Constelatiile familiale

Bert Hellinger

Constelațiile familiale Terapie pentru suflet

Traducere din limba franceză de Cristina Livia Vasilescu

l a c o n s t e l l at i o n fa m i l i a l e , psychothérapie et cure d’âme Bert Hellinger Copyright © Éditions Dervy, 2006 Bernard Munsch & Bernard Rigo, 2004

c o n s t e l aț i i l e fa m i l i a l e terapie pentru suflet Bert Hellinger isbn 978-606-8560-29-8 © 2015 – Editura philobia internet: www.philobia.com e-mail: contact@philobia.com Editor: Bianca Biagini Traducere: Cristina Livia Vasilescu Redactor: Raluca Bibiri DTP: Cătălin Furtună Corectură: Oana Țăranu Copertă: Cătălin Furtună Imagine copertă: © freepik.com

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României HELLINGER, BERT Constelațiile familiale: terapie pentru suflet / Bert Hellinger; trad.: Cristina Livia Vasilescu; red.: Raluca Bibiri. – Bucureşti: Philobia, 2015 isbn 978-606-8560-29-8 I. Vasilescu, Cristina Livia (trad.)

II. Bibiri, Raluca (red.)

159.9 615.851

Mulțumiri Îi mulțumesc în mod special doamnei dr. Flitner, pentru că m-a încurajat să public o carte pe această temă.

Otto Betz și Günther Linemayer mi-au dat impulsul decisiv. În calitate de parteneri de discuții, Hartmut Weber, Gabriele ten Hövel, Tilmann Moser au contribuit cu elemente importante în unele capitole. Norbert Linz mi-a furnizat indicații prețioase. Le mulțumesc din suflet.

Mulțumiri și tuturor acelora care, cu prilejul discuțiilor și al seminariilor, m-au stimulat și provocat să reflectez la dimensiunea religioasă a psihoterapiei și a terapiei sufletului.

3

PREFAȚĂ

Temele religiei, psihoterapiei și terapiei sufletului mă preocupă de mulți ani. Am fost membrul unui ordin religios catolic vreme de douăzeci și cinci de ani. Am studiat filosofia și teologia, am devenit preot și am lucrat în mijlocul zulușilor ca misionar și profesor timp de șaisprezece ani. Am abordat psihoterapia prin prisma dinamicii de grup și a psihanalizei.

Foarte curând, mi-am dat seama că multe dintre metodele terapeutice ajung doar rareori la straturile cele mai profunde ale sufletului. Și asta pentru că, aflate sub influența filosofiei occidentale de la Descartes încoace, ele atribuie Subiectului și Eului un loc care îi izolează de mediul înconjurător.

Cu toate acestea, și contrar libertății postulate de filosofie, Subiectul se află în situația de a fi el însuși obiectul forțelor care guvernează propriul Eu și cărora li se supune. Așa se face că, în terapia de familie, datorită metodei constelației familiale1, putem scoate la iveală nu numai faptul că indivizii depind de părinți și sunt influențați de aceștia în numeroase feluri, dar și că este posibil ca, inconștient, să fie prinși în ițele Metodă terapeutică destinată rezolvării conflictelor interioare și ale celor dintre membrii unei familii, prin dezvăluirea unor dinamici care traversează mai multe generații în familia respectivă. Sursele problemei sunt căutate în legătura dintre trecut și prezent, în conflictele nerezolvate ale generațiilor anterioare.

Bert Hellinger este considerat părintele acestei metode. (n. tr.)

1

5

Constelațiile familiale

anumitor destine din familie, să facă obiectul unor intricații2, cel mai adesea fiind vorba despre persoane care au trăit cu multe generații în urmă.

De exemplu, o fată are același destin ca sora mamei , disprețuită de familie, pentru că nu s-a măritat, ci s-a ocupat de părinții săi bătrâni. Fata renunță și ea la căsătorie pentru a se îngriji de părinți, dar nici ea, nici ceilalți membri ai familiei nu fac vreo legătură cu mătușa. La fel, în familiile în care unul dintre membri a fost criminal, unii copii sau nepoți trebuie să reprezinte victimele. Ei își doresc astfel să sufere și să moară din solidaritate, fără a înțelege neapărat că aceste legături sunt cauza propriei dorințe.

Este evident că viziunile pe care le avem asupra divinității și atitudinea față de tradiția religioasă nu fac față unor asemenea experiențe. Și la fel de evident este faptul că terapia tradițională a sufletului – înțeleasă aici în sens larg – nu poate lua în calcul aceste lucruri. Tocmai de aceea am fost nevoit să abordez problema religioasă într-o manieră cu totul nouă.

