De Niro

De Niro - BT.indd 1

17-May-11 17:57:35

De Niro - BT.indd 2

17-May-11 17:57:35

De Niro - BT.indd 3

17-May-11 17:57:36

The original title of this book is: Robert De Niro: Portrait of a Legend,

by John Parker.

First published in hardback in 2009.

Copyright © 2009 by John Parker.

All rights reserved. This translation published under license. © Publica, 2011, pentru ediţia în limba română.

ISBN 978‑973‑1931‑75‑3

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Parker, John

Robert De Niro : portretul unei legende / John Parker ; trad.: Cosmin Nare. ‑

Bucureşti : Publica, 2011 Bibliogr.

ISBN 978‑973‑1931‑75‑3 I. Nare, Cosmin (trad.)

791.43(73) De Niro,R 929 De Niro,R

VICTORIA BOOKS este un imprint al editurii PUBLICA

Editori:

Director executiv:

Cătălin Muraru Silviu Dragomir

Bogdan Ungureanu DESIGN:

Redactor:

Alexe Popescu

Mihai Fulger Corectori: Dtp:

Răzvan Nasea

De Niro - BT.indd 4

Silvia Dumitrache Elena Bițu

17-May-11 17:57:36

CUPRINS 1. New York, New York ............................................

7

2. Metodă şi nebunie ................................................

23

3. Băiatul mamei ......................................................

42

4. În scenă intră Scorsese ........................................

59

5. Aventura romană .................................................

75

6. „Cu mine vorbeşti...?“ ...........................................

89

7. Un magnat de duzină .......................................... 102 8. Cântece şi îndrăgostiţi ......................................... 115 9. Vânător şi pradă ................................................... 128 10. Actor şi personaj .................................................. 145 11. Bani şi legende ..................................................... 162 12. Comedie fără umor .............................................. 175 13. A fost odată... ........................................................ 187

De Niro - BT.indd 5

17-May-11 17:57:36

14. Misiune imposibilă .............................................. 201 15. Marele Al . ............................................................. 216 16. În căutarea controlului ........................................ 231 17. Schimbare de direcţie .......................................... 242 18. Soluţii rapide ........................................................ 256 19. Perioada modernă ................................................ 267 20. Regizor debutant .................................................. 279 21. Diversificare ......................................................... 308 22. Mogul .................................................................... 321 Filmografie ................................................................. 350 Anexă. Titluri filme Ro‑En. ........................................ 364

De Niro - BT.indd 6

17-May-11 17:57:36

1 Truman Capote a scris cândva că New Yorkul este făcut din plastilină. E un oraş, spunea el, care „poate deveni orice vrei. Te poţi ascunde, poţi avea secrete şi poţi avea prieteni de care prietenii tăi să nu ştie“. Această afirmaţie condensează într‑o singură propoziţie viaţa lui Robert De Niro, care a devenit în acest oraş tot ce şi‑a dorit, ba chiar mai mult decât atât, şi pe care nu‑l părăseşte niciodată pentru mult timp. S‑a născut în centrul artistic al oraşului, într‑un moment în care steaua lui Capote însuşi era în plină ascensiune, iar plastilina era probabil la un maximum de maleabilitate. Pentru De Niro, oraşul a rămas un cămin, o frecventă sursă de inspiraţie şi un loc de muncă până în ziua de astăzi. La jumătate de secol după Capote, el este, aşadar, îndreptăţit să dea propria măsură locului şi să explice nu doar de ce continuă să locuiască acolo, ci şi de ce revine în mare grabă, de îndată ce îşi termină treburile prin alte părţi: „New Yorkul este centrul a ceva. Nu prea ştiu exact a ce, dar e miezul multor lucruri. Cu toate problemele, haosul şi nebunia sa, rămâne pentru mine singurul loc în care aş trăi“.

A devenit centrul vieţii sale din momentul în care a ştiut de sine şi nu s‑a abătut prea departe de strada unde s‑a născut pe 17 august 1943, în cartierul Greenwich

Portretul unei legende

New York, New York

7

De Niro - BT.indd 7

17-May-11 17:57:36

Robert De Niro

Village din vremea războiului. Locul avea să îi devină habitat pe termen lung, sursă de inspiraţie majoră pentru unele dintre cele mai de succes creaţii ale sale şi, mai târziu, centru de coordonare a însemnatelor sale afaceri din afara ecranului. Acţiunea multora dintre filmele sale se petrece acolo. Dacă este posibil ca un oraş, o metropolă sau genul de mediu pe care se presupune că doar newyorkezii adevăraţi îl cunosc şi iubesc să influenţeze mintea unei persoane care se exprimă prin artă, atunci acest lucru este dovedit în cazul lui De Niro. Şi, în afară de asta, cum poate era de aşteptat, el însuşi a căpătat ceva din complexitatea profundă a oraşului. În momentul naşterii sale, Greenwich Village se afla în plin proces de revigorare a talentului literar, artistic şi dramatic, la o scară nemaiîntâlnită de la începutul secolului. Datorită mediului său familial, De Niro avea să fie expus acestor tendinţe pe toată durata copilăriei sale. În afara scriitorilor şi artiştilor nativi americani, mulţi veniseră din Paris, Berlin, Praga, Budapesta, Moscova şi de prin alte părți, pentru a scăpa de războiul din Europa.

Abundau liber‑cugetătorii şi practicienii ireverenţioşi.

Village era cu certitudine plin ochi de aspiranţi şi instructori, mentori şi maeştri a căror operă, ce acoperea un larg spectru al artelor, avea să îşi exercite influenţa pe tot parcursul secolului şi, la timpul cuvenit, asupra lui De Niro însuşi. Şi Broadway se afla în pragul unei revoluţii. O nouă specie de scriitori, regizori şi actori adoptau tehnici de prezentare şi stiluri îndrăzneţe şi, în cea mai mare parte, incitante, emanate în principal de stilurile experimentale importate din Europa şi Rusia, spre sfârşitul anilor 1930.

Acestea au fost convertite într‑un stil foarte original de actorie americană de către o nouă generaţie tânără, coagulată în jurul a ceea ce era cunoscut pe atunci drept Group Theater.

Erau o asociaţie de tineri intelectuali, actori şi scriitori, cristalizată în jurul unora ca Lee Strasberg, Franchot Tone, Luther Adler, John Garfield şi Clifford Odets.

8

De Niro - BT.indd 8

17-May-11 17:57:36

Portretul unei legende

Mişcarea lor, cunoscută ulterior drept „Actors Studio“, a creat un stil ce a revoluţionat filmul şi teatrul american şi a produs unele dintre cele mai importante nume din istoria actoriei americane: Marlon Brando, James Dean, Marilyn Monroe, Montgomery Clift, Paul Newman şi, într‑un final, însuşi Robert De Niro. Această epocă aparte avea să constituie punctul de plecare în explorarea sa profesională, izvorul influenţelor care îi vor marca în mod inconfundabil stilul. Regizorul Elia Kazan, de pildă, unul dintre artizanii noii gândiri, care ulterior îl va alege pe De Niro pentru rolul principal din ecranizarea sa după romanul lui F. Scott Fitzgerald, Ultimul magnat (The Last Tycoon), devenea pe atunci cunoscut în teatrul newyorkez. Şi Kazan tocmai descoperise un tânăr actor care avea să conducă revoluţia prin stil şi prestaţie: Montgomery Clift. În anul naşterii lui De Niro, 1943, Clift era cel mai recent idol al matineelor de pe Broadway, jucând în Pielea dinţilor noştri (The Skin of Our Teeth) de Thornton Wilder şi în Vântul căutător (The Searching Wind) de Lillian Hellman.

A mai existat o coincidenţă, în chiar data naşterii lui Robert De Niro. Era ziua în care Forţele Aliate, urmând o rută indicată de căpeteniile mafiote, au reuşit să ocupe Sicilia, căminul legendarului Vito Corleone, întruchipat de Robert De Niro în Naşul II (The Godfather. Part II) al lui Francis Ford Coppola, film care i‑a adus primul său Oscar. De atunci s‑a ales cu eticheta de italo‑american, deşi arborele său genealogic este mai mult irlandez decât italian, combinat cu un pic de sânge evreiesc. Tatăl său, Robert De Niro senior, era de neam italo‑irlandez – un bărbat tânăr şi chipeş, cu trăsături poetice şi un păr lung şi negru, ondulat la vârfuri, într‑un stil potrivit atmosferei din Greenwich Village, care devenise căminul sau adoptiv.

Născut în Syracuse, statul New York, Robert senior dovedise în tinereţe talent artistic şi, încurajat de părinţi, studiase sub îndrumarea renumitului pictor de origine germană Hans Hofmann, care fusese, la rândul său,

9

De Niro - BT.indd 9

17-May-11 17:57:36

Robert De Niro

influenţat de Matisse şi de cubiştii parizieni, chiar înaintea Primului Război Mondial. Hofmann a emigrat din Germania în 1932 şi s‑a stabilit la New York, unde şi‑a deschis o şcoală de artă. Şi‑a câştigat ceva notorietate prin tehnica de creaţie proprie, constând în picurarea vopselurilor pe pânză şi aplicarea unor culori deschise în tuşe groase.

