Stephane Barsacq - Cioran. Ejaculari mistice by Editura Philobia

STÉPHANE BARSACQ

CIORAN EJACULĂRI MISTICE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BARSACQ, STÉPHANE Cioran. Ejaculări mis ce / Stéphane Barsacq ; trad.: Rodica Mone. - Bucureşti : Philobia, 2011 ISBN 978-606-93046-1-7 I. Mone, Rodica (trad.) 821.135.1.09 Cioran, E. 929 Cioran, E.

Editor: Bianca Biagini Traducere: Rodica Mone Redactare: Liviu Dascălu, Bianca Biagini Machetare: Petronella Andrei Corectură: Oana Ţăranu Copertă: Ciprian Burcovschi

În memoria lui Pierre Chabert, cel ce a fost interpretul fără pereche al prietenului său Samuel Beckett.

Dezbinaţi, ne vom prăvăli înspre catastrofă. Uniţi, vom aluneca lin înspre ea.

Cioran! Te salut ca pentru totdeauna. În faţa sicriului purtat de ciocli, mergea un vagabond mucalit. Proţăpit în uşa bisericii, scuipa printre dinţi înjurături porcoase şi precise. Râdea de Cioran că a avut tupeul să scrie Pe culmile disperării, dar să moară la aproape 85 de ani. Părerea mea e că l-a plătit cineva să facă tărăboi. Nimic nu îl putea face să-şi ţină gura: spectacolul era jalnic, dar atât de caraghios încât ştergea orice tristeţe. O panoramă ce mergea până pe culmile grozăviei şi ale hazului. Ceremonia avea oricum cu ce să ne surprindă în ziua aceea de iunie 1995, nu departe de College de France, în biserica aceea ortodoxă din strada Jean-de-Beauvais: lume îmbulzindu-se, lume în pragul leşinului – ce mai triumf! Televiziunea era şi ea acolo, cum altfel? La filmat celebrităţi. Deodată şi-a făcut apariţia Jean-Edern Hallier, cu eternul lui baston alb pe care-l flutura în vânt, şi – din toate părţile –, ca nişte bocitoare ale lui Adonis, o droaie de femei elegante şi parfumate, ca la o paradă, cum de altfel şi arăta adunarea. Ai fi zis că tocmai se pun în scenă cuvintele ambasadorului Rusiei despre Talleyrand: „Sunt atrase spre el de gustul pe care-l au pentru păcat.” Cioran a repetat la nesfârşit că lui nu-i place decât Bach, şi când colo nu se-auzea decât muzică românească, până dădeai pe dinafară: nişte rămăşiţe învechite 5

CIORAN

din polifonii cândva sublime. Un preot luă cuvântul: în loc să citească din textele sfinte, ca să-i ajute pe cei câţiva care se rugau pentru sufletul celui dus, a recitat dintr-un text profan. Apoi un val de rumoare cuprinse mulţimea, iscat de discursul pompos al regelui Mihai, din care răzbătea un patriotism de operetă. Şi-uite-aşa, Cioran a murit de-a binelea. Profetul Apocalipselor şi-a încheiat socotelile cu lumea asta pe muzică de fanfară, ca la o mare victorie. Mai ştii, Maurice Blanchot n-o fi avut dreptate? Apocalipsa dezamăgeşte. Lui Cioran, om fără ţară, plecat în exil, îi aduceau onorurile, înainte de ultimul drum, regele României şi Biserica Ortodoxă. Dar nu, nu e aşa simplu: ca o grămadă de maţe meschine care se deschid în toate părţile ca să-şi împrăştie putoarea, vagabondul stăruia bodogănind lângă sicriu. De fapt, toată comedia asta pregătea o alta, alcătuită şi ea din tenebre, de parcă Cioran însuşi ar fi abătut asupra numelui său culorile întunecate ale furtunilor de vară. În zilele care-au urmat, într-un anume ziar s-a vorbit despre anii de tinereţe, despre înrolarea în extrema dreaptă a acestui moralist pe care l-am fi putut crede apolitic. Comedia se transforma acum în scandal. Marele scriitor nu mai era, şi nu scrierile sale trezeau amintiri; nu mai exista decât leşul unui om lăsat pradă mulţimii care-l detesta: se întrezărea umbra lui Hitler, nu a Călătorului nietzscheean. „Aristocratul vandalilor”, cum l-a poreclit Roland Jaccard, era gata să-şi îndure ultimul avatar – acela de a deveni Jonglerul Înşelăciunii. Numai că Cioran a avut grĳă să ne prevină în Mărturisiri şi Anateme, în 1987: „Adolescent, Turgheniev îşi agăţase în cameră portretul lui FouquierTinville. Întotdeauna şi pretutindeni, tinereţea a idealizat călăii.” Blanchot fusese deja condamnat; Heidegger i-a urmat după numai câţiva ani; iar anul 1995 – cu două luni înainte – 6

