În cădere liberă

In cadere libera - FINAL.indd 1

09-Nov-10 12:49:24

In cadere libera - FINAL.indd 2

09-Nov-10 12:49:25

In cadere libera - FINAL.indd 3

09-Nov-10 12:49:25

The original title of this book is: Freefall: America, Free Markets, and the Sinking of the World Economy,

by Joseph E. Stiglitz Copyright © 2010 by Joseph E. Stiglitz All rights reserved. © Publica, 2010, pentru ediţia în limba română ISBN 978‑973‑1931‑53‑1

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STIGLITZ, JOSEPH E. În cădere liberă : America, piaţa liberă şi prăbuşirea economiei mondiale / Joseph E. Stiglitz ; trad.: Smaranda Nistor. ; cuv. înainte: Crenguţa Nicolae. - Bucureşti : Publica, 2010 ISBN 978‑973‑1931‑53‑1 I. Nistor, Smaranda (trad.)

II. Nicolae, Crenguţa (pref.)

338(100)

EDITORI:

Cătălin Muraru Radu Minculescu Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV:

Bogdan Ungureanu REDACTOR:

Florentina Hojbotă COPERTA:

Alexe Popescu DTP:

Răzvan Nasea CORECTURĂ:

Rodica Petcu Elena Bițu

In cadere libera - FINAL.indd 4

09-Nov-10 12:49:25

Studenţilor mei, de la care am învăţat atât de multe, cu speranţa că ei vor învăţa din greşelile noastre

In cadere libera - FINAL.indd 5

09-Nov-10 12:49:25

In cadere libera - FINAL.indd 6

09-Nov-10 12:49:25

Cuprins Cuvânt înainte de Crenguța Nicolae ..............................................

9

Prefață .............................................................................................

15

Mulțumiri ........................................................................................

35

1. Cum se produce o criză ..................................................................

41

2. Căderea liberă și consecințele ei ....................................................

77

3. O reacție defectuoasă .....................................................................

121

4. Potlogăria ipotecară ........................................................................

149

5. Marele jaf american ........................................................................

195

6. Lăcomia triumfă în fața prudenței ................................................

251

7. O nouă ordine capitalistă ...............................................................

303

8. De la redresare globală la prosperitate globală .............................

339

9. Reformarea științei economice ......................................................

377

10. Către o nouă societate ....................................................................

427

Postfață la a doua ediție .................................................................

459

Note .................................................................................................

523

In cadere libera - FINAL.indd 7

09-Nov-10 12:49:25

In cadere libera - FINAL.indd 8

09-Nov-10 12:49:25

Cuvânt înainte Libertatea de a cădea În cădere liberă (Freefall) e un titlu întristător, din cauza unei asocieri aproape involuntare de cuvinte. Piaţa liberă, cădere liberă, libertatea de a greşi... Când anume libertatea – valori‑ zată ca bunul suprem, după proprietate, de toate teoriile eco‑ nomice care susţin că statul stă la rădăcina tuturor relelor – devine doar un alt nume al derivei şi al lipsei de repere? Când anume somnul statului, considerat îndeobşte benefic pentru capitalismul pursânge, ajunge să creeze mon‑ ştri? Cam aşa se pune problema în cartea lui Joseph Stiglitz, un economist cunoscut pentru stilul tranşant şi simplu al demonstraţiilor sale, fie că e vorba de războiul din Irak („răz‑ boiul de trei trilioane de dolari”), fie de iluzia prosperităţii neîntrerupte, dezvoltată în anii ’90 tot pe baza mitului pieţei libere care aduce fericirea („clocotitorii ani ’90”).

Născut în 1943 la Gary, Indiana, Stiglitz şi‑a luat doctoratul în economie la Massachusetts Institute of Technology, este profesor la Universitatea Columbia, iar în anii ’90 a fost şeful consilierilor economici ai preşedintelui Bill Clinton şi econo‑ mist‑şef al Băncii Mondiale, de unde pleacă în 2000 din cauza dezacordului faţă de politicile promovate de SUA la FMI şi la Banca Mondială. În 2001 primeşte Premiul Nobel pentru Economie, alături de George Akerlof, un alt autor publicat în colecţia de faţă a Editurii Publica şi tot pentru „analize ale pieţelor cu asimetrie informaţională”, adică ale ineficienţei pie‑ ţelor atunci când părţile dintr‑o tranzacţie nu au acces egal la informaţiile esenţiale. Cum demonstraţia lui Stiglitz arată că astfel de dezechilibre au loc în cele mai multe dintre tranzacţii,

Cuvânt înainte În cădere liberă

In cadere libera - FINAL.indd 9

9

09-Nov-10 12:49:25

pentru că accesul la informaţie este asimetric în majoritatea cazurilor, este de înţeles de la ce bază teoretică pleacă Stiglitz în judecarea conceptului de piaţă liberă şi a aplicabilităţii lui în economia mondială. În cazul de faţă, demonstraţia este însoţită de o conştiinţă cât se poate de clară a faptului că discuţia despre piaţă/stat, libertate/reglementare, iniţiativă privată/control public a ­înaintat deja atât de departe pe tărâm ideologic, încât ar fi prea târziu şi poate artificial să încerce să elibereze judecarea teoriei şi a practicii economice de etichetele ideologice sub care s‑au îngropat: „Bătălia dintre capitalism şi comunism poate că s‑a terminat, dar economiile de piaţă îmbracă multe forme diferite şi întrecerea dintre ele continuă cu înverşunare” (În cădere ­liberă a apărut în ianuarie 2010, după un an de regim Obama marcat de criticile neîntrerupte ale republicanilor, ale adepţilor Tea Party şi ale tuturor celor uniţi de convingerea că Barack Obama este un socialist şi că keynesismul lui va duce de râpă America).

Stiglitz se declară el însuşi un keynesian („Eu cred că pieţele sunt centrul vital al oricărei economii de succes, dar şi că pie‑ ţele nu funcţionează bine lăsate de capul lor. Din acest punct de vedere, aparţin tradiţiei lui John Maynard Keynes”), fără însă ca aceasta să‑l arunce în tabăra abstractă a „socialiştilor”, întrucât ceea ce urmăreşte el este eficienţa economică şi prag‑ matismul, nu protecţia socială a unor neproductivi în dauna altora productivi; despre aceasta a scris pe larg în cartea Socialismul încotro? din 1994, în care relua teoria informaţiei economice asimetrice, pentru ca pe baza ei să demonstreze de ce „socialismul de piaţă” nu poate funcţiona eficient. „Sistemele economice au nevoie de un echilibru între rolul pieţelor şi rolul statului (…); în ultimii douăzeci şi cinci de ani, America a pierdut acest echilibru, ba şi‑a mai impus optica dezechilibrată şi asupra altor ţări ale lumii”. Iar în această

10

In cadere libera - FINAL.indd 10

În cădere liberă Cuvânt înainte

09-Nov-10 12:49:25

ultimă­frază vorbeşte fostul economist‑şef dezamăgit al Băncii Mondiale, care a văzut de la înălţimea funcţiei sale ce a însem‑ nat filozofia dereglementării şi a liberalizării totale, aplicată cu toporul în anii ’90 în economiile fragile din Europa de Est sau America Latină. După 2001 însă, filozofia dereglementării, cea pusă în mişcare cândva de Margaret Thatcher şi Ronald Reagan, a lovit chiar în inima Americii, transformând ideea de libertate (a iniţiativei private, a pieţei, a individului) în carica‑ tura ei, în libertatea exclusivă de a cădea şi a greşi, susţine Stiglitz, iar această degradare a dus la criza financiară, întrucât însuşi sistemul de bonusuri şi compensaţii oferite bancherilor de pe Wall Street a încurajat libertatea de a risca şi pofta de a risca pe sume tot mai mari, cu precizarea că acestea n‑au fost niciodată bani pentru care bancherii să răspundă cu capul – dimpotrivă, chiar şi după ce băncile secate de criză au fost naţionalizate sau susţinute cu bani de la stat, bonusurile şi „paraşutele de aur” ale bancherilor ce se retrăgeau din activi‑ tate au rămas la fel de impresionante ca înainte.

Parcă pe urmele lui Joseph Stiglitz, un comentariu la un editorial din New York Post din iulie 2010, care proclama „Americanii trebuie să aibă libertatea de a greşi” („Americans must be free to fail”), răspundea ironic: „Sigur că da, libertatea de a greşi, cu condiţia să nu fii un CEO cu paraşută de aur, sau un criminal cu guler alb!”. Bun – înseamnă atunci că din cartea lui Stiglitz ar trebui să înţelegem şi noi că avem pe cine da vina o dată pentru totdeauna, pentru că finanţiştii, banche‑ rii şi brokerii supraplătiţi de pe Wall Street sunt singurii vino‑ vaţi, iar Rezerva Federală, cu dobânzile ei care au încurajat creditarea unor insolvabili, n‑are nicio vină?

Nu e vorba numai de Wall Street, răspunde economistul, ci de „forma licenţioasă de capitalism” a Americii, cu valori întoarse, în care bancherii sunt recompensaţi pentru greşelile

Cuvânt înainte În cădere liberă

In cadere libera - FINAL.indd 11

11

09-Nov-10 12:49:25

lor cu şi mai mulţi bani publici şi tot de la ei se aşteaptă să scoată lumea din criză, iar Rezerva Federală, care a supervizat umflarea bulei speculative, e recompensată la rându‑i pentru greşelile ei cu atribuţii şi mai largi (Stiglitz a criticat îndelung, inclusiv în numeroase intervenţii publice, modul cum a fost aplicat planul administraţiei Obama de a salva băncile, în aşa fel încât banii pompaţi de stat în sistem n‑au făcut decât să îmbogăţească rapid acţionarii şi fondurile de investiţii şi să împovăreze contribuabilul cu un munte de datorii). Iar de aici derivă, în opinia lui Stiglitz, pericolul cel mai mare: ca eşecul exemplului american de piaţă disfuncţională să ducă restul lumii, în special pieţele emergente, la concluzia că el generează fatalmente corupţie, crize şi absurditate şi că e ceva în neregulă cu tot sistemul democraţiei şi al pieţei libere. Criza, susţine economistul, „a dat o lovitură majoră luptei pentru aceste valori, mai mare decât orice ar fi putut face sau spune un regim totalitar”.

