au numit „credit default swaps – cesiune de risc de insolvenţă“ şi „synthetic collateralized debt obligations – obligaţiuni sintetice pe riscul de credit“ (CDO, despre care vom vorbi în detaliu pe parcursul lucrării) – produse ce intră în categoria instrumentelor financiare derivative. Conceptele echipei Morgan s-au răspândit în economia globală, unde au dat peste alte inovaţii din sistemul ipotecar, proces în cadrul căruia au cunoscut câteva mutaţii succesive. Acest lucru a avut un rol crucial, atât în umflarea marii bule a creditelor, cât şi, ulterior, în teribila ei spargere. Oamenii de la JP Morgan nu au fost adevăraţii inventatori ai derivativelor de credit. Ceea ce oferă însă o perspectivă clară asupra acestei crize este modul în care tipul aparte de derivative, pe care ei l-au conceput, a fost extins către zone mult mai riscante de către lumea bancară. La fel de relevantă este şi povestea, mai puţin cunoscută, a ceea ce nu au făcut bancherii de la JP Morgan (ulterior, JPMorgan Chase), atunci când ideile lor au fost denaturate, provocând o adevărată nebunie pe piaţa financiară. Povestea marii bule a creditului şi a spargerii ei nu este o saga în care vina să poată fi pusă, simplu, pe seama câtorva indivizi diabolici sau lacomi. Este povestea unui sistem financiar care a luat-o razna din cauza otrăvitelor stimulente acordate în bănci, în fondurile de investiţii şi în agenţiile de rating şi din cauza structurilor de reglementare deformate şi a supravegherii insuficiente. Este o poveste care poate fi înţeleasă la fel de bine privind prin prisma slăbiciunilor umane, ca şi prin cea a analizei economice sau financiare. Este şi o poveste tragică pentru că, deşi o mulţime de bancheri lacomi joacă roluri cheie în această dramă – câţiva dintre ei probabil nebuni sau diabolici –, foarte mulţi dintre cei atraşi în acest delir nu au acţionat din motive deliberat malefice.

Prefaţă

Dimpotrivă, în cazul echipei de la JP Morgan – coloana vertebrală a poveştii noastre – ironia amară a sorţii este că ei au dezvoltat ideea derivativelor în speranţa că acestea vor face bine sistemului financiar (ca, de altfel, şi băncii, şi stimulentelor pe care le încasau). Chiar şi astăzi, după tot dezastrul, unele dintre instrumentele şi inovaţiile dezvoltate în perioada de creştere vertiginoasă a creditării pot fi considerate ca potenţial valoroase pentru finanţele secolului XXI. Pentru a înţelege însă cum stau lucrurile, este esenţial să vedem cum şi, mai ales, de ce s-a ajuns la a se abuza atât de mult de ele. Te invit, aşadar, în călătoria de faţă, ca o încercare de a afla răspunsurile la această întrebare crucială. *** Mai întâi, o scurtă notă explicativă a motivului pentru care am ales să îmi îndrept atenţia asupra echipei de la JP Morgan. Implicarea mea în această poveste a început în primăvara anului 2005, într-o somptuoasă şi întunecoasă sală de conferinţe din Nisa. Cu câteva săptămâni înainte preluasem postul de editor specializat în pieţele de capital la Financial Times şi mă dusesem pe Riviera Franceză, la o conferinţă privind lumea derivativelor de credit. Pe atunci, în zilele de glorioasă naivitate ale boomului financiar, problema derivativelor de credit era una pe care cei mai mulţi jurnalişti (şi cititorii lor) o considerau mai degrabă obscură şi plictisitoare. Ca să fiu sinceră, de cele mai multe ori, aşa o consideram şi eu. Spre deosebire de majoritatea publicaţiilor, Financial Times s-a străduit întotdeauna să acopere vasta piaţă a creditelor şi a instrumentelor derivative; acest gen de subiecte erau departe de a fi în centrul atenţiei, spre deosebire de probleme importante şi interesante precum activităţile corporaţiilor, politicile economice

