Juan Arias - Dialoguri cu Paolo Coelho

Paulo Coelho, confesiunile pelerinului

Aceste conversaţii-destăinuiri au avut loc în casa lui din Rio de Janeiro, pe splendida plajă Copacabana. În timpul acestor întâlniri, Coelho şi-a deschis sufletul şi a dezvăluit, pentru prima dată, momente dureroase din trecut, precum călătoria prin deşertul drogurilor, a magiei negre şi satanice, prin ospiciu, închisoare şi tortură.

Coelho a fost întotdeauna un nonconformist, un explorator, ceea ce l-a determinat să încerce toate lucrurile, bune şi rele, care-i ieşeau în cale. Când, în plină febră a anului 1968, se năşteau mişcarea de gherilă şi cea hippie, viitorul scriitor se îndrăgostea de Marx, Engels şi Che Guevara. A participat la alegeri şi manifestaţii. A intrat în toate mişcările progresiste şi a făcut parte din generaţia Peace & Love. În acel moment Coelho începe să se îndoiască de propriul ateism şi caută noi experienţe spirituale pe urmele lui Castaneda. Apoi începe să scrie şi să publice, devenind unul dintre cei mai vânduţi autori din lume. În aceste conversaţii prieteneşti şi informale cu Juan Arias răsare, în toată bogăţia ei, personalitatea lăuntrică şi complexă a scriitorului brazilian.

JUAN ARIAS

PAULO

COELHO CONFESIUNILE PELERINULUI

Cuprins

Conversaţiile din Copacabana ................................................... 9 Cine este Paulo Coelho? ............................................................ 17 1 – Semnele .......................................................................... 21 2 – Ospiciu, închisoare şi tortură ...................................... 47 3 – Viaţa privată .................................................................. 67 4 – Politica şi etica ............................................................... 79 5 – Partea feminină ............................................................. 93 6 – Magia ............................................................................ 111 7 – Drogurile ...................................................................... 129 8 – Convertirea .................................................................. 137 9 – Scriitorul ....................................................................... 147 10 – Cititorii ......................................................................... 171 11 – Paula, Ana şi Maria..................................................... 185

7

Conversaţiile din Copacabana

Aceste conversaţii-destăinuri cu Paulo Coelho au avut loc în casa sa din Rio de Janeiro, de pe plaja Copacabana, la începutul lui iulie 1998, în plină febră a Campionatului Mondial din Franţa, astfel că ne întrerupeam doar pentru ca scriitorul să poată asista la meciurile pe care trebuia să le comenteze pentru presa franceză. În timpul acelor lungi conversaţii, Coelho şi-a deschis sufletul şi a dezvăluit, pentru prima dată, momente dureroase din trecutul lui, precum călătoria prin deşertul drogurilor, a magiei negre şi satanice, prin ospiciu, închisoare şi tortură. La sfârşitul conversaţiilor, a simţit nevoia să-mi spună că n-ar mai vrea să vorbească din nou despre viaţa lui în următorii douăzeci de ani.

La acele întâlniri a participat şi partenera mea de viaţă, scriitoarea şi poeta braziliană Roseana Murray. La început, acestea aveau loc după-amiaza, imediat după ce Coelho se trezea şi îşi făcea obişnuita plimbare pe plajă. Coelho scrie noaptea, se culcă în zori, doarme dimineaţa şi îşi dedică dupăamiaza întâlnirilor cu oamenii şi lecturii a munţi de scrisori, faxuri, mesaje electronice şi apeluri telefonice care îi parvin din toată lumea.

De aceea, conversaţiile noastre –care aveau loc în dormitorul său, situat în partea casei care dă spre plaja Copacabana, unde

