Calatoria in timp by Editura Publica

Titlul original al acestei cărți este Time Travel: A History de James Gleick. Copyright © James Gleick 2016. © Publica, 2017, pentru ediția în limba română Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GLEICK, JAMES Călătoria în timp : o istorie / James Gleick ; trad. din engleză de Anca Bărbulescu. - București : Publica, 2017 ISBN 978-606-722-258-6 I. Bărbulescu, Anca (trad.) 0

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Bogdan Ungureanu DESIGN: Alexe Popescu REDACTOR: Tudorița Șoldănescu CORECTORI: Elena Bițu, Cătălina Călinescu DTP: Florin Teodoru

Lui Beth, Donen È&#x2122;i Harry

Ce înseamnă acum pentru tine nu înseamnă același lucru și pentru mine; iarăși, ce înseamnă atunci pentru tine nu înseamnă același lucru și pentru mine; dar se poate ca acum pentru mine să însemne atunci pentru tine și viceversa. Ce cap poate să pri‑ ceapă așa ceva? Charles Lamb (1817)

De altfel, toată lumea simte că ocupăm un loc care sporește întruna în timp.* Marcel Proust

Și ziua de mâine Vine. E o lume. E o cale. W.H. Auden (1936)

În căutarea timpului pierdut. Timpul regăsit, Marcel Proust, traducere de Irina Mavrodin, Univers, București, 2000, p. 425 (n.t.). *

CUPRINS

1. Mașinărie �� 11 2. Fin de siècle �� 29 3. Filosofi și „pulp” �� 57 4. Lumină antică �� 87 5. De șireturi �� 107 6. Săgeata timpului �� 125 7. Un râu, o cale, un labirint �� 139 8. Eternitate �� 163 9. Timp îngropat �� 185 10. În sens invers �� 209 11. Paradoxurile �� 241 12. Ce este timpul? �� 269 13. Singura noastră barcă �� 295 14. În prezent �� 317 Mulțumiri �� 341 Sursele ilustrațiilor �� 343 Despre autor �� 347

10 JAMES GLEICK

Mașinărie Fiind tânăr, priveam viitorul cu scepticism și îl vedeam ca pe o chestiune de pur potențial, o situație care ar putea sau nu să survină și care, probabil, nu va apărea niciodată. John Banville (2012)

Un bărbat stă la capătul unui coridor și, în lumina tremurătoare a unei lămpi cu gaz, examinează o mașinărie făcută din nichel și fildeș, cu bare de alamă și cilindri de cuarț – o arătare îndesată și urâtă, oarecum nefo‑ calizată, pe care bietului cititor îi e greu să și‑o reprezinte, în ciuda enumerării de piese și materiale. Eroul nostru învârte niște șuruburi, adaugă o picătură de ulei și se instalează în șa. Apucă de o manetă cu amândouă mâinile. E pe cale să plece într‑o călătorie. Apropo, la fel și noi. Când trage de manetă, timpul se smulge din ancore. Omul nu se remarcă prin nimic, este aproape lipsit de trăsături – „ochii […] cenușii” și „obrazul de obicei palid”,* iar în rest mai nimic. Nici măcar nume nu are. Este doar Exploratorul Timpului: „deoarece astfel ni se pare potrivit să‑l numim”.** Explorator și timp: nimănui nu‑i mai trecuse prin minte să alăture cele două cuvinte. Dar mașinăria? Cu șaua și barele ei, e o bicicletă fantastică. Toate cele de mai Mașina timpului, H.G. Wells, traducere de Mihu Dragomir și C. Vanghiyas, Nemira, București, 2012 (în continuare Mașina timpului), p. 9 (n.t.). ** Ibid., p. 9 (n.t.). *

C Ă L ĂT O R I A Î N T I M P

suntem în secolul xix .

JAMES GLEICK

sus sunt invențiile unui tânăr entuziast pe nume Wells, care se recomandă cu inițialele prenumelor, H.G., pentru că i se pare că sună mai serios decât Herbert. Familia îi spune Bertie. Încearcă să fie scriitor. E un om foarte modern, crede în soci‑ alism, iubire liberă și biciclete.* Mândru membru al Clubului de Tururi Cicliste, bate valea Tamisei în sus și în jos pe o bici‑ cletă de mai bine de optsprezece kilograme, cu cadru tubular și cauciucuri pneumatice, savurând entuziasmul pedalatului: „Amintirea mișcării persistă în mușchii picioarelor, care parcă se învârt iar și iar de la sine”. La un moment dat, vede pe un afiș o reclamă pentru o invenție numită Bicicleta pen‑ tru Acasă a lui Hacker: un cadru imobil cu roți de cauciuc, pe care se putea pedala de dragul exercițiului fizic, dar nu se putea merge nicăieri. Mai precis, nicăieri în spațiu. Roțile se rotesc, timpul trece. Se apropiau zorii secolului XX – o dată calendaristică de rezonanță apocaliptică. Albert Einstein era copil și învăța la un gimnaziu din München. De‑abia în 1908 avea să‑și anunțe matematicianul polono‑german Hermann Minkowski ideea radicală: „De aici înainte, spațiul singur și timpul singur sunt sortite să piară ca niște biete umbre și numai un soi de unire a celor două va mai păstra o realitate independentă”. H.G. Wells ajunsese acolo primul, dar, spre deosebire de Minkowski, el nu încerca să explice universul. Se străduia doar să născo‑ cească o intrigă plauzibilă pentru o povestire fantastică. În ziua de azi călătorim în timp foarte ușor și foarte bine, în vis și prin artă. Călătoria temporală pare o tradiție străve‑ che, cu rădăcini în mitologiile strămoșilor, veche precum zeii și dragonii. Dar nu este. Oamenii din vechime își închipuiau Definea iubirea liberă drept „eliberarea comportamentului sexual individual de jugul reproșului social și de controlul și penalizările legale”. Și o „practica neobosit”, cum scria David Lodge (n.a.).

