Fidel Castro by Editura Publica

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SKIERKA, VOLKER

Fidel Castro: o biografie / Volker Skierka ; trad.: Paul Radu Grigoriu. — Bucureşti:

Publica, 2011 Bibliogr. ISBN 978-973-1931-63-0 I. Grigoriu, Paul Radu (trad.) 94(729.1)"19" Castro Ruz, F.

VICTORIA BOOKS este un imprint al editurii PUBLICA Editori:

Cătălin Muraru Radu Minculescu Silviu Dragomir Director executiv:

Bogdan Ungureanu Redactor:

Florin Sia DESIGN:

Alexe Popescu Dtp:

Gabriela Chircea Corectori:

Gabriela Ilincioiu Silvia Dumitrache

Annettei

fidel castro

Biografia

Cuprins

2. Tânărul Fidel �� 16 Printre iezuiţi ................................................................. 16 Printre gangsteri ........................................................... 34

Biografia

1. Mitul eroului �� 11

3. Tânărul revoluţionar �� 47 Furtună şi imbold: Moncada......................................... 47 „El Che“, argentinianul................................................... 57 Călătoria prin furtună cu „Granma“.............................. 61 Guerillero în Sierra Maestra.......................................... 67 321 contra 10 000........................................................... 78 4. Tânărul învingător �� 90 Comunişti şi „Barbudos“............................................... 90 1 500 de legi revoluţionare...........................................102 5. Duşmani vechi, prieteni noi ��117 Marile puteri bat la uşă................................................117 CIA, Mafia şi Golful Porcilor........................................128 Fidelismul.....................................................................145 „Mongoose“ şi „Anadyr“...............................................157

13 zile în pragul celui de‑al Treilea Război Mondial.... 166 Trei jucători la risc.......................................................181 6. Marşul cel lung cu Che ��193 Moscova, Beijing şi Havana.........................................193 Omul nou......................................................................200 Eşecul şi moartea lui Che.............................................209

fidel castro

7. Vremuri rele, vremuri bune ��223 Război şi pace cu Moscova...........................................223 Zece milioane de tone...................................................254 Spre Lumea a Treia.......................................................263 Revoluţia îşi înghite copiii...........................................278 8. Singur împotriva tuturor ��292 Exodul din Florida........................................................292 RectificaciÓn şi perestroika.........................................304 Imperiul sovietic se destramă.....................................327 Puterea fratelui.............................................................346 Economie de război pe timp de pace...........................359 9. Veşnicul revoluţionar ��373 Luptă de clasă pe bază de dolari..................................373 Cuba şi poliţistul mondial...........................................393 Castro, Dumnezeu şi papa...........................................420 Libertate sau „socialismo tropical“.............................442 10. Don Quijote şi istoria ��459 Observaţii ��475 Mulţumiri ��476 Note ��479

1 „Un lucru e sigur: oriunde, oricând şi cu oricine s‑ar afla — Fidel Castro e aici pentru a învinge. Nu cred că există în toată lumea un om care să ştie mai puţin decât el să piardă. Atitudinea lui faţă de o înfrângere, chiar şi în lucrurile mărunte ale vieţii, pare să fie supusă unei legitimităţi personale: nu vrea să o recunoască şi nu îşi găseşte liniştea până când nu reuşeşte să întoarcă circumstanţele şi să o transforme în victorie.“1 Cel care a scris aceste cuvinte este un prieten vechi al lui „Lider Maximo“: scriitorul Gabriel García Márquez. Cuvintele sale oferă un indiciu în legătură cu ce a făcut Fidel Castro timp de o jumătate de secol pentru a le supravieţui duşmanilor, oponenţilor şi prietenilor săi critici: a vrut să aibă dreptate în ceea ce făcea, să fie învingătorul moral şi politic. Fără a se îndoi niciun pic de sine: Cuba „lui“ pentru cubanezi! Doar istoria trebuie să dea verdictul final în legătură cu „misiunea“ lui. Dar, chiar şi în faţa ei, Castro a încercat de la bun început să aibă ultimul cuvânt şi să anticipeze verdictul. În 1953, în timpul procesului privind atentatul său ratat asupra cazarmei Moncada din Santiago de Cuba, cu care şi‑a început cariera de revoluţionar, şi‑a încheiat pledoaria de apărare, devenită celebră, cu o certitudine: „Istoria mă va achita!“. García

Biografia

Mitul eroului

fidel castro

Márquez este de părere că „e unul dintre cei mai mari idealişti ai vremurilor noastre, iar acest lucru s‑ar putea să fie cea mai mare virtute a sa, deşi a fost întotdeauna şi lucrul care l‑a pus cel mai mult în pericol“.2 Dar un alt pericol a stat mereu la pândă: singurătatea. Pentru că doar în singurătate dispar toate contradicţiile.

Cu o voinţă de fier, Castro a supravieţuit mai multor generaţii de preşedinţi americani, secretari generali sovietici, şefi de stat şi de guvern democraţi şi puternici din mai multe ţări, până când a devenit omul numărul unu cu cea mai lungă domnie din secolul XX şi una dintre cele mai interesante personalităţi ale contemporaneităţii. Cu barbă, mereu în uniformă verde, figură a urii şi a eroismului în acelaşi timp, aşa îl cunoaşte lumea. Împotriva nimănui nu au fost urzite atâtea comploturi pentru a‑l asasina. Cine acţionează atât de lipsit de supleţe, „nepolitic“, fără compromisuri, nu supravieţuieşte prea mult în aceste coordonate, ci e înlăturat sau ucis. Faptul că a rămas în viaţă e aproape un miracol. Acesta a fost rezultatul coordonării între instinctul său bine antrenat şi aparatul său de securitate omniprezent, considerat unul dintre cele mai eficiente din lume. Castro abia împlinise douăzeci de ani şi deja avea asasini şi complotişti pe urmele lui: gangsterii politici de la Universitatea din Havana, la sfârşitul anilor ’40, acoliţii dictatorului Fulgencio Batista, răsturnat mai târziu de el, trădători din propriile rânduri, mari proprietari de terenuri alungaţi în timpul revoluţiei, cubanezi exilaţi în Florida, mână în mână cu CIA şi cu Mafia. Şefii acesteia, îndeosebi legendarul Meyer Lansky, pierduseră după revoluţia cubaneză a lui Castro din 1959 o avere în valoare de peste 100 de milioane de dolari, din hoteluri, cluburi, cazinouri, bordeluri şi alte afaceri. Numai aceasta reprezenta doar o zecime din averea Statelor Unite care a fost naţionalizată în acea vreme. Faptul că un ţăran încăpăţânat din estul subdezvoltat al Cubei a apărut şi i‑a luat, pur şi simplu, de sub nas Americii acest paradis

Aproape că nu există fotografii care să‑l înfăţişeze pe Castro râzând. Cu toate acestea, cubanezii sunt oameni temperamentali, cu poftă de viaţă. García Márquez l‑a descris pe Castro ca fiind „unul dintre puţinii cubanezi care nici nu cântă, nici nu dansează“.3 Şi, totuşi, se pare că ar fi un om cu simţul umorului. Dar pare că şi‑a interzis să râdă sau să se distreze în public. Râsul este afacere privată. Dacă în spatele lui Castro cel politic există şi unul privat, faptul este secret de stat. Informaţiile despre el şi familia lui sunt filtrate şi, cel mai adesea, contradictorii sau inexacte. Sunt puţine lucruri de aflat despre viaţa lui personală. Se ştie despre căsătoria dizolvată timpuriu, sunt cunoscute câteva aventuri amoroase pasionale, ca cea cu Natalia Revuelta, odinioară cea mai seducătoare femeie din Havana, şi cu Marita Lorenz, frumoasa fiică de căpitan german, care a primit mai târziu, de la CIA, sarcina să‑l asasineze, fără a reuşi. Are un fiu legitim, Fidelito, om de ştiinţă promovat în domeniul fizicii nucleare, mai mulţi copii ilegitimi şi o grămadă de nepoţi. Se zvoneşte că este pentru toţi un tată şi bunic bun şi sever. În schimb, Alina, fiica lui cu Natalia Revuelta, îl urăşte. Se ştie că lui Castro îi place să înoate, să facă scufundări şi că iubeşte baseballul, că doarme puţin şi lucrează cu îndârjire noaptea, că a trebuit să renunţe la trabuc din motive medicale, că este nepretenţios din punct de vedere material şi trăieşte ascetic, dar că îi plac totuşi îngheţata şi spaghetele, pe care le pregăteşte bucuros el însuşi. Când García Márquez l‑a surprins odată într‑o dispoziţie melancolică şi l‑a întrebat ce i‑ar

