Nascuti pentru a invata by Editura Publica

Titlul original al acestei cărți este: Natural Born Learners: Our Incredible Capacity to Learn and How We Can Harness It de Alex Beard. Copyright © 2017 by Alex Beard First published în the UK în 2018 by Weidenfeld & Nicolson, an imprint of Orion Books

© Publica, 2019, pentru ediția în limba română Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României BEARD, ALEX Născuţi pentru a învăţa : Despre capacitatea noastră incredibilă de a învăţa şi modul în care o putem folosi /Alex Beard ; trad.: Raluca Chifu. – București : Publica, 2019 ISBN 978-606-722-340-8 I. Chifu, Raluca (trad.) 821.111

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Bogdan Ungureanu DESIGN: Alexe Popescu REDACTOR: Raluca Furtună CORECTORI: Liliana Duță, Rodica Crețu DTP: Florin Teodoru

Viața ar trebui să fie un proces nesfârșit de educație; totul trebuie învățat, de la cum să vorbești la cum să mori. GUSTAVE FLAUBERT1

Cuprins

Introducere: Povestea celor două academii �� 9 PARTEA ÎNTÂI | Să gândim de la capăt 1. Inteligența artificială �� 27 2. Născuți pentru a învăța �� 63 3. Câștiguri cerebrale �� 97 PARTEA A DOUA | Să obținem rezultate mai bune 4. Dați‑i drumul �� 135 5. Creația �� 169 6. Un act de mare clasă �� 211 PARTEA A TREIA | Să avem grijă 7. Big data �� 251 8. Adevăratul grit �� 287 9. Controlul minții �� 329

PARTEA A PATRA | Coda 10. Eșuați mai bine �� 367

Introducere: Povestea celor două academii

Postfață: O revoluție a învățării �� 407 Mulțumiri �� 425 Idei de lectură suplimentară �� 431 Note �� 437

Viitorul e deja aici, doar că e inegal distribuit. WILLIAM GIBSON

În lumină Colonos se află la 1,6 kilometri de Atena antică. Un deal plin de viță‑de‑vie, măslini și dafini, cu un templu închinat lui Poseidon în vârf și o dumbravă sacră a Eumenidelor (Furiilor), despre care se spune că a fost locul de odihnă al lui Oedip și locul natal al marelui dramaturg Sofocle. Dacă l‑ați fi urcat în anul 385 î.H. într‑o seară mediteraneeană călduroasă, cu lumina rozalie jucându‑se pe deasupra Mării Egee și mireasma de oregano adiind dinspre pământul încălzit, ați fi privit spre vest și ați fi zărit una dintre cele mai mari invenții din istoria omenirii: școala. Aceasta se afla în crângul Akademeia, numit după eroul grec Akademos, salvatorul Atenei. Zona era cunoscută ca destinație pentru un ritual în aer liber, o cursă nocturnă cu torțe ce pornea din oraș și în care alergătorii fugeau pe o cărare străjuită de morminte ateniene, încercând să ajungă primii cu flacăra la altarul lui Prometeu. Era și un loc sfânt al Atenei însăși, zeița înțelepciunii1. Pe atunci, un nobil de vârstă mijlocie și umblat prin lume, pe nume Platon, preluase controlul unei mari părți din această zonă pentru a‑și fonda noul club „Academic”, având ca scop dobândirea cunoașterii.

Introducere: Povestea celor două academii Născuți pentru a învăța 9

Academia lui Platon a devenit rapid un punct de adunare a intelectualilor, un fel de MIT sau Cambridge din zilele acelea. Printre cei mai faimoși absolvenți ai săi se numără Aristotel, care avea să‑și fondeze propriul Lyceum, și Alexandru cel Mare. Ideile sale aveau să stea la baza unor civilizații întregi. Învățarea consta în discuții despre anumite texte și studii de caz, în care un profesor (adeseori chiar fondatorul) prezenta idei pe care membrii să le ia în calcul în conversație, la fel cum se face azi la Harvard Business School. Materiile includeau matematica și filosofia și mergeau de la analiza științifică a mișcării corpurilor cerești la dezbaterea cu privire la cele mai bune forme de guvernământ. Platon a descris multe dintre aceste cazuri în Republica, plasându‑l pe fostul său mentor, Socrate, în rolul de profesor și pe alți membri ai anturajului, ca protejați ai săi. Unul dintre cele mai cunoscute fragmente e Alegoria peșterii2. Imaginați‑vă o veche peșteră. Înăuntru, un grup de oameni sunt înlănțuiți la podea pe o parte, cu picioarele și gâturile fixate în așa fel încât să nu poată privi decât spre un zid gol. Au fost așezați așa încă din copilărie, iar zidul din fața lor e tot ce au văzut vreodată. În spatele lor e un foc, iar în fața acestuia se află un paravan scund, deasupra căruia niște ajutoare ascunse ridică o serie de obiecte care fac zgomot. Prizonierii văd umbrele proiectate pe zid și atribuie sunetele acestor forme, conferind înțelesuri lucrurilor văzute și înțelegând jocul umbrelor ca pe o realitate. E tot ce știu. Formele pâlpâitoare și sunetele sinistre reprezintă întreaga lor lume. Ce s‑ar întâmpla, întreabă Socrate, dacă unul dintre acești prizonieri ar fi eliberat? Întorcându‑se, prizonierul ar fi orbit întâi de lumina puternică a focului și n‑ar putea să distingă formele obiectelor sau să înțeleagă noile viziuni care‑i asaltează simțurile. S‑ar