cu o lecție științifică. Sau să fie simplă gargară? Își adună prietenii în fața șemineului din salon ca să le explice că tot ce știu ei despre timp este gre‑ șit. Sunt personaje‑standard din lista de casting: Medicul, Psihologul, Editorul, Ziaristul, Omul Tăcut, Bărbatul Foarte Tânăr și Primarul din Provincie, plus genul de om de bază care place tuturor, „un om cu părul roșcat căruia îi plăceau disputele”* pe nume Filby. „Trebuie să mă urmăriți cu atenție”, își instruiește Exploratorul Timpului aceste schițe de personaje. „Voi fi obli‑ gat să combat una sau două idei, care sunt aproape univer‑ sal acceptate. Geometria, de exemplu, pe care ați învățat‑o la școală, se bazează pe o concepție greșită.”** Geometria șco‑ lară, euclidiană, avea trei dimensiuni, cele vizibile: lungime, lățime și înălțime. Firește, cei prezenți se îndoiesc. Exploratorul Timpului procedează socratic. Îi combate cu logica. Ei opun o rezistență firavă.

nemurirea și renașterea și tărâmurile morților, dar mașina timpului era mai presus de mintea lor. Călătoria temporală e o fantezie a erei moderne. Când Wells și‑a închipuit o mașină a timpului în camera lui luminată de o lampă cu gaz, a inven‑ tat și un nou mod de gândire. De ce nu mai devreme? Și de ce acum?

— Știți desigur că o linie geometrică, o linie de grosime zero, nu are o existență reală. Este ceea ce ați învățat, Mașina timpului, p. 9 (n.t.). Ibid., p. 9 (n.t.).

C Ă L ĂT O R I A Î N T I M P

exploratorul timpului începe

JAMES GLEICK

nu‑i așa? La fel și planul geometric. Lucrurile acestea sunt simple abstracțiuni. — Este adevărat, a admis Psihologul. — Tot astfel, având numai lungime, lățime și înălțime, un cub nu poate să aibă o existență reală. — Aici am o obiecție, a intervenit Filby. Un corp solid poate să existe în mod cert. Toate obiectele reale… — Așa consideră majoritatea oamenilor. Dar așteptați o clipă. Poate să existe un cub în mod instantaneu? — Nu înțeleg, s‑a plâns Filby [bietul naiv]. — Este cu putință ca un cub, care nu are niciun fel de durată în timp, să aibă o existență reală? Filby a căzut pe gânduri. — E limpede, a continuat Exploratorul Timpului, orice corp real trebuie să se întindă în patru direcții: trebuie să aibă Lungime, Lățime, Înălțime și… Durată.*

Aha! A patra dimensiune. Câțiva matematicieni europeni isteți discutau deja de parcă cele trei dimensiuni ale lui Euclid nu erau alfa și omega. Era August Möbius, a cărui cele‑ bră „bandă” era o suprafață bidimensională rotită în a treia dimensiune; era Felix Klein, a cărui „sticlă” întortocheată presupunea existența unei a patra; mai erau Gauss și Riemann și Lobacevski, care gândeau și ei, cum s‑ar spune, ca de pe altă lume. Pentru geometri, a patra dimensiune era o direcție necunoscută, poziționată în unghi drept față de toate direcți‑ ile cunoscute de noi. E în stare cineva să vizualizeze așa ceva? În ce direcție se află? Chiar și în secolul al XVII‑lea, matema‑ ticianul englez John Wallis, recunoscând posibilitatea alge‑ brică a existenței unor dimensiuni superioare, le numea „un Ibid., p. 10 (n.t.).

„Țara Plată: O poveste în multe dimensiuni” (n.t.).

15 C Ă L ĂT O R I A Î N T I M P

Monstru al Naturii, mai puțin cu putință decât o Himeră sau un Centaur”. Totuși, matematica descoperea că astfel de con‑ cepte lipsite de sens fizic erau tot mai utile. Puteau juca un rol într‑o lume abstractă fără să descrie neapărat caracteristici ale realității. Sub influența acestor geometri, un profesor pe nume Edwin Abbott Abbott a publicat în 1884 un mic roman trăs‑ nit cu titlul Flatland: A Romance of Many Dimensions*, în care niște creaturi bidimensionale încearcă să conceapă posibilitatea unei a treia dimensiuni; iar în 1888, Charles Howard Hinton, ginerele logicianului George Boole, a inven‑ tat cuvântul tesseract pentru analogul cvadridimensional al cubului. Spațiul în patru dimensiuni cuprins de acest obiect l‑a botezat hipervolum. L‑a populat cu hiperconuri, hiperpi‑ ramide și hipersfere. Hinton și‑a intitulat cartea – în mod nu tocmai modest – A New Era of Thought [O nouă eră a gândi‑ rii, n.t.]. El sugera că această a patra dimensiune misterioasă, mai‑mult‑sau‑mai‑puțin‑invizibilă, ar putea da un răspuns misterului conștiinței de sine. „Trebuie că suntem de fapt creaturi cvadridimensionale, căci altfel nu am putea concepe patru dimensiuni”, raționa el. Ca să creăm modele mentale ale lumii și ale noastre înșine, trebuie să avem molecule spe‑ ciale în creier: „Poate că aceste molecule cerebrale au puterea deplasării în patru dimensiuni și pot trece prin mișcări cva‑ dridimensionale și pot forma structuri cvadridimensionale”. O vreme, în Anglia victoriană, a patra dimensiune a ser‑ vit drept explicație universală, ascunzătoare pentru tot ce era misterios, nevăzut, spiritual – orice părea să pândească la marginea câmpului vizual. Raiul putea exista în a patra dimensiune; în fond, astronomii, cu telescoapele lor, nu‑l