Aurul nebunilor

sau bursa. Jurnaliştilor le-a fost întotdeauna mai simplu să acopere subiecte precum pieţele financiare sau activitatea corporaţiilor, pentru că sunt mai puţin opace şi implică personaje vizibile. Cu toate acestea, la sfârşitul lui 2004, când lucram la rubrica de analiză Lex a Financial Times, mi-am dat seama că în lumea imensă şi de nepătruns a creditelor se petrecea ceva semnificativ. La început nu eram sigură despre ce este vorba, dar simţeam că se întâmplă ceva. Aşa că, atunci când s-a ivit şansa să conduc echipa care se ocupa de pieţele de capital, am profitat de situaţie şi m-am îndreptat către Nisa, să fac cunoştinţă cu această lume nouă şi sofisticată. (Aşa cum aveam să descopăr mai târziu, conferinţele pe teme bancare tind să se desfăşoare mai degrabă în locuri precum Boca Raton, Barcelona, Riviera Franceză sau alte staţiuni de renume, decât în oraşe precum Hull sau Detroit). Primul contact cu această adunare a fost o experienţă deconcertantă. Sala era plină de tineri bărbaţi şi femei, îmbrăcaţi în stil smart-casual – uniforma neoficială pentru conferinţe pe Wall Street sau în City-ul londonez: pantaloni din doc moale, tricouri şi mocasini, combinate cu ceasuri masive şi scumpe (la bărbaţi) sau cercei la fel de scumpi, însă discreţi (în cazul femeilor). În conversaţii, se făceau aluzii nonşalante la miliarde – sau chiar mii de miliarde – de dolari. Cu toate acestea, bancherii evitau orice menţiune directă cu privire la ceea ce companiile sau consumatorii ar putea face cu banii, cum ar fi să construiască fabrici sau să cumpere de mâncare; în loc de asta, finanţele erau prezentate ca un joc matematic abstract, desfăşurat în spaţiul virtual şi pe care nu îl putea înţelege decât o elită restrânsă. Finanţele nu mai aveau legătură cu banii gheaţă, un subiect atât de trivial, fiind reduse la un şir de ecuaţii matematice, litere greceşti sau sintagme precum

Prefaţă

„copula gaussiană“, „deviaţia standard“, „hedging delta“ sau „coşul primelor falimentate“. Eram complet descumpănită. Făcusem destulă matematică în timpul şcolii, însă nimic nu mă pregătise pentru asta. Dar, stând în sala de conferinţe întunecată, am avut senzaţia unui déjà-vu. Acum mai bine de un deceniu, înainte să încep să lucrez ca jurnalist financiar, făcusem un doctorat în antropologie socială – ramura ştiinţelor sociale dedicată studiului culturii umane din perspectivă holistică, la nivel micro, pe baza observaţiilor din teren. Pe atunci, îmi folosisem cunoştinţele pentru a descifra ritualurile de nuntă şi conflictul etnic din Tadjikistan, o regiune muntoasă din Asia Centrală. Când am privit în jurul meu însă, în acea sală de conferinţe din Nisa, în primăvara anului 2005, abordarea pe care o folosisem mai demult ca să decodific nunţile tadjice mi s-a părut utilă şi în cazul tribului derivativelor. Fiind mai degrabă un outsider, am înţeles foarte puţin din ceea ce se discuta; dar conferinţele păreau să aibă aceeaşi funcţie structurală ca şi nunţile. Amândouă evenimentele permiteau unor triburi, de altfel, disparate să se reunească, să se amestece şi să creeze tot felul de noi alianţe în marja evenimentului principal. Amândouă evenimentele reafirmau, consolidând-o astfel, ideologia dominantă – sau harta cognitivă – care unea grupul, transferând-o de la o generaţie la alta. Prezentările în PowerPoint făcute de bancheri, pe subiecte precum cascada CDO, nu conţineau numai date tehnice complexe; ele consolidau, de asemenea, concepţii comune nerostite privind modul de funcţionare al lumii finanţelor, inclusiv ideea că este absolut normal să discuţi despre bani în termeni abstracţi, matematici, ultracomplecşi, fără a face nicio referire la oameni în carne şi oase. Participanţii la conferinţa bancară de la Nisa erau prea puţin conştienţi de asemenea „funcţii“ şi aveau motive infime