CIORAN

asistase la retragerea lui Francois Mitterrand, despre care francezii credeau că l-au văzut într-o fotografie alături la Pétain, la Vichy. Se simţea în aer cum prinde contur un clişeu demn de „Dicţionarul ideilor primite” al lui Flaubert: „Cioran: să tunăm şi să fulgerăm împotriva lui!” Oare cum a fost posibil ca acest mare clarvăzător să fie de o credulitate atât de ucigătoare, şi încă în cele mai negre vremuri ale secolului XX, nefăcând altceva prin aceasta decât să dea apă la moară celor ce afirmau că nihilismul lui a fost mai întâi de sorginte politică şi abia pe urmă şi-a dat frâu liber în opera sa? Chiar mai rău, spun unii: a plecat fără să lase vreo explicaţie. Când a fost provocat să spună adevărul despre anii de tinereţe, dar nu a făcut altceva decât să încerce să ascundă evidenţele. Şi în plus nu s-a distanţat niciodată de propriile reacţii de ură de altădată, arborând un dezgust dublat de o mare siguranţă de sine: trăsătura tipică a expertului în impostură. Pe scurt, Cioran şi-a meritat moartea care s-a lăsat mult aşteptată – iată un aspect asupra căruia şi vagabondul şi ziarul erau de acord. Dacă Cioran a fost un scriitor atât de dezamăgit, a ajuns aşa doar pentru că el însuşi este sursa dezamăgirii. De altfel, nu şi-a tăinuit el anii de tinereţe? În acest fel, i-a acordat trecutului o imensă putere asupra propriei vieţi. Ăsta e motivul pentru care se întorcea acasă cu inima grea; pentru care lumea n-avea niciun rost; pentru care străzile erau posomorâte, iar cerul era de-un gri lăptos. Ar fi trebuit să fie mai indulgent, datorită pesimismului; indulgenţa e înainte de toate rezultatul unor deziluzii. În locul unei ceremonii religioase, am avut parte de un bâlci grotesc care a pus capăt unei legende jalnice, ca şi cum ar fi vrut să ne anunţe că o epocă întreagă s-a dus odată cu ea. Cum să nu taci, cum să nu te îndrepţi spre tine însuţi? 7

