Calypso by Editura Publica

Titlul original al acestei cărți este CALYPSO. Autor: David Sedaris Copyright © 2018 by David Sedaris © Publica, 2022, pentru ediția în limba română Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SEDARIS, DAVID Calypso / David Sedaris; trad. din lb. engleză de Constantin Vlad. - Bucureşti : Publica, 2022 ISBN 978-606-722-516-7 I. Vlad, Constantin (trad.) 821.111

NARATOR este o marcă înregistrată a editurii PUBLICA

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Adina Vasile REDACTOR-ȘEF: Ruxandra Tudor DESIGN COPERTĂ: Alexe Popescu REDACTOR: Cristina Bălan CORECTORI: Cătălina Călinescu, Rodica Crețu DTP: Dragoş Tudor

cuprins

omu’ firmei

��

acum suntem cinci tipul mititel pași hotărâți

��

conflicte domestice

��

potrivire perfectă leviatan

ce corect vorbești calypso

��

o propunere meschină

��

111

��

119

��

135

tratamentul tăcerii neîmblânzită

toți cei care a(u) scăpat nu te supăra, frate!

��

145

��

147

buhuhu

��

161

câteva motive pentru care am fost deprimat în ultima vreme �� 167 de ce nu râzi? rezist

��

175

��

189

lumea spiritelor

��

dacă tot ai intrat acolo, verifică-mi și prostata raportul Comey

201

��

213

��

219

Pentru Joan Lacey

omu’ firmei

9 Calypso

Chiar dacă există o întreagă industrie concepută să-ți zică altceva, vârsta mijlocie îți aduce puține bucurii reale. Singurul câştig pe care-l văd eu e că, dacă ai un pic de noroc, capeți o cameră de oaspeți. Unii oameni se fac cu una implicit, când copiii lor părăsesc cuibul, iar alții, ca mine, în cele din urmă fac un schimb avantajos şi se pricopsesc cu o casă mai mare. „Vino după mine”, zic eu acum. Încăperea către care îi conduc pe musafirii noştri nu a fost reamenajată în pripă să-i găzduiască. Nu serveşte şi ca birou sau atelier de țesut, ci are un singur scop. Am mobilat-o cu un pat, mai degrabă decât cu o canapea extensibilă, iar pe un perete, exact ca într-un hotel, am montat un raft pentru bagaje. Dotarea cea mai mişto e totuşi baia individuală. „Dacă preferați cadă în loc de duş, pot să vă instalez la etaj, în a doua cameră de oaspeți”, zic eu. „Aveți şi acolo un dulap.” Aud cuvintele astea ieşindu-mi pe gura ca de marionetă şi mă cutremur de satisfacția omului de vârstă mijlocie. Da, părul mi-e sur şi se tot subțiază. Da, garnitura penisului s-a cam ros şi mă face să picur urină mult după ce mi-am închis prohabul. Dar am două camere de oaspeți.

David Sedaris

Consecința e că, dacă trăieşti în Europa, ele chiar atrag oaspeți – şi încă mulți. Oamenii dau averi pe bilete de avion să plece din Statele Unite. Și până ajung aici sunt faliți şi obosiți şi probabil ar dormi şi-n maşina noastră dacă le-am oferi-o. În Normandia, unde aveam o casă de vacanță, cazam toți musafirii la mansardă, care în restul timpului era atelierul de pictură al lui Hugh, mirosind a vopseluri în ulei şi a şoareci în descompunere. Avea un acoperiş rustic, de catedrală, dar nu şi încălzire, ceea ce însemna că în ea era ori prea cald, ori prea frig. Casa aia avea o singură baie, înfiptă între bucătărie şi dormitorul nostru. Musafirii nu se bucurau de intimitatea de care o persoană are uneori nevoie pe budă, aşa că de două ori pe zi îl trăgeam pe Hugh către uşa de la intrare şi ziceam tare, ca şi cum ar fi fost ceva normal: „Ieşim pentru exact douăzeci de minute. Vrea cineva ceva de pe drum?” Iar în Normandia mai era o problemă: prietenii noştri nu aveau nimic altceva de făcut decât să se învârtă pe lângă casă. În satul nostru nu exista niciun magazin, nicio cafenea, iar să mergem pe jos până în cel mai apropiat sat în care găseai ceva nu era chiar o plăcere. Ceea ce nu înseamnă că musafirilor nu le plăcea la noi – doar că era nevoie să fii un anumit tip de om, curajos şi să-ți placă în aer liber. În West Sussex, unde trăim acum, e un pic mai uşor să dai de cineva. Pe o rază de 16 kilometri în jurul casei noastre avem un orăşel pitoresc care include şi un castel, plus încă unul, la fel de fermecător, cu 37 de anticariate. Pe dealurile calcaroase din zonă sunt amenajate trasee pentru drumeți şi biciclişti. Plaja e la 15 minute de mers cu maşina, iar la prima crâşmă ajungi lesne pe jos. Musafirii vin de obicei cu trenul de la Londra, iar înainte să-i pescuiesc din gară îi reamintesc lui Hugh că, pe durata şederii lor, noi doi va trebui să jucăm rolul cuplului

Trei dintre surorile mele ne-au vizitat în Sussex de Crăciun, în 2012, deci Gretchen şi Amy au stat fiecare în câte o cameră de oaspeți. Hugh şi cu mine i-am lăsat Lisei