Biografia

lucrativ şi Babel al păcatului, că apoi i‑a umilit în faţa întregii lumi pe „yankei“ şi pe preşedintele lor Kennedy în momentul tentativei de invazie din 1961, din Golful Porcilor, cu soldaţi cubanezi din exil, că din cauza lui rachetele atomice sovietice au fost aproape de a declanşa, în 1962, al Treilea Război Mondial — aceste insulte profund narcisiste în faţa istoriei nu‑i vor fi iertate de marea putere din nord nici după moarte.

fidel castro

plăcea cel mai mult să facă în acel moment, Castro i‑a răspuns prietenului său uimit: „Pur şi simplu să stau la un colţ de stradă“.4 Să se fi gândit vreodată că ar fi trebuit totuşi să devină jucător de baseball? Doar avusese şansa să o facă. În studenţie fusese un pitcher atât de bun, încât New York Giants îi oferiseră un contract de profesionist. O parte din istoria lumii ar fi luat un cu totul alt curs. Dar, în loc de aceasta, fiul unui mare proprietar de pământuri născut în estul Cubei s‑a simţit chemat, alături de o mână de camarazi, printre care şi argentinianul Che Guevara, cel idolatrizat mai târziu ca simbol pop al generaţiei ’68, să‑l răstoarne pe dictatorul Fulgencio Batista. Şi, astfel, Castro îşi guvernează ca un patriarh cu mână de fier poporul ca pe o mare familie, din 1959. Toată insula este „latifundia“ lui. Dar nu vrea să fie perceput ca proprietarul, ci ca administratorul ei. Sub el au fost introduse reforme sociale şi un sistem educaţional şi sanitar fără precedent în America Latină şi dincolo de graniţele ei. În timpul său, cubanezilor le‑a fost oferită posibilitatea să‑şi dezvolte pentru prima dată o identitate naţională şi să o poată păstra în perioada dependenţei politice şi economice de Uniunea Sovietică. Acesta, şi nu doar frâul omniprezent al securităţii de stat, ar putea fi unul dintre motivele pentru care sistemul lui Castro s‑a putut menţine atât de mult, în ciuda absenţei libertăţilor democratice şi materiale. Timp de decenii, cei mai mulţi cubanezi au trăit cu conştiinţa îndoită: pe de o parte, iubirea împletită cu ură faţă de SUA şi tânjirea după o viaţă aşa cum o înfăţişează iluzoriu lumea globalizată strălucitoare, pe de alta, veneraţia şi respectul unei mari majorităţi pentru Fidel, patronul lor, chiar şi în perioadele cele mai sărace. Chiar dacă temperamental pare să semene mai mult cu tatăl, o influenţă ce nu trebuie subestimată asupra fiinţei şi caracterului omului Fidel Castro au avut‑o, fără îndoială, credinţa catolică strictă a mamei sale şi educaţia

Biografia

primită într‑un internat iezuit timp de mai mulţi ani. Nu întâmplător a găsit mereu paralele între creştinismul originar şi modul său de a înţelege socialismul, în ciuda faptului că a fost mult timp în conflict cu Biserica oficială. Pe această bază şi‑a construit, de‑a lungul anilor, propria „ideologie“. Aceasta era mai mult decât o simplă preluare a comunismului de sorginte sovietică. Modelul său socialist caraibean este „castroismul“ sau, cum spun cubanezii, „fidelismul“. Un amestec pragmatic din puţin Marx, Engels şi Lenin, ceva mai mult Che Guevara, mult José Martí şi foarte mult Fidel Castro. José Marti a fost luptătorul cubanez pentru libertate care a condus, la sfârşitul secolului al XIX-lea, lupta decisivă pentru independenţă a cubanezilor împotriva Spaniei. Castro s‑a identificat cu el încă din tinereţe şi s‑a socotit mereu urmaşul şi nepotul lui. „Cunoştea în amănunţime cele 28 de volume ale operei lui Martí şi îmbina ideile acestuia cu siloanele de gândire ale unei revoluţii marxiste“, scria Gabriel García Márquez.5 Martí a căzut răpus în primele zile de război ale anului 1895 şi nu a mai trăit să vadă cum, în cele din urmă, au intervenit SUA, pentru a supune insula după înfrângerea spaniolilor din 1898. Plin de îngrijorare, Martí îi scria unui prieten în ziua morţii: „Dispreţul unui vecin foarte puternic, care nu ne cunoaşte cu adevărat, este cel mai mare pericol pentru America noastră“.6 Tocmai aceasta este explicaţia mai profundă pentru dilema cubanezo‑americană sau chiar pentru cea latino‑americană, şi aşa va rămâne şi după Castro.

2 fidel castro

Tânărul Fidel

Printre iezuiţi Prima dată când numele cetăţeanului cubanez Fidel Castro este consemnat în acte la Casa Albă din Washington este în anul 1940. Într‑o scrisoare datată 6 noiembrie, tânărul şcolar de internat al colegiului iezuit Dolores din Santiago de Cuba îl felicită pe preşedintele Statelor Unite, Franklin D. Roosevelt, cu ocazia realegerii. Înainte de a‑şi încheia scrisoarea de trei pagini cu un „Good by(e) Your friend“ şi o semnătură cu înflorituri, mai formulează o rugăminte personală: Dacă vreţi, trimiteţi‑mi o bancnotă veche de zece dolari americani în scrisoare, pentru că nu am văzut niciodată o bancnotă verde de zece dolari americani şi mi‑ar plăcea să am una“.1 În scrisoare, Castro susţine că are doisprezece ani. Dacă acest lucru este adevărat, înseamnă că este cu doi ani mai tânăr decât se afirmă în mod oficial.2 Nu a primit răspuns de la preşedinte, ci o scrisoare de mulţumire din partea Departamentului de Stat. Fără bancnotă. Nimeni nu

În aceeaşi perioadă în care Fidel Castro îşi concepe rândurile către preşedintele SUA, apare pentru prima dată în calitate de preşedinte cubanez acel om care avea să întruchipeze, cu doisprezece ani mai târziu, în calitate de vechil al americanilor, imaginea inamicului tânărului autor de epistole: Fulgencio Batista y Zaldívar, un fiu de muncitor mulatru din Banes, în apropierea locului naşterii lui Castro din provincia Oriente, situată în estul Cubei. Batista, născut în 1901, este perceput ca ipocrit, lipsit de scrupule şi corupt. Fostul stenograf al armatei s‑a impus printr‑un puci pe scena politică dominată de corupţie şi violenţă a ţării sale în 1933, după prăbuşirea generalului dictator Gerardo Machado. Momentan, rămâne în umbră, dar regizează politica în calitate de om al americanilor şi ajunge la şefia Statului Major. În această perioadă îşi încrucişează drumul la Havana cu mafiotul Meyer Lansky. Prietenia lor avea să marcheze înfăţişarea politică ulterioară a insulei. În cea mai înaltă funcţie din stat, Batista rulează, în şapte ani, şapte preşedinţi‑marionetă, până când nu mai există alternativă pentru el la preşedinţie. Astfel, din 1940, Batista devine, în calitate de preşedinte ales, omologul lui Roosevelt pe insula zahărului, care, din punct de vedere economic, este în întregime dependentă de SUA. Din guvernul său face parte şi PSP (Partido Socialista Popular), subordonat Moscovei, reprezentat de doi miniştri, lucru admis de SUA pe baza alianţei din al Doilea Război Mondial. În această perioadă, Cuba ajunge să aibă cea mai avansată constituţie din America Latină, chiar dacă unele părţi, cum ar fi redistribuirea pământurilor şi a terenurilor aparţinând concernelor americane, nu sunt puse în practică. După o absenţă de opt ani şi după preşedinţia nu mai puţin coruptă a lui Ramón Grau San Martín (1944‑1948) şi a lui Carlos Prío Socarrás (1948‑1952), Batista ajunge la putere

Biografia

poate bănui că acest băiat, când se va face mare, le va lua americanilor tot ce au în Cuba.

