– flashback –
FORMALDEHIDĂ
Știți cum e când tai un cadavru. Nu, normal că nu ştiți. E o chestie perversă şi groaznică şi n-ar trebui s-o trăiască decât medicii legişti şi infractorii înrăiți. Mă rog, mai puțin dacă eşti unul din cei 9 000 de puştani de 18 ani care se înscriu la facultăți de medicină din Marea Britanie în fiecare an. Pentru ei, e activitatea de vineri dimineața.
„Să ți iei cea mai nasoală cămaşă şi cei mai naşpa pantaloni”, m-a sfătuit un coleg prietenos din anul II, înainte de prima noastră disecție*. „E valabil şi pentru chiloți. Și le por ți numai pe astea în fiecare săptămână, iar la sfârşit de an le dai foc.” Eu îmi închipuiam că or să fie împroşcate cu lichid cranian sau pătate de fragmente rătăcite din plă mâni, dar realitatea a fost cu aproximativ 2% mai puțin dezgustătoare: de vină avea să fie duhoarea.
Mirosul sălii de disecție se îmbibă adânc în fiecare fibră de bumbac sau de poliester şi nu mai iese niciodată dar niciodată. Te loveşte cu for țe noi ori de câte ori te afli pe o rază de 100 de metri de ea: e ceva ce n-am mai mirosit de atunci şi care n-are nicio şansă să fie luat în calcul de parfumierii de la Jo Malone prea curând. E un amestec ciudat de carne trecută de perioada de valabilitate şi oțet
* Lectorul de anatomie ne-a învățat în prima zi că „se zice «disecție» și rimează cu «erecție», nu «disecare», care rimează cu «pișare»”
13 Nedoctoricit
14
Adam Kay
industrial din ăla care te apucă de gât, îți arde nasul şi-ți face ochii să ți fiarbă.
Și uite cum intrăm 200 dintre noi ca la paradă, prefă cându-ne că lucrul pe care urmează să-l facem e absolut normal. Compensam excesiv stresul, făcând pe durii şi pe băieții de gaşcă. Eu am apelat la comportamentul pe care-l învățasem la nenumărate sute de meciuri ale celor de la F.C. West Ham: fă-te că eşti de-al lor.* Numai că în cazul acesta sunt sigur că se prefăceau toți.
— Găsiți-vă câte un cadavru, a răcnit lectorul nostru, de parcă era gazdă la seara de bingo de pe un vas de croazieră. **
Ne-am adunat în grupuri în jurul câte unuia dintre zecile de saci cu cadavre, închise cu fermoar.
— Mă primiți şi pe mine? i-am întrebat bâlbâit pe colegii mei de cadavru, de parcă noi, ăştia patru, ne adunam pentru un bridge, nicidecum ca să-l feliem pe bunicul cuiva, de parcă ar fi fost un curcan la cină. În refuzul nostru de a ne recunoaşte anxietatea firească, ne străduiam să ne întrecem unul pe altul în cât de formidabil de OK şi de relaxați ne simțim. Dar, în ciuda nonşalanței forțate, se vedea că totul era ciudat şi în fiorător. Toți eram într-un punct în viață în care cel mai înfricoşător lucru pe care-l făcuserăm vreodată fusese să ne jucăm cu o placă de spiritism sau să ne masturbăm competitiv pe un biscuit***. Și acum iată-ne gata să tăiem o ființă umană. Responsabilitatea că zut ă brusc pe noi, saltul fă ră paraşută drept în lumea adultă, era o schimbare colosală pentru un adolescent căruia tocmai i se schimbase vocea
* „Ce?! Ești fan fotbal?! E cea mai explozivă revelație din toată cartea!”, a spus prietenul meu Justin
** Șai’șase, sarcom la oase
*** Similar, consider că biscuiții Rich Tea se dezintegrează cel mai încet atunci când sunt înmuiați într-o ceașcă de ceai
şi îi căzuseră ouăle – era ca şi cum ai fi băgat din greşeală în marşarier în timp ce mergeai cu 120 pe autostradă.