Născuți pentru a învăța Introducere: Povestea celor două academii

întoarce speriat înapoi la perete. Imaginați‑vă apoi că cineva l‑ar scoate cu forța din peșteră, dincolo de foc, spre tărâmurile însorite de deasupra. Prizonierul s‑ar înfuria, încăpățânat și aproape orb, ținându‑se strâns de propriile sale idei cu privire la existență. După umbrele de pe zid, lumea colorată din jur i‑ar părea o halucinație șocantă. Dar ochii săi s‑ar obișnui încet cu lumina, durerea ar ceda, iar omul ar accepta noua și infinit mai frumoasa realitate. Ar binecuvânta schimbarea și ar alerga să‑i elibereze pe ceilalți prizonieri. În Peștera lui Platon, vedem o parabolă despre învățare. Chiar și 2 500 de ani mai târziu, imaginea luminii și a întunericului ca metaforă a cunoașterii și ignoranței ne este familiară. Ne considerăm niște ființe sensibile, conștiente și raționale, oameni care „au văzut lumina”. Simțim că o parte tot mai mare din umanitate a ieșit din peșteră în lumea de deasupra. Pentru Platon însă era clar că majoritatea nu făcuserăm încă această călătorie. Misiunea lui – și cea a școlii sale – era să conducă tot mai multe persoane spre tărâmurile însorite ale cunoașterii. Era munca filosofului să forțeze granițele capacității de înțelegere umane, să perceapă mai bine lumea și să decidă cum ar trebui să trăiască oamenii și societățile în ea. Astăzi ne confruntăm cu o provocare și mai mare. Credem că toată lumea trebuie să fie educată, nu doar nobilii bogați. Tinerii noștri trebuie să prospere într‑o lume al cărei ritm de evoluție pare menit să crească exponențial și al cărei viitor este neclar. Cu toate acestea, când analizăm sistemele educaționale, nu vedem misiunea clară a lui Platon de îmbunătățire a ființei umane, ci o birocrație suferindă, care se străduiește să păstreze niște puncte luminoase prin întuneric. Ca stelele dintr‑o noapte înnegurată de deasupra Atenei moderne.

Introducere: Povestea celor două academii Născuți pentru a învăța 11

Dacă nu reușiți din prima... Eu puteam, așa că am predat. Într‑o dimineață luminoasă de septembrie, cu zece ani în urmă, am parcurs cu bicicleta drumul Old Kent Road (cea mai ieftină proprietate din jocul de Monopoly englezesc), dornic să‑mi încep noua viață ca profesor de engleză. Școala se afla într‑unul dintre cele mai sărace și mai diverse cartiere londoneze, Elephant and Castle, numit după un han din secolul al XVIII‑lea. Îl cunoșteam doar din auzite. Zona era dominată de două cartiere, Aylesbury și Heygate, ale căror alei labirintice și scări sărăcăcioase le făceau să fie zone interzise după lăsarea întunericului3. Nici școala Walworth nu părea mult mai bună. La o reuniune cu noii profesori din zonă, un veteran de la un gimnaziu din apropiere ne‑a spus: „Acolo le spunem copiilor noștri că vor ajunge dacă nu se poartă frumos”. Prima mea ședință avea să înceapă cu anunțul sec că un băiat de paisprezece ani murise înjunghiat după un meci de fotbal. Însă acea primă zi marca un nou început pentru Walworth*. Instituția tocmai își începea viața ca academie, în cadrul unui proiect guvernamental prin care se dădeau mai mulți bani și mai multă autonomie școlilor urbane cu probleme (deși era la mare distanță de originalul atenian). În dimineața respectivă m‑am apropiat de poartă cu un amestec puternic de trepidație emoționată, incompetență și idealuri platonice familiare tuturor profesorilor începători. Eram speriat, eram nepregătit, dar * Academia Walworth s‑a schimbat în ultimul deceniu. În 2008 era în ultimele 12% din școlile din Regatul Unit în ce privește elevii care obțineau nota maximă la cinci materii,

știam – știam! – că până la sfârșitul celei de‑a treia săptămâni aveam să mă transform în Robin Williams din Dead Poets Society*. La urma urmei, tot ce învățasem în școală și în universitate îmi arătase că educația era simplă. Puneai întrebările corecte, subliniai experimente și idei interesante, apoi te relaxai, îi făceai pe elevi să se implice și discutai cu ei. Primele ore au fost dezastruoase. La clasele mici, unde fusesem repartizat inițial, copiii mi s‑au părut entuziaști, dar greu de înțeles. La una dintre ore, Kai, un băiat de unsprezece ani, a venit la mine în șosete, spunând că pantofii săi căzuseră pe geam de la etajul al treilea și m‑a întrebat dacă se putea duce după ei. Altă dată, o pauză deosebit de sălbatică s‑a încheiat cu Shaun într‑o parte a clasei și Marcel în partea opusă, luptându‑se cu scaune și folosind mesele drept scuturi. Fiecare lecție începea cu un refren dezamăgitor despre cărți pierdute, teme lipsă și încercări de refugiere în libertatea sacră a toaletei. Veștile despre problemele mele s‑au aflat rapid și profesori mai competenți au fost chemați să mă ajute. Crângurile Academiei grecești păreau un vis îndepărtat. Lucrurile n‑au mers mai bine nici la liceu. Deși existau încercări intermitente de a citi și a scrie câte ceva, copiii mai mari își petreceau în general timpul privind dezinteresați pe fereastră, neînțelegând nimic și găsind variațiuni noi și nesfârșite ale expresiei „Ba pe‑a mă‑tii”. Una dintre clasele a X‑a era ca o Adunare Generală a ONU, formată din 30 de copii de origine britanică, irlandeză, chineză, jamaicană, liberiană, congoleză, afgană, somaleză, sudaneză, nigeriană, turcă, portugheză și vietnameză, cu tot atâtea neînțelegeri. Mulți nu vorbeau deloc engleză acasă, iar pentru mine situația lor nu era

inclusiv engleză și matematică. Astăzi este considerată a fi o școală bună, iar performanțele copiilor se încadrează în media națională. În ceea ce‑i privește pe elevii dezavantajați, se află în treimea superioară pentru obținerea certificărilor și în primele 20% pentru progres (n.a.).