De aici şi până la temerea că tocmai ţările care au avut regimuri totalitare vor avea de suferit cel mai mult în siajul crizei nu e decât un pas: ţările foste comuniste, care după 1990 „l‑au înlocuit pe Karl Marx cu Milton Friedman drept Dumnezeul lor”, sunt susceptibile să reacţioneze cel mai intens la dezastrul noii lor religii şi, chiar dacă vechiul comunism nu se va mai întoarce, să se expună la viitoare forme de interven‑ ţionism excesiv din partea statului contra pieţei, consideră Stiglitz. Or, aceasta e reţeta eşecului: „Cei săraci au suferit din cauza fundamentalismului pieţei (…), dar ar putea suferi din nou dacă noile regimuri dezechilibrează din nou balanţa, cu un intervenţionism excesiv (…). Consecinţele pentru stabilita‑ tea globală şi pentru securitatea Americii sunt evidente”.

O astfel de viziune răspunde, indirect, şi criticii celor care procedează prin reducere la absurd, încercând să‑i atribuie lui

12

In cadere libera - FINAL.indd 12

În cădere liberă Cuvânt înainte

09-Nov-10 12:49:25

Stiglitz ideea că, dacă eficienţa economică maximă ar depinde de gradul de intervenţie a statului, atunci Grecia ar fi cea mai eficientă economie din lume. Dar Stiglitz nu spune niciunde că secretul fericirii e intervenţionismul, sau că orice face statul e bun. Dimpotrivă, eşecul pieţei pure şi dure îl mâhneşte şi‑l nelinişteşte, cum am văzut în exemplul de mai sus, iar statul îl vede ca pe un rău necesar, cu accent pe „necesar” acolo unde alţii văd accentul pe „rău”. Poate fi însă ceva fundamental mai rău decât o societate care începe secolul cu un deceniu pierdut, unde America pierde dreptul la supremaţie morală şi intelec‑ tuală, visul Europei de a avea o uniune monetară e în pericol, iar milioane de oameni sunt condamnaţi la şomaj şi sărăcie, numai fiindcă nişte finanţişti bogaţi s‑au învăţat să câştige tot timpul?

Stiglitz lasă finalul deschis, dându‑i cărţii un aer jurnalistic, de tipul: „la data când scriu aceste rânduri, nu e totul pierdut”, ba îi adaugă şi o postfaţă care aduce la zi lucrurile, la opt luni de la publicarea ediţiei hardcover. Pentru noi, ca şi pentru autor, ar fi minunat dacă am izbuti să citim şi cartea, şi toate posibilele ei postfeţe „de ultimă oră” cu privirea detaşată a celui ce a terminat şi de trăit, şi de interpretat evenimentele descrise de Stiglitz. Desigur, privilegiul acesta nu‑l avem acum, şi de aceea nu putem decât să citim cartea cu aceeaşi nelinişte a autorului faţă de viitor. Dar, mai mare decât neli‑ niştea, la capătul cărţii, va fi un soi de satisfacţie aspră că, graţie lui Stiglitz, această realitate zilnică a crizei a încetat să mai pară haotică şi de neînţeles.

Crenguţa Nicolae BUSINESS Magazin noiembrie 2010

Cuvânt înainte În cădere liberă

In cadere libera - FINAL.indd 13

13

09-Nov-10 12:49:25

In cadere libera - FINAL.indd 14

09-Nov-10 12:49:25

Prefață În Marea Recesiune care a început în 2008, milioane de oameni din America şi de pe tot cuprinsul lumii şi‑au pierdut casele şi slujbele. Încă şi mai mulţi au fost chinuiţi de neliniştea şi de teama că vor păţi acelaşi lucru, şi aproape toţi cei care puseseră un ban deoparte pentru pensie sau pentru educaţia unui copil şi‑au văzut investiţiile cum se topesc ca zăpada la soare. O criză care a început în America a căpătat curând pro‑ porţii globale, pe măsură ce zeci de milioane de oameni şi‑au pierdut locurile de muncă în toată lumea – numai în China au fost 20 de milioane – şi zeci de milioane au căzut în sărăcie.1 Nu aşa ar fi trebuit să stea lucrurile. Teoria economică modernă, cu credinţa ei sinceră în libertatea pieţelor şi în glo‑ balizare, promisese prosperitate pentru toţi. Mult trâmbiţata Nouă Economie – uluitoarele inovaţii care şi‑au pus amprenta peste ultima jumătate de secol XX, printre care dereglementa‑ rea şi ingineria financiară – se presupunea că face posibilă o mai bună gestionare a riscurilor, aducând cu sine sfârşitul noţiunii de ciclu economic. Chiar dacă nu va fi să elimine în totalitate fluctuaţiile economice, combinaţia dintre Noua Economie şi teoria modernă are să le domolească măcar. Sau cel puţin aşa ni s‑a spus.

Marea Recesiune – indubitabil cel mai grav declin econo‑ mic de la Marea Depresiune, petrecută în urmă cu şaptezeci şi cinci de ani – a spulberat aceste iluzii. Ea ne obligă să ne revizuim nişte concepţii de mult socotite literă de lege. Timp de un sfert de secol, au predominat anumite doctrine ale liber‑ tăţii pieţei. Pieţele libere şi neîngrădite sunt eficiente; dacă fac totuşi greşeli, le corectează repede. Statul cel mai bun este un

Prefață În cădere liberă

In cadere libera - FINAL.indd 15

15

09-Nov-10 12:49:25

stat de mici dimensiuni, iar reglementarea nu face altceva decât să stânjenească inovarea. Băncile centrale trebuie să fie independente şi să nu se concentreze decât pe a menţine infla‑ ţia scăzută. În prezent, până şi marele preot al acestei ideologii, Alan Greenspan, preşedintele Consiliului Rezervei Federale din perioada în care au prevalat aceste concepţii, recunoaşte că a existat o hibă în acest mod de a gândi – dar mărturisirea lui a venit prea târziu pentru cei mulţi care i‑au suportat consecinţele.

Această carte este despre o bătălie a ideilor, despre ideile care au dus la politicile eşuate şi care au precipitat criza şi despre învăţămintele pe care le tragem de aici. În timp, orice criză ia sfârşit. Dar nicio criză, şi mai ales una de asemenea gravitate, nu trece fără să lase ceva în urma ei. Moştenirea anului 2008 va cuprinde noi perspective asupra îndelungatei dispute asupra celui mai apt tip de sistem economic care să aducă beneficiul cel mai mare. Bătălia dintre capitalism şi comunism poate că s‑a terminat, dar economiile de piaţă îmbracă multe forme diferite şi întrecerea dintre ele continuă cu înverşunare.­ Eu cred că pieţele sunt centrul vital al oricărei economii de succes, dar şi că pieţele nu funcţionează bine lăsate de capul lor. Din acest punct de vedere, aparţin tradiţiei lui John Maynard Keynes, foarte respectatul economist britanic a cărui influenţă s‑a impus preeminent studiilor economice moderne.

Statul trebuie să joace un rol, şi nu doar pe acela de salvator al economiei atunci când pieţele eşuează şi de reglementator al pieţelor pentru a preîntâmpina genul de experienţă prin care tocmai ce‑am trecut. Sistemele economice au nevoie de un echilibru între rolul pieţelor şi rolul statului – cu contribuţii importante din partea instituţiilor care nu ţin nici de lumea pieţei, nici de guvern. În ultimii douăzeci şi cinci de ani,

16

In cadere libera - FINAL.indd 16

În cădere liberă Prefață

09-Nov-10 12:49:25

America a pierdut acest echilibru, ba şi‑a mai impus optica dezechilibrată şi asupra altor ţări ale lumii.

Această carte arată cum au dus perspectivele viciate la criza din 2008, cum i‑au făcut pe factorii principali de decizie din sectorul privat şi din cel public să nu sesizeze decât cu mare greutate problemele care se coceau în spatele aparenţelor şi cum au contribuit la eşecul guvernanţilor în a gestiona cu efi‑ cacitate repercusiunile. Durata crizei va depinde de politicile aplicate. Într‑adevăr, erorile deja comise vor avea ca rezultat o scădere economică mai îndelungată şi mai profundă decât dacă lucrurile s‑ar fi petrecut altfel. Dar gestionarea crizei nu este decât prima de pe lista grijilor mele. Mă preocupă şi cum va arăta lumea care iese din criză. Nu vrem şi nu putem să ne întoarcem la lumea care era înainte. Înainte de criză, Statele Unite, şi lumea în general, se con‑ fruntau cu multe probleme, dintre care adaptarea la schimbă‑ rile climatice nu era deloc cea mai puţin gravă. Ritmul globalizării a impus cu forţa schimbări rapide în structura eco‑ nomică, solicitând la maximum capacitatea de a face faţă a multor economii. Aceste dificultăţi vor rămâne, în formă amplificată, după ieşirea din criză, dar resursele de care dis‑ punem pentru a le înfrunta vor fi mult diminuate.