JAMES GLEICK 16

găseau în cer. A patra dimensiune era un compartiment secret pentru fantaști și ocultiști. „Ne aflăm în zorii celei de‑a Patra Dimensiuni; iată explicația!” declara William T. Stead, un jurnalist căruia îi plăcea să scormonească prin secretele murdare ale lumii și care fusese redactor la Pall Mall Gazette în 1893. El spunea că faptul se putea exprima prin formule matematice și se putea chiar imagina („dacă aveți o imagina‑ ție vie”), dar nu se putea vedea propriu‑zis – în orice caz, nu „de omul muritor”. Era un loc „din care întrevedem uneori o străfulgerare, în fenomenele complet inexplicabile prin orice lege a spațiului tridimensional”. Fenomenul clarvăză‑ torilor, de pildă. Și telepatia. Și‑a supus articolul Societății de Studii Psihice, pentru investigații ulterioare. Nouăsprezece ani mai târziu, s‑a îmbarcat pe Titanic și a murit pe ocean. În comparație, Wells e atât de sobru, atât de simplu. Nu‑l interesa misticismul – a patra dimensiune nu e un tărâm al duhurilor. Nu e nici raiul, nici iadul. E timpul. Ce este timpul? Timpul nu este altceva decât o direcție în plus, ortogonală față de celelalte. Nimic mai simplu. Doar că nimeni nu a reușit să‑l vadă până acum – până la apariția Exploratorului Timpului. „Dar, dintr‑o infirmitate natura‑ lă a organismului nostru, […] suntem înclinați să nu ținem seamă de acest fapt”, explică el nonșalant. „Nu există nicio deosebire între Timp și oricare dintre celelalte trei dimensi‑ uni ale Spațiului, atât doar că de‑a lungul Timpului se mișcă mereu conștiința noastră.”* Avea să treacă surprinzător de puțin timp până ce ideea aceasta să devină parte din crezul fizicii teoretice.

Mașina timpului, pp. 10‑11 (n.t.).

de unde venea ideea ?

Plutea ceva în aer. Mult mai târziu, Wells încerca să‑și amintească. În universul în care trăia creierul meu în 1879 nu exis‑ tau idei excentrice despre timp ca spațiu sau altele ase‑ menea. Existau trei dimensiuni, sus‑jos, față‑spate și stânga‑dreapta; de‑abia prin 1884 am auzit de o a patra dimensiune. Atunci am crezut că cineva încerca să facă o glumă inspirată. Foarte inspirat. Oamenii secolului al XIX‑lea se întrebau une‑ ori, cum ar face oricine, „Ce este timpul?”. Întrebarea apare în multe contexte. Să spunem că vrei să le explici Biblia unor copii. Educational Magazine, 1835: Vers. 1: La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. Ce înseamnă început? Începutul timpului... Ce înseamnă timp? O porțiune măsurată din eternitate.

Ce este deci timpul? Dacă nu‑mi pune nimeni această întrebare, atunci știu ce este timpul. Dar dacă aș vrea să‑l lămuresc pe cel care întreabă, nu mai știu.* ** Confesiuni, Sf. Augustin, traducere de Eugen Munteanu, Nemira, București, 2010 (în continuare Confesiuni), p. 380 (n.t.). ** Quid est ergo tempus? Si nemo ex me quaerat, scio; si quaerenti explicare velim, nescio (n.a.). *

C Ă L ĂT O R I A Î N T I M P

Dar toată lumea știe ce este timpul. Era la fel de adevă‑ rat atunci ca și acum. În același timp, nu știe nimeni ce este timpul. Sfântul Augustin a formulat acest pseudo‑paradox în secolul al IV‑lea, iar de atunci lumea îl tot citează, în mod mai mult sau mai puțin inspirat:

JAMES GLEICK

La începutul lucrării sale Principia mathematica, Isaac Newton spunea că toată lumea știe ce este timpul, dar apoi el a schimbat ce știa toată lumea. Sean Carroll, fizician modern, spune (ironic): „Toată lumea știe ce este timpul. E ceea ce afli când te uiți la ceas”. Tot el spune: „Timpul este eticheta pe care o lipim pe diferite momente din viața lumii”. Fizicienilor le place jocul acesta cu abțibilduri. Se spune că fizicianul John Archibald Wheeler a spus: „Timpul e metoda prin care natu‑ ra are grijă să nu se întâmple totul deodată”, dar și Woody Allen a spus același lucru, iar Wheeler a recunoscut că a găsit remarca mâzgălită pe peretele unei toalete pentru bărbați din Texas.* Richard Feynman a spus: „Timpul e ce se întâmplă când nu se întâmplă nimic altceva”, deși știa foarte bine că e o expre‑ sie glumeață care circula deja. „Poate e mai bine să admitem că timpul e unul dintre lucrurile pe care probabil nu le putem defini (în sensul din dicționar) și să spunem pur și simplu că e ceea ce știm deja că e: durata cât așteptăm.” Când contempla timpul, Augustin își dădea seama, prin‑ tre altele, că nu era spațiu. „Și totuși, Doamne, noi percepem intervalele de timp, le comparăm între ele și spunem că unele sunt mai lungi, iar altele mai scurte.”** Măsurăm timpul, spu‑ nea el, deși nu avea ceasuri. „Măsurătoarea o facem însă în momentul scurgerii timpului, căci aceasta este determinată de percepția pe care o avem asupra lui. Cine ar putea însă pre‑ tinde că e cu putință să măsurăm timpul trecut, care deja nu Cu câteva decenii înaintea lor, un autor de science‑fiction pe nume Ray Cummings punea aceleași cuvinte în gura unui personaj numit Marele Om de Afaceri, din romanul lui din 1922 The Girl in the Golden Atom [Fata din atomul de aur, n.t.]. Mai târziu, Susan Sontag a spus (citând „o zicală veche pe care mereu am crezut că a inventat‑o vreun student la filosofie”): „Timpul există ca să nu se întâmple toate deodată, iar spațiul există ca să nu ți se întâmple toate numai ție” (n.a.). ** Confesiuni, p. 383 (n.t.).

