COPERTĂ: Alexe Popescu
I. Baciu, Beatrice (trad.)
© Publica, 2022, pentru prezenta ediție Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.
VICTORIA821.131.1BOOKS
CORECTORI: Paula Rotaru, Liliana Duță
este un imprint al editurii PUBLICA
REDACTOR-ȘEF: Ruxandra Tudor
DTP: Dragoș Tudor
Copyright © 2021 Zlatan Ibrahimović
REDACTOR: Valentin Protopopescu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Ibrahimović, Zlatan Adrenalină: poveștile mele nespuse / Zlatan Ibrahimović ; trad. din lb. italiană de Beatrice Baciu. - București : Publica, 2022 ISBN 978-606-722-538-9
EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir
Titlul original: ADRENALINA
DIRECTOR EXECUTIV: Adina Vasile
Autor: Zlatan Ibrahimović
Copyright © 2021 RCS MediaGroup S.p.A, Milan
Proprietà litteraria riservata
Este o imagine unică și privilegiată Şi este doar a mea. Dedic această carte celor cărora le place să răstoarne regulile, perpectivele și pronosticurile. Pentru că, doar urmându-ți instinctul cu tenacitate, voinţă , dăruire și devotament, imaginea ta despre lume poate fi unică, privilegiată și exclusivistă
Ador loviturile din foarfecă. Îmi place să lovesc mingea în aer, cu piciorul, partea corpului care atinge cel mai frecvent pământul. Înainte de a reveni în picioare, preț de o clipă, văd lumea cu capul în jos, și exact în acel moment
îi zăresc pe toți ceilalți – coechipieri, arbitru, spectatori – cu susul în jos.
Înainte de meci ................................................. 9 1. Lovitura din foarfecă .............................. 15 2. Driblingul ................................................ 45 3. Adversarul ............................................... 67 4. Mingea ..................................................... 83 5. Impresarul ............................................ 101 6. Jurnalistul ............................................ 129 7. Golul ...................................................... 141 8. Arbitrul ................................................. 159 9. Accidentarea ......................................... 177 10. Pasele .................................................... 197 Prelungiri .................................................... 221 CUPRINS
Înainte de meci
Am 40 de ani.
Fie, mă dau bătut!
Adrenalin ă 9
(Adrenalină și Echilibru)
Sunt un zeu, dar un zeu care îmbătrânește.
Milano, luni, 4 octombrie 2021
În sfârșit, recunosc asta, așa cum am recunoscut și despre corpul meu că nu mai este cel de odinioară. Ani la rând am ignorat semnalele pe care mi le transmitea, apoi am decis să le ascult. Nu-mi mai permit sprinturile repetitive pe care le f ăceam în tinerețe; dacă obosesc sau sunt faultat, am nevoie de mai mult timp să mă recuperez. Mi-am adaptat jocul la noul meu corp. Nu mai joc în interiorul suprafeței de pedeapsă, acolo unde zboară proiectilele. De multe ori, stau retras și construiesc jocul. Ast ăzi lucrez mai mult la șansele de gol ale celorlalți decât la ale mele. S-a dus vremea în care mă expuneam, pentru că tot ce am avut de câștigat, am câștigat. Ast ăzi îmi place să inspir, să-mi ajut colegii mai tineri să crească.
Am 40 de ani și doi copii, care au crescut, devenind adolescenți. La vârsta asta, în general, faci primele socoteli, primele bilanțuri, apoi tragi linie.
Zile la rând am tot încercat să ignor asta, să nu mă gândesc că se apropie aniversarea mea. Am evitat să mă gândesc la numărul 40. Aseară însă, m-am trezit cu el în faț a mea: roșu, imens, ocupând întreaga faț adă a unui hotel. L-au compus luminând câteva camere și lăsând altele în întuneric.
Am povestit de multe ori despre perioada în care am plecat din Rosengård, ca să devin un campion de fotbal: am crescut cu o minge Select cu pielea jupuit ă, driblând pe oricine mi-ar fi t ăiat calea în Grădina Trandafirilor, care era de fapt locul de întâlnire al imigranților de toate etniile. Era de-ajuns o scânteie ca să ne spargem capetele. Dar acel petic de pământ a fost laboratorul meu de fotbal, școala în care am învăț at trucurile care m-au f ăcut să devin Ibra.
Erau legende ale fotbalului, antrenori, chiar și jucători pe care nu i-am tratat prea frumos pe teren. Nu mă așteptam să-i văd pe toți pe acea terasă
* Gennaro Gatusso, jucător emblematic la AC Milan între 1999 și 2012 (n.t.).
IBRAHIMOVIZLATAN Ć 10
De fapt, acesta este sensul cărții de faţă.
