Excitat

Titlul original al acestei cărți este Aroused: The History of Hormones and How They Control Just About Everythin de Randi Hutter Epstein.

Copyright © 2018 by Randi Hutter Epstein. By arrangements with the author. All rights reserved. © Publica, 2019, pentru ediția în limba română Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României EPSTEIN, RANDI HUTTER Excitat : istoria hormonilor şi modul în care controlează aproape totul / Randi Hutter Epstein ; trad.: Adina Avramescu. - Bucureşti : Publica, 2019 Conţine bibliografie ISBN 978-606-722-336-1

I. Avramescu, Adina (trad.)

61 57

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Bogdan Ungureanu DESIGN: Alexe Popescu REDACTOR: Flori Bălănescu CORECTORI: Paula Rotaru, Cătălina Călinescu DTP: Dragoş Tudor

CUPRINS

Introducere............................................................................................... 9 1. Mireasa Grasă.................................................................................17 2. Hormonii... sau cum am putea să le spunem........................33 3. Creieri murați................................................................................57 4. Hormonii ucigași........................................................................... 81 5. Vasectomia virilă........................................................................103 6. Suflete-pereche în hormonii sexuali.................................... 123 7. Stabilirea identității de gen..................................................... 139 8. Creșterea în înălțime.................................................................169 9. Măsurând incomensurabilul...................................................195 10. Dureri crescânde..........................................................................211 11. Bufeurile: misterele menopauzei......................................... 229 12. Endoprenorii testosteronului................................................ 253 13. Oxitocina: acea senzație plăcută............................................277 14. Tranziția........................................................................................297

15. Veșnic nesătul: hipotalamusul și obezitatea...................... 317 Epilog...................................................................................................... 331 Mulțumiri..............................................................................................335 Note.........................................................................................................343

Lui Stuart & Jack, Martha, Joey, Eliza

8 RANDI HUTTER EPSTEIN

I

ÎN VARA ANULUI 1968, am petrecut mult timp la piscina bunicii mele, la Sprain Brook Country Club din Yonkers, New York. Bunica mea, Martha, și cele trei prietene ale sale (întotdeauna același cvartet) ședeau la umbră, jucau canastă, beau cafea fierbinte și fumau Kent. Înotam împreună cu sora și fratele meu mai mari, dar, cel mai adesea, eu și sora mea stăteam la soare cu pielea îmbibată în ulei Johnson’s pentru copii și cu capul vârât în despărțitura coperții unui disc pe care l-am învelit în folie de aluminiu, încercând astfel să captăm razele soarelui.

Pe drumul către casă, eu și sora mea ne priveam mâinile una lângă cealaltă. Ea avea întotdeauna un bronz frumos; eu, roșie ca racul din cap până-n picioare, genul de bronz care se duce până a doua zi. Însă bunica Martha avea un bronz superb.

Părea că atrăgea asupra sa cele mai bune raze, fără să facă niciun efort.

Cinci ani mai târziu, am aflat că bunica noastră nu avea vreun mod special de a face plajă. Avea o problemă hormonală: boala Addison. Corpul ei nu producea suficient cortizol – un hormon care ajută la menținerea unei tensiuni arteriale nor-

9 E XC I TAT

Introducere

RANDI HUTTER EPSTEIN 10

male și întărește sistemul imunitar. Oamenii cu boala Adisson suferă de oboseală accentuată, greață și tensiune arterială mică, uneori periculos de mică. Totodată, boala face ca pielea să devină închisă la culoare. Odată ce i s-a pus un diagnostic, tratamentul a fost ușor de stabilit. Bunica lua zilnic pilule cu cortizon, un hormon sintetic asemănător cortizolului, pe care organismul ei nu-l producea. În 1900, când s-a născut bunica mea, cuvântul „hormon” nu exista. A fost inventat în 1905. Pe vremea când s-a îmbolnăvit ea, în anii 1970, oamenii de știință i-au identificat deficiența hormonală, i-au măsurat hormonii până la a miliarda parte dintr-un gram și i-au prescris pastile care i-au ținut boala sub control. În 1855, Claude Bernard, un fiziolog renumit, a început să suspecteze că există o legătură între ficat și împiedicarea oscilațiilor puternice ale nivelului de zahăr din organism. Fiziologul studiase digestia și descoperise deja că pancreasul eliberează sucuri care ajută la descompunerea alimentelor.

Pentru a testa acest lucru, a hrănit un câine cu o dietă alcătuită din carne și fără zahăr. Apoi l-a omorât, i-a scos imediat ficatul și a verificat nivelul de zahăr din organul cald încă, după câteva minute și din nou câteva ore mai târziu. Spre satisfacția sa, nivelul de zahăr din ficatul câinelui a început practic de la zero, dar a continuat să crească. (Chiar dacă animalul era mort, ficatul – la fel ca alte organe – a continuat să funcționeze câteva zile; acesta este și motivul pentru care reușesc transplanturile.)

Bernard i-a anunțat pe colegii săi că ficatul conține o substanță ce înmagazinează și produce zahăr. Însă el a mai susținut și că toate organele, nu numai ficatul și pancreasul, eliberează substanțe care contribuie la buna funcționare a

11 E XC I TAT

organismului. A numit aceste substanțe chimice „secreții interne”. Era o modalitate nouă de a gândi corpul omenesc.

Mulți istorici consideră că Bernard a fost părintele endocrinologiei. Eu nu sunt de acord. Adevărații pionieri au stabilit că aceste substanțe nu sunt doar secreții interne, ci joacă un rol mult mai important. Ele stârnesc. Excită receptorii unor celule-țintă, apăsând pe întrerupătoare ce pun lucrurile în mișcare.