Ibid., p. 384 (n.t.). Filipeni 3:13‑14 (n.t.). *** Prima frază din romanul The Go‑Between [Mesagerul], de L.P. Hartley (n.t.). **** Principiile matematice ale filosofiei naturale, Isaac Newton, traducere de prof. Victor Marian, Editura Academiei RPR, București, 1956, pp. 30‑31 (n.t.). *

19 C Ă L ĂT O R I A Î N T I M P

mai există, sau timpul viitor, care nu există încă?”* Nu poți măsura ce nu există încă, era de părere Augustin, și nici ce a trecut. În multe culturi (dar nu în toate) se vorbește despre tre‑ cut ca despre ceva ce se află în urmă, în timp ce viitorul se află înainte. Așa sunt și vizualizate. „Uitând ce este în urmă și aruncându‑mă înainte, urmăresc ținta”,** spunea aposto‑ lul Pavel. A ne închipui viitorul sau trecutul ca pe un „loc” înseamnă deja a face analogii. Să existe oare „locuri” în timp, ca în spațiu? A spune așa ceva ar însemna să afirmăm că timpul este ca spațiul. Trecutul e o țară străină: acolo sunt alte obiceiuri.*** La fel și viitorul. Dacă timpul este o a patra dimensiune, e pentru că seamănă cu primele trei: se poate vizualiza ca o dreaptă, se poate măsura ca durată. Totuși, în alte privințe timpul se distinge de spațiu. A patra dimensiune diferă de celelalte trei. Acolo sunt alte obiceiuri. Pare firesc să percepem timpul ca pe ceva spațial. Acciden tele de limbaj ne încurajează. Nu avem o infinitate de cuvin‑ te; înainte și după trebuie să îndeplinească o dublă funcție, ca prepoziții spațiale, dar și temporale. „Timpul este o fan‑ tasmă a mișcării”, spunea Thomas Hobbes în 1655. Pentru a măsura timpul, pentru a‑l calcula, „ne folosim de o mișcare sau alta, cum ar fi a soarelui, a unui ceas, a nisipului dintr‑o clepsidră”. Newton considera timpul complet diferit de spa‑ țiu – în fond, spațiul rămâne totdeauna asemenea și imobil, în timp ce timpul curge în mod egal fără nicio legătură cu ceva extern și cu un alt nume se cheamă și durată**** – dar matemati‑ ca lui a creat o analogie inevitabilă între timp și spațiu. Se pot

JAMES GLEICK

reprezenta ca axe ale unui grafic. În secolul al XIX‑lea, filoso‑ fii, în special cei germani, căutau șovăitor să definească un fel de amalgam timp‑spațiu. Arthur Schopenhauer scria în 1813: „În timp totul e doar succesiune, pe când în spațiu este ală‑ turare; așadar, reprezentarea simultaneității ia naștere abia din reunirea timpului și a spațiului”.* Timpul ca dimensiune începe să se profileze din cețuri. Matematicienii îl distingeau. Tehnologia a ajutat în alt sens. Timpul a devenit viu, concret și spațial oricui vedea căile ferate supunând depărtările după un orar coordonat – coordonat de telegraful electric, care dădea cu timpul de pământ. „Poate părea ciudat să «fuzio‑ năm» timpul și spațiul”, explica un articol din The Dublin Review, dar ia priviți – iată o diagramă spațiu‑timp „absolut obișnuită”:

Așadar, Exploratorul Timpului al lui Wells poate vorbi hotărât: „Oamenii de știință […] știu foarte bine că Timpul nu este decât un fel de Spațiu. Iată o diagramă științifică simplă, o înregistrare a cursului vremii. Linia aceasta, pe care o urmă‑ resc cu degetul, arată mișcarea barometrului. […] Este o cer‑ titudine că mercurul nu a trasat această linie în niciuna din Despre împătrita rădăcină a principiului rațiunii suficiente, Arthur Schopenhauer, traducere de Radu Gabriel Pârvu, Humanitas, București, 2008, p. 52 (n.t.).

dimensiunile general recunoscute ale Spațiului […] totuși, cu siguranță că a trasat o astfel de linie, și trebuie să tragem deci concluzia că ea a fost trasată de‑a lungul dimensiunii Timp”*. În noul secol, totul părea nou: fizicienii și filosofii cerce‑ tau Timpul, scris foarte des cu majusculă, cu ochi noi. La 25 de ani după apariția cărții lui Wells Mașina timpului, filosoful Samuel Alexander, adept al „noului realism”, exprima situa‑ ția astfel: Dacă mi s‑ar cere să numesc cea mai tipică trăsătură a gândirii din ultimii 25 de ani, aș răspunde: descope‑ rirea Timpului. Nu vreau să spun că am așteptat până acum pentru a ne familiariza cu Timpul, ci că de‑abia am început să îl luăm în serios în speculațiile noastre și să ne dăm seama că, într‑un fel sau altul, Timpul este un ingredient esențial în alcătuirea lucrurilor. Ce este timpul? Poate vom înțelege mai bine de la mașinile timpului.

iar introspecția filoso‑ fică nu‑i stătea în fire. Ideile lui despre timp erau inspirate de Lyell și Darwin, care citeau în straturile geologice îngro‑ pate ce definesc erele Pământului și erele vieții. A studiat zoologia și geologia cu o bursă la Școala Normală de Științe și Școala Regală a Minelor, iar aceste subiecte l‑au încurajat să privească istoria lumii ca de la o mare înălțime – să‑i vadă epocile pierdute ca pe o panoramă care i se desfășura înainte, „civilizațiile mărunte, călare și pe jos, cu industrie manuală, *

Mașina timpului, p. 12 (n.t.).