Aurul nebunilor

să reflecteze la activitatea în care se angajaseră sau să o explice celor din afară. Afacerile înfloreau, iar acest lucru le valida harta cognitivă. Oricum, aproape nimeni din afara lumii lor nu se arătase vreodată prea interesat de ceea ce făceau ei. Eram primul reporter de la un ziar adresat publicului larg care se deranjase să participe la conferinţă; pentru ceilalţi jurnalişti de la publicaţiile consacrate, chiar şi pentru cei care acopereau sfera afacerilor, CDO-urile păreau un subiect mult prea tehnic ca să stârnească interes. M-am uitat stingheră prin sală, încercând să-mi găsesc un punct de reper care să mă ajute să mă orientez în mediu. Care erau jucătorii-cheie? Ce să înţeleg din acest limbaj straniu? „Cine sunt oamenii de pe scenă?“, l-am întrebat în şoaptă pe un bărbat cu pantaloni de doc moale, care stătea lângă mine în sala întunecată. Pe podium, un grup de tineri finanţişti dezbăteau cu conştiinciozitate subiectul stabilit: „Înţeleg oare investitorii riscurile CDO ?“ (Răspunsul, s-a văzut mai târziu, era „nu întotdeauna“). Omul de lângă mine părea neliniştit; mi-a şoptit că banca lui a interzis angajaţilor să stea de vorbă cu jurnaliştii, „fiindcă voi tot scrieţi tâmpeniile alea, despre cum vor arunca derivativele lumea în aer“. După asta a făcut însă o concesie: „Toţi au lucrat la JP Morgan“. „JP Morgan?“, am întrebat eu surprinsă. În prima parte a secolului XXI, Goldman Sachs şi reţeaua ei puternică de „creiere” păreau să domine lumea finanţelor, stârnind invidia concurenţei. Prin comparaţie, JP Morgan era mai degrabă o companie ştearsă; de ce era oare acum atât de prezentă? „Ăsta e apanajul mafiei de la Morgan. Ei au creat piaţa derivativelor de credit“, mi-a şoptit vecinul meu, apoi a tăcut brusc, de parcă ar fi dezvăluit un secret de stat. ***

Prefaţă

Nu l-am mai întâlnit pe acel finanţist niciodată, aşa că nu am descoperit dacă ştia personal pe cineva din „mafia” de la Morgan. Curiozitatea îmi fusese însă aţâţată. În lunile care au urmat, mi-am asumat misiunea solicitantă de a încerca să descâlcesc ciudata şi neobişnuita lume a creditelor. Pe parcurs, am încercat să descopăr şi de ce avea JP Morgan un rol atât de important în acest domeniu nou şi complicat. La începutul călătoriei mele, nu aveam nici cea mai vagă idee despre evenimentele cruciale care urmau să zguduie lumea creditelor. Întâmplarea face ca la un moment dat în cariera mea, să văd implozia unui sistem bancar, pentru că la sfârşitul anilor ’90 lucrasem în Japonia. Cu toate acestea, când am scris despre acest dezastru, nu mi-am imaginat nicio secundă că aş putea să-l văd reeditat în lumea financiară occidentală şi, cu atât mai puţin, în domeniul CDO. Ceea ce m-a atras către lumea creditelor a fost doar intuiţia de jurnalist, sentimentul că se petrecea ceva important care, în mare parte, părea ignorat. Mai târziu, prin 2006, am devenit serios alarmată de ceea ce vedeam şi am început să avertizez că ziua scadenţei este iminentă. Şi mai târziu, când sistemul financiar a început să se prăbuşească, mi-am dat seama că povestea creditelor în general, şi a grupului JP Morgan în special, oferă indicii utile pentru răspunsul la întrebarea „ce a funcţionat greşit?”. Subliniez – problema nu a fost generată de faptul că grupul JP Morgan s-ar fi implicat direct în abuzurile care, în cele din urmă, au distrus câteva bănci. Nu s-a implicat. Problema nu a fost generată nici de faptul că mafia de la Morgan a fost singurul jucător care a creat piaţa produselor financiare complexe. Mulţi alţi bancheri au fost, de asemenea, implicaţi în acest proces. Ca să scriu o carte inteligibilă, am fost nevoită însă să simplific puţin povestea. Dar straniul parcurs pe care l-a avut grupul Morgan în ultimele două decenii oferă perspective grăitoare asupra

Aurul nebunilor

motivelor pentru care sistemul bancar a intrat în vrie. Acelaşi parcurs arată şi de ce o serie de idei care păreau „bune“ s-au dovedit a fi îngrozitor de „rele“. Este o poveste tragică, dar plină de învăţăminte, nu numai pentru bancheri, ci şi pentru noi toţi.