În acel hotel din Milano, soția mea Helena a organizat o petrecere-surpriză care m-a emoționat. Erau acolo persoanele cele mai dragi mie, foarte mulți prieteni veniți din întreaga lume, oameni importanți din viaț a mea.
Rino Gattuso* mi-a explicat fenomenul: „Au venit pentru că ai fost mereu autentic, chiar și atunci când îi faultai.”Helena a fost excepțională. A organizat totul pe ascuns, mi-a f ăcut o surpriză minunat ă. De obicei, eu sunt cel care face surprize celorlalți.
Părinții mei s-au despărțit destul de timpuriu. Pendulam între o mamă istovit ă de muncă astfel încât să aibă ce pune pe masă și un tat ă care mai tot timpul avea frigiderul gol. Dacă îmi lipsea ceva, îmi luam singur. Furam haine sau biciclete, fiind sătul de tachinările colegilor la școală. Purtam mereu jambiere de fotbal, în locul șosetelor normale, și echipamentele echipei Malmö*, pe care le furam din vestiar.
Adrenalin ă 11
** Mino Raiola (1967-2022), probabil unul dintre cei mai importanți și influenți agenți de jucători din fotbalul mondial, era un poliglot și un foarte bun diplomat, negociind ca nimeni altul contractele și având mare grijă de fotbaliștii al căror impresar era. Printre aceștia, nume grele, de la Nedved și Ibrahimović până la Pogba și Donnarumma. Raio avea faima unui magnet de bani, dar și cea de a fi un prieten adevărat al jucătorilor de care era apropiat. Din păcate a decedat la aproape cinci luni de la publicarea ediției originale a acestei cărți (n.r.).
Şi apoi, mingea m-a scos din ghetou și mi-a călăuzit pașii spre o viață diferit ă. La Amsterdam mi-am cumpărat primul Porsche. Tot acolo l-am cunoscut pe Mino Raiola**, impresarul meu. El și soția mea Helena sunt – și vor rămâne pentru totdeauna – printre cei mai importanți oameni din viaț a mea.
* Malmö FF, club-fanion al fotbalului suedez, de 21 de ori campion naţional și având în palmares finala Cupei Campionilor Europeni din 1979, pierdută cu 0-1 în faţa lui Nottingham Forrest (n.t.).
Helena a fost dintotdeauna mai matură și mai responsabilă. M-a ajutat să gândesc, m-a învăț at ce înseamnă bunul-simț, dar și bunul gust – detectează și creează lucruri fabulose, cu un simț al eleganței înnăscut. Este îndeletnicirea ei – și va rămâne așa și
Mino e mai mult decât un impresar, este prietenul, fratele, tat ăl meu. El este totul. Mi-a trasat cursul carierei, al triumfurilor mele, el m-a ajutat să depășesc cele mai grele momente și a rezolvat miile de probleme pe care le-am avut. Cu cât sufeream mai mult din cauza unei accident ări, cu-atât îl simțeam mai aproape.
Din Olanda, Mino m-a dus în Italia, apoi în Spania, în Franț a, în Anglia, în America și din nou în Italia.
* Giorgio Chiellini, fundaș central al lui Juventus Torino (2005-2022) și al squadrei azzura, constituind alături de Bonucci cheia defensivei italiene la naţională și la club (n.t.).
În tot ceea ce fac trebuie să găsesc o provocare și să-mi dedic pasiunea de care sunt capabil, până la vlăguire. Așa a fost dintotdeauna și așa va fi mereu. Am nevoie să simt adrenalina cum îmi pompează prin vene. Adrenalină care la 40 de ani, cu doi copii mari, funcţionează diferit, pentru că ast ăzi am exigențe diferite. Dacă în trecut agresam arbitrii, ast ăzi îi
după ce mă voi lăsa de fotbal. De-a lungul anilor, ea mi-a șlefuit caracterul sălbatic, dar mai presus de toate mi-a oferit tot ce am mai de preț: copiii mei.
„Adrenalină” – titlul cărții – este cuvântul-cheie al vieții mele.
Încerc să povestesc acum, la răscruce de drumuri, despre cariera mea de fotbalist – aventură care e pe cale să se încheie –, dar și despre viitor. Un viitor care simt că se apropie, dar despre care, momentan, nu știu nimic. Aceast ă carte reflect ă situația mea actuală, pe muchia dintre două lumi.
De fapt, fiecare capitol începe cu întâmplări de pe terenul de fotbal și se termină cu reflecții asupra vieții de zi cu zi: de la gol la bucurie, de la arbitru la justiție, de la pase decisive la prietenie, de la accidentare la moarte...Numă ascund, nu joc teatru, sunt exact așa cum zicea Gattuso: autentic. Mărturisesc, de exemplu, că gândul de a mă lăsa de fotbal mă tulbură. Cu cât se apropie momentul în care voi renunț a la fotbal, cu atât teama de viitor crește: unde voi mai găsi adrenalina pe care o simt ast ăzi într-un duel cu Chiellini*?
