Driblingul meu

Titlul original al acestei cărți este: My Turn de Johan Cruyff.

Copyright © Johan Cruyff 2016 © Publica, 2017, pentru ediția în limba română.

Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Cronologie Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CRUYFF, JOHAN

ISBN 978-606-722-242-5 I. Groot, Jaap de II. Gheorgiaș, Alexandru (trad.)

821.11

Ca jucător

Echipe de club

Driblingul meu

Driblingul meu : autobiografia / Johan Cruyff, cu Jaap de Groot; trad.: Alexandru Gheorgiaș. - Bucureşti : Publica, 2017

1964-1973: 1973-1978: 1979: VICTORIA BOOKS este un imprint al EDITURII PUBLICA. EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Bogdan Ungureanu DESIGN: Alexe Popescu REDACTOR: Roxana Măciucă CORECTOR: Rodica Crețu DTP: Max Gruenwald

Ajax (319 meciuri, 253 de goluri) Barcelona (184 de meciuri, 61 de goluri) Los Angeles Aztecs (27 de meciuri, 14 goluri) 1980-1981: Washington Diplomats (32 de meciuri, 12 goluri) 1981: Levante (10 meciuri, 2 goluri) 1981-1983: Ajax (52 de meciuri, 20 de goluri) 198301984: Feyenoord (44 de meciuri, 13 goluri) La echipa națională 1966-1984:

Olanda (48 de meciuri, 33 de goluri)

5

Ajax Eredivisie – 1966, 1967, 1968, 1970, 1972, 1973, 1982, 1983 Cupa KNVB – 1967, 1971, 1972, 1983 Cupa Campionilor Europeni – 1971, 1972, 1973 Supercupa Europei – 1972, 1973 Cupa Intercontinentală – 1972 Barcelona La Liga – 1974; Copa del Rey – 1978 Feyenoord Eredivisie – 1984; Cupa KNVB – 1984

JOHAN CRUYFF

1988-1996:

2009-2013:

1965-1966:

1966:

1967:

Ca manager

1985-1988:

1959: 1964:

Ajax (Cupa KNVB – 1986, 1987; Cupa Cupelor – 1987) Barcelona (La Liga – 1991, 1992, 1993, 1994; Copa del Rey – 1992; Cupa Campionilor Europeni – 1992; Cupa Cupelor – 1989) Catalonia

1966-1967:

1967-1968:

1968:

Distincții

1971: 1973: 1974:

Balonul de aur Balonul de aur Balonul de aur și Cel mai bun jucător din Turneul Final al Cupei Mondiale

Date semnificative

1947: 1957:

6

(25 aprilie): s-a născut la Amsterdam (aprilie): intră în echipa de juniori a clubului Ajax

1969:

1970:

1970: 1971:

(8 iulie): moare tatăl său (15 noiembrie): debutează la prima echipă a clubului Ajax și marchează primul gol într-o înfrângere cu 1-3 contra echipei GVAV marchează primul său hat-trick și 25 de goluri în întregul sezon; Ajax câștigă Eredivisie (7 septembrie): debutează în echipa națională și înscrie pentru Olanda în meciul de calificare la Euro ’68 contra Ungariei (2-2) (6 noiembrie): devine primul jucător internațional olandez care primește un cartonaș roșu este golgheter în prima ligă (33 goluri) și Fotbalistul Olandez al anului; Ajax câștigă Eredivisie și Cupa KNVB este desemnat Fotbalistul Anului în Olanda; Ajax câștigă campionatul a treia oară consecutiv (10 decembrie): se căsătorește cu Danny Coster (28 mai): Ajax pierde finala Cupei Campionilor Europeni, învinsă de AC Milan cu 4-1. revine după o accidentare, având pe tricou numărul 14; va purta același număr tot restul carierei (29 noiembrie): înscrie șase goluri, în victoria cu scorul de 8-1 contra lui AZ ’67 este desemnat Fotbalistul Olandez și European al anului; (2 iunie) Ajax câștigă prima oară finala Cupei

Driblingul meu

Trofee

7

1973:

JOHAN CRUYFF

1973:

1974:

1974:

1974:

1974: 1977: 1978:

8

1978:

1979:

1979: 1980: 1980:

1981: 1981-1982: 1982-1983: 1983-1984:

1984: 1984: 1985: 1985-1987: 1987:

Olanda ajunge din nou în finala Cupei Mondiale, pierdută cu 1-3 în fața Argentinei; Cruyff nu joacă în Turneul Final la Barcelona e înfiinţată Academia de juniori „La Masia”, în urma sfaturilor lui Cruyff se transferă la Los Angeles Aztecs; votat Jucătorul Anului în NASL se transferă la Washington Diplomats (noiembrie): revine la Ajax, aflată în acel moment pe locul al optulea, în calitate de consilier tehnic; Ajax termină sezonul pe locul al doilea se transferă la Levante după ce nu s-a finalizat un transfer la Leicester City semnează ca jucător cu Ajax; Ajax câștigă Eredivisie Ajax realizează eventul: Eredivisie și Cupa KNVB se transferă la echipa rivală Feyenoord, după ce Ajax nu reușește să îi prelungească contractul; Feyenoord face eventul campionat și cupă este desemnat Fotbalistul Olandez al anului pentru a cincea oară (13 mai): se retrage din fotbalul competițional (iunie): devine director tehnic (de facto manager) la Ajax Ajax câștigă Cupa KNVB în două sezoane consecutive (13 mai): Ajax câștigă Cupa Cupelor (1-0 cu Lokomotive Leipzig)

Driblingul meu

1972:

Campionilor Europeni (2-1 cu Panathinaikos); semnează un contract pe șapte ani cu Ajax (31 mai): înscrie ambele goluri în finala Cupei Campionilor Europeni, pe care Ajax o câștigă a doua oară (2-0 cu Inter Milan); Ajax câștigă Cupa Intercontinentală (30 mai): Ajax cucerește a treia oară consecutiv Cupa Campionilor Europeni (1-0 cu Juventus) (19 august): joacă ultimul meci la Ajax înainte de a se transfera la Barcelona pentru o sumă-record (aproximativ două milioane de dolari) (9 februarie): se naște fiul său Jordi; certificatul de naștere înregistrat în Amsterdam este ilegal în Spania, sub regimul lui Franco Barcelona învinge Real Madrid cu 5-0 pe Stadionul Bernabéu și câștigă La Liga prima oară din 1960 conduce Olanda până în finala Cupei Mondiale, pierdută cu 1-2 în fața Germaniei; desemnat Jucătorul Turneului Final; execută prima oară „driblingul Cruyff” într-un meci din grupe contra Suediei (decembrie): este desemnat Fotbalistul European al Anului (octombrie): se retrage din echipa națională (19 aprilie): Barcelona câștigă Copa del Rey (3-1 cu Las Palmas)

9

1990: 1991: 1992:

1993:

JOHAN CRUYFF

1991-1994: 1996: 1997: 1999:

1999: 2004: 2009: 2015: 2016:

10

(vara): este numit manager la Barcelona (10 mai): Barcelona câștigă Cupa Cupelor (2-0 cu Sampdoria) (5 aprilie): Barcelona câștigă Copa del Rey (februarie): suferă o dublă operație de bypass coronarian (20 mai): Barcelona câștigă Cupa Campionilor Europeni (1-0 în prelungiri cu Sampdoria) (februarie/martie): Barcelona câștigă Supercupa Europei (3-2 după lovituri de departajare cu Werder Bremen) Barcelona câștigă La Liga de patru ori succesiv (aprilie): este concediat de Barcelona se înființează Fundația „Cruyff” este votat Jucătorul European al Secolului și al doilea după Pelé în sondajul de acordare a titlului de Jucător Mondial al Secolului se înființează Institutul „Cruyff” este inclus pe lista FIFA cu cei mai mari 100 de jucători în viață este inaugurat terenul de sport „Cruyff” cu numărul 100 (octombrie): este diagnosticat cu cancer la plămâni (24 martie): moare la Barcelona, la vârsta de 68 de ani

Prefață

Nu am diplome universitare. Tot ceea ce am învățat am învățat din experiență. După ce mi-am pierdut tatăl la vârsta de doisprezece ani, viața mea a fost definită de Ajax. Mai întâi, de cel de-al doilea tată al meu, care se ocupa de îngrijirea gazonului de pe terenurile clubului, iar mai târziu, de antrenorii mei Jany van der Veen și Rinus Michels. Grație clubului Ajax, am învățat nu numai să fiu un bun fotbalist, ci și cum să mă comport ca unul.

Cu ajutorul socrului meu am dobândit experiență și în domeniul financiar. Când mi-am început cariera, niciun fotbalist din lume nu auzise vreodată de marketing, iar a te ocupa de afaceri era ceva întru totul nou. Dar în viața mea a apărut cineva care m-a sprijinit și m-a educat în această direcție. Fiindcă ori de câte ori am socotit că mă pot descurca de unul singur, lucrurile au mers de îndată rău. Nu contează. Face parte din viața mea. Până la urmă, este mai important dacă ai învățat sau nu din greșeli.

Driblingul meu

1988: 1989:

11

Johan Cruyff

Martie 2016

12

1 În tot ce am făcut am avut în vedere viitorul, concentrându-mă asupra progresului, ceea ce a însemnat să nu mă gândesc prea mult la trecut.

Pentru mine, este ceva cu totul natural. Amănuntele meciurilor în care am jucat au fost consemnate mai bine de către alți oameni altundeva; pe mine mă interesează ideea de fotbal. Să privesc mereu înainte înseamnă să mă concentrez mai bine pe cum pot progresa, indiferent de ce aș face, și privesc în urmă numai ca să analizez ceea ce am învățat din greșeli. Acele învățăminte pot fi trase în diferite momente ale vieții și nu vezi neapărat cum se leagă toate lucrurile decât mai târziu. Așadar, în timp ce pășesc mereu înainte, nu pot întotdeauna să prezint ceea ce a fost odată ca pe o linie dreaptă. Din experiența de jucător am învățat că, mai presus de toate, ai nevoie de patru lucruri: iarbă de calitate, vestiare curate, jucători care își curăță singuri ghetele și o plasă bine strânsă în poartă.

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF

Vreau să subliniez cât de importantă este familia mea. Nu doar părinții și socrii mei, soția, copiii și nepoții, ci toți oamenii care m-au luat de mână la Ajax într-o fază din viață când eram foarte vulnerabil. Așa că, pentru mine, Ajax este deopotrivă o familie. Familia m-a definit, totodată, așa cum sunt acum. Un tip cu un defect în materie de fotbal: nu mă pot concepe altcumva decât în vârf. Ca jucător sau antrenor, nu sunt capabil să fac ceva la nivel scăzut. Nu pot să gândesc decât într-o singură direcție. Tot mai sus. Spre cât mai bine cu putință. Iată de ce, până la urmă, a trebuit să mă opresc. Nu mai aveam condiția fizică pentru a face tot ceea ce era necesar în vârf și, odată ce se ajunge aici, nu mai ai ce să cauți pe gazon. Dar, pentru că eram într-o bună stare mintală, am devenit antrenor.

Mai presus de toate, vreau să spun că am trăit mereu cu perspectiva de a îmbunătăți ceea ce făceam și de a deveni mai bun. Am transpus această concepție în tot ceea ce am făcut.

13

cu ochii mei abia în 1962, când a venit la Amsterdam cu Real Madrid pentru finala Cupei Campionilor Europeni.

Pentru mine, totul a început pe stradă. Cartierul în care locuiam era poreclit „Concrete Village”*, un experiment în construcția de locuințe ieftine de după Primul Război Mondial. Era un cartier muncitoresc, iar noi, în copilărie, stăteam pe afară pe cât de mult posibil; chiar din primele amintiri, mă văd jucând fotbal oriunde puteam. Acolo am învățat să gândesc cum se poate transforma un dezavantaj într-un avantaj. Vezi că bordura nu este, în realitate, un obstacol, ci poți să o transformi într-un coechipier pentru execuția de un-doiuri. Așa că, mulțumită bordurii, am putut să îmi perfecționez tehnica.

Atunci când mingea sare de pe diferite suprafețe în unghiuri ciudate, trebuie să te adaptezi instantaneu.

De-a lungul carierei mele, oamenii au fost adeseori surprinși văzând că trăgeam sau pasam dintr-un unghi la care ei nu se așteptau, dar o făceam datorită modului în care am învățat să joc. Același lucru este valabil și în ceea ce privește menținerea echilibrului.

Atunci când cazi pe beton, te doare și, desigur, nu vrei să te accidentezi. Prin urmare, când joci fotbal, ai grijă, de asemenea, să nu cazi. Pentru că am învățat să joc în acest fel, trebuind să reacționez tot timpul în funcție de situație, mi-a format abilitățile de fotbalist. Iată de ce sunt un mare susținător al ideii ca tinerii să joace fotbal fără crampoane. Lor le lipsesc orele pe care eu le-am petrecut pe stradă, orele în care exersam cum să nu cad. Dați-le tălpi plate și ajutați-i să își păstreze mai bine echilibrul.

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 14

Orice altceva – abilități și viteză, tehnică și goluri – va veni mai târziu. Aceasta este filosofia mea despre fotbal și despre viață. Am transpus aceste idei în tot ceea ce am făcut, fie că a fost vorba despre teoria „fotbalului total” pe gazon, despre familia mea sau despre Fundația „Cruyff” – mereu am vizat progresul și niciodată nu am renunțat să încerc să fiu mai bun.

De la început, fotbalul a fost viața mea. Părinții mei aveau un aprozar în Betondorp, la câteva sute de metri de Stadionul De Meer din Amsterdam al clubului Ajax, așa că era inevitabil. Tatăl meu nu lipsea de la niciun meci jucat de Ajax și, deși poate că nu am moștenit talentul de la tata, el mi-a transmis dragostea sa necondiționată pentru club. De fapt, originea talentului meu pentru fotbal este un mister. E limpede că nu l-am primit de la tatăl meu sau de la bunicul meu, pe care nu i-am văzut niciodată jucând. Unchiul meu, Gerrit Draaijer, fratele mamei, a jucat câteva meciuri ca extremă stânga în prima echipă Ajax, dar asta se întâmpla în anii 1950, pe când Ajax nu era un club prea cunoscut în Europa.