11 Calypso

perfect. Asta înseamnă să nu ne ciondănim sau contrazicem între noi. Dacă eu stau la masa din bucătărie, iar el şade în picioare în spatele meu, atunci trebuie să-mi pună o mână pe umăr chiar în locul în care s-ar fi cocoțat un papagal dacă aş fi fost pirat, nu iubitul ideal. Când spun o poveste pe care a auzit-o aşa de des că ar putea s-o şi mimeze, trebuie să simuleze că o ascultă prima oară şi că o apreciază la fel sau chiar mai mult decât musafirii noştri. Și eu trebuie să procedez la fel, să mă prefac încântat când el serveşte ceva ce urăsc, cum ar fi peştele cu oase mici. Chiar am dat-o-n bară cu asta în urmă cu câțiva ani, când o prietenă de-a lui, Sue, a rămas peste noapte, iar el a fiert ceea ce putea să fie şi o perie de păr. Am dat-o în bară aşa de rău, că după plecarea ei m-am gândit s-o omorâm. „Știe prea multe. Femeia e acum un pericol şi trebuie s-o oprim”, i-am spus lui Hugh. Jane, altă prietenă a lui, a văzut şi ea ceva urâțenie şi, cu toate că o plac atât pe ea, cât şi pe Sue, cunoscându-le de aproape 20 de ani, le încadrez pe amândouă în categoria „musafirii lui Hugh”. Asta înseamnă că, deşi îmi joc rolul, nu e treaba mea să mă ocup de ele. Da, le mai dau câte ceva de băut, apar la orele de masă, dar altminteri pot să plec sau să mă întorc când vreau, dispărând uneori când cineva e pe la jumătatea propoziției. Tata a făcut aşa toată viața lui. Îi vorbeai şi el pleca – nu supărat, ci dând senzația că gata, s-a săturat să te asculte. Aveam probabil şase ani când am remarcat asta prima oară. Ați crede că m-am simțit rănit, dar dimpotrivă, i-am analizat retragerea şi am gândit: „Putem face la fel și nu pățim nimic? Zău? Uraaa!”

David Sedaris

dormitorul principal, iar noi ne-am mutat o uşă mai încolo, în fostul grajd în care mi-am amenajat biroul. Unul dintre lucrurile pe care le-au remarcat în cursul şederii lor a fost că nimeni din familia mea, excepție făcând eu şi Amy, nu spune vreodată noapte bună. Mai degrabă ies pur şi simplu, uneori la jumătatea cinei, apoi reapar în dimineața următoare. Surorile mele erau considerate musafirii mei, dar pentru că erau un grup şi se puteau distra una pe cealaltă, eram întrucâtva liber să-mi văd de treburi. Nu că nu am stat cu ele. Am mers, în diverse combinații, la plimbare pe jos şi cu bicicleta, dar altfel şedeau în camera de zi şi discutau sau se buluceau în bucătărie să-l privească pe Hugh cum găteşte la plită. Ședeam şi eu cu ei o vreme, apoi spuneam că am ceva de lucru. Asta însemna că mă retrăgeam în grajd, deschideam computerul şi Google, gândind „Oare ce mai pune la cale Russell Crowe?”. Unul dintre motivele pentru care le invitasem pe cele trei – ba chiar am mers până la a le cumpăra eu biletele – a fost că simțeam că ar fi ultima noastră întâlnire. Toți avem de-acum peste 50 de ani, cu excepția lui Paul, care nu are paşaport, dar îmi spune cu maximă convingere că, potrivit unui electrician pe care l-a întâlnit la serviciu, poți să cumperi unul din aeroport. Cu sănătatea am avut noroc, dar e doar o chestiune de timp până loveşte ghinionul şi unul dintre noi se pricopseşte cu cancer. Apoi vom pica pe rând, ca popicele – ținte uşoare, date fiind viețile pe care le-am trăit. Numărasem zilele până la sosirea surorilor mele, deci de ce nu eram în camera de alături, lângă Hugh, ca un cuplu perfect, în bucătăria noastră din secolul al XVI-lea, cu podeaua pietruită şi focul trosnind în cuptor? Poate îmi făceam griji că, dacă nu mă distanțez un pic, surorile mă

13 Calypso

vor călca pe nervi sau – mai probabil – eu pe ele, iar săptămâna noastră împreună nu ar fi fost ideală, cum îmi propusesem eu să fie. Aşa, mă retrăgeam în birou şi petreceam ceva timp făcând absolut nimic important. Apoi mă întorceam în casă şi auzeam ceva care mă făcea să-mi doresc să nu fi plecat din birou. Era ca şi cum aş fi intrat într-un cinema la o oră după începerea filmului şi m-aş fi întrebat „cum a pus cangurul ăla labele pe nunceak?”. Una dintre poveştile în care m-am implicat târziu privea nişte pastile pe care sora mea Gretchen începuse să le ia de vreun an şi jumătate. Nu a spus pentru ce-i fuseseră prescrise, dar o făceau să umble şi să mănânce în somn. Văzusem că se întâmplă asta în anul precedent, de Ziua Recunoştinței, pe care am sărbătorit-o într-o casă închiriată din Hawaii. Cina a fost la ora 19:00, iar pe la miezul nopții, la aproximativ o oră după ce plecase la culcare, Gretchen a ieşit din camera ei. Hugh şi cu mine ne-am ridicat privirile din cărțile pe care le citeam şi am văzut-o cum intră în bucătărie. Acolo a scos curcanul din frigider şi a început să rupă carne din el cu degetele. „De ce nu-ți iei o farfurie?”, am întrebat eu, iar ea m-a privit nu sfidător, ci blanc, ca şi cum ar fi vorbit vântul. Apoi a băgat mâna în pasăre şi a scos un pic de umplutură. A ciugulit-o selectiv, un cruton ales misterios în defavoarea altuia, până probabil că s-a săturat şi s-a întors în camera ei, lăsând vraişte în urmă-i. — Ce-a fost asta? am întrebat-o în dimineața următoare. După expresie, a părut că se pregăteşte să primească veşti proaste. — Ce-a fost ce? I-am povestit ce se întâmplase. — La naiba! Chiar m-am întrebat de ce m-am trezit cu pete maronii pe pernă, a zis ea.