Născuți pentru a învăța Introducere: Povestea celor două academii

* Film difuzat și în România, cu titlul Cercul poeților dispăruți (n.t.).

Introducere: Povestea celor două academii Născuți pentru a învăța 13

deloc amuzantă. Trebuiau să se pregătească pentru examenele GCSE* la engleză, niște teste dificile care aveau să le decidă viitorul. La momentul respectiv aveau doar note de D, E și F, iar în optsprezece luni trebuiau să obțină A, B și C ca să aibă vreo șansă**. În următorul an și jumătate de curs aveam să studiem două piese de Shakespeare. Așteptam cu nerăbdare acest lucru ca pe o ocazie de a‑mi arăta mușchii intelectuali, indiferent de ce‑ar fi spus scepticii. (În interviul pentru post vorbisem despre dragostea mea pentru literatură și cum aveam de gând în cursul verii să‑mi completez câteva lacune periculoase, citind din clasici – Milton, Marvell, Woolf și Eliot. Interlocutorul mă privise răbdător și spusese „Grozav, dar aș începe cu Holes*** și The Boy in Striped Pajamas****”). Școala selectase Romeo și Julieta și Macbeth ca texte, iar eu îmi petrecusem câteva weekenduri rafinându‑mi punctele de vedere. Copiii aveau să exceleze, în ciuda dificultăților. Pentru asta devenisem profesor. N‑a mers bine. Am progresat ridicol de încet prin Romeo și Julieta. Am petrecut o săptămână încercând să înțelegem prologul și până la urmă am citit doar câteva scene din piesă. Copiii reușeau să‑și exprime părerile dacă le ofeream exerciții * General Certificate of Secondary Education (Certificat general de învăţământ secundar) – un set de examene pe care le dau elevii din Marea Britanie, în general între vârstele de 15 și 16 ani, după doi ani de studiu. Materiile obligatorii sunt engleză, matematică și științe, la care se pot adăuga altele, din categoriile arte, limbi străine, tehnologie și științe umaniste (n.r.). ** D, E și F sunt echivalentele notelor 6, 5,5 și 5 (sau mai puțin) din sistemul de notare românesc, iar A,B și C, echivalentele notelor între 8 și 6,5. Nota maximă (10, dar și 9,5, 9 și 8,5) este notată cu A* (n.r.). *** Roman de aventură și comedie pentru adolescenți, scris de Louis Sachar și apărut în 1998. Eroul principal este un adolescent ghinionist trimis la un centru de corecție în deșertul din Texas, după ce este acuzat pe nedrept de furt (n.r.). **** Roman apărut în 2006, scris de John Boyne, care spune povestea Holocaustului din perspectiva unui băiețel de 9 ani. Carte apărută și în limba română, cu titlul „Băiatul cu pijamale în dungi”, traducere din engleză de Lucia Ostafi‑Iliescu, Editura RAO, București, 2008 (n.r.).

Născuți pentru a învăța Introducere: Povestea celor două academii

gen „completați spațiile libere” cu trei adjective din care să aleagă, dar altfel n‑aveau nicio idee. După ce am urmărit adaptarea lui Baz Luhrman ca să aflăm și restul poveștii, toate eseurile despre textul din secolul al XVI‑lea au inclus revolvere personalizate, mașini rapide din Miami și explozii la benzinării. În ciuda speranțelor mele că elevii aveau să îndrăgească și să înțeleagă literatura, primele eseuri predate au primit doar note proaste. Mi‑am amintit de anii mei de școală. Am avut norocul să învăț la o școală primară bună dintr‑un orășel din regiunea Midlands, unde am fost inspirat de profesoarele mele (care erau mai degrabă niște mame sau bunicuțe‑surogat). De acolo am plecat cu bursă la o școală privată care se bucura de cel mai mare teren cu gazon din Regatul Unit și de un panou decorativ (numit reredos în franceza veche) despre care se spunea că valorează 6 000 000 de lire sterline. La orele de religie, jocul preferat al capelanului era să‑i invite pe băieți să încerce să păcălească fasciculele laser ale sistemului de securitate ca să ajungă la panou, ca niște ucenici de spărgători. Profesorii erau numiți doni, iar directorul era Temnicerul. La orele de engleză peroram despre Jane Austen și T.S. Eliot, apoi scriam cu toții eseuri de A sau A*. Totul părea cumva inevitabil, la fel ca eșecul cursului pe care‑l predam acum. Cu toate acestea, o idee m‑a făcut să continui. După ce am început să‑i cunosc pe acești copii din sudul Londrei, lucrând și vorbind cu ei în fiecare zi, mi‑am dat seama că nu exista nicio diferență fundamentală între ei și foștii mei colegi de școală. Aveau aceleași visuri, aceeași camaraderie, aceleași dispute și aceeași neliniște adolescentină. Părinții lor, la fel ca ai mei, își doreau cu disperare ca ei să reușească în viață și să fie fericiți. Nu purtau robe la școală și nu aveau acces la o haită de copoi, dar astea erau niște detalii superficiale. În privința potențialului,

Introducere: Povestea celor două academii Născuți pentru a învăța 15

ambiției și mai ales a glumelor, erau niște adversari vrednici ai colegilor mei privilegiați de la internat. Însă acolo unde nouă societatea ne oferise un avantaj, pe ei îi dezamăgea. Eram la mare distanță de Platon. La mare distanță chiar și de Robin Williams. Cursul nu mergea deloc bine, iar eu nu știam ce să fac.