Criza, sper eu, va duce la schimbări în sfera politicilor şi în sfera ideilor. Dacă noi luăm deciziile corecte, nu doar pe cele expeditive politic sau social, nu numai că vom micşora proba‑ bilitatea de producere a altei crize, ci chiar vom accelera genul de inovaţii reale care să îmbunătăţească vieţile oamenilor de pe planetă. Dacă luăm deciziile nepotrivite, vom ieşi de aici cu o societate încă mai divizată şi cu o economie încă mai vulnerabilă la altă criză şi nu îndeajuns de bine pregătită să facă faţă provocărilor secolului XXI. Unul dintre scopurile acestei cărţi este să contribuie la mai buna înţelegere a ordinii

Prefață În cădere liberă

In cadere libera - FINAL.indd 17

17

09-Nov-10 12:49:25

globale postcriză care se va naşte până la urmă şi a felului în care ceea ce noi facem astăzi ajută la formarea ei, în mai bine sau mai rău. ◊

◊

◊

Ne‑am fi putut imagina că, odată cu criza din 2008, disputa pe marginea fundamentalismului pieţei infailibile – ideea că pieţele neîngrădite prin ele însele pot asigura prosperitatea şi creşterea economică – va lua sfârşit. Ne‑am fi putut imagina că nimeni nu va mai îndrăzni vreodată – sau măcar până ce amintirea acestei crize se va fi stins în trecutul îndepărtat – să susţină că pieţele se reglează singure şi că ne putem bizui pe comportamentul raţional, în propriul interes, al participanţilor la piaţă, pentru a avea siguranţa că totul merge bine.

Cei care au avut de câştigat din fundamentalismul pieţelor infailibile vin cu o interpretare diferită. Unii spun că economia noastră a suferit „un accident“ şi că asta e, se mai întâmplă şi accidente. Nimănui nu i‑ar trece prin cap să ceară interzicerea automobilelor, doar din cauza unei coliziuni ocazionale. Cei care se plasează în această poziţie vor ca noi să ne întoarcem cât mai repede cu putinţă la lumea de dinainte de 2008.

Bancherii n‑au greşit cu nimic, spun ei.2 Daţi‑le băncilor banii pe care îi cer, mai mlădiaţi niţel reglementările, muştruluiţi agenţiile de supraveghere şi control să nu‑i mai lase pe cei de teapa lui Bernie Madoff să‑şi facă iar de cap pe spinarea inves‑ titorilor, mai puneţi în programa şcolilor de afaceri nişte ­cursuri de etică şi gata, vom ieşi la lumină curaţi şi apretaţi.

Cartea pe care o aveţi în faţă susţine că problemele au rădă‑ cini mai adânci. De‑a lungul ultimilor douăzeci şi cinci de ani, acest aparat despre care se presupunea că se autoreglează, respectiv sistemul nostru financiar, a fost în mod repetat salvat

18

In cadere libera - FINAL.indd 18

În cădere liberă Prefață

09-Nov-10 12:49:26

de guvern. Din supravieţuirea sistemului, noi am tras conclu‑ zia greşită: că poate să funcţioneze singur. Realitatea este că, pentru majoritatea americanilor, sistemul nostru economic nu funcţiona chiar atât de bine înaintea crizei. Cuiva îi mergea bine, dar acesta nu era americanul mediu.

Un economist se uită la o criză la fel cum abordează medi‑ cul patologia unei boli: amândoi află multe despre felul cum merg lucrurile în mod normal, observând ceea ce se întâmplă atunci când lucrurile nu sunt normale. Abordând criza din 2008, mie mi s‑a părut că am un avantaj singular în faţa altor observatori. Într‑un anumit sens, eram un veteran – un „cri‑ zolog“. Aceasta nu era deloc prima criză majoră din ultimii ani. În ţările în curs de dezvoltare, crizele au avut loc cu o alarmantă regularitate – cineva a numărat 124, între 1970 şi 2007.3 Eu eram economist‑şef la Banca Mondială, în timpul ultimei crize financiare globale, între 1997 şi 1998. Am văzut cum o criză care începuse în Thailanda se împrăştie spre alte ţări din Asia de Est, iar apoi spre America Latină şi Rusia. A fost un exemplu clasic de contagiune – defecţiunea dintr‑o parte a sistemului economic global s‑a răspândit în alte părţi.

Uneori durează ani de zile, până să se manifeste în toată depli‑ nătatea lor consecinţelor unei crize economice. În cazul Argentinei, criza a început în 1995, ca parte din repercusiunile crizei mexicane, şi a fost exacerbată de criza est‑asiatică din 1997 şi de criza braziliană din 1998, dar prăbuşirea completă nu a avut loc decât în 2001.

Poate că economiştii se simt mândri de progresele pe care ştiinţa economiei le‑a făcut în deceniile de la Marea Depresiune încoace, dar aceasta nu înseamnă că ar exista unanimitate de păreri asupra modului cum trebuie gestionate crizele. Acum mai bine de zece ani, în 1997, eu m‑am uitat înspăimântat cum Trezoreria Statelor Unite şi Fondul Monetar Internaţional

Prefață În cădere liberă

In cadere libera - FINAL.indd 19

19

09-Nov-10 12:49:26

(FMI) au reacţionat la criza din Asia de Est, propunând un ansamblu de politici care semănau leit cu neinspiratele măsuri ale preşedintelui Herbert Hoover pe durata Marii Depresiuni şi care erau sortite eşecului.

Am avut apoi o senzaţie de déjà vu, în 2007, uitându‑mă cum lumea alunecă din nou într‑o criză. Similitudinile erau incredibile între ceea ce vedeam atunci şi ceea ce petrecuse cu un deceniu în urmă. Ca să pomenesc doar una, negarea iniţială a crizei în declaraţiile publice: cu zece ani mai devreme, Trezoreria Statelor Unite şi FMI infirmaseră că ar exista o rece‑ siune/depresiune în Asia de Est. Larry Summers, pe atunci Subsecretar al Trezoreriei şi în prezent consilier‑şef economic al preşedintelui Obama, a ţâşnit în sus ca racheta, când Jean‑Michel Severino, pe atunci vicepreşedintele pentru Asia al Băncii Mondiale, a folosit cele două cuvinte ruşinoase (rece‑ siune şi depresiune) pentru a descrie ceea ce se petrecea. Dar cum altfel să descrii o cădere a activităţii economice care a lăsat fără slujbe 40 la sută din populaţia activă a insulei Java din centrul Indoneziei?

La fel şi în 2008, administraţia Bush mai întâi a negat că ar exista vreo problemă serioasă. Pur şi simplu, am construit un pic cam prea multe case, a sugerat preşedintele american.4 În primele luni ale crizei, Trezoreria şi Rezerva Federală s‑au împleticit ca nişte şoferi beţi, schimbând din mers direcţia, ba salvând unele bănci, ba lăsându‑le pe altele să cadă. Era impo‑ sibil să discerni ce principii stăteau la baza acelor decizii.

Oficialii administraţiei Bush au susţinut că nu făceau decât să fie pragmatici şi, ca să fim totuşi cinstiţi, se mişcau pe un teren complet necunoscut.

Pe măsură ce norii recesiunii se adunau ameninţător dea‑ supra economiei Statelor Unite, în 2007 şi la începutul lui 2008, economiştilor li se punea des întrebarea dacă este posibilă o

20

In cadere libera - FINAL.indd 20

În cădere liberă Prefață

09-Nov-10 12:49:26

depresiune sau chiar o recesiune profundă. Majoritatea au replicat instinctiv că NU! Progresele din ştiinţa economică – inclusiv cunoştinţele despre cum să fie gestionată economia globală – făceau ca o asemenea catastrofă să le pară de necon‑ ceput multor experţi. Şi totuşi, cu zece ani în urmă, când se întâmplase criza est‑asiatică, ştiinţa noastră nu ne ajutase cu nimic – eşuaserăm lamentabil.

Teoriile economice incorecte duc, deloc surprinzător, la metode de acţiune incorecte, dar, evident, cei care le‑au fost partizani credeau că vor aduce rezultatele dorite. S‑au înşelat.

Metodele greşite nu doar că au adus după ele criza est‑asiatică de‑acum un deceniu, dar i‑au şi exacerbat profunzimea şi durata, lăsând în urma ei nişte economii slăbite şi munţi de datorii.

Eşecul de acum zece ani a fost, în parte, şi un eşec al poli‑ ticii mondiale. Criza a izbucnit în ţările în curs de dezvoltare, numite uneori „periferia“ sistemului economic global. Pe cei care administrau sistemul economic mondial nu‑i preocupa peste măsură să protejeze vieţile şi mijloacele de trai ale oameni­lor din naţiunile afectate, cât îi interesa să ocrotească băncile occidentale care împrumutaseră cu bani acele ţări.

Astăzi, când America şi restul lumii se zbat să‑şi readucă eco‑ nomiile la o creştere robustă, vedem din nou un eşec al poli‑ ticilor şi al politicii.