fidel castro 18

printr‑o nouă lovitură de stat, pe 10 martie 1952, cu puţin înainte de alegerile prezidenţiale legitime, şi creează o dictatură ce lucrează în egală măsură pentru guvernul de la Washington şi pentru prietenii lui din jurul lui Meyer Lansky. În cele din urmă, pe 1 ianuarie 1959, este răsturnat şi alungat de un tânăr revoluţionar, pe numele său Fidel Castro. Şi aceasta în condiţiile în care originile lui Castro trimit la orice, mai puţin la o carieră de revoluţionar: „M‑am născut într‑o familie de proprietari de pământuri ce trăia în bunăstare. Eram socotiţi bogaţi şi trataţi ca atare. Am crescut cu toate privilegiile acordate fiului unei asemenea familii. Toată lumea îmi acorda respect, mă linguşea şi mă trata altfel decât pe băieţii cu care ne jucam când eram copii. Aceşti copii mergeau desculţi, în timp ce noi purtam pantofi, erau adesea înfometaţi, în timp ce la noi la masă exista mereu ceartă, pentru a fi convinşi să mâncăm ceva“.3 Viitorul revoluţionar şi şef al statului şi guvernului cubanez se naşte, după datele oficiale ale Consiliului de Stat din Cuba, pe 13 august 1926. Vine pe lume în jurul orei două, cântărind fix zece livre (aproximativ 3,73 kg — n.t.).4 După Ángela şi Ramón, el este deja al treilea copil nelegitim al proprietarului Ángel Castro y Argiz, în vârstă de cincizeci de ani, şi al Linei Ruz González, gospodina şi bucătăreasa lui, cu aproximativ douăzeci şi cinci de ani mai tânără. Ca şi ceilalţi fraţi, primeşte, la rândul său, numele unui sfânt: Fidel. Al doilea prenume este Alejandro. Numele Fidel îşi are originea în cuvântul spaniol „fidelidad“, fidelitate, credinţă, loialitate şi încredere. „În acest sens sunt absolut de acord cu numele meu, atât cu fidelitatea, cât şi cu credinţa, pentru că unii au o credinţă religioasă, alţii cred în altceva. Sunt un om al credinţei, al încrederii, al optimismului.“5 Cu toate acestea, „originea acestui nume“ nu pare să fi fost „deloc idilică“. „Mi‑au dat numele pentru că cineva anume trebuia să fie naşul meu.“ Este vorba despre Fidel Pino Santos, un prieten al tatălui, „un fel de bancher al familiei. Acest om

Biografia

era foarte bogat, mult mai bogat decât tatăl meu. Se spunea că ar fi fost milionar, (...) să fii milionar era ceva absolut fantastic (...) într‑o perioadă în care alţii câştigau un dolar sau un peso pe zi.“ Relaţiile de familie sunt destul de zdruncinate. Soţia María Luisa Argote, cu care tatăl lui Fidel avea alţi doi copii — Pedro Emilia şi Lidia —, ar fi părăsit familia după naşterea lui Fidel. Divorţul ar fi fost pronunţat ulterior. Ángel Castro se căsătoreşte în cele din urmă cu angajata sa, care îi mai dăruieşte alţi patru copii: Juana, Raúl, Emma şi Augustina. Nu este însă clar în ce an a avut loc nunta. Cununia este oficiată de Enrique Pérez Serantes, în Santiago de Cuba, un preot prieten din Galicia spaniolă, ca şi Ángel Castro şi părinţii Linei Ruz. El îl botează şi pe Fidel. Totuşi, o face abia la „cinci sau şase ani“, când acesta locuieşte la o familie care are grijă de el din Santiago de Cuba, unde urmează o educaţie şcolară privată. Se pare că relaţiile familiale tulburi legate de naşterea ilegitimă a lui Fidel Castro sunt adevăratul motiv pentru care naşul este indisponibil şi care fac ca băieţelul să nu primească de la început binecuvântarea Bisericii. „Consecinţa aşteptării (...) a fost că am rămas nebotezat şi mi s‑a spus «evreu», Spuneau: «Uite‑l pe evreu!» Aveam abia patru sau cinci ani. (...) Nu ştiam ce înseamnă, dar fără îndoială acest lucru era spus cu o intonaţie dispreţuitoare, ca şi cum faptul că nu eram botezat ar fi fost ceva ruşinos.“6 După ce „naşul meu bogat nu a mai apărut niciodată, (...) a trebuit să găsesc singur o rezolvare a acestei probleme, pentru că aveam cinci ani şi eram în continuare ‚evreu’, cum spuneau ei. (...) Într‑o după‑amiază m‑au dus la catedrala din Santiago de Cuba, (...) unde m‑au stropit cu apă sfinţită şi m‑au botezat. Astfel am devenit cetăţean normal, egal cu ceilalţi (...).“7 Prejudecata religioasă prin care este confruntat cu o discriminare aparent resimţită toată viaţa, fără totuşi a putea ordona corect circumstanţele, face ca el însuşi să fie acela care îl convinge pe bărbatul familiei care îl îngrijea să‑i devină naş: este soţul surorii învăţătoarei sale şi consulul Haiti la Santiago. Nu este clar dacă părinţii

fidel castro

biologici ai lui Fidel au fost prezenţi la botez. Preotul oficiant, clericul Pérez Serantes, va juca mai departe un rol important pentru Fidel Castro. Mulţi ani după aceea — ajuns, între timp, arhiepiscop — va face mai mult decât să‑i salveze viaţa lui Fidel Castro atunci când soldaţii lui Batista îl vor prinde după asaltul său eşuat asupra cazarmei Moncada şi vor vrea să‑i facă de petrecanie.8 Bărbatul în sutană va deveni şi un important om de legătură pentru mişcarea revoluţionară a lui Castro. Dar, cândva, avea să se îndepărteze dezamăgit de revoluţia acestuia şi, în consecinţă, să fie chiar arestat pentru o scurtă perioadă din această cauză.

Locuinţa lui Castro, „Finca Mañacas“ (curtea cu palmieri), se află într‑un peisaj deluros idilic, blând, la capătul lui Altiplano de Nipe al Sierrei del Cristal, între Santiago de Cuba, al doilea oraş al ţării, ca mărime şi importanţă, şi municipiul Mayarí, la douăzeci de kilometri sud distanţă de Golful Nipe. În apropiere se găseşte vechiul „drum regal“ către Havana, aflată la 1 000 de kilometri distanţă. Regiunea este una dintre cele mai frumoase din Cuba; în acea vreme este cunoscută ca „Estul Sălbatic“, stăpânit de bandiţi, de dreptul pumnului şi de societatea americană United Fruit Company, cu „şerifii“ ei înarmaţi. Este acel petic de pământ cântat de bătrânii din „Buena Vista Social Club“ în al lor „Chan Chan“, devenit celebru prin imprimarea muzicii lor pe milioane de CD‑uri la sfârşitul anilor nouăzeci. „Nu există altă regiune din Cuba în care să se fi concentrat într‑o asemenea măsură puterea şi influenţa nord‑americanilor“, scrie Hugh Thomas.9 La Birán, tatăl lui Castro şi‑a construit propria plantaţie de zahăr. De ea ţineau 800 de hectare de teren propriu şi 10 000 de teren închiriat. Sursele de venit sunt cultura trestiei de zahăr, creşterea de vite şi lemnul, dar şi o mică mină de nichel. Pe malul unui mic lac se grupează o mică aşezare de case în stil spaniol‑galician, cu unu sau două etaje, ridicate pe stâlpi, înconjurate de o pădurice de palmieri şi păstrate şi îngrijite ca

Biografia

un muzeu până astăzi. Curtea are un oficiu poştal şi telegrafic propriu, o lăptărie, un magazin, o brutărie şi o măcelărie, un atelier, o şcoală şi o arenă pentru lupte de cocoşi. În jur de „două sute, poate trei sute“ de familii, „aproximativ 1 000 de oameni“, în special ţărani haitieni de culoare ai pământului care lucrează pe câmpurile de trestie de zahăr şi în păduri, trăiesc aici cu familiile lor, sub patronajul tatălui lui Fidel, cei mai mulţi în colibe simple de palmier, pe pământul gol.10 „Nu exista biserică, nici măcar o capelă mică“, deşi „oamenii în general (...) chiar erau creştini. (...) Ţăranii aveau diferite forme de credinţă: credeau în Dumnezeu şi în sfinţi. (...) Şi în Fecioara Maria. (...) Şi credeau în «Caridad del Cobre», Madonna iubirii de aproape, patroana Cubei. Pe lângă aceasta, mulţi oameni mai credeau în duhuri şi fantome.“11 Regiunea dimprejurul oraşului Santiago de Cuba a fost permanent centrul religiilor şi al cultelor afrocubaneze, pe care sclavii africani le aduseseră aici sub forma propriilor lor zei şi a ceremoniilor voodoo. La încercările insistente ale Bisericii Catolice oficiale de a înlătura religiile „yoruba“, mistica întunecată a populaţiei locale, majoritar negre, oamenii reacţionau folosindu‑şi fantezia. Şi‑au transferat pur şi simplu riturile africane în învăţătura de credinţă şi în liturghia catolică, le‑au comasat, au preluat sfinţii creştini şi le‑au asimilat zeii lor, „orishas“: Changí este şi Sfânta Barbara, iar Lazăr este „Babalu Ayé“. Preotul este pentru ei un Babaloa şi un „Santéro“, un fel de vraci. „Îmi amintesc“, spune Castro, „că fiind copil am auzit poveşti cu duhuri, fantome şi apariţii. Toată lumea spunea aceste poveşti. Lumea era superstiţioasă. Îmi vin din nou în minte unele dintre aceste poveşti: dacă un cocoş cânta de trei ori fără să primească vreun răspuns, acesta era semn rău. Dacă o bufniţă trecea pe acolo noaptea şi îi puteai auzi bătaia aripilor şi ţipătul — ei numeau asta «cântecul bufniţei» — şi asta putea aduce nenoroc. (...) Astfel privite lucrurile, am crescut într‑o lume foarte primitivă, în care existau tot felul de credinţe şi superstiţii (...)“.12