IBRAHIMOVIZLATAN Ć 12
Şi dacă pe jucătorul Ibra îl cunoaște toat ă lumea, omul Ibra rămâne pentru cei mai mulţi un necunoscut.
Cuvântul „echilibru” e mai lesne de pronunț at în engleză: balance. Acesta îmi vine constant în minte. Asta pentru că înainte eram doar adrenalină, or ast ăzi sunt adrenalină și echilibru
Adrenalin ă susțin. Odinioară eram radical și voiam să joc sub fanionul unei singure echipe. Ast ăzi însă, merg la Sanremo și mă entuziasmez, pentru că simt afecțiunea și stima tuturor italienilor. Dar cu toate acestea, când oamenii încearcă să-mi intre în suflet, simt că mă sufoc. În astfel de momente, scot o „bijuterie” din garaj, mă îndrept spre autostradă, calc accelerația și creez vid în jurul meu. Alteori însă, evadez în pădure, în căutarea libert ății.Îmi place să fiu înconjurat de oameni, dar în același timp îi evit. Asta n-ar fi singura contradicție a trăirilor mele, mereu am fost plin de contradicții – ele fac parte din caracterul meu. Noutatea este că, la 40 de ani, încerc să le controlez. Așa cum am învăț at să îmi controlez și reacțiile. Ast ăzi, e greu ca un fundaș să mă mai poat ă provoca așa cum se întâmpla la începutul carierei. Nu mă mai las pradă instinctului, cred că am devenit mai echilibrat. Poate datorit ă timpului, datorit ă Helenei, a lui Mino... În tot ce fac, caut echilibru. Chiar și în educația pe care o dau copiilor mei: compensez disciplina cu tandrețea.
13
Cartea asta nu este Evanghelia vreunui zeu, ci jurnalul unui bărbat de 40 de ani care face pace cu trecutul său, privind viitorul în ochi, ca pe un nou adversar ce trebuie înfruntat.
(sau despre Schimbare)
Adrenalin ă 15 1
Așa este, e Mino Raiola, impresarul meu. Dar nici nu era greu de ghicit. De zile întregi mă bombardează cu telefoanele.Dup ă ce am încheiat experienț a cu Los Angeles Galaxy, odat ă cu eliminarea din play-off-ul Cupei MLS, am decis să pun ghetele în cui, iar el face orice ca să mă răzgândesc.Onou ă tentativă:
— S-a terminat, Mino. Am terminat cu fotbalul. Împacă-te cu ideea!
Lovitura din foarfecă
Beverly Hills, toamna anului 2019.
— Mino...
E seară, tocmai ne-am întors acasă de la o cină la restaurant.Sun ă Helenatelefonul.încearcă să ghicească:
— Zlatan, unul de nivelul și cu trecutul t ău sportiv nu-și poate încheia cariera în America. Vor spune că ești un pămpălău, că ești senil, că ți-a convenit să alegi calea cea mai ușoară. Ce s-a întâmplat cu regele junglei, cu leul din fotbal?
IBRAHIMOVIZLATAN
Ć 16
— Uite ce e, Mino, poți să mă convingi într-un singur fel: cu adrenalină. N-am nevoie de orice contract, eu am nevoie de o provocare gata să-mi explodeze în vene. Înțelegi?
* Ruptură de ligamente încrucișate la genunchiul drept, suferită în semifinala din Europa League din 2017 jucat ă de Manchester United contra lui Anderlecht Bruxelles (n.t.).
La 38 de ani încă pot să muncesc pe brânci la antrenamente, să simt că mă rup în bucăți, și tot reușesc să șutez la țint ă. Dimineaț a însă, când mă dau jos din pat, am nevoie de un răspuns potrivit la întrebarea „de ce faci asta, Zlatan?”. Răspunsul obligatoriu trebuie să fie unul singur: pentru că toat ă aceast ă suferință se va întoarce la mine sub forma adrenalinei, iar asta e tot ce mă face fericit.
Câteva seri mai târziu, eram acasă și mă uitam la documentarul HBO despre Diego Armando Maradona. La un moment dat, într-un meci mai vechi în care juca Napoli, camera se oprește asupra publicului de pe San Paolo. Stadionul e plin-ochi. Regizorul dă un zoom pe peluza cea mai fierbinte: băieții sunt îngrămădiți unul peste altul, cântând, urlând, bătând în tobe... Percep o energie incredibilă
— Nu! Trebuie să revii în Europa și să arăți că încă poți să joci alături de cei mai buni, în ciuda accident ării de la Manchester*. Măcar șase luni, din ianuarie până în iunie! Accepți provocarea și după aia faci ce vrei tu. Tu ești Ibra! Trebuie să ieși din scenă à la Ibra! Îți găsesc oricând un contract.