Aşa, e timpul să deschidem fermoarul.
Mai întâi fața: ca de ceară, gălbuie, aproape inumană, dar nu tocmai. Imediat, un musculos din echipa de rugby pe nume Thor a glumit că individul arăta ca mamaia lu’ Bruce Willis şi noi, ceilalți, am râs, disperați să ne detensionăm emoțional, indiferent cum. Apoi părul de pe piept, neobişnuit de des. „Ne-au dat un Wookiee!”, a şoptit alt boboc. Și iar am râs, înainte să ne întrebăm cu voce tare dacă părul de pe piept continuă să crească după moarte.* A urmat abdomenul, încrețit de parcă organele dinăuntru fuseseră trase în vid. Apoi, pe măsură ce se deschidea fermoarul şi se răsfrângeau spre exterior marginile sacului din PVC, ne-a stat respirația. Omul avea un penis absolut enorm.
O parte din mine simțea că era rândul meu să ies la înaintare cu o glumiță relaxată, numai aşa, ca să arăt că sunt total nederanjat de experiența asta imersivă de film horror. Dar nu eram în stare – în orice caz, nu încă. Pe de altă parte, nici n-am obiectat la pălăvrăgeala celorlalți: dacă arătam compasiune şi respect, riscam să mă ia în râs. Era prima săptămână şi noi deja învățam să ne reprimăm cele mai umane sentimente.
Chiar nu ai de ce să hăcuieşti o ființă umană în anul I şi, în fond, nici mai târziu. Există alternative mai bune –manechine, vizualizări 3D, chiar şi cursuri în care asişti la o autopsie efectuată de un expert, un prosector –, deci n-are sens să dai buzna în sală ca un Zorro tânăr. Încă ne
* Nu continuă� Și nici unghiile, nici cele de la mâini, nici cele de la picioare� Când mori, absolut toate celulele din corpul tău se duc pa-pa definitiv Așa e moartea, finală� Cel mai probabil, oamenii observă că pielea din jurul unghiilor și a rădăcinilor firelor de păr se stafidește, se contractă și se retrage, ceea ce, în cazul unghiilor, dă impresia că ți trebuie o mani-pedi post-mortem
15 Nedoctoricit
16
Adam Kay
pulsau tâmplele de la mahmureala din săptămâna de acomodare la facultate şi iată-ne aruncați direct la capătul adânc al bazinului, cu bisturiul în mână şi liber la umor negru. Și să nu uităm că eram adolescenți, deci era imposibil s ă ră mân ă necomentat ă o sculă de asemenea mărime.
— Și aia continuă să crească după moarte? a pufnit un coleg.*
Alt student i-a dat un bobârnac şi l-a botezat pe mort R ăzboinicul Sabie-lungă. ** Ridicolul obsesiei masculine față de mărimea prohabului atinge propor ții nebănuite în fața unui cadavru. Bineînțeles, în realitate, penisul generos al domnului în cauză n-ar fi trebuit să fie cu nimic mai interesant sau mai relevant decât cadavrul care stătea două mese mai încolo şi care avea ditamai labele sau degetele mari lungi. În fine, organele genitale nu erau pe ordinea de zi: lectorul de anatomie a anunțat că urma să ne concentrăm pe plămâni. Instrucțiunile lui au fost foarte simple: se ia un bisturiu, apoi se ia un cadavru; se face o incizie dreaptă şi îngrijită în jos, până la stern, după care se trasează un T cu susul în jos, prin două tăieturi pe sub coaste. Nu va curge sânge, ne-a amintit el: pacienții noştri sunt mor ți, inimile lor nu mai bat de mult.