fidel castro 22

În mijlocul naturii şi al animalelor, tânărul Fidel Castro vânează călare prin pădure, înoată în Rio Birán sau merge să facă scufundări în Golful Nipe. Tovarăşii săi de joacă sunt copiii lucrătorilor. Astfel, intră de timpuriu în contact cu agricultura şi cu problemele sociale, cu foamea populaţiei simple de la ţară, în perioada plină de lipsuri dintre recolte. Amândoi părinţii, la bază analfabeţi, învaţă târziu să scrie şi să citească. Stilul de viaţă al familiei este adaptat originii ei şi mediului neprietenos: „Trăiam acolo în mijlocul poporului, cu muncitorii, (...) chiar cu animalele, (...) cu vacile, porcii, găinile ş.a.m.d. (...) Nu eram nici nepotul, nici strănepotul unui mare proprietar de pământuri, pentru că, în mod normal, nepotul unui mare proprietar de pământuri păstra cultura oligarhică a clasei aristocratice sau bogate. (...) Dar pentru că mama mea fusese o ţărancă foarte săracă, la fel ca tatăl meu, care ajunseseră amândoi la o anumită bunăstare şi strânseseră o anumită avere, în familia mea nu se respira cultura celor bogaţi, a marilor proprietari de pământuri: eram oameni care munceau zi de zi din greu, care nu aveau o viaţă socială şi nici măcar nu legau cunoştinţe cu cei din aceeaşi pătură socială“.13 Tatăl lui, un om muncitor şi harnic, brutal şi irascibil, certăreţ şi nerăbdând să fie contrazis, este un patriarh tipic. Înalt de aproximativ un metru nouăzeci şi bine făcut, purtând mereu o pălărie cu boruri largi pe chelia pe care soţia şi fiicele trebuiau să i‑o radă şi să i‑o lustruiască în mod regulat, conduce casa şi curtea cu mână de fier.14 Ángel Castro vine din sătucul San Pedro Láncara dura Galicia de lângă Lugo, din nord‑vestul dur al Spaniei, nu departe de drumul de pelerinaj către Santiago de Compostela. Fiul de miner născut pe 8 decembrie 1875 făcuse cunoştinţă cu estul Cubei în timpul războiului de eliberare împotriva Spaniei colonialiste, între 1895 şi 1898, în calitate de intendent al cavaleriei spaniole. Când apoi nu are în ţara sa decât perspectiva de a lucra ca zilier, se întoarce în Cuba, în provincia Oriente, ca emigrant în 1905, în vârstă de 30

Mama este personajul echilibrat al familiei. Ea le oferă copiilor căldura care le lipseşte din partea tatălui şi se îngrijeşte ca Fidel să meargă devreme, aparent la cinci ani, la şcoala din satul Maracané din Mayarí. Rezultatele pozitive ieşite din comun îi conving pe părinţi să‑l trimită, la scurt timp după aceasta, în capitala provinciei, Santiago de Cuba, unde ia ore particulare de la o învăţătoare de culoare. „Această educaţie consta în aceea că mă punea să învăţ pe de rost tabele cu adunări, scăderi, înmulţiri şi împărţiri. (...) Cred că le‑am învăţat atât de bine, încât nu le voi uita în viaţa mea. Uneori fac socoteli cu viteza unui calculator.“ Privind în urmă, Castro e de părere că „dintre toţi oamenii pe care i‑am cunoscut, ea a fost prima care a putut să mă motiveze, care mi‑a stabilit un ţel şi care mi‑a trezit orgoliul“.17 La şase ani şi jumătate sau şapte este înscris la Colegiul „La Salle“ al Ordinului francez al Fraţilor Marianici, tot în Santiago de Cuba. „Eram foarte departe de familia mea, de casa noastră, de locurile pe care le iubeam atât de mult, unde (...) mă simţeam liber. M‑au trimis pe neaşteptate în oraş, unde am întâmpinat toate aceste greutăţi.“18 Pare să‑i fie dor mai ales de mama lui. În mod deschis, încă de mic, Fidel se simte legat de ea mai

Biografia

de ani. La început, găseşte de lucru în minele de nichel din Santiago, iar apoi lucrează pentru United Fruit Company. Mai târziu, devine autonom, printre altele ca întreprinzător în domeniul transporturilor pentru United Fruit şi, în cele din urmă, îşi cumpără propriul pământ. În 1920 este un om înstărit. Hugh Thomas bănuieşte că Ángel Castro trebuie să fi muncit din greu şi că „şi‑a scos în mod literal ferma cu toporul din pădure“. „Dar această muncă“, speculează Thomas, „a fost depusă adesea în nopţi fără lună sau pe baza unor titluri de proprietate a căror provenienţă rămâne obscură“.15 După cuvintele lui Fidel, era „întreprinzător şi cu un talent organizatoric nativ“.16 În 1950, averea lui Ángel Castro este estimată la o jumătate de milion de dolari americani.

fidel castro

mult decât de tatăl său. Poate tatăl şi fiul semănau pur şi simplu prea mult. Într‑adevăr, Fidel pare să fi moştenit multe de la tatăl său. Ambiţia timpurie, puterea de a răzbi şi inflexibilitatea se manifestă încă de când era copil. Când tatăl se hotărăşte, pe baza reclamaţiilor, să‑i aducă înapoi de la şcoala „La Salle“ la „finca“ pe el şi pe fraţii lui, Raúl şi Ramón, pentru că se poartă ca nişte bătăuşi, iar tânărul Fidel chiar ripostează când este pălmuit de un profesor, numai intervenţia mamei face să nu se ajungă până acolo. „A fost un moment decisiv în viaţa mea, (...) deşi un băiat de vârsta aceea nu e deloc pasionat de învăţătură, aveam sentimentul că era o pedeapsă pe care nu o meritam. (...) Îmi amintesc cum m‑am dus la mama mea şi i‑am spus că dacă nu mă lasă să mă întorc voi da foc la casă. (...) Chiar am ameninţat să pun totul pe foc. (...)“19 La treisprezece ani încearcă prima răscoală. Îi incită pe cei care lucrau la trestia de zahăr în finca şi încearcă să organizeze o grevă împotriva tatălui său. Îi reproşează că îşi exploatează oamenii. Această scandaloasă şi bruscă încălcare a regulilor de către fiu împotriva autorităţii sacrosancte pe care patronul o avea în ţările hispano‑americane în faţa ochilor tuturor duce la o ruptură profundă. La o privire înapoi, vedem că Fidel Castro abia îl aminteşte pe tatăl său, în vreme ce despre mama lui s‑a exprimat mereu cu multă căldură şi afecţiune. Un rol important în viaţa sa îl joacă, din cea mai fragedă copilărie, educaţia în credinţa catolică. „Unul dintre primele lucruri în care ne învăţau să credem erau Cei Trei Crai. Aveam trei sau patru ani când unul dintre Cei Trei Crai şi‑a făcut apariţia. Îmi amintesc de primele daruri pe care le‑am primit de la Crai, câteva mere, o maşinuţă, bomboane şi alte mărunţişuri, (...) şi am învăţat că Cei Trei Crai, care veniseră la Naşterea lui Hristos, (...) se întorceau în fiecare an pentru a le aduce copiilor jucării. (...) [Moş Crăciun] nu exista în Cuba. (...) Copiii trebuiau să le scrie o scrisoare Crailor Gaspar, Melchior şi Baltazar.“20