C Ă L ĂT O R I A Î N T I M P

wells nu ‑ l citea pe schopenhauer ,

JAMES GLEICK 22

care au culminat, în secolele al XVII‑lea și al XVIII‑lea, prin schimbarea de ritm și de scară datorată invențiilor mecani‑ ce”. Timpul geologic, extins atât de mult, zguduia ideile ante‑ rioare despre timpul istoric, care afirmau în mod plauzibil că lumea era veche de șase mii de ani. Scara era foarte diferită; istoria umană era, prin comparație, măruntă. „Pământule, câte schimbări văzut‑ai!” scria Tennyson. „Ca umbrele curg dealuri mișcătoare / Și forma‑și schimbă, nu stă‑n loc nimic.” Mai mult, în ultima vreme se dezvoltase o știință numită arheologie – jefuitori de morminte și vână‑ tori de comori puși în slujba cunoașterii. Prin săpăturile lor, arheologii expuneau istoria îngropată. La Ninive, la Pompei, la Troia se deschideau încăperi îngropate; ieșeau la iveală civilizații trecute, încremenite în piatră, dar ca vii. Săpăturile expuneau diagrame gata făcute, în care timpul era o dimen‑ siune vizibilă. Alte straturi ale timpului, mai puțin evidente, se vedeau la tot pasul. Pasagerii din trenurile cu abur priveau pe fereas‑ tră la un peisaj în care boii trăgeau plugurile ca în vremu‑ rile medievale și în care caii cărau în continuare poveri și unelte agricole, deși cerul era întretăiat de fire de telegraf. Rezultatul era o confuzie, o disociere nouă. Să‑i spunem diso‑ nanță temporală. În primul și în primul rând, timpul modern era ireversi‑ bil, inexorabil și irepetabil. Progresul mergea înainte – ceea ce era bine, dacă aveai vederi optimiste despre tehnologie. Timpul ciclic, vânturile potrivnice ale vremurilor, eterna revenire, roata vieții – acestea deveniseră idei romantice, pentru poeți și filosofi nostalgici. Școala Normală, redenumită apoi Colegiul Regal de Științe, a fost un loc foarte potrivit pentru H.G., mezinul unui

23 C Ă L ĂT O R I A Î N T I M P

vânzător și al unei foste menajere. În adolescență fusese, timp de câțiva ani nefericiți, ucenicul unui postăvar. Acum, în clădirea nouă a colegiului, cu cinci etaje și lift, studia biologie elementară cu („în umbra lui”) Thomas H. Huxley, celebrul darwinian – un mare eliberator intelectu‑ al, cum îl considera Wells, un om care se lupta cura‑ jos cu preoții și ignoranții, care stabilea adevărurile evoluției pe baza dovezilor fosile adunate cu trudă și a mate‑ rialului embriologic, completând „marele puzzle”, confirma‑ rea arborelui vieții. A fost cel mai educativ an din viața lui: „o gramatică a formei, o critică a datelor”. Nu la fel de mult îl interesa cursul de fizică, din care mai târziu nu își va mai aminti mare lucru, în afară de propria nepricepere în încer‑ carea de a construi un barometru din piese de alamă și lemn și tuburi de sticlă. După terminarea studiilor la Școala Normală, s‑a întreținut din munca de profesor, înainte să „cadă” (cuvântul îi aparți‑ ne) în jurnalismul literar. Prin el, avea ocazia să dea frâu liber speculației științifice avântate care îi făcuse atâta plăcere în Societatea de Dezbateri. Într‑un eseu din The Fortnightly Review, „The Rediscovery of the Unique” [Redescoperirea unicului], vorbea în cuvinte mărețe despre „șirul de păreri în destrămare pe care îl numim progresul gândirii omenești”. Următorul, „The Universe Rigid” [Universul Rigid, n.t.] a fost

JAMES GLEICK

declarat incomprehensibil de redutabilul redactor al revis‑ tei, Frank Harris, care l‑a chemat în biroul lui pe autorul în vârstă de 20 de ani și i‑a aruncat manuscrisul la coșul de gunoi. Universul Rigid se compunea din patru dimensiuni – ca un bloc. Nu se schimba cu timpul, fiindcă timpul era deja incorporat în el. Cadrul cvadridimensional ducea, ca printr‑o necesitate de fier, la Universul Rigid. Pe atunci, dacă credeai în legile fizicii (or nu încape îndoială că studenții Școlii Normale din națiu‑ nea lui Newton credeau în ele), se pare că viitorul trebuia să fie o consecință strictă a trecutului. Wells propunea crearea unei „Diagrame universale” pe baza căreia s‑ar fi putut dedu‑ ce logic toate fenomenele. Se începea cu un eter uniform distribuit în spațiul infi‑ nit al vremurilor acelora, apoi se deplasa o particulă. Dacă exista un Univers Rigid și până atunci uniform, atunci caracterul lumii ce avea să decurgă de acolo avea să depindă în întregime – argumentam eu pe baze strict materialiste – de viteza acelei deplasări inițiale. Ce urma? Haosul! Perturbarea avea să se propage în exterior cu compli‑ cații tot mai mari.

Edgar Allan Poe, inspirat în aceeași direcție de speculațiile științifice, scria în 1845: „Așa cum niciun gând nu poate pieri, niciun act nu rămâne fără rezultate infinite”. Într‑o poves‑ tire cu titlul „The Power of Words” [Puterea cuvintelor, n.t.]

apărută în Broadway Journal, tot el inventa niște îngeri care explicau: Pe vremea când trăiam pe Pământ, mișcam mâini‑ le, de pildă, și astfel imprimam o vibrație atmosferei înconjurătoare. Vibrația aceasta se extindea indefinit, până când dădea un impuls fiecărei particule din aerul Pământului, care era, de atunci și pentru totdeauna, determinată de acea unică mișcare a mâinii. Faptul acesta era cunoscut matematicienilor globului nostru.