Era o experiență nouă pentru noi toți, dar eu, vegetarian de când mă ştiam, mă simțeam cu atât mai nepregă tit. Toat ă lumea din jurul mesei exersase toat ă viaț a pentru momentul de față, tăind fripturi şi piepturi de pui. La mine cea mai apropiată experiență comparabilă fusese o bucată mai fermă de mozzarella. Am întins mâna după bisturiu, dornic nu doar să-mi dovedesc aptitudinile pentru medicină , ci eventual să manifest şi cine ştie ce
* În prezent, medic primar pneumolog�
** În prezent, medic primar radiolog
m ă iestrie instinctivă la mânuitul lamei. Cât am stat acolo, cu vârful bisturiului la câțiva milimetri de piele, am învățat la fel de multe şi despre fiziologia proprie, şi despre anatomia omului de pe masă . Sistemul nervos simpatic mi-a luat-o razna: pulsul crescut, secre ț ia înțepătoare a glandelor sudoripare şi miş cările involuntare ale muşchilor, evidențiate de felul în care îmi tremura în mână lama scalpelului. Ca să nu mai vorbesc despre valul brusc şi total neaşteptat de foame arzătoare care se întâmplă să fie un efect secundar nefericit al inhalării de formaldehidă .
Când a luat în sfârşit contact cu pielea, bisturiul a despicat pielea ca pe o hârtie de ambalat. La o adică, are sens: în serialele cu medici nu vezi niciodată chirurgii să muncească la piele de parcă ar tăia cu fierăstrăul o placă de traforaj. M-am dus cu bisturiul în jos, pe stern, încercând să fac linia cât mai dreaptă, ceea ce era greu când mâna îmi tremura ca o frunză în vânt. Cum ni se promisese, nu a curs sânge. Asta a făcut ca pacientul inert să semene şi mai puțin a om adevărat, ceea ce, sincer să fiu, a părut un avantaj: m-a ajutat să-mi tremure mai puțin mâna şi să-l por ționez mai uşor. Am ajuns la baza sternului şi am făcut un viraj strâns la stânga, pe sub coaste. Începea să fie mai uş or, de parcă aş fi tăiat plastilină sau… Doamne Iisuse Hristoase! Dintr-odată, a început să sângereze. Abundent. Peste tot. Omul era viu!
Toată lumea a icnit. Thor a țipat. Eu aproape că mă aşteptam ca pacientul să se ridice în capul oaselor pe masă, ca monstrul lui Frankenstein şi să ceară scuze ofi ciale pentru remarcile noastre lipsite de respect la adresa sculei lui, când am observat că, de fapt, nu sângera câtuşi de puțin. De vină eram eu. Din greşeală mă tăiasem singur la degetul mare. Am plecat capul ruşinat, am pasat bisturiul studentului din stânga mea şi apoi mi-am băgat
17 Nedoctoricit
18
Adam Kay
instinctiv în gură degetul sângerând, ca un copil (aşa mă simțeam şi, bineînțeles, încă eram). Asta îmi permite să con firm că , dacă mirosul de formaldehidă stimulează pofta de mâncare, gustul în niciun caz nu o face.
capitolul 1
Nu dormeam bine.
Ca medic, întotdeauna dormisem foarte bine. Nu mult, plus că şi locurile erau ciudate (aplecat peste volanul maşinii, ghemuit lângă un fişet, rezemat de o debara, ca un cal), dar dormeam bine. Probabil creierul ştia că ocaziile de somn erau rare, aşa că se pricepea de fiecare dată să apese pe butonul de oprire într-o secundă , până mă trezea următorul bip de pager sau vibrație de telefon.