De Niro senior a intrat prima oară sub influenţa lui Hofmann în Provincetown, statul Rhode Island, unde studentul a apucat‑o pe calea expresionismului abstract. Acolo, la seminariile lui Hofmann, a întâlnit‑o pe Virginia Admiral, o tânără la fel de talentată, foarte inteligentă şi cu o fire independentă, venită din statul Oregon. Cei doi şi‑au continuat studiile la studioul lui Hofmann din inima Greenwich Village‑ului, pe 8th Street, şi într‑un an erau căsătoriţi.

S‑au stabilit într‑un apartament de la etajul al doilea pe Bleeker Street, situat la doar câţiva paşi de Broadway şi la extremitatea cartierelor Little Italy şi Lower East Side, care vor deveni, ulterior, un magnet social în viaţa fiului lor. Soţii De Niro se mişcau într‑un cerc larg de prieteni şi confraţi pictori, adunaţi laolaltă prin legăturile speranţei şi ale vremurilor grele. Tânărul cuplu era sărac, dar o ducea mai bine comparativ cu mulţi dintre colegii lor de breaslă, iar atunci când unicul lor copil a venit pe lume, au trăit simplu, dar relativ confortabil.

Atât Virginia, cât şi soţul ei erau consideraţi printre cei mai talentaţi protejaţi ai lui Hofmann, iar colegii vorbeau despre ei cu invidie. Ambii urmau să expună lucrări în galeria „Peggy Guggenheim“ din Veneţia, iar la New York aveau să se regăsească prezentaţi alături de importanţi artişti americani contemporani, precum Jackson Pollock şi pictorul de origine lituaniană Mark Rothko, aflat pe atunci în perioada sa suprarealistă. După ani, pe când călătorea făcând autostosopul prin Europa, Robert De Niro Junior a vizitat „Colecţia Guggenheim“ şi a descoperit cu mândrie câteva dintre lucrările mamei sale expuse acolo.

10

De Niro - BT.indd 10

17-May-11 17:57:36

Portretul unei legende

Virginia a fost, de asemenea, singura din grupul său care a primit patronajul Muzeului de Artă Modernă. Înfiinţat în 1929 de către Fundaţia Rockefeller, cu scopul de a prezenta New Yorkului Şcoala pariziană, acesta îşi lărgise recent spectrul, pentru a include noile tendinţe, importante şi controversate, ale artei moderne. Să ai o pictură cumpărată de către MOMA, cum i se spunea în mod afectuos muzeului, reprezenta cu adevărat o recunoaştere. Virginia a mai editat o revistă care i‑a publicat pe puţin cunoscutul Henry Miller, împreună cu pe atunci anonimul Lawrence Durrell, romancier, dramaturg şi autor al unor jurnale de călătorie, care, în 1957, avea să‑şi facă un nume prin cele patru romane consacrate drept Cvartetul din Alexandria (Alexandria Quartet), precum şi pe Anaïs Nin, romancieră şi artistă care a devenit o figură influentă a feminismului anilor 1970.

Soţii De Niro au început să‑şi deschidă casa prietenilor, găzduind în apartamentul lor un mic „salon“, pe care, ulterior, l‑au extins spre a primi vizite ale unor cunoscuţi scriitori şi artişti, în cadrul unor serate ce se prelungeau până târziu în noapte. Aceste întâlniri de salon erau foarte populare în America epocii, spre indignarea de mai târziu a senatorului Joseph McCarthy, care, în timpul vânătorii de vrăjitoare pe care o declanşase împotriva „activităţilor neamericane“, îşi imagina că astfel de întruniri, cu precădere cele din lumea artei şi cele de la Hollywood, constituiau pepinierele comunismului.

Conversaţiile din casa De Niro erau serioase, elitiste şi pline de snobism artistic. Se împărtășeau concepte şi idei. Pentru ei şi prietenii lor, aceste întruniri reprezentau o reuniune a unor spirite înfrăţite, într‑o importantă perioadă a aşa‑numitei „gândiri puritane“, în care orice referire la succes sau la abilităţi personale era taxată, cu asprime, drept deviere de la ţelul artistic. Cu un caracter romantic şi extrem de exploziv, De Niro senior critica foarte dur pe oricine considera el că nu manifestă

11

De Niro - BT.indd 11

17-May-11 17:57:36

Robert De Niro

devotament absolut pentru artă. „Asta‑i marea slăbiciune a tinerilor artişti“, obişnuia el să spună. „Le lipseşte dăruirea. Se ţin de artă atâta vreme cât nu‑i costă nimic, când, de fapt, trebuie să se ţină de ea cu orice preţ“. În timp, astfel de atitudini inflexibile vor fi inoculate şi fiului lor, în beneficiul acestuia – însă, după cum se va dovedi, vor deveni şi o grea povară în relaţiile personale şi de familie. În multe privinţe, soţii De Niro trăiau într‑o lume ameţitoare, artificială, întrucât opiniile lor despre lucrurile care contează cu adevărat erau împărtăşite doar de un număr mic de intelectuali artişti cu vederi similare. Constituiau o pradă uşoară pentru exhibiţionişti şi pentru o altă categorie profesională nou‑apărută de experţi într‑ale societăţii: psihanaliştii; în acel moment, se manifesta o mare fascinaţie pentru scrierile lui Sigmund Freud, care murise în 1939. Ajunseseră la modă discuţiile despre vizitele la psihanalist pentru şedinţe de îndreptare mentală, care să aducă lumină în necazurile de zi cu zi şi chiar în viaţă, astfel încât această lume îngrozitoare, care asistase recent la orori de neimaginat în Europa, să poată fi văzută mai limpede.

Ca exemplu tipic, Montgomery Clift căzuse şi el în ghearele unui astfel de individ. La o petrecere dată de Truman Capote, acesta îl cunoscuse pe unul dintre numeroşii „doctori“ cu accent străin, ale căror acreditări nu puteau fi verificate; din păcate pentru Clift, era un şarlatan. Departe de a‑şi vindeca pacientul de înclinaţia sa către alcool şi droguri, acesta l‑a încurajat, ba chiar i s‑a alăturat. A mai încercat, de asemenea, să rezolve confuzia sexuală al lui Clift sărindu‑i în pat. Prietenii cei mai apropiaţi ai lui Monty l‑au considerat pe acest autoproclamat doctor responsabil de epava umblătoare care devenise actorul către sfârşitul anilor 1940. În noua vâltoare socială a New Yorkului postbelic proliferau astfel de indivizi, unii poate mai şcoliţi decât alţii, dar mai toţi cu idei care păreau lumii exterioare la fel de bizare precum expresionismul abstract admiratorilor lui Rembrandt.

Greenwich Village a devenit un magnet pentru aceştia şi

12

De Niro - BT.indd 12

17-May-11 17:57:36

Portretul unei legende

pentru o mulţime de analişti, vindecători şi îngrijitori gata să ofere orice soi de călăuzire spirituală celor aduşi în pragul nebuniei de propria izolare profesională sau de eforturile depuse întru căutarea perfecţiunii.

Un reprezentant al acestei categorii de orbi călăuzitori ai chiorilor a ajuns şi în cercul de artişti din jurul lui Hofmann şi al soţilor De Niro. Calificările sale medicale erau îndoielnice. Pare mai probabil să fi fost un artist ratat care, fără a fi el însuşi prea zdravăn la cap, se resemnase şi hotărâse să facă mai degrabă ceva bani fără efort. Vorbind deschis despre relaţiile intime, despre care, la mijlocul anilor 1940, nu se vorbea aproape deloc în afara intimităţii dormitoarelor, el îşi încuraja „pacienţii“ să fie deschişi şi sinceri în ceea ce priveşte aspiraţiile lor, precum şi îndrăzneţi în căutarea satisfacţiei sexuale.

Soţii De Niro s‑au trezit că‑şi examinează propria căsnicie şi, nu după mult timp, în primăvara anului 1946, şi‑au şocat toţi prietenii despărţindu‑se. Împreună cu fiul său de doi ani, Virginia s‑a mutat într‑un mic apartament de pe West 14th Street. Căsnicia era încheiată şi, în doi ani, avea să se finalizeze prin divorţ; prietenii au pus totul pe seama amestecului şarlatanului freudian.

Cariera artistică a Virginiei a fost întreruptă, în mare parte din cauză că s‑a văzut nevoită să muncească pentru a se susţine pe ea şi pe fiul său, conştientă fiind că nu se mai putea baza la nevoie pe sprijinul soţului. Ea a intrat imediat în afaceri cu un mic birou de secretariat, oferind scriitorilor şi editorilor servicii de dactilografie şi corectură. Ceva mai târziu, s‑a mutat la ei scenaristul Manny Farber. Totuşi, acesta nu a zăbovit mult, iar după ani, când l‑a întâlnit pe De Niro la Hollywood şi l‑a întrebat: „Nu mă recunoşti?“, De Niro s‑a mulţumit să mormăie ceva şi i‑a întors spatele.

Robert De Niro senior a continuat să locuiască în apropiere, deşi, ca mai toţi artiştii, punea munca înaintea supravieţuirii. Avea să câştige, într‑un final, o faimă moderată în oraş, dar, la momentul respectiv şi în primii ani de viaţă ai fiului său, a trăit de pe o zi pe alta, prin

13

De Niro - BT.indd 13

17-May-11 17:57:36

Robert De Niro

poduri şi mansarde din Greenwich Village. Din când în când, era atât de strâmtorat, încât, în timpul călătoriilor sale, a locuit, printre altele, prin hambare, într‑un depozit de cărbuni şi într‑un cort. Personalitatea i‑a rămas, în cel mai bun caz, excentrică. Vreme îndelungată a avut o obsesie pentru Greta Garbo, ce începuse a se manifesta încă din tinereţe. A pictat numeroase studii cu ea în ipostaza Annei Christie, personaj interpretat într‑un film din 1929. I‑a dedicat zeci de poeme, iar dintre cele 76 de poeme scrise începând din 1941 şi publicate privat în volum în 1976, 12 erau dedicate Gretei Garbo din Camille.