Tatăl meu mi-a vorbit despre jucători precum Alfredo Di Stéfano, care știa cum să folosească tot spațiul de pe gazon, sau despre Faas Wilkes, care era un dribler fenomenal cu mingea la picior. Pornea de la mijlocul terenului și trecea în dribling de patru sau cinci adversari. Incredibil. Wilkes a jucat pentru Xerxes Rotterdam înainte să plece la Inter Milano, Torino și Valencia, revenind în Olanda mai târziu, spre finalul carierei. Atunci mi-am dat seama de ce putea să realizeze pe gazon un olandez. Dar nu aveam televizor și nu vedeam multe echipe străine, așa că în cea mai mare parte din cariera sa nu l-am putut vedea decât rareori. Cât despre Di Stéfano, am putut să-l văd

* În traducere, „satul de beton” (n.t.).

15

Chiar și la școală voiam să joc fotbal și, de la o vârstă foarte fragedă, am ajuns în scurt timp să fiu cunoscut drept „băiatul cu mingea”. În fiecare zi îmi luam mingea în clasă, o puneam sub bancă și o pasam între picioare în timpul lecției. Uneori, profesorul mă dădea afară, pentru că eram prea enervant. O făceam atât de instinctiv, încât nu eram conștient de faptul că loveam mingea cu piciorul stâng spre cel drept. În afară de asta, nu mi-am petrecut prea mult timp la școală, deși ceea ce îmi amintesc cel mai bine din anii de școală este că nu am chiulit niciodată. Chiar dacă nu mă dădeam în vânt după învățătură, am înțeles că era ceva ce trebuia să fac și m-am ținut de școală până la vârsta la care am putut să decid că nu mai voiam să continui.

Prin contrast, îmi amintesc prima vizită la Ajax ca și cum ar fi fost ieri. Se întâmpla cred, în 1952, când aveam cinci ani. Tata m-a întrebat dacă voiam să merg cu el să ducem niște coșuri cu fructe pentru jucătorii care erau bolnavi sau accidentați, așa că m-am urcat pe bicicletă și l-am însoțit până la club, atât de emoționat că puteam să trec de uși pentru prima oară, nu doar să stau în tribună. Atunci l-am cunoscut pe Henk Angel, un prieten al tatălui meu, care se ocupa de îngrijirea gazonului. Henk m-a întrebat dacă vreau să-i dau o mână de ajutor și am început chiar a doua zi. Așa că, la cinci ani, a început viața mea la Ajax. Îmi amintesc cu mare drag de copilăria mea. Nu am avut parte decât de iubire. Acasă, dar și la club. Datorită unchiului Henk, care m-a lăsat să fac tot felul de treburi ciudate pe stadion atunci când gazonul abia fusese pus ori era impracticabil iarna, am petrecut atât de mult timp la club. Drept răsplată, mi s-a permis să joc fotbal pe hol sau în tribuna principală. În vacanțele de vară am petrecut, de asemenea, un timp acasă la Arend van der

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 16

Acasă, viața era destul de rudimentară, dar nu îmi păsa. Am crescut într-o familie plină de afecțiune.

Dormeam în cameră cu fratele meu Hennie, mai mare decât mine cu doi ani și jumătate. La o vârstă foarte fragedă, este o mare diferență. Dar eu eram pe afară, jucând fotbal de cum aveam ocazia, așa că el avea viața lui, iar eu pe a mea.

Am moștenit multe trăsături de la părinții mei.

Latura mea socială vine de la mama, viclenia, de la tata, căci sunt, categoric, viclean. Întotdeauna caut avantajul cel mai consistent, exact ca tatăl meu, Manus. Tata era un tip glumeț. Avea un ochi de sticlă și paria pe cinci cenți cu diverse persoane ca să vadă cine putea să privească soarele mai mult timp. Își acoperea cu mâna ochiul cel bun, se holba spre soare un minut și își lua banii. Mama, Nel, era foarte sociabilă. Pentru ea, totul gravita în jurul familiei. Avea nouă frați și surori, așa că, pe lângă nouă unchi și mătuși, aveam și zeci de veri. Chestia grozavă era că, dacă se întâmpla ceva rău, era întotdeauna cineva care putea să te ajute.

Unul dintre ei se pricepea la sobe, altul era bun la desen, așa că era întotdeauna cineva la a cărui ușă puteai să bați dacă aveai o problemă. Dar când era vorba despre fotbal, eram pe cont propriu – nimeni nu era interesat de el.

Am mers la Groen van Prinsterer School din Amsterdam, care era o școală creștină, deși nu am fost crescut ca un credincios și existau în vecinătate și școli laice. Am intrat o singură dată într-o biserică ca să livrez o comandă pentru tata și, când l-am întrebat de ce trebuia să merg la școală cu Biblia în ghiozdan, mi-a spus: „Johan, se spun niște povești frumoase acolo.

Vreau să îți ofer cât pot de mult pe această cale și, mai târziu, poți să hotărăști tu însuți ce vei face”.

17

început să-l ajut pe unchiul Henk la stadion, am avut întotdeauna la mine geanta cu echipament. Nu se știa niciodată când lipsea un om din echipă la antrenament sau la un joc-școală și deseori am avut noroc, deși, cel mai adesea, numai pentru că le era milă de mine.

Eram numai oase și piele, arătam ca o stârpitură și mă compătimeau, ceea ce însemna că, deși nu aveam ce să caut pe acolo și nu făceam parte nici măcar din echipa de juniori, am jucat cu echipa Ajax de la o vârstă foarte fragedă. Era încă o exemplificare a credinței pe care am avut-o dintotdeauna și pe care am încercat să o transmit și celorlalți – că poți să transformi un dezavantaj, precum înfățișarea mea sfrijită, într-un avantaj.

Sunt adeseori întrebat care este cea mai glorioasă amintire din viața mea de fotbalist. Sincer, nu țin minte prea multe amănunte, nici măcar lucruri precum primul meu gol pentru Ajax după ce am devenit profesionist. Îmi amintesc totuși cu mare claritate prima oară când mi s-a permis să pășesc pe gazon în fața tribunei pline de spectatori. Nu ca fotbalist, ci ca să aranjez cu furca terenul din fața porților. Aveam vreo opt ani, tata încă mai trăia și nu eram nici măcar înscris la club, dar iată-mă pe gazon, în fața stadionului plin, ajutând ca terenul să fie perfect pentru prima echipă. Este unul dintre acele momente de neuitat. De îndată ce am înfipt furca în gazon, m-am simțit responsabil să le asigur eroilor mei o suprafață de joc perfectă. Ca unul care a jucat, a antrenat, a urmărit evoluția fotbalului și a reflectat asupra lui toată viața, sunt sigur că astfel de experiențe timpurii de a contribui la asigurarea acestor detalii, învățând importanța acestor tipuri de standarde, m-au făcut să fiu cel de mai târziu. După

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 18

Wel, un atacant de la Ajax, care devenise un prieten de familie. Tocmai se transferase de la Ajax la Sportclub Enschede și ducea o viață plăcută la țară. Acolo am luat primele lecții de șofat, pe la șapte sau opt ani, stând la volan cu Arend în spate. La Sportclub Enschede l-am cunoscut pe Abe Lenstra, sclipitorul atacant care abia se transferase acolo de la Heerenveen. Era un adevărat idol pe atunci. Am făcut chiar un schimb de pase cu el la un antrenament, un eveniment special. Dar ceea ce-mi amintesc, în primul rând, despre Abe este faptul că avea întotdeauna la el o minge. În copilărie am petrecut mult timp cu unchiul Henk, mai ales după ce i-a murit soția, când a început să vină des la masă la noi acasă. După masă, ascultam cu răsuflarea tăiată ce se întâmpla la Ajax. Tot atunci, pe când eram încă un băiețel, Arend van der Wel a început să vină și el să ia masa la noi. Pe atunci era încă un tânăr jucător în primul unsprezece și locuia în nordul Amsterdamului, prea departe ca să meargă acasă după serviciu și să revină pentru antrenamentul de seară, așa că mânca la noi. Așadar, de la o vârstă fragedă, nu doar că mi-am petrecut tot timpul liber pe stadionul celor de la Ajax, dar clubul era prezent și acasă și, datorită unchiului Henk, cum am continuat să-i spunem și după moartea tatălui meu și după ce el s-a căsătorit cu mama, și datorită lui Arend, de la cinci ani am știut tot ce se petrecea la club, din vestiar până la primul unsprezece. Stăteam și îi ascultam zi de zi, sorbind totul ca un burete.

De cum am fost destul de mare, umblam peste tot de capul meu, jucând fotbal cu prietenii mei pe stradă, iar stadionul celor de la Ajax mi-a devenit a doua casă.

Eram acolo oricând eram liber și nu plecam niciodată acasă fără să fi jucat fotbal. De la cinci ani, când am

19

bine de la o vârstă foarte fragedă, cred că de atunci a început fascinația mea față de cifre. Mai cred, de asemenea, că datorită acestei pasiuni pentru cifre, care m-a făcut să văd partea mintală a lucrurilor, am început să reflectez mai mult asupra numerelor din fotbal – cum putem să obținem un avantaj față de adversari, cum putem folosi mai bine spațiul de joc, așa cum o făcuse Di Stéfano. Așadar, deși nu am fost înzestrat cu abilități de fotbalist, părinții mei mi-au creat un context diferit de a gândi fotbalul. În ceea ce privește condiția fizică necesară unui fotbalist, am avut mereu o teribilă aversiune față de crosuri și mingile medicinale pe care trebuia să le folosim în sala de forță. Pe când jucam în prima echipă a lui Ajax, de fiecare dată când Rinus Michels ne trimitea în pădure, încercam să ajung cât mai mult posibil în față, după care mă ascundeam după un copac până când se întorcea echipa, sperând că nimeni nu ne va număra pe traseu. Tehnica asta a mers o vreme, până când Michels și-a dat seama ce se petrecea de fapt. Drept pedeapsă, a trebuit să fac o sesiune disciplinară de alergare prin pădure la opt dimineață în ziua mea liberă. Michels a venit cu mașina exact la ora fixată. Era în pijama la volan, a coborât geamul și mi-a spus: — E mult prea frig pentru mine, mă duc înapoi în pat. Și a plecat, lăsându-mă acolo umilit.

Am intrat oficial în lotul de juniori de la Ajax în 1957, la zece ani. Eram pe-atunci un puști costeliv și, dacă aș fi vrut să fiu admis în zilele noastre, sunt sigur că m-ar fi pus să fac tot felul de exerciții de rutină. Nu am avut parte de niciun astfel de lucru detestabil. Cel mult i-am cerut mamei să îmi gătească mai multă

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 20

ce m-am retras ca jucător și din funcția de manager și după ce am înființat Fundația „Cruyff”, ca să le ofer copiilor șansa să joace fotbal, am făcut o listă de paisprezece reguli care se cereau respectate. A doua regulă de pe listă impunea responsabilitate și respect față de gazon și față de oameni și toate acele reguli își au originile în acea perioadă a vieții mele. După cum am spus, toate lecțiile mele de viață sunt acumulate cât timp am fost la Ajax.

Chiar dacă am fost un elev mediocru, de la o vârstă fragedă am avut o afinitate pentru numere. Mă interesează numerologia. De exemplu, m-am căsătorit cu Danny în a doua zi din a douăsprezecea lună, decembrie. Doi plus doisprezece dau numărul meu de pe tricou: paisprezece. S-a întâmplat în 1968, iar șase plus opt fac, de asemenea, paisprezece. Nu-i de mirare că suntem încă împreună după 48 de ani. Mariajul nostru fusese predestinat de două ori. Același principiu este valabil și în privința fiului meu, Jordi. S-a născut în 1974, iar eu m-am născut în 1947. Adunate, ultimele două cifre din fiecare an dau unsprezece. Ziua lui de naștere este 9 februarie, iar a mea 25 aprilie. Adică nouă plus doi și doi plus cinci plus patru. În ambele cazuri, rezultatul este unsprezece.

Memorez foarte bine numerele de telefon. Prietenii mei trebuie să-mi spună o singură dată numerele lor de telefon și nu le voi uita niciodată. Poate că din acest motiv sunt bun și la calcule făcute în gând. Nu am învățat asta la școală, ci în aprozarul părinților mei.

Când tata era plecat să livreze diferite comenzi, iar mama trebuia să ne gătească masa, mie îmi revenea sarcina să îi servesc pe clienți. Dar eram prea scund ca să ajung la sertarul tejghelei. Așa că am învățat să calculez în minte și, pentru că mă descurcam foarte

21

antrenat la fotbal, ci m-a pregătit și pentru viață, insuflându-mi norme și valori. A fost prima persoană de la Ajax care m-a învățat că întotdeauna trebuie să aleg o anumită direcție și să o urmez. El a fost un alt exemplu pentru modul în care viața de la Ajax compensa educația pe care nu am primit-o la școală.

Jany lucrase numai cu echipa de juniori, dar preluase ideile primite de la Jack Reynolds – englezul vizionar care antrenase prima echipă în anii 1940 și care a contribuit la punerea bazelor stilului de joc pe care se va clădi mai târziu strategia „fotbalului total” – și le-a aplicat lucrând cu noi. Jany ne-a învățat să jucăm în așa fel încât să ne corectăm greșelile, pentru a fi creativi la antrenamente. De la Michels am învățat disciplina, însă de la Jany am deprins plăcerea jocului.

Când am ajuns eu însumi antrenor, am adus aceste idei la Barcelona. După cum am spus mereu, în domeniul fotbalului, nu totul se rezumă la muncă. Trebuie să te antrenezi intens, dar trebuie să te și distrezi.

Pe când jucam în echipa de juniori, antrenori mi-au fost Vic Buckingham, antrenorul primei echipe înainte de Michels, Keith Spurgeon, care antrenase și el prima echipă un sezon și, cel mai important, Jany van der Veen, antrenorul echipei de juniori. Van der Veen a insistat mereu pe un antrenament foarte specific, în care cinci elemente jucau un rol central. Meciurile alternau întotdeauna cu aceste cinci componente esențiale ale jocului de fotbal: șutul, jocul cu capul, driblingul, pasa și controlul mingii. Așa că eram mereu ocupați cu mingea. Acest gen de antrenament a rămas mereu un standard pentru mine și m-a făcut să înțeleg că, adeseori, calea cea mai ușoară este cea mai grea. Așadar, consider că jocul balonului dintr-o singură atingere este cea mai înaltă formă de tehnică.

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 22

fasole verde și spanac, pentru aportul de fier. În rest, am făcut ceea ce făcusem întotdeauna, adică mi-am petrecut timpul liber jucând fotbal cu prietenii mei, fie la club, fie pe stradă. Pentru mine, mereu a fost important nu doar să joc fotbal, ci și să o fac cu plăcere.