David Sedaris

În povestea în care eu am fost implicat târziu, acea noapte din Hawaii fusese una relativ bună pentru Gretchen. Într-o dimineață, la câteva săptămâni după incidentul cu curcanul, a intrat în bucătăria casei sale din Carolina de Nord şi a văzut pe bufet un borcan de gem, desfăcut şi cu firimituri în el. Inițial s-a gândit că sunt de la un fursec. Apoi a remarcat o cutie răsturnată şi şi-a dat seama că mâncase ceva ce pregătise pentru țestoasele ei. Era un soi de baton nutritiv, lung de aproximativ zece centimetri, făcut din muşte moarte şi presate cam ca brichetele din rumeguş pentru foc. „Nu numai asta, dar, după ce am terminat-o, am mâncat şi toate petalele crăciuniței mele”, a spus ea. Apoi a dat din cap. „Am văzut-o pe dulap, imediat lângă cutia cu mâncarea țestoaselor, a rămas doar tulpina cheală.” M-am întors în biroul meu mai convins ca oricând că ăsta avea să fie ultimul nostru Crăciun împreună. Adică muşte! Dacă ştii că vei mânca hrana animalului tău de companie, de ce să nu gândeşti preventiv şi să schimbi țestoasele pe un hamster sau un iepure, care consumă ceva mai igienic şi vegan? Și, cât faci asta, scapă şi de plantele necomestibile – începând cu cactusul –, apoi încuie-ți detergenții. Mai târziu în aceeaşi seară mi-am găsit surorile întinse pisiceşte în fața sobei cu lemne. „Pe vremuri, ori de câte ori treceam pe lângă o oglindă, îmi priveam chipul”, a spus Gretchen, suflând o trâmbă de fum de țigară. „Acum mă uit doar să verific dacă sfârcurile-mi stau la acelaşi nivel.” „Dumnezeule! Când a început tărășenia asta?”, m-am întrebat eu. Ultima oară când ne adunaserăm cu toții de Crăciun a fost în 1994. Eram în casa lui Gretchen din Raleigh, iar ea şi-a început ziua prin a-şi hrăni broascabou, mare cât fierul de călcat şi botezată Pappy. Animalul

era ținut într-un acvariu de peste 110 litri, mâlos şi încălzit, instalat pe podeaua camerei de zi, alături de trei tritoni japonezi pe care-i ținea într-o tavă de gătit înaltă. Nu era nicidecum un Crăciun normal, dată fiind recenta moarte a mamei noastre, dar părea mai nimerit să ne rupem de tradiții şi să încercăm ceva total diferit – de aici casa surorii mele, care semăna mai curând cu o mlaştină decât cu casa normală în care crescuserăm, care acum era încărcată de prea multă istorie. Părul lung până-n talie al lui Gretchen devenise argintiu între timp, iar când merge în somn, acum, parcă şchioapătă un pic. Pe de altă parte, îmbătrâniserăm cu toții.

În prima zi pe care am petrecut-o împreună în Sussex, ne-am îngrămădit în Volvo şi ne-am dus în oraşul cu cele 37 de anticariate. A condus Hugh, iar eu m-am aşezat în portbagaj, gândind fericit: „Iată-ne din nou, eu și surorile mele, într-o mașină combi, exact ca în copilărie”. Cine şi-ar fi închipuit în 1966 că într-o zi vom călători prin sudul Angliei fără ca vreunul dintre noi să-şi fi făurit viitorul pe care şi-l imaginase cândva? Amy nu era polițista care spera să devină. Lisa nu era asistentă medicală. Nimeni nu avea o casă plină de servitori şi o maimuță cu trompă dresată, totuşi ajunseserăm bine, nu? Într-unul dintre anticariatele pe care le-am vizitat în acea după-amiază am văzut o veche perucă avocățească. Era infectă, de toate culorile chiloților jegoşi, dar asta nu le-a împiedicat pe Amy şi apoi pe Gretchen s-o probeze pe rând. — E OK, a spus Lisa când i-a fost înmânată. Nu vreau să iau pe cap germenii voştri. Germenii lor, am gândit eu.

15 Calypso

***

David Sedaris

Soarele apunea pe la ora patru în acea zi, iar până să plecăm înapoi spre casă, se întunecase. Am ațipit câteva minute în portbagaj, iar când m-am trezit, Lisa vorbea despre uterul ei, mai precis că se temea să nu i se fi îngroşat pereții acestuia. — De unde ți-o fi venit ideea asta? a întrebat Amy. Lisa a pomenit o prietenă de-a sa şi a subliniat că, dacă aşa ceva i se poate întâmpla lui Cynthia, la fel de bine poate să i se întâmple şi ei. — Sau oricăreia dintre noi, a adăugat ea. — Și dacă ni se întâmplă, ce? a întrebat Gretchen. — Atunci va trebui să-i răzuim, i-a zis Lisa. — Dar din ce e făcut peretele unui uter? am întrebat eu, ițindu-mi capul pe după bancheta din spate. Îmi imaginez ceva vâscos şi dulce. Cam ca boaba de strugure. — Ăia ar fi chiar struguri, a replicat Amy. Strugurii sunt făcuți din struguri. — E o întrebare bună, de fapt, a intervenit Lisa. Cu ce e acoperit uterul? Vase de sânge? Nervi? — Ce familie, a spus Hugh. Nu-mi vine să cred despre ce chestii discutați voi când sunteți împreună. Un pic mai târziu i-am adus aminte de data în care sora lui, Ann, ne-a vizitat în Normandia. Într-o după-amiază, după o plimbare cu bicicleta, am intrat în camera de zi şi am auzit-o spunându-i mamei sale, Joan, care de asemenea şedea la noi: „Ce plăcut se simte când mângâi o iguană”. „Cine-s oamenii ăștia?”, m-am pomenit eu întrebându-mă. În aceeaşi seară, după ce am făcut o baie, am auzit-o fără să vreau că întreabă: „Dar ce, nu poți s-o faci cu unt de cămilă?” „Ba poți, dar nu recomand”, i-a răspuns doamna Hamrick. M-am gândit să le cer amănunte – „Ce să faci cu unt de cămilă?” –, dar am ales să păstrez misterul. Aşa ceva se