Acest detaliu este un punct de referinţă şi de speculaţie pentru dorinţa de intimitate absolută, de genul Garbo, pe care o manifestă fiul său astăzi, deşi aceasta putea fi observată şi la mama sa. După ce obţinuse o oarecare recunoaştere în lumea artei, fiind întrebată despre începuturile sale, ea a răspuns cu un citat pe care fiul său avea să îl tot repete de‑a lungul deceniilor: „Vreau ca viaţa mea să rămână a mea“.

După divorţ, în familie s‑au păstrat relaţii amiabile şi au existat, într‑o oarecare măsură, legături între tată şi fiu, care se traduceau îndeobşte prin plimbări sau bilete cu preţ redus la cinema. Totuşi, abia mai târziu ei au devenit apropiaţi, deşi termenul pare discutabil. În stilul său, devenit celebru, de a da răspunsuri oblice la întrebările de natură personală, De Niro i‑a spus odată unui reporter care îi adresase o întrebare referitoare la relaţia cu tatăl său: „Apropiat? Într‑un fel da, într‑un fel nu. Nu ştiu. Într‑un fel, am fost foarte apropiat de el, dar apoi...“ Şi vocea sa se stinge.

Există semne de nefericire şi însingurare accentuată.

Prieteni ai mamei sale relatează că, încă de timpuriu, ea îl tot scotea din casă, dându‑i o carte de citit şi lăsându‑l să‑şi caute singur distracţii. Din nou, De Niro nu a vorbit niciodată despre mama sa în termeni care să conţină vreo urmă de afecţiune.

Alte indicii ale unei copilării nefericite au apărut în 1989, când De Niro a trecut prin clasicul interviu Playboy,

14

De Niro - BT.indd 14

17-May-11 17:57:36

Portretul unei legende

din care puţine staruri au ieşit fără sentimentul că petrecuseră o săptămână pe canapeaua unui psihanalist. În cazul lui De Niro, a semănat mai degrabă cu o şedinţă pe scaunul dentistului, pentru extracţia unui molar cu rădăcini adânci – el a refuzat categoric să dezvăluie detalii din trecutul său faţă de oricine, insistând întotdeauna nu doar că perioada copilăriei, cea şcolară şi hobby‑urile sale nu sunt treaba nimănui, ci şi că asemenea amănunte sunt fleacuri ce nu îşi găsesc locul într‑o discuţie pe tema profesiei sale.

A acceptat interviul după proteste şi numai la solicitarea studioului cu care tocmai făcuse un film.

După mai multe starturi eşuate, s‑a prezentat în sfârşit la întâlnirea cu Lawrence Grobel, bine‑cunoscut pentru insistenţa şi întrebările sale analitice. Chiar şi aşa, De Niro a închis reportofonul de 11 ori, s‑a uitat la ceas de şapte ori şi a zis că trebuie să plece de cinci ori.

Grobel îi dădea înainte: — Ce fel de copil eraţi? l‑a întrebat el. Introvertit sau extravertit, timid sau gălăgios?

— E greu să vorbeşti de tine însuţi, despre ce fel de copil erai. Aşa că nu mă simt dispus s‑o fac, a venit răspunsul.

— De ce e greu?

— Pur şi simplu, aşa e. De aceea eu nu dau interviuri.

Cred că este de la sine înţeles. E ceva personal şi nu priveşte pe nimeni altcineva.

— Aţi decis să vă îngropaţi trecutul? întrebă Grobel. A fost un trecut fericit sau unul nefericit?

— Nu, nu de asta e vorba. E...

De Niro s‑a oprit şi s‑a aplecat să îi închidă reportofonul lui Grobel, devenind, după spusele acestuia, „emoţionat şi nervos“.

— Asta n‑are legătură cu dumneata, a continuat De Niro. Pur şi simplu, mă enervează asta... că sunt silit să dau un interviu...

— Deci, a zis Grobel ridicând din nou întrebarea, aţi avut o copilărie nefericită?

15

De Niro - BT.indd 15

17-May-11 17:57:36

Robert De Niro

De Niro era acum mai nervos ca niciodată. S‑a ridicat şi a început să măsoare încăperea cu paşi mari, privind la ceas şi spunând că trebuie să plece.

— De ce închideţi reportofonul ca să spuneţi că nu doriţi să vorbiţi despre copilăria dumneavoastră? l–a întrebat Grobel. De ce nu spuneţi pur şi simplu de ce nu vreţi să vorbiţi despre asta?

— Atâta vă spun... Nu mă pricep să redau ceea ce simt.

Iar chestiunile personale pe care le simt, cum ar fi poate cu cine aveam legături în trecut sau aşa ceva..., nu sunt lucruri pe care să le spun cuiva. Sunt aspecte proprii şi personale.

După această prelungită lipsă de răspunsuri – doar discuţii pe marginea întrebărilor, care nu făceau doi bani pentru un interviu Playboy –, Grobel a forţat nota.

— Atunci de ce nu vorbiţi despre intimitatea dumneavoastră? Nici Brando nu s‑a simţit altfel şi a fost foarte clar în privinţa asa, declarând că nu are de gând să‑şi spele rufele în public. Dumneavoastră ce ziceţi?

— Nici măcar nu pot face o afirmaţie clară în privinţa asta...

Aşa încât Grobel s‑a dat bătut şi a schimbat subiectul.

El nu a aflat niciodată, din gura interlocutorului său, ce fel de copilărie avusese acesta sau de ce devenise atât de emoţionat şi nervos când s‑a atins acest subiect.

Pe măsură ce se derulează povestea sa, vor ieşi la iveală alte indicii şi motive ce explică într‑o oarecare măsură de ce De Niro nu discută niciodată despre anumite episoade ale copilăriei sale. Chiar şi în prezent, acestea îi evocă de fiecare dată emoţii puternice, ca şi cum ar fi proaspete în mintea sa – cei care au încercat să îl facă să depene amintiri din copilărie au observat, câteodată, că ochii i se umplu de lacrimi.

Probabil că astfel de emoţii îl fac un mai bun actor, dar îl fac şi să pară vulnerabil şi nepotrivit, ca personalitate, cu cerinţele pe care Hollywoodul le impune starurilor sale. „Mama sa era o femeie tăcută, intelectuală, iar tatăl său era incoerent şi nu‑şi termina ideile. Bobby are câte ceva

16

De Niro - BT.indd 16

17-May-11 17:57:36

Portretul unei legende

din fiecare“, relatează o persoană care i‑a cunoscut pe soţii De Niro în momentele lor cele mai dificile.

Prietenii de familie îşi amintesc, de asemenea, că De Niro senior a rămas un tip temperamental şi egocentric, dedicat muncii sale, care îşi proteja cu aroganţă stilul şi abilităţile. Nu ar fi vândut în ruptul capului o pictură cuiva care, în opinia sa, nu ar fi apreciat‑o, astfel încât, la început a fost mult timp foarte strâmtorat şi a rămas cvasinecunoscut timp de mulţi ani. Această latură a firii sale a devenit evidentă atunci când, în 1989, fiul său a vrut să ofere două dintre picturile sale lui Francis Ford Coppola, cu ocazia aniversării a 50 de ani – a fost nevoit ca, mai întâi, să îşi convingă tatăl că destinatarul era vrednic de un asemenea dar. „Era foarte sensibil la chestiile astea“, a recunoscut De Niro.

Au existat perioade îndelungate în care contactul dintre tată şi fiu a fost redus sau chiar a lipsit total, în special la începutul anilor 1950, când băiatul era în formare. În 1951, urmând sfatul lui Tennessee Williams, pe care l‑a întâlnit pe când lucra ca ospătar la Beggar’s Bar* din Greenwich Village, De Niro senior a plecat în Franţa, unde a stat patru ani. S‑a întors pe buze cu un citat din Picasso, „pictura este iubire făcută vizibilă“, şi a continuat să se lase în voia rătăcirilor sale obsedante, aparent netulburat de lipsa avuţiei sau a condiţiilor materiale.

Acesta este, aşadar, mediul în care a crescut fiul unui cuplu ce fusese iniţial dominat de dedicarea pentru artă, înainte de orice. În această luptă pentru perfecţiune, cei doi au dezvoltat un gen de autoanaliză de tip freudian şi o exteriorizare tensionată, pe care le‑a moştenit şi Robert De Niro. De la o vârstă fragedă, acesta a vădit şi profunzime în gândire. Se prea poate ca, în parte, aceasta să fi provenit din faptul că era fiul acestui cuplu cu trăiri intense, urmaş conştient că este împărţit între cei doi şi, adesea, unicul punct de contact dintre ei. * „Barul Cerşetorului“ (n.t.).