Mai târziu, ceva asemănător mi s-a întâmplat când îl antrenam pe Frank Rijkaard la Ajax, care pretindea mereu că avea crize de tuse în timpul alergărilor pe teren variat. De regulă, jucătorii erau împărțiți în două grupuri, unul urmărindu-l pe celălalt. El se alătura celui de-al doilea grup, îi lăsa pe coechipieri să alerge, după care se alătura primului grup în circuitul următor. În acest fel, se asigura că alerga cu un tur mai puțin decât ceilalți. Nimeni nu a băgat de seamă, dar eu am făcut-o. M-a amuzat. Desigur, mai târziu i-am spus, dar, în același timp, am râs amândoi pe săturate. Îmi place acest gen de șiretenie, grație tatălui meu, deși am moștenit multe trăsături și de la mama.

Mai târziu, când am început să ies în oraș cu Danny, îmi doream, uneori, să ne întoarcem acasă mai târziu decât ne dădea voie Michels. Întotdeauna mergea seara cu mașina prin Amsterdam, ca să verifice dacă mașinile noastre erau parcate la timp în fața casei fiecăruia. Odată, am împrumutat mașina tatălui meu vitreg și mi-am lăsat mașina acasă. Michels a bănuit ce făcusem și, a doua zi, m-a amenințat că mă sancționează. Pe atunci încă locuiam în casa părinților mei, așa că i-am spus: — Sun-o pe mama, am fost acasă.

A sunat și ea și-a jucat rolul perfect, Michels a trebuit să renunțe la amenințare, iar eu și mama ne-am stricat de râs mai târziu.

La doisprezece ani, pe când eram în echipa de juniori de la Ajax, Jany van der Veen nu doar că m-a

23

finalul clasamentului, iar el a încercat să ne protejeze de ceea ce se întâmpla în afara gazonului, ca să se asigure că tot ce trebuia să facem era să ne concentrăm să jucăm mai bine și să avem o viziune mai clară asupra jocului. El a condus Ajax spre jocul de top.

Legătura care s-a înfiripat între noi la Ajax este ceva greu de exprimat în cuvinte, fiindcă el a devenit o parte din viața mea personală. Mult mai târziu, când aveam și eu copii, se îmbrăca în Moș Crăciun la petrecerile copiilor organizate la noi acasă. Dar fiica mea, Chantal, l-a recunoscut. O mai aud și acum strigând: „Hei, tu nu ești Moșu’, ești unchiul Rinus”.

Aveam optsprezece ani când Michels a preluat echipa, eram cel mai tânăr jucător din echipă, dar el mă lua deoparte și discutam despre tactica jocului.

Nu mai făcea asta cu nimeni altcineva și, prin aceste discuții, s-a stabilit o legătură între noi. Discutam despre cum am putea fi mai buni dacă am face anumite lucruri și, acum îmi dau seama, în aceste discuții am elaborat ideile care vor modela stilul unic de joc al echipei Ajax la sfârșitul anilor 1960, în vreme ce toate celelalte cluburi făceau aceleași lucruri pe care le făcuseră și până atunci. Îmi explica modul în care își dorea să jucăm și ce trebuia făcut dacă unele lucruri mergeau prost. Henk Angel, Arend van der Wel, Jany van der Veen, Rinus Michels, Piet Keizer și mulți alții m-au ajutat să devin ceea ce sunt azi. În momentele importante din viața mea mi-au fost alături și în afara terenului. Michels a fost acela care m-a condus la doctor, fiindcă, după moartea tatălui meu, nu mai aveam mașină. Ulterior, cu Michels am avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, dar ele nu au pătat niciodată imaginea mea despre omul care m-a susținut atunci când, încă tânăr, am avut realmente nevoie de el.

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 24

Dar, ca să fii capabil să joci perfect dintr-o singură atingere, trebuie să fi jucat mingea de o sută de mii de ori la antrenament și asta făceam noi. Aceasta a fost școala de gândire de la Ajax, care va continua să producă jucători comparabili, din punct de vedere tehnic, cu cei mai buni din lume. Totul datorită tehnicilor aparent simple de antrenament ale unor oameni precum Van der Veen.

Dar el nu era singurul. Îi sunt recunoscător și lui Vic Buckingham, care mai târziu avea să mă promoveze la prima echipă când aveam șaptesprezece ani. Avea doi băieți de vârsta mea, care încă își căutau un rost în viață în Amsterdam și, pentru că mama făcea curățenie în casa familiei Buckingham, am mers adeseori la ei acasă și astfel am învățat limba engleză. Nu la școală, ci vorbind mult cu soții Buckingham. Acesta era modul în care se făceau lucrurile la Ajax – având grijă de copiii din echipă, pentru a fi siguri că se comportă cum se cuvine. Iar dintre fotbaliști, după ce am început să joc în prima echipă, Piet Keizer m-a luat sub aripa lui. Era cu patru ani mai mare decât mine și, în momentul în care am fost selecționat, jucase trei sezoane în prima echipă. Ajax abia începea să ofere contracte pentru profesioniști, iar Piet a fost primul care a semnat un astfel de contract. Eu am fost al doilea și am observat că Piet ținea la mine. De exemplu, se asigura întotdeauna că seara sunt acasă la nouă și jumătate, ca să evit vreo sancțiune din partea lui Michels. În vreme ce Buckingham a fost acela care mi-a făcut loc în prima echipă, cu Michels – care a preluat conducerea echipei în 1965 – am avut relația cea mai specială. Michels este acela care a pus un zid între echipă și restul structurii manageriale a clubului, care era complet amatoare. Când a venit Michels, eram la

25

trezeam și știam ce-am de făcut. Încă nu am habar cum se petreceau lucrurile, dar era prezent de fiecare dată când aveam de luat o decizie și, după ce discutasem cu el, știam exact ce trebuia să fac.

Odată, pe când abia trecusem de douăzeci de ani, eram încă la Amsterdam, tocmai mă căsătorisem și jucam regulat în prima echipă. Lucrurile mergeau bine, dar atunci erau multe scandaluri la Ajax și mă rodeau îndoielile față de anumite lucruri, chiar și față de ajutorul pe care se părea că tata încă mi-l acorda. Nu sunt foarte religios, așa că am început să mă întreb cum se întâmpla una ca asta. La urma urmei, nimeni nu se întorsese din morți. Atunci l-am pus puțin la încercare pe tata. I-am cerut să îmi oprească ceasul când era prin preajma mea, în orice formă, ca să-mi arate că era într-adevăr prezent și că putea să audă ce îi spuneam.

Poate fi o coincidență, dar a doua zi de dimineață ceasul meu s-a oprit. Socrul meu deținea o ceasornicărie, așa că un ceasornicar de acolo l-a examinat în aceeași zi, dar nu a găsit nicio defecțiune și l-a pornit din nou. În dimineața următoare, aceeași poveste – ceasul stătuse din nou. Iar m-am dus la atelier și iar nu au găsit niciun defect. Seara i-am spus tatei că m-a convins că auzise tot ce i-am spus. A doua zi, ceasul mergea și nu s-a mai oprit de atunci. Îl port în fiecare zi. În lunile de după moartea tatei, mama trebuia să aducă bani în casă și, datorită legăturii strânse cu cei de la club, stabilite prin tata și unchiul Henk, și datorită faptului că eu mă învârteam tot timpul pe acolo, Ajax a avut grijă de familia noastră. Mai întâi, i-au găsit de lucru ca menajeră în casele antrenorilor englezi de la Ajax din acea vreme. Așa am ajuns să cunosc familia Buckingham. Clubul a angajat-o, de asemenea, să facă ordine în vestiare. Peste câțiva ani, când mama

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 26

Tata a murit în 1959, la 45 de ani, pe când eu aveam doisprezece ani. A fost în ziua în care am obținut certificatul pentru admiterea în ciclul gimnazial și am aflat că murise în timpul ceremoniei de admitere.

După aceea, Ajax a început să joace un rol și mai important în viața mea, pentru că acasă nu mai aveam un tată la care să apelez. Am aflat că murise în urma unui atac de cord, deoarece avea un nivel prea ridicat de colesterol. Moartea lui nu a încetat niciodată să mă urmărească și, pe măsură ce înaintam în vârstă, sentimentul că voi avea aceeași soartă a devenit tot mai puternic. Multă vreme am crezut că nu voi ajunge să împlinesc cincizeci de ani. Așa că nu am fost realmente surprins când am descoperit că aveam probleme cardiace cam la aceeași vârstă ca și tata, pe când antrenam Barcelona, întrucât mă pregătisem mai mult sau mai puțin pentru asta. Cu o singură mare diferență – după treizeci de ani, în urma evoluției medicinei, am putut să fiu salvat.

Ca și mama, tatăl meu este înmormântat în cimitirul estic din Amsterdam, chiar lângă vechiul stadion al celor de la Ajax și, nu după mult timp de la înmormântarea lui, am început să vorbesc cu el ori de câte ori mă plimbam sau treceam cu bicicleta ori cu mașina pe lângă cimitir. Am făcut asta mult timp după ce murise. În primul rând, vorbeam cu el despre școală și, mai târziu, când jucam la Ajax, îi vorbeam mai ales despre fotbal: ce nemernic fusese arbitrul, cum am înscris golurile și așa mai departe. De-a lungul anilor, discuțiile dintre noi s-au schimbat, dar nu au încetat niciodată. Întotdeauna mergeam să vorbesc cu el și să-i cer sfatul de fiecare dată când trebuia să iau o decizie importantă. „Tu ce crezi, tată?” A doua zi, mă

27

* În original, catcher, jucătorul care stă în spatele celui care lovește [batter] pentru a prinde mingea (n.t.). ** În original, first hitter, primul care lovește mingea (n.t.). *** În original, pitcher (n.t.).

28

în așa fel încât să văd tot terenul – mi-au folosit și au devenit punctul meu forte. În mod tipic, baseballul este unul dintre acele sporturi care îți pot dezvolta talentul prin antrenament, fiindcă există o mulțime de paralele cu fotbalul. Printre acestea se numără viteza de start, alunecarea, intuiția spațială, dezvoltarea capacității de a gândi cu un pas în avans și încă multe altele. E vorba despre același gen de principii aplicate de Barcelona, bazându-se pe controlul strict al mingii și pe exercițiile de pasare a mingii ca într-un rondo, pe care s-a întemeiat stilul lor tiki-taka. Știu cu certitudine că a funcționat în cazul meu, fiindcă am continuat să aprofundez jocul de baseball și mai târziu, ceea ce înseamnă că, în calitate de antrenor, am reușit să transfer cu mare succes în fotbal o mulțime de ponturi din baseball. Este valabil și în ceea ce privește deprinderea de a gândi anticipativ, un alt lucru pe care l-am învățat jucând baseball. Tot timpul trebuie să iei decizii, cântărind spațiul de joc și riscurile, în fracțiuni de secundă. Ca să fii bun la baseball trebuie să acoperi distanța dintre alergător* și baza inițială și să arunci mingea într-acolo înainte ca alergătorul să ajungă în acel punct. Jocul de baseball m-a învățat, de asemenea, să am intuiție tactică – cum să iei decizia corectă și să o duci la îndeplinire cu acuratețe tehnică. Doar mai târziu am pus toate acestea cap la cap, pentru a-mi crea propria viziune despre jocul de fotbal. Am asimilat toate aceste lecții fără să pot vedea atunci tabloul general. Eram doar un puști care avea permanent la el o minge de când se trezea până se culca.

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF

s-a recăsătorit cu unchiul Henk, care mi-a devenit un al doilea tată și care încă lucra la club, relația mea cu Ajax era completă.

Deși mama câștiga ceva bani, nu erau destui ca să mergem în vacanță, așa că mi-am petrecut întregul an pe Stadionul De Meer, chiar după ce s-a încheiat sezonul. Indiferent în ce lună ne aflam, eram tot timpul pe stadion, jucând fotbal. Vara, după încheierea campionatului de fotbal, la Ajax se juca baseball, sport la care eram, de asemenea, foarte bun. Pe post de prinzător* am făcut chiar parte din echipa națională a Olandei până la cincisprezece ani. Eram, de asemenea, primul jucător la bătaie**, dar eram atât de mic încât adversarii nu reușeau niciodată să lanseze trei mingi cu care să mă scoată din joc. Așa că, de multe ori, ajungeam să trec prin toate cele patru baze și să mă întorc la baza inițială.

Baseballul mi-a permis să mă concentrez asupra multor detalii care, mai târziu, mi-au fost de mare folos în fotbal. Ca prinzător, stabilești traiectoria mingii lansate de aruncător***, fiindcă el nu are în câmpul său vizual tot terenul, pe când tu îl vezi în întregime. Am învățat că trebuie să știi unde arunci mingea înainte de a o primi, ceea ce însemna că trebuia să-ți faci o idee despre întregul spațiu din jur și despre locul în care se găsea fiecare jucător înainte de a lansa mingea. Niciun antrenor de fotbal nu mi-a spus vreodată că trebuia să știu unde urma să pasez mingea înainte de a o fi primit, însă ulterior, când jucam fotbal ca profesionist, lecțiile din baseball – să mă concentrez

* În original, runner (n.t.).