În cădere liberă În 2008, când economia mondială a intrat în cădere liberă, şi cu credinţele noastre s‑a întâmplat la fel. Convingeri de mult instituite, despre ştiinţa economiei, despre America şi despre eroii noştri, au început şi ele să se prăbuşească vertiginos. În

Prefață În cădere liberă

In cadere libera - FINAL.indd 21

21

09-Nov-10 12:49:26

perioada imediat următoare ultimei mari crize financiare, revista Time din 15 februarie 1999 a apărut cu o poză pe coper‑ tă în care îi puteai vedea pe Alan Greenspan, preşedintele Rezervei Federale, şi pe Robert Rubin, secretarul Trezoreriei, cărora de mult li se atribuia meritul pentru boomul din anii 1990, împreună cu protejatul lor, Larry Summers. Celor trei li se dădea titulatura „Comitetul pentru salvarea lumii“, iar în mentalitatea populară erau văzuţi ca nişte semizei. În anul 2000, jurnalistul de investigaţie Bob Woodward, unul dintre cei mai bine vânduţi pe piaţă, a scris o hagiografie a lui Greenspan, intitulată Maestro.5 Dat fiind că eu văzusem la prima mână cum s‑a gestionat criza est‑asiatică, am fost mai puţin impresionat decât revista Time sau decât Bob Woodward. Pentru mine, ca şi pentru majoritatea celor din Asia de Est, politicile de acţiune care le‑au fost vârâte pe gât de FMI şi de Trezoreria Statelor Unite, la indicaţiile „Comitetului pentru salvarea lumii“, agravaseră mult mai mult crizele, în loc să le atenueze. Politicile în cauză trădau o lipsă de înţelegere a legităţilor fundamentale din macroeconomia modernă, care cer politici de expansiune monetară şi fiscală, în faţa unui declin al activităţii economice.6­ Ca societate, ne‑am pierdut acum respectul pentru vechii noştri pontifi economici. În ultimii ani, ne‑am întors spre Wall Street ca întreg – nu doar spre semizeii de felul lui Rubin şi Greenspan –, pentru sfaturi despre cum să administrăm siste‑ mul complex care este economia noastră. Acum, cine a mai rămas la care să apelăm? În cea mai mare parte a lor, econo‑ miştii nu s‑au dovedit cu nimic mai utili. Mulţi dintre ei au furnizat de fapt blindajul intelectual pe care decidenţii politici l‑au invocat, în deplasarea lor către dereglementare.

Din nefericire, atenţia este adesea distrasă de la înfruntarea de idei la rolul indivizilor: personajele negative care au făcut

22

In cadere libera - FINAL.indd 22

În cădere liberă Prefață

09-Nov-10 12:49:26

să apară criza şi eroii care ne‑au salvat. Unii vor scrie (de fapt, au şi scris deja) cărţi care arată cu degetul spre cutare ori cu­tare guvernant, spre cutare ori cutare director financiar, care au pus mâna pe cârmă şi ne‑au adus în criza actuală. Această carte îşi propune altceva. Opinia mea este aceea că, esenţial‑ mente vorbind, toate deciziile de acţiune hotărâtoare, cum ar fi cele având ca scop dereglementarea, au fost consecinţele unor „forţe“ politice şi economice – interese, idei şi ideologii – care depăşesc cu mult nivelul individualităţilor, oricare ar fi acelea.­ Când preşedintele Ronald Reagan l‑a numit pe Greenspan preşedintele Rezervei Federale, în 1987, îşi dorea pe cineva ferm angajat în direcţia dereglementării. Anterior lui Greenspan, Paul Volcker obţinuse note foarte bune în calitate de guvernator al băncii centrale, pentru a fi adus rata inflaţiei din Statele Unite de la 11,3 procente în 1979, la 3,6 procente în 1987.7 În mod normal, o asemenea realizare ar fi adus auto‑ mat reconfirmarea în funcţie, dar Volcker ştia cât de impor‑ tantă este reglementarea, iar Reagan voia pe cineva care să lucreze la îndepărtarea ei. Şi de n‑ar fi fost Greenspan dispo‑ nibil pentru acest post, s‑ar fi găsit destui alţii, capabili şi dis‑ puşi să îmbrace mantia dereglementării. Problema nu a fost atât persoana lui Greenspan, cât ideologia contrară reglemen‑ tării care prinsese avânt.

Deşi această carte se ocupă aproape exclusiv de credinţe economice şi de modul în care acestea influenţează metodele de acţiune, pentru a putea vedea legătura dintre criză şi aceste credinţe, trebuie să depănăm de‑a fir‑a păr ceea ce s‑a întâm‑ plat. Această carte nu este un roman poliţist, dar există ele‑ mente importante ale întregii istorii care o fac să fie aidoma unei poveşti bune cu detectivi: Cum a ajuns cea mai mare economie a lumii să intre în vrie? Ce politici şi ce evenimente au declanşat marele declin din 2008? Dacă nu putem cădea de

Prefață În cădere liberă

In cadere libera - FINAL.indd 23

23

09-Nov-10 12:49:26

acord asupra răspunsurilor la aceste întrebări, nu putem con‑ veni ce e de făcut, fie ca să ieşim din criză, fie ca s‑o preîntâ‑ pinăm pe următoarea. Nu‑i uşor de făcut analiza morfologică a culpabilităţii relative pe care o au comportamentul defectuos al băncilor, eşecurile agenţiilor de reglementare sau politica monetară prea laxă a Fed‑ului, dar voi explica imediat de ce eu aşez cea mai mare parte a responsabilităţii pe umerii insti‑ tuţiilor şi ai pieţelor financiare.

Să găseşti cauza de la rădăcina unei probleme e la fel ca decojirea cepei. Fiecare explicaţie face să apară alte întrebări, la un nivel şi mai profund: stimulentele perverse se prea poate să fi stimulat atitudini mioape şi nesăbuite din partea banche‑ rilor, dar de ce au avut ei nişte stimulente perverse? Există şi un răspuns facil, foarte la îndemână: neajunsurile guvernanţei corporatiste, maniera în care se stabilesc stimulentele şi sala‑ rizarea. Dar de ce piaţa nu şi‑a exercitat prerogativele discipli‑ nare asupra proastei administrări corporatiste şi asupra structurilor de remunerare nepotrivite? Se presupune că selec‑ ţia naturală duce la supravieţuirea celor mai bine adaptaţi la mediul din jur; acele firme care aveau structurile administra‑ tive şi de remunerare optim proiectate pentru performanţa pe termen lung ar fi trebuit să prospere, nu‑i aşa? Iată o teorie care a căzut şi ea victimă acestei crize. Pe măsură ce reflectezi la problemele pe care această criză le‑a dat la iveală în sectorul financiar, devine tot mai limpede că ele sunt de ordin general şi că există unele similare în alte domenii de activitate.

Un alt lucru care te izbeşte este acela că, atunci când pri‑ veşti în adâncime, dincolo de pojghiţa noilor produse financi‑ are, a creditelor ipotecare substandard şi a instrumentelor de debit colateralizate, criza pare să fie teribil de asemănătoare cu multe altele care s‑au desfăşurat înaintea ei, atât în Statele Unite, cât şi în străinătate! A existat un balon speculativ care

24

In cadere libera - FINAL.indd 24

În cădere liberă Prefață

09-Nov-10 12:49:26

s‑a spart, aducând distrugere în urma lui. Balonul a fost ali‑ mentat de creditarea bancară defectuoasă, folosindu‑se drept colateral nişte active a căror valoare fusese umflată de balonul speculativ. Noile inovaţii le permiseseră băncilor să ascundă mare parte din împrumuturile neperformante, să le scoată din bilanţul contabil şi să‑şi mărească gradul efectiv de supraîn‑ datorare – umflând încă şi mai tare balonul şi agravând încă şi mai tare haosul pe care explozia lui l‑a declanşat. Noile instrumente (swap‑urile pe riscul de creditare) chipurile meni‑ te să gestioneze riscurile, dar în realitate proiectate în egală măsură să‑i amăgească pe reglementatori, erau atât de com‑ plexe, încât au amplificat riscul. Marea întrebare, pe care caută s‑o lămurească bună parte din cartea de faţă, este: Cum şi de ce am dat voie să se întâmple iar acest lucru, şi încă la o ase‑ menea scară?

Deşi găsirea explicaţiilor mai profunde este o treabă difici‑ lă, există unele explicaţii simple pe care le putem expedia cu mare uşurinţă. Aşa cum arătam mai devreme, cei care lucrau pe Wall Street chiar voiau să creadă că, la un nivel individual, ei n‑au greşit cu nimic, şi chiar voiau să creadă că sistemul în sine era fundamental corect. Ei chiar credeau că sunt victimele ghinioniste ale unei furtuni rarisime, care nu apare decât o dată la o mie de ani. Dar criza n‑a fost ceva care să cadă pur şi simplu pe capul pieţelor financiare: a fost creată de mâna omului – a fost un lucru pe care Wall Street‑ul şi l‑a făcut nu doar sieşi, ci şi nouă, celorlalţi, din restul societăţii.

Pentru cei care nu înghit argumentul cu „pur şi simplu s‑a‑ntâmplat“, partizanii Wall Street‑ului mai au şi altele: Guvernul ne‑a împins s‑o facem, prin faptul că a încurajat achiziţia de locuinţe şi creditarea celor săraci. Sau, alternativ, guvernul ar fi trebuit să nu ne lase s‑o facem; a fost vina regle‑ mentatorilor. Aceste tentative ale sistemului financiar american­

Prefață În cădere liberă

In cadere libera - FINAL.indd 25

25

09-Nov-10 12:49:26

de a împinge pe umerii altora blamul pentru criză au ceva deosebit de dizgraţios, iar eu voi explica în capitolele dinspre finalul cărţii de ce argumentele invocate nu stau în picioare.

Credincioşii sistemului mai scot la înaintare şi o a treia linie de apărare, aceeaşi pe care au folosit‑o şi acum câţiva ani, când cu scandalurile Enron şi WorldCom. Orice sistem îşi are uscă‑ turile lui (proverbialele mere putrede din butoi), iar „sistemul“ nostru – inclusiv reglementatorii şi investitorii – pur şi simplu n‑a reuşit, nu se ştie de ce, să se apere aşa cum se cuvine de ele. Lângă cei de teapa lui Ken Lays (directorul general de la Enron) şi Bernie Ebbers (directorul general de la WorldCom), îi adăugăm acum pe Bernie Madoff şi o sumedenie de alţii la fel (cum ar fi Allen Stanford şi Raj Rajaratnam) care acum sunt puşi sub acuzare. Dar ceea ce n‑a mers bine – atunci, ca şi acum – nu s‑a rezumat la doar câţiva oameni. Apărătorii sec‑ torului financiar n‑au priceput că nu merele erau putrede, ci butoiul lor!8 Ori de câte ori vezi nişte probleme atât de persistente şi de larg răspândite ca acelea care au bântuit sistemul financiar american, nu poți ajunge decât la o singură concluzie: pro­ blemele sunt sistemice. Recompensele mari ale Wall Street‑ului şi concentrarea obsesivă de a face bani se prea poate să atragă ceva mai mulţi indivizi handicapaţi moral, decât i s‑ar cuveni, la drept vorbind, dar caracterul universal al problemei sugerează că există nişte vicii fundamentale în cadrul sistemului.