De când mă lăsasem de medicină, cu câteva luni înainte, începusem să sar din somn în fiecare noapte la ora 03:00, din cauza aceluiaşi coşmar. Eram în picioare, în secția de travaliu, într-o sală de naşteri. Mi se încețoşa vederea când îmi dădeam seama că bebeluşul pe care mă grăbisem într-un suflet să-l salvez era mort, că mâinile lui minuscule erau nemiş cate şi perfecte. Încercam şi nu reuşeam să cos suturile care să oprească sângerarea acestei femei, lucru care avea să-i aducă moartea. Acelaşi creier care nu e în stare să şi amintească userul şi parola pentru online banking n-avea nicio problemă când era vorba să reconstituie şi să repună în scenă cea mai cumplită zi din viața mea, în detalii microscopice. Momentul în care anestezistul opreşte radioul nepotrivit de vesel. Sângele care mi se coagulează în încălțări. Vocea care îmi piere în timp ce
19 Nedoctoricit
20
Adam Kay
îi cer asistentei o pensă şi încă o pensă şi încă o pensă şi un tampon şi încă un tampon şi încă un tampon. Momentul în care medicul primar care mă asistă îi extirpă uterul femeii, astfel încât coşmarul acesta scăldat în sânge va rămâne singura experiență a naşterii de care va avea parte. Clipa în care îl întreb pe medicul de la terapie intensivă dacă femeia o să fie bine şi el nu-mi răspunde.
După care mă trezeam brusc, cu o peliculă rece de sudoare pe mine şi cu inima bătându-mi turbat prin fiecare por umed. Îmi trebuiau ore întregi să-mi revin. În perioadele cele mai rele, îmi era frică să mă culc la loc, fiindcă ştiam ce mă aşteaptă.
Când te trezeşti în stare de agonie emoțională, plin de lacrimi şi de transpirație, nu eşti tocmai atrăgător pentru partener, iar eu şi J încă eram în faza în care ne dădeam peste cap s ă ne impresion ă m reciproc. * Evident, nu puteam să-i povestesc prin ce trec, ca să nu-şi dea seama că se alesese cu un model defect. În mod convenabil, era uş or să mă prefac că totul era în regulă , fiindcă relația noastră se desfăşura la distanță. Eu stăteam cu părinții –visul oricărui om la 33 de ani, dar singura opțiune rămasă, între catastrofa despăr țirii de H şi nevoia de a pune bani deoparte pentru avansul necesar ca să închiriez un apartament. J locuia în Glasgow; făcusem cunoştință cu el pe internet, pe vremea când era mai puțin jenant decât să spui că ți cunoscuseşi partenerul la puşcărie sau la o clinică de boli cu transmitere sexuală, şi făcusem relația ofi cială câteva luni mai târziu, când eu luasem vitejeşte o cursă de autocar low-cost până la el. Din nu ştiu ce motiv, nu voia să renunțe la jobul promițător de producător TV junior şi să se mute 650 de kilometri mai la sud, ca să
* De exemplu, de puțin timp începusem să mă rad la ouă� Nu contează câți ani de meserie ți-ai petrecut cizelându-ți abilitățile de chirurg, că operațiunea asta tot rămâne foarte stresantă�
trăiască cu un fost medic care făcuse turul mai multor spitale şi pe care-l văzuse de trei ori în viața lui. Dar distanța îmi permitea să mă prefac destul de uşor că sunt în regulă, sănătos la cap şi normal – unde mai pui că, oricum, într-un fel sau altul, mă prefăceam de-o viață. Mult mai greu era să fii productiv pe timpul zilei când dormeai doar trei ore pe noapte. Iar eu trebuia să fiu productiv: trecusem de la o carieră medicală sigură, dar prost plătită, la una de autor şi comedian, nesigură şi deloc plă tită. Îmi doream cu disperare să meargă treaba cu comedia. Mai cochetasem cu ea de-a lungul anilor, şi ca hobby, şi ca debu ş eu de la oala sub presiune care era sala de naşteri, iar acum îmi investisem cam toate speranțele în ea. Poate cel mai tare mă atrăgea faptul că miza era atât de relaxant de mică: nu se făcea nicio anchetă oficială dacă-ți murea o glumă. Când eşti medic, treaba cu munca vine de la sine: îți bate la uşa clinicii sau e adusă pe targă, urlând, într-o sală de naşteri. Dar contractele pentru texte nu vin singure, trebuie să te duci să le cauți, ceea ce e cam complicat când ții un regim bazat pe suplimente cu cafeină şi suferi de stres posttraumatic. Dar n-aveam încotro, altfel… în fine, altfel nu ştiu ce avea să se întâmple. De atâta fusesem în stare în materie de plan B, iar plan C nu exista. Mă rog, exista şi varianta să mă întorc la planul A, ca atâția alți medici care se lăsaseră temporar. Dar să revin la medicină mi se părea ca şi cum aş fi reluat o relație abuzivă.