Am decis să cercetez cu atenție istoria hormonilor, deoarece ultimul secol a fost un timp al descoperirilor incredibile, dar și al declarațiilor scandaloase. În anii 1920, descoperirea insulinei și folosirea ei ca tratament au transformat diabetul dintr-o condamnare la moarte într-o boală cronică. În anii 1970, un test pentru hormonii tiroidieni făcut în rândurile nou-născuților a împiedicat mii de copii să dezvolte handicapuri intelectuale la maturitate. În același timp, s-au făcut și pași greșiți. Vasectomiile au fost promovate ca un mijloc de întinerire pentru persoanele în vârstă, un moft care a durat aproape un deceniu, începând cu jumătatea anilor 1920.

La puțină vreme după asta, un doctor care trata persoane selecte a susținut că poate detecta tulburările hormonale studiind fața oamenilor și a început să prescrie remedii bazate pe hormoni. Era un fel de hocus-pocus combinat cu tratamente puternice și periculoase.

Cartea de față spune povestea unor oameni de știință îndrăzneți și, de asemenea, a unor părinți disperați. La începutul secolului XX, când tehnicile sofisticate de imagistică medicală nu apăruseră încă, un neurochirurg executa operații pe creier pentru îndepărtarea unor bucăți dintr-o glandă care, credea el, avea să pună capăt bolilor cauzate de o supradoză de hormoni. În anii 1960, un cuplu a luat la rând laboratoarele de patologie

RANDI HUTTER EPSTEIN 12

și morgile pentru a face rost de hormoni de creștere pentru fiul lor scund. Excitat mai este și povestea unor cumpărători bizari, care mureau (uneori, literalmente) după injecțiile cu hormoni, vrând să trăiască un pic mai mult ori să se simtă ceva mai bine.

Voi începe cu medicii de la sfârșitul anilor 1800, care scormoneau prin glandele cadavrelor, unele dintre acestea furate din cimitire. Și voi culmina cu oamenii de știință care au trasat traiectoria hormonilor până la genele care îi produc.

Cum am descoperit că hormonul de creștere nu este doar pentru creștere? Când am aflat că testiculele și ovarele sunt controlate de un hormon din creier? Existența unui hormon al foamei – stabilită recent – înseamnă că nu lipsa mea de voință este ceea ce mă împinge spre excese culinare, ci alcătuirea chimică a propriului organism? Și dacă lucrurile stau astfel, există realmente vreo diferență între cele două? La urma urmei, eu sunt compoziția mea chimică. Și ce spun cele mai recente studii despre hormonii folosiți azi: gelurile cu testosteron, populare în rândurile bărbaților în vârstă, și terapia de substituție hormonală pentru femeile la menopauză?

Excitat începe cu perioada de dinaintea descoperirii hormonilor, când medicii secolului al XIX-lea au început să observe glandele de secreție internă răspândite în tot corpul.

Cercetarea a dus la apariția conceptului de hormon la începutul secolului XX. Din anii 1920, domeniul – endocrinologia – explodase de la o știință obscură la una dintre cele mai dezbătute specialități medicale. Pe lângă descoperirea insulinei, au fost izolate estrogenul și progesteronul. În același timp, au apărut o mulțime de ghiduri practice pentru promovarea a tot felul de remedii excentrice.

Dacă anii 1920 – „Anii Furtunoși” – au reprezentat debutul endocrinologiei, epoca în care aceasta a câștigat popularitate,

13 E XC I TAT

atât prin tratamentele sale reale, cât și prin leacurile băbești, au fost anii 1930, care i-au cimentat rolul de știință serioasă.

Trei progrese majore ale biochimiei au demontat dogma consacrată în trecut. Oamenii de știință crezuseră că estrogenul și testosteronul erau niște substanțe complet diferite, însă, în acest din urmă deceniu, cercetătorii au descoperit că ele diferă doar printr-o singură grupă hidroxil: adică un singur atom de hidrogen și unul de oxigen. Estrogenul și testosteronul sunt la bază frați gemeni în straie diferite. În al doilea rând, când estrogenul a fost în sfârșit izolat din urina de cal, el nu a apărut din excrețiile femelelor, ci din cele ale armăsarilor. Oamenii de știință crezuseră că ovarele produc estrogen și testiculele testosteron; această descoperire le-a dovedit că fiecare dintre ele produce ambele tipuri de substanță. Și, în sfârșit, în opinia lor, estrogenul și testosteronul erau substanțe antagonice: asemenea copiilor dintr-un balansoar, ridicarea unuia îl împinge în jos pe celălalt. Dar, în realitate, cele două substanțe nu sunt deloc antagonice, ci sunt parteneri care acționează de multe ori în cârdășie.

Aceste descoperiri au introdus o imagine mai complicată a hormonilor. Oamenii de știință nu mai studiau fiecare hormon în parte, ci examinau modul în care aceștia erau conectați.

A doua jumătate a secolului XX a început cu un triumf. Cercetătorii au descoperit cum pot fi măsurați hormonii, un lucru care fusese considerat imposibil. Aceasta pentru că, în ciuda puterii lor, ei vin în grupuri minuscule. Până la această dată, ei fuseseră considerați prea rari pentru a fi măsurați. La puțină vreme după aceea, a fost aprobată pilula contraceptivă; testele rapide de sarcină, care puteau fi făcute acasă, au înlocuit metodele mai vechi și mai lente; iar hormonii îmbuteliați erau vânduți pentru a domoli simptomele menopauzei. Însă

RANDI HUTTER EPSTEIN 14

euforia nu a durat prea mult. Pe măsură ce pilulele cu hormoni căpătau o popularitate uriașă, începeau să iasă la iveală efectele secundare. S-a făcut legătura între doza originală a pilulei și atacurile cerebrale mortale. Terapia de substituție hormonală, despre care se credea cândva că previne toate tipurile de afecțiuni cronice ale bătrâneții, a fost considerată un tratament eficient, dar în niciun caz mult trâmbițata cură-minune de până atunci. Astăzi avem o abordare mult mai plină de discernământ a terapiei cu hormoni, însă mai sunt multe lucruri de lămurit.