Cartea de față relatează rezultatele acestor eforturi. Fiecare capitol descrie, sub o altă formă, efectele pe care le produc anumite imagini și atitudini religioase asupra sufletului. Misterul religios, în schimb, rămâne neatins. Rămâne respectat ca un mister.

Textele prezentate aici sunt preluate parțial din conferințe, interviuri și din fragmente pe care le-am publicat deja în: Le fondements de l’amour, Verdichtetes, Finden, was wirkt, La Maturité dans les relations humaines.

Cum toate capitolele tratează același subiect, deși sunt independente unul de altul, fiecare poate fi citit separat. Le-am În metoda constelației familiale, intricația vizează situația în care un individ repetă destinul unui alt membru al familiei sau strămoș, fără să fie conștient de acest lucru.

2

6

Prefață

așezat într-o ordine aproximativ cronologică. Puteți descoperi astfel modul în care au evoluat percepțiile mele de-a lungul anilor. În mod clar, toate aceste experiențe sunt vremelnice.

Așadar, cititorul se poate simți încurajat să se încreadă și în propria experiență și să se lase călăuzit de ea.

BERT HELLINGER

7

„CRED ÎN EXPERIENȚA COMUNITĂȚII“ Conferință susținută în 1972, la postul de radio Südwestfunk DIALOGUL Când aud câte un catolic spunând: „Cred în experiența comunității“, mi se umple sufletul de speranță și, totodată, de îndoială. Dorința mă impulsionează să sper. Experiența pe care o am cu Biserica mă face să mă îndoiesc. Iar, atunci când declar eu însumi: „Cred în experiența comunității“, mă raportez nu atât la situația mea actuală, cât la un program pentru viitor. Încep prin a povesti ceva ce mi s-a întâmplat personal. La 16 octombrie anul trecut, Sinodul Diocezei de la Sankt Pölten își susținea ședința inaugurală, în vreme ce eu începeam, în aceeași clădire, un seminar pe tema dinamicii de grup. Spre seară, oamenii alergau și strigau pe culoare, încercând să-i adune pe participanții la sinod care fuseseră absenți. ­Mulți dintre ei plecaseră deja, așa că sinodul nu mai putea lua decizii.

Să fie o întâmplare? Poate că da. Totuși, știm că numeroși creștini nu mai vor să participe la reuniuni atunci când e vorba despre reînnoirea Bisericii. Sunt obosiți și se retrag.

Cu doar câțiva ani în urmă, așteptările noastre erau cu mult 9

Constelațiile familiale

mai mari. La vremea aceea, investeam mai multă speranță în discuții – în „dialog“, cum îl numeam – și experimentam noi structuri menite să permită acest dialog.

Speranțele acelea nu s-au împlinit. După Conciliu, numeroase forme organizaționale s-au transformat în „datorie“, fiind însă lipsite de forță creatoare. Concesiile făcute în privința formelor erau insuficiente pentru a calma teama de posibilele consecințe ale unui dialog fără restricții. Pentru că, în noile ulcioare ale unor structuri îmbunătățite, rămăsese încă vinul vechi al autorității și al intimidărilor reciproce.

Să ne punem următoarea întrebare: există în cadrul Bisericii grupuri în care am îndrăzni să vorbim despre experiența noastră legată de credință și să ne exprimăm îndoielile, fără teama că cineva ne-ar putea suspecta aceste trăiri extrem de personale, ba chiar ni le-ar interzice? De câte ori nu ni se întâmplă să constatăm cum creștinii, prin uimirea lor disprețuitoare, își provoacă reciproc nesiguranță? Cum zâmbesc cu superioritate și se indignează peste măsură când cineva își exprimă o părere personală? Cum se pun reciproc la punct, apelând la autoritate, luându-și drept scut dogme și legi? Până la urmă, nu mai îndrăznim să credem în propria experiență și nu mai suntem siguri că Dumnezeu se manifestă și acționează prin intermediul experienței proprii fiecăruia dintre noi.

Ne pierdem, așadar, în dezbateri ce au drept temă structurile ideale și luăm decizii în numele ideologiei. Facem apel la rațiune, ne condamnăm și ne amenințăm cu judecăți de valoare pe care experiențele noastre nu le confirmă. Deci nu trebuie să ne mirăm dacă îndelungatele noastre discuții se încheie cu sloganuri lipsite de substanță, cu pretenții vagi, cu legi moarte și într-o atmosferă de resemnare generală.