Stau pe canapea, mă îndrept de spate, mă uit mai atent și simt adrenalina pompând aici, în venele gâtului: tum, tum, tum...
El insist ă:
Adrenalin ă
De Laurentiis aflase că eram cazați la același hotel și ne lăsase un bilet la recepție: „Diseară sunteți invitați la restaurant”. L ăsase și o not ă cu adresa.
În Posillipo am găsit o casă care mi se părea potrivit ă. Dar pentru că urma să rămân doar șase luni și toat ă lumea descria orașul ca fiind haotic, am luat în calcul și posibilitatea de a locui pe un iaht.
* Mare jucător și antrenor de geniu, are recordul de finale ale Ligii Campionilor câștigate (4), fiind totodată campion în primele cinci campionate ale Europei (Anglia, Italia, Spania, Franţa și Germania) (n.t.).
— Ești sigur? întreabă perplex.
17
Fără pic de ezitare, îl sun pe Mino:
Cu președintele Aurelio De Laurentiis n-am discutat, dar îl cunoscusem la Los Angeles, cu câțiva ani în urmă, când mă aflam în vacanță cu familia.
Nu părea o invitație, ci mai degrabă un ordin. „Mergem!”, a zis Helena f ără nicio ezitare. Ne-am dus și am petrecut o seară foarte frumoasă
— Sună la Napoli! Mă duc la Napoli! — Napoli?
Antrenor este Carlo Ancelotti*. Ne cunoaștem foarte bine, am fost împreună la Paris. Se bucură să mă revadă, discut ăm aproape zilnic. Îmi spune care îi sunt intențiile cât privește rolul meu în teren.
— Da, o să joc la Napoli.
și f ăcut! Ajung la Napoli.
— Vrei să mai joc? Adrenalina mea sunt suporterii lui Napoli. Merg acolo să joc, aduc la fiecare meci optzeci de mii de oameni pe stadion și câștig Scudetto, ca pe vremea lui Diego. Câștig campionatul italian și îi dau pe toți pe spate! Asta e adrenalina de care am nevoie!Vorbim cu clubul, negociem și ajungem la o înțelegere.Zis
Pe 11 decembrie 2019, în ziua în care ar fi trebuit să semnez cu Napoli, președintele De Laurentiis l-a concediat pe Ancelotti. La mijlocul campionatului!
Nu-i a bună, am un presentiment rău, nu mai pot să mă încred în el, m-am gândit. Un om ca el nu are cum să ofere stabilitate echipei, cu-atât mai puţin mie. Şi apoi, știu că Rino Gattuso, chiar dacă îmi e prieten, are nevoie de alt gen de atacant central pentru formula lui de joc, 4-3-3. De altfel, nu a mai dat niciun semn.
Înţelegerea pică
— Cine are nevoie de mine cel mai mult? Care echipă e în rahat rău de tot?
Eu nu caut un contract, caut o provocare.
De obicei, din principiu nu mă mai întorc la o echipă la care am fost deja, riscând astfel să-mi înrăut ăţesc situaţia. Dar de data asta e diferit. AC Milan a pierdut cu 5-0.Îlsomez pe Mino:
După câteva zile îl sun pe Mino:
IBRAHIMOVIZLATAN Ć 18
La început am discutat cu directorul tehnic, Paolo Maldini*, și realitatea e că negocierile nu mergeau bine deloc. De acord, eu am ales să vin la AC Milan, eu m-am
* Excelent fundaș stânga și central, din marea echipă a lui AC Milan de pe la începutul anilor 1990, stâlp al defensivei și la naţională, cu care a disputat finala Campionatului Mondial din 1994, pierdută la Brazilia. Paolo a fost de șapte ori campion al Italiei cu AC Milan, echipă cu care a câștigat de cinci ori Liga Campionilor (n.t.).
Asta e adrenalina de care am nevoie!
— Sună la AC Milan! Mergem la AC Milan!
Provocarea mea va fi să readuc în vârf unul dintre cele mai prestigioase cluburi din lume. Dacă o să reușesc, asta o să valoreze mai mult decât tot ce am f ăcut la celelalte echipe.
— AC Milan a pierdut cu 5-0 la Bergamo.
— Ba da, alerg.
Mi-am studiat noii coechipieri și mi-am zis: ăștia nu știu ce înseamnă să joci la AC Milan!
oferit, dar dacă mă vrei, trebuie să mă vânezi, trebuie să ai încredere în mine, să-mi transmiți entuziasm, să mă convingi, nu să-mi repeți la infinit că am 38 de ani! Ştiu și eu să țin evidenț a zilelor mele de naștere!