Cum să cumpănim beneficiile și riscurile potențiale? Ideea nu este să promovăm o modalitate nouă de a rămâne veșnic tineri (aceasta este o istorie veche, care continuă să fie rescrisă) și nici să pledăm doar pentru lucrurile naturale (la urma urmei, suntem făcuți din hormoni; ei alcătuiesc compoziția noastră chimică). Mai degrabă, Excitat îi ajută pe cititori să înțeleagă interacțiunile complexe dintre hormoni, interacțiuni ce au loc în corpul nostru, și relațiile pe care le avem cu hormonii la care suntem expuși.

Recent, mama mi-a împărtășit că doamnele cu care bunica Martha obișnuia să joace cărți i-au spus cu câteva săptămâni înainte ca boala acesteia să fie diagnosticată că bunica era din cale afară de obosită. Ațipea în timpul jocului. Apoi, în lunea de dinaintea Zilei Recunoștinței din 1974, ea a venit la noi acasă, în New Jersey, și a stat acolo foarte calmă. În loc să se ducă să bage o lingură în supă și apoi să strâmbe din nas, mormăind că nu are destulă sare, s-a așezat să se odihnească pe o canapea.

Asta nu era bunica Martha pe care o știam eu. (Pofta de sare, aveam să aflăm curând, era un alt simptom al bolii Addison.)

Nici urmă de bârfele sau nemulțumirile ei obișnuite. Nu a avut energie nici măcar pentru a se duce pe verandă să fumeze o țigară. Mama s-a speriat și a chemat medicul.

I

15 E XC I TAT

Acesta nu a găsit nimic în neregulă, dar, dată fiind schimbarea ciudată de personalitate suferită de bunica, a internat-o în spital pentru teste suplimentare. Când a fost dusă cu căruciorul în salon, bunica era prea slăbită pentru a ridica o furculiță, astfel că mama a trebuit să o hrănească. Atunci a văzut mama că limba bunicii era neagră ca smoala. (Privind retrospectiv, mama nu e sigură că internistul a examinat-o vreodată. Cum de nu a observat simptomele?)

Tatăl meu, care era patolog, a pus laolaltă indiciile – limbă neagră, piele bronzată, oboseală excesivă – și a suspectat că era vorba de boala Addison. A insistat să fie făcute teste hormonale. Acestea au scos la iveală o lipsă acută a cortizolului.

La acea vreme, nu știam prea multe despre boala ei, cu excepția faptului că John F. Kennedy avea același lucru, ceea ce l-a prins foarte bine, dându-i o aură prezidențială. Din toată copilăria mea, mi-o aduc aminte pe mama spunându-i bunicii: „Mamă, nu uita să-ți iei pastila de cortizon”. Trebuia să ia o pastilă dimineața și una după-amiaza. Nu sunt nici măcar sigură dacă știam că boala Addison este o afecțiune hormonală.

Pentru mine, hormonii însemnau sâni, menstruație și sex. Nimic mai simplu de-atât.

Dar hormonii reprezintă mai mult. Ei sunt niște substanțe chimice puternice, care controlează metabolismul, comportamentul, somnul, schimbările de dispoziție, sistemul imunitar, lupta, abandonul – nu doar pubertatea și sexul. Așadar, într-un anume sens, cartea de față este o istorie a biochimiei ființelor vii, emoționale. Istoria hormonilor este, totodată, o istorie a descoperirilor, a căilor greșite, a perseverenței și a speranței. Aducându-le împreună – știința fundamentală și persoanele care au construit-o – Excitat este o poveste despre ceea ce ne face oameni, din interior spre exterior.

16 RANDI HUTTER EPSTEIN

1

NU TRECUSE NICI MĂCAR O ZI de când Mireasa Grasă murise și fusese înmormântată, că hoții de cadavre1 au și încercat să o dezgroape și să o ducă oamenilor de știință. Prima încercare de exhumare a avut loc pe 27 octombrie 1883, cam pe la miezul nopții, în cimitirul Mount Olivet din Baltimore. Paznicul locului a tras un foc de armă, speriindu-i pe vandali, care au luat-o la sănătoasa cu tot cu cazmale și lopeți. O oră mai târziu, focurile de armă puneau pe fugă un alt grup de indivizi veniți la același mormânt. Ziarele au prezentat relatări contradictorii. Unele spuneau că gloanțele i-au ciuruit pe doi dintre tâlhari. Altele susțineau că nimeni nu a fost rănit. În orice caz, toată lumea a supraviețuit. Cu excepția, firește, a miresei.

E o minune că s-a gândit cineva că aceștia ar putea să dezgroape toate cele 234 de kilograme ale lui Blanche Grey, cunoscută și ca Mireasa Grasă. În primul rând, fusese nevoie de doisprezece oameni solizi care să o pună pe o targă de lemn, să o coboare cu ea trei rânduri de scări, să o urce în căruța mortuară și apoi să o îngroape la doi metri sub pământ. Ar fi fost nevoie de cel puțin tot atâția oameni pentru a o scoate de acolo. În al doilea rând, corpul ei era o marfă medicală râvnită,

17 E XC I TAT

Mireasa Grasă

RANDI HUTTER EPSTEIN 18

astfel că paznicul a fost deosebit de vigilent în acea noapte, supraveghind cu atenție locul, de la fereastra de la etajul al doilea al casei sale din cimitir. Un coleg l-a ajutat; amândoi au făcut cu rândul de pază, stând la fereastră, cu puștile în poziție de tragere.