Dificultăţi de interpretare În sfera politicilor de acţiune, a aprecia dacă a fost vorba despre un succes sau despre un eşec reprezintă un demers

26

In cadere libera - FINAL.indd 26

În cădere liberă Prefață

09-Nov-10 12:49:26

încă şi mai dificil decât a stabili cui sau cărei cauze îi revine meritul (respectiv cine sau ce este de vină). Ce înseamnă suc‑ ces? Dar eşec? Pentru observatorii din Statele Unite şi din Europa, operaţiunile de salvare financiară din Asia de Est, din 1997, au fost un succes, pentru că Statele Unite şi Europa nu suferiseră nicio pierdere. Pentru cei din regiune, care şi‑au văzut economiile puse pe butuci, visele spulberate, companiile falimentate şi ţările împovărate cu datorii de miliarde de dolari, aceleaşi operaţiuni au fost un eşec îngrozitor. Pentru criticii lor, politicile FMI‑ului şi ale Trezoreriei Statelor Unite au înrăutăţit şi mai mult lucrurile. Pentru suporterii lor, ele au împiedicat un ­dezastru. Tocmai aici e problema. Se pune între‑ barea: Cum ar fi stat lucrurile, dacă s‑ar fi aplicat alte politici?

Acţiunile întreprinse de FMI şi de Trezorerie au prelungit şi adâncit declinul economic sau l‑au scurtat şi i‑au îndulcit panta? Pentru mine, există un răspuns clar: ratele înalte ale dobânzilor şi reducerile drastice de cheltuieli pe care le‑au impus FMI‑ul şi Trezoreria – adică exact pe dos faţă de cum au procedat Statele Unite şi Europa în actuala criză – au agra‑ vat situaţia.9 Ţările est‑asiatice şi‑au revenit până la urmă, dar a fost în ciuda politicilor respective, nicidecum datorită lor. În mod similar, mulţi dintre cei care au observat îndelun‑ gata expansiune a economiei mondiale în timpul erei de­reglementării au conchis că pieţele neîngrădite funcţionea‑ ză – dereglementarea făcuse posibil ritmul înalt de creştere, care urma să fie susţinut mai departe. Realitatea stătea însă cu totul altfel. Creşterea s‑a bazat pe un munte de datorii; temelia acestei creşteri era cam fragilă, ca să nu spunem mai rău.

Băncile occidentale au fost în mod repetat salvate de repercu‑ siunile practicilor lor de creditare nebuneşti, prin cauţionări – şi nu numai în Thailanda, Coreea şi Indonezia, ci şi în Mexic, Brazilia, Argentina, Rusia... lista poate continua aproape la

Prefață În cădere liberă

In cadere libera - FINAL.indd 27

27

09-Nov-10 12:49:26

nesfârşit.10 După fiecare asemenea episod, lumea mergea mai departe, cam la fel ca înainte, şi mulţi au conchis că pieţele de descurcă foarte bine pe cont propriu. Dar statul a fost cel care a salvat pieţele în mod repetat de consecinţele propriilor greşeli.

Cei care trăseseră concluzia că totul merge bine în economia de piaţă făcuseră o deducţie greşită, dar eroarea nu a devenit „evi‑ dentă“ decât atunci când o criză mult prea mare pentru a putea fi ignorată a apărut aici.

Aceste polemici pe marginea efectelor produse de anumite politici ne ajută să ne explicăm de ce ideile proaste pot persis‑ ta vreme atât de îndelungată. Mie unuia, Marea Recesiune din 2008 mi s‑a părut consecinţa inevitabilă a politicilor aplicate în anii precedenţi.

Faptul că aceste politici au fost influenţate de nişte interese speciale – ale pieţelor financiare – se vede cu ochiul liber. Mai complex este rolul ştiinţei economice. Pe lunga listă a celor care poartă vina pentru criză, eu aş include tagma economiştilor, pentru că le‑a furnizat acelor interese speciale argumentele lega‑ te de eficienţa şi autoreglementarea pieţelor – cu toate că pro‑ gresele înregistrate de ştiinţa economiei în cele două decenii anterioare arătaseră în ce condiţii limitate se adevereşte­această teorie. Ca un rezultat al crizei, ştiinţa economică (atât teoria, cât şi practica materializată prin politici) se va schimba, cu siguran‑ ţă, în aceeaşi măsură ca economia, iar eu voi discuta despre aceste schimbări în penultimul capitol al cărţii.

Adeseori sunt întrebat cum de s‑au putut înşela atât de tare colegii mei economiști. Întotdeauna vor exista economişti „ursuzi“, cei care văd problemele dinainte şi prezic nouă rece‑ siuni din ultimele cinci. Dar a existat un mic grup de economişti care nu doar că erau pesimişti în privinţa evoluţiei pieţei, dar împărtăşeau şi acelaşi set de opinii relativ la cauza pentru care economia se confrunta cu aceste probleme inevitabile. Când ne

28

In cadere libera - FINAL.indd 28

În cădere liberă Prefață

09-Nov-10 12:49:26

întâlneam cu toţii la diverse reuniuni anuale, cum ar fi Forumul Economic Mondial de la Davos, care are loc iarna, discutam împreună despre diagnosticul fiecăruia şi încercam să ne expli‑ căm de ce ziua judecăţii, pe care noi o vedeam atât de limpede apropiindu‑se, n‑a sosit încă.

Noi, economiştii, ne pricepem foarte bine să identificăm for‑ ţele de la baza unor fenomene; nu ne pricepem deloc să preve‑ dem nişte date precise. La întâlnirea din 2007 de la Davos, eu m‑am aflat într‑o poziţie incomodă. Prezisesem că se întrevăd mari probleme, cu tot mai multă insistenţă, în timpul­reuniunilor anuale precedente. Şi totuşi, expansiunea globală a continuat în pas vioi. Rata globală de creştere, de 7 la sută, aproape că era una nemaivăzută, ba chiar aducea veşti bune pentru Africa şi America Latină. Aşa cum le‑am explicat celor ce mă ascultau, aceasta însemna fie că teoriile mele fundamentale sunt greşite, fie că noua criză, atunci când va izbucni,­va fi mai dură şi va dura mai mult. Evident, eu am optat pentru această a doua interpretare. ◊

◊

◊

Criza actuală a dat la iveală nişte vicii fundamentale din siste­ mul capitalist – sau, cel puţin, acea variantă particulară de capi‑ talism care şi‑a făcut apariţia în ultima parte a secolului XX în Statele Unite (numită uneori şi „capitalism în stil american“). Nu e doar o chestiune de caracter viciat al unor indivizi, nici de erori specifice, aşa cum nu este nici o chestiune de remediere a câtorva mici probleme sau de reglare pe ici, pe colo, a unor politici.

Aceste defecte au fost greu de văzut pentru că noi, america‑ nii, ne doream din tot sufletul să credem în sistemul nostru eco‑ nomic. „Echipa noastră“ se descurcase cu mult mai bine decât eternul nostru duşman, blocul sovietic. Forţa sistemului nostru ne‑a permis să triumfăm în faţa slăbiciunilor sistemului lor. I‑am

Prefață În cădere liberă

In cadere libera - FINAL.indd 29

29

09-Nov-10 12:49:26

făcut galerie echipei noastre la toate întrecerile: Statele Unite contra Europei, Statele Unite contra Japoniei. Când secretarul de stat al apărării, Donald Rumsfeld, a denigrat „Bătrâna Europă“ pentru opoziţia acesteia faţă de războiul nostru din Irak, între‑ cerea la care se gândea el – între sclerozatul model social euro‑ pean şi dinamismul american – era clară. În anii 1980, succesele Japoniei ne provocaseră nişte dubii. Oare sistemul nostru chiar era mai bun decât Japonia, Inc.? Această îndoială anxioasă a fost un motiv pentru care s‑au găsit şi din cei care să se bucure de eşecul din 1997 al Asiei de Sud‑Est, unde atât de multe ţări adop‑ taseră elemente ale modelului japonez.11 Nu ne‑am manifestat public satisfacţia, în faţa deceniului de lâncezeală economică pe care Japonia l‑a avut de îndurat în anii 1990, dar am insistat pe lângă japonezi să adopte stilul nostru de capitalism.

Cifrele au venit să ne întărească autoamăgirea. La urma urmei, economia noastră creştea mult mai repede decât în cazul aproape tuturor celorlalte ţări – mai puţin China – şi, date fiind problemele pe care ni se părea că le vedem în sistemul bancar al chinezilor, era doar o chestiune de timp până să cadă şi el.12 Sau aşa ne închipuiam noi.

Nu e prima oară când judecăţile (inclusiv cele foarte supuse greşelii, ale Wall Street‑ului) s‑au văzut determinate de o inte‑ pretare eronată a cifrelor. În anii 1990, Argentina a fost mult lăudată drept marele succes al Americii Latine – triumful „fun‑ damentalismului pieţelor“ în emisfera sudică. Statisticile sale de creştere au arătat bine timp de câţiva ani. Dar, la fel ca Statele Unite, creşterea Argentinei avea la bază un morman de datorii, care sprijinea nişte niveluri de consum imposibil de susţinut.