Ai mei nu lăsau să treacă nicio masă fără să-mi sugereze discret că ar fi fost cazul să mă apuc din nou de medicină, aluzii discrete, de obicei sub formă de „Nu mai bine te reapuci tu de medicină?” sau „Dar nici măcar nu eşti aşa de amuzant, Adam”. Nu eram sigur dacă părinții îşi făceau griji pentru mine, pentru ce ar fi crezut lumea despre mine sau pentru ce ar fi crezut lumea despre ei. Ce-i
21 Nedoctoricit
22
Adam Kay
drept, mi-a trecut prin minte că, dacă m-ar fi lăsat în treaba mea de la început, poate aş fi găsit o muncă de care să fiu capabil de la prima încercare. Dar nici nu s-a pus problema: îmi fusese scris în stele să fiu medic. Ca Iisus, un băiat pe care se pusese presiune să continue cariera tatălui (minunile).
La noi în casă, medicina era venerată. Era profesie de familie: tata era un medic de familie destul de fad, cu o carieră de 40 de ani, care mergea pe 41 şi cu un entuziasm pentru munca lui care nu se aplica şi la alte aspecte ale vieții; nu-şi putea imagina cum era posibil să ai diplomă de bac şi să nu vrei să dai la medicină. Era la mijloc şi un strop de snobism – doar aşa putea să ți scape şi câte un „fiul meu, care e medic” la clubul de carte, la clubul de teatru şi la clubul de prânz*. În fond, la ce să mai faci un copil dacă nu poți să-i trâmbițezi succesul? În plus, valorile de imigranți nu dispar într-o singură generație: ADNul nostru polonez cerea nu doar să muncim, ci şi să avem munca cea mai grea şi mai dură , să progresăm cât mai repede şi să ajungem cât mai sus, ca să arătăm țării că ne câştigaserăm locul. „Scriitor de poante uşoare” nu era pe lista de opțiuni pe care le avuseseră de bifat străbunicii mei când debarcaseră de pe un vapor ca refugiați care se retrăgeau din calea persecuției naziste.
Oricum, conversația despre carieră era cât de cât preferabilă altor subiecte de discuție, cum ar fi fost faptul că-mi ratasem căsnicia cu o femeie (şi ce femeie de treabă!) şi acum aveam o relație cu un tip (care mai era şi scoțian). Toate elementele vieții care ne dăduseră mie stabilitate şi lor motiv de laudă („Băiatul meu, medicul hetero, care doarme liniştit toată noaptea”) se făcuseră praf. Poate înțepăturile („Uite, ce-ai zice să pui asta într-un
* Ăsta din urmă nu știu ce mama mă-sii mai e
scheci”) erau felul lor de a face față situației, chiar dacă pe mine nu prea mă ajutau să fac față la nimic.
La câteva săptămâni după ce m-am mutat cu ei, tata m-a anunțat că are o surpriză pentru mine. M-a informat scurt şi la obiect, ceea ce mi-a dat de bănuit că nu era vorba de un ecler cu ciocolată sau de un câine mare şi mițos. M-a îndrumat spre pod, unde tot spațiul era plin cu sute şi sute de cutii de carton. Apoi făcut semn spre câteva culmi ale acestui munte:
— Astea sunt ale tale.
