Profesor
Marcel Rufo în colaborare cu
Christine Schilte
FRAŢI ȘI SURORI SAU
IUBIRE ŞI RIVALITATE – EXPLICAŢIILE UNUI PEDOPSIHIATRU
Traducere din limba franceză de Nicolae Weisz
frères et soeurs, une maladie d’amour Marcel Rufo Copyright © Librairie Arthème Fayard, 2002
fraţi şi surori s a u i u b i r e ş i r i va l i tat e – e x p l i c a ţ i i l e u n u i pe d o p s i h i at r u Marcel Rufo isbn 978-606-8560-34-2 © 2015 – Editura philobia internet: www.philobia.com e-mail: contact@philobia.com Editor: Bianca Biagini Traducere: Nicolae Weisz Redactor: Alexandru Gabor DTP: Cătălin Furtună Corectură: Oana Ţăranu Copertă: Cătălin Furtună Imagine: © Veronica Louro | shutterstock.com
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României RUFO, MARCEL Fraţi şi surori sau iubire şi rivalitate : explicaţiile unui pedospihiatru / Marcel Rufo, Christine Schilte ; trad.: Nicolae Weisz ; red.: Alexandru Gabor. - Bucureşti : Philobia, 2015 Bibliogr. isbn 978-606-8560-34-2 I. Schilte, Christine II. Weisz, Nicolae (trad.) III. Gabor, Alexandru (red.) 159.922.7 173.7
Pentru Celli, Fanou, Daniel, Mario şi Aldo, fraţii mei. Pentru Lisa şi Ezia, surorile mele mai mari.
Introducere Sunt copil unic cu şapte fraţi şi surori
Alain Marcelli, zis Celli, este fratele meu, un frate de suflet. Îl cunosc de când aveam patru ani şi peste ceva vreme, când vom ieşi la pensie, intenţionăm să facem turul lumii într-o ambarcaţiune cu pânze. Fanou şi Daniel sunt fraţii mei din Facultatea de Medicină şi din echipa de rugby. Îi socotesc fraţi şi pe Aldo şi pe Mario, italieni din Sicilia şi, respectiv, Piemont, având în vedere originea noastră comună. Cât despre Lisa şi Ezia, ele sunt surorile mele mai mari, fiindcă şi‑au asumat acest rol de‑a lungul întregii mele copilării. Mama mă încredinţa cu regularitate acestor minunate verişoare, adolescente de 15, respectiv 16 ani, adevărate surori şi mămici pentru mine. Ezia era barocă şi cu capul în nori; mă lăsa neprotejat la soare şi, la vârsta de patru ani, m‑a aruncat în apă, ca să mă înveţe să înot. Înfuleca mormane de melci de mare pe care îi adunam de pe stânci, în zilele cu vânt puternic dinspre răsărit. Lisa era „supraeul“ meu, mă copleşea cu afecţiunea şi calmul ei şi m‑a învăţat să‑mi respect familia. Sigur, eram îndrăgostit de ea până peste cap, voiam s‑o iau de nevastă „când voi fi mare“. Dar, cu timpul, mi‑am spus că şi Ezia are multe calităţi… 5
fraţi şi surori sau iubire şi rivalitate Puţin după decesul mamei, Lisa s‑a îmbolnăvit grav şi mi‑a fost frică să nu‑mi pierd una dintre surorile mai mari. Când cineva ţi‑a dăruit un astfel de „supraeu“, doreşti să‑l ştii aproape cât mai mult timp cu putinţă. Astăzi, Lisa se simte mai bine, dar mi‑e teamă de clipa când voi fi din nou orfan. Lisa şi Ezia, în calitatea lor de decane de vârstă a frăţimii1 mele, stau la loc de cinste în sufletul meu. Familia celor două surori adoptive ale mele este, de multă vreme, o familie de navigatori. Timp de mai bine de o sută de ani, marinarii săi au transportat la biserică ofrande ca să îi ferească de vânt şi furtună. Cu câteva decenii în urmă, fiii lor, navigatori de cursă lungă, au hotărât să cumpere o statuetă emailată reprezentând‑o pe fecioara de Savona, neprihănită, căreia îi dăruiau bijuterii ori de câte