9

PAULO COELHO, CONFESIUNILE PELERINULUI

avea calculatorul. Eram adeseori întrerupţi de mesajele pe care le primea încontinuu. Uneori, aceste mesaje se auzeau amplificate de un difuzor. Coelho îşi ciulea urechea şi, după cum era cazul, se ridica sau nu să răspundă. Odată a spus: „Scuzaţi-mă, dar am fost anunţat că o să-mi ajungă un fax din partea lui Boris Elţîn prin care mă invită să merg la Moscova”. Într-o după-amiază a vrut să deschidem împreună voluminoasa corespondenţă pe care o primeşte zilnic, ca să o comenteze cu noi. De obicei sunt scrisori de la cititori. Tot felul de oameni necunoscuţi îi scriu, uneori pe mai multe pagini, despre ceea ce simt când îi citesc cărţile, îi pun cele mai neobişnuite întrebări şi i se destăinuie de parcă ar fi un înţelept care le ştie pe toate. În după-amiaza aceea, în teancul de scrisori era şi una de la ministrul Armatei din Brazilia. Îi scria că a citit cartea Războinicul luminii. „ Ce ciudat”, spune Coelho. „Oamenii importanţi nu se deranjează să-mi scrie, deşi atunci când ne întâlnim toţi spun că mi-au citit cărţile. Unul din cititorii mei e Shimon Peres, mi-a spus asta în timpul congresului de la Davos, în Elveţia, la întâlnirea somităţilor economiei mondiale, la care m-au invitat anul acesta să vorbesc.”

Comentând acea întâlnire de la Davos, la care din partea Braziliei au fost invitaţi doar Coelho şi preşedintele Republicii, Fernando Enrique Cardoso, scriitorul mi-a spus că „adevăratele numere de magie” le realizează astăzi economiştii şi specialiştii în finanţe şi nu bieţii magicieni de profesie.

Imaginea mării de la Copacabana, cu toate nuanţele ei de albastru, apărând pe măsură ce se lăsa seara, apărea frecvent în răspunsurile pe care Coelho ni le dădea. Vorbea tot timpul în spaniolă, o limbă pe care o iubea şi o stăpânea atât de bine.

Autorul Alchimistului nu este un om al jumătăţilor de măsură; 10

Conversaţiile din Copacabana

este mai degrabă un om al extremelor, pasional, obişnuit cu ceea ce el numeşte „lupta cea bună”, pe care nu-l deranjează polemica, deşi se distinge întotdeauna printr-o simplitate desăvârşită, care-l face să nu se simtă sigur de nimic, care îi aduce calitatea de a şti să asculte şi să admită că e posibil să fi greşit. Într-o seară a trebuit să ne întrerupem discuţia timp de o oră pentru că venise o reprezentantă de la editura lui din Brazilia împreună cu un fotograf profesionist. Trebuia să facă o nouă serie de fotografii pentru lansarea ultimului său roman, Veronika se hotărăşte să moară. A dorit să asistăm la acea sesiune foto care l-a imortalizat în toate poziţiile, inclusiv desculţ, stând picior peste picior la calculator. Observând măiestria fotografului, era evident că urmau să fie cele mai bune fotografii care i se făcuseră până atunci. Motiv pentru care reprezentanta editurii l-a întrebat: „Şi acum, ce facem cu fotografiile anterioare?”, iar Coelho a răspuns: „Le puteţi trimite la ziarele din provincie.” În acel moment, partenera mea Roseana i-a reproşat cu delicateţe: „Paulo, ce faci tu este exact ce face şi Occidentul bogat cu noi, când ne trimit doar gunoaiele lor.”

Coelho nu a stat foarte mult pe gânduri: „Ai dreptate, Roseana”, şi a cerut să se renunţe la fotografiile anterioare şi să fie trimise cele noi şi la ziarele din provincie.

După câteva zile comentam acest episod cu teologul Leonardo Boff, în noua lui casă din mijlocul paradisului verde din Itaipava, aproape de Petropolis. Boff l-a apărat întotdeauna pe Coelho în faţa criticilor lui, pentru că era de părere că într-o lume atât de superficială şi rece, el trezeşte prin cărţile sale interesul pentru mister şi spiritualitate. Auzind despre episodul cu fotografiile, Boff a comentat: ”Întotdeauna i-am apreciat 11

PAULO COELHO, CONFESIUNILE PELERINULUI

pe cei care nu se tem să-şi recunoască greşelile. Este o dovadă de mărinimie.” În timpul ultimelor zile, conversaţiile au avut loc seara.

Coelho, obişnuit să lucreze când lumea se duce la culcare, se simţea proaspăt ca un trandafir. Era mai comunicativ ca de obicei. Ne întrerupeam doar când ne dobora oboseala. Dacă ar fi depins de el, am fi continuat toată noaptea. Exista un singur moment în care scriitorul făcea pauză: la miezul nopţii.

Era un moment ritualic pentru el, la fel ca la şase după-amiaza, la apusul soarelui. Avea atunci nevoie de câteva secunde de linişte ca să-şi spună rugăciunea. În acele nopţi, intime şi pline de mărturisiri, participau uneori şi alte persoane. Soţia lui, Cristina, delicată şi discretă, întreba întotdeauna dacă putea să rămână să asculte. La un moment dat, Coelho îi spune: „Să fii foarte atentă pentru că o să auzi chestii pe care nici măcar tu nu le ştii, având în vedere că m-am hotărât să povestesc tot, să spun adevărul gol-goluţ, pentru ca toţi să ştie cine am fost şi cine sunt, şi să nu mi se construiască personaje false.”

Noaptea, ne ţineam conversaţiile în sufragerie, în altă parte a casei. Pe masă se găseau întotdeauna câteva platouri cu gustări, tipic spaniole, cu şuncă şi brânză, stropite cu un minunat vin italienesc. Totul invita la confidenţe. Şi mai ales, nu ne întrerupea nimic din exterior, pentru că la acele ore amuţeau telefoanele, faxul şi calculatorul. În casă plutea tăcerea, absentă în timpul zilei din cauza hărţuirii din toate părţile lumii la care se vedea supus scriitorul cel mai la modă. Într-una din acele nopţi au participat la întâlnire trei tinere studente spaniole: surorile Paula şi Ana, şi Maria, o prietenă de-a lor. Părinţii lor lucrau într-o multinaţională în Rio de 12

Conversaţiile din Copacabana

Janeiro, ele învăţau la Madrid şi se vedeau în vacanţe cu părinţii lor. Le-am cunoscut în avion, venind de la Madrid.

Le-am cunoscut în avion, venind de la Madrid. Când au aflat ca urma să scot o carte cu scriitorul Paulo Coelho, li s-a luminat privirea. Fiecare avea în bagaj câte o carte de Coelho: erau Brida, Al cincilea munte şi La râul Piedra. Am văzut în ochii lor că pentru ele era un vis să-l poată cunoaşte.

Coelho, foarte sensibil la anumite semnale, a interpretat întâlnirea mea cu acele trei studente, care veneau la Rio citindu-i cărţile, ca un fericit auspiciu pentru tema noastră. Întâlnirea scriitorului cu tinerele studente a fost emoţionantă, iar discuţia vioaie, directă şi sinceră. În plus, am avut parte de o prezenţă de excepţie: cea a lui Mauro Salles, impresar de publicitate, intelectual şi poet, o personalitate foarte respectată în Brazilia, pe care Coelho îl consideră drept părintele său spiritual. Şi-au făcut un obicei să sărbătorească sfârşitul anului în singurătatea faimoasei grote de la Lourdes, împreună cu soţiile. Salles a asistat la întâlnirea lui Coelho cu cele trei tinere, aşezat între ele, luând notiţe despre ceea ce se spunea, intervenind şi el la rândul lui în discuţie.

Scriitorul şi magicianul Coelho este foarte fidel anumitor ritualuri şi nu o ascunde. Astfel, în noaptea când s-a hotărât să abordeze dureroasele lui experienţe din trecutul cu magia neagră şi ritualurile satanice, a stins lumina şi a aprins nişte lumânări de ceară. „Acum mă simt mai în largul meu şi pot să vorbesc despre aceste lucruri”, a spus. Şi a povestit totul, aproape fără să fie nevoie ca eu să-i pun întrebări, ca şi cum ar fi vorbit cu el însuşi, amintindu-şi de vechile răni din sufletul său.

Unul dintre momentele de maximă tensiune emoţională s-a produs atunci când, relatând experienţa lui spirituală din 13

PAULO COELHO, CONFESIUNILE PELERINULUI

lagărul Dachau, în Germania, care avea să-i schimbe radical viaţa, a izbucnit în plâns. După câteva clipe de tăcere, pentru a minimaliza momentul, a spus: „Poate că am băut prea mult.”

Iar momentul de maximă încântare a fost când soţia lui, Cristina, a cules o pană albă de pasăre de sub masă şi i-a dat-o soţului ei. „Uite, Paulo, ce era aici.” Şi a pus pana pe masă.