17

De Niro - BT.indd 17

17-May-11 17:57:36

Robert De Niro

Astfel şi‑a continuat copilăria Bobby De Niro, în inima celui mai colorat district boem al New Yorkului, un solitar care bătea străzile din jurul casei sale şi se afunda în zonele Little Italy şi Lower East Side din extremitatea sudică a Greenwich Village. Un puşti firav, palid, tăcut şi timid, el a urmat Şcoala Publică 41 din Village. Aici s‑a împrietenit cu alţi copii, cărora li s‑a alăturat pe străzile, pe atunci mai sigure, din jurul casei sale. În general, opta pentru prietenii unice, mai ales cu cei care‑i împărtăşeau pasiunea crescândă pentru cinema, născută din vizitele făcute acolo cu tatăl său. Abia după ceva ani a realizat că la acea vârstă îl întâlnise prima oară pe Martin Scorsese, care avea să‑i devină regizor, colaborator şi prieten.

Scorsese nu locuia departe, însă aveau să treacă aproape 20 de ani până când cei doi se vor fi întâlnit profesional.

Interesul lui De Niro pentru actorie a apărut în timpul şcolii, când a fost distribuit în rolul leului cel laş într‑un spectacol cu Vrăjitorul din Oz. În scurt timp, mama sa l‑a trimis să ia lecţii de oratorie şi artă dramatică, întrucât dovedea oarecare aptitudini. Ea făcea dactilografie pentru Marie Ley‑Piscator care, împreună cu soţul său, înfiinţase Atelierul de Artă Dramatică, de factură modernistă. Ca şi mentorul de odinioară al mamei sale, Hans Hoffman, aceştia emigraseră din Germania şi susţineau expresionismul abstract. Într‑un final, soţul ei s‑a întors în Germania, însă Marie a rămas şi a pus bazele unui atelier care îi atrăgea pe unii studenţi eminenţi. Atât Marlon Brando, cât şi Rod Steiger au studiat o vreme la ea, înainte de a ajunge la Actors Studio. În loc de plată pentru serviciile dactilografice prestate de Virginia, Marie l‑a primit pe Bobby la lecţiile de duminică pentru tineri. Aşa că, vreme de doi ani, începând de la vârsta de zece ani, De Niro a avut ocazia de a prinde gustul unui stil care avea să fie cunoscut drept actorie newyorkeză, dar care a fost multă vreme luat în derâdere, pe toată Coasta de Vest, când era detectat la unii colegi de către cei proveniţi din studiourile hollywoodiene.

18

De Niro - BT.indd 18

17-May-11 17:57:36

Portretul unei legende

Pe la începutul adolescenţei însă, el şi‑a pierdut interesul şi a renunţat. La şcoală a devenit un elev nepăsător, remarcat mai degrabă pentru absenţe decât pentru progrese academice. Drept urmare, la 13 ani, a fost trimis de mama sa la o şcoală particulară progresistă. Pe atunci, se înhăitase cu o gaşcă de cartier, care‑l poreclise Bobby „Lăptic“ (Milk), din cauză că era un puşti atât de palid şi de slab. Odată, pe când pierdea vremea cu prietenii prin Washington Square, centrul Geenwich Village‑ului, a dat peste tatăl său, care l‑a dojenit aspru: „Să nu te mai prind cu golanii ăia!“ Tatăl şi fiul nu şi‑au mai vorbit apoi mai multe luni. Dar De Niro nu a fost niciodată cu adevărat un tânăr gangster – contrar opiniei larg răspândite după apariţia unora dintre filmele sale în colaborare cu Scorsese, în special Crimele din „Mica Italie“ (Mean Streets, 1973) şi Şoferul de taxi (Taxi Driver, 1976).

De fapt, nu a fost niciodată un puşti dur, iar unul dintre amicii săi din vremea respectivă a confirmat că „umbla cu câte o carte sub braţ, ceea ce nu prea le stătea în obicei găştilor de adolescenţi. Apoi se intimida şi o ştergea pe undeva să citească“. În orice caz, nu şi‑a petrecut copilăria şi tinereţea în zonele defavorizate social ale New Yorkului, unde se găseau adevăratele străzi rele* şi bandele de cuţitari, care reprezentau un pericol pentru comunitate. Viaţa din Greenwich Village, în anii 1950 şi 1960, era mult mai blândă comparativ cu cea din cartierele rău famate ale New Yorkului. Şi, chiar dacă nu aveau mulţi bani, părinţii săi făceau parte, fără îndoială, din clasa de mijloc, prin imagine şi aspiraţiile pentru fiul lor, ceea ce era suficient pentru a‑l ţine sub control. Şi aceşti ani au cunoscut activităţi intense în muzică şi artă în general. Viaţa de noapte din New York prezenta avangarda jazzului modern, cum ar fi Dizzy Gillespie, Stan Getz, Gerry Mulligan şi Modern Jazz Quartet.

Carnegie Hall prezenta cel mai variat program al unor * Străzi rele – Mean Streets, titlul original al filmului difuzat în România sub titlul Crimele din „Mica Italie“ (n.t.).

19

De Niro - BT.indd 19

17-May-11 17:57:36

Robert De Niro

orchestre, cum nu se mai întâlnise încă de dinainte de război, opera creştea fulminant, iar Broadway‑ul renăştea prin producţii inovatoare. Dar, deşi De Niro manifestase iniţial un interes pentru actorie, acesta se stinsese pentru moment. Cu siguranţă, nu băga în seamă şi, probabil, nici nu avea habar de evoluţiile artelor performative ce aveau loc nu prea departe, în centrul Manhattanului, care, cu timpul, urmau să exercite cea mai puternică influenţă asupra carierei sale.

De‑acum faimosul Actors Studio, format în 1947, îşi stabilise domiciliul permanent într‑o clădire albă, cu aspect de biserică, de pe West 44th Street, care a devenit Mecca tinerilor actori, aspiranţi şi activi, care sperau să aibă ocazia de a studia acolo. Conducătorii studioului erau fondatorii celui mai controversat stil de actorie american, bazat pe Metoda Stanislavski. Aflat în stare incipientă la momentul naşterii lui De Niro, acesta atrăgea acum o nouă specie aventuroasă de actori, regizori şi dramaturgi.

Clift şi Brando, cei dintâi absolvenţi ai cursurilor bazate pe Metodă, erau deja mari staruri pe la începutul anilor 1950, când De Niro îşi începea lecţiile de actorie de duminică. Clift a fost primul care a avut succes, iniţial pe Broadway şi, mai apoi, în filme precum Un loc sub soare (A Place in the Sun), Mărturisirea (I Confess) şi De aici în eternitate (From Here to Eternity). Brando, a cărui carieră avea să se împletească în mod straniu cu cea a lui De Niro, a strălucit pe Broadway, în 1947, în montarea lui Kazan cu Un tramvai numit dorinţă (A Streetcar Named Desire) şi a fost pe loc expediat la Hollywood, pentru a‑şi repeta performanţa în versiunea pentru ecran a piesei, urmată de Sălbaticul (The Wild One) şi Pe chei (On the Waterfront). James Dean, care trăia în mizerie, nu departe de casa lui De Niro, lua la rând audiţiile din New York. Într‑un final, el a fost remarcat într‑un spectacol de pe Broadway; apoi, ca şi Clift şi Brando înaintea sa, a fost descoperit de Kazan şi trimis la Los Angeles, unde a interpretat rolul principal din La est de Eden (East of

20

De Niro - BT.indd 20

17-May-11 17:57:36

Portretul unei legende

Eden), în 1954. Iată, aşadar, cum, la începutul anilor 1950, trei dintre viitorii idoli ai lui De Niro, alături de alţii, obţineau recunoaştere cu un stil de actorie pe care el avea să îl dezvolte ulterior pentru propriul uz.

De fapt, el avea să se dovedească un student cu mult mai dedicat şi competent decât acei primi reprezentanţi, al căror stil a atras atâta atenţie. Multe s‑au spus despre instruirea lor pe baza Metodei, deşi s‑a exagerat. „Clift şi Brando nu se implicau în mod riguros la studio“, mi‑a spus Elia Kazan, „dar poate că nu aveau pe atunci nevoie de acel tip de instruire. Nici Jimmy Dean nu prea lucra.

Stătea şi privea, iar apoi exersa în particular. Nu putea suporta criticile“.

Aceşti actori evoluau în filme care deschideau orizonturi noi, în văzul lui De Niro, aflat la vârsta la care era cel mai uşor de impresionat. În acea perioadă, când aceste tinere staruri primeau ovaţii internaţionale, potenţialul stilului Metodei şi al muncii principalilor ei profesori – Kazan, Bobby Lewis, Stella Adler şi Lee Strasberg – nu era pe deplin apreciat şi înţeles de către public. Criticii tratau Metoda cu cel mai adânc dispreţ, acuzându‑i pe adepţii acesteia de mormăieli, bâlbâieli şi comportament nefiresc. Aşa s‑a aprins una dintre cele mai virulente dezbateri care au avut loc vreodată printre critici şi în breasla actorilor, dintre care mulţi urau Metoda şi preferau practica acceptată de a „rosti replicile tare şi clar“. Până şi Laurence Olivier a vizitat studioul, în fruntea unei delegaţii de actori din Marea Britanie, pentru a se lămuri ce era cu toată agitaţia. Nu i‑a plăcut nici lui Olivier, însă mulţi actori britanici, inclusiv Sean Connery şi Kenneth Haigh, aveau să adopte în activitatea lor o formă a Metodei.