Biografia

În mod ciudat, micul Fidel petrece de trei ori consecutiv Serbarea Celor Trei Crai departe de familia din finca de la Birán, la familia din Santiago de Cuba, care se ocupa de el şi cu care relaţia devine din ce în ce mai dificilă. Acolo scrie primele scrisori către Cei Trei Crai. „Mi‑am dorit de toate: maşini, locomotive, un proiector cinematografic şi aşa mai departe. Pe 5 ianuarie se scriau scrisori lungi către Cei Trei Crai şi se puneau sub pat, (...) iar a doua zi urma dezamăgirea. (...) Îmi amintesc că primul dar a fost un corn din carton, care avea doar vârful dintr‑un metal asemănător cu aluminiul. Un corn de mărimea unui creion, acesta a fost primul meu dar. Trei ani la rând mi‑au dat câte un corn. Ar fi trebuit să mă fac muzician, pentru că, chiar aşa... În al doilea an mi‑au dăruit un corn pe jumătate din aluminiu, pe jumătate din carton. Al treilea corn avea chiar şi trei taste şi era tot din aluminiu.“21 Motivul pentru care nu şi‑a petrecut Crăciunul şi cea mai importantă sărbătoare a anului în sânul familiei este neclar. Trebuia oare să rămână la familia care îl îngrijea şi care nu avea copii, din cauza dezordinii de acasă? Probabil că tânărul Fidel a suferit mult din acest motiv. Din amintirile anilor următori devine clar cât de mult îi lipsea casa: „Ţara însemna pentru mine libertate. Crăciunul era ceva minunat, pentru că însemna cincisprezece zile de vacanţă şi mai mult decât atât: cincisprezece zile într‑o atmosferă sărbătorească, cu bunătăţi precum sărăţelele, dulciurile, marţipanul, care se găseau în casa noastră din belşug. (...) Când se apropiau acele zile ne bucuram deja de călătoria cu trenul şi apoi cu caii. Drumurile erau incredibil de noroioase. În primii ani finca nu avea automobile, nu exista nici măcar lumină electrică! (...) Vacanţa de Crăciun era o perioadă fericită. Săptămâna Mare era o altă ocazie minunată de a petrece o săptămână întreagă acasă. (...) Săptămâna Mare la ţară era o perioadă de rugăciune şi lumea era profund întristată. Spuneau că Dumnezeu a murit în Vinerea Mare; nu aveai voie să vorbeşti, să te joci, să‑ţi exprimi cea mai

fidel castro

mică bucurie (...)“.22 Spre deosebire de tată, mama era profund religioasă — „o creştină ferventă, se ruga în fiecare zi, aprindea mereu lumânări pentru Maica Domnului şi pentru sfinţi, le adresa rugăminţi, se ruga la ei în toate situaţiile vieţii şi făcea făgăduinţe pentru fiecare persoană bolnavă din familie sau pentru orice altă situaţie dificilă“. Mai târziu, în timpul revoluţiei, mama şi bunica sa „au făcut toate făgăduinţele posibile pentru viaţa şi siguranţa noastră, (...) în toate fazele luptei, cu toate riscurile ei. Faptul că am încheiat în viaţă această luptă le‑a înmulţit, fără îndoială, credinţa. (...) Am văzut puterea pe care le‑o dădea credinţa, curajul pe care li‑l insufla şi mângâierea ce le venea din simţămintele şi convingerile lor religioase“.23 Aceste lucruri îşi lasă amprenta. Mai ales într‑o societate latino‑americană în care mama este adesea venerată ca sfântă. Când, la începutul anilor ’60, după ce se declară comunist, Biserica oficială romano‑catolică şi clerul cubanez, care se simte încă legat de vechea oligarhie, iau poziţie împotriva lui, ripostează interzicând în ţara sa altă credinţă decât cea în revoluţia lui. Cine mărturiseşte că aparţine Bisericii este discriminat. În acelaşi timp, nu va pregeta mai târziu, în propria sa dialectică „fidelistă“, să indice o legătură strânsă între creştinismul originar şi socialism.24 Îi pune pe eroii şi martirii revoluţiei sale pe aceeaşi treaptă cu mucenicii istoriei creştinismului, ceea ce îi revoltă pe prelaţi, fără ca acest lucru să îl tulbure. În fond, Biserica nu e Dumnezeu. La început, nu‑i e uşor. Din cauza originii sale ţărăneşti, a naşterii ilegitime şi a botezului târziu, este subestimat pe plan social. Dar se afirmă. Fratele său Raúl, care simte la rândul său şcoala ca pe o „închisoare“ cu nesfârşite „rugăciuni (...) şi frică de Dumnezeu“, povestea: „Stăpânea situaţia. (...) În fiecare zi se lupta. Avea un caracter foarte exploziv. Îl provoca pe cel mai mare şi mai puternic, iar dacă era bătut, o lua de la capăt a doua zi. Nu renunţa niciodată“.25 Dar iese în evidenţă şi datorită inteligenţei şi a memoriei strălucite. În cele din urmă, călugării de la

Biografia

Colegiul „La Salle“ îi sfătuiesc pe părinţi să‑l trimită pe Fidel la renumitul şi strictul colegiu iezuit Dolores. „Nu am avut niciodată note bune la matematică, gramatică şi la alte obiecte, cu excepţia istoriei, o materie care mi‑a plăcut în mod deosebit, şi a geografiei.“26 Vine în fiecare zi la şcoală şi locuieşte din nou la străini. Pentru că preferă însă să stea la internat, provoacă ruptura cu familia care îl găzduieşte. „Mă săturasem de ei şi într‑o zi (...) le‑am spus să se ducă la naiba cu toţii şi chiar în acea după‑amiază am putut să mă înscriu la internat. A fost (...) a nu ştiu câta oară când a trebuit să iau lucrurile în mâini pentru a ieşi dintr‑o situaţie neplăcută. (...) Din acel moment am devenit propriul meu stăpân şi mi‑am rezolvat toate problemele singur, fără sprijin de la nimeni altcineva.“27 Energia fizică şi‑o foloseşte mai ales la drumeţii pe munte. În excursii lungi explorează Sierra Maestra, acel munte care porneşte de la porţile oraşului şi se înalţă până la aproape 2 000 de metri, cu pădurile sale greu accesibile, de unde peste aproape 20 de ani avea să pornească marşul triumfal al revoluţiei sale spre capitala Havana, aflată la 1 000 de kilometri distanţă. „Dintre noi toţi (...) eu eram (...) alpinistul prin excelenţă. Nu bănuiam pe atunci că odată munţii vor juca un rol atât de important în viaţa mea.“28 În ultimul an de la Colegio Dolores „am fost unul dintre cei mai buni din clasă“.29 Rezultatele sale îi încurajează pe părinţi să‑l trimită pe Fidel la cea dintâi şcoală a ţării, colegiul iezuit Belén (Betleem) din Havana, unde urma să‑şi ia bacalaureatul. Este şcoala de elită a aristocraţiei şi a burgheziei şi cea care creează cadre pentru noua generaţie politică conservatoare a insulei. În octombrie 1941 promovează examenul de admitere şi părăseşte „estul sălbatic“ al Cubei. Examenul este, de asemenea, un test al talentelor politice. Candidaţii trebuie să ţină un discurs liber de zece minute. Castro lasă aparent o impresie puternică. De la început, iezuiţii recunosc în el — cum îşi vor aminti mai târziu colegii de şcoală — un talent

fidel castro

neobişnuit de conducător politic. În ochii examinatorului său, părintele José Rubinos, directorul şcolii de rugăciune şi „ideologul“ colegiului, Fidel Castro devine curând cel mai inteligent elev şi cel mai bun sportiv al internatului.30 Preoţii sunt susţinători convinşi ai dictatorului fascist spaniol Francisco Franco — anticomunişti, dar, din motive istorice, în egală măsură antiamericani. Visează să poată opune imperialismului economic american şi influenţei crescânde a culturii anglo‑saxone din America Latină o înnoire a „hispanidad“ şi să revigoreze legăturile tradiţionale ale continentului cu „noua Spanie“ a lui Franco. Dintre figurile istorice remarcabile cu care sunt familiarizaţi Castro şi colegii săi în procesul educaţional fac parte Iulius Cezar, Simon Bolívar, Benito Mussolini, Francisco Franco şi Antonio Primo de Rivera, fondatorul şi părintele spiritual al Falangei Spaniole, ale cărui scrieri trebuie să le studieze Castro. Dar figura istorică pe care Castro avea să o descopere pentru sine la Belén şi cu care avea să se identifice toată viaţa este cea a luptătorului pentru libertate José Martí, într‑un anumit sens un George Washington al Cubei. În studiul scrierilor acestuia din urmă îşi găseşte Castro rădăcinile pentru determinarea sa ulterioară. Literat poliglot şi republican convins, Martí a susţinut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea faptul că lupta de eliberare împotriva Spaniei trebuie să aducă cu sine, pe lângă schimbarea conducerii politice, şi o revoluţie socială care să facă schimbări profunde în societatea sclavagistă colonială, o reformă agrară, egalitatea raselor şi dreptate socială. Martí s‑a născut pe 28 ianuarie 1853 la Havana şi a căzut pe 19 mai 1895, la începutul ultimului dintre cei trei ani ai războiului de independenţă, în vârstă de doar 42 de ani, la Dos Rios, în Oriente. Locul e la o depărtare de doar 42 de kilometri de „Finca Manca“. Încă de timpuriu, Martí nutreşte gânduri împotriva dominaţiei spaniole, la cincisprezece ani înfiinţează ziarul La Patria