29

de juniori. Așa am crezut că trebuie să joc și, la fiecare meci, încercam să fiu cel mai bun, indiferent de echipa în care jucam. Lumea spunea că vorbesc prea mult și asta îi enerva pe mulți, care îmi ziceau mereu să tac. Fusesem pe stadion în fiecare zi, așa că atunci când am avut șansa să joc nu mi s-a părut ceva neobișnuit, fiindcă îi cunoscusem pe acești jucători de mai mult de jumătate din viața mea. Eram un puști care se distra și, în primii cincisprezece ani de viață, nu am știut ce înseamnă filosofia și analiza jocului. A fost numai o distracție. Nu aveam niciun sentiment de eșec. Pur și simplu, luam totul așa cum se întâmpla și îmi plăcea asta. În 1965, la câteva luni de la debutul meu, Ajax mi-a oferit primul contract. După cum am spus, am fost al doilea jucător care a semnat cu Ajax un angajament cu normă întreagă după Piet – restul coechipierilor încă jucau cu jumătate de normă –, dar încă aveam diverse ocupații, îmi trăiam viața. Îmi petreceam cea mai mare parte din timp pe stradă cu mingea și, numai după ce mi-am început relația cu Danny, am avut un cont bancar și am început să îmi fac planuri. Am semnat contractul în prezența mamei și, imediat după ce am ieșit din birou, i-am spus că era ultima zi în care făcuse curat în vestiare. Nu voiam ca ea să muncească într-o încăpere pe care eu tocmai o lăsasem în dezordine. O vreme încă mi-a spălat echipamentul acasă, fiindcă nu aveam bani pentru o mașină de spălat și a trebuit să fac economii câteva luni până când am putut să ne cumpărăm una. În zilele noastre, poate fi greu de înțeles că un așa-zis „star” ar trebui să își ia acasă echipamentul murdar ca să îl spele, dar astfel de experiențe te formează. Te formează în ceea ce privește grija față de felul în care te îmbraci, te face să îți cureți singur ghetele

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 30

Perioada în care am jucat în echipa de juniori a clubului Ajax – când aveam între zece și șaptesprezece ani – a fost una frumoasă, fiindcă nu aveam nimic de pierdut. Toți m-au ajutat să mă perfecționez și încă aveam ceva de demonstrat. Abia mai târziu, când am început să discut despre tactică – mai întâi ca jucător, apoi ca antrenor –, am înțeles importanța lucrurilor care mi-au fost arătate și am început să fac niște conexiuni între ceea ce se petrecea sub ochii mei, să zicem într-un meci cu Real Madrid, și experiențele mele din copilărie. Și, pentru că în subconștient am absorbit totul – privind și ascultând mereu –, m-am dezvoltat realmente foarte rapid ca fotbalist. M-a ajutat, de asemenea, și faptul că mult timp am jucat în două echipe. Chiar și după ce am debutat ca mijlocaș în prima echipă Ajax la vârsta de șaptesprezece ani, pe 15 noiembrie 1964, am continuat să joc ca atacant în echipa a treia. Asta mi-a plăcut enorm. Mă descurcam cu adevărat bine și într-un an am fost chiar și rezervă de portar, când Ajax a jucat în Cupa Campionilor Europeni, fiindcă pe atunci numai rezervelor li se permitea să stea pe bancă.

Michels și Jany ne-au învățat, de asemenea, că trebuia să devenim mai rezistenți din punct de vedere psihic. Țin minte un șiretlic mintal, pe care Jany l-a folosit în cazul meu, prima oară pe când aveam numai cincisprezece sau șaisprezece ani, dar care a continuat să fie aplicat și când începusem să joc la prima echipă sub conducerea lui Vic Buckingham și apoi a lui Rinus Michels. Van der Veen avea grijă să joc o repriză la juniori și a doua zi eram rezervă la prima echipă, fiind introdus uneori pe teren câteva minute. Asta mă făcea să simt că, întrucât jucasem la prima echipă, aveam obligația morală să fiu cel mai bun jucător din echipa

31

2 Până la urmă, din punct de vedere profesional, clubul s-a dezvoltat pe parcursul a nouă ani, odată cu startul primului meu sezon complet în Eredivisie* din 1965 și până la finala Cupei Mondiale de la München din 1974. În mai puțin de zece ani, Ajax s-a transformat dintr-o echipă necunoscută în acea echipă cu un „fotbal total” despre care lumea încă vorbește și azi. O întrebare pe care o aud frecvent este dacă acest gen de revoluție este încă posibilă. Cred, de fapt sunt chiar destul de sigur că este. Dovada ne-a fost oferită de Ajax în anii 1980 și 1990 și, pe urmă, ceva mai recent, de Barcelona și Bayern München.

La baza marelui progres realizat de Ajax a stat o combinație de talent, tehnică și disciplină. După cum am spus, Jany van der Veen și Rinus Michels au jucat un rol important în acest proces. Pe lângă faptul că ne-a insuflat o mare pasiune față de fotbal și față

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF

și te modelează ca persoană. Mai târziu, ca antrenor, am încercat să transmit aceste idei jucătorilor tineri.

Cu mesajul ascuns că, dacă îți cureți singur ghetele, știi ce fel de crampoane ai pe tălpi și că îți vei cunoaște mai bine mediul. Ca antrenor, speri, de asemenea, să le oferi jucătorilor tăi o mai bună viziune despre societate. Dacă asta nu a funcționat, când antrenam Ajax și apoi Barcelona, i-am pus pe doi sau trei jucători să facă curat în vestiar, ca să le întăresc sentimentul de responsabilitate. Am descoperit că un astfel de comportament este important în fotbal, fiindcă pui în practică în afara terenului ceva învățat în cadrul jocului de fotbal. Dar am făcut această descoperire mult mai târziu. Deși am făcut din asta o virtute, simplul fapt că trebuia să-mi spăl echipamentul acasă spune, desigur, multe despre cât de neprofesionist era organizat clubul Ajax în 1965, al doilea an al meu la prima echipă.

Fiindcă doar eu și Piet Keizer eram singurii jucători profesioniști cu normă întreagă, ne puteam antrena cu toată echipa numai seara, pentru că toți ceilalți aveau diverse joburi, cum ar fi să administreze o tutungerie. În timpul zilei eram, de obicei, cam șapte dintre noi pe stadion, iar seara ceilalți puteau să apară ca să se antreneze câteva ore dacă aveau chef. Dar această situație nu a durat mult. Mai ales după ce, în ianuarie 1965, s-a încheiat al doilea an ca manager al lui Vic Buckingham și conducerea a fost preluată de Rinus Michels.

* Primul eșalon din sistemul competițional fotbalistic din Olanda (n.r.).

32

33

joc. Înainte de căsătorie, nu mă gândeam la viitor, îmi trăiam viața de pe o zi pe alta, mă bucuram de viață.

Nu mă interesa pasul următor. Eram nebun după fotbal, credeam că era minunat să joci și nu conta dacă jucam la juniori, în echipa a treia sau în primul unsprezece.

Asta nu s-a schimbat prea mult nici mai târziu, când am jucat marile meciuri, inclusiv la debutul meu în echipa națională a Olandei din 1966 și, pe urmă, în primul meu meci din Cupa Campionilor Europeni. Am intrat pe teren și am jucat așa cum o făcusem întotdeauna. În acea perioadă, Michels mi-a spus că sunt un diamant neșlefuit, dar întotdeauna a vrut să fie sigur că mă implică și pe mine, ca atunci când purtam acele discuții personale anterioare meciurilor, despre adversari și despre tacticile noastre.

Așa m-a învățat încă de tânăr să mă gândesc la jocul de echipă. Mai târziu am adoptat aceeași metodă cu jucători precum Marco van Basten și Pep Guardiola.

Dă rezultate în două direcții: este un lucru bun pentru echipă, dar și pentru jucătorul în cauză.

Desigur, ca tânăr jucător faci greșeli. Dar asta face parte din procesul de învățare pe care îl parcurgi. Ca atunci când am fost eliminat de pe teren. S-a întâmplat în cel de-al doilea meci jucat în naționala Olandei contra Cehoslovaciei în 1967. Am fost lovit constant de la primul fluier, însă arbitrul, Rudi Glöckner din Germania de Est, nu a luat nicio măsură. Până la urmă l-am întrebat de ce îi lăsa tot timpul nesancționați pe fundașii adverși, iar el mi-a spus să tac. Când am fost lovit zdravăn cu piciorul chiar sub nasul lui și el nu a fluierat faultul, am deschis subiectul încă o dată.

Am fost eliminat de pe teren și suspendat un an din echipa națională. A ieșit un scandal imens și a fost,

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 34

de club, Van der Veen a reușit să șlefuiască tehnica noastră de joc într-un mod foarte rafinat. Avea, de asemenea, ochi pentru diferite trucuri pe teren, pe care noi le-am asimilat în jocul nostru de poziții. Am învățat că fotbalul este un proces în care se comit greșeli, după care acestea sunt analizate pentru a trage niște învățăminte fără să fii frustrat. Jucam tot mai bine în fiecare an și nu am privit niciodată în urmă. La sfârșitul fiecărui meci mă gândeam deja la următorul și la ceea ce puteam să fac mai bine. După antrenamentele lui Van der Veen, ne-am dezvoltat mai departe abilitățile fotbalistice cu Michels.

Profesionalizarea echipei a însemnat că puteam să ne antrenăm cu toții în timpul zilei și, în consecință, am devenit mult mai buni, atât tehnic, cât și fizic.

Odată ce am realizat aceste deziderate, ne-a schimbat mentalitatea de joc. Ceea ce a fost de apreciat la abordarea lui era că respectarea indicațiilor sale nu a creat niciodată o atmosferă tensionată de obediență. În echipă, era întotdeauna loc pentru autoironie și umor. Cred că această combinație a avut o importanță vitală în dezvoltarea aurei pe care ne-am dobândit-o ca echipă. Știam ce făceam și o făceam cu plăcere. Acesta era, de multe ori, aspectul cel mai intimidant pentru adversari. Și, pentru că aceasta a fost atmosfera în care am crescut la club de la o vârstă fragedă, nu mi-a fost niciodată teamă de eșec și nu am fost îngrijorat de meciul următor. Întrucât am fost pe Stadionul De Meer aproape în fiecare zi de la cinci ani, îi cunoșteam pe toți jucătorii din primul unsprezece când am fost introdus în prima echipă, astfel că promovarea de la juniori nu m-a speriat câtuși de puțin. Așa am abordat fiecare meci. În afară de jocul ca atare, singurul lucru care mă interesa era să îmi explic tacticile folosite în

35

vizibilitate, dar ambele echipe au trebuit să joace în acele condiții. Dar motivul principal pentru care îmi amintesc atât de limpede acel meci este faptul că, în partidele contra lui Liverpool, ni s-a confirmat că eram superiori din punct de vedere tehnic și că tot ceea ce pusese în practică Michels dădea rezultate. Sub aspect tehnic, englezii au fost spulberați. La Amsterdam, scorul final a fost 5-1 pentru noi și încă îmi amintesc că managerul lor, Bill Shankly, a spus la sfârșitul jocului că a fost un rezultat bizar și că la Liverpool ne vor bate cu 7-0.

Peste o săptămână am reușit încă un rezultat de senzație. Am pășit pe gazonul de pe Anfield cu pielea de găină. Nu pentru că îmi era frică de adversari, ci din cauza atmosferei. Uriașa tribună Kop, unde se găseau suporterii cei mai fanatici și cântecele lor: Anfield era incredibil de impresionant. M-am bucurat realmente nouăzeci de minute și am făcut un joc magnific. Chiar dacă a fost un egal, 2-2, am controlat tot meciul. Fericirea mea legată de progresul nostru și de promovarea în turul următor a fost egalată numai de impresia pe care mi-a lăsat-o Anfield; începând din acea seară, fotbalul englez m-a cucerit. Am jucat câteva sezoane doar la cel mai înalt nivel și nicăieri nu am văzut așa ceva – pasiunea jocului și cât de mult doreau fanii ca echipa lor să câștige, ceea ce m-a făcut să mă gândesc că, într-o zi, mi-ar plăcea să joc în Anglia. Din păcate, acel vis nu avea să se îndeplinească, fiindcă pe atunci granițele erau încă închise pentru jucătorii străini. Și astăzi cred că a fost o mare prostie.

După eliminarea lui Liverpool, toată lumea spunea că aveam o șansă de a câștiga Cupa Campionilor Europeni, dar în sferturile de finală am fost eliminați de Dukla Praga cu scorul general 2-3. Nedrept și

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 36

probabil, prima oară când s-a declanșat o dezbatere privind dreptul unui fotbalist de a protesta, dar eu știam că aveam întru totul dreptate. Cehii urmăreau să mă scoată din joc, arbitrul a închis ochii și, în cele din urmă, m-a atacat fiindcă l-am întrebat de ce nu a luat nicio măsură. În prezent, jucătorii și arbitrul au obligația să facă tot ce pot pentru ca publicul să aibă parte de un spectacol agreabil, dar, în 1967, nu era câtuși de puțin cazul. Arbitrul era șef și nimeni nu-i contesta autoritatea, fără să mai menționez enorma diferență socială dintre mine, un tânăr sportiv occidental, din epoca Beatles, și un est-german care trebuia să conducă jocul pe teren nouăzeci de minute, după care se întorcea ca să-și țină gura în RDG. La Ajax, unde puteam continua să joc în pofida suspendării de la echipa națională, am avut parte de niște avantaje și dezavantaje. După ce am câștigat campionatul în primul meu sezon, 1965-1966, trebuia să jucăm cu Liverpool în turul al doilea al Cupei Campionilor Europeni. În acel moment, Liverpool era nu numai cel mai bun club din Anglia, ci și una dintre cele mai puternice echipe din lume. Deși, de regulă, nu îmi amintesc prea bine faze, meciuri și evenimente, încă îmi amintesc destul de bine tot ce s-a întâmplat în acel legendar mistwedstrijd („meciul ceții”) de pe Stadionul Olimpic din Amsterdam și returul de pe Anfield din Liverpool. Țineți minte că Anglia tocmai câștigase Cupa Mondială, așa că toată lumea vorbea despre ei, iar din echipa Liverpool făceau parte jucători precum Ron Yeats, Ian St. John, Tommy Lawrence și Peter Thompson, fotbaliști buni despre care tot auzisem. Toți spuneau că vom pierde, dar la pauză noi conduceam cu 4-0. Meciul era pe punctul să fie amânat din cauza ceții dense – nimeni nu era mulțumit de

37

ne-a dus cu un pas mai aproape de teoria fotbalului total.

Apoi, în 1971, am câștigat prima oară Cupa Campionilor Europeni, după care am cucerit trofeul și în următoarele două ediții. Așadar, în șase ani, Ajax a parcurs drumul de la statutul de echipă mediocră până la a fi cea mai bună echipă din lume. Și care a fost secretul? Simplu: o combinație de talent, tehnică și disciplină, aspecte la care lucrasem la Ajax chiar înainte de venirea lui Michels. Asta însemna să faci parte din club. Ceea ce a adus Michels, lucru despre care am discutat cu el tot timpul, a fost importanța organizării pe teren. Aici a ieșit la iveală pasiunea mea pentru aritmetica mintală, înțelegând cum puteam să dăm tot din noi pe gazon ca să învingem adversarii.

Odată ce înțelegi pe deplin cum să organizezi o echipă, știi ce posibilități există. Asta am realizat noi la Ajax înaintea oricărei alte echipe.

De exemplu, la Ajax aveam ceea ce numeam partea tutti-frutti pe stânga și partea serioasă pe dreapta.