Totuşi, publicul mai tânăr al cinematografelor era impresionat – însă din motive diferite. Noua specie de actori aducea în săli o prospeţime cu totul nouă. Ei ofereau tineretului dezorientat de la începutul anilor 1950, aflat în căutarea unor idoli care să înlocuiască stelele pălinde ale Epocii de Aur, un întreg nou repertoriu

21

De Niro - BT.indd 21

17-May-11 17:57:37

Robert De Niro

de citate, posturi şi gesturi, care coincideau, bineînţeles, cu marea revoluţie din muzica pop. Astfel, ei au exploatat un filon de aur şi au fost rapid deviaţi de la planul lor iniţial, aşezat, de carieră actoricească. S‑au lăsat duşi de un val al celebrităţii, acel aspect al culturii americane care îi transformă pe actori în produsele comerciale numite superstaruri – cu toate problemele aferente.

Cea mai mare parte dintre aceste lucruri i‑au trecut pe lângă ureche tânărului De Niro. Avea doar 11 ani când a apărut cel mai controversat dintre primele filme ale Metodei, Sălbaticul lui Brando, şi doar 12 ani când James Dean a produs senzaţie în Rebel fără cauză (Rebel without a Cause), în toamna lui 1955 – în mare parte din pricina faptului că, pe atunci, Dean murise deja într‑un accident de maşină. Activitatea de tinereţe a lui Brando, fără îndoială şi cea mai bună a sa, şi cea a lui Clift aveau să fie redescoperite ulterior, când De Niro va studia el însuşi Metoda. În acel moment, proiectele mai spectaculoase îi produceau o impresie mai de durată, el întotdeauna având o preferinţă specială pentru un film din 1960.

Este vorba de Can‑Can, avându‑i în rolurile principale pe Shirley MacLaine şi Frank Sinatra, care i‑a plăcut atât de mult, încât, la ieşirea din sala de cinema, i‑a spus unui prieten: — O s‑o fac.

— Ce? a spus amicul.

— Să joc în filme.

Prietenul său a râs şi cei doi s‑au îndreptat către casă.

22

De Niro - BT.indd 22

17-May-11 17:57:37

2 Primii paşi ai lui Robert De Niro pe terenul actoriei nu au fost nici pe departe siguri. La 16 ani, şi‑a încheiat oarecum educaţia formală, abandonând liceul după un semestru, şi, în vreme ce încă se bucura de viaţa de stradă, a început să se apropie de artele dramatice.

Mama sa a încurajat această nouă direcţie. O altă formă de inspiraţie a venit din urmărirea lui Dennis Hopper în versiunea scenică a piesei Mandingo de Jack Kirkland, după un roman de Kyle Onstott.

Cu apariţii în Rebel fără cauză şi Uriaşul (Giant), Hopper fusese unul dintre acoliţii lui James Dean şi unul dintre cei mai buni prieteni ai acestuia. Prezenţa sa depresivă, în perioada de după moartea lui Dean, exacerbată de caracterul său imprevizibil şi de experienţele sale cu droguri, nu era pe placul celor de la Hollywood şi el se afla în pragul unui lung exil. Reuşise acum această scurtă revenire pe scenă, alături de Franchot Tone. De Niro avea 16 ani când l‑a văzut, i s‑a părut strălucit şi a mers să îl privească şi în culise.

Pe atunci, Bobby tocmai se înscrisese la cursuri de actorie la Conservatorul „Stella Adler“, pe care l‑a urmat aproape trei ani şi cu care, ulterior, a rămas asociat pentru mult timp. Adler a exercitat o puternică

Portretul unei legende

Metodă şi nebunie

23

De Niro - BT.indd 23

17-May-11 17:57:37

Robert De Niro

influenţă asupra sa, precum şi asupra mai multor staruri proeminente ale generaţiei anterioare. De Niro şi‑a făcut apariţia într‑o perioadă deosebit de încărcată pentru adepţii Metodei din New York. Adler fusese unul dintre primii importatori ai şcolii Stanislavski la New York, deşi versiunea ei a acestei tehnici diferea de cea a lui Elia Kazan, Lee Strasberg şi a majorităţii celor care predau la Actors Studio. Fiică a unui actor evreu pe nume Jacob Adler, în 1934 ea plecase la Paris, ca să îl întâlnească pe Constantin Stanislavski. Se întorsese la New York cu o diagramă pe care o concepuse după discuţiile cu marele om; aceasta a fost folosită ca bază pentru propriile studii şi cursuri, în anii următori, şi era încă în uz în perioada în care De Niro a urmat cursurile conservatorului ei.

Lee Strasberg o acuzase pe Adler că ar fi interpretat total greşit cuvintele lui Stanislavski şi bătălia lor neîntreruptă degenerase de curând într‑un scandal cât se poate de public.

Maureen Stapleton, care studiase alături de Brando şi Clift la Actors Studio, în vremea în care Adler preda acolo, mi‑a spus: „Stella era încă de pe atunci o tipă formidabilă.

Dintotdeauna au existat scandaluri şi certuri pornind de la versiunea cui era cea corectă. Lee Strasberg s‑a impus ca forţa conducătoare de la Studio, însă nu puteai spune că avea întotdeauna dreptate. Strasberg preda sistemul lui. Adler, pe al ei. Dar, până la urmă, nu contau detaliile sau cine avea dreptate şi cine nu. Nici măcar nu‑i nevoie să studiezi Metoda ca să devii un actor bun sau chiar mare. Dar, pentru noi, cei care eram implicaţi pe atunci, era o formă de instruire foarte intensă şi sârguincioasă, impusă cam rigid. Metoda trebuia să te ajute în mod firesc să înveţi meserie, să‑ţi aduci la suprafaţă simţămintele interioare şi să improvizezi pe baza tuturor sentimentelor tale. Nu s‑ar putea găsi exemple mai bune decât Clift şi Brando, dar ei aveau şi un talent înnăscut. Ţi se tăia respiraţia când îi vedeai pe Marlon şi pe Monty, amândoi foarte tăcuţi în prestaţie. Instruirea i‑a ajutat să realizeze asta fără să exagereze. Ei exersau întotdeauna

24

De Niro - BT.indd 24

17-May-11 17:57:37

Portretul unei legende

limitarea exprimării vocale, care este şi una dintre notele dominante ale creaţiei lui De Niro“.

Studentul De Niro a fost imediat confruntat cu teza de bază a sistemului Metodei, care se centra pe crearea personajului. Instruirea se sprijinea pe un sistem controversat de exerciţii şi experimente, care să‑i permită actorului să scormonească prin propriile emoţii. Studenţii erau încurajaţi să caute şi să se inspire din orice detaliu al vieţii, experienţei şi sexualităţii lor, sub orice formă – de la suferinţă şi demoni interiori la mari bucurii. Exerciţiile erau numeroase şi variate: unele frizau obscenul, spre a‑i face pe viitorii actori absolut deschişi faţă de ei înşişi, în vreme ce altele, cum ar fi, de pildă, să te transformi într‑un copac, vizau dezvoltarea abilităţii de a părea complet neînsufleţiţi.

Actorii consacraţi ai momentului de la Hollywood respingeau adesea Metoda drept o pălăvrăgeală inutilă – „ca masturbarea: e distractiv, dar nu te duce nicăieri“, după cum mi‑a descris‑o Charlton Heston –, dar, beneficiind de avantajul analizei retrospective, putem observa că aceia care s‑au instruit după sistemul Metodei se numără printre cei mai de succes actori ai anilor 1950, 1960 şi după. Chiar şi aşa, multe nume celebre ale vechii şcoli au constatat că este incredibil de obositor, deşi amuzant câteodată, să lucreze cu actorii Metodei. Julie Harris mi‑a descris confruntarea – căci despre așa ceva a fost vorba – care a avut loc când tradiţia s‑a întâlnit cu Metoda. Pe atunci, ea juca împreună cu James Dean în La est de Eden, iar în timpul filmărilor, Raymond Massey, care interpreta rolul tatălui lui Dean, a fost adus aproape de apoplexie. El a protestat vehement, în faţa lui Elia Kazan, privind tehnicile pregătitoare ale lui Dean – tânărul star stătea pe platou şi debita un şuvoi de vorbe murdare.

Odată, Massey a părăsit platoul, declarând că „în viaţa mea n‑am văzut aşa comportament“.

Kazan nu a intervenit. Simţea că animozitatea ce se instalase între cei doi actori avea să fie de folos scenelor în care apăreau, deoarece ei interpretau rolurile de tată şi fiu.

25

De Niro - BT.indd 25

17-May-11 17:57:37

Robert De Niro

Dean însuşi a explicat: „Pentru mine, actoria este cel mai logic mod de manifestare a nevrozelor, în marea noastră nevoie de a ne exprima“.

Toate aceste evenimente şi declaraţii l‑au influenţat pe De Niro în explorarea sa extinsă din perioada respectivă.

S‑ar putea spune, de asemenea, că Metoda era o formă deosebit de periculoasă de instruire, de vreme ce mulţi dintre cei care au urmat‑o au dezvoltat probleme emoţionale grave în vieţile personale. S‑ar putea, desigur, să fie pure coincidenţe şi să se fi întâmplat oricum, însă există o teorie care susţine că este foarte posibil ca exerciţiile practicate în şcolile Metodei să fi adus la suprafaţă forţe psihice latente. Sinuciderile şi crizele de nervi nu constituiau ceva ieşit din comun printre actorii adepţi ai Metodei.

Principiul lui Stanislavski era că rolul, personajul, trebuia creat din emoţiile proprii ale actorului.