Asta rezolvă tot Această carte e inspirată de copiii de la acea academie din sudul Londrei. Ca profesor, mi‑am dat seama cu surprindere că școala este fundamental aceeași azi ca pe vremea lui Platon. Un copil care ar călători în timp din Grecia antică ar fi uimit de smartphone‑uri, copleșit de orașele aglomerate și speriat de mașinile de pe străzi, dar n‑ar avea nicio problemă în a recunoaște o clasă, profesorul și elevii. Odată ce am făcut atâtea progrese în alte domenii ale umanității – în medicină, în neurologie, în psihologie sau în tehnologie –, nu e oare momentul și pentru o revoluție a modului în care învățăm? Cei 2 400 de ani care ne despart au adus schimbări epocale: o creștere aproape de neînțeles a populației globale; revoluții colosale în domeniul agriculturii, al industriei și al tehnologiei; transformări incredibile ale modurilor în care creăm și diseminăm informațiile; noi forme de organizare socială și politică; detalii despre secretele minții umane. Însă toate acestea au determinat și nenumărate provocări legate de globalizare, automatizare și încălzirea globală. Dacă vrem să le depășim, trebuie să fim mai ingenioși, să ne dezvoltăm mai mult abilitățile și să cooperăm mai bine ca specie, pentru a ne folosi întregul potențial uman. Învățarea trebuie să fie cauza generației noastre.

Născuți pentru a învăța Introducere: Povestea celor două academii

Cum ar trebui să abordăm educația în prezent? În paginile care urmează vom explora ce înseamnă să ai succes într‑o lume aflată în permanentă evoluție și ce putem face ca să ne asigurăm că toți copiii noștri reușesc. Pe vremea lui Platon, principala problemă era forțarea limitelor cunoașterii și ale înțelegerii umane pentru bărbați. Astăzi, deși continuăm această misiune, o întrebare mai importantă este cum putem extinde accesul la dezvoltare pentru toți copiii, pentru toți oamenii. Nu mai urmărim ca doar câțiva cetățeni‑filosofi dintr‑un oraș‑stat antic să înflorească, ci ca întreaga noastră rasă filosofică să prospere în cadrul acestei civilizații globalizate și tehnologizate. După acele lecții șovăielnice de acum zece ani, mi‑am înfruntat uimirea față de nivelul scăzut al elevilor mei și mi‑am asumat o misiune de durată: să caut idei noi și inovații captivante care ne puteau inspira să reimaginăm școlile și să revoluționăm edificiile învechite ale sistemelor globale de învățământ. Pe parcursul acestei călătorii mi‑am adresat iar și iar întrebarea care stă la baza întregii învățări: de ce? De ce sunt școlile din prezent atât de similare cu cele din Atena antică? De ce prețuim succesul academic mai mult decât orice? De ce sunt copiii adeseori nefericiți atunci când învață? De ce continuăm să aplicăm un model industrial pe care companiile l‑au lăsat deja în urmă? Și în tot acest timp am fost obsedat de un singur obiectiv: să demonstrez cum ar trebui să arate învățarea în secolul XXI. Căutarea în care mă veți însoți m‑a plimbat prin toată lumea, de la mașinăriile inteligente din Silicon Valley la fabricile de examene din Seul; de la cel mai bun profesor din Finlanda la cel mai bun elev din Marea Britanie; de la profesorul de la MIT care crește un robot la școlarul din Hong Kong care se luptă cu o superputere; de la profesori antrenați ca

Introducere: Povestea celor două academii Născuți pentru a învăța 17

niște sportivi la elevi care învață fără profesori. Am vizitat școli de pe toate continentele planetei, am vorbit cu cei mai mari specialiști în neuroștiințe și psihologie experimentală și i‑am cunoscut pe cei mai vestiți dascăli. Am explorat granițele minții umane și limitele celor mai noi tehnologii. Am ajuns și la Hollywood. Vestea bună, după cum veți vedea, e că peste tot am văzut semne că suntem aproape de o revoluție a modului în care învățăm. Această carte subliniază cele trei principii care vor determina transformarea despre care vorbeam, așa că textul e structurat în trei părți. Prima parte afirmă că trebuie să gândim de la capăt, dintr‑o nouă perspectivă. Știința a început să aprofundeze mecanismele interne ale creierului, demonstrând că fiecare dintre noi are o capacitate de învățare mult mai mare decât ne dăm seama. Absolut toți suntem născuți pentru a învăța, dar prea adesea suntem împiedicați de ideea greșită că inteligența e fixă. Nu este așa. Modul în care înțelegem mintea umană e limitat de metafore legate de calcul, dar creierul nu e o mașinărie care să poată fi programată de școli. E un organ viu, nedisciplinat, implicat într‑un proces permanent de cercetare. Așa cum medicina a trecut printr‑o revoluție științifică în secolul al XIX‑lea, educația poate face la fel în zilele noastre. Dacă gândim dezvoltarea umană de la capăt, ne vom concentra atenția pe a ne perfecționa pe noi înșine, nu tehnologia pe care o folosim. A doua parte a cărții ne cere să obținem rezultate mai bune. Școlile noastre sunt destul de eficiente în a realiza ceea ce‑și propun: să producă o forță de muncă solidă, cu abilități în domeniile descrise de Sir William Curtis într‑un discurs din 1825 din Parlamentul britanic: cititul, scrisul și socotitul4. Însă, așa cum automatizarea și globalizarea fac să dispară slujbele tradiționale, și modelele tradiționale de educație trebuie