„Profanatori de morminte”, Healy Collection, Academia de Medicină din New York. Prin amabilitatea Bibliotecii Academiei de Medicină din New York.

19 E XC I TAT

Biata Blanche Grey. S-a născut în Detroit, un nou-născut uriaș, de șase kilograme, care s-a umflat până a ajuns la 110 kilograme pe vremea când tocmai împlinea doisprezece ani. Mama murise la câteva zile după venirea ei pe lume, iar tatăl și cei doi frați s-au gândit că nimeni nu o va lua în căsătorie și că va fi sortită să rămână în casa părintească pentru totdeauna. Blanche a fost de altă părere. Ea era hotărâtă să ajungă cât mai departe posibil, să înceapă o viață nouă care să o scoată de sub ocheadele critice ale familiei sale și privirea curioasă a doctorilor. Și-a ales o meserie care o punea garantat în centrul atenției.

La șaptesprezece ani, Blanche s-a urcat într-un autobuz și s-a dus în Manhattan pentru a obține un rol într-un spectacol cu monștri. Și-a făcut ea socoteala că ar putea să apară pe scenă ca Femeia Grasă, alături de alte ființe „anormale” – femei cu barbă, pitici, uriași și alții asemenea. Uneori erau aliniați într-o încăpere cavernicolă, alteori erau prezentați în spatele unui montagne russe dintr-un parc de distracții. Antreprenori cu experiență promovau aceste spectacole voaioristice2 ca pe un fel de divertisment educațional.

Expunerea unei variații a naturii omenești atât de mari, înghesuită într-un sigur loc, nu a fost doar de natură să amuze un public amator de senzații tari, ci a aprins curiozitatea unui grup eclectic3 de fiziologi, neurologi și biochimiști. Scopul lor era să demonstreze că acești oameni erau cum erau din cauza unui defect fizic, nu ca urmare a unui viciu sau a pedepsei divine, așa cum se credea în general. Dacă ar fi reușit să demonstreze ce-i făcea pe acești oameni să fie periculos de diferiți, ar fi descoperit ce ne făcea pe noi ceilalți să fim atât de minunat de normali.

Dacă Blanche s-ar fi născut cu o sută de ani mai târziu și ar fi trăit în a doua jumătate a secolului XX, în loc de secolul

RANDI HUTTER EPSTEIN 20

al XIX-lea, medicii ar fi supus-o unor teste pentru a determina tulburările hormonale asociate cu obezitatea sa – probleme legate, cel mai probabil, de nivelele hormonilor tiroidieni și de creștere. Dacă s-ar fi născut în jurul anului 2000, ar fi avut o șansă bună să fie văzută de un endocrinolog care i-ar fi verificat nivelurile de leptină și grelină. Medicii care au examinat-o la naștere ar fi suspectat că mama sa suferea de diabet, o boală hormonală care, printre altele, sporește șansele de a avea un copil obez. Aceștia ar fi știut suficiente lucruri despre problemele hormonale așa încât să verifice prezența altor afecțiuni.

De exemplu, deficitul de hormoni tiroidieni existent la naștere și netratat duce nu numai la creșterea în greutate, dar și la deficiențe cognitive și la piele uscată.

Dar Blanche a trăit într-un timp precar pentru descoperirile științifice.

Au existat unele indicii. Cu patruzeci de ani înainte de moartea lui Blanche, în 1840, autopsia unei femei moarte din cauza așa-numitei obezități fatale a scos la iveală prezența unei tumori4 pe o glandă a creierului. Nu mult după aceea, examinând cadavrul unei obeze – o fetiță de zece ani cu întârzieri de dezvoltare5 –, medicii au descoperit că îi lipsește o glandă. Oare Blanche fusese ucisă de o boală glandulară?

La puțină vreme după ce a ajuns în orașul New York, Blanche a început să câștige 25 de dolari pe săptămână făcând pe Doamna Grasă într-un muzeu situat pe strada Bowery, la numărul 210. (În anii 1930, acesta avea să devină Hotelul Monroe6 pentru cerșetori, iar în 2012, un bloc turn de lux.) Aproape imediat, David Moses, controlorul de bilete care câștiga un salariu modest de doar 5 dolari pe săptămână, a pus ochii pe ea. După câteva întâlniri, i-a propus să devină soțul și managerul ei. Blanche a fost de acord cu ambele oferte. Avea șap-

21 E XC I TAT

tesprezece ani, dar a spus că împlinise optsprezece. El avea 25 de ani. Moses a vândut bilete la nunta lor, care a avut loc la Muzeul Dime din New York. Un banner uriaș flutura deasupra intrării: „Blanche Grey, cea mai grasă fată din lume, se va mărita pe scenă în seara aceasta, la ora 9!”. Moses a postat anunțuri în ziarele locale pentru a se asigura că vor fi vândute toate biletele. Reclamele o numeau pe Grey „minunea secolului al XIX-lea”. „O mireasă masivă”, scria The Baltimore Sun. „Mai mult decât jumătatea cea bună”, scria The New York Times. Blanche Grey „a făcut cântarul să se încline la 230 de kilograme, prin urmare era firesc și în acord cu legea gravitației ca un corp mai mic să fie atras de unul mai mare”. The Times o numea o „monstruozitate adipoasă”7.