CIORAN

Dacă cineva l-a iubit sau încă-l mai iubeşte, dacă cineva îl va mai citi sau îl va mai împrumuta cu drag, asta va fi din cu totul alte motive, aflate undeva pe o cu totul altă scară de valori. De bună seamă că ar trebui să murim tineri ca să putem scăpa de urâţenia vieţii, aceea de a ne stinge încetul cu încetul, şi de boala incurabilă a îmbătrânirii întru ramoleală. De bună seamă, puţini oameni supravieţuiesc tinereţii: aproape toţi mor de îndată ce împlinesc 30 de ani; târăsc apoi după ei umbra a ceea ce ar fi putut deveni; şi, fără urmă de regret că nu şi-au ţinut promisiunile făcute, hârşâie de-a lungul zilelor un cadavru greoi pe care-l mai trag după ei doar din obişnuinţă. Cioran, oricât de groaznic i-ar fi fost Alzheimerul, e un caz diferit: avea să fie unul dintre cei care se pot lăuda cu o viaţă împlinită. Curba sa personală îl înscrie printre numeroşii mistici: nici josnicie materialistă, nici prosteală idealistă. A fost un om care şi-a trăit viaţa: a acţionat, s-a lăsat ispitit, a făcut greşeli. Şi nu a greşit doar cu jumătate de măsură: a greşit din plin. Că ne place că nu, Cioran, acest oracol al dezgustului, şi-a permis să scrie Evanghelia Infernului, cu un cinism fără urmă de sentiment. Dar pentru asta nu a încetat să-şi ceară iertare, prin opera sa. Ea ne dă şansa de a ne ierta unii pe ceilalţi ca fraţii: şi asta nu în spiritul tăgadei, ci al exigenţei de a nu falsifica esenţialul, de a nu ne evita propriile zone de întuneric. Aşadar, ne e cam greu să-i deplângem moartea ca unuia care nu s-ar fi bucurat de viaţă: dimpotrivă, Cioran şi-a trăit-o din plin; a ridicat-o până pe culmile care numai ale disperării nu pot să fie. N-a avut o soartă mai măruntă decât aceea pe care a crezut că o are. Păcătosul de el, a făcut ca o lume întreagă să joace după cum au cântat păcatele lui. Şi apoi ni s-a confesat. Să le fie ruşine celor vii că sunt vii. Cioran s-a cocoţat într-o altă lume, fără limite, în care vom ajunge şi noi, toţi, fiecare la vremea lui. 8

II Pe cei doi versanţi ai operei sale, cel românesc şi cel franţuzesc, Cioran e ca un erou dintr-un basm al lui Villiers de l’Isle-Adam, un călău al sentimentelor morale delicate, al cărui suflet cântă fără să vrea. Să vedem povestea călăului-muzician. Tribulat Bonhomet a aflat din Platon şi din Buﬀon că lebedele, înainte de a-şi da duhul, îşi cântă sublim moartea. Se-nţelege deci că, dacă vrei să te bucuri de muzica agoniei lor, n-ai decât să le ucizi. Ceea ce nu e uşor deloc. Căci la cea mai mică bănuială, lebăda neagră care e de strajă aruncă o piatră în lac şi stolul o ia din loc. Dar Tribulat Bonhomet îşi doreşte prea mult să audă acest cânt şi asta-i dă răbdare să aştepte momentul potrivit, iar apoi, ca într-un dans nemişcat, pe nevăzute, se strecoară printre păsări, le strânge de gât cu mâinile învelite-n mănuşă şi se desfată cu moartea lor. De altfel şi Nero, n-a trebuit el să dea foc Romei ca să simtă fiorii creaţiei? Bobul de grâu trebuie să moară, ca să aducă rod... „Am scris“, spune Cioran, „ca să ocărăsc viaţa şi ca să mă ocărăsc pe mine însumi. Rezultatul? M-am suportat mai uşor şi am suportat mai uşor viaţa.” Cioran în această formulă: un pesimism funciar şi metamorfoza sa neaşteptată, graţie unui umor salvator, dar şi mulţumită unei practici a stilului, conceput ca o „apoteoză” care îl înrudeşte cu acel dandy din tradiţia baudelairiană. Aşa cum subliniază şi poetul Armel Guerne, Cioran „vine cu o nouă formă de umor, foarte originală, care 9