Acum în schimb, îi vedeam pe toți antrenânduse superficial, iar eu nu puteam să asist la așa ceva! Eu venisem la AC Milan să schimb lucrurile, să fac revoluț Mi-amie. întrebat un coleg:
* Zvonimir Boban, mijlocaș croat care a jucat pentru AC Milan, având patru titluri în Serie A și o Ligă a Campionilor. În 1998 a fost căpitanul naţionalei croate, echipă care a câștigat bronzul la Campionatul Mondial din Franţa, după ce a depășit Olanda (n.t.).
— Scuză-mă, dar tu de ce nu alergi?
Am insistat:
Bătrâna mea Milan era format ă din oameni de nivelul lui Gattuso, Pirlo, Ambrosini, Nesta, Cafu, Thiago Silva... vechea gardă. Dacă nu te antrenai ca la carte, erai suduit. Vorbe puține, dar tot îți dădeau de înțeles că ai greșit.
Nu-l cunoșteam bine pe Stefano Pioli, dar asta nu era o problemă. Pentru mine, relația cu antrenorii nu a fost niciodat ă relevant ă. Întotdeauna am avut un comportament profesionist față de ei. Doar cu Guardiola am avut niște probleme. De fapt, el avea probleme cu mine. Adevărul e că nici până în ziua de azi nu am aflat care erau alea. Naiba știe!
Adrenalin ă 19
Paolo nu-mi oferea certitudini, la fel ca președintele lui Napoli, dar în negocieri a intervenit Boban* și am început să ne înțelegem. Zvone era mult mai încrezător: „Zlatan, cere-mi orice și eu îți dau”.
Așa se întoarce Ibra la Milano!
Voilà, așa se discut ă cu Ibra!
Trebuia să învățăm să suferim, să lupt ăm în fiecare secundă a meciului, pentru fiecare centimetru de teren, trebuia să devenim un grup puternic, un singur suflet, pentru că doar așa puteam câștiga.
— Nu, tu nu alergi. Te aștepți probabil ca altcineva să alerge în locul t ău? Ştii când o să alerg eu pentru tine? Când o să câștig ceva datorit ă ție, dar deocamdat ă tu nu ai câștigat nimic în viaț a asta, așa că începe să joci și... aleargă!
Şi a început să alerge.
Colegii mă ascultau cu respect și chiar cu un soi de teamă. Le studiam atent reacțiile: dacă unul cedează după o muștruluială, nu supraviețuiește; dacă se mobilizează și schimbă ceva, are toate șansele să reziste. De aceștia din urmă aveam noi nevoie.
Nu mai eram acea AC Milan, echipa care fusesem cu un deceniu în urmă. Dacă ne-am fi bazat doar pe calitatea individuală, n-am fi ajuns departe, pentru că ceilalți erau mult mai puternici decât noi. Nu puteam să driblăm și apoi să aștept ăm să treacă timpul, nici să aștept ăm momentul potrivit pentru jocul individual. Trebuia să câștigăm meciul, luptând uniți în toate cele nouăzeci de minute.
La antrenamente, eu sunt mereu plin de energie, îi masacrez pe toți.
IBRAHIMOVIZLATAN Ć 20
Lucrând astfel zi de zi, am creat spiritul de echipă, a crescut disponibilitatea pentru sacrificiu, s-a
Dar aceast ă atitudine o înveți la antrenamente, dând în fiecare zi tot ce ai mai bun. Când vedeam că vreunul nu f ăcea asta, i-o spuneam de la obraz, nu tras deoparte, ci în faț a întregii echipe, chiar înainte să intervină Pioli, pentru că tot ce aveam de spus unuia era valabil și pentru ceilalți.
Drept urmare, rezultatele nu au întârziat să apară
Era un sentiment care mă entuziasma, era exact provocarea pe care o căutam.
schimbat relația mea cu ei și implicit mi-am amplificat responsabilitatea față de băieți. Când intram în vestiar, se uitau la mine de parcă ar fi vrut să mă întrebe: „Ibra, ce facem azi?”
În fiecare zi ne spuneam: singura modalitate prin care putem să rezolvăm aceast ă situație sunt rezultatele. Cârcotitul, pălăvrăgeala și bla-bla-urile nu ar fi ajutat cu nimic. Muncă pe brânci, suferință și rezultate: ăsta era singurul răspuns pertinent, singura scăpare. Credeam foarte mult în ceea ce f ăceam și, în acele condiții de incertitudine, am devenit și mai puternici.Apoi,la un moment dat, ne-am zis că zvonurile au luat o amploare prea mare și că lucrurile trebuiau lămurite.Iunie2020. Poate că nu era cel mai potrivit moment, pentru că a doua zi urma să jucăm meciul vieții –semifinala Cupei Italiei cu Juve –, dar Ivan Gazidis,
Noi, jucătorii, Pioli și staff ul lui ne simțeam un singur trup – uniți, compacți... Eram însă trupul unui Dead Man Walking, care se îndrepta spre scaunul electric, direct în brațele morții.