ori scăpau de vreo nenorocire pe mare. Astăzi, respectiva fecioară este acoperită cu brăţări de aur, coliere de perle şi broşe cu diamante. Când se vor prăpădi verişoarele mele, moştenirea va ajunge la familiile lor. Dar, dintre toţi verii mei, în grija cui va ajunge acea ofrandă păgână, intimă şi familială? Afecţiune, tradiţie, filiaţie… Aceea va fi clipa decisivă. S‑a întâmplat într‑o dimineaţă, la Balagne, un sat corsican absolut nemaipomenit, care străjuieşte tot golful Calvi. Ziua de vară se anunţa minunată. Mă aflam în vizită la maestrul meu într‑ale medicinei, un mare anatomist. În original fratrie (totalitatea fraţilor şi surorilor dintr‑o familie, cf. dicţiona‑ rului Petit Robert). Cuvântul este important în economia cărţii dar, neavând un corespondent în limba română, traducătorul a crezut de cuviinţă să re‑ curgă la o invenţie lexicală plauzibilă, pornind de la cuvântul frate şi sufixul de colectivitate –ime. Precizăm că termenul frăţime se regăseşte în limba ro‑ mână arhaică, având sensul de confrerie religioasă, frăţie. De aici încolo, pe parcursul cărţii, cuvântul frăţime va desemna totalitatea fraţilor şi a surorilor dintr‑o familie. (n.tr.) 1
6
introducere Nişte bătăi în uşa camerei m‑au trezit pe la cinci dimineaţa. Maestrul mă invita să‑l vizitez, fiindcă, după cum spunea, avea nevoie de mine. Deşi trezirea a fost cam anevoioasă, după o seară petrecută în tovărăşia unor prieteni ruşi într‑un bar din Citadelă, autoritatea absolută a acestui mare profesor m‑a smuls din pat. Am crezut că‑mi solicită ajutorul într‑o situaţie clinică mai dificilă şi m‑am dus la întâlnire ca şi cum m‑aş fi grăbit să‑i întorc vizita sau să asist, încântat, la una din operaţiile sale complicate. Nimic din toate acestea. M‑a poftit să iau loc lângă dânsul, într‑un cotlon al terasei care domina peisajul. „Priveşte şi ascultă“, mi‑a spus. Eram destul de morocănos şi i‑am răspuns, pe jumătate adormit: „Domnule, n‑aud nimic, nu văd decât răsăritul soarelui şi în zare pe Tienou, pescarul, în barcă, şi pe Félix, care a şi ajuns la cafeneaua din port!“. A zâmbit şi mi‑a spus: „E deja un lucru bun că vezi răsărind soarele. Dar stai şi ascultă.“ N‑am rezistat mult şi am ciulit urechile, fiindcă asta mi‑a cerut. „Da, aşa e, aud nişte clopoţei în depărtare; o fi vreo turmă de oi care urcă pe deal în căutarea unui loc mai umbros înaintea zăpuşelii de după‑amiază.“ Observaţia mea nu i‑a fost de ajuns: „Ciuleşte urechea şi cască ochii mai atent“, a stăruit. M‑am executat. Şi‑atunci, am desluşit în pâcla verii o mare de măslini. Îndată, imaginea aceasta mi‑a redeşteptat în minte Baronul din copaci, de Italo Calvino, o carte pe care am descoperit‑o cu ajutorul unuia dintre frații săi. E povestea unui copil care, socotind că lumea celor mari este prea puţin interesantă, hotărăşte să‑şi ducă traiul printre crengile unui măslin şi să devină „baronul din copaci“. Prin urmare, mă aflam acolo, la acel prinţ din Balagne, cufundat în gânduri. Vocea sa mă învăluia: „Auzi oile, vezi marea de măslini şi priveşti răsăritul soarelui pe Citadelă, capul Reveletta. Poţi să‑ţi închipui, aşadar, că ai auzit şi ai văzut 7