CIORAN

are nota de seriozitate a unui surâs” în faţa „sfârşitului lumii care-şi arată primele semne”. Dar Cioran e, de asemenea, cel care a vorbit cel mai bine despre el însuşi, prin ironii acide de care nici măcar duşmanii săi n-ar fi fost în stare: „anti-profet”, „gânditor crepuscular”, „înger reacţionar”, Cioran a fost „un demolator care a pus umărul la construirea celor ce sunt, care a îmbogăţit existenţa subminând-o” – pe scurt, „un nostalgic al epocii cavernelor şi al secolului Luminilor”. Chiar mai mult de-atât: „un Hamlet la bordel”. Adunând în el, laolaltă, un suflet din Infern şi tactul unui om de lume, Cioran a fost fără doar şi poate „un paria elegant”. Totuşi, aceste imagini exacte riscă să mascheze tocmai partea cea mai personală a scrierilor acestui om, care a făcut din exces, în general, un stil de viaţă. Rând pe rând lirică, polemică, explozivă, compactă şi laconică, opera sa este înainte de toate o infinită meditaţie asupra lui Dumnezeu, asupra morţii Sale şi asupra neputinţei de a trage vreo concluzie în acest sens... Nu el era cel care, „şovăind între cinism şi elegie”, ne îndemna, cuprins de furie şi de milă, să ne rugăm „pentru că suntem copleşiţi de dezgust”? „Dacă greaţa de lume ar conferi sfinţenie, nu văd cum aş putea evita canonizarea”, stă scris în Despre inconvenientul de a te fi născut. Iată, asta e adevărata profunzime a lui Cioran: aceea de a fi un mistic pe dos, un eretic ce-i ia drept model pe Sfinţii Părinţi şi e în acelaşi timp un profet al Teologiei negative.Trăirea de fundal a scrierilor sale este religioasă, iar expresia, construită din aforism în aforism, e demnă de ceea ce tradiţia numeşte ejaculări mistice – acele «rugăciuni scurte şi fierbinţi, care se rostesc doar cu anumite ocazii, ca şi cum s-ar năpusti înspre cer». Cioran a reluat una dintre cele mai vechi tradiţii religioase şi a îmbrăcat-o în straie moderne: a transformat-o în căutare a absolutului, chiar dacă imposibil de atins altfel decât prin 10

CIORAN

identificare cu această căutare însăşi. Tratatul său de descompunere nu e oare o rescriere – palimpsest fără sfârşit – a Artelor de a muri medievale? Iar Lacrimi şi sfinţi – o interpretare lipsită de evlavie a tratatelor Catherinei de Sienne? Ca să nu mai vorbim despre Ispita de a exista sau despre Mărturisiri şi Anateme, pe care lesne le-am putea înţelege mai bine dacă le-am compara cu sursele înseşi ale scrierilor lui Cioran, scrierile Maestrului Tauler ori cele ale lui Angelus Silesius. În altă ordine de idei, am putea să-l înţelegem fără să-l raportăm la tradiţia care l-a format, ortodoxia, dar şi la gnostici şi bogomili, sau la Dostoievski, unul dintre cei cinci «zei» la care se închina, alături de Shakespeare, Pascal, Bach şi Simone Well? Nimic în afara unei asemenea abordări nu poate da „cheia” ambiţiei sale, a rătăcirilor sale – dar nici a unităţii sale interioare şi a stărilor sale de iluminare. Nu el era cel care, în 1991, pe punctul de a se prăbuşi, îi scria unui tânăr: „Nimicul însuşi e măsura lui Dumnezeu”? În Fenomenologia spiritului a lui Hegel, Heidegger ne previne: „Ciuliţi urechea înainte de toate la această exigenţă: a fi înrudit. Înrudit, adică nicidecum identic, nu la fel. [...] Înrudit – aceasta înseamnă dator faţă de primele şi faţă de ultimele nevoi interne ale interogaţiilor filosofice.” Altfel spus, nouă ne revine sarcina de a descoperi conţinutul viu sub forma rigidă, omul în carne şi oase, într-o simplă schiţă. Majoritatea oamenilor vin pe lume pentru un sacrificiu pe care nu mai ajung să-l împlinească: rămân suspendaţi în gol şi suferinţa lor e fără capăt fiindcă le lipseşte singura suferinţă care putea să-i împlinească. Cât despre opera sa, Cioran a conceput-o cu ardoarea de a crea un loc unic, în care a îmbălsămat întregul univers şi în care el însuşi a ştiut să se arate fără putere. Ceea ce înseamnă că pentru el viaţa nu a fost nici fără rost, nici pustie, ci pur şi simplu durere. 11

De acelaşi autor Simone Weil Le ravissement de la raison (Încântarea raţiunii), Seuil, „Points sagesses”, 2009 François d’Assise La Joie parfaite (Bucuria perfectă), Seuil, „Points Sagesses”, 2008 Johannes Brahms Actes Sud, 2008 Gougji L’Amateur (Amatorul), 2002