Pe dreapta, cu Wim Suurbier, Joahn Neeskens și Sjaak Swart, aveai deplină siguranță; pe stânga, nu știai niciodată ce urma să se întâmple cu Ruud Krol, Gerrie Mühren, Piet Keizer și subsemnatul. Aveam, prin urmare, un amestec perfect de tehnică, tactică, performanță și stil de joc, care câștiga meciuri, dar, la fel de important, îi făcea fericiți pe spectatori – am înțeles că aceasta era, în egală măsură, o componentă esențială a jobului meu. Spectatorii munciseră toată săptămâna; trebuia să le oferim spectacol în ziua lor liberă, jucând un fotbal de finețe și obținând, în același timp, un rezultat bun.

Jucătorul bun este acela care joacă dintr-o singură atingere a mingii și care știe încotro să alerge: în

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 38

nefericit, din cauza unui autogol venit târziu, dar s-a întâmplat. Și, desigur, iar am învățat ceva de aici, fiindcă aceasta a fost filosofia care a modelat perspectiva noastră despre fotbalul. Cu fiecare meci eram mai buni și cu fiecare meci mai făceam un pas în direcția în care Michels voia să mergem. Ne doream să câștigăm meciurile, dar și să oferim fanilor un spectacol pe cinste și să-i trimitem acasă fericiți.

Nu este ceva ușor de făcut, dar victoria noastră din Liverpool a fost atât de importantă pentru noi dacă ne gândim la ironia lui Shankly, care a spus că nu auzise de Ajax (deși nu a fost nici pe departe la fel de grosolan ca Max Merkel de la FC Nürnberg, care a spus că inițial crezuse că eram un produs de curățat). Dar, până la meciul cu Liverpool, noi am însemnat foarte puțin pe plan internațional. După acel meci, totul s-a schimbat. În anul următor am fost destul de ghinioniști ca, în urma tragerii la sorți, să jucăm în primul tur cu Real Madrid, marea echipă din acea perioadă, dar ne-am mai apropiat cu un pas de măreție ducând meciul în prelungiri și suferind o înfrângere cu o mică diferență de scor. În anul următor, 1969, am mai făcut un pas, ajungând până în finala Cupei Campionilor Europeni, unde AC Milan ne-a bătut cu 4-1. Atunci Michels a adus în echipă șase sau șapte jucători noi. Vasović, a fost adus să joace libero sau al cincilea fundaș – ultimul om din apărare și a fost bun pentru o apărare mai sigură. Mai târziu, Horst Blankenburg i-a luat locul lui Vasović pentru că era un jucător mai bun în atac și mai tehnic, în vreme ce Vasović a adus mai multă forță în echipă. Nu îndrăzneai să faci pe nebunul cu Vasović. Ca atacant, știai că ai de furcă cu el. Aspectul cel mai important era că avea forță fizică, dar și mintală, și jucase fotbal european. Schimbarea

39

balonul trebuie să reduci la minimum spațiul aflat la dispoziția adversarului. De fapt, totul în fotbal depinde de distanță. Sunt apoi cele 10 000 de ore de antrenament, în care se exersează latura practică a lucrurilor. Pe gazon am căutat toate opțiunile, dar am făcut-o numai din propria perspectivă. Mă interesa evoluția jocului. Dacă erai capabil să îți analizezi următorul pas, atunci aveai șanse să faci acel pas cu succes. Când privesc în urmă, pot să văd că făceam progrese. Nu țin minte să fi primit multe lecții, dar cele mai importante învățăminte le-am tras când am căzut și am eșuat. Ceea ce se întâmplase era de domeniul trecutului și eu am încercat să învăț ceva nou din cele întâmplate și să merg mai departe, spre următoarea etapă. Nu am privit niciodată prea mult în urmă și, odată ajuns acasă, după ce închideam ușa, chiar dacă fuseserăm învinși, eram capabil să las totul în urmă și să uit ce s-a întâmplat. Iată de ce nu am reușit niciodată să rețin prea multe detalii din meciuri, nici măcar golurile pe care le-am înscris. Întotdeauna m-a interesat mult mai mult evoluția. Modul meu de a analiza cele întâmplate era un fel de al șaselea simț.

Nu trebuia să mă întorc în trecut și să îmi amintesc meciurile jucate ca să știu ce trebuia să facem.

Spre sfârșitul activității mele la Ajax, câștigasem Cupa Campionilor Europeni de trei ori și fusesem desemnat Jucătorul European al Anului în 1971 și 1972, ceea ce era frumos, dar, în realitate, ce altceva sunt trofeele și medaliile dacă nu niște rememorări ale trecutului? Acasă nu aveam pe pereți nimic legat de fotbal. Când mi se acorda o distincție, medalia primită dispărea în cutia cu jucării a nepoților mei.

Fotbalul este un joc al greșelilor. Ceea ce iubeam era matematica jocului, analiza, metodele de

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 40

asta constă fotbalul olandez. Întotdeauna am spus că fotbalul trebuie jucat frumos și ofensiv. Trebuie să fie un spectacol. La Ajax iubeam tehnica și tactica. Orice antrenor vorbește despre mișcare, despre necesitatea de a alerga mult și de a avea ruperi de ritm. Eu spun să nu alergi atât de mult. Fotbalul trebuie jucat cu mintea.

Trebuie să fii la locul potrivit la momentul potrivit, nici prea devreme, nici prea târziu.

Privind în urmă, totul s-a legat în acel joc cu Brazilia la Cupa Mondială din 1974, când Michels preluase echipa națională. Până atunci, nimeni nu a știut cu adevărat cât de buni eram, iar meciul cu Brazilia a fost, probabil, momentul în care puteai să spui că acela era „fotbalul total”. Când am pășit pe gazon, eram nervoși, deoarece credeam că încă jucăm cu echipa din 1970, care cucerise Cupa Mondială.

Ne-au trebuit treizeci de minute ca să ne dăm seama că eram, de fapt, mai tehnici decât ei. Încă ne descopeream propriile abilități, după care ne-am dat seama că puteam să câștigăm. Victoria a venit ca urmare a procesului asupra căruia ne concentraserăm.

Primul pas era să le oferim spectacol oamenilor din tribună, al doilea era să câștigăm. Încă nu aveam pe atunci o idee clară despre toate acestea și, abia când m-am îmbolnăvit, am înțeles cât de important a fost ceea ce am făcut noi ca echipă. Ceea ce am realizat noi a fost ceva special. În acea perioadă, începând cu 1968, tot ce am învățat de la Michels a lăsat o amprentă permanentă asupra perspectivei mele de a înțelege jocul. De exemplu, credința lui că apărarea înseamnă să-i oferi adversarului cât mai puțin timp sau că atunci când ai posesia mingii trebuie să te asiguri că ai la dispoziție cât mai mult spațiu, iar atunci când pierzi

41

traiectorie curbă și s-a dus în poartă peste portar. După cum am spus, a fost pură intuiție. Ca toate fentele mele, nu fusese ceva exersat – ideea mi-a venit pe loc.

Abia mai târziu asta a căpătat un sens. În prima parte a vieții mele nu m-a călăuzit nicio filosofie, am asimilat pe cât de mult am putut, am trăit de pe o zi pe alta. Am avut experiențe care m-au făcut mai târziu să analizez mai în profunzime lucrurile, când semințele erau destul de coapte pentru a strânge roadele. Doar mai târziu am înțeles că temelia tuturor lucrurilor pe care le-am creat a fost pusă cândva mai devreme. Dacă dezvoltarea mea ca fotbalist ar fi fost un curs obișnuit, ceea ce s-a întâmplat în afara terenului nu ar mai fi existat. Am luat-o cu mine pe mama la negocierile pentru primul meu contract și, odată ce acestea s-au încheiat, mi s-a părut că mă poticnesc la tot pasul. Mai ales când am avut de-a face cu media și publicitatea, fiindcă lucrurile au început brusc să se miște foarte rapid. Am înregistrat chiar și un disc, iar căsătoria mea cu Danny a apărut pe prima pagină a ziarelor. Mi-a plăcut adeseori publicitatea, dar uneori era prea mult. Eram băgat în toate, deși, în realitate, nu aveam habar de nimic. Atunci apariția lui Cor Coster în viața mea a fost un dar de la Dumnezeu.

Tatăl lui Danny era un negustor de diamante din Amsterdam și un om de afaceri inflexibil. Prima oară când am fost în vizită la socri, m-a întrebat dacă am un cont de economii. I-am spus că nu aveam. De fapt, singurul lucru pe care îl înțelegeam era fotbalul. Cor a fost uluit și a început să se ocupe de afacerile mele.

Din acel moment le-am spus celor de la Ajax: „Discutați cu el, a venit să mă ajute”. La început nu au vrut să facă asta și, în 1968, la trei ani după ce

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 42

perfecționare. Lumea mă întreabă frecvent cum am făcut, ce s-a întâmplat în vestiar și cum am inventat teoria „fotbalului total”, dar pentru mine nu aceste lucruri sunt importante. Aveam un instinct, jucasem împreună ani buni și ne cunoșteam între noi foarte bine – aceste aspecte contau cel mai mult. Desigur, banii sunt un factor – deși, după cum am mai spus, nu am văzut niciodată ca un sac de bani să înscrie un gol –, dar esențială este munca de echipă: vii ca o echipă, pleci ca o echipă și te întorci acasă ca o echipă.

Ne-am bucurat de niște rezultate bune în acei ani petrecuți la Ajax și am jucat și un fotbal de calitate, dar eu sper să fiu ținut minte nu doar ca un jucător de fotbal, ci ca un om care a încercat mereu să progreseze. De exemplu, meciul din Cupa Campionilor pe care am câștigat-o pe Wembley în 1971 jucând cu Panathinaikos nu a fost unul bun, fiindcă mulți jucători aveau probleme din cauza presiunii care apăsa asupra noastră. Finala din 1972, cu Inter Milano, a fost o mult mai bună exemplificare a conceptului de „fotbal total”.

Mulți oameni își amintesc golul meu din meciul cu Ado den Haag din 1969, așa-numitul „gol cu boltă și efect”. Pentru mine a fost o pură intuiție, dar mă simt bine când oamenii vorbesc încă despre el. A fost o tehnică bună, da, însă nu aveam alte opțiuni. Totuși i-a făcut pe oameni fericiți și noi am câștigat meciul.

Abia mai târziu am înțeles cât de important a fost și ce impact a avut. Am degajat cu piciorul drept un larg spațiu liber din apărarea noastră, avansând pe partea stângă a terenului – eram ocupat să îmi fixez jambiera când mingea mi-a fost pasată din spate, așa că eu încă eram în mână cu șiretul de la jambieră și, fiindcă mingea încă se învârtea când am tras la poartă, a luat o

43

risc a devenit tot mai mare de-a lungul timpului. Mai ales din cauza mediilor de socializare. Mulți fotbaliști subliniază că au o mulțime de admiratori, dar ei pe cine admiră? Pe nimeni, din câte văd eu. Asta nu denotă forță, ci este o limitare. Cor a înțeles acest lucru mai bine decât oricine; el s-a asigurat că mă dezvolt bine nu doar ca fotbalist, dar și ca persoană care își vede de drumul său în viață și după ce cariera fotbalistică s-a încheiat. Din păcate, în prezent există puțini agenți care înțeleg asta, încât mă întreb adesea ale cui interese le servesc ei efectiv. Interesele fotbalistului sau ale propriului business? Aș merge chiar mai departe. Când un agent este realmente devotat fotbalului, ar trebui să aibă grijă nu numai de jucătorul său, ci și de clubul acestuia. Adică să știe ce își poate sau nu își poate permite să facă un club, așa cum socrul meu a făcut în timpul negocierilor cu Ajax și, mai târziu, cu Feyenoord. În concepția mea, banii sunt foarte importanți în fotbal, însă ar trebui să ocupe întotdeauna locul secund după joc. Dacă banii sunt pe primul loc, faci lucrurile în ordinea greșită. În această privință, citez echipele mari din istorie: Ajax, Real Madrid, Barcelona, Bayern München, AC Milan și Manchester United. Toate aceste echipe au avut un nucleu solid, derivat din propriile echipe de juniori, și jucătorii care au filosofia clubului în sânge aduc întotdeauna ceva în plus. Iată de ce nu înțeleg motivul pentru care Premier League din Anglia face atât de puțin pentru dezvoltarea jucătorului. Este nivelul jocului realmente îmbunătățit cheltuind toate acele miliarde?

Câtuși de puțin. Știu, cu siguranță, că procesul pe care l-am început cu Ajax în 1965 continuă și astăzi.

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 44

am semnat primul meu contract, l-am luat cu mine prima oară, ca să negocieze în numele meu. Ca un jucător să aibă vreun fel de reprezentare era ceva nemaiauzit pe atunci și conducerea a fost ca lovită de trăsnet, insistând că el nu avea ce să caute acolo. Așa că le-am spus: — Dar voi sunteți șase la masă, eu de ce nu pot să am pe cineva de partea mea?

Când am văzut că nu renunță, am ieșit afară. Pe urmă i-au permis lui Cor să negocieze în numele meu.

Clubul nu era încântat de asta, dar, până la urmă, Cor a fost de mare ajutor, nu numai pentru mine, ci pentru toți fotbaliștii olandezi, contribuind la instituirea unui fond de pensii într-o vreme când nu erau în vigoare absolut niciun fel de aranjamente financiare care să îi sprijine pe fotbaliști după ce își încheiau cariera.

Colaborarea dintre noi doi a devenit curând un job cu normă întreagă pentru Cor. Nimeni nu putea să treacă de Cor și el m-a ferit întotdeauna de încurcături.

Iată de ce moartea lui din 2008 a avut un impact atât de uriaș asupra mea. A fost enorm de important în viața mea și nu doar pentru mine ca fotbalist, dar și ca figură paternă, socru și bunic al copiilor noștri și pur și simplu ca om.