Imediat după nuntă, Moses a avut o altă idee: să schimbe numele de scenă al lui Blanche din Doamna Grasă în Mireasa Grasă. El credea că Grey va căpăta astfel un avantaj într-un domeniu din ce în ce mai aglomerat. Fete și Doamne Grase erau, la urma urmei, titluri generice. Însă Miresele Grase erau rare. Logodna și nunta lui Blanche făcuseră presa să vuiască, astfel că Moses îi asigura acum pe expozanți că vor fi asaltați de mulțimi întregi de gură-cască plătitori de bilete. Înregistrase o mulțime de rezervări pentru luna lor de miere, pe care aveau să o petreacă la locul de muncă. În dimineața de după ceremonie, noua doamnă Moses a dat o „reprezentație” pe faleza aglomerată din Coney Island, New York. De acolo, soțul ei a făcut rezervări la Muzeul Dime din Baltimore și la cazinoul Hagar & Campbell din Philadelphia.

La început, totul părea să meargă nemaipomenit de bine.

Muzeul Dime din Baltimore a oferit camere gratuite la o pensiune nu numai tinerilor însurăței, dar și nuntașilor care-i

RANDI HUTTER EPSTEIN 22

însoțeau: Piticul Ciung, Femeia cu Barbă și Maurul Alb. (Localnicii au numit-o „pensiunea monștrilor”.8) Singura imperfecțiune a fost suita nupțială: Blanche nu putea să urce până la al treilea etaj. Muzeul a fost de acord să o urce până acolo – cu ajutorul mai multor oameni și al unei macarale. Moses le-a propus să vândă bilete pentru călătoria verticală a acesteia.

După câteva zile, au apărut semne rău prevestitoare. Audiența a început să se plângă că Mireasa Grasă nu putea să-și țină ochii deschiși. Femeia cu Barbă era îngrijorată pentru că pielea lui Blanche era roșie și plină de pete. Mai târziu, soțul ei a declarat că o supraveghease cu atenție, dar nu-și dăduse seama cât de bolnavă era. În ciuda semnelor exterioare, The Baltimore Sun declara că Blanche era „veselă și fericită” și chiar a „încurajat clipitul din ochi al scheletului viu de la muzeu, spre nemulțumirea soțului său care a devenit gelos”.

Câteva zile mai târziu, Mireasa a murit. Moses era șocat.

Dormise în timpul nopții, iar dimineața s-a trezit la ora șapte pentru că soția sa s-a răsucit. Respira greu, așa că a sărutat-o și s-a culcat la loc. O oră mai târziu, a tresărit pentru că cineva ciocănea la ușă. Era administratorul. Înainte să se ridice, a spus el, s-a uitat la soția lui și și-a dat seama că era moartă9.

La fel ca nunta, moartea lui Blanche a ținut prima pagină a ziarelor: „Cea mai grasă mireasă a murit”, anunța The Baltimore Sun. „Grăsimea a omorât-o” era titlul articolului din Chicago Daily Tribune. Știrea morții ei a apărut până și în The Irish Times: „Moartea subită a unei femei grase”.

O mulțime de oameni s-au adunat în timp ce Blanche era dusă la cimitir. Femeile care se întorceau acasă de la cumpărături și-au pus coșurile jos și s-au holbat. Fete tinere se îmbulzeau în mulțime pentru a ocupa un loc în față. Băieții s-au urcat pe stâlpii de telegraf. Cei din clădirile vecine se aplecau

23 E XC I TAT

peste fereastră. În timp ce urmăreau cum femeia obeză era transportată de la „hotelul monștrilor”, au putut să le zărească pe gratis pe Femeia cu o Singură Mână în lacrimi și pe Femeia cu Barbă, precum și pe alte personaje de la circ care mergeau pe lângă moartă. „Oamenii adunați pe trotuar par să se uite la suferința prietenilor bietei femei moarte ca la un fel de spectacol”, relata The Baltimore Sun. „Ei râd și își dau coate.”10 Povestea tragică a lui Grey sintetizează Epoca de Aur a Americii: spectacole cu monștri, dispreț pentru ceea ce era considerat anormal (dar asta nu excludea profitul obținut de pe urma lui) și o presă senzaționalistă. Se pare că Moses a încercat să profite de pe urma morții lui Grey, vânzând poze cu cadavrul ei pentru 10 cenți bucata. În ciuda unui potop de articole care păreau mai degrabă niște parabole decât scrieri jurnalistice, nimeni nu și-a bătut capul să spună că moartea lui Blanche a fost exact ca viața ei: un fel de zarvă mediatică lipsită de orice considerație pentru persoana ei. Ea a fost, se pare, o jucărie pentru presă și publicul băgăcios. Însă povestea lui Blanche nu se reduce la faima sa efemeră și la mica avere câștigată; ea aruncă o undă de lumină asupra științei medicale de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Blanche a murit chiar în momentul în care oamenii de știință începeau să dezlege misterele sistemului nostru endocrin, secrețiile produse de organele noastre interne: hormonii. De ce unii oameni sunt prea grași? Prea păroși? Prea înalți? Prea scunzi?

Descoperirea hormonilor, la doar câțiva ani de la înmormântarea ei, avea să ducă la aflarea răspunsurilor. Și, în timp, înțelegerea hormonilor avea să ducă, la rândul său, la crearea unor tratamente vitale, cum ar fi insulina pentru diabet.

Această cercetare ne va ajuta, de asemenea, să descifrăm fundamentul chimic al unei bune părți din ceea ce ne face pe

RANDI HUTTER EPSTEIN 24

noi să fim noi. E vorba nu numai dezvoltarea noastră fizică, dar și de cea psihică. Ce declanșează mânia? Ce determină legătura maternă? Alcătuirea noastră chimică poate explica ura sau dragostea ori desfrâul? Probabil că niciun alt domeniu al științei medicale nu se ocupă de un teritoriu atât de vast precum o face endocrinologia prin studiul hormonilor.