Născuți pentru a învăța Introducere: Povestea celor două academii

să le facă loc celor care dezvoltă creativitatea și vocația. Un meșteșugar urmărește să realizeze lucrări de o mare frumusețe, folosește cu îndemânare cele mai potrivite instrumente și se lasă purtat de val atunci când deprinde aceste abilități. Ca să obținem rezultate mai bune, trebuie să începem cu creativitatea umană. Trebuie să ne asigurăm că tinerii își dezvoltă capacitatea de a se exprima și că își găsesc un loc în lume. Această învățare aplicată este cel mai nobil obiectiv al nostru. Ultima parte explică de ce trebuie să avem grijă. Educația copiilor e o muncă perpetuă și rămâne cel mai important angajament al rasei umane, însă în ultimii ani a pierdut contactul cu natura sa umană înnăscută. Școlile împrumută tot mai mult din paradigmele fabricilor sau ale pieței, promovând eficiența și concurența. Acest lucru a mărit considerabil rata de alfabetizare și a îmbunătățit rezultatele la examene, dar i‑a asmuțit pe copii unii împotriva altora într‑o cursă brutală spre vârf, a îngustat parametrii educației și a transformat rezultatele economice în unica măsură a învățământului. În viitor trebuie să redescoperim dimensiunile etice și umane ale educației. Grija înseamnă să ne construim sistemele în jurul unor valori comune, nu în jurul noilor tehnologii și să le formăm ca pe niște ecosisteme, nu ca pe niște corporații. Bunăstarea speciei și a întregii planete depinde de dezvoltarea inteligenței noastre sociale și emoționale. Trebuie să învățăm să cooperăm pentru a construi viitorul pe care ni‑l dorim. Începem călătoria cu o fundație solidă. E cel mai bun moment să fii elev, deoarece mai bine de 1,2 miliarde de copii sunt înscriși la școală. În fața lor, în sălile de clasă, din Lima până în Lucknow, se află peste 50 de milioane de profesori, aproape toți pasionați, competenți și devotați5. Cu toate astea, dacă nu adaptăm rapid modul în care învață copiii la nevoile în schimbare ale lumii din zilele noastre, riscăm să pierdem o

Introducere: Povestea celor două academii Născuți pentru a învăța 19

generație. Șase sute de milioane dintre acești copii nu reușesc să învețe noțiunile de bază, darămite să deprindă instrumentele de care vor avea nevoie ca să reușească în viitor6. Între timp, experiența noastră ne leagă de trecut. Școala e un lucru la care toată lumea crede că se pricepe. Cei mai mulți dintre noi și‑au petrecut cel puțin doisprezece ani într‑o sală de clasă, mai mult decât celebrele 10 000 de ore. Însă am învățat lecțiile greșite. Situat undeva între artă și știință, domeniul educației pare încă, paradoxal, lipsit de o expertiză profundă și unitară. E momentul să unificăm această expertiză. Dacă gândim lucrurile de la capăt, urmărim să obținem rezultate mai bune și avem grijă, putem determina o iluminare de secol XXI în domeniul educației, care ne va asigura că tot mai mulți copii își vor atinge pe deplin potențialul. Așa cum fizicienii au Teoria întregului și filosofii au Mintea absolută, și noi, educatorii, trebuie să urmărim ca întreaga umanitate să prospere. Ca Homo sapiens, înțelepciunea – învățarea – este caracteristica noastră definitorie, care ne deosebește de strămoșii hominizi. Cultivarea acestui atribut ar trebui să fie scopul suprem al speciei noastre. Trebuie să folosim acest moment de perturbare tehnologică, cu viitorul său lipsit de locuri de muncă, cu resursele tot mai puține și mașinile fără șofer, ca să facem un pas în spate și să ne imaginăm o lume în centrul căreia se află dezvoltarea umană. Totul depinde de abilitatea noastră de a face asta.

Un nou eșec, dar unul mai mic Un an mai târziu, elevii mei de liceu erau pe punctul de a trece în clasa a XI‑a. Primele examene erau la mai puțin de șase luni distanță. În curând aveau să termine școala și să plece la colegii și la facultăți. Notele aveau să fie singura dovadă a abilităților

Născuți pentru a învăța Introducere: Povestea celor două academii

pe care s‑o poată arăta instituțiilor și angajatorilor din viitor. Cealaltă cale, în care rata șomajului în rândul tinerilor fără diplomă era de peste 50%, nici nu putea fi luată în calcul. Visurile intrau încă în ecuație. Într‑una din zile ne‑am confruntat cu un pasaj deosebit de dificil din Macbeth. Fabrice, un băiat de cincisprezece ani născut în Congo și care petrecuse câțiva ani în Rotterdam înainte să ajungă în Londra, se lupta cu o idee. Fusese liderul unui grup de copii‑problemă care își dezvoltau, în sfârșit, abilitatea de a învăța cu plăcere. Vorbeam despre indicațiile regizorale și despre deciziile pe care un regizor de teatru le putea lua cu privire la scena „Să fie acesta oare un pumnal...?” Adresasem o întrebase care necesita o combinație dificilă de abilități cognitive: cum ar afecta decizia regizorului de a arăta sau nu arma modul în care publicul înțelege personajul lui Macbeth? Era o problemă demnă de Peștera lui Platon. Amir, un băiat slab din Afganistan care fusese mutat în clasa mea deoarece făcea probleme, ridicase mâna, disperat să răspundă. Pornind de la perspectivele sale culturale deosebite (credea din toată inima în magia neagră a pisicilor), devenise captivat de temele legate de magie și de vrăjitorie din piesă și își formase o serie de opinii frapante și originale despre Shakespeare. Fabrice a continuat să analizeze. — Oh, a exclamat deodată. Am înțeles. Pe când Amir se balansa pe scaun cu mâna ridicată, Fabrice a continuat cu încredere. Era una dintre puținele dăți când observam o învățare vizibilă în sala mea de clasă. Aproape că auzeam cum i se mișcau rotițele din creier. Deprindea un mod nou și complex de a gândi. — Dacă vedem pumnalul, am putea crede că vrăjitoarele l‑au păcălit cu farmecele lor. — Dar dacă nu‑l vedem? am întrebat eu.