PARTEA ÎNTÂI

Inovaţia

CAPITOLUL 1

Visul instrumentelor derivate

e opt sute de metri de plajă privată impecabilă, de-a lungul minunatei zone de coastă a Floridei, se ridică, rozaliu, hotelul Boca Raton. Clădirea a fost concepută într-un graţios stil mediteraneean de Addison Mizner, arhitectul din Palm Beach. De la deschidere, în 1926, s-a transformat într-un soi de templu exclusivist, decorat cu statui italiene sau palmieri dichisiţi, cu un port ce-ţi taie respiraţia, unde pot ancora treizeci şi două de iahturi, un club de tenis profesionist, un complex balnear ultimul răcnet, un teren de golf personalizat şi o fâşie de plajă privată. Puhoi de vedete şi oameni înstăriţi vin în această staţiune, considerată „o enclavă privată a luxului“, cu tarife pe măsură, unde se pot relaxa departe de ochii curioşilor. Într-un weekend din vara anului 1994 soseau aici, însă, nişte clienţi ceva mai speciali: câteva zeci de tineri bancheri de la birourile JP Morgan din New York, Londra şi Tokio. Se adunaseră la o şedinţă mai neoficială, în care să discute despre felul în care banca şi-ar fi putut dezvolta, în anul ce vine, departamentul de instrumente de credit derivate. În căldura umedă a verii, printre palmieri şi arcade graţioase, grupul a 17

Aurul nebunilor

îmbrăţişat ideea unui nou tip de credite derivate care avea să transforme din temelii vasta lume a finanţelor secolului al XXI-lea şi să joace un rol decisiv în cea mai grea criză economică de la Marea Recesiune încoace. „În Boca am început să discutăm serios despre creditele derivate“, îşi aminteşte Peter Hancock, liderul de origine britanică al grupului. „Acolo a fost formulată cu adevărat ideea; ne-am şi imaginat anvergura la care ar putea ajunge“. Asemenea celor mai multe progrese intelectuale, originea exactă a conceptului de credite derivate este dificil de identificat. Pentru Hancock, un tip extrem de cerebral, căruia îi place să descrie istoria ca pe o evoluţie ordonată a ideilor, primul pas al procesului a avut loc în Boca Raton. Unii dintre membrii echipei sale au, despre acel sfârşit de săptămână, doar nişte amintiri înceţoşate şi înecate în alcool. Bancherii veniseră în Florida hotărâţi să petreacă din plin, cuprinşi de exuberanţa specifică tinereţii şi de sentimentul că au tot dreptul din lume să o facă. Lucrau pentru departamentele de credite „swap” – un ungher aparte al universului creditelor derivate, una dintre cele mai fierbinţi zone ale finanţelor, cu o dezvoltare extrem de rapidă. La începutul anilor ’80, JP Morgan, alături de alte câteva venerabile bănci, se lansa în domeniul nou înfiinţat al creditelor derivate; de atunci nivelul de activitate în domeniu crescuse fulminant. Până în 1994 valoarea nominală a tuturor contractelor de credite derivate trecute în registrele contabile ale JP Morgan ajunsese la 1,7 mii de miliarde de dolari1, iar activitatea departamentului genera jumătate din veniturile comerciale ale băncii. În 1992, an în care JP Morgan a dat frâu

Loomis, J. Carol, „The risk that won’t go away“, Fortune, 7 martie 1994.