Coelho, radios, i-a luat mâna şi i-a spus emoţionat: „Mulţumesc, Cristina!” Pentru el, apariţia întâmplătoare a acelei pene albe este semnalul că se va naşte o nouă carte de-a sa. Iar în acel moment ne aflam aproape la finalul acestei cărţi.

A dorit să ne terminăm conversaţiile în acelaşi loc în care începusem, în dormitor, cu plaja Copacabana sub ochii noştri, luminată de soarele blândei ierni din Rio. Îl întreb dacă se consideră şi magician pe lângă scriitor, şi îmi răspunde: „Da, sunt şi un magician, dar aşa cum sunt cei care ştiu să citească limbajul ascuns al lucrurilor, în căutarea propriului destin.”

Am vrut să păstrez în carte caracterul informal al conversaţiilor prieteneşti cu scriitorul. Conversaţii care uneori au atins uneori un ton de polemică şi alteori unul de destăinuire, datorită atmosferei de intimitate care se crease. Cu încredere, Coelho nu a vrut să verifice textul, lăsându-mi mie toată responsabilitatea acestuia. De aceea, orice eroare pe care l-ar conţine va fi doar din vina mea. Îi mulţumesc din suflet lui Mauro Salles, persoana care-l cunoaşte cel mai bine pe Paulo Coelho, pentru ajutorul moral şi informaţiile pe care mi le-a oferit cu mare generozitate, permiţându-mi să aprofundez şi mai bine complexa şi bogata personalitate a scriitorului brazilian.

Iar cititorilor vechi şi noi ai lui Coelho trebuie să le spun că au fost o prezenţă invizibilă, permanentă, în discuţiile noastre.

14

Conversaţiile din Copacabana

I-am avut în faţa mea de fiecare dată când scriitorul emitea o judecată sau dezvăluia o faţetă necunoscută a vieţii sale bogate şi frământate. Ei sunt, deci, adevăraţii protagonişti şi destinatari ai acestei cărţi.

JUAN ARIAS

15

Cine este Paulo Coelho?

Paulo Coelho, unul dintre scriitorii cei mai vânduţi din lume, s-a născut în cartierul Botafogo din Rio de Janeiro, în zodia Fecioarei, pe 24 august 1947. S-a născut – lucru de care se simte mândru – în aceeaşi zi, aceeaşi lună şi în aceeaşi zodie, deşi cu mulţi ani mai târziu, cu idolul lui literar, Jorge Luis Borges. I-a învăţat pe dinafară poeziile, pe când era foarte tânăr, şi, pentru a-l cunoaşte personal, s-a urcat într-un autobuz în Rio de Janeiro şi a mers timp de patruzeci şi opt de ore până la Buenos Aires. A reuşit să-l întâlnească, după nu puţine peripeţii, iar când s-a găsit în faţa lui, n-a fost în stare să scoată nici un cuvânt. S-a uitat la el şi s-a gândit: „Idolii nu vorbesc”, şi s-a întors la Rio. Coelho nu neagă faptul că există mult din Borges în romanele lui, mai ales în Alchimistul, cartea care l-a făcut celebru în toată lumea. Genialul scriitor argentinian este în mare măsură responsabil pentru faptul că Paulo Coelho şi-a dorit să devină scriitor încă din copilărie. Asta nu se potrivea cu aspiraţiile familiei sale, care făcea parte din zona superioară a clasei medii. Mai mult decât să înveţe, lui îi plăcea să citească Borges, Henry Miller, şi piese de teatru. Părinţii lui, văzând că nu progresează cu învăţatul, l-au înscris până la urmă la severul liceu iezuit de atunci, San Ignacio din Rio de Janeiro, unde a învăţat disciplina şi rigoarea, dar şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu. Încă o dovadă a pasiunii pentru literatură – era încă la liceu când a câştigat primul lui concurs de poezie.