Până la urmă, în decembrie 2001, datoria a devenit copleşitoare şi economia s‑a prăbuşit.13 Chiar şi în prezent, mulţi neagă amploarea problemelor cu care se confruntă economia noastră de piaţă. Odată depăşite

30

In cadere libera - FINAL.indd 30

În cădere liberă Prefață

09-Nov-10 12:49:26

chinurile prin care trecem acum – şi orice recesiune are un sfâr‑ şit –, ei se aşteaptă la o reluare a ritmului robust de creştere. Dar, la o privire mai atentă, economia Statelor Unite pare să sufere de nişte metehne mai adânci: o societate în care până şi cei de la mijloc îşi văd veniturile stagnând de un întreg deceniu, o societate marcată de o inegalitate crescândă; o ţară în care, deşi există excepţii spectaculoase, şansele statistice ca un american sărac să ajungă în vârf sunt mai scăzute decât în „Bătrâna Europă“14 şi unde performanţa medie a elevilor la testele stan‑ dardizate se apropie în cel mai bun caz de mijloc.15 Din toate punctele de vedere, câteva dintre sectoarele economice esenţiale ale Statelor Unite, pe lângă cel financiar, sunt într‑o situaţie difi‑ cilă, printre care sănătatea, energia şi producţia.

Dar problemele care trebuie să fie atacate nu se limitează doar la interiorul Statelor Unite. Dezechilibrele comerciale glo‑ bale care au caracterizat situaţia lumii înainte de criză nu vor dispărea de la sine. Într‑o economie globalizată, nu poţi aborda în deplinătatea lor problemele Americii, fără a le privi într‑un context general. Cererea globală va fi aceea care va determina creşterea globală şi Statelor Unite le va fi greu să obţină o redre‑ sare robustă – mai degrabă decât să alunece într‑o lâncezeală à la japonaise –, dacă economia lumii nu se întăreşte. Şi s‑ar putea să fie greu să consolidăm economia mondială, câtă vreme o parte din lume continuă să producă mai mult decât consumă, iar o altă parte – o parte care s‑ar cuveni să economisească, pen‑ tru a face faţă trebuinţelor populaţiei sale îmbătrânite – continuă să consume mult mai mult decât produce. ◊

◊

◊

Când am început să scriu această carte, exista o atmosferă de speranţă: noul preşedinte, Barack Obama, va îndrepta politicile

Prefață În cădere liberă

In cadere libera - FINAL.indd 31

31

09-Nov-10 12:49:26

defectuoase ale administraţiei Bush, iar noi vom face progrese nu doar în privinţa redresării imediate, ci şi a abordării dificul­ tăţilor pe termen mai lung. Deficitul fiscal al ţării va fi temporar­ mai mare, dar banii vor fi judicios cheltuiţi: pe ajutorul dat familiilor să‑şi poată păstra locuinţa, pe investiţii care vor spori productivitatea pe termen lung a ţării şi vor proteja mediul natural şi, în schimbul banilor care le‑au fost daţi bănci­ lor, va exista un drept asupra câştigurilor lor viitoare, care să‑i recompenseze pe cetăţeni pentru riscul pe care şi l‑au asumat.­ Scrierea acestei cărţi a fost dureroasă: speranţele nu mi s‑au îndeplinit decât parţial. Bineînţeles, s‑ar cuveni să ne bucure faptul că am fost traşi înapoi de pe buza prăpastiei, unde atât de mulţi dintre noi ne‑am temut că ne aflăm în toamna anului 2008. Dar unele din pomenile acordate băncilor au fost la fel de nefericite ca oricare altele de sub administraţia Bush; aju‑ torul dat proprietarilor de locuinţe a fost sub aşteptările mele.

Sistemul financiar care se conturează acum este mai puţin competitiv, iar băncile de tip „prea mari ca să fie lăsate să cadă“ reprezintă acum o problemă încă şi mai mare. Bani care ar fi putut fi cheltuiţi pe restructurarea economiei şi pe crearea unor întreprinderi noi şi dinamice au fost aruncaţi pe geam, pentru salvarea unor firme vechi şi ineficiente. Alte aspecte de politică economică ale administraţiei Obama s‑au îndreptat categoric în direcţia cea bună. Ar fi însă necinstit din partea mea, după ce l‑am criticat pe Bush pentru anumite politici, să nu‑mi fac auzită vocea când succesorul lui continuă şi el cu aceleaşi lucruri.

Mi‑a fost greu să scriu această carte şi dintr‑un alt motiv.

Eu critic – şi denigrez, s‑ar putea să spună unii – băncile, pe bancheri şi pe alţii din piaţa financiară. Am mulţi, mulţi prie‑ teni în acest sector: oameni inteligenţi şi devotaţi, buni cetă‑ ţeni, preocupaţi de felul în care se cuvine să contribuie şi ei la

32

In cadere libera - FINAL.indd 32

În cădere liberă Prefață

09-Nov-10 12:49:26

binele societăţii care i‑a răsplătit cu atâta generozitate. Nu doar că dăruiesc din ceea ce au, dar muncesc cu abnegaţie pentru promovarea cauzelor în care ei cred. Ei nu s‑ar recunoaşte deloc în caricaturile pe care le descriu aici, aşa cum nici eu nu recunosc în ei aceste caricaturi. Realitatea este că mulţi din cei care lucrează în acest sector se simt nişte victime la fel de mult ca şi cei din afară. Şi‑au pierdut mare parte din economiile de‑o viaţă. Înăuntrul sectorului, majoritatea economiştilor care au încercat să eficientizeze activitatea corporatistă şi analiştii care au încercat să folosească tehnicile cele mai sofisticate, pen‑ tru a previziona profitabilitatea şi pentru a le asigura investi‑ torilor cel mai mare randament cu putinţă, nu s‑au angajat în practicile necinstite care i‑au adus sectorului financiar o repu‑ taţie atât de proastă.

Cum pare să se întâmple mult prea des în complexa noas‑ tră societate modernă, „mai apar şi necazuri“. Există consecinţe­ nefaste care nu sunt din vina niciunui individ anume. Dar criza aceasta a fost rezultatul faptelor, al deciziilor şi al argu‑ mentelor invocate de cei din sectorul financiar. Sistemul care a eşuat atât de lamentabil n‑a apărut aşa, din senin. El a fost creat de mâna unor oameni. Într‑adevăr, mulţi şi‑au dat toată oste‑ neala – şi au cheltuit o grămadă de bani – pentru ca el să capete­ forma în care‑l vedem astăzi. Cei care au jucat un rol în crearea sistemului şi în gestionarea lui – inclusiv cei care au fost atât de gras răsplătiţi de el – trebuie să fie făcuţi răspunzători. ◊

◊

◊

Dacă putem înţelege ce anume a provocat criza din 2008 şi de ce unele din politicile de reacţie iniţiale au eşuat în aseme‑ nea hal, putem şi să luăm măsuri pentru ca orice crize viitoare să fie mai puţin probabile, să dureze mai puţin şi să facă mai

Prefață În cădere liberă

In cadere libera - FINAL.indd 33

33

09-Nov-10 12:49:26

puţine victime nevinovate. Poate vom reuşi chiar să netezim calea pentru o creştere robustă, întemeiată pe baze solide, şi nu creşterea efemeră, pe picioarele de lut ale datoriei, din ulti‑ mii ani; şi poate chiar vom fi în stare să garantăm că roadele acelei creşteri vor fi împărţite de vasta majoritate a cetăţenilor.­ Memoria omului e scurtă, iar peste treizeci de ani va apărea o nouă generaţie, sigură pe sine şi încrezătoare că ea nu va cădea pradă erorilor trecutului. Ingeniozitatea umană nu cunoaşte limite şi, orice sistem am proiecta, vor exista şi din aceia care vor descoperi cum să ocolească legile şi reglemen‑ tările destinate să ne protejeze. Lumea se va schimba şi ea, iar reglementările gândite pentru momentul prezent nu vor func‑ ţiona decât imperfect în economia de la mijlocul secolului XXI. Dar după Marea Depresiune, am reuşit indiscutabil să creăm o structură legislativă care ne‑a servit bine timp de o jumătate de secol, încurajând creşterea şi stabilitatea. Această carte a fost scrisă cu speranţa că vom putea face din nou acelaşi lucru.

34

In cadere libera - FINAL.indd 34

În cădere liberă Prefață

09-Nov-10 12:49:26

Mulțumiri Pe parcursul ultimilor câţiva ani, am fost total absorbit de criză, căci am văzut‑o cum este creată şi apoi prost gestionată.

Miile de conversaţii avute cu sute de oameni, din ţări de pe tot mapamondul, m‑au ajutat să‑mi conturez opiniile şi să înţeleg ce s‑a petrecut. Lista celor cărora le sunt îndatorat ar umple ea singură o carte cât cea pe care o aveţi în faţă.

Numindu‑i doar pe câţiva, n‑aş vrea să‑i jignesc cu nimic pe ceilalţi, iar cei pe care îi menţionez nu se cade să fie implicaţi în concluziile la care am ajuns eu, căci concluziile lor se prea poate să fie diferite. În anii dinaintea crizei, discuţiile avute cu Steven Roach, Nouriel Roubini, George Soros, Robert Shiller, Paul Krugman şi Rob Wescott – toţi cei menţionaţi împărtăşin­ du‑mi pesimismul faţă de ceea ce avea să urmeze – au fost de nepreţuit. Zile întregi am petrecut discutând despre criza eco‑ nomică globală şi despre ce‑ar trebui făcut în privinţa ei cu membrii Comisiei de Experţi de pe lângă preşedintele Adunării Generale ONU pentru reformarea sistemului monetar şi finan‑ ciar internaţional, pe care am prezidat‑o.1 Le sunt profund îndatorat pentru ideile şi informaţiile pe care ei mi le‑au oferit, precum şi pentru ajutorul pe care mi l‑au dat în a înţelege efectele concrete ale crizei asupra fiecărei părţi a lumii.