Biografia

Libre (Patria liberă), este reţinut timp de şase luni pentru participarea la o răscoală şi în 1871 este exilat în Spania din cauza scrierilor sale revoluţionare. Trăieşte în exil în Franţa, Mexic şi Guatemala, dar, în cele din urmă, se întoarce în Cuba. Ales în 1892 preşedinte al Partido Revolucionario Cubano (Partidul Revoluţionar Cubanez) şi condamnat din nou la exil, îşi stabileşte cartierul general la New York, pentru a plănui de aici, din nou, revolta împotriva dominaţiei spaniole asupra Cubei. Castro descoperă câteva paralele între viaţa sa şi a lui Martí, ceea ce, cu timpul, îi întăreşte convingerea că este chemat să fie urmaşul acestuia: ambii taţi veniseră în Cuba în calitate de sergenţi ai armatei spaniole din timpul războiului civil, care s‑a desfăşurat, cu întreruperi mai lungi, timp de treizeci de ani, între 1868 şi 1898. José Martí, ca şi Fidel Castro, a avut — tot din motive politice — o relaţie foarte dificilă cu tatăl său. Cu anii, aveau să se adauge şi alte puncte comune întâmplătoare: la fel ca Martí, Castro avea să‑şi sacrifice căsnicia în favoarea politicii; ca şi Martí, va avea un fiu; ca şi Martí, Castro va fi închis pe Isla de Pinos în calitate de conducător al unei revolte, va fi eliberat înainte de termen şi exilat; ca şi Martí, Castro va strânge chiar în ţara duşmanului de moarte, SUA, bani în sprijinul luptei sale pentru libertate; şi, ca şi Martí, va acosta într‑o zi cu doar o mână de oameni pe coasta sudică solitară a provinciei Oriente şi va începe lupta armată. Ca şi Martí, avea să se înşele crezând că, imediat după acostare, va avea loc o revoltă generală în toată ţara, în sprijinul revoluţiei. Şi, la fel ca Martí, Castro, cu o forţă de luptă minusculă împotriva unei armate foarte puternice, avea să provoace căderea unui regim care nu se mai menţinea decât prin teroare împotriva populaţiei. Dar, spre deosebire de Martí, Castro avea să supravieţuiască şi, spre deosebire de urmaşul aceluia, nu avea să fie înşelat în privinţa victoriei. Înşelăciunea a constat în aceea că, la trei ani după moartea lui Martí, în 1898, când înfrângerea Spaniei era

fidel castro

din ce în ce mai aproape, SUA au intervenit în război, au ajutat fără a fi solicitaţi mişcarea pentru independenţă pe ultima sută de metri către scopul ei, pentru ca, apoi, să o excludă de la Acordul de Pace de la Paris, din 10 decembrie 1898. Dreptul visat la autodeterminare nu avea să le fie acordat luptătorilor cubanezi pentru libertate decât într‑o măsură limitată de către Washington.31 Ca pretext pentru intervenţia lor, SUA au invocat explozia vasului de luptă „Maine“ de pe 15 februarie 1898, din portul Havana, incident în care 266 de membri ai echipajului şi‑au pierdut viaţa. Vasul ancorase acolo pentru a‑i evacua pe cetăţenii americani din mijlocul ultimei faze a războiului civil. Deşi aparent un incendiu din depozitul de cărbune, care comunica cu cel de muniţie, a fost motivul catastrofei, Spania a fost acuzată de comiterea unui atentat. Incitaţi de presa magnatului Hearst, americanii au intrat în războiul împotriva Spaniei cu strigătul de luptă „Remember the «Maine»“, în fruntea tuturor fiind viceministrul Marinei şi viitorul preşedinte al Statelor Unite, Theodore Roosevelt, pe atunci în vârstă de treizeci şi nouă de ani. În fruntea lui „Rough Riders“, o adunătură de vânători, indieni, aventurieri, absolvenţi de Harvard din pătura superioară new‑yorkeză şi reporteri însoţitori, fostul cowboy, ajutor de şerif şi vânător de bizoni a pornit sub ploaia de gloanţe atacurile dezlănţuite împotriva spaniolilor.32 Dreptul la autodeterminare al cubanezilor, menţionat în tratatul de pace, nu valora deci nici cât hârtia pe care fusese scris. SUA, care voiau de mult să‑şi alipească insula, o ţineau acum sub ocupaţie militară, ca pe o pradă. S‑au retras abia în 1902, după ce politicienii cubanezi au preluat în Constituţia lor un act adiţional impus de Congresul Statelor Unite, dubios din punctul de vedere al dreptului internaţional şi care făcea, practic, din insulă un protectorat al SUA. Acest „amendament Platt“ din 1901, numit astfel după „inventatorul“ său, senatorul american Orville H. Platt, le dădea SUA dreptul

Angajamentul agresiv al Statelor Unite se explică — chiar până în zilele noastre — pe baza intereselor economice uriaşe legate de Cuba. În SUA a existat încă din secolul al XIX-lea un puternic lobby economic pentru anexarea insulei zahărului. Spaniolii au refuzat o ofertă de cumpărare de 130 de milioane de dolari. În cele din urmă, americanii au obţinut‑o totuşi la un preţ de nimic: războiul de independenţă a ruinat economia cubaneză, constând în special în plantaţii de trestie de zahăr şi de tutun, într‑o asemenea măsură, încât a transformat‑o în pradă uşoară pentru speculanţi. Până şi guvernatorul militar american al Cubei, generalul Leonard Wood, se plângea în 1902: „Una dintre sarcinile conexe cele mai dificile ale muncii mele a fost să împiedic jefuirea Cubei de către oameni consideraţi serioşi. Veneau oameni cu cele mai bune recomandări şi doreau să‑i ajut să pună în practică cele mai josnice planuri. Sperau să facă profit cu practicile lor comerciale lacome, pe spinarea populaţiei insulei“.35 În acelaşi an, investiţiile americane atinseseră o valoare de 100 de milioane de dolari. În momentul venirii pe lume a lui Fidel Castro, două treimi din agricultură sunt în posesia Statelor Unite. Într‑o analiză a situaţiei din Cuba din momentul independenţei se găsesc motivele timpurii ale evoluţiei

Biografia

să intervină militar în Cuba oricând Washingtonul ar fi socotit că interesele americane sunt ameninţate. Apoi, Cuba nu putea încheia acorduri cu alte state fără aprobarea SUA. Mai departe, trebuia să pună la dispoziţia SUA terenuri pentru construirea unor puncte de sprijin ale marinei — ca unicul care se menţine până astăzi, între timp foarte contestat în dreptul internaţional, din Golful Guantánamo.33 Amendamentul Platt a însemnat o extindere a celebrei doctrine Monroe, care, până atunci, se aplica doar Antilelor, ce aparţineau înainte sferei de influenţă spaniole şi britanice.34 De mai multe ori, SUA s‑au şi folosit de „dreptul“ lor la intervenţie militară în Cuba: în 1906, 1912 şi 1917.

fidel castro

politice defectuoase, care avea să formeze terenul propice pentru revoluţia lui Castro, cu o jumătate de secol mai târziu. „Când Cuba a devenit independentă, pe 20 mai 1902, (...) economia cubaneză era dominată de interesele capitalului american, care, în alianţă cu păturile sociale superioare cubaneze, împiedicau o nouă ordine a raporturilor de proprietate coloniale. Până la revoluţia din 1959, orientarea economiei cubaneze spre monocultura zahărului avea să cimenteze dependenţa de piaţa mondială şi de Statele Unite, în calitate de principali cumpărători, în aceeaşi măsură ca dominaţia marilor producători de zahăr din ţară. Cercuri largi ale populaţiei, care făcuseră mari sacrificii pentru independenţă, în special membrii armatei de eliberare, s‑au văzut astfel lipsiţi de roadele eforturilor lor, ceea ce a dus la un sentiment răspândit de frustrare încă din momentul înfiinţării republicii.“36 Chiar dacă amendamentul Platt a fost abrogat în 1934, sub preşedintele Franklin D. Roosevelt (al cărui tată era văr cu Theodore Roosevelt), în cadrul unei „politici de bună vecinătate“ cu America Latină, acest lucru nu a împiedicat SUA să‑şi ducă mai departe politica de interese în zonă, prin cultivarea unor grupuri politice şi militare — în Cuba, până la victoria revoluţiei lui Castro. Viaţa de zi cu zi de la colegiul iezuit Belén reflectă pentru Castro rezultatul acestei tragedii istorice. Urmaşii acelei părţi a vechii oligarhii cubaneze, care reuşise să‑şi salveze bunăstarea dincolo de luptele pentru libertate şi stabilise în timp util legături strânse cu noii stăpâni, îşi manifestă dispreţul faţă de „fiul de ţăran“ din estul îndepărtat al insulei mai pregnant decât la internatul din Santiago. Castro compensează această marginalizare din nou prin orgoliu şcolar şi mai ales prin performanţe sportive. Acestea îi aduc popularitate şi prietenii superficiale. Îşi câştigă un anumit respect de o valoare îndoielnică imediat după admiterea la şcoală, printr‑o ispravă ciudată: pune pariu cu un camarad că este capabil de

Deşi mai târziu va exista o prăpastie ideologică între el şi foştii săi educatori, iar ulterior va resimţi slujba zilnică şi predicile ca pe „un fel de teroare spirituală“38, se exprimă în toată viaţa sa cu mult respect faţă de profesori şi de şcoală: „Iezuiţii (...) preţuiau valori precum caracterul, verticalitatea, deschiderea, curajul personal, capacitatea de sacrificiu şi ştiau să promoveze aceste valori. Fără îndoială, iezuiţii ne‑au influenţat în decursul formării prin valorile lor, stricteţea organizaţiei şi disciplina lor, prin simţul dreptăţii“.39 Belén devine pentru el o şcoală a vieţii: „Mă găseam între oameni şi profesori care aveau interesul să formeze caracterul elevilor. (...) În acest fel mi‑au fost transmise o anumită etică, anumite norme, nu numai religioase. Am fost influenţat de modul lor uman de a fi, de autoritatea profesorilor şi de valoarea pe care o acordau anumitor lucruri. Promovau sportul, excursiile, drumeţiile şi căţăratul montan. Nici măcar eu nu bănuiam că mă pregăteam să devin un guerillero“.40

Biografia

cele mai extreme acţiuni, se urcă pe bicicletă şi intră cu capul înainte cu toată forţa într‑un zid. Cade leşinat de pe bicicletă şi trebuie să se trateze câteva zile din cauza comoţiei cerebrale suferite. Amintirea unui asemenea curaj lipsit de compromis, a hotărârii sălbatice şi a capului tare, în cel mai adevărat sens al cuvântului, rămân, în memoria şcolii. În anul şcolar 1943/44 primeşte chiar premiul pentru cel mai polivalent elev sportiv al Cubei. Un fost coleg îşi aminteşte că echipa de baseball de la Belén era renumită şi temută pentru că Fidel Castro transforma fiecare minge pe care o atingea în punct. Cu el, şcoala câştigă nenumărate meciuri, campionate şi medalii. Cu toate acestea, pentru colegii săi de şcoală rămâne mai degrabă un jucător singuratic decât unul de echipă. Şi aici, profesorii şi colegii sunt impresionaţi de capacitatea lui enormă de concentrare şi de memoria excepţională. Învaţă mai repede decât colegii şi îi uimeşte pe ceilalţi când recită pe de rost lucruri citite anterior, indicând şi pagina.37

La sfârşitul şcolii, profesorul său, preotul Francisco Barbeito, notează în anuarul colegiului: „1942‑1945: Fidel s‑a remarcat la toate materiile scrise. A fost excelencia (a făcut parte dintre cei mai buni în anul terminal) şi congregante (participa regulat la rugăciuni şi la activităţile religioase). (...) Vrea să devină jurist şi nu ne îndoim că îşi va umple cartea vieţii cu pagini strălucite“.41

fidel castro

Printre gangsteri În 1945, Fidel se întoarce cu o diplomă de absolvire strălucită de la colegiul iezuit Belén la părinţii săi mândri, în Birán. Tatăl îl răsplăteşte cu un Ford Cabrio. După o vară lungă şi fără griji la ţară, Fidel îşi începe studiile în octombrie 1945, la Facultatea de Drept a Universităţii din Havana. „Mă întreb şi eu de ce am studiat Dreptul. Nu ştiu. Pun acest lucru parţial în legătură cu cei care spuneau: «Ăsta vorbeşte aşa mult, ar trebui să se facă avocat». Pentru că aveam obiceiul să dezbat şi să discut, eram convins că sunt calificat pentru profesia de avocat.“42 Abia a ieşit din şcoala de elită protejată, că pentru el se pune problema supravieţuirii, în cel mai adevărat sens al cuvântului. Campusul este stăpânit de „gangsterismul“ a două grupări rivale, care influenţează evenimentele politice ale capitalei prin violenţă şi bani. Una dintre ele este „Mişcarea revoluţionară socialistă“, „Movimiento Socialista Revolucionario (MSR)“, condusă de fostul comunist Rolando Masferrer, cealaltă, „Uniunea Insurecţională Revoluţionară“, „Unión Insureccional Revolucionaria (UIR)“, avându‑l în frunte pe fostul anarhist Emilio Tro. Numele sunt etichete false: cei doi nu au nimic în comun cu „socialismul“ şi „revoluţia“. În ochii populaţiei, nu sunt nimic altceva

Biografia

decât „pistoleros“. Guvernul preşedintelui Ramón Grau San Martin (1944‑1948) este la fel de dependent de ei cum va fi şi cel al urmaşului său, Carlos Prío Socarrás (1948‑1952), batjocorit pentru dependenţa sa de cocaină. Tot ei controlează şi asociaţia studenţească „Federación Estudiantil Universitaria (FEU)“. Numai în timpul mandatului lui Grau li se atribuie 120 de asasinate în stilul răfuielilor între bande. Politicienii îi folosesc pe „pistoleros“ pentru scopurile lor şi adesea îi întărâtă pe unii împotriva celorlalţi, pentru a‑i ţine în şah. În primăvara lui 1947, preşedintele Grau îl numeşte în calitate de şef al Poliţiei Judiciare pe Mario Salabarría, membru al conducerii MSR‑ului lui Masferrer, asasin temut, care, mai târziu, se pare că l‑ar fi avut în vizor şi pe Castro. Şeful UIR, Tro, ajunge şef al Şcolii Naţionale de Poliţie (apoi este însă asasinat), iar preşedintele de durată al FEU, Manolo Castro, cadru de conducere în MSR, primeşte postul de director al Sporturilor. După 1948, preşedintele Prío îl depăşeşte pe predecesorul său: după un „pact al gangsterilor“ secret, membrii bandelor primesc posturi, în special în poliţie, şi au chiar un venit de bază din bugetul de stat. Un alt grup de gangsteri nu are nevoie de asemenea favoruri grosolane: Mafia americană. Pentru aceasta, Cuba este o Bonanza înfloritoare, de când prietenul şi „partenerul de afaceri“ al lui Meyer Lansky, Batista, i‑a cedat la sfârşitul anilor ’30 anumite „drepturi exclusive“, de care nu s‑a atins nimeni nici sub urmaşii săi, Grau şi Prío. Cu determinare, ei au transformat insula din Antile într‑un cazinou şi într‑o casă de plăceri unde, pentru dolari grei, America cea pudică îşi poate trăi liberă cele mai ascunse dorinţe şi fantezii, la adăpostul palmierilor regali. Ce însemnătate avea Cuba în acea vreme pentru crima organizată din SUA se vede atunci când, în februarie 1947, hotelul exclusivist Nacional din Havana trebuie să găzduiască o societate închisă foarte specială: crema