17 Calypso

întâmplă des cu musafirii. Mă voi întreba veşnic ce a vrut să spună o invitată din Paris când, într-o seară, am ieşit în grădină şi am auzit-o zicând că „nişte capre miniaturale ar putea fi drăguțe”. Sau, şi mai bizar, când tatăl lui Hugh, Sam, a venit la noi cu un vechi prieten pe care-l cunoscuse la Departamentul de Stat. Cei doi discutau despre perioada pe care o petrecuseră în Camerun spre finele anilor 1960, iar eu am intrat în bucătărie şi l-am auzit pe domnul Hamrick întrebând: „Și deci tipul ăla era pigmeu sau doar un fals pigmeu?” Am făcut cale întoarsă şi m-am îndreptat către biroul meu, zicându-mi că voi întreba mai târziu. Apoi tatăl lui Hugh a murit, la fel şi prietenul lui din Departamentul de Stat. Presupun că aş putea să caut pe Google „fals pigmeu”, dar nu ar fi acelaşi lucru. Am avut şansa să aflu ce este unul – şi am ratat-o. Unul dintre cele mai mari regrete ale lui Hugh este că tatăl lui nu a apucat să vadă vreodată casa din Sussex. E genul de loc care i s-ar fi potrivit perfect lui Sam: o ruină transformată în aşa fel încât tot mai pare părăginită. Diferența principală este că acum instalația electrică este sigură şi avem încălzire. Totuşi doamna Hamrick ne vizitează des, iar uneori şade cu Hugh la bucătărie şi vorbesc despre Sam. Nu fragmentele de conversație trădează că el e subiectul, ci vocile lor, care, după aproape un deceniu de la moartea lui, sunt încă fragile şi reverențioase, încărcate de durere şi dor. Exact cum vorbeam eu cu surorile mele despre mama. Acum, pe de altă parte, după 27 de ani, aproape toate discuțiile despre ea se termină cu întrebarea: „Și poți să crezi că era aşa de tânără?” Curând vom avea şi noi vârsta ei când s-a îmbolnăvit de cancerul care a ucis-o. Apoi vom fi şi mai vârstnici, ceea ce pur şi simplu pare deplasat, cumva contra naturii. În urmă cu multă vreme mă hotărâsem că n-o să las să se întâmple asta, că am să mor şi eu la 62 de ani. Apoi am

trecut de 55 şi am început să mă gândesc că poate sunt cam dur. Acum, când am făcut rost de două camere de oaspeți decente, pare absurd să nu le exploatez un pic mai mult.

David Sedaris

La plecarea oaspeților mă simt ca un actor care priveşte publicul ieşind din sala de teatru – şi absolut la fel se simte şi în privința surorilor mele. Spectacolul se termină, iar eu şi Hugh redevenim versiunile noastre inferioare. Nu suntem un cuplu oribil, dar avem şi noi certurile noastre, care pot începe de la un ciorap rătăcit şi brusc ajung să fie despre tot. „Nu te-am mai plăcut încă din 2002”, mi-a şuierat el în cursul unei ciondăneli recente despre care dintre cozile la verificarea de securitate aeroportuară s-ar mişca mai repede. Asta nu m-a durut atât cât m-a băgat în ceață. „Ce s-a întâmplat în 2002?”, am întrebat. În avion şi-a cerut scuze, iar câteva săptămâni mai târziu, când am evocat chestiunea la cină, a susținut că nu-şi aminteşte de incident. Asta este una dintre calitățile remarcabile ale lui Hugh: uită de supărare. Alta ar fi că e foarte amabil cu oamenii în vârstă, grup care în viitorul nu foarte îndepărtat mă va include şi pe mine. Numai să trec, naibii, de vârsta asta mijlocie. Secretul este, desigur, să te ții ocupat. Deci după ce pleacă oaspeții, le spăl băile şi le schimb lenjeriile de pat. Dacă musafirii au fost ai mei – surorile mele, de pildă –, mă aşez pe marginea saltelei şi cuibăresc cearşafurile la piept, le îmbrățişez o clipă şi inspir mirosul lor, după care pornesc şontâc către spălătoria pe care mi-am dorit-o dintotdeauna.

acum suntem cinci

19 Calypso

La sfârşitul lui mai 2013, cu câteva săptămâni înainte să împlinească 50 de ani, cea mai mică dintre surorile mele, Tiffany, s-a sinucis. Trăise într-o cameră a unei case dărăpănate din partea mai săracă a orăşelului Somerville, Massachusetts, şi murise, după estimarea legistului, cu cel puțin cinci zile înainte să fie găsită. Eu am primit vestea în timp ce mă aflam în aeroportul din Dallas, fiind chemat la telefon prin sistemul public de anunțuri. Apoi, pentru că tocmai începuse îmbarcarea pentru Baton Rouge şi nu ştiam ce altceva să fac, m-am urcat în avion. Dimineața următoare am luat alt avion, de data asta către Atlanta, iar după încă o zi am zburat spre Nashville, gândindu-mă tot timpul la familia mea din ce în ce mai mică. Orice om se aşteaptă să-i moară părinții. Dar o soră? Am simțit că mi-am pierdut identitatea de care mă bucuram din 1968, când s-a născut fratele meu. „Șase copii! Cum se descurcă ai voştri, bieții de ei?”, zicea lumea. În cartierul în care am crescut trăiau multe familii numeroase. Cam jumătate din case erau adevărate feude, aşa că nu m-am gândit prea mult la asta până când am devenit adult, iar prietenii mei au început să aibă copii.