A reieşit că , în ultimele trei decenii, întru totul fără ştirea mea, tata colecționase fiecare petic de hârtie şi fiecare obiect şi produs cu cea mai vagă legătură cu mine sau cu fraț ii mei. Mă run ț i ş urile adunate din patru vieț i omeneşti nefiltrate (toate caietele de teme din ş coală , toate desenele oribile din copilărie, toate felicitările de zile de naştere sau de Crăciun, toate partiturile de saxofon, toate manualele de medicină, toate creațiile strâmbe de la ora de lucru manual, făcute din pastă modelatoare sau fusili), toate fuseseră ambalate cu grijă, etichetate şi dosite în pod.
Era cu atât mai emoționant şi surprinzător cu cât un om retras, care din câte ştiam nu exprimase niciodată vreo emoție cât de mică*, îmi catalogase în secret fiecare aspect al existenței. Trebuie spus că nu fusese curatorul cel mai selectiv. Puteam eu să ajung şi Shakespeare sau Dolly Parton, că tot n-ar fi fost interesat vreun muzeu din lume de biletul meu de intrare la Muzeul Creioanelor Derwent**.
* Lăsați povestea cu oul sau găina; întrebarea e următoarea: munca de medic este cea care îți înăbușă emoțiile sau oamenii fără emoții sunt atrași preponderent de profesia asta?
** În acest muzeu se intră printr-o imitație de mină de grafit Mereu am fost de părere că moartea într-o mină de grafit ar fi un sfârșit deosebit de jenant: îți riști viața doar pentru ca un școlar să mâzgălească pe o bancă o sculă și două ouă�
23 Nedoctoricit
24
Adam Kay
— Vă mutați într-o casă mai mică? l-am întrebat.
— Nu, a răspuns el. Mai scap de prostiile astea.
Avea un ton puțin deranjat, de parcă această colecție de suveniruri, nesolicitată şi la limita demenței, ar fi fost cumva răspunderea mea, ca un copil mic pe care l-aş fi lăsat la el acasă şi aş fi uitat să-l mai iau.
O săptămână mi-a trebuit să-mi croiesc drum prin mahalaua de cutii de carton.
— E bine că ți faci de lucru cât te hotărăşti ce să faci cu viața ta, mi-a spus mama, uitând în mod suspect de câte ori îi explicasem exact ce aveam de gând să fac cu viața mea.
Câteva cutii erau rămăşițe din studenția mea medicală. Pe lângă cearşafuri întregi de notițe de curs de mult uitate şi tone metrice de manuale, mai erau ş i nişte relicve interesante.
Halatul meu alb scurt! Ca studenți la medicină, ni se cerea să purtăm versiuni scurte ale halatului alb clasic, ca medicii specialişti să ne identifice dintr-un ochi şi să le fie mai uşor să ne umilească.
Primul meu stetoscop! L-am încercat să văd cum îmi mai vine şi mi-am ascultat inima – urechea stângă nu mergea. Poate nu mersese de la început; pe-atunci n-aş fi observat.
Laptopul meu Evesham Micros Voyager 2000! Identic ca greutate, dimensiuni şi putere de procesare cu un bolțar de beton.
Un poster pentru AI: Artificial Insemination! O parodie penibil de slabă după un film al lui Spielberg pe bună dreptate uitat, pusă în scenă la serata anuală a facultății de medicină.
Câteva sticluțe de ojă! Doamne, ce enervant trebuie să fi fost şi eu.
O caset ă video de la cursul destul de ciudățel de abilități de comunicare!
Cardul de identificare din studenție! Etala cu mândrie fotografia pe care o furnizasem universității la înscriere: una făcută într-o cabină foto, rămasă de când îmi reînnoisem paşaportul la 16 ani, pe care nu mă aşteptam s-o port în piept prin spitale un deceniu mai târziu, pentru că universitatea ori nu putea, ori nu era dispus ă s-o actualizeze.