Din punct de vedere chimic, hormonii sunt lanțuri mari de aminoacizi sau inele de atomi de carbon cu mici bucăți care atârnă de fiecare parte. Dar a vorbi despre ei doar în termeni de structură este ca și cum ai descrie o minge de fotbal ca pe un obiect eliptic de piele care este aruncat pe un dreptunghi de aproximativ 100 de metri lungime. Nu ne arată cum un obiect relativ mic generează o putere și o complexitate incredibile.

Dacă ne imaginăm corpul ca pe o autostradă pe care circulă informații în diferite direcții, sistemul nostru nervos funcționează asemenea unui panou de comandă de modă veche. El conține fire ce trebuie conectate la sursă și la țintă în vederea transmiterii semnalelor. Putem să urmăm traseul unui nerv de la un capăt la altul. Hormonii sunt cu totul și cu totul altă poveste. Ceea ce-i face să fie atât de remarcabili – în comparație cu toate celelalte substanțe chimice din corpul nostru – este modul aparent magic în care ei funcționează. Hormonii sunt lansați dintr-o celulă situată într-o parte a corpului și nimeresc ținte aflate la mare distanță – fără să fie nevoie de vreo conexiune. Ei sunt rețeaua noastră fără fire. O celulă a creierului, de exemplu, emite un hormon, doar o picătură mică, și declanșează o reacție în testicule sau în ovare. (Alte substanțe chimice călătoresc departe, cum ar fi oxigenul care circulă, de asemenea, în sânge. Însă oxigenul nu este eliberat de o glandă și îndreptat către o țintă anume, așa cum este cazul hormonilor.)

Cele nouă glande majore din corp, de la cap până la organele genitale, sunt hipotalamusul, glanda pineală și hipofiza*, situată în creier, sub hipotalamus; tiroida și paratiroidele din gât; Insulele lui Langerhans** din pancreas; suprarenalele, care acoperă rinichii; ovarele și testiculele. Oamenii de știință aveau să descopere, la începutul secolului XX, că dacă îndepărtau o glandă producătoare de hormoni din creierul unui câine, puteau să injecteze secrețiile ei oriunde în corpul animalului și totul s-ar fi întors la normal. Într-adevăr, uimitor.

Ei aveau să afle, de asemenea, că fiecare dintre celulele noastre are markeri, asemenea ruterelor pentru computere, care direcționează semnalele hormonale exact către locul unde trebuie să ajungă. Și aveau să-și dea seama că rareori hormonii acționează singuri. O scădere a nivelului unui hormon interferează cu alți hormoni și, asemenea efectului de domino, va tulbura mai multe funcții ale organismului. Toate aceste secreții ale glandelor producătoare de hormoni sunt în unele privințe diferite, dar aceleași. Înrudite. Ca surorile. Sau, mai degrabă, ca verișoarele.

Sarcina glandei este simplă: să secrete hormoni. Sarcina hormonului este mai complicată: să mențină corpul într-o stare de echilibru.

Hormonii controlează creșterea, metabolismul, comportamentul, somnul, lactația, stresul, schimbările de dispoziție, ciclurile somn-veghe, sistemul imunitar, reproducerea, lupta, abandonul, pubertatea, creșterea copiilor și sexul. Scopul

25

* Autorul folosește „glandă pituitară”; în România este uzuală expresia „glandă hipofiză” (n.r.).

E XC I TAT

** Insulele pancreatice au fost descoperite de medicul german Paul Langerhans, în anul 1868 (n.r.).

RANDI HUTTER EPSTEIN 26

lor este să ne aducă înapoi la starea normală atunci când lucrurile scapă de sub control. Și pot fi, de asemenea, cauza tulburării.

Endocrinologia a apărut abia în secolul al XIX-lea, la multă vreme după alte descoperiri medicale importante. La sfârșitul secolului al XVII-lea, oamenii de știință au recunoscut că sângele mai degrabă circulă decât să curgă înainte și înapoi și aveau o imagine destul de exactă a anatomiei omului. Descoperirea hormonilor a fost amânată până la apariția fiziologiei și chimiei la jumătatea secolului al XIX-lea, fapt care a generat o nouă modalitate de a studia corpul. Cercetătorii nu au mai abordat corpul uman pur și simplu explorând terenul, asemenea unor topografi care se aventurează pe un pământ nou. Și nu s-au mai concentrat doar asupra traseelor sângelui și nervilor. Au început să investigheze substanțele chimice ale corpului și să speculeze cu privire la impactul lor asupra sănătății și bolilor. Medicina a devenit mai științifică. În 1894, William Osler, considerat părintele medicinei moderne, declara: „În absența fiziologiei și a chimiei, medicul nu face decât să rătăcească fără nicio țintă, nefiind în stare să ajungă vreodată la un concept exact al bolii, și aplică tratamente la întâmplare”.11 La sfârșitul secolului XX, aveam să aflăm că hormonii depind de celulele imune și de mesagerii chimici de la creier – și viceversa. Celulele noastre de apărare și mesagerii celulelor creierului se bazează pe hormoni pentru a funcționa corespunzător. Acest sistem complex s-a dovedit mult mai complicat decât ne-am imaginat vreodată. Și încă nu-l înțelegem în totalitate. În timpul lui Blanche Grey, cercetătorii au început să facă lumină. Medicina era la vârsta adolescenței: îndrăzneață, aro-

* Primul om de știință care a pledat pentru existența microorganismelor a fost Robert Hooke (1660, Micrografia), însă părintele microbiologiei este considerat Anton van Leeuwenhoek, deoarece le-a descoperit cu ajutorul microscopului (1676). Prima lucrare importantă în domeniul microbiologiei este cea a medicului german Robert Koch (Postulatele lui Koch, 1884); el este descoperitorul celebrului bacil Koch, bacilul tuberculozei, și al cauzelor care determină boli infecțioase ca tuberculoza (TBC), antraxul, holera ș.a. În 1905 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Fiziologie, datorită contribuțiilor sale la studiul infecției tuberculoase (n.r.).