David Sedaris

Unul sau doi suna rezonabil, dar orice peste numărul acesta îmi părea scandalos. Un cuplu pe care l-am cunoscut cu Hugh în Normandia mai venea ocazional la cină cu echipa lor de trei demolatori, iar după ce plecau toți, câteva ore mai târziu, fiecare părticică din mine se simțea violată. Ia acei copii, înmulțeşte-i cu doi şi scade televiziunea prin cablu: cu aşa ceva au avut de-a face părinții mei. Acum, iată, nu mai eram şase, ci doar cinci. „Și nu prea poți să spui că înainte am fost şase, asta ar stânjeni lumea”, i-am zis surorii mele Lisa. Mi-am amintit de un tată şi un fiu pe care-i întâlnisem în California cu câțiva ani în urmă. — Și mai aveți şi alții? am întrebat. — Mai avem. Trei în viață şi o fiică, Chloe, care a murit înainte de naştere, acum optsprezece ani, a răspuns omul. Nu-i corect, am gândit eu. Pentru că, serios, ce-ai putea să faci cu informația asta? În comparație cu majoritatea celor în vârstă de 49 de ani, ba chiar şi cu majoritatea celor de 49 de luni, Tiffany nu avea prea multe posesiuni. A lăsat totuşi un testament. În document cerea ca noi, familia ei, să nu putem primi trupul său şi nici să participăm la funeralii. „Aşa că joac-o p-asta”, ar fi zis mama noastră. La câteva zile după ce a primit vestea, sora mea Amy a venit cu o prietenă în Somerville şi a adunat două cutii cu lucruri din camera lui Tiffany: fotografii de familie, multe dintre ele rupte bucățele, bilete cu impresii despre o băcănie din cartier, carnețele de notițe, facturi. Patul, o saltea pe podea, fusese scos din încăperea în care fusese instalat un ventilator industrial mare. Amy a făcut câteva poze cât a stat acolo, iar noi, cei care mai rămăseserăm, le-am studiat individual sau în grupuri, în căutare de indicii: o farfurie de carton pe un bufet fără câteva sertare, un număr de telefon scris pe perete, o colecție de cozi de mop,

fiecare de altă culoare, aranjate ca un mănunchi de papură într-un butoi vopsit verde.

21 Calypso

Cu şase luni înainte de sinuciderea surorii noastre, făcuserăm planuri să ne întâlnim cu toții la o casă de pe o plajă din Emerald Isle (Insula de Smarald – n.t.), din largul coastei Carolinei de Nord. Familia mea venea în concediu aici în fiecare vară, dar după moartea mamei n-am mai făcut-o, nu pentru că ne-am fi pierdut interesul, ci pentru că ea făcea mereu aranjamentele şi, mai important, plătea. Locul pe care îl găsisem cu ajutorul cumnatei mele, Kathy, avea şase dormitoare şi o piscină mică. Îl închiriasem pentru o săptămână, începând cu sâmbătă, 8 iunie, iar când am ajuns, am dat peste o livratoare care ne aştepta cu trei kilograme de fructe de mare, cadou de la prieteni. „E şi salată de varză pe-acolo”, a spus ea, predându-ne sacoşele. În trecut, când familia închiria o casă, eu şi surorile mele tăbăram pe uşă ca nişte cățeluşi în jurul unui blid cu hrană. Tata descuia uşa, iar noi ne năpusteam înăuntru şi revendicam camere. Eu o alegeam întotdeauna pe cea mai mare cu vedere la ocean şi, imediat ce începeam să despachetez, intrau părinții şi-mi spuneau că aceasta era a lor. „Adică cine dracului crezi că eşti tu?”, întreba tata. El şi mama se instalau în ea, iar eu eram expediat în ceea ce se chema „camera menajerei”. Era mereu la parter, un soi de baracă rece şi umedă, perete-n perete cu locul de parcare. N-am avut niciodată scară interioară către etaj, aşa că trebuia să urc treptele exterioare şi, cel mai adesea, băteam la uşa principală încuiată, ca un cerşetor, cu speranța că voi fi lăsat să intru. — Ce mai vrei şi tu? întrebau surorile mele. — Vreau să intru. — Ce nostim, zicea Lisa, cea mai mare, către celelalte, adunate ca nişte discipole în jurul ei. Ați auzit ceva? Un