Am avut de asemenea norocul să mă aflu într‑un loc de unde nu doar că am văzut nemijlocit efectele crizei asupra ţărilor de pe fiecare continent, dar am putut şi să discut aceste efecte împreună cu preşedinţi, prim‑miniştri, miniştri de finan‑ ţe şi ai economiei, guvernatori ai băncilor centrale şi consilieri economici ai acestora, din multe ţări, mari şi mici, dezvoltate şi în curs de dezvoltare (printre care Marea Britanie, Statele Unite, Islanda, Franţa, Germania, Africa de Sud, Portugalia,

Mulțumiri În cădere liberă

In cadere libera - FINAL.indd 35

35

09-Nov-10 12:49:27

Spania, Australia, India, China, Argentina, Malaysia, Thailanda, Grecia, Italia, Nigeria, Tanzania şi Ecuador).

Despre subiectul reglementărilor financiare am tot scris, de când cu dezastrul societăţilor de economii şi credit din Statele Unite de la sfârşitul anilor 1980, iar influenţa coautorilor mei în acest domeniu, de la Universitatea Stanford şi de la Banca Mondială, ar trebui să se vadă limpede: Kevin Murdock, Thomas Hellmann, Gerry Caprio (actualmente la Williams College), Marilou Uy şi Patrick Honohan (actualmente guver‑ natorul Băncii Centrale a Irlandei). Îi sunt îndatorat lui Michael Greenberger, actualmente pro‑ fesor de drept la Universitatea Maryland şi director al Diviziei de Tranzacţionare şi Pieţe din cadrul Comisiei pentru Tranzacţionarea Contractelor Futures, în perioada critică în care a existat o tentativă de reglementare a instrumentelor derivate, şi lui Randall Dodd, actualmente la FMI, dar în trecut angajat al Centrului pentru studiul instrumentelor derivate şi al politicilor financiare, pentru sprijinul acordat în a cunoaşte mai bine piaţa derivatelor. Alte câteva persoane care m‑au aju‑ tat să‑mi formez o părere sunt: Andrew Sheng, care a făcut parte din echipa Băncii Mondiale şi fost preşedinte al Comisiei Valorilor Mobiliare şi Contractelor Futures din Hong Kong; dr. Y.V. Reddy, fost guvernator al Băncii Naţionale a Indiei; Arthur Levitt, fost preşedinte al Comisiei pentru Burse şi Valori Mobiliare din Statele Unite; Leif Pagrotsky, care a jucat un rol crucial în soluţionarea crizei bancare suedeze; guverna‑ torul Zeti Aziz de la banca centrală a Malaysiei, care a jucat un rol crucial în gestionarea economiei malaysiene pe perioa‑ da crizei sale financiare; Howard Davies, fost şef al Administraţiei Serviciilor Financiare din Marea Britanie, actu‑ almente profesor la London School of Economics; Jamie Galbraith de la Universitatea Texas din Austin; Richard Parker

36

In cadere libera - FINAL.indd 36

În cădere liberă Mulțumiri

09-Nov-10 12:49:27

şi Kenneth Rogoff de la Harvard; Andrew Crockett şi Bill White, amândoi foşti angajaţi la Banca pentru Decontări Internaţionale; Mar Gudmundsson, care, ca economist‑şef al Băncii Centrale din Islanda, m‑a adus prima oară în această ţară, iar acum îi este guvernator; Luigi Zingales de la Universitatea Chicago; Robert Skidelsky de la Universitatea Warwick; Yu Yongding de la Institutul de Economie şi Politică Mondială din Beijing; David Moss la Tobin Project şi Harvard Law School; Elizabeth Warren şi David Kennedy, de asemenea de la Harvard Law School; Damon Silver, director de politică de la AFL‑CIO; Ngaire Woods de la Oxford; Jose Antonio Ocampo, Perry Merhing, Stephany Griffith‑Jones, Patrick Bolton şi Charles Calomiris, toţi de la Universitatea Columbia; şi Keith Leffler de la Universitatea Washington.

Din fericire, există câţiva jurnalişti excelenţi şi curajoşi care au ajutat societatea să dibuie ce se petrece în sectorul financiar şi au adus la lumină lucrurile necurate. Am avut deosebit de mult de câştigat din ceea ce au scris şi, în unele cazuri, din ceea ce mi‑au spus prin viu grai, în îndelungi conversaţii, Gretchen Morgenson, Lloyd Norris, Martin Wolf, Joe Nocera, David Wessel, Gillian Tett şi Mark Pittman.

Chiar dacă am o atitudine critică faţă de Congresul Statelor Unite, se cuvine să‑i aduc sincere laude doamnei parlamentar Carolyn Maloney, copreşedintă a Comisiei Economice Comune, pentru eforturile sale, şi îi sunt îndatorat pentru dis‑ cutarea multora dintre problemele de aici. Indiferent cum va arăta legislaţia votată, ea va purta amprenta congresmenului Barney Frank, preşedintele Comisiei Camerei Deputaţilor pen‑ tru Servicii Financiare, şi am pus mare preţ pe conversaţiile avute cu domnia sa şi cu economistul său şef, David Smith, precum şi pe ocaziile care mi s‑au oferit de a depune mărturie în faţa comisiei sale. Şi, chiar dacă această carte critică unele

Mulțumiri În cădere liberă

In cadere libera - FINAL.indd 37

37

09-Nov-10 12:49:27

din metodele administraţiei Obama, le rămân îndatorat celor din echipa economică (printre care Timothy Geithner, Larry Summers, Jason Furman, Austan Goolsbee şi Peter Orszag) pentru amabilitatea cu care mi‑au explicat perspectivele lor şi m‑au ajutat să le înţeleg strategia. Vreau de asemenea să‑i mul‑ ţumesc lui Dominique Strauss‑Kahn, directorul executiv al FMI, nu doar pentru numeroasele conversaţii avute de‑a lun‑ gul anilor, ci şi pentru eforturile sale în a remodela această instituţie.

Două persoane se cuvine să menţionez explicit pentru influenţa lor asupra opiniilor mele referitoare la subiectul aces‑ tei cărţi: Rob Johnson, fost student la Princeton, a venit cu perspective distincte asupra crizei, dat fiind că a lucrat şi în sectorul public, ca economist‑şef al Comisiei pentru Bănci a Senatului în timpul grelei încercări cu societăţile de economii şi credit, dar şi în sectorul privat, pe Wall Street. Şi Bruce Greenwald, coautor al meu timp de un sfert de secol şi profe‑ sor de finanţe la Universitatea Columbia, care, ca întotdeauna, mi‑a furnizat idei creatoare şi de profunzime asupra tuturor subiectelor pe care le ating în această carte: începând cu ser‑ viciile bancare, continuând cu rezervele globale şi terminând cu istoria Marii Depresiuni.

Versiuni iniţiale ale unor porţiuni din carte au apărut în Vanity Fair şi îi sunt deosebit de recunoscător editorului meu de acolo, Cullen Murphy, pentru ajutorul dat la alcătuirea for‑ mei finale a acelor articole („Wall Street’s Toxic Message“, Vanity Fair, iulie 2009, şi „Reversal of Fortune“, Vanity Fair, octombrie 2008). În realizarea acestei cărţi am avut marele noroc să benefi‑ ciez de asistenţa unei echipe de documentarişti de prima mână: Jonathan Dingel, Izzet Yildiz, Sebastian Rondeau şi Dan Choate; şi de nişte asistenţi editoriali de acelaşi calibru: Deidre

38

In cadere libera - FINAL.indd 38

În cădere liberă Mulțumiri

09-Nov-10 12:49:27

Sheehan, Sheri Prasso şi Jesse Berlin. Jill Blackford nu doar că a supravegheat întregul proces, dar a avut contribuţii nepre‑ ţuite în fiecare stadiu, de la cel documentar la cel editorial. Încă o dată, am avut norocul să pot colabora cu W.W. Norton and Penguin: comentariile detaliate şi intervenţiile redacţionale din partea lui Brendan Curry, Drake McFeely şi Stuart Proffitt au fost extraordinare. Mary Babcock a făcut o treabă splendidă, redactând manuscrisul în condiţiile unui termen de predare formidabil de strâns. În sfârşit, ca întotdeauna, îi datorez cel mai mult Anyei Schiffrin, de la discutarea ideilor în stadiul lor embrionar şi până la editarea manuscrisului. Această carte n‑ar fi fost posi‑ bilă fără ea.

Mulțumiri În cădere liberă

In cadere libera - FINAL.indd 39

39

09-Nov-10 12:49:27

In cadere libera - FINAL.indd 40

09-Nov-10 12:49:27

1

Cum se produce o criză

Singura surpriză legată de criza economică din 2008 a fost faptul că i‑a surprins pe atât de mulţi. Pentru câţiva observa‑ tori, a fost un caz clasic, de manual, nu doar previzibil, ci şi prevăzut. O piaţă dereglementată cu lichidităţi din belşug şi rate scăzute ale dobânzii, un balon speculativ al pieţei imobi‑ liare şi un ritm exponenţial al creditării în condiţii substan‑ dard – iată o combinaţie toxică. Mai puneţi la socoteală deficitul fiscal şi cel comercial ale Statelor Unite şi acumularea corespunzătoare în China a unor imense rezerve în dolari – o economie globală dezechilibrată – şi era limpede că lucrurile au luat‑o total razna.