Dacă presupunem pentru o clipă existența unei inte‑ ligențe capabile să înțeleagă toate forțele care animă natura și pozițiile relative ale ființelor care o compun; mai mult, dacă inteligența aceasta ar fi suficient de vastă încât să poată analiza toate datele acestea, atunci ea ar cuprinde în aceeași formulă atât mișcările celor mai mari corpuri din Univers, cât și pe cele ale celui mai mărunt atom; pentru ea nimic nu ar fi nesigur, iar vii‑ torul, ca și trecutul, i‑ar fi întru totul vizibil. Unii deja credeau într‑o asemenea inteligență: îi spuneau „Dumnezeu”. Pentru El nimic nu putea fi nesigur sau nevăzut.

C Ă L ĂT O R I A Î N T I M P

Matematicianul în carne și oase la care se gândea Poe era arhi‑newtonianul Pierre‑Simon, marchiz de Laplace, pen‑ tru care trecutul și viitorul nu erau nici mai mult, nici mai puțin decât stări fizice, conectate rigid de mecanica inexora‑ bilă a legilor fizicii. Starea actuală a Universului (scria el în 1814) era „efectul trecutului său și cauza viitorului său”. Iată Universul Rigid:

JAMES GLEICK

Îndoiala este pentru noi, muritorii. Viitorul, ca și trecutul, ar fi fost întru totul vizibil ochilor Lui. (Sau nu? Poate că Dumnezeu s‑ar fi mulțumit să‑și vadă creațiile cum se des‑ fășurau în timp. Nu era exclus ca printre virtuțile Cerului să se numere și răbdarea.) Această frază a lui Laplace s‑a bucurat de mai multă răs‑ pândire decât tot restul lucrărilor lui laolaltă. Apare iar și iar în textele filosofice din următoarele două secole. Ori de câte ori cineva începe să vorbească despre destin sau liber‑ar‑ bitru sau determinism, apare iarăși marchizul. Jorge Luis Borges îi menționează și el „fanteziile”: „că starea de acum a Universului este, în teorie, reductibilă la o formulă, din care Cineva ar putea deduce viitorul întreg și trecutul întreg”. Exploratorul Timpului inventează „un observator omniscient”: Pentru un observator omniscient, nu ar exista niciun trecut uitat – nicio durată de timp, cum s‑ar spune, care să fi pierit – și niciun viitor blanc, al lucrurilor încă nedezvăluite. În același fel, percepând prezen‑ tul întreg, un observator omniscient ar vedea în ace‑ lași timp tot trecutul și tot viitorul inevitabil. De fapt, prezentul și trecutul și viitorul nu ar avea niciun sens pentru un asemenea observator: el ar percepe întot‑ deauna exact același lucru. Ar vedea, ca să spunem așa, un Univers Rigid care ar ocupa spațiul și timpul – un Univers în care lucrurile ar fi mereu la fel.*

Pasajul apare într‑o versiune timpurie, publicată în foileton în The New Review (vol. 12, p. 100), dar nu și în versiunea finală a cărții (n.a.).

„Dacă este ca «trecutul» să însemne ceva”, conchide el, „ar însemna o privire într‑o anumită direcție; în timp ce «viito‑ rul» ar însemna o privire în direcția opusă.” Universul Rigid este o închisoare. Numai Exploratorul Timpului se poate numi liber.

C Ă L ĂT O R I A Î N T I M P

28 JAMES GLEICK

Fin de siècle Corpul ți se deplasează mereu în prezent, linia despărțitoare dintre trecut și viitor. Dar mintea îți este mai liberă. Poate gândi, și atunci se află în prezent. Își poate aminti, și pe loc se află în trecut. Își poate închipui, și dintr‑odată este în viitor, în viitorul pe care îl alege singură dintre toate viitorurile posibile. Mintea ta poate călători prin timp! Eric Frank Russell (1941)

al secolului XXI, mai ții minte când ai auzit prima oară de călătoria în timp? Mă îndoiesc. Călătoria în timp apare în melodii pop, în reclame la televizor, pe tapet. De dimineața până seara, desenele animate pentru copii și fanteziile pentru adulți inventează și reinventează mașini ale timpului, porți, uși și ferestre temporale, ca să nu mai vorbim de nave care străbat timpul și șifoniere speciale, automobile DeLorean și gherete pentru polițiști.* Personajele din desene animate călătoresc prin timp din 1925: în „Felix the Cat Trifles with Time” [Motanul Felix se joacă cu Timpul, n.t.], Moș Timp acceptă să îl trimită pe Felix cel nefericit îna‑ poi într‑o epocă îndepărtată, locuită de oameni ai peșterilor și dinozauri. Într‑un episod din 1944 din Looney Tunes, Elmer Fudd se visează în viitor – „la bătaia gongului, va fi exact anul Referire la filmul Înapoi în viitor și, respectiv, la serialul Doctor Who (n.t.).

C Ă L ĂT O R I A Î N T I M P

tu , în calitate de cetățean

JAMES GLEICK

2000 e.n.” – unde un titlu de ziar anunță „Mirosoviziunea înlocuiește televiziunea”. În 1960, în Rocky and Bullwinkle, câinele Mr. Peabody și băiatul lui adoptiv Sherman plecau cu Mașina WABAC* să rezolve problemele lui Wilhelm Tell și ale lui Calamity Jane, iar în anul următor Donald Duck pleca în prima lui călătorie în preistorie, ca să inventeze roata. „Mașina de Întors în Trecut” devine un loc comun, iar un per‑ sonaj de sitcom spune: „Dave, nu glumi cu un om care are o Mașină de Întors în Trecut – dacă mă supăr, am grijă să nici nu te fi născut”.