fidel castro

„Gotha“*, a lumii interlope americane, care se strânge aici la una dintre cele mai mari întâlniri ale istoriei ei. 36 de capi ai Mafiei sosesc cu anturajele lor, cu totul în jur de 500 de persoane, dând curs unei invitaţii a lui Meyer Lansky, pentru a petrece şi a discuta posibilităţi de extindere a afacerilor. Printre ei, „călăul“ Albert Anastasia, Frank Costello, Carlo Gambino, Willie Moretti, Mike Miranda, Vito Genovese, „Fat Man“ Joe Maglocco, Carlos Marcello, Charlie şi Rocco Fischetti — urmaşii lui Al Capone –, Joe Bonanno, Santos Trafficante, „Three‑Fingers‑Brown“ — Thommy Lucchese. Iar peste ei tronează Charles „Lucky“ Luciano, în calitate de „il capo di tutti capi“, şef al şefilor. Într‑un apartament al hotelului Nacional, construit în 1930 în amestecul stilistic neoclasic catalano‑maur, acesta şi‑a găsit un aşa‑zis exil din calea procurorilor Statelor Unite. Pe el îl omagiază ceilalţi şi îi dau plicuri pline de bancnote pentru a se întreţine. De partea de relaxare se ocupă Frank Sinatra, adus special. După cum spune Joseph „Doc“ Stacher, omul de legătură între Meyer Lansky şi Batista, „italienii dintre noi erau foarte mândri de Frank. (...) Investiseră mulţi bani pentru a‑l ajuta în carieră“.43 Fidel Castro înţelege repede că universitatea veche de 200 de ani se conduce după alte legi decât cele ale călugărilor din Belén. „La optsprezece ani eram un analfabet politic. Cum nu mă trăgeam dintr‑o familie politică şi nu crescusem într‑o atmosferă politică, mi‑ar fi fost imposibil să joc un rol revoluţionar într‑un timp relativ scurt, (...) dacă nu aş fi avut o chemare specială. (...) Aveam sentimentul că mi se deschide o perspectivă nouă. Am început să reflectez la problemele politice ale ţării mele. (...) În mod spontan am simţit un anumit interes pentru chestiunile sociale şi politice.“44 La început, colegii săi nu ştiu în ce categorie să‑l pună. „Intrasem în panică. Atunci a apărut acest * Almanahul de la Gotha, publicat între 1785 şi 1944 de către editura Justus Perthes, cuprindea numele memebrilor tuturor familiilor regale din Europa şi la principalelor lor ramuri.

Devine repede evident că Fidel Castro nu vrea doar să studieze. Vrea să participe la comitetele politicii universitare. Scopul său este să devină preşedintele FEU. Grupările dominante văd în el un student cu calităţi de conducător şi talent retoric. Îl curtează. Preşedintele în funcţie, Manolo Castro, s‑ar bucura ca tizul său, Fidel, să‑i urmeze. Unii au încredere în faptul că fiul de ţăran din Oriente are puterea să ducă mai departe afacerile murdare cu mână forte. Deşi Castro ştie că nu poate face nimic din punct de vedere politic fără UIR sau MSR, jonglează. Vrea să devină preşedinte FEU, dar nu din mila celor care poartă răspunderea pentru lucrurile dubioase, ci prin propriile forţe. Dar pe acestea nu le are deocamdată, deci nu reuşeşte decât să devină, în semestrul al treilea, vicepreşedinte al asociaţiei studenţeşti din Facultatea de Drept. Timp de aproape un an încearcă să răzbată mai departe ca independent.

Biografia

Castro, impecabil, îmbrăcat în costumul lui negru de seară, arătând bine, sigur pe el, agresiv şi în mod evident cu o personalitate de conducător. (...) L‑am privit ca pe o ameninţare politică“, îşi aminteşte Alfredo Guevara (fără nicio legătură cu viitorul tovarăş revoluţionar al lui Castro, Che Guevara) despre prima lor întâlnire. Guevara, încă de pe atunci activist comunist, care avea să fie unul dintre următorii lui Castro până în noul mileniu, a fost convins imediat: cel nou era „duhul clericalismului“ care apăruse pentru a face ordine în campus.45 Dar Guevara se înşela: Castro nu era instrumentul nimănui. Avea ţelurile lui proprii.

Pentru MSR este prea mult. În cele din urmă, îl pune pe lista neagră. Mâna dreaptă a lui Masferrer, SalabarrÍa, pe care Castro îl consideră adevăratul „stăpân al capitalei“46, îl somează pe un ton ultimativ să tacă sau să părăsească universitatea. „Sosise momentul unei decizii importante. Conflictul m‑a lovit cu forţa unui uragan. Stând singur pe plajă, doar cu marea alături, mă gândeam la situaţia mea.

fidel castro

Ar fi fost o inconştienţă din perspectiva (...) pericolului să apar la universitate. Dar dacă nu m‑aş fi dus ar fi însemnat că în urma ameninţărilor aş fi capitulat în faţa bătăuşilor (...). Am hotărât să mă întorc şi m‑am întors — cu arma în mână.“47 După aceasta, Castro pare să fi căutat pentru o perioadă apropierea şi protecţia UIR.

După întoarcerea sa la universitate, neţinând seama de ameninţări şi înconjurat de câţiva prieteni, care formează un fel de gardă de corp, începe să intre în rolul nepotului spiritual şi al urmaşului „apostolului“ şi „martirului“ MartÍ şi să transforme problema revoluţiei cubaneze neterminate a acestuia într‑o chestiune personală. Încet‑încet, teoria şi practica se contopesc. Din opera cuprinzătoare a lui MartÍ, „pe care nu oboseam să o citesc în acele zile“48, memorează un tezaur de citate, cu care îşi împodobeşte discursurile atent studiate. Din ce în ce mai des apare în public şi în afara universităţii, apoi devine purtător de cuvânt şi agitator la demonstraţiile împotriva guvernului. Ziarele scriu despre el, deocamdată foarte admirativ. Fermecător şi cu o retorică iscusită, tânăr, înalt şi atletic, îmbrăcat în costum elegant cu cravată, cu părul negru, pieptănat pe spate şi profil clasic grecesc, tânărul de doar douăzeci şi unu de ani este o apariţie îngrijită şi impresionantă, visul multor soacre. Cu toate acestea — conform relatărilor ulterioare ale colegilor —, este foarte timid şi reţinut faţă de femei, deşi departe de a fi cast. Cu o oarecare tendinţă de îngrăşare, se menţine în formă practicând sportul său preferat: în ciuda activităţii sale politice, joacă mai departe baseball în echipa universităţii. Şi acest lucru îi aduce puncte şi titluri în ziare şi, în jocurile împotriva echipelor din Statele Unite, atrage, în cele din urmă, atenţia vânătorilor americani de profesionişti. În 1949, New York Giants îi oferă un contract de jucător de baseball profesionist, cu o primă de 5 000 de dolari la semnătură. „A fost incredibil: a refuzat“, îşi amintea mai târziu unul dintre partenerii de negociere. „Nimeni din America Latină nu spusese până atunci «nu».“49

De trei ori Castro e acuzat de a fi participat la tentative de omor. Afirmaţiile nu sunt totuşi niciodată demonstrate şi se dovedesc a fi parţial rodul manipulării.51 În primul caz, se spune că l‑ar fi împuşcat pe unul dintre camarazii UIR în plămân, în decembrie 1946.52 Alte surse susţin că şi‑ar fi ratat victima, iar un glonţ l‑ar fi nimerit în picior pe un student neimplicat.53 Pe 22 februarie 1948, directorul naţional al Sporturilor, Manolo Castro, fără nicio legătură de rudenie cu Fidel Castro, este împuşcat în faţa unui cinematograf. Deşi un membru UIR este reţinut cu arma în mână ca făptaş, un nepot al şefului MSR Masferrer îl acuză în mod public pe Fidel Castro. Asasinatul pare să fi fost o acţiune de răzbunare pentru uciderea spectaculoasă a conducătorului UIR, Tro, de către pistolarii lui SalabarrÍa, în decursul unui schimb de focuri de câteva ore. Fostul camarad şi urmaş al lui Manuel Castro la preşedinţia FEU, Enrique Ovares, îi spune după mulţi ani, din exilul său din Miami/Florida, biografului american al lui Castro, Ted Szulc: „Fidel nu a avut absolut nimic de‑a face cu afacerea Manolo Castro“54. Cu toate acestea, în biografia lui Castro pe care a scris‑o, Hugh Thomas afirmă că Fidel Castro ar fi

Biografia

Deocamdată, temperamentul îi iese în evidenţă. La o demonstraţie împotriva creşterii preţurilor transportului de proximitate, unde era unul dintre lideri, este rănit la cap de bastonul unui poliţist. Când, în cele din urmă, se ajunge la o întâlnire a studenţilor cu preşedintele Grau, iar acesta părăseşte pentru un moment încăperea, Castro, care poartă un mare bandaj pe cap, le sugerează prietenilor săi: „Ştiu soluţia pentru a scăpa odată pentru totdeauna de fiul ăsta de curvă şi pentru a prelua puterea: când se întoarce moşul, noi patru îl prindem şi‑l aruncăm din balcon. Odată preşedintele mort, proclamăm victoria revoluţiei studenţeşti şi îi vorbim poporului la radio“. La care tovarăşul său Alfred „Chino“ Esquivel îi răspunde revoltat: „Ascultă, ţăran fraier, ai luat‑o razna“.50 Preşedintele rămâne în viaţă.