fraţi şi surori sau iubire şi rivalitate ceea ce auzeau şi vedeau romanii. Acum, poţi să te duci să te culci la loc.“ Aşa am şi făcut, încredinţat nestrămutat că fiul său, Fanou, este fratele meu. Fiindcă frăţimile sunt zămislite de clipele pe care le împărtăşeşti, de amintirile care se făuresc împreună. Eram fratele lui Fanou şi al tuturor fraţilor şi surorilor sale şi eram cu atât mai convins de asta, cu cât nutream faţă de tatăl lor o admiraţie fără margini. Toată viaţa am întreţinut relaţii foarte frăţeşti cu familia aceasta, lucru care s‑a vădit limpede ca lumina zilei cu ocazia înmormântării „tatălui nostru“. La biserică, m‑am amestecat printre elevii prezenţi, ca să aduc un ultim omagiu acestui maestru al medicinei, dar, zărindu‑mă, unul din fiii săi a venit spre mine să mă roage să mă alătur familiei sale. În ziua aceea am înţeles că strategia mea a dat roade: odată cu moartea acestui mare profesor, am găsit o familie‑gazdă suficient de numeroasă ca să poată satisface năzuinţele unui copil unic. Mă comportam, de fapt, ca toţi copiii unici: îşi aleg prietenii dintre cei care au mulţi fraţi şi surori, ca şi cum, simţindu‑se izolaţi, ar râvni să intre într‑o familie numeroasă. În copilărie, eram foarte gelos pe unchiul meu, fratele geamăn al mamei, apropierea dintre ei părându‑mi‑se de‑a dreptul stânjenitoare. Când am devenit pedopsihiatru, am putut să studiez in vivo însuşirile relaţiilor frăţeşti care‑i apropie pe gemeni, mai exact cu ocazia unei întâmplări aparte. – Alo, Louise, am avut un vis urât! – Alo, Louis, şi eu! În dimineaţa aceea de toamnă, unchiul Louis o sună de la Paris pe sora sa geamănă, Louise, mama mea. Nimic neobişnuit, având în vedere că‑i uneşte acelaşi tip de sensibilitate, aceeaşi linişte sufletească, precum şi capacitatea de a înţelege 8
introducere amândoi aceleaşi lucruri. Astfel, ambii au avut acelaşi vis urât în aceeaşi noapte. Nicio problemă, Louis hotărăşte să se vadă cu mama la Toulon şi îi dă rendez‑vous în faţa vechii farmacii Castelchambre, lângă catedrală. Trebuie neapărat să stea de vorbă. Când mama mă anunţă că ea şi fratele ei au avut un vis urât în acelaşi timp şi că se vor întâlni câteva ore mai târziu ca să stea de vorbă despre asta, mă arăt, ca de obicei, furios, socotind că aceşti gemeni ar fi trebuit să participe la şedinţe de psihoterapie de multă vreme, pentru a evita un asemenea comportament infantil şi imatur, la aproape 60 de ani. Mi‑am petrecut întreaga copilărie sub semnul misterului ce însoţeşte gemelitatea, idee care nu a încetat să mă zgândăre şi mai mult pe măsură ce timpul trecea, ca şi cum, adolescent fiind, ar fi trebuit să mă împotrivesc, chit că în cauză se afla şi unul dintre părinţii mei, fraternităţii gemelare a unchiului şi a mamei. Mama se duce aşadar să se întâlnească cu fratele ei. Ca de fiecare dată, Louis a luat‑o pe Drumul Naţional 7 ca să evite, zicea, „pericolele autostrăzii“. Pericolul era însă în altă parte: la Toulon, coborând din maşină, s‑a împiedicat de bordura trotuarului şi a căzut. Diagnosticul e nemilos: fractură de femur. În acelaşi moment, Louise, mama, traversează pe strada Alezard. Fiica mea, Alice, în vârstă de câteva luni, se află cu ea. Deodată, mama alunecă şi se întinde pe jos, peste nişte găleţi ale unei florărese. Se alege cu o entorsă la genunchi. Florăreasa culege bebeluşul din mijlocul buchetelor de ciuboţica‑cucului. Îi găsesc pe Louis şi Louise în acelaşi salon de spital, în paturi gemene, unul în ghips, celălalt între atele. Mă întâmpină cu aceleaşi vorbe: „Ei, ai văzut, n‑ai crezut în visele noastre urâte!“. Episodul m‑a lăsat odată în plus ca la dentist prin neverosimila percepţie a gemenilor, care depăşeşte orice competenţă 9
fraţi şi surori sau iubire şi rivalitate psihologică, psihiatrică şi ştiinţifică. Louis şi Louise hotărâseră – de comun acord, ca nişte gemeni adevăraţi ce sunt –, din pricina unui vis urât, să se rănească la aceeaşi oră şi să‑şi fractureze un membru inferior! Această situaţie îi trimitea înapoi în copilărie, când Louis s‑a rănit la arcada stângă, iar Louise la cea dreaptă, când pe Louis îl durea burta, iar Louise se alesese cu o pneumopatie, sau când Louis suferea de angină, iar Louise de otită. Astăzi, mă arăt mai mult decât circumspect cu gemenii, mai ales când vorbesc de vise urâte… Să‑ţi petreci viaţa alături de o rudă care are un frate geamăn sau o soră geamănă este o experienţă absolut aparte. Când eşti copil şi, în plus, singur la părinţi, ai impresia că doar tu întreţii o relaţie intimă cu părinţii. Or, fratele geamăn al tatălui sau al mamei împarte cu copilul dragostea, apropierea, complicitatea, stârnind la cel din urmă o formă specială de gelozie, făcându‑l să se întrebe dacă părintele său nu are cumva sentimente mult mai puternice pentru acel dublu al său decât pentru el. Astăzi, am de-a face cu un număr însemnat de copii care suportă greu viaţa în compania fraţilor şi a surorilor. Unii se exprimă prin involuţie, alţii prin agresivitate sau nesupunere, mulţi alegând să se izoleze în muţenie, refuzând orice relaţie socială şi punându‑şi în pericol evoluţia. Félix a intrat în biroul meu cu carnetul de elev în mână. Mi‑l întinde ca să‑i apreciez progresele pe care le‑am făcut împreună: „re‑ zultate excelente“, „ai muncit cu folos“, „muncă excelentă“, „rezul‑ tate satisfăcătoare“. Doar profesorul de muzică este mai ponderat: „Disciplina aceasta nu se rezumă doar la scris!“ „Excelent, Félix, te aşteaptă panoul de onoare. Participarea ta ar face mult bine clasei“, încheie dirigintele. 10
introducere Odată cu carnetul de elev, Félix îmi dă şi ultima sa temă de la franceză: „Prinţul în ţara zmeului lăţos. A fost odată, ca niciodată, un prinţ pe care‑l chema Jean. Trăia într‑un turn, pe creasta unui deal, în spatele unei păduri dese, fi‑ indcă îi plăcea la nebunie să stea singur şi nu voia să vorbească cu nimeni. Într‑o zi, pe când era proaspăt trezit, o pasăre cu aripi de aur s‑a aşezat pe pervazul ferestrei sale. Prinţul s‑a întrebat de unde venea pasărea aceea frumoasă care părea istovită de lunga ei călăto‑ rie. Ţinea în cioc o foaie de hârtie. Era o scrisoare anonimă în care i se spunea că, dacă mai stă o singură zi în plus singur, n‑are să mai fie niciodată fericit. Dacă voia să pună capăt acestei boli, trebuia să meargă la râu, la poalele dealului. Prinţul se hotărî să se ducă la întâlnirea fixată, cu toate că nu‑i plăcea să se întâlnească cu persoane necunoscute. Odată ajuns pe malul râului, a văzut un zmeu. Avea corpul acoperit de păr. El îi poruncise păsării să‑i înmâneze mesajul. Deodată, zmeul rosti nişte vorbe fără noimă, iar prinţul Jean se trezi pe un alt tărâm. Acolo, nu erau decât zmei, mai mici şi mai mari. Zmeul cel lăţos se apropie de el şi îi spuse: „Nu‑ţi fie frică, am venit să te eliberez de sub blestem.