Cor m-a îndrumat și cum să mă comport în societate. Lucrul cel mai important pe care l-am învățat de la el a fost să mă respect și el a înțeles că rolul său era să mă educe într-un mod special. Ca fotbalist notoriu, intrai efectiv într-o lume ireală, unde totul este anormal – salariul, interesul manifestat de media – și, într-o astfel de perioadă, managerul afacerilor tale trebuie să se asigure că talentul tău nu se risipește în douăsprezece direcții deodată. Acest

45

JOHAN CRUYFF

—

46

În 1973, Ajax era invincibilă. Trei ani am câștigat tot ce se putea câștiga. În ultimele două sezoane, asta s-a întâmplat fără Rinus Michels, care s-a mutat la Barcelona după ce am câștigat prima Cupă a Campionilor în 1971. I-a succedat românul Ștefan Kovács. Un tip simpatic, dar mult mai puțin disciplinat. Și dacă antrenorul impune mai puțină disciplină, sfârșește prin a avea o mulțime de opinii din partea jucătorilor. Kovács era genul de antrenor care spunea: „Bine, băieți, astea sunt regulile. Gândiți-vă la ele, faceți asta, faceți cealaltă și progresați”. Lucrurile au mers bine la început. În pofida inevitabilelor diferențe de opinii din vestiar, care au apărut pe măsură ce jucătorii au evoluat ca indivizi, disciplina grupului nostru încă ne păstra uniți. După ce am cucerit a doua Cupă a Campionilor în 1972, fisurile au început totuși să iasă la iveală. Finala cu Inter Milano a fost de departe cea mai bună dintre toate cele trei câștigate. Am câștigat cu 2-0, după ce i-am presat pe italieni din primul până în ultimul minut. Am făcut un meci bun, marcând ambele goluri. Toată lumea a fost extaziată de meci. A fost un fotbal de cel mai înalt nivel, încă o dată în finală. Dar, în club, oamenii au început să aibă idei peste nivelul lor. Totul a început cu viziunea lui Kovács: el încuraja autodezvoltarea în rândul jucătorilor, dar nu aplica același principiu și în ceea ce îl privea pe el însuși.

Dacă li se dă frâu liber jucătorilor, apar dificultăți în relațiile din echipă. Dacă fiecare ar fi avut opiniile sale, punând însă pe primul loc binele colectiv al

echipei, nu ar fi contat atât de mult. Dar nu așa s-a întâmplat. Mai mult, unii jucători ori s-au înstrăinat fiindcă nu înțelegeau ce li se cerea să facă, ori au refuzat să accepte faptul că ceea ce făceau nu ar fi dus la rezultatul dorit.

Iată de ce am plecat de la Ajax la Barcelona în august 1973. Mutarea a fost neașteptată, inclusiv pentru mine. Clubul tocmai câștigase consecutiv a treia Cupă a Campionilor Europeni, nu cu mult timp în urmă îmi prelungisem contractul pe încă șapte ani, recent devenisem tată și luasem hotărârea de a-mi crește copiii în Olanda, fiindcă era un mediu cunoscut.

Credeam că asigurasem viitorul meu și al familiei mele în toate privințele. Curând am aflat că nu făcusem nimic din toate acestea. Sub conducerea lui Kovács am simțit că situația se îndrepta rapid de la rău spre cât se poate de rău, așa că nu mai puteam rămâne. În timp ce Michels planificase întotdeauna antrenamentele, stilul lui Kovács, bazat pe autodezvoltare, submina disciplina în timpul antrenamentelor și în zilele de meci.

Fiindcă eram considerat cel mai bun fotbalist din club și, cu siguranță, eram cel mai cunoscut, Kovács, prin metodele lui, avea tendința să mă situeze în centrul atenției. Dar lumea uita, adesea, că toți coechipierii mei erau și ei niște fotbaliști excepțional de buni și, neîndoielnic, mai buni pe posturile lor – fundași, mijlocași, extremă stânga și așa mai departe – decât aș fi putut să fiu eu vreodată. Prin urmare, de ce ar fi trebuit să fiu eu în centrul atenției? Din păcate, multora din echipă li se părea că voiam să îmi dau importanță.

Ultima picătură a fost votul pentru rolul de căpitan.

S-a întâmplat în cantonament, chiar înainte să înceapă sezonul 1973-1974. Kovács plecase de la club în timpul verii și fusese înlocuit de George Knobel, dar

Driblingul meu

Antrenament bun și conducere puternică, pe lângă o combinație de talent, tehnică și disciplină.

47

frumoase, dar că nu o să câștigăm din nou și mâine dacă nu depunem efort. Certurile răbufneau din ce în ce mai frecvent. Am fost și mai rănit, deoarece aveam sentimentul că făcusem multe pentru alți jucători, cum a fost inițiativa înființării Uniunii Fotbaliștilor Profesioniști din Olanda (VVCS)*. Din aceasta va rezulta ulterior Fondul Semnatarilor de Contracte (CFK)**, din câte știu, singurul fond de pensii pentru fotbaliști din lume.

Până la urmă, socrul meu și Karel Jansen au înființat VVCS, deși eu nu am fost niciodată membru al acestei organizații. Oamenii m-au criticat pentru că am jucat un rol decisiv în crearea asociației, fără să fac niciodată parte din ea. Trebuie să subliniez că organizația nu era destinată unora ca mine. Eu câștigam deja un salariu mare și eram deja pe o poziție bună pentru a-mi încheia singur afacerile. Dar acest lucru nu era valabil pentru o mulțime de alți jucători, mai ales din echipele regionale. Pentru ei, VVCS era o binecuvântare, dar nu și pentru mine. Iată de ce nu era cazul să devin membru al asociației, astfel încât aveam încă posibilitatea să mă pronunț fie în favoarea jucătorilor, fie să fiu de partea administrației dacă situația o cerea. De asemenea, nu este înțelept să-i amesteci pe cei cu venituri mari cu cei care aveau venituri medii. Ai avea o singură organizație, ceea ce nu este o idee bună.

Am făcut ceva asemănător la Ajax. Clubul a primit o groază de bani jucând în Cupa Campionilor Europeni, dar, fiindcă în trecut fuseserăm mereu eliminați în primele tururi, încasările nu au fost niciodată

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 48

răul fusese deja făcut. Mi s-a părut ciudat că era nevoie de un vot. Tocmai sugerasem să rămân căpitanul echipei când am aflat că aveam un contracandidat în Piet Keizer, așa că trebuia să votăm. Băieții încă se plângeau din cauză că eu eram exagerat de egoist.

Era o formă de gelozie pe care nu o mai întâlnisem niciodată.

Până la urmă, jucătorii l-au ales pe Piet. A fost un șoc teribil. M-am dus imediat în camera mea, l-am sunat pe Cor Coster și i-am spus că trebuia să îmi găsească imediat un alt club. Atât. Suferisem un tip de rană care nu se vede cu ochiul liber. Lovitura fusese deosebit de severă, pentru că nu eram doar coechipieri, ci și prieteni apropiați. Din acest motiv nu m-am așteptat. Mi s-a mai întâmplat și cu alții. Oameni cu care crezi că ai o legătură specială, dar de care, până la urmă, trebuie să te desparți.

Ulterior, am reflectat îndelung asupra acelui vot.

M-am întrebat în ce privință am greșit. În calitate de căpitan, eram un tip sociabil, dar, uneori, trebuia să fiu și antisocial. Abordarea de tip „mână liberă” a lui Kovács m-a silit să acționez atunci când am considerat că prestația noastră suferă din acest motiv. Trebuia să critic atât grupul, cât și indivizii. Poate că nu a fost inteligent din partea mea într-o perioadă în care toți jucătorii din echipă erau admirați, dar m-am simțit obligat, profesional vorbind, să fac acest lucru în calitate de căpitan. Oricum, am acționat întotdeauna cu scopul de a îmbunătăți lucrurile și niciodată în mod distructiv.

Asta a condus la cele mai mari confruntări. Când le spuneam unora dintre băieți că trebuiau să-și revizuiască atitudinea. Când le ziceam ferm că în victoria din ziua anterioară toate au fost bune și

* În olandeză, Vereniging van Contractspelers (n.r.). ** În olandeză, Contractspelersfonds KNVB (Koninklijke Nederlandse Voetbalbond, Asociația Regală de Fotbal a Țărilor de Jos) (n.r.).

49

de a-i lăsa locul lui Michels. S-a întâmplat ca Armand Carabén, un tip nemaipomenit cu o soție olandeză, să facă parte din conducere. Alte câteva coincidențe pe care eu nu le consider întâmplătoare. Și mai era și faptul că oferta de salariu era gigantică. Pe atunci, la Ajax câștigam un milion de guldeni, din care plăteam 72% impozit. La Barcelona, nu doar aș fi câștigat dublu, dar aș fi plătit fiscului numai 30 sau 35%. Nu doar câștigam mult mai mult; dar și păstram mai mult din suma câștigată.

Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât părea o decizie mai rațională. Urma să joc fotbal într-o țară sudică, în acerbă competiție cu niște cluburi precum Real Madrid, pentru care jucaseră nume mari precum Ferenc Puskás și eroul meu din copilărie, Di Stéfano.

Până la urmă, semnarea contractului a fost o decizie facilă. Pe atunci era la putere generalul Franco, așa că am fost, desigur, criticat pentru că plecam să joc fotbal într-o dictatură. Când a fost limpede că plecam de la Ajax, am primit tot felul de mesaje veninoase și încă și mai multe aberații de acest gen. Dar cel mai rău lucru pentru mine a fost faptul că Ajax i-a oferit mamei, care făcuse pentru club tot ce i-a stat în puteri, un loc inferior pe stadion. În spatele unui stâlp. Asta m-a zdrobit întru totul.

Pe 2 decembrie 1968 mă căsătorisem cu Danny.

Lăsând în urmă o viață în care nu trebuia să mă gândesc decât la mine și la fotbal, a trebuit, dintr-odată, să încep să împart lucrurile și să fiu mai legat de oamenii de lângă mine. În cazul meu, nou descoperita mea responsabilitate de familist s-a transferat în activitatea fotbalistică. Aproape imediat am început să mă gândesc la drepturile celorlalți jucători așa cum

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 50

împărțite cu aceia care le câștigaseră. În cele din urmă, am sugerat ca 70% din bani să revină echipei. Efectiv, asta nu ar fi costat clubul nici măcar un sfanț, întrucât premiile bănești acordate de UEFA nu erau incluse în bugetul anual. Comitetul de conducere nu a vrut să se implice, deși era un aranjament absolut onest, bazat pe performanță. În opinia mea, nu este nimic rău în a primi un bonus pentru că îți faci treaba bine. Până la urmă, s-a făcut așa cum am zis eu, iar echipa și clubul au împărțit banii.

Date fiind toate acestea, poate înțelegeți de ce votul contra mea în calitate de căpitan a fost o lovitură atât de mare. Desigur, transferul la Barcelona era un mare salt în carieră, dar nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte dacă nu ar fi fost acel incident din tabăra de cantonament.

De ce Barcelona? Spania tocmai își deschisese granițele pentru jucătorii străini, Rinus Michels ajunsese acolo de la Ajax în urmă cu doi ani, iar eu vizitasem orașul în vacanță. De asemenea, l-am întâlnit de câteva ori pe Carles Rexach în Mallorca.

A jucat la Barcelona și spunea niște povești grozave despre club și despre oraș. Era un club mândru, în inima vieții locale, dar, atunci când mi-au făcut o ofertă, nu mai câștigaseră un titlu de campioni de mai bine de zece ani.

Eram îngrijorat, mă simțeam nedorit la Ajax și, în aceste condiții, dacă un club ca Barcelona te vrea, ești obligat să privești lucrurile cu mai mare atenție. Mai ales atunci când suma de transfer va bate recordul mondial.

O întâmplare fericită a fost faptul că Vic Buckingham, sub îndrumarea căruia am debutat pe când era antrenor la Ajax, lucrase la Barcelona înainte

51

iulie, pe când în Spania se prelungea până la sfâșitul lui august. Așa că KNVB a refuzat să îmi acorde dreptul de joc și trebuia să aștept două luni până când Barcelona putea să mă introducă în competiții. Așa că s-a luat decizia organizării unor meciuri amicale, astfel încât suporterii să aibă măcar o șansă de a mă vedea în acțiune. A fost un mare succes. Fiecare meci s-a jucat cu casa închisă și, după numai trei meciuri, Barcelona își recuperase banii cheltuiți pe transferul meu.

Firește, cei din KNVB nu au fost încântați când s-au organizat meciurile amicale, dar i-am amenințat că mă retrag din echipa națională. Cum se apropia Cupa Mondială din Germania, meciul decisiv de calificare din Belgia a fost programat în noiembrie și înainte de disputarea lui fuseseră planificate câteva amicale internaționale. Am spus că fără destule meciuri în picioare nu pot fi disponibil pentru Echipa Portocalie.

Cum te poți aștepta ca un jucător care stă pe tușă două luni să joace la acel nivel?

Presiunea a dat rezultate și, pe 5 septembrie 1973, am debutat la Barcelona într-un amical cu Cercle Brugge.

Scorul a fost 6-0, eu am înscris de trei ori și, brusc, toată lumea a fost convinsă de faptul că suma-record plătită pentru transferul meu era justificată. Pe urmă, am mai jucat trei amicale – cu Kickers, Arsenal și Orense – și le-am câștigat pe toate. Toate bune și frumoase la suprafață, dar impactul rezultatelor a fost cu atât mai mare din cauza startului mizerabil al Barcelonei în campionatul spaniol. Când am debutat în La Liga într-un meci jucat acasă cu Granada, pe 28 octombrie, echipa câștigase un singur meci și se găsea undeva la coada clasamentului.

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 52

mă gândeam la ale mele. Am început să mă implic în probleme precum sistemul de bonusuri.

Nu m-a surprins viteza schimbării: nu am fost niciodată unul care lasă pe mâine ce poate face astăzi.

Când circumstanțele s-au schimbat, m-am adaptat cu repeziciune și am dus totul până la capăt. Acasă, am primit o susținere fermă din partea lui Danny, care m-a ajutat să fac ceea ce mi-am propus. Și cu cât reflectez mai mult, cu atât mai mult ajung la concluzia că formarea familiei mele a jucat un rol în geneza conceptului de fotbal total. Era un stil de joc care nu putea fi prestat decât de niște jucători capabili să joace nu doar pentru ei, ci și pentru restul echipei. Zece jucători trebuie să fie conștienți în permanență de ceea ce face omul cu mingea și să anticipeze ce va face în continuare.

Este exact ceea ce se întâmplă într-o familie, cu atât mai mult dacă există copii. Cu siguranță, tot ce face un membru al familiei îi afectează pe ceilalți și experiența mea de soț și tată s-a dovedit de neprețuit când s-a pus problema să plec de la Ajax. Chantal s-a născut în 1970 și Sisula, peste doi ani, așa că, atunci când m-am transferat la Barcelona în 1973, mă aflam chiar la mijlocul procesului de acomodare cu viața de familie și bine pregătit să suport șocul legat de transferul meu. A început de cum am aterizat pe aeroportul din Barcelona. Atâția oameni, atât entuziasm. Pe de o parte, eram intimidat, pe de altă parte, mă simțeam incredibil de însuflețit. După perioada negativă de la Ajax, găseam din nou în mine o doză de energie.