17

PAULO COELHO, CONFESIUNILE PELERINULUI

Coelho a fost întotdeauna un nonconformist, un explorator, ceea ce l-a determinat să încerce toate lucrurile, bune şi rele, care-i ieşeau în cale. Când, în plină febră a anului 1968, se năşteau mişcările de gherilă şi hippie, viitorul scriitor se îndrăgostea de Marx, Engels şi Che Guevara. A participat la alegeri şi manifestaţii şi s-a înscris în toate mişcările progresiste. A făcut parte din generaţia Peace & Love. În acest moment, Coelho trece printr-o criză de identitate şi începe să-şi pună la îndoială ateismul. Porneşte în căutarea a noi experienţe spirituale, recurgând la droguri şi halucinogene, la secte şi magie, călătorind prin toată America Latină pe urmele lui Carlos Castaneda. În final, ţine cont de dorinţa tatălui său şi se înscrie la Facultatea de Drept, la Universitatea Rio de Janeiro. Dar curând va abandona studiile pentru a se dedica teatrului, noul lui vis. Cu banii pe care-i câştigă ca actor şi după ce evadează de la ospiciu, pleacă în Statele Unite, unde mişcările hippie îl ajută atunci când rămâne fără bani.

Pasiunea lui fiind în continuare literatura, cochetează cu jurnalismul şi pune bazele unei reviste alternative cu numele de 2001. Revista a supravieţuit doar două numere, dar pentru el a avut o foarte mare importanţă căci, prin intermediul unuia dintre articole, a intrat în legătură cu producătorul muzical Raul Seixas, căruia îi va scrie până la urmă sute de versuri pentru cântecele lui. A fost primul lui mare moment de glorie.

Cântăreţul se mişca la nivel multinaţional şi Coelho a început să câştige atât de mulţi bani încât şi-a cumpărat până la urmă cinci apartamente. A scris de asemenea pentru ziarul O Globo din Rio, iar în 1974 a publicat prima lui carte despre rolul teatrului în educaţie.

18

Cine este Paulo Coelho?

În perioada aceea a experimentat magia neagră, fiind inspirat de Aleister Crowley. O experienţă dintre cele mai dure din viaţa lui, despre care vorbeşte în detaliu în această carte de destăinuiri. Abia ieşit din această încercare, a trecut prin altă experienţă teribilă: a fost răpit şi torturat de un grup paramilitar, în timpul dictaturii care s-a instaurat în Brazilia.

A scăpat cu viaţă aproape printr-un miracol din acel iad.

S-a hotărât atunci să pună punct final nebuniei drogurilor şi magiei negre şi să înceapă o viaţă normală, lucrând cu mai multe case de discuri. În 1976, se mută în Anglia în calitate de corespondent al câtorva reviste braziliene. Începe să-şi scrie autobiografia, lucru căruia îi dedică un an, însă, înainte să se întoarcă în Brazilia, îşi uită manuscrisul într-un bar din Londra. Nu şi-a reluat proiectul autobiografic, până în prezent.

După trei căsnicii ratate, în 1981 se căsătoreşte cu cea care este şi acum fericita lui soţie, Cristina Oiticica, o pictoriţă cu care îşi va împărţi marile succese ca scriitor de faimă mondială. Împreună cu ea va întreprinde o călătorie de şase luni prin toată lumea până ce în Germania, într-un lagăr de concentrare, va avea parte de o experienţă spirituală foarte intensă, care va da un nou curs vieţii sale. La 34 de ani va regăsi atunci credinţa catolică, pierdută în anii de seminar. Urmarea e că, alături de maestrul lui spiritual, va parcurge pe jos cei şapte sute de kilometri ai pelerinajului la Santiago de Compostela, la fel ca pelerinii medievali; i-au trebuit cincizeci şi cinci de zile s-o facă.

Din această călătorie aproape iniţiatică va ieşi primul său text literar: Jurnalul unui mag. Alchimistul va veni mai târziu, urmat de altele, până la recenta Veronika se hotărăşte să moară, care fac din Coelho unul dintre primii zece autori cei mai 19

PAULO COELHO, CONFESIUNILE PELERINULUI

vânduţi din lume. El este, de asemenea, un scriitor care stârneşte polemici, uri şi iubiri dezlănţuite, dar care merge înainte, surâzător şi încrezător în calea sa, încercând să trezească în bărbaţii şi femeile acestui sfârşit de mileniu atracţia pierdută pentru mister şi pentru magie – ceea ce ne-ar putea salva de lehamitea şi de abandonul în sânul unei societăţi mecanizate şi plictisitoare -.