10

„Cred în experiența comunității“

DIALOGUL ESENȚIAL În mod public, dialogul esențial ocupă un spațiu restrâns în cadrul grupurilor ecleziastice oficiale. Când spun dialog esențial, mă refer la dialogul referitor la experiența personală în ceea ce privește credința, dialogul despre contestările și îndoielile pe care le avem atunci când discutăm diverse probleme de care ne temem, în fața obscurității care, uneori, pare fără ieșire. Prin conversație esențială înțeleg, de asemenea, dialogul ce are drept subiect mesajul lui Iisus care ne transformă viața de zi cu zi: cum judecă și purifică acest mesaj, cum, dintr-o dată, impune o nouă libertate și permite accesul la speranță și la putere. Și mă întreb: de ce acest dialog personal are loc atât de rar în Biserică? Ce anume mă împiedică să îmi iau în serios experiența legată de credință, să o exprim atunci când port un dialog? Ce mi se poate întâmpla dacă îmi asum ceea ce am experimentat în privința credinței, recunoscându-i acesteia totodată exigențele?

RISCUL Răspunsul meu: e posibil să mi se întâmple foarte multe lucruri. În interiorul Bisericii, a vorbi personal despre credință reprezintă un risc. Trebuie să mă expun complet și, astfel, risc mult. E în joc mai ales relația mea cu Biserica. Conducătorii Bisericii se simt îndreptățiți să-mi judece experiența în funcție de a lor. Pot să-mi conteste experiența și să o califice drept periculoasă, chiar falsă. Îmi pot cere să-mi neg propria experiență, să renunț la întrebări și la căutările personale, dacă nu înaintează pe direcția indicată de ei. În ultimă instanță, pot să mă admonesteze public și să mă excludă din cadrul instituțional al Bisericii, din ceea ce este vizibil. E posibil ca, dacă ajung 11

Constelațiile familiale

efectiv într-o astfel de situație, să mă absolve totuși și să nu uzeze de acest drept. Atunci însă, este foarte ușor să găsească alți membri ai Bisericii care, invocând autoritatea și bazându-se pe condamnarea lucrurilor exprimate de mine, să preia problema, să încerce să mă intimideze și să mă amenințe în momentul în care experiența mea nu corespunde cu a lor. De aceea, în Biserică, nu există un grup în mijlocul căruia aș putea scăpa de această presiune. Și tot de aceea, dialogul cu adevărat deschis este atât de rar în acest mediu instituționalizat.

Constat că diverse persoane din cadrul Bisericii se simt responsabile de relația mea cu Dumnezeu. Există preoți, pastori, dascăli, judecători și mulți alții care, cu deplină naivitate și în numele Domnului, se consideră îndreptățiți să se amestece în viața mea și să decreteze cu autoritate ce înseamnă Dumnezeu, ce anume spune El și cum anume judecă El. Și totuși, văd că ei nu dispun de elemente în plus față de mine. Și pentru ei, Dumnezeu este o lumină inaccesibilă.

EXPERIENȚA Se pare că această situație este contrazisă de faptul că partizanii autorității religioase nu se bazează pe experiența lor personală, ci pe revelația divină, pe dogmele și pe regulile ecleziastice. Și atunci, să ne continuăm căutările fără prejudecăți și să ne punem următoarea întrebare: cum se înfăptuiește revelația divină? Cum ajungem să proclamăm o dogmă sau o lege divină? Cum dobândim un drept religios asupra altcuiva? Răspunsul este întotdeauna legat numai de experiențele proprii. Orice revelație divină se manifestă ca o experiență personală și ca o punere în practică a unei astfel de experiențe. În niciun caz, revelația, dogma, legea bisericească și dreptul la autoritatea religioasă nu depășesc experiența fiecăruia, într-o 12

„Cred în experiența comunității“

manieră cu adevărat verificabilă. Așadar, când ne referim la revelație, la dogmă, la legea divină sau la o altă autoritate religioasă, e clar că nu vorbim despre ceva din afara experienței umane sau de ceva care se află mai presus ca ea. Deci, întotdeauna este vorba doar despre experiența personală.

Ceea ce are anumite consecințe. Dacă revelația, dogma, legile și toate celelalte autorități religioase constituie doar expresia unei experiențe personale, ele nu pot fi, așadar, credibile și obligatorii decât în măsura în care exigențele lor își găsesc ecou în experiența personală a individului care le împărtășește și le consideră valabile pentru el.

13