Visul instrumentelor derivate

liber apetitului pentru derivate al publicului – totalul fusese de 512 milioane de dolari. Mai uimitor decât cifrele în sine a fost faptul că mulţi bancheri şi investitori habar nu aveau că aceste instrumente de credite derivate vor genera sume atât de mari, fără să mai vorbim de ce făceau aşa-zisele grupuri „swap“. Cei care lucrau în domeniu aveau tendinţa să se înconjoare de un aer misterios. În momentul reuniunii de la Boca Raton, majoritatea membrilor din echipa JP Morgan aveau sub treizeci de ani. Unii abia terminaseră facultatea. Însă cu toţii erau convinşi, cu acea căpoşenie specifică tinereţii, că deţin secretul transformării lumii financiare, dar şi al creşterii semnificative a profitului JP Morgan. Mulţi veniseră în Boca cu senzaţia că weekendul respectiv reprezenta un semn de mulţumire din partea administraţiei băncii. În acea după-amiază de vineri, odată ajunşi acolo, s-au salutat călduros şi s-au îndreptat către baruri. Unii veniseră din New York, câţiva din Tokio, iar cei mai mulţi călătoriseră tocmai de la Londra. În câteva minute au început tot felul de concursuri de rezistenţă la băutură. După lăsarea nopţii câţiva dintre ei au cerut un microbuz cu care au plecat la un club de noapte local. Alţii au luat cu asalt maşinile de pe terenul de golf şi au făcut întreceri pe peluze. O gaşcă s-a strâns lângă piscina principală a hotelului, ameninţându-se unii pe alții cu aruncatul în apă. În vreme ce dezmăţul din jurul piscinei se intensifica, Peter Voicke, un neamţ destul de rezervat care avea funcţia de şef al departamentului de pieţe globale şi care, deşi abia se apropia de patruzeci de ani, era cel mai în vârstă dintre oficialii prezenţi, încerca fără succes să îi potolească pe cheflii. Voicke fusese de acord cu ieşirea, în speranţa că asta avea să ducă la

Aurul nebunilor

întărirea relaţiilor de camaraderie. „Este important să ne dezvoltăm spiritul apartenenţei la grup“, îi plăcea să spună cu pronunţatul său accent german. Dar camaraderia scăpase de sub control. Fiindcă nu mai aveau chef să îi asculte admonestările, câţiva colegi mai tineri l-au aruncat pe Voicke în piscină. „Pantofii mei, pantofii mei!“, a strigat când mocasinii lui cei scumpi i-au sărit din picioare. Gloata beată l-a încolţit apoi pe Bill Winters, un american jovial care, la 31 de ani, era al doilea ca vârstă din grup. Cam fără tragere de inimă, acesta a încercat să scape, dar, ferindu-se, a fost izbit în plină figură de un cot şi faţa i-a fost scăldată în sânge. „Mi-ai spart nasul!“, a urlat el, prăbuşindu-se în piscină. Pentru moment, râsetele de beţivi au încetat. Voicke era în mod evident furios, mai ales că Winters fusese rănit. Acesta a început însă să râdă, ieşind din piscină. Văzând că nasul este la locul lui, jocul a fost reluat. Lovirea unui şef era considerată, la alte bănci, o ofensă în urma căreia puteai fi concediat. Dar JP Morgan se mândrea cu o organizaţie ce cultiva relaţii de apropiere, aproape fraterne. Cei din afară îi priveau pe angajaţii de la JP Morgan ca pe nişte indivizi elitişti şi aroganţi, înamoraţi până peste cap de mult-lăudata istorie a băncii şi de statutul ei de forţă dominantă în lumea financiară din America şi Marea Britanie. Cei din interior însă se raportau la banca unde lucrau ca la o familie. Departamentul de credite derivate era unul dintre cele mai puţin supuse regulilor, dar avea şi una dintre cele mai unite echipe. „Chiar ne distram – pe vremea aceea eram un grup foarte strâns“, îşi va aminti Winters cu un zâmbet melancolic. Privind înapoi la acele zile „sălbatice“, el şi mulţi din „vechea gaşcă“ le consideră ca fiind cea mai fericită perioadă din viaţa lor. La atmosfera cordială din interiorul echipei contribuia şi conducătorul acesteia, Peter Hancock. Avea 35 de ani şi era