Ceea ce deosebea această criză de multitudinea care a prece­dat‑o în ultimul sfert de secol a fost faptul că purta o etichetă „Made in USA“. Şi că, în timp ce crizele anterioare fuseseră păstrate între nişte graniţe, această criză „Made in USA“ s‑a răspândit cu repeziciune pe tot globul. Ne plăcea să ne gândim la ţara noastră ca la unul dintre motoarele creşterii economice globale, ca la un exportator de politici economice judicioase – nicidecum de recesiuni. Ultima dată când Statele Unite exportaseră o criză majoră a fost în timpul Marii Depresiuni din anii 1930.1 Elementele principale ale poveştii sunt bine cunoscute şi des istorisite. Statele Unite aveau un balon speculativ imobili‑ ar. Când balonul a plesnit şi preţurile locuinţelor s‑au prăbuşit din nivelurile stratosferice pe care le atinseseră, tot mai mulţi

Cum se produce o criză În cădere liberă

In cadere libera - FINAL.indd 41

41

09-Nov-10 12:49:27

proprietari de case s‑au trezit „la apă“. Datoriile lor la bancă, garantate cu ipotecă pe locuinţă, depăşeau valoarea la care era evaluată aceasta. Odată cu pierderea casei, mulţi dintre ei şi‑au pierdut şi economiile de‑o viaţă, şi speranţele de viitor – o educaţie universitară pentru copiii lor, o ieşire la pensie în condiţii civilizate. Într‑un fel, americanii trăiseră într‑un vis.

Cea mai bogată ţară din lume trăia peste mijloacele ei, iar forţa economiei Statelor Unite şi cea a lumii se bazau pe acest lucru. Economia globală avea nevoie de un consum în conti‑ nuă creştere, ca să se dezvolte; dar cum să continue aşa, când veniturile americanilor stagnau de atâta vreme?2 Americanii au venit cu o soluţie ingenioasă: să se împrumute şi să consu‑ me ca şi cum veniturile lor ar fi fost în creştere. Şi chiar că s‑au împrumutat! Ratele economisirii au scăzut la zero – şi, dat fiind că mulţi americani bogaţi economiseau sume substanţi‑ ale, asta însemna că americanii săraci aveau o rată negativă a economisirii. Cu alte cuvinte, se adânceau până la gât în dato‑ rii. Atât ei, cât şi creditorii lor se puteau simţi satisfăcuţi de ceea ce făceau: primii aveau posibilitatea să‑şi continue nestin‑ gheriţi beţia consumistă, fără a trebui să privească în ochi rea‑ litatea stagnării şi a declinului veniturilor, iar cei din urmă se puteau bucura de profituri record, pe baza unor comisioane mereu mai mari.

Ratele scăzute ale dobânzilor şi reglementările laxe au ali‑ mentat balonul imobiliar. Pe măsură ce preţurile la locuinţe urcau tot mai sus, proprietarii puteau să se împrumute ipote‑ cându‑şi casa, deci diminuându‑i acesteia valoarea de capital.

Aceste extrageri de valoare ipotecară – care într‑un an au atins 975 de miliarde de dolari, adică peste 7 la sută din PIB3 (respec‑ tiv Produsul Intern Brut, indicatorul standard al sumei tuturor bunurilor şi serviciilor produse în economie) – le‑au permis împrumutaţilor să plătească avansul la o maşină nouă, dar să

42

In cadere libera - FINAL.indd 42

În cădere liberă Cum se produce o criză

09-Nov-10 12:49:27

le mai rămână nişte capital şi pentru la pensie. Dar toate aceste împrumuturi s‑au bizuit pe o presupunere riscantă, aceea că preţurile la case vor continua să crească – sau măcar să nu scadă.

Economia era în neorânduială: două treimi, dacă nu chiar trei pătrimi din economie (din PIB) erau legate de imobiliare – construcţia de locuinţe noi sau achiziţionarea dotărilor dină‑ untru şi împrumutarea cu ipotecă pe locuinţa veche pentru finanţarea consumului. Era o situaţie nesustenabilă – şi n‑a fost susţinută. Spargerea balonului a afectat în primul rând ipote‑ cile cele mai slabe (creditele substandard, acordate persoanelor cu venituri scăzute), dar curând a ajuns să afecteze tot ce ţinea de imobiliarul rezidenţial.

Când balonul a făcut poc, efectele au fost amplificate pen‑ tru că băncile creaseră produse financiare complexe care se sprijineau pe ipotecile de la bază. Mai rău, se angajaseră în pariuri investiţionale de multe miliarde de dolari, atât între ele, cât şi cu alte părţi cam de prin toată lumea. Această com‑ plexitate, combinată cu ritmul rapid în care se deteriora situa­ ţia şi cu gradul înalt de supraîndatorare bancară (şi băncile, la fel ca gospodăriile, îşi finanţaseră investiţiile împrumutân‑ du‑se masiv), făcea ca băncile să nu ştie dacă sumele datorate de ele deponenţilor şi deţinătorilor de obligaţiuni le depăşeau în valoare activele. Ca atare, ele şi‑au dat seama şi că n‑aveau de unde să ştie cât de bine sau de rău stătea oricare altă bancă. Încrederea şi siguranţa care trebuie să stea la temelia sistemu‑ lui bancar s‑au evaporat. Băncile au refuzat să se mai împru‑ mute reciproc – sau cereau dobânzi mari, ca să‑şi compenseze asumarea riscului. Pieţele globale de creditare au început să se dezintegreze.

Moment în care America şi restul lumii s‑au confruntat atât cu o criză financiară, cât şi cu una economică. Aceasta din

Cum se produce o criză În cădere liberă

In cadere libera - FINAL.indd 43

43

09-Nov-10 12:49:27

urmă avea mai multe componente. Exista mai întâi o criză a imobiliarelor rezidenţiale, în plină desfăşurare, urmată nu după multă vreme de probleme în sectorul imobiliar comer‑ cial. Cererea s‑a prăbuşit, pe măsură ce oamenii au văzut cum le scade brusc valoarea locuinţelor (precum şi valoarea acţiu‑ nilor, în caz că deţineau astfel de titluri) şi cum li se diminu‑ ează capacitatea – şi dorinţa – de a se împrumuta. A mai existat apoi şi un ciclu al stocurilor: pe măsură ce pieţele cre‑ ditului îngheţau şi cererea se micşora, companiile îşi reduceau stocurile cât mai repede cu putinţă. Şi a existat colapsul pro‑ ducţiei americane.

Se ridicau şi unele întrebări mai de adâncime: Ce anume ar putea înlocui consumul dezlănţuit al americanilor, care sus‑ ţinuse economia în anii de dinaintea spargerii balonului spe‑ culativ? Cum vor reuşi America şi Europa să‑şi gestioneze procesul de restructurare, de exemplu tranziţia către o econo‑ mie a sectorului serviciilor, care şi‑aşa fusese destul de dificilă chiar şi în perioada de avânt economic? Restructurarea era inevitabilă – globalizarea şi ritmul inovării tehnologice o cereau cu necesitate –, dar n‑avea să fie deloc uşoară.

Povestea pe scurt Oricât de limpezi ne‑ar apărea dificultăţile mersului mai departe, întrebarea rămâne: Cum de s‑a putut întâmpla aşa ceva? Nu aşa ar trebui să funcţioneze economiile de piaţă. Ceva a mers prost – îngrozitor de prost.

Nu există niciun punct clar, care să se impună firesc drept punct de pornire, în pânza de păianjen perfectă a istoriei. Din raţiuni de concizie, eu voi începe cu explozia balonului spe‑ culativ al firmelor de înaltă tehnologie („balonul tech“ sau „al

44

In cadere libera - FINAL.indd 44

În cădere liberă Cum se produce o criză

09-Nov-10 12:49:27

dot‑com‑urilor“) din primăvara anului 2000 – un balon căruia Alan Greenspan, preşedintele Rezervei Federale la vremea aceea, îi permisese să ia amploare şi care susţinuse un ritm puternic de creştere la sfârşitul anilor 1990.4 Preţurile acţiunilor­ tech au scăzut cu 78 la sută între martie 2000 şi octombrie 2002.5 S‑a sperat că aceste pierderi nu vor afecta ansamblul economiei,­ dar l‑au afectat. Multe investiţii se făcuseră în sectorul înaltei tehnologii, care s‑a oprit brusc pe loc, când s‑a spart balonul tech. În martie 2001, America a intrat într‑o recesiune.

Administraţia preşedintelui George W. Bush s‑a folosit de scurta recesiune care a urmat spargerii balonului tech, drept scuză pentru a‑şi împinge în faţă propunerea de reducere a impozitelor în beneficiul celor bogaţi, despre care preşedintele a afirmat că ar fi un panaceu pentru orice indispoziţie econo‑ mică. Reducerile de impozite nu erau însă menite să stimuleze economia şi nu au făcut acest lucru decât într‑o măsură limi‑ tată. Ceea ce a aşezat povara redresării economiei, până la gradul deplin de ocupare, în sarcina politicii monetare. Ca urmare, Greenspan a redus rata dobânzii, inundând piaţa cu lichidităţi. Cu atât de multă capacitate excedentară în econo‑ mie, nici nu‑i de mirare că ratele mai scăzute ale dobânzii n‑au dus la un plus de investiţii în utilaje şi echipamente. Ele şi‑au făcut efectul – dar numai prin înlocuirea balonului tech cu un balon imobiliar, care să susţină un boom al consumului şi al dezvoltării imobiliare.

Povara asupra politicii monetare a devenit şi mai mare când preţul petrolului a început să crească ameţitor, după invazia Irakului din 2003. Statele Unite au cheltuit sute de mili‑ arde de dolari pe importuri de ţiţei – bani care în alte condiţii ar fi mers în economia ţării. Preţul petrolului a crescut de la 32 de dolari barilul în martie 2003, când a început războiul din Irak, la 137 de dolari barilul în iulie 2008. Aceasta însemna că

Cum se produce o criză În cădere liberă

In cadere libera - FINAL.indd 45

45

09-Nov-10 12:49:27