Instructorii şi Stanislavski însuşi îşi avertizau permanent studenţii să nu se confunde cu personajele pe care le creaseră. Acest aspect a devenit absolut esenţial în dezvoltarea personală a lui De Niro. Pregătirea după Metodă friza misticul şi era, în unele privinţe, apropiată de vrăjitorie. Pentru unii studenţi, inclusiv pentru mulţi care aveau să devină staruri, era imposibil să stăvilească pătrunderea ficţiunii în realitate, astfel încât emoţiile personajului se revărsau în cele proprii. A devenit curând evident că mulţi actori, suferind poate de un dezechilibru la nivel mental sau fiziologic, puteau fi luaţi în stăpânire de „masca“ personajului creat, mai ales dacă erau distribuiţi în mod repetat în roluri similare. Un actor absorbit total de munca sa urma să se confrunte atunci cu un conflict acut al personalităţilor între real şi imaginar. Fenomenul era cunoscut drept confuzie existenţială.

Monty Clift, de pildă, a trecut pe modul autodistructiv cu sprijinul aşa‑numitului său psihoterapeut. Brando răbufnea din te miri ce, vizibil bulversat, mai ales pe subiecte de natură sexuală. El spunea mereu că vrea să

26

De Niro - BT.indd 26

17-May-11 17:57:37

Portretul unei legende

renunţe, aproape din momentul în care a ajuns celebru. Şi el a recurs mulţi ani la terapie. Se zice că James Dean îşi dorea moartea, iar prietenii săi cei mai apropiaţi credeau că exerciţiile zilnice din cadrul Metodei îi activaseră un sentiment de vinovăţie pentru moartea mamei sale – care murise, de fapt, de cancer. Ca şi Clift, el a devenit confuz cu privire la identitatea sa sexuală. Toţi mai aveau pe alocuri contacte homosexuale, însă, în cazul lui Clift, acestea reprezentau unica preferinţă. Elia Kazan a admis că Dean devenise „un ghem de ură“, sfâşiat şi bolnav. „Sincer, nu prea‑mi plăcea“, s‑a confesat acesta.

Odată descătuşate emoţiile interioare ale lui Dean, acesta devenise ceea ce fosta sa iubită, Barbara Glenn, a descris drept „o persoană foarte distructivă“, care putea afecta grav vieţile celor din jur.

Marilyn Monroe, un temperament deja ultrafragil, s‑a alăturat Metodei din dorinţa de a atinge un nivel de măiestrie actoricească de care mulţi nu o credeau capabilă. Deşi le‑a demonstrat acestora că se înşelaseră, încrederea i s‑a năruit şi, în ultimii săi ani, s‑a aflat aproape permanent sub supravegherea Paulei Strasberg, cea care o învăța Metoda. Monroe a spus odată despre faima Metodei: „Se exagerează orice slăbiciune. Această industrie ar trebui să se poarte cu starurile sale precum o mamă al cărei copil a fugit în faţa unei maşini. Numai că, în loc să fie strâns la piept, copilul e pedepsit“. Şi Warren Beatty a recurs la terapie dintr‑un stadiu incipient al carierei sale, aproape imediat după ce a început să lucreze cu mentorul lui De Niro, Stella Adler.

Beatty vorbea adesea despre învăţăturile acesteia şi despre cum îi fusese oferită cheia cu care să cerceteze cele mai adânci tenebre ale psihicului său. Leslie Caron, care fusese foarte apropiată de Beatty pe la mijlocul anilor 1960, când acesta se lupta cu tehnicile de actorie, mi‑a spus: „Warren ajunsese să depindă masiv de terapeutul său şi se ataşase foarte mult de acesta. Era un tip deosebit de isteţ şi nu şi‑a întrerupt niciodată vizitele. Ba ne mai trimitea şi pe noi [prietenele sale] la un psihanalist.

27

De Niro - BT.indd 27

17-May-11 17:57:37

Robert De Niro

Considera că experienţa ne este foarte benefică, personal şi profesional“.

Dar De Niro, produsul unor părinţi labili psihic şi al unei vieţi de familie neobişnuite, ale cărui repere în viaţă proveniseră dintr‑o filozofie ce ar putea fi numită existenţialism timpuriu? Unii studenţi considerau că Stella Adler era genul de femeie ale cărei indicaţii nu puteau decât, eventual, să adâncească confuzia din mintea impresionabilă a unui tânăr aflat în floarea adolescenţei. Ea promova utilizarea a ceea ce numea stimulare fizică externă, spre a obţine improvizarea personajului dorit, astfel încât actorul să îşi părăsească identitatea şi să păşească în lumea creată de autorul piesei sau al scenariului. Actorul nu trebuia să se analizeze pe sine, ci „semnalele externe“, cum ar fi indiciile date de autor şi realităţile situaţiei în care fusese plasat personajul. Cu alte cuvinte, un student al lui Adler crea personajul din exterior în interior, absorbind până la cele mai mici detalii toate aspectele circumscrise personajului de către autor.

Această abordare a generat disputa cu Lee Strasberg, la Actors Studio. Învăţăturile acestuia puneau accentul pe „descoperirea“ internă a personajului, plecând de la sinele actorului şi creând personajul din interior în exterior.

Adler obiecta că, făcând asta, studenţii lui Strasberg se vor juca întotdeauna pe ei înşişi, deoarece personajul ar fi creat din propriile lor gene, ceea ce ar putea fi foarte adevărat în ceea ce‑i priveşte pe unii actori celebri, care nu s‑au jucat niciodată decât pe ei înşişi – indiferent de ce prevedea scenariul. Era un aspect important, pe care îl va sesiza chiar De Niro. În timp, el va fi expus ambelor seturi de indicaţii, pe care le va combina spre a dezvolta, în mai mulţi ani, stilul său foarte special. Dar, ca şi în cazul lui Warren Beatty şi al multor altora înaintea sa, învăţăturile lui Adler au fost foarte vizibile în prestaţiile sale de debut. Leslie Caron, partenera lui Beatty în perioada cea mai instabilă a carierei sale, a explicat: „Stella Adler avea o influenţă

28

De Niro - BT.indd 28

17-May-11 17:57:37

Portretul unei legende

covârşitoare asupra tuturor studenţilor ei. Totul la ea se adresa unui anumit registru intelectual. Fenomenul Metodei s‑a manifestat ca în cazul impresioniştilor, ale căror picturi trădează un numitor comun. Metoda, cu inevitabilele sale excese, era o provocare făţişă la adresa stilului cumva facil de actorie care se practicase până atunci“.

Adler ţinea cursurile pentru începători pe care le urma De Niro, iar acolo acesta a descoperit o disciplină foarte strictă. Nu se admiteau haine lălâi, iar cei care încălcau regulile o făceau pe riscul lor. Bărbaţii trebuiau să poarte cămăşi albe, pantaloni la dungă şi pantofi negri lustruiţi, fără zgârieturi. Părul trebuia pieptănat cu grijă şi, la femei, îndepărtat de pe faţă. Primirea noilor studenţi şi începerea zilnică a cursurilor reprezentau un ritual îndeplinit cu grijă.

Studenţii lui Adler aveau trei zile de cursuri pregătitoare ţinute de unul dintre asistenţii săi; apoi, în a patra zi, îmbrăcată complet în negru şi machiată în exces, îşi făcea ea însăşi apariţia în cadrul uşii, în stil mare, cu câte un asistent de fiecare parte. Studenţii se ridicau toţi în picioare şi recitau: „Bună dimineaţa, domnişoară Adler. Suntem încântaţi să vă întâlnim şi nerăbdători să pornim cu dumneavoastră într‑o călătorie pentru a descoperi arta noastră“. Apoi, Adler intra, urca pe piedestalul de unde făcea instructajul şi lua loc pe unicul scaun de piele, care părea tuturor un tron. Cei doi asistenţi o încadrau, ca nişte gărzi de corp, şi tot ei începeau prelegerile – pe care ea le întrerupea, aproape la fiecare pauză de respiraţie, cu propriile interpelări, într‑un limbaj mai potrivit pentru un sergent de instrucţie aflat la comanda unei companii de răcani.

Le ordona studenţilor să‑şi amintească: „Viaţa voastră e o milionime din ce ştiţi. Imaginaţia vă e talentul. Restul e mătreaţă“. Întotdeauna îşi încuraja grupa să utilizeze acţiunea fizică exterioară şi elemente de recuzită care să îi ajute să intre în pielea personajului, să îi elibereze de litera scenariului şi de ei înşişi. Aceasta era cheia întregii

29

De Niro - BT.indd 29

17-May-11 17:57:37

Robert De Niro

ei concepţii despre sistemul de instruire prin Metodă. „A juca e a acţiona, a acţiona e a face. Găsiţi modalităţi să faceţi, nu să spuneţi“, zicea ea.

De Niro a intrat în sistemul Metodei la Conservatorul Adler şi a studiat cu ea, cu unele întreruperi, peste trei ani. Avea să studieze intermitent cu Adler şi, ulterior, cu alţi instructori, şi avea să participe la activităţi de grup la Actors Studio pe parcursul următorilor 15 ani; nu există dubiu că, în acea perioadă, prestaţia sa s‑a situat la cel mai înalt nivel calitativ, asemenea lui Clift şi Brando pe vremea când participau la ateliere şi exerciţii cu Lee Strasberg.