Și Dave! Jumătatea mea de schelet.
Din motive pe care atunci de-abia le înțelegeam, iar acum cu atât mai pu ț in, studen ț ii la medicin ă erau încurajați să şi facă rost de o ditamai cutia zornăitoare cu rămăşițe umane autentice: un craniu, vertebre şi diverse alte par ț i ortopedice esen ț iale. Eu îmi cump ă rasem colecția* de la un student cu câțiva ani mai mare şi o botezasem Dave (după iubitul meu Duchovny). Și cu el a fost cam cum era cu orice persoană pe care o aduceam la mine în dormitor pe atunci: odată ajuns acolo, habar n-am avut ce să fac cu el, aşa că a rămas într-un colț , bosumflat şi macabru, ca un adolescent emo emaciat.
I-am cules craniul din groapa de gunoi a trecutului meu şi l-am ținut în mâna dreaptă. Vai, sărmanul Dave, nu l-am cunoscut deloc! Consimțise la soarta aceasta pentru viaț a de dincolo? Familia rămasă în urmă ştia că rămăşițele stră-străbunicului fuseseră folosite şi, în unele cazuri (hai să nu ne prefacem), abuzate de un şir nesfârşit de viitori medici? Ce profesie avusese? Fusese fericit? Îi plăcuse să danseze? Cum spunea: covrigei sau crănțănele? O viață întreagă, la mine în palmă.
* Dacă se întreabă cineva cât costă o cutie cu rămășițe umane, în 1998 eu am dat 200 de lire sterline pe o jumătate de schelet, care azi costă în jur de 350 de lire sterline Te face să vezi lucrurile altfel, nu? Chiar acum ai așa ceva în tine (sper); e structura întregii tale ființe și de-abia dacă face cât chiria pe o lună�
25 Nedoctoricit
26
Adam Kay
Spre ruşinea mea, cred că era prima oară când mă gândeam cât de cât la trecutul lui Dave. Și simțeam o certă vinovăție la gândul că, indiferent cum l-o fi tratat viața dinainte, cea de după moarte trebuie să fi fost o amară dezamăgire: mă învățase zero lucruri despre anatomie, după care o jumătate de deceniu adunase praf într-un pod, vecin cu o grămadă de evaluări şi de jumătăți de bilete rupte. Nu, stai aşa, ceva tot m-a învățat. M-a învățat să jonglez! Am luat un humerus*, un femur şi o tibie şi le-am învârtit în aer de câteva ori, în amintirea vremurilor trecute. Apoi, când au căzut inevitabil şi zgomotos pe jos, m-am oprit.
Ce gest absolut respingător să jonglezi cu oasele unui om mort. Cu atât mai respingător cu cât, în fond, nici nu mă deranja, ci mi se părea… normal. De fapt, asta mă învățase Dave, care îndeplinise funcția reală a tuturor scheletelor cumpărate de studenții la medicină. Aşa cum lui timpul îi desprinsese carnea de pe oase, şi el ne desprinsese nouă emoția de percepția pe care o aveam despre corpul uman, o abilitate esențială dacă ai de gând să faci incizii cu o precizie milimetrică în artera cerebrală a unui pacient sau să-l vezi cum moare. Realitatea era că , pe lângă faptul că m-a învățat să fiu medic, facultatea de medicină m-a schimbat şi ca om, nu întotdeauna în bine.
Ca medic, nu poți să investeşti emoțional în fiecare pacient, altfel n-ai putea să ți faci meseria. Deci o soluție simplă e să nu investeşti emoțional în niciunul. De fapt, să nu investeşti în nimic. Chiar dacă asta mai provoacă şi câte o victimă colaterală ici-colo: te ții departe de partenerii care „n-au cum să înțeleagă”, nu discuți toxicitatea cu care te confrunți, nu vorbeşti deschis despre propriile
* Zic și eu așa Dar putea să fi fost orice, de la fibulă la claviculă, habar n-am