Se zvonea că noul antrenor va fi germanul Ralf Rangnick. Ne gândeam că vom zbura cu toții. Nu doar Pioli, dar și eu și directorul tehnic Maldini, chiar și Massara, managerul sportiv. Toți!
Apoi însă, după plecarea lui Boban, lucrurile s-au schimbat și s-a instaurat o confuzie f ără margini. Era imposibil să creionăm prezentul, cu atât mai puţin viitorul lui AC Milan.
Adrenalin ă 21
Mie îmi plângea sufletul, pentru că mă gândeam la cum era AC Milan în urmă cu zece ani, la identitatea puternică și la organizarea perfect ă pe care o avusese. Acum totul era complet diferit.
De altfel, după acea discuție, totul s-a schimbat în bine. Așa am înțeles că, atunci când ai ceva care te roade pe dinăuntru, cel mai înțelept este să vorbești deschis.Astfel, Ivan s-a apropiat de echipă, iar Paolo a început să vorbească mai mult cu noi. La început era mai mult fotbalist și prea puțin director. Dacă viaț a ta se schimbă, trebuie să uiți ce ai fost înainte. Echipa trebuie să te respecte ca manager, nu pentru ceea ce ai f ăcut tu ca fundaș. De-a lungul timpului însă, Paolo a evoluat mult, însăși atitudinea lui s-a schimbat.
— Ivan, cu tot respectul, trebuie să lămurim câteva lucruri. Într-o lună expiră majoritatea contractelor. Ce avem de f ăcut? Ne prelungim contractele de chirie la casă? Care e lotul pentru următorul sezon? N-avem nicio garanție! Pentru ce lupt ăm? Noi nu știm nimic. Cred că echipa merit ă respect, dar mai ales răspunsuri.
A negat sosirea lui Rangnick, l-a confirmat pe Pioli și apoi am discutat despre multe alte lucruri.
directorul executiv, era la Milanello și trebuia să profit de ocazie.Amdiscutat cu el în faț a întregii echipe:
Sigur, nu pretindeam să revină la situaţia din trecut, știam că ar fi fost imposibil, dar eu sunt un profesionist și mă adaptez circumstanţelor. Însă un minim de dialog trebuia să existe.
Gazidis încă nu era obișnuit să și interpreteze rolul de administrator delegat și de director general, așa cum se face de obicei în Italia, adică să fie aproape de grup.
IBRAHIMOVIZLATAN Ć 22
Inclusiv personalitatea unora dintre băieți s-a schimbat. De exemplu, când l-am cunoscut pe Gigio Donnarumma, abia deschidea gura. Eu însă l-am obligat să urle pe teren. „Gigio, nu-mi mai spune că ești mic, pentru că nu-mi pasă! Tu ești aici pentru că ești
În timpul antrenamentelor, foamea de succes devenise incredibilă. Dacă pierdeam un meci, toți erau furioși, deja începeau să aibă atitudinea potrivit ă. În sfârșit, începeau cu toții să înțeleagă cum st ă treaba la AC Milan, iar eu nu încetam să le fiu exemplu.
Çalhanoğlu, în schimb, m-a ascultat. Îi spuneam: „Hakan, tu știi ce înseamnă să porți pe spate numărul 10 al lui AC Milan cu toat ă istoria lui? Tu știi cine a purtat tricoul ăla? Trebuie să obții rezultate remarcabile, iar tu până acum n-ai f ăcut nimic!”
— Zlatan, nu face sprintul ăsta!
— Domnule antrenor, dacă eu alerg, toți aleargă și mă ascult ă când le vorbesc. Altfel, transformăm totul în cacialma, îi explicam.
L-am împins de la spate și l-am forț at până când și-a etalat calit ățile pe teren, asta și pentru că e mult mai simplu să joci cu coechipieri de talia lui Hakan.
Numai cu Leão n-am găsit cheia. N-am reușit să-l fac să se dezmeticească. Am încercat în toate felurile, am fost blând, dur, indiferent... Am reușit cu toți ceilalți, mai puțin cu el. Am ajuns la concluzia că, dacă un om nu se trezește singur la realitate, n-ai ce-i face.
Adrenalin ă 23
De altfel, așa gândeau toți: dacă Ibra aleargă, trebuie să alergăm și noi, pentru că așa a câștigat tot ce a câștigat, iar noi trebuie să-i urmăm exemplul.
Erau zile când eram distrus. Pioli observa și îmi spunea în timpul antrenamentelor:
Revoluția de la Milanello reușise!