Cam în acea perioadă a existat un interludiu care rămâne învăluit în oarecare mister. De Niro a mers în Franţa să îşi vadă tatăl, care hotărâse să se mute înapoi la Paris, cu speranţa de a‑şi schimba norocul – una dintre multele sale călătorii în străinătate pentru a găsi liniştea în agitaţia continuă a muncii sale. În momentele grele, el continua să scrie poeme, care‑i serveau drept jurnal al evenimentelor şi influenţelor din viaţa sa. Montmartre nu i‑a adus însă mai mult succes decât SUA sau alte locuri. Într‑adevăr, fiul său l‑a găsit falit şi la limita supravieţuirii, deşi dedicat în continuare artei sale.

De Niro a fost mereu discret cu privire la acel episod, însă a recunoscut faţă de un prieten: „A fost un coşmar în toată regula“. Şi‑a adus tatăl înapoi în New York, unde acesta şi‑a revenit, în cele din urmă, tot în Greenwich Village – deşi zona începuse să îşi piardă din calitatea de centru al vieţii artistice a oraşului. Chiar şi aşa, a avut un mare noroc.

A continuat să ducă o existenţă pe care fiul său o descria ca fiind o viaţă clasică de artist – „amărât, în lipsa unui cuvânt mai potrivit“ – şi lucrările sale au obţinut unele referinţe mulţumitoare. În cele din urmă, lucrările i‑au fost expuse în galeriile elegante din zona rezidenţială.

Când tânărul Bobby a ajuns faimos şi bogat, a publicat poemele tatălui său sub titlul Un elegant loc de adăpat (A Fashionable Watering Place). Amestecul de realităţi crude şi sentimentalism mişcător al acestora conţinea imagini

30

De Niro - BT.indd 30

17-May-11 17:57:37

Portretul unei legende

colorate, în stilul lui Kipling, ale vieţii, vremurilor şi călătoriilor inspiratoare ale unui artist fără odihnă, deşi, în anii scurşi între timp, se bucurase de mult mai mult succes şi, în final, de mai multă linişte. Ţinând cont de faptul că era acum cu mult mai cunoscut decât tatăl său, De Niro Junior a adăugat, cu înţelepciune şi tact, o notă care preciza: „Aceste poeme sunt scrise de pictorul Robert De Niro. A nu se confunda cu actorul Robert De Niro, fiul său“. Pictorul a continuat să‑şi consolideze o existenţă stabilă şi confortabilă, precum şi o relaţie cu fiul său actor, însă una foarte fragmentată. Când a murit, în 1993, averea i‑a fost evaluată la 2 milioane de dolari, în principal în proprietăţi personale şi picturi. Fiul i‑a dedicat tatălui primul film pe care l‑a regizat, Poveste din Bronx (A Bronx Tale). Între timp, Virginia De Niro devenise şi ea, din nou, foarte activă în lumea artei. Tânărul Bobby nu avea cum să nu fie impresionat şi influenţat de dedicaţia părinţilor săi faţă de arta lor, care avea, în final, să se manifeste în devotamentul său absolut faţă de rolurile sale şi în tenacitatea cu care‑şi urmărea idealurile. Dar poate cel mai important lucru este că fundamentul pentru cunoştinţele dobândite de la Stella Adler l‑a constituit faptul că sentimentul de izolare putea fi nu doar învins, ci şi exploatat prin meşteşugul actoriei. Ca şi lui Dean, care, la început, era şi el un tânăr foarte tăcut, actoria i‑a oferit posibilităţi cameleonice de evadare din timiditatea sa excesivă, prin sublimarea personalităţii proprii în favoarea celor ale personajelor pe care le înfăţişa.

La vârsta de 19 ani, începuseră deja să i se contureze aceste posibilităţi. Ele au devenit evidente pentru prietenii săi prin intermediul colecţiei sale crescânde de pălării şi alte piese de garderobă, pe care le aduna acasă pentru repetiţii private ale acestei lumi pretins reale, care îi fusese insuflată de Stella Adler. Sally Kirkland, o prietenă actriţă din perioada de început, îşi aminteşte că, atunci când începuse să se prezinte la audiţii, în prima parte a anilor 1960, avea un album foto cu el însuşi

31

De Niro - BT.indd 31

17-May-11 17:57:37

Robert De Niro

sub diverse deghizări. „Mi‑a spus că vrea doar să le dovedească regizorilor că nu este un actor etnic“, a relatat Kirkland, „dar implicaţiile erau, desigur, mai adânci“.

El deja scotea în evidenţă dedicaţia sa şi capacitatea de sublimare a propriei persoane, pentru a intra în oricare dintre rolurile pentru care dădea audiţie, ieşind din pielea proprie şi intrând în cea a respectivului personaj.

Pe lângă album, avea un set de patru fotografii ce îl înfăţişau sub deghizări diferite, fiecare părând a fi poza unei cu totul alte persoane. Era de nerecunoscut.

Marion Dougherty, regizoare responsabilă cu distribuirea actorilor, a fost una dintre primele persoane care i‑au văzut albumul: „Mi‑amintesc că în special una dintre ele îţi sărea în ochi. Era machiat ca un bătrân de 80 de ani. În alte poze purta tot felul de costume. Nu mai văzusem aşa ceva în niciunul dintre albumele pe care le poartă cu ei tinerii actori, dintre care cea mai mare parte conţin poze spectaculoase“. În mod neobişnuit, el însuşi avea să recunoască mai târziu că privea actoria ca pe o modalitate de a face lucruri pe care „nu ai îndrăzni niciodată să le faci tu însuţi“. Această posibilitate a continuat să îl inspire şi să îl intrige în acelaşi timp. Citea din scoarţă în scoarţă presa de specialitate, în căutare de audiţii, iar astfel şi‑a găsit singur primul rol într‑un film. Prinzând de veste că un nou regizor tânăr căuta actori dispuşi să lucreze gratis într‑un film experimental, s‑a prezentat nerăbdător la probe.

Proiectul era primul film al lui Brian De Palma, care, pe la mijlocul anilor 1960, se număra printre membrii unui grup select de cineaşti, alături de Martin Scorsese, Francis Ford Coppola, Steven Spielberg şi George Lucas, care erau supranumiţi „Copiii Teribili ai Cinematografiei“ (Movie Brats). Ulterior, el avea să devină celebru pentru o serie de filme controversate, ce frizau senzaţionalul şi, câteodată, pornografia; acestea, pe fondul unor grave acuzaţii de voaiorism, aveau să îi aducă în egală măsură aplauze şi huiduieli. A fost prima dintre întâlnirile pe

32

De Niro - BT.indd 32

17-May-11 17:57:37

Portretul unei legende

care urma să le aibă cu De Niro pe măsură ce evoluau în carieră şi dezvoltau relaţii de prietenie, iar pătrunderea lui De Niro în acel cerc avea să fie spre beneficiul său viitor, întrucât l‑a adus în atenţia altor cineaşti tineri şi perseverenţi. În acel moment din 1963, când De Niro abia îşi încheia adolescenţa, De Palma nu îşi legase numele decât de o serie de scurtmetraje pe care le realizase în timpul studiilor la Universitatea Columbia şi, mai târziu, la Colegiul „Sarah Lawrence“, unde primise o bursă MCA. Acolo a întâlnit o studentă bogată, pe nume Cynthia Moore, care folosea pseudonimul Cynthia Munroe. Fără a sta mult pe gânduri, aceasta a fost de acord să pună la bătaie 100 000 de dolari pentru finanţarea primului său lungmetraj, intitulat Petrecere de nuntă (The Wedding Party), la care el era coscenarist şi regizor. Cynthia a colaborat, de asemenea, la regie, producţie, scenariu şi montaj, cu De Palma şi Wilford Leach, care preda la universitate.

Auzind zvonul că se caută actori, De Niro a obţinut o audiţie, însă a fost dezamăgit să descopere că rolul său consta în replici scrise pe câteva petice de hârtie. La acest capitol a ratat complet. Şi‑a dat imediat seama că nu se prezentase bine şi a rămas prin preajmă până i‑a atras atenţia lui De Palma. De Palma relatează că tânărul De Niro era extrem de timid şi abia putea lega două vorbe, însă a reuşit să întrebe dacă nu putea încerca şi altceva.

Când regizorul debutant a încuviinţat, De Niro a ieşit afară să se pregătească, ceea ce i‑a luat ceva timp. „Apoi a năvălit înăuntru“, a afirmat De Palma, „cu pieptul umflat şi roşu la faţă, pentru a izbucni într‑un discurs din Aşteptându‑l pe Lefty*. A fost formidabil. Am ştiut în acel moment că va ajunge un mare actor“.

De Niro a primit un rol în film şi i s‑a promis o remuneraţie standard de 50 de dolari. În schimb, avea să joace împreună cu o altă actriţă anonimă, mai târziu celebră, Jill Clayburgh, şi ea debutantă. * Waiting for Lefty, piesă a dramaturgului american Clifford Odets (n.r.).

33

De Niro - BT.indd 33

17-May-11 17:57:37

Robert De Niro

Filmările au început în foarte scurt timp. Petrecere de nuntă nu prea avea acţiune, ci era alcătuit dintr‑o serie de scene improvizate, bazate pe o nuntă în Long Island.

De Niro juca rolul unui prieten al mirelui, iar Clayburgh era mireasa. Actorilor li s‑au dădut replicile‑cheie pentru fiecare scenă, restul trebuind să fie improvizat la libera inspiraţie, după ce intraseră în pielea personajelor scenariului, aşa cum erau ele descrise de către De Palma. A fost un experiment interesant, care a reuşit surprinzător de bine, dată fiind lipsa de experienţă a tuturor.