Copiii aud despre „vârtejuri temporale” și „pietre de călătorit prin timp”. Homer Simpson transformă accidental un prăji‑ tor de pâine într‑o mașină a timpului. Nu e nevoie de nicio explicație. Am trecut de vremea când aveam nevoie să ne expună un profesor teoria celei de‑a patra dimensiuni. Ce să nu înțelegi? Administrația de Stat pentru Radio, Film și Televiziune a Chinei a emis în 2011 un avertisment în care denunța călătoria Joc de cuvinte cu „way back”, „departe în trecut, întors în trecut” (n.t.).

31 C Ă L ĂT O R I A Î N T I M P

prin timp, de teamă că astfel de povești tulbură istoria – „inventează fără grijă tot felul de mituri, cu intrigi mon‑ struoase și ciudate, cu tactici absurde, și promovează chiar feudalismul, superstiția, fatalismul și credința în reîncarna‑ re”. Ce să mai zici. Cultura globală a absorbit temele tipice ale călătoriei prin timp. În publicația The Onion, o fotografie cu un bărbat cu o țigară electronică cu design futurist este pre‑ text pentru un articol despre un călător prin timp „mercenar, cu pregătire militară extraplanetară”. Lumea înțelege toată povestea numai uitându‑se la el. „După atitudinea relaxată și calmă și faptul că inhala ceva ce părea a fi vapori de tutun dintr‑un fel de mecha‑țigară neagră și lucioasă, eu presupun că individul a călătorit până aici de la o distanță de sute de ani în viitor ca să prindă cine știe ce digi‑condamnat peri‑ culos”, spune un comentator. „Închipuiți‑vă câte știe despre evenimentele viitoare. Probabil că ne‑ar putea da informații despre tot felul de secrete formidabile, dacă am îndrăzni să‑l întrebăm.” Alții presupun că ochelarii lui de soare ascund o tehnologie oculară cibernetică avansată și că traversează continuumul spațio‑temporal înarmat cu o pușcă laser sau cu un tun cu particule. „Alte surse speculează, cu tot mai multă îngrijorare, că însăși prezența acestui om într‑un bar ar putea cauza un paradox temporal ireversibil.” Mai mult, călătoria în timp nu ține doar de cultura popu‑ lară. Mema traversării timpului este omniprezentă. Cerce tătorii în domeniul neurologiei studiază „călătoria temporală mentală”, cunoscută și după numele mai solemn de „crones‑ tezie”. Oamenii de știință aproape că nici nu mai abordează subiectul metafizicii schimbării sau al cauzalității fără să vorbească de călătoria în timp și paradoxurile sale. Călătoria temporală își croiește drum cu forța în filosofie și infestează fizica modernă.

JAMES GLEICK

Nu cumva ne‑am petrecut ultimul secol dezvoltând o sim‑ plă fantezie atrăgătoare? Nu cumva am pierdut din vedere un adevăr simplu cu privire la timp? Sau să fie invers: poate că ne‑am dat jos ochelarii de cal și evoluăm în sfârșit, ca spe‑ cie, către capacitatea de a înțelege trecutul și viitorul așa cum sunt de fapt. Am învățat multe despre timp, și doar o parte din informații provin din știință.

cât de ciudat este ,

deci, să ne dăm seama că, în sine, con‑ ceptul călătoriei prin timp de‑abia dacă are un secol vechime. Termenul apare pentru prima oară în engleză în 1914* – con‑ struit în sens invers după „Exploratorul Timpului” al lui Wells. Cumva, omenirea s‑a descurcat mii de ani fără să se întrebe: Dacă aș putea să călătoresc în viitor? Cum ar fi lumea? Dar dacă aș călători în trecut – aș putea schimba istoria? Nu s‑a pus problema. Deja Mașina timpului este una dintre cărțile pe care avem senzația că le‑am citit la un moment dat, indiferent dacă chiar le‑am deschis sau nu. Poate ai văzut filmul din 1960 cu Rod Taylor, chipeșul actor de matineu, în rolul Exploratorului Timpului (trebuia să poarte un nume, așa că i s‑a spus George) și cu o mașină care nu amintea nimănui de o bicicletă. În The New York Times, Bosley Crowther o numea „un model foarte vechi de farfurie zburătoare”. Mie îmi seamănă mai mult a sanie rococo, cu fotoliu roșu plușat. Se pare că nu sunt singu‑ rul. „Toată lumea știe cum arată o mașină a timpului”, scrie Conform Oxford English Dictionary. Există, totuși, un precursor: în 1866, un jurnalist de călătorie întors dintr‑un drum cu trenul prin Transilvania cugeta în The Cornhill Magazine: „Farmecul călătoriei ar deveni desăvârșit dacă am putea călători și prin timp precum prin spațiu – […] dacă am petrece două săptămâni în secolul al cincisprezecelea sau, lucru și mai plăcut, dacă am sări într‑al douăzeci și unulea. Țelul acesta se poate atinge, mai mult sau mai puțin, prin imaginație” (n.a.).