Când ultrașii au venit la Milanello să-l conteste pe Donnarumma, care trăgea de timp la reînnoirea contractului, le-am spus directorilor: „L ăsați-mă să ies, vreau să vorbesc cu ei! Aici avem obiective colective, nu individuale. Suporterii au un cuvânt de spus la finalul campionatului, nu acum când ne lupt ăm să ajungem în Liga Campionilor. L ăsați-mă să le explic: vreți să vedeți Liga Campionilor anul viitor sau nu? Atunci nu ne mai deranjați! Veniți la final și faceți circ sau ce vreți voi. Cum să-l contestați pe Gigio acum? Avem nevoie de Gigio! Fără el nu ajungem nicăieri”. Dar nu m-au lăsat să ies, să le explic…
Am ridicat ștacheta și am jucat un campionat senzațional. Toat ă lumea spunea că în vară Inter va câștiga Scudetto, dar nu s-ar fi gândit nimeni că AC Milan va încheia sezonul pe locul doi. Iar noi tocmai asta am f ăcut – o realizare mai grandioasă decât a lor. Sigur, dacă am fi câștigat, ar fi fost alt ă poveste. Încă din prima zi a sezonului 2020-2021, am fost absolut sigur că vom câștiga Scudetto. Simțeam că era momentul nostru.
Pioli a fost nemaipomenit, obţinând de la jucătorii pe care i-a avut la dispoziție tot ce aveau mai bun. Cu spiritul lui organizatoric și cu noul suflu, am stat mult timp în fruntea clasamentului. Când randamentul echipei scădea, calit ățile individuale compensau declinul și ne ridicau moralul, doar că aveam mult mai puține calit ăți decât celelalte echipe și din cauza asta am suferit foarte mult.
bun și foarte talentat. Tu trebuie să ajuți echipa să și îndeplinească misiunea!”
Ć 24
IBRAHIMOVIZLATAN
Nu mai puteam să vorbesc doar eu pe teren. Voiam încet-încet să se nască și alți lideri.
Adrenalin ă 25
Eram convins de asta, nu trebuia să aștept ziua meciului. Văzusem asta în ochii lor. Înțelesem totul după tensiunea pozitivă din vestiar.
Şi asta tocmai împotriva Atalantei, care marcase cinci goluri în poarta lui Pioli, când eu eram la Los
Într-o zi, le-am spus băiețiilor în vestiar: „Să ridice mâna cine a jucat un meci în Liga Campionilor”. Singurii care au ridicat mâna au fost Tăt ărușanu și Çalhanoğlu. Eram șocat.
Când Inter f ăcea cinci schimbări, intrau jucători la fel de buni sau chiar mai valoroși. La noi însă, schimbarea se f ăcea cu jucători egali ca valoare sau cu mai puțină experiență. De altfel, am sugerat clubului: „Trebuie să schimbăm ceva, așa încât să se facă doar trei schimbări, altminteri Inter și Juve au doar de câșDar,tigat”.în ciuda faptului că aveam o echipă mai puțin competitivă și în ciuda numeroaselor accident ări, i-am înfruntat pe toți. Nimeni nu credea în noi. Noi eram singurii convinși că vom reuși. De altfel, am terminat pe locul Înaintedoi.de meciul decisiv cu Atalanta, în ultima zi de campionat, le-am spus băieților: „Vă amintiți când v-am întrebat câți dintre voi ați jucat în Liga Campionilor? Aveți un meci la dispoziție pentru a vă schimba răspunsul. Vreți să jucați în următoarea ediţie a Ligii Campionilor? Demonstrați asta pe teren!” Iar înainte de a ieși din vestiar, înainte să înceapă meciul, le-am spus: „Azi câștigăm!”
Au jucat un meci perfect, cu spirit de echipă, sacrificiu și suferință, f ără să renunțe la minge, bătându-se pentru fiecare centimetru de teren. Eram din nou AC Milan, o echipă incontestabilă, cu un avânt antrenat din greu luni în șir la Milanello.
Angeles în căutarea unei provocări care să-mi pompeze adrenalină în sânge.
Ceea ce am spus pe scena Festivalului de la Sanremo nu a fost teatru, eu chiar am simțit asta: îmi fusese dor de cei douăzeci și cinci de copii pe care îi lăsasem la Milano, pentru că ei sunt a doua mea familie.
De când mă știu am avut o slăbiciune pentru răsturnări.
Cea mai frumoasă răsturnare? Păi, nu s-a întâmplat pe Mi-ateren...pl
luat în vizor încă de când evoluam în Olanda. Apoi m-au urmărit în Italia și în Franț a. Perfect. Azi jucăm împotriva lor.
ăcut în primul rând răsturnarea de situație când am jucat împotriva englezilor, care dintotdeauna au vorbit urât despre mine: Ibra nu a marcat niciodat ă împotriva Angliei, Ibra nu a marcat niciodat ă pentru o echipă engleză, Ibra a evitat întotdeauna Premier League, Ibra face pe diva și multe alte trăncăneli f ără rost.M-au
Așa am întors AC Milan cu sus-n jos.