“ Mulţumită acestuia, prinţul află multe lucruri, după mulţi ani petrecuţi pe acest tărâm, ccea ce arăta oamenilor că nu toţi zmeii sunt răi. Cel dintâi prieten al prinţului era un zmeu lăţos. Félix, elev în clasa a şasea“ Rezultatele lui Félix mă surprind, fiindcă de câţiva ani suferă de o fobie a comunicării. Nu vorbeşte practic decât cu părinţii, cu fratele mai mare şi cu un grup mic de colegi, nu deschide gura la ore şi nu li se adresează nici profesorilor săi, nici persoanelor pe care nu le cunoaşte bine. 11
fraţi şi surori sau iubire şi rivalitate L‑am întâlnit pe Félix cu vreun an şi ceva în urmă. A venit la mine la cabinet cu părinţii, pe când era în clasa a IV‑a. Previziunea mea de atunci era rezervată, sperând că integrarea sa în gimnaziu cu un grup de prieteni şi modificările pe plan psihic l‑ar putea aju‑ ta să iasă din mutismul în care se cufundase. Pe atunci, lui Félix îi era cu neputinţă să discute despre problema lui, simpla sa evocare făcându‑l să izbucnească în plâns. Şi iată‑l acum pe Félix vorbind într‑o compunere despre boala şi izolarea sa! Félix are un frate mai mare, Guillaume, care nu‑l suportă de multă vreme. Lecturarea temei sale la franceză pune sub o altă lu‑ mină relaţiile lor de iubire/ură. Prinţul Jean este, bineînţeles, Félix şi am convingerea că „zmeul cel lăţos“ nu poate fi decât fratele său! Prin urmare, Félix aşteaptă ajutorul acestuia ca să‑şi învingă muţe‑ nia. Doreşte, la fel ca zmeul cel lăţos, ca Guillaume să devină primul şi cel mai bun prieten al său. Va înţelege oare acesta mesajul lui Félix? O să aibă oare chef să stea de vorbă cu fratele său? Răspunsul la aceste întrebări îl vor da anii ce va să vină. Deocamdată, Félix rămâne un copil fragil, emotiv şi posomorât. Dar relaţiile cu fratele său se îmbunătăţesc de când sunt amândoi la gimnaziu. Se pare că rivalitatea lor de fraţi s‑a mai atenuat, cel mare acceptându‑l ceva mai bine pe cel mic, care a crescut. Cazul lui Félix îmi aduce aminte de o altă întâlnire. Cu câţiva ani în urmă, a venit la mine o fetiţă, Sophie, care nu vorbea şi pe care nu am izbutit niciodată s‑o determin să vorbească. După aceea, am pierdut‑o din vedere, dar am aflat că a făcut şcoala într‑o unitate şcolară pentru copii supradotaţi. Într‑o dimineaţă, primesc un apel telefonic. Când aud un: „Bună ziua, ce mai faceţi? Sunt Sophie X“, rămân fără grai. Nu mă pot împiedica să nu‑mi exprim surprinderea, recunosc, cu maximă 12
introducere inabilitate: „Păi, vorbeşti?“ La celălalt capăt, răspunsul este un hohot de râs şi apoi vine şi o întrebare: „Ştiţi că nici fratele meu nu vorbea?“ Îi răspund că ştiam, iar Sophie îmi serveşte explicaţia: „Acasă ne jucam de‑a cel care va vorbi cel mai puţin cu tata, cu care locuiam.” La sfârşitul convorbirii, am înţeles că psihiatrii sunt uneori de‑ parte de a‑şi imagina tot ce se poate petrece in vivo în familii. Doresc ca această carte să le permită părinţilor să înţeleagă mai bine ce jocuri se pot ţese între fraţi şi surori. Când îşi asumă riscul de a avea mai mulţi copii, părinţii cred că‑i vor putea iubi pe toţi la fel şi că aceştia, având în vedere că au acelaşi patrimoniu genetic, vor fi identici. În sinea lor, sunt încă