Am apăsat maneta până la refuz. Se făcuse noapte, ca și cum ai fi stins lampa, și în clipa următoare se luminase de ziuă. Laboratorul a devenit neguros și întunecat, tot mai întunecat. A doua noapte a venit iar, neagră, apoi

33 C Ă L ĂT O R I A Î N T I M P

fizicianul Sean Carroll: „ceva ca o sanie steampunk cu un scaun de catifea roșie, lumini clipitoare și o roată uriașă care se învârte în spate”. În film apare și tovarășa de pe vremuri a Exploratorului Timpului, Weena, jucată de Yvette Mimieux în rolul unei blonde languroase și peroxidate din anul 802701. George o întreabă pe Weena dacă semenii ei se gândesc des la trecut. „Nu există trecut”, îl informează ea, nepărând prea convinsă. Dar la viitor se gândesc? „Nu există viitor.” Asta da femeie care trăiește prezentul. Toată lumea a uitat și despre foc, dar din fericire George a adus cu el chibrituri. „Nu sunt decât un mecanic amator”, spune el modest, dar s‑ar bucura să aibă ocazia să‑i explice Weenei câteva lucruri. Apropo, la vremea când și‑a scris Wells cartea, tehnolo‑ gia cinematografică tocmai apărea la orizont, iar el a luat notă. (Bicicleta nu era singura mașinărie modernă din care s‑a inspirat.) În 1879, pionierul tehnicii stop‑cadru cu foto‑ grafii Eadweard Muybridge a inventat așa‑numitul zoopra‑ xiscop, pentru proiectarea de imagini succesive care dădeau iluzia mișcării. Astfel devenea vizibil un aspect al timpului până atunci nemaivăzut. I‑a urmat Thomas Edison, cu kine‑ toscopul lui, care s‑a întâlnit în Franța cu Étienne‑Jules Marey, care crea deja la chronophotographie, urmat la scurtă vreme de Louis și Auguste Lumière și a lor cinématographie. În 1894, la Londra se strângeau deja mulțimi în fața primu‑ lui salon kinetoscopic de pe Oxford Street; exista unul și la Paris. Așadar, când Exploratorul Timpului își începe călăto‑ ria, lucrurile arată cam așa:

JAMES GLEICK

s‑a făcut din nou ziuă, din nou noapte, din nou ziuă, din ce în ce mai repede. Un murmur amețitor îmi umplea urechile și o confuzie stranie, mută, a coborât asupra minții. […] Succedarea scânteietoare a întunericului și a luminii erau extrem de dureroase pentru ochi. Apoi, în întunericul intermitent, am văzut luna trecând cu repeziciune prin toate pătrarele, de la lună nouă și până la lună plină, și am zărit, licărind slab, stelele care se roteau. Apoi, pe măsură ce îmi continuam drumul, cu viteză din ce în ce mai mare, palpitația zilelor și a nopți‑ lor s‑a topit într‑un cenușiu continuu […]*. În orice caz, invențiile lui H.G. Wells își lasă ampren‑ ta asupra tuturor poveștilor despre călătorii în timp care le‑au urmat. Când scrii despre așa ceva, ori omagiezi Mașina timpului, ori îi eviți umbra. William Gibson, care avea să inven‑ teze din nou călătoria prin timp în secolul XXI, era copil când a dat peste povestea lui Wells într‑o revistă de benzi desenate de 15 cenți, Classic Illustrated; până să vadă filmul, deja avea senzația că mașina e a lui, „că făcea parte dintr‑o colecție de universuri alternative personală și în continuă extindere”.

Mi‑o închipuisem, în scopuri personale, angrenată într‑un mod dureros de complex, ca niște sfere în alte sfere, pe care nu mi le puteam imagina în mișcare […] Bănuiam, fără să recunosc nici față de mine, că a călători prin timp s‑ar putea să fie o magie pe picior de egalitate cu capacitatea de a‑ți săruta propriul cot (ceea ce, iniți‑ al, părea absolut posibil în teorie).

Mașina timpului, pp. 29‑30 (n.t.).

Fellow of the Royal Society, membru al Societății Regale; celelalte acronime par inven tate (n.t.). *

35 C Ă L ĂT O R I A Î N T I M P

La 77 de ani, Wells încerca să‑și aducă aminte cum îi venise ideea. N‑a reușit. Avea nevoie de o mașină a timpului pen‑ tru propriile amintiri. Aproape la fel s‑a exprimat chiar el. Creierul lui era blocat în epoca prezentă. Instrumentul care își amintea era, în același timp, instrumentul despre care tre‑ buia să‑și amintească. „De o zi‑două tot încerc să reconstru‑ iesc starea creierului meu așa cum era el prin 1878 sau 1879. […] Îmi este imposibil să mă desprind de prezent. […] Ideile și impresiile vechi au fost refăcute în conformitate cu materia‑ lul nou și folosite în alcătuirea echipamentului nou.” În orice caz, dacă a existat vreodată o poveste care să ardă de nerăb‑ dare să se nască, aceea a fost Mașina timpului. I s‑a scurs din peniță, poticnit, de‑a lungul unor ani buni, începând din 1888, cu o fantezie intitulată „Crono‑argonauții”, apărută în foileton în trei ediții ale Science Schools Journal, o publicație periodică creată chiar de Wells la Școala Normală. A rescris‑o și a aruncat‑o de cel puțin două ori. Au supravie‑ țuit câteva fragmente timpurii dramatice: „Închipuiți‑vă: eu, Exploratorul Timpului, descoperitorul Viitorimii”, – viitori‑ me! – „agățat fără simțire de a mea Mașină a Timpului, îne‑ cat de suspine și cu lacrimile curgându‑mi pe chip, plin de o teamă cumplită că nu voi mai revedea omenirea vreodată”. În 1894, a reînviat „vechiul cadavru”, cum deja i se părea povestea, într‑o serie de șapte texte anonime apărute în The National Observer, apoi a produs o versiune aproape fina‑ lă, numită în sfârșit Mașina timpului, care urma să apară în foileton în The New Review. Eroul se numea Dr. Moses Nebogipfel, doctor în științe, F.R.S., N.W.R., PAID* – „un omu‑ leț mărunt, cu fața gălbuie […] nasul acvilin, buzele subțiri, pomeții înalți și bărbia ascuțită […] de o slăbiciune extremă