Totuşi, nu a reuşit suficient de bine pentru a găsi o companie dispusă să îl distribuie în cinematografe, deşi era gândit să pătrundă pe piaţa tineretului american la începutul erei hippy. El a zăcut pe biroul regizorului vreme de doi ani, fără ca acesta să încerce măcar să îl monteze, şi nu a fost acceptat pentru lansare până în 1969. Filmul a făcut apoi subiectul câtorva mici cronici răzleţe, prea puţin favorabile, iar De Niro a fost menţionat, pe bună dreptate, doar în treacăt. Petrecere de nuntă ar fi fost complet dat uitării dacă De Palma, De Niro şi Clayburgh nu ar fi devenit între timp celebri. În 1983, el a fost lansat pe o casetă video a cărei copertă recomanda alte realizări, mai de succes. Chiar şi aşa, a rămas un fragment de istorie cinematografică marcând debutul unor oameni care au devenit ulterior importanţi.

După aceasta, pentru De Niro aveau să treacă luni de zile fără nimic de lucru. O întâlnire întâmplătoare cu un absolvent celebru al sistemului Metodei avea să îl readucă pe traiectorie. Shelley Winters, a cărei carieră fluctuantă de actriţă de personaj* suprasolicitată a Americii se afla într‑o perioadă de stagnare, l‑a întâlnit pe De Niro când acesta abia împlinise 21 de ani. Ea l‑a luat sub aripa sa şi, după cum mărturisește, s‑a „amestecat în viaţa puștiului vreun an sau doi“. * Character actor/actress – actor/actriţă specializat(ă) mai degrabă în interpretarea unor personaje excentrice sau neobişnuite, decât în roluri principale (n.t.).

34

De Niro - BT.indd 34

17-May-11 17:57:37

Portretul unei legende

Celor doi le făcuse cunoştinţă Sally Kirkland, a cărei colegă de cameră ieşise câteodată cu De Niro. Kirkland, care avea să devină o actriţă căutată la Hollywood, cu roluri în Cacealmaua (The Sting), Cei mai frumoşi ani (The Way We Were), Benjamin, recrut fără voie (Private Benjamin) şi JFK, l‑a dus pe De Niro la barul lui Jimmy Ray de pe Eighth Avenue. Winters mi‑a relatat că şi‑l amintea, la începuturile relaţiei lor, drept un tinerel slăbănog, „foarte tăcut şi clar fără niciun ban“. Se deplasa prin New York cu o bicicletă veche. Dacă ar fi făcut atunci o previziune, Winters nu l‑ar fi plasat în categoria speranţelor la superligă sau măcar pe undeva pe aproape, deşi avea să îşi schimbe în scurt timp opinia şi, mai mult, avea să‑l lege de el o prietenie pe viaţă, numindu‑se pe sine „mama evreică“ a lui De Niro. De fapt, ea era bine cunoscută pentru mâna de ajutor întinsă mai multor tineri actori şi actriţe – „orfanii mei de scenă“, după cum îi numea ea. În anii 1960, dată fiind amintirea încă proaspătă a trecutului ei amoros colorat şi a unor relaţii răsunătoare, printre care cele cu Brando, Burt Lancaster şi o căsnicie ratată cu actorul italian Vittorio Gassman, se vorbea că ar exista o relaţie amoroasă între ea şi De Niro – nu fusese încă inventat termenul „păpuşel“ –, în ciuda celor 21 de ani ce‑i despărţeau. Winters a negat, declarând că doar îl plăcuse pe puştanul cu ochi negri şi scrutători şi cu voce blândă, pe care începuse să îl ducă pe la petreceri şi să‑l „prezinte lumii“. Uzând de influenţa sa la Actors Studio, unde nu era uşor să fii acceptat în acele încăperi sacre, i‑a facilitat primirea ca observator. „N‑ar fi dat niciodată o probă cu Lee Strasberg“, a declarat Winters. „Pur şi simplu nu voia.“ Totuşi, calitatea de observator îi permitea să îi vadă la lucru pe membrii Studioului, să observe cum pun în scenă piese, cum repetă roluri şi cum primesc indicaţii înţelepte de la Lee Strasberg şi de la alţi instructori.

La fel ca la Conservatorul Adler, şi la Studio exista un aer formal, studenţii adunându‑se în hol și aşteptând sosirea lui Strasberg. Îl urmau apoi în aula de la etaj,

35

De Niro - BT.indd 35

17-May-11 17:57:37

Robert De Niro

pentru două ore de discuţii şi predare, la care participau toţi membrii activi. Veteranii erau ţinuţi la mare cinste, în special când s‑a deschis ramura californiană a Studioului, unde pereţii erau împodobiţi cu postere imense cu Monroe, Brando şi Dean. A existat dintotdeauna o aură de idealism care răzbătea prin intenţiile serioase declarate ale Studioului de a deveni o oglindă a artei contemporane, pe care ulterior să o schimbe.

De Niro a avut posibilitatea să se alăture grupurilor de lucru şi să acumuleze experienţă nemijlocită, deşi el, unul, nu a fost niciodată studentul lui Strasberg.

Sally Kirkland participa şi ea. Se întorceau la locuinţa lui De Niro ducând cu ei crâmpeiele de Metodă adunate de la Strasberg şi petreceau ore întregi repetând scene în bucătărie. „Era cu adevărat o dramă cu bucătărie şi chiuvetă*“, îşi aminteşte Kirkland. „El era capabil să stârnească o furie extraordinară înăuntrul locuinţei sale.“ În afara vastei „garderobe“ destinate personajelor sale, folosea cărţile ca sursă de inspiraţie. „Avea o stivă de romane în ediţii de buzunar“, îşi aminteşte Kirkland, „şi acestea erau sursa ideilor sale pentru crearea personajelor. Zicea mereu că îşi va scrie propriile scenarii“. Au petrecut ore întregi interpretându‑şi scenele şi discutând despre speranţe şi posibilităţi. Ca întotdeauna, el lua lucrurile foarte în serios.

Legătura sa cu Actors Studio a continuat mulţi ani, deşi nu a devenit niciodată membru. Ulterior, Strasberg i‑a oferit calitatea de membru cu drepturi depline fără vreo probă, după ce apăruseră împreună în Naşul II, deşi ajunsese cu mult timp înainte la concluzia că De Niro avea capacitatea să îl egaleze pe cel mai remarcabil dintre veteranii Studioului, Brando. În acel moment însă, cariera sa încă evolua foarte lent. Petrecere de nuntă nu îl ajutase câtuşi de puţin, pentru că nimeni nu îl văzuse.

Primea aproape orice rol i se oferea, de la apariţia în Ursul de Cehov, cu un grup de actori care făceau turnee în * Kitchen‑sink drama (Marea Britanie), piesă realistă, pe un ton grav, despre viaţa de familie a muncitorilor (în special în anii 1960) (n.r.).

36

De Niro - BT.indd 36

17-May-11 17:57:37

Portretul unei legende

şcoli, până la un rol într‑o piesă expresionistă germană, numită Plânset în stradă. A lucrat în teatre de seară*, atât ca ospătar, cât şi ca actor în piesele Cyrano de Bergerac, Compulsie (Compulsion) şi Lungul drum al zilei către noapte (Long Day’s Journey into Night).

Apoi, în 1968, a obţinut din senin o altă audiţie. Era o bizară producţie off‑Broadway – în acest caz, chiar foarte departe de Broadway – a unei piese intitulate Farmec, glorie şi aur (Glamour, Glory and Gold), în care avea să joace rolurile a nu mai puţin de cinci personaje. Scrisă de travestitul Jackie Curtis, piesa era povestioara unei actriţe din Chicago care devine star, însă pierde totul din cauza alcoolismului. Acesta o scrisese pentru un prieten, descoperirea personală a lui Andy Warhol, vedeta travestită Candy Darling, astfel încât el/ ea s‑o poată imita în voie pe Marilyn Monroe. Puţini critici serioşi s‑au deranjat să vină, însă De Niro a fost, în sfârşit, menţionat drept o bine‑venită nouă apariţie şi a intrat în cercul magic de nume celebre din jurul lui Warhol. După cum îşi aminteşte Sally Kirkland, „mi s‑a părut electrizant şi, după aceea, în cabină, i‑am spus că nu mai văzusem niciodată ceva atât de strălucit şi că avea să devină un mare actor“.

Faţă în faţă, De Niro a părut jenat şi sfios. A doua zi, sub protecţia distanţei oferite de telefon, a sunat‑o şi a întrebat‑o repetat: „Chiar crezi că e ceva de capul meu? Pe bune?“ Între timp, cu acest succes minor la activ, a fost atras de o altă expediţie în străinătate. Se pare că devenise obsedat să îşi descopere rădăcinile şi strânsese suficienţi bani ca să ajungă în Irlanda. De acolo, a călătorit prin Europa, inclusiv făcând autostopul, pentru a descoperi originile ramurii italiene a familiei sale. Se zice că le‑ar fi localizat în Campobasso, la 60 de mile** în nord‑estul oraşului Napoli. A fost plecat patru luni şi şi‑a încheiat * Dinner theatre (America de Nord) – teatru în care preţul biletului include o masă (n.t.). ** 1 milă (eng. mile) = aprox. 1,61 kilometri (n.r.).

37

De Niro - BT.indd 37

17-May-11 17:57:37