David Sedaris

smiorcăit? Ce face aşa un zgomot? Un crab-sihastru? Un limax-de-mare micuț? De regulă, în familia mea exista o diviziune socială între cei trei copii mai mari şi ceilalți trei mai mici. Lisa, Gretchen şi cu mine îi tratam pe restul ca pe servitori şi ne descurcam foarte bine. La mare, aranjamentul ăsta totuşi cădea şi se ajungea la „etaj contra parter”, adică toată lumea împotriva mea. De această dată, pentru că eu plăteam, m-am ales cu camera cea mai bună. Amy s-a instalat în următoarea, iar fratele meu Paul, soția şi fiica lor de 10 ani, Maddy, au ocupat camera de lângă ea. Și gata cu vederea la ocean. Ceilalți au ajuns mai târziu şi au împărțit ce mai era disponibil. Camera Lisei avea vedere la stradă, ca şi a lui tata. La fel şi a lui Gretchen, care fusese amenajată pentru persoane cu handicap sever. Din tavan atârnau trolii electrice concepute să ridice sau să aşeze în pat o persoană paralizată. Spre deosebire de casele din tinerețea noastră, aceasta nu avea o cameră a menajerei. Era prea nouă şi prea dichisită pentru aşa ceva, ca de altfel toate căminele din jurul ei. Tradițional, casele de pe insulă erau clădite pe stâlpi, dar acum se obişnuieşte tot mai frecvent să se construiască şi la nivelul solului. Toate au nume de plaje şi sunt vopsite în culori marine, dar majoritatea celor construite după ce uraganul Fran a lovit coasta, în 1996, au trei etaje şi arată aproape suburban. Locul ăsta era vast şi dichisit. Masa de bucătărie era de douăsprezece persoane şi aveam la dispoziție nu una, ci două maşini de spălat vase. Toate tablourile aveau ca temă oceanul: peisaje maritime şi faruri, pline de V-uri aeriene care simbolizau pescăruşi. Pe un poster umoristic atârnat pe un perete în camera de zi se citea textul „Scoicile bătrâne nu mor niciodată, ele doar se strică”. În ceasul rotund de lângă el, cifrele erau

îngrămădite toate în partea de jos, ca şi cum se dezlipiseră din locurile lor. Imediat deasupra lor erau imprimate cuvintele CUI ÎI PASĂ? Aşa că, atunci când ne întreba careva cât e ceasul, ne-am pomenit răspunzând toți. — Cui îi pasă?

23 Calypso

În ziua în care am ajuns pe insulă, în ziarul Raleigh News & Observer a apărut necrologul lui Tiffany. Fusese trimis de Gretchen, care scrisese că sora noastră trecuse în neființă paşnic, la ea acasă. Asta lăsa impresia că fusese foarte bătrână şi avusese o casă. Dar ce puteai să faci? Pe pagina web a ziarului oamenii comentau, unul scriind că Tiffany obişnuia să viziteze magazinul de închirieri video în care lucra el, în Somerville. Într-o zi, şi-a spart ochelarii, iar ea i-a oferit o pereche pe care o găsise în timp ce căuta chestii pentru pictură în tomberonul de gunoi al cuiva. Mai spunea şi că i-a dat o revistă Playboy din anii 1960 care includea un colaj intitulat „The Ass Menagerie”. Era fascinant, pentru că niciunul dintre noi nu o cunoştea foarte bine pe sora noastră. Cu toții ne rupseserăm de familie la un moment dat – am fost nevoiți să o facem pentru a ne forma identități proprii, să evoluăm din a fi un Sedaris oarecare într-un Sedaris propriu, distinct. Totuşi Tiffany s-a ținut mereu deoparte. Putea să promită că vine acasă de Crăciun, dar în ultima clipă găsea câte o scuză — ba a pierdut avionul, ba avea de lucru. La fel se întâmpla şi în vacanțele de vară. „Noi, ceilalți, am reuşit să ajungem”, spuneam eu, conştient de cât de bătrân şi de plin de reproş sunam. Toți eram dezamăgiți de absența ei, cu toate că din motive diferite. Chiar dacă la momentul respectiv nu prea te înțelegeai cu Tiffany, nu puteai să negi spectacolul pe care-l dădea – intrările dramatice, insultele „profesionale”

necontenite, haosul pe care inevitabil îl lăsa în urma ei. Într-o zi arunca după tine cu o farfurie, iar în următoarea îți făcea un mozaic din cioburi. Când apropierea de un frate sau de o soră se stingea, căuta să atragă pe altcineva. Niciodată nu s-a înțeles cu toată lumea, dar întotdeauna era în contact cu cineva. Spre sfârşit, acel cineva a fost Lisa, dar toți am avut rândul nostru înainte. Ultima oară când ni s-a alăturat pe Emerald Isle a fost în 1986. „Și chiar şi atunci a plecat după trei zile”, ne-a reamintit Gretchen.

David Sedaris

În copilărie ne petreceam timpul la mare, înotând. Apoi am devenit adolescenți şi ne-am dedicat bronzatului. Când zaci întins şi sastisit în soare, se naşte un gen de conversație care mie mi-a plăcut întotdeauna. În prima după-amiază a celei mai recente excursii împreună, ne-am întins una dintre cuverturile pe care le aveam din copilărie şi ne-am aranjat pe ea unul lângă altul, schimbând între noi povestioare despre Tiffany. — Ce ziceți de acel Halloween pe care l-a petrecut într-o bază militară? — Dar când a apărut cu un ochi vânăt la ziua de naştere a tatei? — Mi-aduc aminte de o fată pe care a cunoscut-o acum mulți ani la o petrecere, am început eu când mi-a venit rândul. Vorbise despre cicatrici faciale şi cât de groaznic ar fi să ai una, la care Tiffany i-a zis: „Eu am o cicatrice mică pe față şi nu cred că e aşa de oribilă”. „Ei bine”, i-a replicat fata, „ai crede dacă ai fi drăguță”. Amy a râs şi s-a răsucit pe burtă. — Vai, ce replică bună! Am rearanjat prosopul pe care-l foloseam ca pernă. — Aşa să fi fost oare?