Introducere: Povestea celor două academii Născuți pentru a învăța 21

— Dacă nu‑l vedem, putem crede... Fabrice a căzut pe gânduri, în timp ce colegul lui continua să se balanseze. Apoi fața băiatului s‑a luminat brusc: — Putem crede că e complet nebun! a spus el, întorcându‑se spre Amir cu degetul în dreptul buzelor, ca un fotbalist care marcase un gol împotriva principalului său rival. A fost un moment emoționant. În final, Fabrice a luat calificative A și B la examenele GCSE, iar Amir a luat A și A*. Când a venit momentul examenelor, toți elevii au luat cel puțin calificativul C de care aveau nevoie ca să treacă în ciclul următor de învățământ. Am fost în culmea fericirii, dar în același timp am fost nemulțumit. Copiii reușiseră, însă numai într‑o anumită măsură. Luaseră notele necesare la testele GCSE, dar școala nu le oferise mare lucru în afară de asta. Dacă ar fi avut o șansă adevărată – și un profesor mai bun – ar fi putut excela. Erau cu mult în urmă când au ajuns în clasa mea; mulți nu știau să citească sau să scrie bine după opt ani de școală, iar notele lor de trecere, deși importante, nu sugerau că ar fi fost gata să schimbe lumea. În plus, nu prea știam cum reușiserăm să progresăm. Abordarea mea implica mult efort (și lacrimi), dar puțină știință. Incompetența și lipsa mea de imaginație de la început ne costaseră timp valoros de învățare. Cu siguranță, dat fiind tot ce știam în zilele noastre despre minte, creier și organism, despre comportamentul uman și știința performanței, puteam găsi o abordare mai bună. Cu siguranță, date fiind provocările cu care se confrunta societatea, eram nevoiți s‑o facem! Micul succes pe care l‑am înregistrat la clasa a X‑a mi‑a dat încredere în puterea educației din secolul XXI de a îmbogăți viețile oamenilor și a susține societățile. Dar trebuia să procedăm corect. Trebuia să ne gândim de la capăt la potențialul

Născuți pentru a învăța Introducere: Povestea celor două academii

copiilor, să‑i învățăm mai bine cum să folosească instrumentele moderne și să avem grijă de toți. Fiecare copil era născut pentru a învăța, dar sistemele noastre, în loc să se bazeze pe acest potențial, păreau să‑l inhibe. Aceea a fost ziua în care mi‑am început călătoria. Pornind din Silicon Valley, aveam să parcurg țări noi, să‑mi asum roluri noi și să văd clase noi, ca să aflu de unde puteam începe. Dacă acești copii puteau reuși, cu un asemenea dezavantaj la pornire și cu un profesor nou, atunci toți puteau. Secretul în această lume complexă, schimbătoare și în permanentă evoluție era să ne asigurăm că toți o făceau.

Introducere: Povestea celor două academii Născuți pentru a învăța 23

Partea întâi

Să gândim de la capăt

Inteligența artificială ATENȚIE LA TOCILARII CARE ADUC DARURI*

Zeii îl numesc promițător pe cel pe care vor să‑l distrugă. CYRIL CONNOLLY

Vin roboții‑profesori! Brett Schilke stătea într‑o cameră din spate de la sediul general din Mountain View al Singularity University, vorbind despre viitor. Încă din școală își asumase misiunea de a revoluționa învățământul. „Eram genul ăla de copil”, spunea el. „Întrebam «De ce trebuie să învăț asta?».” Aveam un profesor care mă enerva de‑a dreptul. Avea același răspuns de fiecare dată când îl întrebam: deja ar fi putut să devină subiect la Vrei să fii mili‑ ardar?, iar eu mă gândeam: „Pe bune, nu‑ți vine nicio idee mai bună? Pot să plec?” Schilke lucrase în educație de când terminase colegiul, unde normal că excelase. Era un entuziast asumat: aventurier, educator și instigator care – Bun venit în California! – adora poveștile, calambururile și să bată palma. După ce inițiase programe de dezvoltare culturală, artistică și educațională în Siberia și în Transilvania – „Da, în prima e frig. Nu, în cea de‑a * Joc de cuvinte; în limba engleză, expresia Beware of Greeks bearing gifts (Atenție la grecii care aduc daruri, aluzie la povestea calului troian) este aproape omofonă cu expresia Beware of geeks bearing gifts (Atenție la tocilarii care aduc daruri) (n.t.).