Coelho obişnuieşte să spună că a câştigat bani cât pentru trei reîncarnări. A adunat atât de mulţi încât a hotărât să doneze în fiecare an din drepturile sale de autor câte patru sute de mii de dolari unei fundaţii care-i poartă numele şi de care se ocupă soţia lui, Cristina. Obiectivele ei sunt diverse: ajutor pentru copiii părăsiţi şi bătrânii din cele mai mizerabile cartiere de cocioabe din Rio, pe de o parte, iar în al doilea rând promovarea traducerilor în alte limbi a clasicilor brazilieni şi a cercetărilor de paleontologie în Brazilia, ţara pe care o iubeşte atât de mult şi pe care o consideră ţara cea mai magică din lume, pentru că, după cum spune, în ea nu există diferenţă între profan şi sacru şi nimeni nu se ruşinează să creadă în suflet.

20

1 Semnele

„Semnul este alfabetul pe care-l folosești pentru a vorbi cu sufletul lumii.”

Paulo Coelho este mai mult decât un scriitor, lucru pe care mulți dintre criticii lui literari nu l-au înțeles. Este o personalitate multilaterală și cu totul aparte a acestui sfârșit de secol. Iar cărțile lui sunt mai mult decât literatură, de aceea dezlănțuie pasiuni contradictorii și adeziuni de nezdruncinat. În consecință, nici relațiile lui cu cititorii nu sunt cele ale unui scriitor oarecare. Acest lucru l-am putut constata în Rio de Janeiro, la Centrul Cultural Banco do Brazil. În programul Cercul de lectură, Coelho a venit să citească câteva pagini din cartea sa Al cincilea munte. Publicul urma să-i pună întrebări. Ei bine, actul cultural s-a transformat, spre marele lui regret, într-o sesiune de psihoterapie colectivă. Întrebările trebuiau să fie despre subiectul cărții, dar toate planurile au fost date peste cap, oamenii ridicându-se să vorbească direct cu el, mărturisind în public cum unul dintre romanele lui le-a schimbat viața. Doreau să știe totul despre el. Îl îmbrățișau plângând când se apropiau de el ca să le semneze o carte, operație care a durat mai multe ore, cu o serie de experiențe neprevăzute provocate de simpla lui prezență.

Pentru Coelho, a fi scriitor este în centrul existenţei lui. Pentru asta a luptat toată viaţa iar reuşita e dincolo de toate aşteptările lui.

Dar este un scriitor căruia îi place să se cufunde în viaţă, să o scormonească, să citească alfabetul secret al universului, semnele pe care ni le trimit, ca mesaje cifrate, lucrurile care ne înconjoară.

Exact cu unul dintre aceste semne a început întâlnirea noastră din Rio de Janeiro. Prima întrevedere era fixată pentru două după23

PAULO COELHO, CONFESIUNILE PELERINULUI

amiaza. Era programată de șase luni. Când am ajuns acasă la el, pe faleza plajei Copacabana, portarul mi-a spus că încă nu se întorsese din plimbarea lui de dimineață de pe plajă, plimbare de care profită ca să savureze laptele de cocos și să salute lumea care, atunci când îl recunoaște, se apropie ca să discute cu el. Am început să-l aștept la barul care este lângă casa lui. A ajuns cu o jumătate de oră întârziere, zâmbitor dar îngrijorat. Și înainte de a porni reportofonul pentru înregistrarea conversațiilor noastre, s-a grăbit să-mi povestească ce i se întâmplase, lucru pe care-l considera drept unul dintre acele „semne” care te obligă să meditezi la viață. Era vorba despre ceva care l-a impresionat atât de puternic încât a fost subiectul unuia dintre articolele lui duminicale din ziarul O Globo din Rio de Janeiro, intitulat „Un om căzut la pământ”, pe care îl transcriem în continuare: „În ziua de 1 iulie, la orele treisprezece şi cinci minute, un bărbat de vreo cincizeci de ani stătea lungit pe faleza plajei Copacabana. Eu treceam pe acolo, i-am aruncat o privire rapidă şi mi-am continuat drumul spre chioşcul unde în fiecare zi obişnuiesc să beau un lapte de cocos.

Ca brazilian, mi-a fost dat să văd sute (mii?) de bărbaţi, femei şi copii culcaţi pe jos. Şi ca om obişnuit să călătorească, am văzut exact aceeaşi scenă în toate ţările pe care le-am vizitat –de la bogata Suedie până la sărăcăcioasa Românie–, şi am văzut-o în toate anotimpurile anului: în iarna rece a Madridului, a New York-ului sau a Parisului, unde îşi au sălaşul aproape de aerul cald care iese de la gurile de metrou; pe pământul încins al Libanului şi printre clădiri distruse de război. Oamenii lungiţi pe jos –beţi, dezbrăcaţi, obosiţi– nu sunt o noutate în viaţa nici unuia dintre noi.

Mi-am luat laptele de cocos. Trebuia să mă întorc imediat, căci aveam stabilită o întâlnire cu Juan Arias, de la ziarul 24

Semnele

spaniol El País. La întoarcere, am văzut că omul era în continuare întins acolo, sub soare, și toți cei care treceau pe lângă el făceau la fel ca mine: se uitau la el și își continuau drumul.

Deși nu mi-am dat seama atunci, sufletul meu obosise văzând de atâtea ori aceeași scenă. Când am trecut din nou pe lângă bărbatul acela, ceva mai puternic decât mine m-a făcut să îngenunchez ca să încerc să-l ridic.

Nu reacționa. I-am dat capul într-o parte și am văzut că avea sânge aproape de tâmple. Oare avea o rană gravă? L-am curățat de sânge cu tricoul meu: nu părea nimic grav. În acel moment, bărbatul a început să murmure câteva cuvinte de tipul: „Spune-le să nu mă bată.” Bun, deci era viu.

Acum trebuia să-l ridic și să sun la poliție.

L-am oprit pe primul trecător și i-am cerut să mă ajute să-l trag la umbră, între faleză și nisipul de pe plajă, iar el a lăsat totul și a venit să mă ajute. În sufletul lui trebuie să fi fost și el obosit să tot vadă acea scenă.

Pe urmă am luat-o spre casă. Știam că undeva pe acolo era un post de poliție și puteam să cer ajutor. Dar înainte să apuc să fac asta, m-am întâlnit cu doi gardieni. „Vedeți că este un bărbat rănit la numărul cutare”, le-am spus. „L-am așezat pe nisip, ar trebui să chemăm o ambulanță.” Polițiștii mi-au spus că se ocupă ei de asta. Bun, eu mi-am făcut datoria. Fapta bună a zilei! Problema era acum în alte mâini, alții trebuiau să preia responsabilitatea. Mă gândeam că reporterul spaniol ajunsese probabil acasă la mine.

De-abia am făcut zece pași că un străin s-a apropiat de mine. Mi-a vorbit într-o portugheză aproape neinteligibilă: „Am informat deja poliția despre acel om”, mi-a spus, „dar ei mi-au răspuns că dacă nu era vorba despre un hoț, nu era problema lor.”

Nu l-am lăsat să termine de vorbit. M-am întors către gardieni, convins că mă cunoșteau ca persoană care apare la 25

PAULO COELHO, CONFESIUNILE PELERINULUI

televizor și care scrie în ziare. M-am întors către ei cu falsa impresie că succesul poate rezolva multe lucruri. „Dețineți vreo autoritate?”, m-a întrebat unul dintre ei, văzând că cer ajutor într-o manieră mai incisivă. Nu aveau nici cea mai mică idee despre cine aș fi putut să fiu. „Nu”, le-am răspuns, „dar vom aranja această chestiune imediat”.

Nu eram îmbrăcat adecvat, cu tricoul pătat de sângele bărbatului și pantalonii scurți făcuți din niște blugi mai vechi, transpirat. Eram pentru ei un om obișnuit, un anonim, fără altă autoritate decât oboseala mea de a vedea oameni întinși pe jos, de-a lungul anilor, fără să fi făcut niciodată nimic pentru ei.

Totuși, ce le-am spus în acel moment a schimbat totul.

Există un moment în care te afli dincolo de orice teamă. Există un moment în care ochii tăi privesc într-un mod diferit, iar persoanele din jurul tău înțeleg că vorbești serios. Gardienii s-au solidarizat cu mine și s-au dus să cheme o ambulanță.

La întoarcere spre casă, mi-am amintit cele trei lecții din acea plimbare: a) Toți putem opri o acțiune cât suntem încă puri; b) întotdeauna există cineva care-ți spune: „Acum că ai început, mergi până la capăt.” Și în final: c) toți avem autoritate când suntem absolut convinși de ceea ce facem.”

Juan Arias – Tema semnelor, de tipul celui pe care tocmai l-ai trăit pe plajă înainte de a ne întâlni, cum să le recunoaștem și ce semnificație pot avea în viața noastră, este o temă recurentă în cărțile tale. Dar când ajungi la concluzia că e un semn adevărat? Ar fi ușor să vezi semne în toate lucrurile…

26

Semnele

Paolo Coelho – Ai dreptate, pentru că tot uitându-ne după semne peste tot am putea deveni paranoici. Uite, în acest moment, eu văd un trandafir brodat pe geanta Roseanei, partenera ta, iar acolo pe calculator o am pe sfânta Teresita de Lisieux și un trandafir. Ai putea să vezi în asta un semn foarte concret de complicitate a sfintei Tereza, și uite cum poți să o iei razna, pentru că dacă vezi o țigară Galaxy ai putea să-ți închipui că trebuie să vorbești despre galaxii. Or, nu este vorba despre asta.

– Ce reprezintă atunci un semn?

– Semnul este un limbaj, este alfabetul pe care-l folosești ca să vorbești cu sufletul lumii, sau al universului, sau cu Dumnezeu, sau cu ce nume îi dai. Ca orice alfabet, este propriu fiecăruia, iar asta te ferește să globalizezi căutarea spirituală.

– Ce înțelegi prin globalizarea spirituală?

– După părerea mea, în următorii o sută de ani tendinţa omenirii se va îndrepta către căutarea spiritualităţii. Văd că în ziua de astăzi lumea este deja mai deschisă către acest subiect decât în secolul care se sfârşeşte. Ne-am dat treptat seama de faptul că treaba asta cu „religia este opiumul poporului” nu ţine. Cine a spus asta, probabil că nu a încercat niciodată opiumul.

Ideea este că atunci când oamenii încep să exploreze subiectele legate de religie, ei navighează pe o mare necunoscută. Şi, când ne trezim în ape necunoscute, ni se face frică şi ne agăţăm de primul venit. Avem cu toţii nevoie să relaţionăm cu ceilalţi, să fim în comuniune cu sufletul celorlalţi.

Dar în acelaşi timp avem nevoie să mergem cu proprii noştri paşi, ca atunci când faci drumul către Santiago. Porneşti pe el orbeşte, fără să ştii ce o să găseşti, deşi îţi doreşti să găseşti piste ca să te regăseşti pe tine însuţi, destinul tău. Iar 27

PAULO COELHO, CONFESIUNILE PELERINULUI

aceste piste ajung la noi prin intermediul unui alfabet foarte bogat, care ne ajută să intuim trebuie sau nu să facem.

– Dar nu crezi că pericolul constă în a vedea doar semnele care ne convin şi care ne pot abate de la adevăratul drum? Cum ajungi la certitudinea că eşti în faţa unui semn adevărat?

– Nu. Ideea este că la început nu credem aproape în nimic; în a doua etapă credem că am greşit; în a treia, vedem semne în orice. Doar mai târziu, atunci când ni se încrucişează drumurile de mai multe ori cu un semn, fără să-l fi căutat, ne dăm seama că ne aflăm înaintea unui limbaj care trece dincolo de realitatea fizică.

– Ai putea să ne dai un exemplu personal despre ceva care să ţi se fi întâmplat în ultimul timp şi pe care să-l interpretezi drept un semn?

– Am spus mai devreme că am calculatorul plin de materiale despre sfânta Tereza de Lisieux. Poate să pară curios, dar devoţiunea mea faţă de această sfântă de origine franceză, care a murit aproape copilă, a apărut în urma unei înlănţuiri de semne. Până la acele semne, nu mă interesa deloc. Ba chiar am citit o carte scrisă de ea şi mi-a făcut o impresie penibilă: mi s-a părut că e doar o biată isterică. Pe urmă, încet-încet, a început să capete tot mai multă importanţă în viaţa mea.

– Voi face o paranteză. Prima carte care s-a scris în Franţa despre grafologia marilor sfinţi din Biserică a produs un scandal. Rezultatul era că, dacă nu ar fi urmat drumul religios, acele mari personalităţi venerate ca sfinţi ar fi fost ori mari criminali, bărbaţii, ori mari prostituate, femeile. Explicaţia pe care a dat-o atunci grafologul a fost că era vorba de personalităţi atât de puternice încât, dacă nu şi-ar fi sublimat religios impulsurile, ar fi putut să devină mari asasini sau prostituate.

28