27 E XC I TAT

gantă, naivă. Nefiind constrânși de granițe etice, de necesitatea unui consimțământ informat și de alte exigențe care aveau să remodeleze cercetarea medicală la sfârșitul secolului XX, detectivii științifici curajoși au prosperat într-o comunitate a explorării, făcând descoperiri în termenii lor, pornind de la propriile idei despre unde să se ducă și ce să facă. Experimentele și testările lor îndrăznețe au permis științei să avanseze mai rapid decât în zilele noastre, când trebuie luate măsuri de precauție pentru ca drepturile pacienților să nu fie încălcate.

Dar indiferent dacă aceste experiențe au luat avânt ori s-au poticnit pe drum, ele au dus foarte rar la lansarea unor idei noi. Acestea mocneau, uneori chiar decenii la rând. Teoria evoluționistă a fost discutată cu mulți ani înainte ca Charles Darwin să o publice în 1859. Teoria bolilor cauzate de microorganisme era cunoscută deja în laboratoarele din Europa înainte ca Robert Koch* să adune dovezi decisive și să o publice în anii 1880. Același lucru poate fi spus despre descoperirea hormonilor. (Probabil că nu este surprinzător că teoria hormonilor a apărut aproape în același timp cu teoria microorganismelor; ele sunt specialități foarte diferite, însă ambele se concentrează asupra unor entități minuscule și cu o forță foarte mare.)

Secole la rând, vindecătorii au observat puterile secrețiilor produse de ovare și testicule. Ei și-au pus întrebări legate de glanda tiroidă din gât și de glandele suprarenale care

RANDI HUTTER EPSTEIN 28

se află pe rinichi. Cu siguranță că ele trebuie să servească la ceva. Dar la ce?

Primul experiment științific autentic legat de hormoni a fost efectuat pe 2 august 1848. Doctorul Arnold Berthold a făcut o experiență pe șase cocoși din curtea casei sale din Göttingen, Germania. La acea vreme, mulți oameni de știință aveau curiozități legate de testicule: dacă conțineau fluide vitale și cum funcționau. Era posibil ca testiculul să-și mai îndeplinească funcția dacă era plasat în altă parte a corpului?

Berthold a tăiat câte un testicul de la doi dintre cocoșii săi. Și a mai tăiat câte două testicule de la alți doi. Celor doi rămași le-a făcut o stranie mutare a testiculelor, îndepărtând ambele testicule și reinserând câte unul în burta celuilalt cocoș. În acest fel, fiecare a ajuns să aibă un testicul de la celălalt, plasat într-un loc greșit.

Iată ce a descoperit Berthold: păsările rămase fără testicule s-au îngrășat și au devenit leneșe și fricoase. Se comportau ca niște găini, spunea el. Minunata lor creastă roșie a pălit și s-a micșorat. Au încetat să mai alerge după găini. Cei care aveau acum un singur testicul erau masculii, sau mai degrabă cocoșii care fuseseră dintotdeauna. Mergeau legănat, se umflau în pene și tânjeau după găini. La autopsie, Berthold a descoperit că testiculul lor era mărit și a dedus că se umflase pentru a compensa lipsa celuilalt.

Dar cea mai uimitoare descoperire dintre toate, cea care avea să șocheze întreaga comunitate a celor care cercetau testiculele, a fost rezultatul mutării gonadelor. Berthold își pusese întrebarea dacă testiculele pot să funcționeze de oriunde din corp. Pot. El implantase un testicul între meandrele intestinale ale unei păsări grase, leneșe și castrate – tânărul cocoș, de numai trei luni, nu avea nimic între copanele sale, în

29 E XC I TAT

afară de un testicul singuratic în măruntaiele sale – și cu toate acestea a redevenit un autentic vânător de găini, cu creastă roșie și toate cele. Berthold a repetat operația sa de implantare a testiculului în măruntaie cu o altă pasăre, iar rezultatul a fost același. „Cântau pătimaș, adeseori se luptau între ei sau cu alți cocoșei și aveau reacția obișnuită față de găini”, scrie el.12 Berthold crezuse că după ce-și va opera păsările va descoperi că între testiculele implantate și corp se dezvoltase o rețea de nervi. În schimb, el a găsit testiculele înconjurate de vase de sânge. În raportul său științific ce se întindea pe patru pagini, Berthold a explicat pentru prima oară cum funcționează hormonii, spunând că experimentul său a arătat că testiculele au eliberat o substanță în sânge, care a fost transportată prin restul corpului și a ajuns la destinația sa specifică.

Avea dreptate: hormonii sunt eliberați într-o parte a corpului și ajung într-un anumit loc, asemenea unei săgeți bine țintite. (El nu a folosit termenul „hormon” pentru că acesta avea să fie inventat jumătate de secol mai târziu.) Nimeni nu l-a ascultat. Specialitatea științei hormonale ar fi putut să debuteze chiar în acel moment. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. Știința nu înseamnă doar să faci experimentul. Ea presupune, de asemenea, să urmezi anumite piste. Să găsești indiciile.