Dacă ar fi venit din partea altcuiva, istorioara ar fi fost deranjantă, dar a nu fi drăguță nu a fost niciodată una dintre problemele lui Tiffany, mai ales când avusese 20-30 de ani, iar bărbații se ploconeau neajutorați în fața ei. — Ciudat, dar nu-mi amintesc să fi avut vreo cicatrice pe față, am spus eu.

25 Calypso

În acea zi am stat prea mult la soare şi m-am ars pe frunte. Și cu asta am încheiat, practic, relația cu pătura de plajă. Am mai apărut, sumar, în restul săptămânii, ca să mă usuc după o repriză de înot, dar restul zilelor le-am petrecut preponderent pe bicicletă, pedalând în sus şi-n jos de-a lungul coastei şi gândindu-mă la ce se întâmplase. Dacă noi, restul, ne înțelegeam unul cu celălalt fără efort, cu Tiffany fusese mereu dificil. De obicei eu şi cu ea ne împăcam după o ceartă, dar după ultima sfadă mi s-a luat, iar la vremea morții ei nu mai vorbiserăm de opt ani. În acea perioadă mă aflam frecvent pe lângă Somerville şi, cu toate că de fiecare dată cochetam cu ideea de a lua legătura cu ea, nu am făcut-o niciodată, în pofida încurajărilor tatălui meu. Între timp, primeam „rapoarte” de la el şi de la Lisa: Tiffany şi-a pierdut apartamentul, a intrat în pensie de invaliditate şi se mutase într-o cameră pe care i-o găsise o agenție de asistență socială. Poate că era mai deschisă față de prietenii ei, dar noi, familia, primeam de la ea doar veşti. Nu vorbea cu noi, ci ne vorbea prin aserțiuni lungi, mărețe, care erau pe alocuri nostime, istețe şi atât de contradictorii încât era greu să legi fraza pe care o ascultai de cea care o precedase. Înainte să rupem legăturile puteam să ghicesc când era ea la telefon. Intram în casă şi-l auzeam pe Hugh spunând „Aha… aha… aha…” Pe lângă cele două cutii umplute în Somerville, Amy a adus şi anuarul şcolar din 1978 al surorii noastre, pe când

era într-a opta. Între mesajele scrise de colegii ei de clasă se afla şi acesta, scris de cineva care a desenat o frunză de marijuana alături de numele ei: Tiffany, tu ești o tipă aparte, deci să rămâi așa, unicat. Îmi pare rău doar că nu ne-am distrat mai mult amândoi. Școala e nașpa rău. Rămâi — mișto — drogată — beată — distrusă Te caut eu mai târziu.

David Sedaris

Apoi erau: „Tiffany, Abia aștept să mă droghez cu tine la vară.” „Tiffany, Sună-mă cândva în această vară să ieșim împreună și să ne facem praf.” La câteva săptămâni după scrierea acestor mesaje, Tiffany a fugit de acasă şi, în consecință, a fost internată într-o instituție de corecție numită Élan. Potrivit celor povestite de ea ulterior, era un loc groaznic. A revenit acasă în 1980, după doi ani petrecuți acolo, iar din acel moment niciunul dintre noi nu îşi poate aminti de o conversație cu ea în care să nu fi pomenit locul acela. Dădea vina pe familie că ar fi înstrăinat-o, dar noi, frații şi surorile ei, nu am avut nimic de-a face cu asta. Vreme de un an i-am scris lunar câte o scrisoare. Am primit un

singur răspuns, prin care-mi spunea să încetez. Părinții n-au avut prea multe prilejuri de scuze. „Aveam şi alți copii”, ziceau în apărarea lor. „Credeați că puteam opri lumea în loc pentru vreunul dintre voi?”

Într-o după-amiază pe Emerald Isle am mers cu toții la magazinul Food Lion să facem cumpărături. Eu eram în raionul legume-fructe şi mă uitam la nişte cepe roşii, când

27 Calypso

Eram de trei zile la casa de pe plajă când au ajuns Lisa şi cu tata, care acum avea 90 de ani. Faptul că el se afla pe această insulă însemna că pierdea şedințele de exerciții fizice pe care le făcea în Raleigh, aşa că i-am găsit un centru de fitness apropiat de casa pe care o închiriasem – şi acolo ne-am petrecut împreună toate după-amiezile. Pe drum mai sporovăiam, dar imediat ce ne urcam pe bicicletele staționare ne retrăgeam fiecare în gândurile sale. Localul era mic şi nu foarte animat. Încăperea era dominată de un ecran TV fără sonor, fixat pe Weather Channel, care ne reamintea că întotdeauna se produce o catastrofă într-un loc sau altul, că mereu rămâne careva fără casă din cauza unei inundații sau fuge să scape cu viață din calea unei tornade. Spre sfârşitul săptămânii am dat în camera lui Amy peste tata, care răsfoia fotografiile distruse de Tiffany. Ținea în mână un petic cu o parte din capul mamei pe fondul unui cer albastru. În ce condiții a fost ruptă poza asta? m-am întrebat eu. Părea un gest aşa de melodramatic, ca şi cum ai da cu un pahar de perete. Ceva ce ar face cineva într-un film. — Odios, a şoptit tata. Viața unui om, redusă la o cutie amărâtă. I-am pus o mână pe umăr. — Sunt două, de fapt. — Două cutii amărâte, s-a corijat el.