De asemenea, am primit un cadou frumos din partea Asociației Regale de Fotbal a Țărilor de Jos, KNVB, organizația responsabilă de fotbalul olandez. În Olanda, perioada de transferuri s-a încheiat în

53

de entuziasm, căci suporterii încă nu terminaseră petrecerea. Acel rezultat de pe Bernabéu a avut un impact incredibil, nu numai asupra clubului, ci în toată Catalonia. Regiunea suferea sub regimul dur al dictatorului Franco din capitală, așa că victoria a avut o enormă semnificație politică. Am descoperit eu însumi acest lucru când am mers să îl înregistrez pe Jordi la Barcelona. În timp ce Danny era încă în spital, înregistrasem nașterea lui Jordi la Amsterdam. (Oficial, numele său întreg este Johan Jordi, dar avea să fie cunoscut drept Jordi.) Luasem cu mine la Barcelona actul de naștere olandez, așa că puteam să îl înregistrez și în Spania, după cum mi s-a cerut. Funcționarul de la starea civilă mi-a spus că Jordi, care este un nume catalan (Sant Jordi este sfântul patron al Cataloniei) nu era permis și că, în consecință, trebuia înregistrat sub numele Jorge, versiunea spaniolă.

— Atunci avem o problemă, i-am spus funcționarului. Numele lui este Jordi și Jordi rămâne.

Dacă nu vrei să-l înregistrezi, voi merge mai sus, dar în acest caz dumneavoastră veți avea o problemă.

Poziția mea avea mai puțin de-a face cu politica și mai mult cu dreptul nostru de a stabili cum se va numi copilul. Fiindcă nu știusem dinainte care va fi sexul copilului, în decembrie am ales două nume: Nuria pentru o fată și Jordi dacă era băiat. Aceste nume erau necunoscute în Olanda, așa că eu și Danny am socotit că erau cu totul aparte.

Pe măsură ce nașterea se apropia și le-am împărtășit numele altor oameni din Spania, ni s-a spus să ne luăm gândul de la catalanul Jordi. Am spus imediat că eu și Danny hotărâm cum se va numi copilul și că asta nu era treaba nimănui în afară de noi. Am ales numele

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 54

Din fericire, meciul cu Granada a marcat o schimbare a norocului nostru. Scorul final a fost 4-0, eu am marcat două goluri și după aceea nu am mai pierdut niciun meci, câștigând liga la o distanță de opt puncte de a doua clasată. Am încheiat sezonul pe cai mari. Entuziasmul din club era foarte însuflețitor, dar, în același timp, mi-am dat seama foarte clar că ștacheta fusese ridicată din ce în ce mai sus cu fiecare an. Totuși, atât timp cât continuam să joc bine, totul era în regulă. Însă de la început s-au petrecut mereu lucruri bizare la Barcelona. Nimic nu a mers conform planurilor. De exemplu, nașterea fiului meu, Jordi, din 1974. Pe data planificată pentru când avea să nască Danny, 17 februarie, aveam programat un meci în deplasare cu Real Madrid. Numai că noi am decis ca băiatul să se nască la Amsterdam, ca și fetele, cu același ginecolog care le asistase la naștere pe Chantal și pe Susila, și tot prin cezariană. Și eu doream să fiu de față, așa cum o făcusem de două ori înainte.

Din punctul meu de vedere, era cel mai firesc lucru din lume, dar pe la spatele meu toată lumea era panicată. Până la urmă, Rinus Michels a întrebat dacă operația nu putea fi efectuată cu o săptămână mai devreme. Sunt sigur că trebuie să fi vorbit cu doctorul fără știrea mea. Oricum, eu și Danny am fost de acord, Jordi s-a născut pe 9 februarie și peste o săptămână puteam să joc la Madrid. Dar ce a urmat a fost extraordinar, întrucât Danny a trebuit să aștepte zece zile după cezariană până să se poată întoarce acasă. Așadar, după meciul cu Real, pe care l-am câștigat cu 5-0, am zburat imediat în Olanda ca să o aduc pe Danny, în vreme ce Catalonia era în al nouălea cer. După câteva zile, când am aterizat cu copilul pe aeroportul din Barcelona, a fost încă o explozie

55

prieten cu Michels, cu care jucase cândva la Ajax, locuia la Madrid. Theo, tatăl jurnalistului sportiv Jaap de Groot, era vecin de apartament cu Gregorio Benito, fundaș central la Real, care venea frecvent în vizită la vecinii lui olandezi. Evident, nu știa nimic despre relația dintre De Groot și Michels, fiindcă înainte de meciul cu Barcelona i-a dezvăluit întregul plan de joc al Realului. În centrul strategiei stătea ideea ca eu să nu fiu ținut om-la-om, ci să fiu marcat în zonă de fundașii madrileni.

Când Michels a aflat acest lucru, mi-a cerut să joc mai în spate. În consecință, cei patru apărători, neavând ce să acopere, au fost derutați, lucru de care au profitat mijlocașii noștri, avansând printre ei. Planul a dat rezultate, infiltrările în atac ale mijlocașilor noștri luând Realul total prin surprindere.

Este remarcabil cum niște evenimente accidentale pot să aibă consecințe majore. După acea victorie cu 5-0 am jucat o serie de meciuri cum nu s-au mai văzut până atunci. Peste trei luni, Barcelona era echipa campioană națională după paisprezece ani. A fost o experiență de neuitat, una care încă mă umple de bucurie când mi-o amintesc. Spre deosebire de perioada de la Ajax, poziția mea de căpitan al echipei a fost acceptată la Barcelona. Ca lider, trebuie să îți asumi întotdeauna responsabilitatea. Întotdeauna am spus că m-a ajutat în această privință faptul că aveam o familie. M-a învățat să am mai multă grijă de ceilalți. Această implicare face parte, de asemenea, din conceptul de fotbal total. În acel prim sezon agitat la Barcelona am învățat să fac față din ce în ce mai bine unei mari presiuni, atât pe gazon, cât și în afara lui. Asta făcea parte din rolul de căpitan, desigur. Michels mi-a fost de mare ajutor în

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 56

pentru că ne-au plăcut, nu pentru că vreunul dintre noi avea vreo rudă de la care să împrumutăm numele.

Primei noastre fete i-am spus Chantal, un nume franțuzesc. Susila este un nume indian. Asta avea de-a face și cu atitudinea generației noastre. Uneori făceai niște lucruri care se abăteau de la regulile generațiilor anterioare.

I-am spus asta și funcționarului de la Barcelona.

La început mi-a spus că este imposibil. La care i-am răspuns că era ghinionul lui dacă nu se putea. Emoțiile naționaliste stârnite de meciul cu Real Madrid trebuie să fi fost și în sufletul său și, în cele din urmă, i-am oferit o scuză decentă pe care să o invoce. Fiindcă Jordi fusese înregistrat mai întâi la Amsterdam, i-am arătat certificatul olandez de naștere și i-am spus că nu putea să ignore un document oficial. Fiindcă, indiferent de ce scria el, certificatul de naștere rămânea valabil oriunde în lume. Asta l-a liniștit și l-a înregistrat pe Jordi fără alte fasoane. Așadar, victoria cu 5-0 nu a avut numai o mare valoare emoțională pentru poporul catalan; și fiul meu a beneficiat de ea la biroul stării civile. Fiindcă mă îndoiesc că funcționarul s-ar fi răzgândit atât de repede în cazul în care am fi pierdut la Madrid sau dacă am fi fost undeva în coada clasamentului.

Rinus Michels pusese la punct un nou sistem de joc pentru meciul cu Real și totul a decurs conform planului în acea seară pe Santiago Bernabéu. Tactica inventată de Michels a funcționat perfect. În acel meci eu nu am jucat pe extremă sau ca atacant lateral, ci m-am retras puțin, ceea ce însemna că ceilalți jucători puteau să se infiltreze în spațiul creat. A fost o mutare strategică năucitoare, pe care nu am mai folosit-o până atunci, dar, abia câțiva ani mai târziu, am aflat cum i-a venit ideea lui Michels. Theo de Groot, pe atunci

57

3 Numirea lui Michels în locul lui František Fadrhonc ca selecționer al naționalei Olandei la Cupa Mondială din Germania, în 1974, a fost foarte importantă pentru mine. Poate chiar crucială. Desigur, nu uitasem modul în care fusesem dat afară de la Ajax. Mă întâlnisem în câteva rânduri în echipa națională cu foștii coechipieri și nu fusese deloc ușor la început. Și asta pentru că se plângeau și acum în privința mea. De ce ajungeam mereu mai târziu decât ei la meciurile internaționale?

Nu-și dădeau seama cât dura pe atunci drumul din Spania. Nu existau atâtea curse aeriene câte sunt în prezent.

De exemplu, am jucat odată un meci în nordul Spaniei și a trebuit mai întâi să iau autobuzul înapoi până la Barcelona și apoi să zbor la Amsterdam, de unde am avut zborul de legătură într-un orășel din Blocul Comunist unde trebuia să jucăm un meci din preliminariile Cupei Mondiale. Totul era foarte complicat: am plecat duminică și am ajuns marți,

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 58

această privință. S-a spus mai târziu că eu l-am făcut atât de mare, dar el a jucat un rol decisiv în dezvoltarea mea ca jucător, dându-mi întotdeauna sfatul potrivit în momentul potrivit. De când aveam optsprezece ani și jucam la Ajax, el m-a luat deoparte, făcându-mă să analizez tacticile folosite în meciuri, aducând mereu un grad uriaș de profesionalism mediului în care trebuia să mă dezvolt ca jucător. Michels a decis ritmul de joc și a acordat atenție constantă fiecărui detaliu din dezvoltarea mea. Mai târziu, când am devenit antrenor și consilier, am descoperit eu însumi cât de greu este dacă jucătorii tăi nu sunt motivați să evolueze la maximum. Când se întâmplă acest lucru, oricât de mult îți dorești și oricât de mult te străduiești, nu vei avea niciodată succes. Michels a creat atacanții de care aveam nevoie în jurul meu ca jucător. A făcut acest lucru atât la Ajax, cât și la Barcelona și, de asemenea, la echipa națională a Olandei. Asta nu înseamnă că propria contribuție nu m-a adus la nivelul următor de performanță, dar, ca să reușești acest lucru, ai nevoie de ceilalți, fiindcă nu vei putea niciodată să o faci de unul singur.

59

terenului pe stânga și îl forțează pe adversar să paseze mingea repede. Ceea ce îi agravează problema. Pentru asta, Neeskens trebuie să-și lase omul din marcaj.

Asta înseamnă că adversarul său direct este nemarcat, însă respectivul nu-l poate urma pe Neeskens fiindcă din apărarea noastră, Wim Suurbier a venit și a suplinit plecarea de pe post a lui Neeskens. Repede și eficient, creăm o situație de trei la doi. Pentru a nu ne mai lungi: eu făceam presing pe zona forte a adversarului, Neeskens făcea același lucru pe partea sa slabă, iar Suurbier avea grijă ca omul din marcaj al lui Neeskens să fie forțat să rămână pe poziție. Totul se întâmpla pe o rază de cinci până la zece metri.

De fapt, aceasta a fost mereu esența fotbalului total, să joci mereu în funcție de ceea ce vezi și niciodată în funcție de ceea ce nu vezi. Cu alte cuvinte, trebuie să ai o vedere de ansamblu, să ai mingea în fața ochilor de fiecare dată.

Să luăm de exemplu rugby-ul, unde jucătorii trebuie să paseze balonul înapoi pentru a putea avansa. Rezultatul e că ei au o vedere de ansamblu mai bună asupra a ceea ce se întâmplă în fața lor. Aceeași teorie poate fi aplicată și fotbalului, însă mulți nu văd lucrurile în acest fel. Ei cred că trebuie să trimită mingea înainte, când ar trebuit să-i paseze, de fapt, celui care vine din spate. El e într-o poziție mai puțin avansată, însă are o vedere de ansamblu asupra jocului. În orice caz, conceptul de fotbal total are în vedere distanțele din teren și între compartimente. Dacă folosești tactica asta, până și portarul e considerat un jucător de câmp. Cum portarul nu poate pune mâna pe mingea trimisă în spate, el trebuie să fie capabil să joace fotbal. Trebuie să facă în așa fel încât fundașii să

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 60

pentru meciul programat miercuri seara. Mai târziu am aflat că unii dintre jucători erau deranjați din cauză că nu călătoream odată cu restul echipei. Bine, dar cum aș fi putut face asta?

Fadrhonc nu mi-a luat apărarea, iar asta a fost o lovitură dură, pe care am fost nevoit s-o accept. Uneori m-am întrebat dacă merita osteneala, însă, dată fiind șansa de a juca pentru țara mea la Cupa Mondială, să nu fiu prezent nu era o opțiune realistă, ba nu era chiar deloc o opțiune, când KNVB a decis să-l numească pe Michels la cârma naționalei Olandei. După ce a sosit, el le-a spus tuturor atacanților să se antreneze pentru ceea ce a devenit cunoscut în acel turneu final drept „fotbalul total”.

Acest concept de fotbal total necesită indivizi talentați care să acționeze în mod disciplinat într-un grup. Cine se plânge sau nu e atent îi trage în jos pe ceilalți – și era nevoie de un antrenor ca Michels pentru a înăbuși orice astfel de încercare. Nu știu cine a inventat termenul de fotbal total, însă se potrivește foarte bine. Fotbalul total reprezintă, pe lângă calitatea jucătorilor, mai degrabă o chestiune de distanță și de poziționare. În asta constă baza acestui concept tactic. Când ai stabilit corect distanțele și formația de joc, totul se îmbină perfect. Însă e nevoie de foarte multă disciplină. Nu se poate ca cineva să ia o acțiune de atac pe cont propriu, fiindcă atunci conceptul n-ar mai funcționa. Cineva va începe să facă presing asupra unui adversar, iar întreaga echipă va trebui să schimbe viteza.

Iată un exemplu. Când fac presing asupra unui fundaș dreptaci, îl atac pe piciorul drept și îl forțez să paseze cu piciorul său mai slab, cu stângul. În acest timp, Johan Neeskens avansează de la mijlocul

61

Am auzit și am citit în mai multe locuri că toți cei care au urmărit acea Cupă Mondială din Germania și-au imaginat că stilul nostru de joc a apărut întâmplător. Nimic mai greșit. Naționala Olandei de atunci era compusă dintr-un grup de jucători foarte buni, cu mult peste medie. Erau extraordinar de buni. Mijlocaș stânga nu era doar Gerrie Mühren de la Ajax, ci și Willem van Hanegem de la Feyenoord.