Inteligența artificială Născuți pentru a învăța 27

doua nu sunt vampiri”1 –, revenise în Vestul Mijlociu ca să conducă IDEAco, o organizație nonprofit pentru educație printre proiectele căreia se număra City X, o programă de imprimare 3D și rezolvare de probleme pentru copii. Apoi se alăturase celor de la Singularity University, organizația creată de marele preot al futurologiei și autorul cărții The Singularity is Near, Ray Kurzweil, „pentru a educa, a inspira și a le oferi liderilor puterea să aplice tehnologii exponențiale pentru a rezolva marile provocări ale umanității”2. Singularitatea era termenul prin care Kurzweil desemna un moment ipotetic din viitor când inteligența artificială ar urma să fie de miliarde de ori mai puternică decât mintea umană, dând naștere unei noi civilizații „care ne va permite să depășim limitările corpului și ale creierului nostru biologic”, îmbinându‑le cu tehnologia3. O noțiune interesantă, deși puțin înspăimântătoare. În vreme ce Kurzweil, care acum conduce divizia de inteligență artificială de la Google, prevedea o utopie în care mințile noastre augmentate reușeau performanțe de cunoaștere inimaginabile, alții își imaginau un chip uman zdrobit pentru totdeauna sub bocancul unui robot hiperinteligent. Singularity University – SU, pentru cunoscători – ar putea fi văzută drept efortul lui Kurzweil de a înclina balanța spre cea dintâi variantă. Brett Schilke tocmai fusese numit director pentru Implicarea Tinerilor și a Educatorilor la SU. Era treaba lui să fie obsedat de viitorul învățării*, pe care avea grijă s‑o deosebească de educație sau de școală. * Începând cel puțin cu Aristotel, realizăm o distincție între ceea ce se petrece între cei patru pereți ai unei săli de clasă și forma ideală de învățare. De exemplu, se presupune că Mark Twain a scris că „nu trebuie să lași școala să stea în calea educației”. Chiar și Raportul privind Dezvoltarea Mondială realizat de Banca Mondială în 2017 (și dedicat, prima dată în istorie, exclusiv educației) începe direct cu ideea că „educația nu este același lucru cu învățarea”. Cred că e o idee interesantă, după cum vă puteți da seama și din titlul cărții (n.a.).

Născuți pentru a învăța Inteligența artificială

În spatele lui se afla o pictură cu un robot pe un Harley‑David son, sărind de pe un turn de gogoși glazurate spre un orizont auriu. Bărbatul vorbea repede, cu ideile sărind ca boabele de porumb la microunde. „E o perioadă extraordinară în care să trăiești”, a spus el. „Sună foarte siropos, dar așa e. E grozav. Poți face atâtea lucruri neașteptate în fiecare zi.” S‑a uitat la mine cu ochi strălucitori. „E o nebunie.” Vorbea despre modul în care tehnologia schimbă lumea și modul în care lumea – și școlile – trebuie să se schimbe odată cu ea. În Silicon Valley, ideea că oamenii sunt capabili de mai mult era la fel de obișnuită ca și părerea că tehnologia este o forță pur pozitivă. Schilke mușcase momeala. De fapt, bărbatul a adăugat că trebuie să învățăm și să creăm împreună pentru a ne atinge potențialul, asistați de mașinării. Din motive istorice, încă nu făceam acest lucru. „Avem un sistem care a fost proiectat pentru Revoluția Industrială. De acolo vine educația modernă. Aveam nevoie să producem o forță de muncă masivă, care să realizeze activități simple la nesfârșit. Și cum puteai să faci acest lucru? Ei bine, îi luai de mici și‑i învățai să stea drepți și să ridice mâna.” S‑a oprit, cu un ton ușor isteric. „Trebuia să creezi un grup aproape militarizat de oameni.” Acest lucru era adevărat, în mare. Sistemele de învățământ au fost influențate de un model militarist. În anii 1830, Horace Mann, pe atunci secretar pentru educație în Massachusetts, a creat o formă de învățământ de stat care s‑a aflat la baza educației gratuite și universale din Statele Unite. Modelul a fost inspirat de o vizită efectuată în Prusia, o țară renumită pentru ierarhiile sale stricte, pentru obediența în fața forței și a puterii militare și în care, cu câteva decenii mai devreme, Frederic cel Mare consfințise prin lege primul sistem de

Inteligența artificială Născuți pentru a învăța 29

învățământ național din lume. Acea paradigmă, consolidată de ideile industrializării, ale mecanizării și ale uniformizării, a ajuns să definească sistemele de educație universală care au apărut în curând în toată lumea. Însă Schilke credea că, grație computerelor și altor noi tehnologii, aceste noțiuni erau în sfârșit puse la îndoială. Făcusem din Silicon Valley prima mea oprire în călătoria spre revoluția învățării globale ca să aflu exact cum. Tehnoumaniștii din regiunea Golfului San Francisco aveau o influență puternică asupra imaginii noastre despre viitor, iar eu voiam să știu ce ne putea spune inteligența artificială despre puterea propriilor noastre minți. Devenea oare învățarea umană învechită, așa cum sugerau unii, sau puteam folosi computerele pentru a ne augmenta puterea de cunoaștere până la niveluri inimaginabile? După părerea mea, riscam să ne subestimăm capacitățile naturale, adaptate corespunzător în milioane de ani de evoluție, și eram nevoiți să ne regândim propria capacitate de învățare în epoca digitală. Dacă reușeam să ne înțelegem mai bine creierul și să învățăm să folosim cu înțelepciune tehnologia, potențialul putea fi mai mare decât ne dădeam seama. Primul lucru care trebuie înțeles, credea Schilke, e că nu trebuie doar să investim în cele mai recente gadgeturi, ci să schimbăm radical modul în care ne gândim la învățare. „SU se concentrează mai mult pe modul în care pregătim profesorii pentru tendințele tehnologice și sociale majore care urmează”, a explicat el. „Nu predăm imprimarea 3D pur și simplu ca să predăm imprimarea 3D, o abilitate pe care o înveți ca pe contabilitate. O predăm pentru a învăța gândirea 3D, pentru a învăța cum să conceptualizăm idei”. Această concentrare pe o gândire de rang înalt era tot mai susținută de cercetări. Doi economiști futuriști de la Oxford