David Sedaris

fratele meu s-a apropiat pe la spate şi a scos un „hapciu” sonor, biciuind aerul cu o legătură de pătrunjel ud. Am simțit stropi pe ceafă şi am înlemnit, crezând că un străin foarte bolnav abia ce strănutase pe mine. Bună păcăleala, dar a stropit-o şi pe indianca aflată în stânga mea. Ea purta un sari de culoare sângerie, deci a primit „botezul” pe brațul gol, pe gât şi pe partea de jos a spatelui. — Scuze, frățică, i-a spus Paul când femeia s-a întors spre el, oripilată. Îi jucam o farsă fratelui meu. Ea avea pe o mână multe brățări subțirele, care au zornăit când s-a şters pe ceafă. — I-ai zis „frățică”, îl atenționez pe Paul după ce femeia s-a îndepărtat. — Pe bune? Amy l-a imitat perfect: — Pe bune? La telefon, fratele meu, ca şi mine, e confundat deseori cu o femeie. Pe când continuam cumpărăturile, ne-a povestit că recent i se stricase maşina şi, când a sunat la o firmă de tractare, dispecerul i-a zis „Venim imediat, drăguță”. A aşezat un pepene în cărucior şi s-a întors către fiica sa: — Maddy are un tătic care vorbeşte ca o doamnă, dar ei nu-i pasă, nu-i aşa? Chicotind, ea i-a tras un pumn uşor în stomac, iar eu am fost şocat de cât de bine se înțelegeau ei doi. Tatăl nostru fusese un personaj autoritar, pe când Paul e mai degrabă un partener de joacă. Când mergeam la mare în copilărie, cam în a patra zi tata obişnuia să întrebe: „N-ar fi frumos să cumpărăm o cocioabă aici?” În noi creştea speranța, dar imediat aducea în discuție impedimentele practice. Nu erau meschine – să cumperi o casă care în cele din urmă va fi spulberată

* „Loc foarte ordonat și extrem de îngrijit�” O expresie din limba română potrivită în context ar fi „țâță de mâță”� Tradusă cuvânt cu cuvânt, înseamnă „contur de navă” (n�t�)� ** „Sector/culoar maritim”, pronunțat identic cu „C-section”, care înseamnă „cezariană”�

29 Calypso

de un uragan probabil nu este cel mai bun mod de a-ți cheltui banii –, dar noi tot ne doream cu disperare una. Când eram mic, îmi spuneam că într-o zi voi cumpăra eu o casă pe plajă, care să fie a tuturor, câtă vreme vor respecta regulile mele draconice şi nu vor conteni să-mi mulțumească pentru ea. Aşa se face că în acea dimineață de miercuri, la jumătatea vacanței, eu şi Hugh am luat legătura cu o agentă imobiliară, pe nume Phyllis, care ne-a luat să ne arate proprietățile disponibile. Vineri după-amiază am făcut o ofertă pentru o casă cu vedere la ocean, nu departe de cea pe care o închiriaserăm, iar înainte de apus propunerea noastră a fost acceptată. Am făcut anunțul la cină şi am obținut reacția pe care o aşteptam. — Măi, stai aşa, a spus tata. Aici trebuie să gândeşti limpede. — M-am gândit deja, i-am replicat eu. — Bine, atunci, ce vechime are acoperişul? De câte ori a fost înlocuit în ultimii zece ani? — Când ne putem muta? a întrebat Gretchen. Lisa a vrut să ştie dacă are voie cu câinii săi, iar Amy a vrut să ştie cum se numeşte casa. — În clipa de față îi zice Locul Fantastic, i-am zis eu, dar îi vom schimba numele. Obişnuiam să cred că numele ideal pentru o casă pe plajă era Ship Shape*. Acum, pe de altă parte, îmi venise o idee mai bună. O s-o botezăm Sea Section**. Tata a lăsat hamburgerul din mână. — O, nu, n-ai să faci aşa ceva.

David Sedaris

— Dar e perfect, am susținut eu. Numele trebuie să fie „de plajă”, iar dacă implică un joc de cuvinte, cu atât mai bine. Am pomenit o casă pe care o văzuserăm mai devreme, care se chema Dune Our Thing *, iar tata s-a crispat. — Ce-ar fi s-o numiți Tiffany? Tăcerea noastră putea fi tradusă drept „Să ne prefacem că n-am auzit asta”. — Dacă aşa se pune problema, am putea să-i dăm numele mamei, i-am zis eu. Sau jumătate după Tiffany, jumătate după mama. Dar e o casă, nu o piatră funerară, plus că nu s-ar potrivi cu numele celorlalte case. — Ei, rahat. Să ne potrivim – noi nu suntem aşa. Nu asta ne reprezintă, a spus tata. Paul a intervenit cu sugestia Conch Sucker**. Propunerea lui Amy conținea cuvântul „Seaman”***, iar a lui Gretchen a fost chiar mai obraznică. — Ce-i în neregulă cu numele pe care îl are deja? a întrebat Lisa. — Nu, nu, nu, a zis tata, uitând, cred eu, că asta nu era decizia lui. Câteva zile mai târziu, când m-au cuprins „remuşcările cumpărătorului”, m-am întrebat dacă nu cumva cumpărasem casa ca pentru a demonstra „Vezi, e atât de simplu. Fără hâr şi fără mâr. Fără nevoia de a privi în fosa septică. Dimpotrivă, îți faci familia fericită şi rezolvi amănuntele mai târziu.” Casa pe care o cumpăraserăm avea două etaje şi fusese construită în 1978. E clădită pe stâlpi solizi şi are două * Nume care poate fi citit atât ca „Locul nostru pe dune”, cât și ca „Ne-am făcut treaba” (n�t�)� ** „Suge scoica”� Cu indulgență și de la distanță, termenul ar putea face trimitere la cock sucker, „muist(ă)” (n�t�)� *** „Marinar”, dar sună identic cu semen, „spermă” (n�t�)