Aveam jucători de talie mondială care se luptau pentru pozițiile respective. Pe dreapta erau Wim Jansen, tot de la Feyenoord, și Johan Neeskens, care la scurt timp urma să plece de la Ajax și să mi se alăture la Barça. Ce altceva ți-ai mai fi putut dori? Spuneți-mi cine e mai bun ca aripă stângă – Piet Keizer sau Rob Rensenbrink? Oriunde te-ai fi uitat, găseai doar fotbaliști de clasă mondială care câștigaseră trofee în fiecare țară în care jucaseră. Nu trebuia decât să alegi și restul îl făceau ei.

Iar talentul de clasă mondială era combinat cu profesionalism. Să-l luăm, de exemplu, pe Ruud Krol, un fundaș polivalent pe care l-am admirat enorm de fiecare dată. Era capabil să joace în apărare și la mijlocul terenului. Era un tip care hotărâse că vrea să ajungă sus și își făcea conștiincios temele pentru a ajunge acolo. Se întorcea pe teren după antrenament, zi de zi, pentru a-și perfecționa pasa în adâncime.

Super!

Unsprezecele nostru de start avea mulți jucători foarte talentați, însă puteai introduce în teren cincisprezece fotbaliști care erau foarte buni, și nu pe un singur post de joc. Fundașul dreapta putea juca și ca fundaș central, în timp ce atât Johnny Rep, cât și René van de Kerkhof puteau evolua pe aripa dreaptă.

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 62

primească mingea la momentul potrivit. De multe ori trebuie să se poziționeze la marginea careului, pentru a putea fi folosit de colegii de joc din fața sa. În stilul nostru de joc de la Cupa Mondială din Germania nu exista loc pentru un portar care nu părăsea niciodată linia porții.

De aceea a fost ales Jan Jongbloed în locul lui Jan van Beveren, până atunci titular între buturi. Faza extraordinară era că în tinerețe Jongbloed fusese atacant. Ca portar, nu doar că îi plăcea să intre în joc, ci era și foarte bun cu mingea la picior și nu o pierdea decât rareori, fiindcă era capabil să gândească asemenea unui atacant. În fața lui Jongbloed, apărarea noastră avea un singur fundaș veritabil, pe Wim Rijsbergen. Arie Haan fusese mijlocaș, iar fundașii centrali Ruud Krol și Wim Suurbier avuseseră poziții de joc mai avansate. Aproape toți erau fotbaliști capabili să gândească în termenii jocului complet.

Erau buni pe pozițiile lor și aveau o tehnică și mai bună.

Transformarea unui mijlocaș sau a unui atacant în fundaș aparținea, desigur, filosofiei de joc a lui Michels de la Ajax. Ea presupunea că un jucător care evoluase ca aripă între opt și optsprezece ani era capabil să vadă jocul din fața sa și căuta mereu să avanseze pe teren, pentru a ajunge aproape de poarta adversă cât mai des cu putință, chiar dacă antrenorul îl juca mai în spate. Asta presupunea că prefera să nu alerge înapoi și beneficia de pe urma unei formații de joc mai scurte. În plus, în general vorbind, mijlocașii și atacanții au o tehnică de joc mai bună decât aceea a unui fundaș clasic. Prin urmare, și acesta este un avantaj, dacă aceștia sunt reprofilați.

63

* Precedenta calificare a Olandei la un turneu final de Campionat Mondial fusese realizată în Franța 1938, dintr-o grupă preliminară din care mai făcuseră parte Belgia și Luxemburg. La acea ediție, batavii fuseseră eliminați încă din faza optimilor de finală, după un scor de 3-0 reușit de Cehoslovacia, după prelungiri, la Le Havre (n.t.).

64

Totul a crescut în timp, a fost din ce în ce mai bine, iar în curând toată lumea ținea cu noi. Pe atunci nu existau telefoane mobile sau internet, astfel că încurajările echipei nu au devenit virale, însă faima noastră a crescut treptat și am devenit o forță aproape de neînvins.

Pe de altă parte, pregătirea echipei pentru Cupa Mondială nu decursese deloc în liniște. A existat multă agitație în privința banilor și a sponsorilor. Era de așteptat, fiindcă totul era straniu și nou atât pentru jucători, cât și pentru KNVB, în condițiile în care nu mai participaserăm la o Cupă Mondială. Fiindcă lucrurile începeau s-o ia razna, a fost înființat un comitet al jucătorilor, cu reprezentanți de la Ajax și Feyenoord, pentru a ne asigura că vom primi o sumă corectă. Fuseserăm rivali de-o viață pe teren, însă acum, dintr-odată, colaboram pentru a găsi soluții.

Datorită socrului meu, cunoșteam mai multe despre treburile astea decât restul colegilor mei.

Alături de Cor, eram cu mult înaintea lor în privința respectivelor chestiuni. Comitetul jucătorilor a fost totodată o ocazie excelentă pentru a ne împărtăși experiențele. Am căzut repede de acord că era vorba nu despre cine câștigă cel mai mult, ci despre grup în totalitatea sa. Prin urmare, ceea ce se aplica unuia dintre noi era valabil pentru toți. Fiecare urma să primim aceeași sumă de bani, iar cel care juca urma să încaseze o primă de meci. Cei care jucau cele mai multe meciuri urmau să încaseze cei mai mulți bani. Era un proiect de pionierat, însă, până la urmă, am beneficiat de el ca grup.

Mai era problema că eu aveam un contract de sponsorizare încheiat cu Puma, compania producătoare de echipament sportiv, ceea ce însemna

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF

Erau mulți jucători talentați care puteau aduce un plus echipei.

Cupa Mondială din 1974 a reprezentat punctul culminant a cinci ani de succese ale echipelor de club olandeze la nivel național. Totul începuse în 1970, când Feyenoord Rotterdam a învins-o pe Celtic Glasgow în finala Cupei Campionilor Europeni, după care Ajax a câștigat trofeul de trei ori la rând. Calificarea naționalei Olandei la turneul final din 1974, prima dată din 1934*, a fost bomboana de pe tort. Cu o echipă compusă, în principal, din jucători ai echipelor Ajax și Feyenoord, cele două mari cluburi se reuniseră într-un final. Era combinația ideală. Acesta era ultimul mare pas pe care țara îl făcea pentru a intra în galeria marilor națiuni ale fotbalului. În acea vară, în Germania, am aflat cât de importantă era Cupa Mondială. Prin Feyenoord, dar mai ales prin Ajax, fotbalul olandez dominase competițiile intercluburi timp de patru ani, însă asta nu se compara cu strălucirea unei Cupe Mondiale.

Dimensiunea competiției părea că influențează totul.

Să luăm, de exemplu, impactul asupra imnului nostru național, „Wilhelmus”. Nu-l mai auzisem niciodată cântat cu atâta patimă și de atâția spectatori înaintea fiecărui meci. Apoi erau suporterii aceia costumați în portocaliu. Era prima dată când vedeam atât de mulți într-un singur loc. Sentimentul că îți reprezentai cu adevărat țara devenea tot mai puternic zi de zi.

Erai mândru că joci pentru țara ta. De la jucători la suporteri, toți eram onorați că participam la acel eveniment.

65

Pentru noi, felul în care jucam era ceva perfect natural, însă filosofia noastră de fotbal total atrăgea admirația tuturor celorlalți. Stilul nostru de joc puternic și dinamic se concentra pe respingerea cât mai eficientă a adversarului, cu sau fără minge.

Fundașii erau capabili să atace, iar atacanții erau în stare să facă faza de apărare. Scopul era ca fiecare jucător să fie capabil să ducă mingea în jumătatea adversă. Oamenilor li se părea fantastic să vadă așa ceva. Jocul nostru s-a îmbunătățit de la meci la meci și ne-a întărit convingerea că puteam deveni campioni mondiali. Șaisprezece echipe au participat la acea ediție a Cupei Mondiale. Acestea au fost repartizate în patru grupe de câte patru, din care primele două clasate se calificau într-o fază secundă, în care existau două grupe, A și B. Câștigătoarele grupelor din faza a doua urmau să-și dispute finala, în timp ce echipele de pe locul al doilea urmau să joace pentru locul al treilea.

Exceptând meciul cu Suedia din primul tur, am câștigat fără probleme toate partidele din grupă.

Uruguay, Bulgaria, Germania de Est și Argentina, niciuna nu a avut nicio șansă. Meciul cu Suedia s-a încheiat nedecis, 0-0, iar eu am spus imediat după asta că era păcat să nu obții un rezultat bun după ce ai jucat atât de bine. Însă, după meci, toată lumea a vorbit despre fenta pe care o făcusem, așa-numitul „dribling Cruyff” – în timp ce înaintez, trag mingea după piciorul de sprijin, îmi întorc imediat tot corpul și sprintez către minge.

Nu mai făcusem niciodată acel dribling la antrenamente și nici măcar nu-l mai încercasem.

Ideea mi-a venit într-o fracțiune de secundă, fiindcă era cea mai bună soluție pentru situația în care mă

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 66

că nu puteam purta echipamentul furnizat de rivalii lor de la Adidas pe durata Cupei Mondiale.

Până atunci, echipamentul naționalei Olandei nu purtase nicio siglă, însă lucrul acesta s-a schimbat la Cupa Mondială, când pe tricou au apărut trei benzi distinctive, marca Adidas. KNVB semnase un contract cu Adidas fără să le spună nimic jucătorilor. Și-au imaginat că nu era cazul, fiindcă tricoul era al lor. „Însă capul care iese din tricou e al meu”, le-am spus eu. În cele din urmă, am eliminat una dintre dungile de pe tricoul meu, care astfel a redevenit neutru.

Trebuia să ne obișnuim cu aceste treburi organizatorice de dinafara terenului, fiindcă erau complet noi, însă perioada aceea era fantastică. Asta pentru că totul se lega în cele din urmă. Ne găseam calea, ceea ce ne-a făcut să fim mai puternici. Pe măsură ce se apropia turneul și după ce acesta a început, am observat că deveniserăm un grup din ce în ce mai puternic. Deși eram jucători internaționali provenind de la cluburi diferite, acum alcătuiam o echipă. Lucrul acesta s-a văzut în primul nostru meci, împotriva Uruguay-ului. Spiritul de echipă era evident. Desigur, credeam că putem realiza ceva nemaipomenit, însă, în realitate, nu ne așteptaserăm ca o echipă națională din America de Sud, reprezentanta unei națiuni pe care o consideram mai puternică și mai bine ancorată fotbalistic, să nu ne facă față. De fapt, am fost uluiți de valoarea propriului nostru joc. Acasă, eram obișnuiți să înfruntăm echipe care știau foarte bine cum jucau Ajax sau Feyenoord. Însă aici eram la Cupa Mondială, iar adversarii noștri se pare că habar n-aveau de noi. Ei jucau după scheme la care noi renunțaserăm cu cinci sau șase ani în urmă.

67

construcție a fazei și finalizarea ei sunt și acum un spectacol fantastic.

Deși mulți consideră meciul acela ca fiind unul dintre cele mai bune din istoria Cupei Mondiale, noi știam că nu jucaserăm la cel mai înalt nivel în primele minute. Desigur, înfruntam Brazilia. Era campioana mondială și, tehnic vorbind, era tot ce avea fotbalul mai bun. Aveau în echipă jucători celebri: Jairzinho, Rivellino, Paolo Cézar... La început, a contat și asta.

Am fost puțin orbiți de strălucirea numelor lor.

Asta până când am intrat mai bine în meci și i-am surclasat cu propriile lor arme. Tehnic, ambele echipe erau valoroase, însă noi am fost cei care am putut intensifica ritmul de joc. Aici a fost diferența. Noi aveam o capacitate mult, mult mai bună de a juca în viteză.

Terenul a fost iarăși un element important. Iarba braziliană era total diferită față de cea din Europa.

Cunoșteam acest lucru. Observi asta mai ales când joci mingea la firul ierbii. În Germania, gazonul era tuns scurt și uscat, firul era subțire, în timp ce în Brazilia era lăsat mai lung, mai gros și mai gras. Asta are efect asupra vitezei mingii; diferența poate fi de la cer la pământ. Din fericire pentru noi, jucam în Germania, și nu în America de Sud, ceea ce însemna că suprafața de joc era un avantaj pentru noi.

Echipa Braziliei trecea, de asemenea, printr-o perioadă de tranziție. Erau preocupați să lase tehnica pură în urmă și să o înlocuiască printr-un amestec de tehnică și forță fizică. La baza jocului nostru se afla tehnica, iar restul erau probleme de poziționare și de sprijin în joc. Un bun joc pozițional însemna că nu mai trebuia să alergi foarte mult, astfel că jucătorii tehnici puteau să se remarce mai bine. Deși am fost

Driblingul meu

JOHAN CRUYFF 68

aflam atunci. Există anumite impulsuri care apar, datorită faptului că ai ajuns la un nivel tehnic și tactic atât de înalt, încât picioarele răspund imediat la ceea ce mintea dorește ca ele să facă. Chiar dacă nu e decât o străfulgerare care-ți trece prin minte. Întotdeauna am folosit astfel de fente. Nu le-am utilizat niciodată pentru a-mi ridiculiza adversarul, ci doar ca pe cea mai bună soluție la o anumită problemă. Da, uneori, am trimis mingea printre picioarele cuiva, însă am făcut-o doar dacă nu aveam nicio altă soluție pentru a trece de adversar. Asta e cu totul altceva decât să ridiculizezi pe cineva și să te distrezi pe seama lui. Lucrul acesta m-a iritat chiar și când i-am văzut pe alții făcându-l.

Atât Olanda, cât și campioana mondială Brazilia, câștigaseră primele două partide din grupa A, astfel că ultimul meci din grupă, cel direct, era, de fapt, o semifinală a Cupei Mondiale. În ce mă privește, meciul acela a fost punctul culminant al turneului. Îmi amintesc mult mai clar acel meci decât finala. I-am surclasat pe campionii mondiali la toate capitolele: tehnică, viteză, creativitate. Am fost mai buni pe toate planurile.

Acea victorie obținută cu scorul de 2-0 a fost un triumf atât pentru echipă, cât și pentru mine, personal. Nu numai pentru că golul meu, cel de 2-0, a fost ales ulterior drept cel mai bine executat din turneul final, ci pentru că a simbolizat tot ce însemna conceptul de fotbal total. Aripa noastră stângă, Rob Rensenbrink, a avansat pentru a primi balonul de la Ruud Krol, fundașul nostru de stânga. Rensenbrink l-a lansat pe Krol rămas fără adversar în față, iar acesta a ajuns la marginea terenului, înainte de a-mi centra, iar eu să reiau din voleu la prima bară. Întreaga

69