Născuți pentru a învăța Inteligența artificială

Martin School, un centru creat pentru a previziona și a planifica schimbările sociale ce vor urma, concluzionaseră cu câțiva ani în urmă că, din cele 702 meserii deținute în prezent de oameni (după calculele lor), cam jumătate ar putea fi preluate în curând de mașinăriile dotate cu inteligență artificială4. Dacă, în timpul industrializării, roboții luaseră locul muncii manuale, în era computerizării urmăreau munca intelectuală. Acest lucru reprezenta o dublă provocare pentru școli: în primul rând, să încorporeze noile tehnologii în procesul de învățare, iar apoi să reimagineze conținutul unei educații utile. Dacă era cineva care știa cum să răspundă acestor provocări, era un tehnofil de genul lui Schilke. Mai devreme, ne plimbaserăm prin campusul unde SU își avea sediul, un vechi institut de cercetare al NASA și o bază militară dominată de o structură scheletală imensă, cadrul descoperit al vechiului hangar în care în anii 1950 se construiau dirijabile. Acum goală, clădirea era folosită uneori de Google pentru petreceri, deoarece campusul lor se învecina cu terenul, pe trei laturi. Dincolo de gard vedeam pista de avioane Moffett Field, pe care gigantul tehnologic testa mijloace de transport aerian fără pilot și care era folosită de președintele Obama pentru aterizări când vizita regiunea. Un vultur zbura pe deasupra, ca o protodronă a naturii. Schilke era încântat de locul SU, în inima acestui tărâm al inovației. Mi‑a arătat clădirea dărăpănată McDonalds, de mult folosită pentru altceva. „Acolo e un proiect pentru a cartografia suprafața lunii”, a spus el. „E foarte interesant. I se spune McMoon*.” Zona includea cele mai importante companii din domeniul tehnologiei: Tesla, Carnegie Mellon, Moon Express. * Joc de cuvinte. S‑ar putea traduce prin „McLuna” (n.t.).

Inteligența artificială Născuți pentru a învăța 31

La orizont se vedeau turnurile clădirii de testare a motoarelor de rachete NASA, iar parcarea era plină cu cele mai noi tipuri de vehicule hibrid și mașini electrice. Acest loc însorit, cu fundalul său muntos și clădirile masive ca niște depozite, controlate acum de corporații tehnologice cu fețe prietenoase, era centrul a tot ce era nou în lume. Era îmbătător. Ultima oprire din circuitul nostru avea să fie Clasa. Schilke mi‑a povestit încântat de jucăriile pe care aveam să le văd acolo. Pe când lucrasem cu Fabrice și Amir, cea mai recentă tehnologie consta în laptopuri vechi, care stăteau în calea progresului. Acum abia așteptam să văd gadgeturile, sălile de clasă echipate pentru realitatea virtuală, roboții‑profesori, imprimantele 3D și nanomaterialele. M‑am gândit la Neo din The Matrix, care își descărca informații în creier în doar câteva secunde. Poate că tehnologia chiar era pe punctul de a revoluționa învățarea. Poate că în acea încăpere se afla viitorul școlii. Gustasem pentru prima dată momeala. Nu era prea rea.

Sunt computerele noile cărți sau noile televizoare? Pentru niște oameni care nu fac decât să‑i pregătească pe alții pentru viitor, noi, dascălii, suntem surprinzător de reticenți în a accepta noutățile. Propria noastră experiență ne face astfel. N‑a fost școala la fel și pentru noi și n‑am ajuns bine? Cu siguranță, la școala primară St. James din anii 1980 nu exista nici măcar un singur computer. Învățătoarea mea din clasa I, doamna Calcutt, ne scria primele cuvinte și cifre cu cretă (pe care o foloseam uneori și pe post de proiectil). Instrumentele învățării erau creioanele, hârtia și cărțile. Exersam scrierea de mână și făceam cunoștință cu abecedarul, începând cu „A de

Născuți pentru a învăța Inteligența artificială

la albină” și până la „Z de la zebră”*. Nu era nici urmă de tehnologie. Iar dacă asta a funcționat pentru noi, ne spunem acum, va funcționa și pentru copiii noștri. E înțelept să fim puțin circumspecți cu privire la potențialul celei mai noi tehnologii de a schimba modul în care învățăm. Avem tendința să ne lăsăm hipnotizați de strălucirea noului. În 1922, Thomas Edison a prezis o transformare dramatică în școlile publice: Cred că cinematografia are menirea de a revoluționa sistemul educațional... În câțiva ani, ea va înlocui în mare parte (dacă nu complet) utilizarea manualelor. Trebuie spus că, în medie, manualele așa cum sunt scrise azi au o eficiență de numai 2%... Prin intermediul filmelor... ar trebui să putem obține o eficiență de 100%5.

Tendința a continuat. În 1966, uimit de puterea reclamelor de a modela obiceiurile și comportamentele americanilor, președintele Lyndon Johnson a simțit nevoia să spună că „din păcate, lumea are doar o parte infimă din profesorii de care are nevoie”, dar că acest lucru ar putea fi compensat de „televiziunea educațională”6. În afara cazului în care am fost eu în clasele greșite, niciuna din aceste revoluții nu s‑a mai înfăptuit. Însă noile tehnologii au transformat într‑adevăr, uneori, în mod radical învățarea. Acum cinci mii de ani, inventarea scrisului le‑a permis oamenilor să‑și transfere cunoștințele prin timp și spațiu, stocându‑le pentru prima dată în afara minții umane. Chiar și atunci existau sceptici, precum Socrate, care în Phaidrus deplângea cuvântul scris, spunând că acesta diminuează capacitatea de a memora și îi îndepărtează pe oameni de * Adaptare. În original, „we met the inhabitants of Letterland from Annie Apple to Zig Zag Zebra” (n.t.).

Inteligența artificială Născuți pentru a învăța 33