încredinţaţi că odraslele lor, născute din dragoste, se vor înţelege de minune. Îmi pare nespus de rău să le aduc la cunoştinţă că sunt într‑o mare eroare. Frăţimea se clădeşte pe o relaţie afectivă impusă. Aceasta, ca majoritatea formelor de ataşament, se bazează pe obişnuinţă, pe lucrurile puse în comun: ambient, mese, faptul că fiecare poate să recunoască parfumul unui părinte întâlnit pe hol sau în baie. Formele de ataşament se nasc aşadar din experimentele prelungite şi din experienţele repetate. Tot ce avem de împărtăşit cu celălalt rămâne un element important al constituirii frăţimii. Vom vedea că dragostea părinţilor este practic imposibil de „împărţit frăţeşte“, dar nici cu obiectele nu mi‑e ruşine. Astfel, e crunt pentru un puşti să fie silit să‑i dăruiască fratelui unul din vechile sale pulovere; chiar dacă îi e mic, chiar dacă a stat uitat cu anii printr‑un dulap, cum să priceapă că nu mai este al lui? Părinţii au mania să confunde împărţeala cu darul, două noţiuni diferite. Darul este o alegere personală care face apel la supraeu şi nu poate fi impus din exterior. Frăţimea nu favorizează darul, ci 13
fraţi şi surori sau iubire şi rivalitate împărţeala, care este un consimţământ social. Părinţii spun mereu: „Trebuie să‑i dai cutare lucru fratelui tău, fiindcă ţi‑e frate.“ Dacă măcar ar putea să asiste la deschiderea testamentului propriu, ar înţelege că nu‑i chiar atât de simplu… Cartea aceasta este ilustrată cu numeroase cazuri clinice – povestirile copiilor şi ale adolescenţilor pe care i‑am primit la consultaţii. Cu toate că aproape toate se referă la relaţiile cu caracter patologic dintre fraţi, ele ne permit să înţelegem ce înseamnă relaţiile fireşti dintre fraţi şi surori. La fel ca mine, confraţii mei pedopsihiatri, psihologi, pediatri şi medici generalişti se lovesc des de patologii cauzate de conflictele dintre fraţi. În timpul consultaţiilor, părinţii pun pe tapet, nu o dată, aceleaşi simptome: „E gelos pe sora lui“, „Îşi petrec timpul ciondănindu‑se“, „Proastele relaţii pe care le au copiii noştri ne fac viaţa de familie un iad“… Nu ne alegem fraţii şi surorile. Aceştia ne sunt băgaţi pe gât de părinţi. E limpede că a avea un frate sau o soră înseamnă să te trezeşti că ai în faţă un/o rival/rivală. Viaţa în comun devine nesuferită când rivalităţile şi vrajbele se înrădăcinează şi nu mai evoluează. Sentimentele negative faţă de un frate mai mic sau o soră mai mică, un frate mai mare sau o soră mai mare pot deveni toxice şi pot perturba grav nu doar viaţa întregii familii, ci şi dezvoltarea psihologică, intelectuală şi socială a celui gelos. Din fericire, lucrurile nu se petrec întotdeauna aidoma: totul depinde de personalitatea şi fragilitatea fiecărui membru al frăţimii, care se măsoară în rivalităţile cotidiene şi banale. Părinţii nu trebuie să uite, chiar şi în clipele grele, că rivalitatea înseamnă şi competiţie şi că aceasta îi ajută pe copiii aceleiași frăţimi să crească mari. Vă poftesc să mă însoţiţi în clinica relaţiilor frăţeşti cu cântec. Pun pariu că aceste povestiri vor trezi în domniile voastre 14
introducere amintiri intime. Dar à propos de intimitate, daţi‑mi voie să vă încredinţez o reflecţie a fiicei mele, Alice: „Vreau un frate sau o soră, dar aş vrea să rămân eu cea mică.“
15