Să înțelegi semnificația. Să te lupți cu îndoielile. Experimentul lui Berthold cu cocoșii din curtea casei sale ar fi putut să fie cel care schimbă paradigma, care ar fi transformat radical modul în care oamenii de știință analizau secrețiile interne. El și-a publicat observațiile13 în Mueller’s Archives of Anatomy and Pysiology, sub titlul „Transplantation der Hoden” (hoden este cuvântul german pentru testicule). Apoi, într-o manieră cât se poate de discretă, a trecut la alte proiecte. După cum spune Albert Q. Maisel în The Hormone Quest („În căutarea

RANDI HUTTER EPSTEIN 30

hormonului”), a fost ca și cum Columb14 ar fi descoperit America și apoi s-ar fi întors acasă pentru a-și petrece restul vieții studiind străzile din Madrid.

După Berthold, au venit alții care au plantat semințele a ceea ce avea să devină într-o bună zi domeniul endocrinologiei: Thomas Blizard Curling15, un chirurg din Londra, a făcut autopsia a două fetițe obeze, cu deficiență mintală (una a murit la șase ani, alta la zece ani), pentru a vedea dacă poate să găsească în interiorul corpului lor vreun defect fizic. El a descoperit că niciuna dintre ele nu avea glanda tiroidă, ceea ce l-a determinat să publice un articol în care făcea legătura între o tiroidă nedezvoltată și incapacitatea mintală. Thomas Addison16, un alt londonez, a făcut legătura între funcționarea defectuoasă a glandelor suprarenale și un sindrom care includea pete maronii și oboseală. Cu timpul, avea să fie numit după el: boala Addison. George Oliver17, un medic din nordul Angliei, și-a hrănit fiul cu glande suprarenale de oaie și vacă luate de la un măcelar, doar pentru a vedea ce se întâmplă. Tensiunea arterială a băiatului a crescut enorm. Bucuros de descoperirea făcută, el s-a asociat cu un om de știință din Londra și amândoi au făcut experiențe pe câini, care au confirmat descoperirile făcute la om. Secrețiile misterioasei glande suprarenale aveau să fie numite „adrenalină”.18 În ciuda acestor experimente variate, în secolul al XIX-lea nimeni nu a văzut întregul tablou; cercetătorii nu și-au dat seama că diferitele glande ce secretau substanțe chimice aveau caracteristici similare. Prin urmare, nu a existat un domeniu specializat, ci doar o amestecătură de oameni de știință, care continuau să studieze intens glande individuale.

Cei care se ocupau de glandele suprarenale nu discutau cu cei care aveau ca obiect de studiu testiculele, iar aceștia din urmă nu comunicau cu cercetătorii interesați de tiroidă.

1

31 E XC I TAT

Era nevoie de o intuiție pătrunzătoare și de cooperare pentru a aduce aceste studii într-o singură categorie, pentru a găsi un mod comun de acțiune și a-l boteza cu un singur nume. Era nevoie de mai multe cercetări făcute asupra unor bărbați și femei precum Blanche Grey – mulți dintre aceștia au fost dezgropați și aduși în laboratoarele științifice din Baltimore, New York, Boston și Londra. Fiziologi, oameni de știință și chimiști au avut nevoie de subiecți, morți sau vii, pentru a examina glandele și a studia secrețiile acestora. Și mai era nevoie de un domeniu de un studiu unitar: un grup de oameni de știință și medici împărtășind idei și descoperiri, testând tratamente care aveau să aducă alinare și uneori să-i vindece pe cei în nevoie. Acest lucru avea să se întâmple la începutul secolului XX. În ce o privește pe Blanche, ea a rămas la doi metri sub pământ – nu a ajuns niciodată să fie dezgropată și dusă într-un laborator din Baltimore, în ciuda celor câtorva încercări făcute de hoții de cadavre. Dacă oamenii de știință ar fi ajuns în posesia ei, iată ce ar fi descoperit: globule aurii de grăsime, asemenea unor mormane de frunze galbene, care-i acopereau organele. Un cercetător curios ar fi dat, probabil, grăsimea la o parte și ar fi smuls glanda hipofiză din creierul ei sau glanda tiroidă din gât. Ar fi observat dacă glanda era prea mare sau prea mică. Poate că Blanche ar fi ajuns o curiozitate științifică, plasată lângă scheletul unui individ neobișnuit de înalt, oferind material pentru studii viitoare, dar nu și prea multe răspunsuri.

32 RANDI HUTTER EPSTEIN

2

33

Hormonii... sau cum am putea să le spunem

În memoria câinelui terrier maro care a murit în laboratoarele de la University College în februarie 1903, după ce, timp de peste două luni, a trecut printr-un șir lung de vivisecții, până când moartea i-a adus alinarea.

De asemenea, în memoria celor 232 de câini care au fost supuși la vivisecții în același loc, pe parcursul anului 1902. Bărbați și femei ale Angliei, cât timp vom mai tolera astfel de lucruri?

La începutul secolului, activiștii pentru drepturile animalelor ridicaseră statuia, intitulată Câinele Maro, pentru a-și

E XC I TAT

PE 20 NOIEMBRIE 1907, un grup de mediciniști englezi au purces spre cartierul londonez Battersea pentru a face bucăți statuia unui câine. Era o noapte deosebit de cețoasă, chiar și după standardele londoneze, așa că s-au gândit că nu vor avea niciun fel de probleme.

Monumentul, înalt de trei metri, era totodată și fântână, cu un jgheab mai mare pentru oameni și unul mai mic pentru animalele de companie. Ceea ce îi supăra pe studenți era inscripția de pe soclu: