Postul negru 1 12

Thierry de Lestrade

POSTUL NEGRU: O NOUĂ TERAPIE

Traducere din limba franceză de Oana Zaharia

le jeûne, une nouvelle thérapie?

Thierry de Lestrade Copyright © La Découverte, 2013

postul negru: o nouă terapie Thierry de Lestrade isbn 978-606-8560-25-0 © 2014 – Editura philobia internet: www.philobia.com e-mail: contact@philobia.com +40 746 49 25 59 (RO) +33 625 51 13 24 (FR) Editor: Bianca Biagini Traducere: Oana Zaharia Redactor: Raluca Papadopol DTP: Cătălin Furtună Corectură: Dorina Oprea Copertă: Cătălin Furtună

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României LESTRADE, THIERRY de Postul negru : o nouă terapie / Thierry de Lestrade; trad.: Oana Zaharia; red.: Raluca Papadopol. - Bucureşti: Philobia, 2014 isbn 978-606-8560-25-0 I. Zaharia, Oana (trad.)

II. Papadopol, Raluca (red.)

613.24

Prezentare

Şi dacă postul ar fi o metodă simplă și eficientă pentru tratarea multor boli? Ideea este cu adevărat provocatoare, ba chiar scandaloasă pentru unii susținători ai dogmei medicale. Şi, totuși, studiile științifice despre post nu lipsesc: începând cu doctorul Henry Tanner, care a postit timp de patruzeci de zile în 1880, la New York – supravegheat fiind de confrații săi – până la biologul american Valter Longo care, în prezent, supune postului șoareci suferinzi de cancer și obține rezultate uimitoare. De exemplu, câtă lume știe că cercetătorii și medicii ruși au salvat mii de pacienți, începând cu anii '50, cu ajutorul postului?

Iată povestea pe care Thierry de Lestrade o redă în această carte remarcabil documentată, rezultat al unei investigații îndelungate. Este oare postul periculos? Care sunt mai exact mecanismele pe care le implică? Îi putem măsura efectele?

Cum acționează el asupra celulelor canceroase? La toate aceste întrebări, și la multe altele, cercetătorii au dat răspunsuri adeseori surprinzătoare. S-a schițat astfel o altă istorie a medicinei, în care abordarea globală a îngrijirilor a fost înlăturată în favoarea unei viziuni asupra corpului ca simplă îmbinare de elemente interșanjabile. Or, în țările occidentale, această medicină modernă nu reușește să frâneze scăderea vârstei până la care o persoană trăiește în deplină sănătate. În fața unei atari 3

postul negru, o nouă terapie constatări, practicarea postului, deși extrem de veche, apare drept o nouă terapie. Într-o societate în care logica orientată spre consumerism este împinsă la absurd, postul ridică o întrebare paradoxală: „Mai puțin poate însemna mai mult?“

Autorul Thierry de Lestrade, realizator de documentare, este autorul a douăzeci de filme, printre care și Postul, o nouă terapie?

(Canal Arte, 2012, 2013), la care a colaborat cu Sylvie Gilman.

De mai multe ori premiat, autorul a fost recompensat cu Premiul Albert Londres, pentru pelicula La Justice des hommes (2002), iar în anul 2008 cu Premiul Europa pentru pelicula Mâles en péril.

4

Introducere Mai puțin poate însemna mai mult?

Când intrăm pe un teritoriu necunoscut, ne cuprinde o senzație puternică și stranie. Şi, totuși, Nora Quinn nu s-a abătut de la traseul său obișnuit pe străzile din Los Angeles: Foothill Boulevard, apoi la dreapta, pe Indian Hill Boulevard și, în sfârșit, la stânga, spre Claremont Forum Building. Iat-o în biroul său, iar senzația persistă. A pășit în necunoscutul în care se va cufunda, apoi, cu totul. Poate că încă nu și-a mărturisit, dar decizia sa este luată.

Decizia Norei Quinn Dă un ultim telefon. Un fost client, boxer. Ce ar putea să-i ceară unui boxer o judecătoare, fostă avocată specializată în apărarea drepturilor civile? Conversația durează mai bine de o oră. Bărbatul îi vorbește despre nenumăratele perioade în care nu se hrănea, înaintea competițiilor, pentru a ajunge la greutatea limită a categoriei sale. Nora Quinn obține astfel exact ce urmărea: încredere totală. S-a hotărât, va sări peste masa de prânz. Nu va mânca nici seara. Nici mâine, nici poimâine…

Numără zilele în agendă: patru până la prima ședință de chimioterapie. Şi o zi după. Va posti tot acest timp. Cinci zile 5

postul negru, o nouă terapie în total, o sută douăzeci de ore… Prietenele ei vor spune că nu-i în toate mințile, medicul oncolog își va încrunta sprâncenele, dar ea nu va da înapoi. Afacerile sunt puse în ordine, tocmai s-a retras din campania pentru funcția de judecător al statului California, campanie ce se anunța înverșunată: vrea să-și păstreze forțele pentru a lupta împotriva cleștelui ce-i strânge pieptul atât de tare încât aproape o sufocă în timpul nopții, când o cuprind angoasele. În urmă cu aproape două luni – parcă într-o altă existență – când medicul a pronunțat cuvântul cancer, nici nu și-a dat seama că mâinile au început să-i tremure, fără să le mai poată stăpâni. Probabil că cel mai cumplit a fost să asculte cum oncologul îi prescrie tratamentul. Cum fixează datele multiplelor ședințe de chimioterapie. Concluzia era înfricoșătoare, la fel ca și vestea bolii: într-o clipă, ești altcineva.

Nora Quinn a avut senzația neplăcută că este, dintr-odată, deposedată de corpul său – care devenea acum proprietatea experților în medicină. Mai rău: că firul vieții sale chiar le aparținea un pic.

Trebuia să se agațe de ceea ce ținea loc de linie de plutire: munca. Trebuia să nu permită bolii să-i invadeze viața profesională. Să nu-i cedeze acest teritoriu. Efectele secundare ale chimioterapiei o sperie pe Nora la fel de mult ca și boala în sine. Grețuri, căderea părului, oboseală, pierderea forței cerebrale etc. Prea multe prietene au trecut prin această experiență ca să nu știe la ce să se aștepte. Cum să înfrunte o asemenea încercare, continuând, în același timp, să prezideze ședințele de la tribunal?

Ce influențează percepția asupra vieții? Într-o zi de martie 2008, afli că celulele se multiplică în mod dezordonat, că adăpostești acest monstru în creștere, pentru ca o lună mai 6

introducere târziu să citești un articol în cotidianul Los Angeles Times – nu chiar din întâmplare, deoarece cuvântul „chimioterapie“ se găsește în titlu –, iar acest articol îți schimbă perspectiva1.

Valter Longo, un biolog de la Universitatea din Los Angeles (University of Southern California, USC), tocmai obținea un rezultat extraordinar: lăsând nemâncați șoareci suferinzi de cancer, diminuase în mod considerabil efectele secundare ale chimioterapiei, prescrisă totuși în doze ceva mai mari decât cele obișnuite.

Nora îi povestește despre acest lucru oncologului, care se arată mai mult decât sceptic. Nu contează. Ea vrea să afle mai multe. Din fericire, Nora cunoaște pe cineva care lucrează la USC. Acest prieten îl contactează pe cercetătorul american. În ciuda prudenței biologului, care nu ține să vadă oameni postind fără a fi supravegheați, prietenul obține câteva informații. Dacă se face transpunerea de la șoarece la om, ar trebui ca postul să dureze între patru și cinci zile, pentru a optimiza rezultatele. Cinci zile! Nora Quinn n-a sărit niciodată peste vreo masă. Nu-și ascunde tendința de a ronțăi – mic viciu de gurmandă. Cele cinci zile i se par nesfârșite. Şi totuși… acestei femei inteligente și hotărâte, care și-a finanțat studiile de drept scriind comedii pentru televiziune (nu uitați, suntem la Los Angeles!), nu-i place ideea de a pierde controlul asupra vieții sale. Un ac înfipt în braț, perfuzia care introduce otrava în vene, în timp ce stă întinsă, așteptând ca flaconul să se golească. Nu așa își imaginează Nora lupta care o așteaptă. Nu doar așa.

Denise Gellene, Fasting may help those undergoing chemotherapy. Patients might be protected from side effects, study says, în Los Angeles Times, 5 aprilie 2008. (n.a) [„S-ar putea ca postul să le fie de ajutor celor care fac chimioterapie.

Un studiu arată că pacienții ar putea fi scutiți astfel de efecte secundare“ (n.tr.)]

1

7

postul negru, o nouă terapie Ea vede postul ca pe un act pozitiv, cum obișnuiește să spună: „Ai să vezi de ce sunt capabilă…“. Ca și cum s-ar sui pe ringul de box și și-ar pune mănușile. Dar acum ezită. În adâncul sufletului, îi este frică. Părerile celor din jur tind să o descurajeze. Cum să suporte foamea? Oboseala? Şi chiar înainte de chimioterapie? Acestea o vor slăbi când, dimpotrivă, ea ar trebui să se simtă mai puternică. Nora Quinn va ezita timp de cincisprezece zile înainte să pătrundă pe acest teritoriu necunoscut. Teritoriul lipsurilor. Cum va trece prin această experiență? Şi care vor fi efectele? Cum au suportat-o cei ce au postit la fel ca ea după apariția articolului din Los Angeles Times? Îi vom regăsi mai târziu în această povestire în compania lui Valter Longo, cercetătorul excepțional care a avut ideea de a confrunta cancerul cu postul (vezi capitolul 9). Şi asta cu rezultate cel mai probabil revoluționare.

Actualitatea postului: să privim sănătatea altfel Cazul Norei subliniază actualitatea postului cu o forță mult mai mare – cine nu are în jurul său pe cineva bolnav de cancer? – decât lista starurilor care ne povestesc despre cura lor de post, pe hârtia lucioasă a revistelor, precum Madonna, Beyoncé, Oprah Winfrey sau Demi Moore… Mai serios, Clint Eastwood, care face anual câte un film la cei peste optzeci de ani ai săi, n-a ascuns niciodată refugierile sale în postul doar cu apă, în vreme ce Yannick Noah a făcut din acest tip de post unul din secretele condiției sale fizice.

Postul își recâștigă actualitatea. Vreme îndelungată, practicarea lui putea să pară deplasată: pentru generațiile trecute 8

introducere prin experiența celui de-Al Doilea Război Mondial sau pentru așa numiții baby-boomers2, în vremurile eroice în care cuvântul de ordine se rezuma la hrănirea populației, iar ambiția la urcarea pe scara socială pentru a lua din prăjitura abundenței oferită de așa-numita perioadă „Les Trente Glorieuses“3. Postul, cu conotațiile sale religioase și rebarbative, nu mai reprezenta decât o practică marginală și anacronică.

Trebuie, oare, să vedem aici o coincidență? Astăzi, la sfârșitul epocii deschise de acești faimoși ani „glorioși“ – în care rolul cetățeanului este redus, puțin câte puțin, la cel de consumator – reîntoarcerea postului se anunță a fi prinsă într-un mecanism consumerist dus până la absurd. Ca și cum s-ar fi născut o neașteptată nevoie de a confrunta regulile actuale cu o altă logică, cu alte legi. De a reînvesti un spațiu golit, un spațiu vid. Rămâne doar să facem față acestei aspirații: într-o societate desacralizată, vidul provoacă frică. Oare postul nu se va reîntoarce învăluit în vechile sale haine de călugăr? Dar nu spiritualitatea este cea care ne ghidează spre vid, ci o nevoie fizică, o nevoie a corpului. Postul este, înainte de toate, unul medical. Trebuie, oare, să ne mire acest lucru?

Căci o astfel de axă terapeutică răspunde unei alte nevoi. Într-o lume occidentală în care se trăiește din ce în ce mai mult, dar unde durata unei vieți lipsite de boli este estimată la doar șaizeci și doi de ani, oare cine nu-și pune întrebări legate de mijloacele de a rămâne în formă, de a scăpa de aceste Persoanele născute în perioada de explozie demografică ce a urmat celui de-Al Doilea Război Mondial, între 1946 și 1964. (n.red.)

3 Cei 30 de ani glorioși: perioada dintre 1945 și 1973, caracterizată, în Franța, de prosperitate economică (productivitate sporită, creșterea venitului mediu, consum mare, beneficii sociale), creșterea populației și urbanizare. Nivelul de trai al francezilor a ajuns, în acest răstimp, unul dintre cele mai mari din lume. (n.red.)

2

9

postul negru, o nouă terapie nenorociri ale vârstei precum diabetul, obezitatea, cancerul?

Să îndrăznim să întrebăm: suntem bine îngrijiți? Într-o țară ca Franța, renumită pentru sistemul de sănătate, întrebarea poate surprinde. Şi totuși… alergii, reumatisme, boli autoimune, afecțiuni dermatologice, hipertensiune, diabet, cancer… Ni se vorbește despre „vindecarea“ acestor boli? Nu. Treptat, cuvântul „vindecare“ a fost exclus pentru o multitudine de afecțiuni dintre cele mai obișnuite. Boala nu se mai vindecă, se cronicizează. Trăim mai mult datorită surogatelor chimice. Mulțumită industriei farmaceutice. Încă nu e chiar atât de rău. Suntem, însă, condamnați să înghițim din ce în ce mai multe pastile pentru a trăi mai mult? Oare nu este momentul să gândim altfel? Postul ne face o invitație. Iată tematica acestei cărți.

Subiectul este extem de vast, fiind vorba despre o practică imemorială și universală. Vom intersecta două axe, cea științifică și cea istorică. Vom scoate la iveală întâmplări ce n-au fost niciodată povestite, experiențe necunoscute până acum. Ştiința este principalul soclu al acestui proiect. Dacă postul are efecte asupra corpului, atunci ele trebuie să fie măsurabile: această ipoteză a stat la baza anchetei pe care am întreprins-o împreună cu Sylvie Gilman, pentru realizarea documentarului difuzat în anul 2012 pe canalul de televiziune Arte, Postul negru, o nouă terapie?4 – și pentru care această carte este o prelungire, îmbogățită cu investigații complementare. Niciunul dintre noi nu ținuse post și nici nu cunoștea persoane care să fi ținut post înainte de a ne lansa în acest proiect, care urmărea, mai întâi, să răspundă la două întrebări: este periculos Sylvie Gilman și Thierry De Lestrade, Postul negru, o nouă terapie?, coproducție Arte France și Via Découvertes Production, 2011 (difuzat prima dată pe 29 martie 2012).

4

10

introducere să ții post? Dacă, în mod obiectiv, științific, efectele postului au putut fi observate la nivelul corpului, ei bine, sunt ele benefice? Spre marea noastră surprindere, ancheta pe care am desfășurat-o a scos la iveală rezultate suficient de impresionante încât să zdruncine convingerile deja sădite, să submineze „adevărurile“ instituite de dogme.

Filmul a ridicat multe întrebări, dezbateri pasionate. După difuzarea pe canalul de televiziune Arte, medicii contactați de către jurnaliști au recurs la extremă prudență: pentru unul dintre ei, „postul nu-și are locul în câmpul patologiilor maligne“; pentru un altul, „postul trebuie interzis în caz de boală“.

Imediat ce a vizionat filmul, un inginer, absolvent al Şcolii Centrale, m-a întrebat: „Dar dacă efectele sunt atât de benefice, de ce nu se aplică peste tot? De ce medicii, care nu sunt niște idioți, nu îl practică?“. Ei bine, de ce? Aici intervine punctul de vedere istoric. Să ne întoarcem așadar la sfârșitul secolului al XIX-lea și să plasăm postul terapeutic într-un context, pentru o mai bună aprofundare a subiectului. Să explicăm cum a luat naștere sistemul de sănătate pe care îl cunoaștem în prezent și a cărui ineficiență tocmai am evocat-o. Pentru că el nu este rezultatul hazardului: vom vedea în ce fel acesta constituie o alegere deliberată, aplicată într-un moment cheie al istoriei medicinei.

Subiect al unor problematici și dezbateri virulente, postul acționează ca un indicator. Pentru că, dacă provoacă frică la nivel individual – cui nu-i este frică de privațiune? – acesta înspăimântă și mai mult la nivel colectiv. Am văzut deja, medicina condamnă practicarea lui. Cum ne spunea și Valter Longo: „E greu să-ți imaginezi că, privând pe cineva de hrană, va deveni mai puternic.“ Iar Valentin Nikolaev, la Moscova, adăuga: „Pentru un medic, e și mai greu să creadă asta. A 11

postul negru, o nouă terapie ține post înseamnă, oarecum, a zdruncina sistemul de gândire.“ Suntem oare pregătiți să ne imaginăm lumea altfel? Să ne imaginăm un sistem de sănătate diferit, să ne schimbăm viziunea asupra corpului și a sănătății noastre? Şi dacă privațiunea nu ar mai fi resimțită ca o înfrângere? „Mai puțin“ ar putea însemna „mai mult“?

Mulțumiri Această carte se bazează în mare măsură pe o îndelungată muncă de investigare, întreprinsă în vederea realizării documentarului Postul negru, o nouă terapie, produs de postul de televiziune Arte și Via Découvertes5. Prin urmare, nu ar fi fost posibilă fără inteligența, tenacitatea, talentul de a intervieva de care a dat dovadă Sylvie Gilman, corealizatoare a filmului.

Sylvie a ținut legătura cu pacienții și nutriționiștii ale căror mărturii sunt prezente în ultimul capitol. În plus, și-a asumat cu brio dificilul rol de primă cititoare, știind să găsească echilibrul între pertinența observațiilor și încurajările necesare.

Jean-Pierre Devorsine, care conduce casa de producție Via Découvertes, s-a lansat în aventura acestui film cu o curiozitate gurmandă, pe care ne-am dori să o găsim la orice producător. În cadrul postului de televiziune Arte, Hélène Coldefy, mereu preocupată să apere o știință în plină evoluție, originală și riguroasă, a sprijinit proiectul cu entuziasm, fără a se dezice niciodată de această susținere.

Claudia Godigna, italiancă ce trăiește la Ulan-Ude, oraș în Buriația, a jucat un rol indispensabil în stabilirea legăturii 5

Via Découvertes Production, casă de producție de film documentar (n.red.)

12