IBRAHIMOVIZLATAN Ć 26
O provocare pe care am găsit-o și pe care am câștigat-o, dar nu numai datorit ă rezultatelor. De când joc fotbal, nu am avut niciodat ă o legătură atât de strânsă cu coechipierii mei, nu m-am simțit niciodat ă atât de iubit într-un vestiar.
Este 14 noiembrie 2012, se inaugurează Friends Arena, noul stadion din Solna – o suburbie a Stockholmului. Este doar un meci amical, dar pentru mine are alt ă semnificaţie. Trebuie să-mi închei socotelile cu englezii.
Începe meciul, stadionul plin – șaizeci de mii de spectatori. E război încă de la început.
Adrenalin ă 27
Când îi aud pălăvrăgind, mă încarc cu energie. Întotdeauna am folosit criticile drept combustibil, pentru a da și pentru a demonstra cât mai mult.
Perfect, mi-am spus, am marcat primul gol pe noul stadion. Asta va rămâne în istorie.
Ei vor să demonstreze ceva, noi nu putem să ne facem de râs acasă, pe noul stadion. Pe spate port numărul 10 și pe braț banderola de căpitan. După douăzeci de minute 1-0 pentru noi: centrare joasă, ajung la minge, atacul adversarului la deposedare, mingea rămâne acolo, șpiț, gol!
Presa a fost cu ochii pe mine încă de când eram copil, indiferent de rezultate. Eram mereu în centrul atenției. Şi din vina mea, desigur, deoarece vorbeam mult, spuneam că sunt cel mai bun sau lucruri de acest gen, dar asta pentru că aveam încredere în mine. Şi atunci, abia așteptau să fac ceva prost sau să ratez, ca să mă atace cu și mai mult ă înverșunare, chiar și în plan personal. Doar că asta mă f ăcea și mai puternic...
În seara aceea, suporterii englezi cântau „ești doar imitația lui Andy Carroll”, care era atacantul lor central și care are aceeași înălțime ca mine.
Anglia reacționează și preia avantajul: 2-1.
Alerg spre minge, stop pe piept, șutez: 2-2. Dar în acea acțiune, Gary Cahill – un fundaș englez – se accidentează, așa că îmi piere cheful de a mă bucura. Şi în plus, e doar un egal. La fel ca la Bergamo, în ultima zi de campionat, când AC Milan a câștigat și s-a calificat în Liga Campionilor. Pe teren toat ă lumea sărbătorea. Sigur, și eu eram bucuros, dar nu îmi manifestam bucuria. Eu nu mă mulțumesc cu locul
Spectatorii încep să părăsească stadionul, poate și pentru că parcarea nu este încă finalizat ă și e greu să intri și să ieși cu mașina. Vreau să cred că acesta este motivul pentru care oamenii pleacă. Mai e puțin până la final.
O să îmi dau seama dacă ajung la ea sau nu, asta în timp ce Întrealerg.timp, îl văd pe portarul Joe Hart ieșind în afara stâlpilor porții. Ce-o avea de gând? Ca să nu-i stea în cale, un fundaș englez se oprește. Mă gândesc că trebuie să fac ceva ca mingea să ajungă unde vreau eu, nu unde vrea el. Am două variante: ori mă duc contra portarului, ori simulez că merg spre el și apoi fac cale întoarsă. Hart vede că mă îndrept spre el ca să sar, dar când se uit ă la minge, eu mă retrag. O lovește prost, cu capul, mingea se duce în sus și ajunge la mine. Nici că-mi pasă de ce se întâmplă în jurul meu, nici măcar dacă se apropie vreun adversar. Rămân concentrat pe minge și mă gândesc doar să fiu cu spatele pe direcția porții, pentru că așa sunt sigur că, dacă o lovesc din foarfecă, va ajunge în plasă. Lovesc mingea de la treizeci de metri de poart ă și, cât sunt în aer, mă uit
Şi iat ă că vine o minge lungă, respinsă de apărarea noastră mai mult ca să treacă timpul. Ca de fiecare dat ă, alerg spre minge. Instinctul îmi spune: „Du-te!”
IBRAHIMOVIZLATAN
Ć 28
doi. Nu m-a mulțumit niciodat ă locul doi și nu o să mă mulțumească vreodat ă! Eu sărbătoresc doar pentru loculArbitrulîntâi! ne acordă o lovitură liberă de la margine. Şut puternic la firul ierbii, strecor mingea la colțul scurt: 3-2 pentru noi. Poftim, am marcat trei goluri pe noul nostru stadion! Acum ce mai au de zis englezii? Că a fost doar un amical?